VALORI EXPRESIVE EXEMPLE

MODUL INDICATIV imprimă un carac-ter obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor pe care le exprimă.

      Ca mod al enunţării unor fapte considerate reale şi a unor stări apreciate ca sigure, indicativul apare în limbajul comun ca un mod neutru din punct de vedere stilistic.

      În textul literar, capacitatea de a exprima certitudinea locutorului (narator, personaje/ eul liric), în raport cu obiectul enunţării, conferă referentului aparenţa unei realităţi validate în universul ficţional.

      Datorită timpurilor - mai multe decât la celelalte moduri - permite instituirea unor raporturi diverse între evenimentele istorisite (cronologie - anterioritate, simultaneitate, ulterioritate - sau acronie), între timpul narat şi timpul narării, între momente evocate şi prezentul liric.

      Valorile expresive ale indicativului sunt diferenţiate în funcţie de forma temporală a verbului, fiecare dintre cele şapte timpuri ale indicativului având propriile valenţe stilistice (prezentul, imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus şi mai-mult-ca-perfectul, viitorul simplu şi viitorul anterior).

Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. [...] A fost destul să apară nemţii... focul a două baterii. Şi totuşi acum soarele era sus, prie-tenii mă aşteptau...

(C. Petrescu)

M-ai lovit destul pân-acum. [...] Seară de seară, secundă de secundă, de ani şi ani de zile. M-ai fărâmiţat, m-ai jupuit, m-ai distrus. Ai făcut din mine o fantomă, o fantoşă, m-ai umilit. Ăsta-i_per-sonaj?

(M. Vişniec)

Ţi-e lumea toată acoperământ. O mierlă scoate soarele din apă; facerea lumii poate să înceapă, a înflorit un vişin pe pământ. Nu spune-am fost, nici că voi fi, ci sunt!

(H. Bădescu)

MODUL IMPERATIV instituie o relaţie de comunicare directă exprimând dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica.

      Valoarea stilistică a imperativului rezidă în capacitatea de exprimare a unor atitudini şi trăiri subiective, printr-un dublu sistem de semnale: verbale şi paraverbale (accentele afective, pauzele expresive, intonaţia specifică ordinului, ameninţării, îndemnului, rugăminţii, concesiei, ironiei etc.)

      Ca marcă textuală a stilului direct, imperativul are rol de „teatralizare" şi, în acelaşi timp, rol de dinamizare a discursului personajelor („imperativul dramatic şi

— Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii român verde.[...] Haide! luati-l de-l daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-vodă celor ce pradă ţara.

(C. Negruzzi)

Stihuri, zburaţi acum din mâna mea Şi şchiopătaţi în aerul cu floare,

(T. Arghezi)... daţi-mi voie: ori să se revizu-i iască, primesc! Dar să nu se ! schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se j schimbe pe ici pe colo... |

(I.L. Caragiale)

narativ"); alături de substantivele/ adjectivele în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului; în limbajul popular, poate apărea fără referire la o persoană anume=valoare generică;

      Prezenţa imperativului în textul liric semnalizează discursul dialogic sau mo-nologul adresat (care poate lua forma in-vocaţiei retorice).MODUL CONJUNCTIV exprimă poten-ţialitatea unei acţiune realizabile, posibile, probabile sau atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţate: incertitudinea, ezitarea, aproximaţia, deliberaţia, dorinţa, protestul, indignarea etc.

      exprimă stări afective (atitudini şi trăiri subiective).

      În discursul naratorului, al personajelor (discurs direct, indirect/ indirect liber), ori al eului liric, conjunctivul poate avea rolul de a institui un nivel al acţiunilor, al trăirilor interioare, al stărilor ipotetice, al-ternative ori anticipative(=indicativ viitor);

      presupune dependenţa acţiunii enunţate de o altă acţiune sau de o stare, de o dorinţă.

      substituire a imperativului cu rol de ac-centuare a subiectivităţii;

      în cazul special al verbelor la persoana a III-a a conjunctivului (când poate apărea fără morfemul „să"), rolul stilistic este de completare a paradigmei imperativului - care nu are decât persoana a II-a.

      în textul liric eprezintă, deseori, o marcă textuală a unui plan al imaginarului= trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală.

[…]şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor, (N. Stănescu)

Unde să merg de-acum?Pe cine să mai aştept?

(I. Pillat)

MODUL CONDIŢIONAL – OPTATIV dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală, două valori modale: exprimarea unei acţi-uni dependente de o condiţie (explicită sau implicită) şi exprimarea unei acţiuni reali-zabile/irealizabile, prezentate ca opţiune asumată; la timpul perfect acţiunea este ireală.

      exprimarea eventualităţii, a posibilităţii, a

De pildă, as fi putut spune nu…(M. Vişniec)

unor ipoteze/ scenarii posibile sau imposibile, a unor acţiuni presupuse, realizabile sau nerealizate

      de ambiguitatea conotaţiilor subiective - de la incertitudine la aserţiune fermă, de la dorinţă concretă la aspiraţie vagă etc.

      optativul care preia funcţia indicativului= ca „optativ al modestiei, al politeţii" (D. Irimia), când „nu exprimă nici condiţia, nici dorinţa, ci arată că acţiunea verbului este posibilă, realizabilă" (E. Câmpeanu).

      substituire a modului conjunctiv în enunţuri interogative sau exclamative; = accentuare a unei tonalităţi subiective - uimirea, indignarea sau ameninţarea vehementă specifică blestemului/ imprecaţiei; în asemenea enunţuri, apare frecvent forma inversată=amplifică;

      în textul liric=mai rar, având mai ales rolul de a exprima o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată.

N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,Surâd numai acei care suspină,

Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

(Radu Gyr)

Din contra, doamnă, aş dori, te-aş ruga să fii bună a-mi acorda o prelungire de termen.

(I.L. Caragiale)

Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.

(T. Arghezi)

MODUL INFINITIV este o "formă verbală" „cu trăsături duble, de tip verbal şi nominal", verbele la infinitiv numesc în chip general, abstract acţiunea, procesul sau starea.

      cu valoare sentenţioasă = indice al registrului gnomic,

      valoarea livrescă (obţinută prin substituirea conjunctivului, după o construcţie imperso-nală sau după verbul „a putea") =specifică registrului stilistic cult;

      conservarea valorii verbale a infinitivului lung=registrul stilistic arhaic sau registrul popular (în care se utilizează şi în formele inversate ale viitorului/ale condiţionalului)

      asocierea valorii imperative - care conferă un ton impersonal=marchează stilul oficial;

      forma de perfect a infinitivului(Foarte rar folosită în limba actuală,) îndeplineşte funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea unei succesiuni temporale.

      Infinitivul lung, chiar dacă este substan-tivizat în limba română, păstrează urme semantice ale acţiunii, numind rezultatul

Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr.

(G. Călinescu)Căci ei se nasc spre a muri ! Şi mor spre a se naşte

(M. Eminescu)

Şi-am cântat din coasta mea din vertebra ca o stea, de-a-ncălecare pe-o şa, pe o şa de cal măiastru, foaie verde de albastru.

(N. Stănescu)

Ştefan-Vodă a început a-i batere până ce i-au trecut de Dunăre.

acesteia; apare frecvent în titlurile poeziilor.

(I. Neculce) Îmi era a scăpare de dânsul.

(I. Creangă)MODUL GERUNZIU este singurul mod nepersonal care conservă conţinutul dina-mic specific verbului, surprinzând o acţiune în desfăşurare, un proces, o stare durativă; înscrierea acestora într-o temporalitate fără referire la momentul enunţării permite exprimarea oricărei durate - prezente, trecute ori viitoare -, în funcţie de context.

      capacitatea de a crea imagini dinamice;      determină circumstanţele acţiunii

exprimate prin verbul regent sau îi adaugă acestuia o altă acţiune într-un ritm alert;

      antepus regentului, el poate avea o funcţionalitate polivalentă, exprimând, în acelaşi timp temporalitatea şi cauzalitatea=ambiguitate stilistică.

      rolul de a atribui substantivului o însuşire dinamică, având (de cele mai multe ori) funcţia stilistică de epitet; această funcţie este accentuată frecvent prin valoarea adjectivală a gerunziului = rol de semnalizare a registrului stilistic cult;

      la nivel fonetic - prin sonoritatea specifică a terminaţiei care susţine deseori valoarea onomatopeică a verbului;

      la nivelul sintaxei poetice, dacă o suită de gerunzii sunt situate la sfârşitul versurilor, generând monorima (frecventă în poeziile populare);

      structura unui grup verbal (cum este prezumtivul prezent) prin care se accentuează caracterul durativ al acţiunii sau al stării+ se reliefează percepţia subiectivă(= acţiune ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită, dorită).

Utilizarea verbelor la imperfect plaseaza actiunea in continuitate, ii confera acesteia o valoare durativa, o eternizeaza.

Verbele la prezent, predominante în poezie, au rolul de a transmite ideea eternizării naturii surprinse în acest pastel, a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării: „bate”, „adoarme”, „tace” etc. Aceste verbe sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o linişte profundă.

Verbele la modul imperativ zburaţi, porniţi, şchiopătaţi surprind o comandă, un îndemn. în partea iniţială a fiecărui catren, poezia conţine câte un verb Ia acest mod, accentuând poruncile creatorului care trebuie să fie îndeplinite cât mai grabnic.