Pavel Adelina-Florentina

Facultatea de Litere

Anul I,ZI

Universitatea ,,OVIDIUS”

RITURILE FUNERARE LA ROMÂNI

CUPRINS

INTRODUCERE

Înmormântarea la români

În faţa morţii toate suferinţele devin alinări, românii privind încă din cele mai vechi timpuri ,moartea ca un dat natural, ,,moartea îmblânzită” rămânând modelul dominant pentru ţărănimea românească chiar şi după apariţia celorlalte paradigme despre moarte.Astfel moartea e acceptată mai uşor prin comporatmentele ,riturile şi obiceiurile care la prima vedere par de neînţeles dar care îşi gasesc explicaţia în rânduielile străvechi.

1.Semne de moarte

În credinţa românilor moartea nu vine niciodata pe neaşteptate,ci mereu dă de ştire prin diferite semne,atât celor ce urmează să moară cât şi celor din jurul lor.

Semnele cele mai remarcabile și totodată cele mai răspândite în credința românilor sunt

următoarele:pocnirea neașteptată a unor obiecte din casă,precum a meselor a scaunelor,a lăițelor,a paturilor,a lăzilor,a stâlpilor de la horn,a uşelor,a păreților,a icoanelor,a oglinzilor și a grinzilor;1 pag 6

Dacă omul este bolnav, nu mai mănâncă, se întoarce cu faţa spre perete, vede unele lucruri pe care doar el le ştie, are gândul de a se îmbrăca şi a merge de acasă pe câmp, îşi pierde încet cunoştiinţa, respiră greu, este semn că sfârşitul îi este aproape, precum şi dacă are vise cu morminte, lumânări stinse sau vede pe cineva în vis îmbrăcat în negru

Familia este mereu aproape având la îndemână o lumânare, vorbesc mereu cu el, îi dau tot ce cere şi îl spală şi îl schimbă mereu. Când situaţia bolnavului se înrăutăţeşte şi mai mult, este chemat preotul să-l spovedească şi să-l cuminece. În momentul când bolnavul dă semne

de agonie, i se pune lumânarea aprinsă în mână şi o carte de rugăciuni sau o cruciuliţă pe piept.

În împrejurimile din zona Transilvaniei, se presupune că de aceea se pune lumânare în mâna mortului, pentru a nu se apropia necuratul de sufletului lui şi de a merge curat în cealaltă lume.

Însă cel mai de temut semn prevestitor este cântarea cucoveicei,numită în ţinutul Năsăudului,din Transilvania,şi pasărea morţilor,deoarece ,, la casa unde cântă aceasta trebuie,după credinţa românilor ,numaidecât să moară cineva.’’ Dovadă stau versurile numeroaselor bocete din comuna Crasna din Bucovina:

Trage, trage clopotel,

Că-ţi mai vine-un sufleţel;

Trage, trage tot cu jale,

Să s-audă până-n vale.

Caci acla s-a întemplat

Dupe, cum a fost cântat,

Cucoveica cobitoare

Si de reu prevestitoare.

Când cineva trage să moară,nu e bine să –i ţină lumina o rudă sau cineva drag pentu că bolnavul se chinuieşte şi mai mult până ce moare3 sau există credinţa că unele persoane nu pot muri până ce nu şi mai văd o dată amicii ori persoanele dragi.

Daca cel ce este pe moarte moare singur, se considera a fi pacat. Cei ce îl supravegheaza pe muribund este bine sa nu plânga daca îl vad ca trebuie sa moara, deoarece „l–ar

întoarce de la moarte”. Exista superstitia ca daca mortul ramâne cu capul într–o parte, urmeaza sa mai moara cineva din familie.

Cea dintâi grijă a celor ce au stat lângă omul ce şi-a dat ultima suflare,este pe lângă deschiderea uşilor şi ferestrelor, acoperirea oglinzilor din casa pentru a nu se transforma în strigoi şi cel mai important se face o scăldătoare pentru a scălda trupul neînsufleţit până ce nu apucă a-I se raci şi înţepeni corpul.4

Odată mortul spalat, se piaptană frumos, se taie unghiile şi putin păr, care se pune în ceară şi se pastreaza de catre neamurile lui, in pălamida lăzii, spre aducere aminte ;se îmbracă în cele mai frumoase haine sau cele mai îndragite .

Când moare o fată tânără , necăsătorită românii gătesc ca pe o mireasa, cu rochie albă, i se despleteşte părul şi-i impodobesc capul cuflori , punându-i-se pe deget un inel de logodnă, şi se crede atunci, că este mireasa lui Dumnezeu.

Mortului i se închid ochii pentru a nu mai vedea jalea celor din jur şi tot acum se întorc cu faţa la perete sau se acoperă oglinzile din casă. În timp

ce în unele locuri lumânarea ce a ars la căpătâiul muribundului se păstrează şi se arde în trei seri consecutive în locul unde a murit persoana respectivă, la Fundu Moldovei ea "se arde încontinuu până se termină de ars." Pus în unele locuri ca semn că în casă a murit cineva, "un pahar cu apă şi o bucăţică de pâine peste pahar se aşează în geam pentru hrana sufletului mortului care stă pe locurile pe unde a umblat mortul în viaţă" , şi stă, după unii "şase săptămâni pe pământ după care se urcă la cer" , sau "trei zile cât stă şi mortul, seara venind să se culce, sau "în sicriu alături de trupul său" , sau "pe feştila de sfoară luată dintr-un ghem făcut de o femeie bătrână, curată, din buci de in. Tot această femeie o spală şi o ghileşte, iar bucata pe care stă sufletul se pune în colţul din dreapta sus al camerei unde stă sicriul şi se atârnă pe ea prosoapele ce vor fi folosite la înmormântare."

Sufletul însoţeşte trupul la cimitir şi "după ce preotul pecetluieşte groapa, îşi sărută trupul şi se ridică la cer." "Şi dacă cu părere de rău iese din trup, apoi cu mare scârbă îl sărută la punerea în groapă."

Pentru a şti comunitatea că a murit cineva, se trag clopotele bisericii "de trei ori pe zi, lung, până în ziua când se îngroapă mortul, iar serile se sună din trâmbiţe la casa mortului."

Acest instrument, trâmbiţa, în vechime era buciumul, este făcut din tablă şi are forma unei trompete lungi, asemănătoare acelora din care sună arhanghelii Mihail şi Gavril când vestesc judecata de apoi. Se pare că originea sa este foarte veche, fiind atestată la romani: "tuba servea nu numai la război dar şi la înmormântări, acei ce cântau din tube se numeau

tubucines. Figura ei se vede pe diferite monumente romane, mai ales pe Columna lui Traian şi în picturile din Herculanum."

Trâmbiţaşul însoţeşte cortegiul funerar şi pe drumul spre biserică şi cimitir, sunând în răstimpuri o melodie foarte jalnică. El "primea ca plată o oaie, astăzi dându-i-se bani."

Mortul se pune pe o laiţă sau pe o masă în casa cea mare, aşezat cu capul spre răsărit iar cu picioarele spre uşă. Era acoperit cu o pânză albă până la mâinile-i care-i sunt puse încrucişat pe piept şi peste care se pune o iconiţă şi un "toiag făcut din ceară curată de lungimea mortului cu o feştilă din ghemul de sfoară de in". Toiagul se aprinde când se trag clopotele în "cele trei răstimpuri ziua şi la miezul nopţii." Dacă toiagul nu se termină de ars, se pune pe sfeşnicul ce se

va duce la biserică, sau "ce rămâne se pune în sicriul mortului împreună cu talajul - geluiturile din scândurile din care s-a făcut sicriul -, cu bani, cu un ou roşu, dacă e după Paşti, cu obiectele de ras şi pieptănat, precum şi acul folosit la diferite cusături pentru mort."

Steagul ca semn de moarte nu se mai foloseşte, dar pe faţa casei unde este un mort se pune o bucată de pânză neagră. Rudele, cunoscuţii vin în casă să vadă mortul şi aduc cu ei câte o lumânare înfăşurată într-un prosop sau năframă cu busuioc sau alte flori, legate cu panglică neagră, pe care o aprind şi după ce sărută iconiţa de pe pieptul mortului o dau peste sicriu unei rude apropiate a mortului, spunând în şoaptă: "de sufletul (cuiva apropiat din propria familie)".

În timpul priveghiului se boceşte, mai ales la începutul serii. Bocesc femei cu glas frumos,

bocetul fiind ascultat şi interpretat de cei prezenţi. Se boceşte pentru a alina durerile şi pentru că "aşa-i frumos". Se intensifică lamentaţiile atunci când în camera unde se află mortul intră prieteni apropiaţi, rude apropiate, gospodari mai de seamă ai satului care "fac cinste" prin prezenţa lor la priveghi. Dăm mai jos câteva bocete:

După copil

Dragu' mamei, puiu' mamei,

Da' de ce te-ai grăbit

Aşa repede-ai pornit,

Să te duci de la mama?

Că de astăzi înainte

Cu mama nu-i mai grăi,

Nici în braţe nu te-a lua,

Nici nu te-a mai legăna,

Nici nu te-a mai săruta

Frumuşel ca mama ta.

Ţi-ai făcut guriţa de lut,

Ca să nu vorbeşti mai mult;

Ţi-ai făcut guriţa piatră,

Să nu grăieşti niciodată.

Ajungem la cimitir

Şi-acolo ne despărţim

Şi mai mult nu mai grăim,

Că te duci pe ceea lume,

Ceea lume-i cu stăpânire,

Cine merge nu mai vine,

Să nu spuie cât e de bine;

Ceea lume îi cu doamna,

Nu grăiesc copii cu mama.

Dragu' mamei, dragu' mamei,

Un' te-ai dus de mititel?

Acolo când îi ajunge,

Te roagă şi pentru mine,

Ca să merg şi eu la tine,

Ca să nu stai singurel,

Dragu' mamei, puiu' mamei.

După mamă

Ia, descleie-ţi guriţa

Şi zi-i către noi ceva,

Măcar două, trei vorbuţe,

Să le punem la inimuţă,

Să ştim c-am avut mămuţă.

Scoală şi te uită care cum lucră,

Cum te-au pregătit de ducă.

Un' te-ai pregătit aşa tare,

Parcă eşti nănaşă mare.

Scoală, uite la fereastră,

Ţi-a sosit carte domnească,

De la noi să te pornească.

Te-or duce cu care cu boi

Şi nu-i mai veni-napoi.

Fie-o mamă cât de rea

Şi copiii-s lângă ea.

Fie-un tată cât de bun

Şi copiii-s tot pe drum,

Că dincotro vântul bate,

Tot îi frige şi îi arde

Şi dincotro vântul împinge,

Tot îi arde şi îi frige,

Nime-n braţe nu-i mai strânge.

Scump îi cuvântul de mamă

Şi noi nu l-am luat în seamă.

După tată

Stăi, tătuţă, nu pleca,

Că-napoi nu te-i înturna,

Să mai vorbeşti cu noi ceva.

Stăi, tătuţă, nu te duce,

Că înapoi nu te-a aduce.

Mai deschideţi guriţa

Şi mai grăie cu noi ceva,

Măcar două, trei cuvinte,

Că acelea le-om ţine minte;

Măcar două, trei vorbuţe,

Şi le-om pune la inimuţă.

Că de astăzi înainte

N-avem cui ne jelui.

Încotro vântul ne-a bate,

Tot ne-a frige şi ne-a arde,

Că n-are cine ne ţine parte.

Noi, tătuţă, te-am ruga

Să nu iei doru' cu mata,

Ca să ni-l mai laşi nouă,

Că l-om pune-n grădinuţă

Şi-a creşte-o floare-albuţă,

Şi floarea s-a scutura

Şi noi pe mata nu te-om uita.

Vai, tătuţă, nu pleca,

Că mai mult nu te-om vedea.

Scoală şi mai stai cu noi la soare,

Că te-i hrăni şi de răcoare,

Scoală şi mai stai cu noi la vânt,

Că te-i hrăni şi de pământ.

Conţinutul bocetelor e diferit, în funcţie de vârsta decedatului, de gradul său de rudenie, precum şi de purtarea sa în viaţă. La moartea unui copil, vestită numai de clopotul mic de la biserică, boceşte numai mama sau o femeie ce cântă în numele ei jalea pierderii fiinţei pe care a adus-o pe lume. Când mama care moare este mai în vârstă, ea este rugată de o fiică, ce are şi ea un copil mort, să-l vadă şi să-i spună că mamei sale îi este tare dor de el. Grijile mamei de a creşte, spăla şi îngriji copiii o fac să se gândească şi la cămaşa copilului mort:

C-o fi neagră ca tina,

Că eu cămaşă i-oi spăla,

I-oi spăla-o-n lăcrimioare,

I-oi usca-o-n dor şi jale.

Dacă moare gospodarul, stâlpul casei, atunci se ştie ce se va întâmpla: "copiii nu vor avea cui să se jelească" şi "n-a avea cine să le ţină parte."

De-i călca din piatră-n piatră,

Din străin nu-i face tată.

Bocetele sunt specifice doar celor trei zile ale ritualului funerar. Întrucât această formă de comunicare este specifică pentru stabilirea unui dialog dinamic, cadavrul este un participant obligatoriu.

Atât timp cât mortul stă în casă, el nu este lăsat singur, se priveghează tot timpul. Pentru ca "noaptea să treacă mai uşor, să se reducă din durerea rudelor răposatului" , "să se alunge somnul" , cei veniţi la priveghi organizează un şir de jocuri specifice, acestea fiind "ultima petrecere a celor vii împreună cu cel mort".

Lista jocurilor de priveghi este destul de mare. Într-un trecut nu prea îndepărtat, ele se practicau masiv.

Cazurile în care unele din ele se mai practică astăzi sunt cele unde cei morţi sunt oameni în vârstă la care se aşteptau să moară, s-au purtat rău cu familia şi cu colectivitatea. Înţelese ca o defăimare a amintirii celui mort, se consideră că jocurile ar jigni durerea mare a familiei în cazurile de moarte fulgerătoare a unui om în floarea vârstei, a unui tânăr. Toate jocurile sunt descrise de informatori din cunoaşterea lor directă, fiind jocuri "care se făceau mai înainte" şi la care au participat. Cele mai cunoscute jocuri de priveghi din comună sunt: fântâna, ciupu', negustorul sau uleiul, mălaiul, moara, sfântul, bâzu', moartea, ridicatu' punţii, farba, puricele sau ineluşul, ghicitul, veveriţa, moara, trenu', mişca.

Fântâna este cel mai cunoscut joc pe care cei chestionaţi l-au numit pe primul loc. Ca şi la celelalte jocuri, se urmăreşte prin aceasta o participare în masă a celor prezenţi la priveghi. Astfel, în mijlocul unui cerc făcut din participanţii ce stau unul lângă altul în picioare, se aşează pe un scăunel un băiat sau o fată. Unul din cei prezenţi îl întreabă ce face acolo, iar cel din mijlocul cercului răspunde că "am căzut în fântână". E întrebat din nou: "Cine te-a dat acolo?", la care cel căzut în fântână răspunde: "M-a dat cutare". Cutare e un tânăr sau tânără care are obligaţia să-l sărute pe cel (cea) din fântână, să-l scoată de acolo şi să se aşeze în locul lui.

Acest joc poate fi comparat cu tradiţionala "periniţă", motivul central al jocului fiind sărutările ce trebuie date cu voie sau fără voie.

Întrebările se repetă până când cei ce joacă se plictisesc şi încep un alt joc, de exemplu mişca.

Tot în cerc se aşează participanţii şi la acest joc, însă de data aceasta în poziţia stând jos pe duşumea, cu genunchii ridicaţi şi acoperiţi cu un ţol. În joc se introduce o mănuşă, o năframă sau un fular cu care se loveşte jucătorul desemnat prin simplă numire să stea în mijlocul cercului. Mănuşa circulă din mână în mână pe sub genunchii acoperiţi ai jucătorilor şi, la intervale, cu iuţeală, este lovit cel din mijloc, care pentru a putea părăsi acest post, trebuie să fie ager şi să prindă mănuşa concomitent cu lovirea, căci altfel mănuşa pleacă în circuitul ei camuflat de genunchii acoperiţi şi va trebui să aştepte o nouă lovire pentru a face o altă încercare de a o prinde. Celui ce nu a fost suficient de ager îi este luată mănuşa şi el va merge să-l înlocuiască pe cel ce stă jos în mijlocul cercului de jucători. Şi

acest joc este, ca şi celelalte dealtfel, un joc fără sfârşit, terminându-se la propunerea participanţilor.

Un joc cu două variante, în esenţă acelaşi, este negustorul sau uleiul.

Un jucător, negustorul, şezând pe un scaun, sau suit pe umerii a doi jucători acoperiţi cu un ţol, care simbolizează calul, se opreşte în faţa fiecăruia din cei prezenţi şi-l întreabă dacă nu cumpără ulei. Unii răspund că "nu" şi atunci negustorul zice că îl pune în burduful lui. Dacă unul a spus "da", atunci negustorul îl stropeşte cu apă din cofiţa pe care o are ascunsă în faţă sub haină. Aproape în toate cazurile, în serile de priveghi se cheamă şi preotul care face o slujbă. Tradiţionalele jocuri de priveghi sunt astăzi înlocuite tot mai mult cu jocul de cărţi, poveşti şi glume pentru a trece timpul mai repede.

Înmormântarea propriu-zisă este pregătită de rude şi atunci când starea materială permite, se plăteşte o femeie străină, numită colceriţă, care coace şi pregăteşte mâncarea. Se coc pentru înmormântare şase pomene mari, de formă ovală, împletite, care vor fi puse în coşarca cu pomene peste un ştergar frumos ţesut şi nou. Pomenele se pun în picioare, iar în mijlocul coşărcii se pune cocorata, o cruce făcută din şuviţe de aluat împletite în două şi cu capetele îndoite în semicerc. În această cocorată se înfige pomişorul şi o lumânare.

Pomişorul se face dintr-o creangă de prun pe care se pun fructe uscate, bomboane, păsărele (pupeze), scară şi cârlig, făcute din aluat. "Păsărelele se pun pentru a ajuta sufletul să zboare, cârja şi scara pentru a-l ajuta în drumul spre veşnicie". Se foloseşte pentru pomişor şi mălinul (prunus padus) înflorit dacă moartea a

survenit în timpul înfloririi lui. O colceriţă spune că "înainte, în pom se punea şi o cruce făcută din două beţe înfipte într-o lămâie, portocală sau măr care se îmbrăcau până la cele patru vârfuri cu smochine şi această cruce se punea pentru că prin pom a păcătuit omul şi să i se ierte păcatele". O altă semnificaţie este aceea că pomul este pomul vieţii care cu darurile sale l-a însoţit pe cel mort de la naşterea sa, el putând fi interpretat şi ca o ultimă jertfă adusă de cel mort lui Dumnezeu cu ocazia despărţirii sale de lumea celor vii. Pomul îl va ajuta pe cel mort în drumul de dincolo "răcorindu-l şi odihnindu-l cu umbra sa şi hrănindu-l cu bunătăţile din ramurile sale"

Pomul este aranjat de rudele mortului, fiecare legând câte ceva cu credinţa că ceea ce leagă o face pentru ca sufletul mortului "să aibă de unde da hrană şi celorlalte rude cu care se va întâlni în lumea cealaltă." Tot pentru acest motiv se pune

în sânul mortului o bucată de pâine sau un colăcel şi o bucată de zahăr.

Colceriţa pregăteşte şi mâncarea pentru praznic, care nu-i altceva decât masa ce se oferă participanţilor la înmormântare după întoarcerea de la cimitir. Mâncărurile variază în funcţie de post sau câşlegi şi de starea materială a rudelor repausatului.

Sicriul se face din scândură de brad, după ce se ia măsura mortului cu o sfoară şi i se zice sălaş, iar dacă are capacul de forma acoperişului unei case i se spune copârşeu. "Se făcea o ferestruică în dreptul capului, în partea dreaptă a sicriului, dar astăzi nu se mai face." Acest obicei e atestat şi de S.Fl. Marian pentru comuna noastră.

După datină, înmormântarea are loc a treia zi după moarte. Cei ce vin pentru înmormântare aşteaptă sosirea preotului care vine la ora fixată dinainte pentru aceasta. La intrarea în camera cu mortul, primeşte o lumânare cu prosop şi face prohodul, apoi sicriul e scos din casă. "După ce se scoate sicriul din casă, se mătură, se pun patru lumânări aprinse în dreptul uşilor şi ferestrelor din camera unde a stat mortul sau se acoperă cu această cruce din lumânări întreaga suprafaţă a casei, punându-se câte o lumânare în camere separate.

Preotul se întoarce, după ce este scos mortul în curte, în casă, face agheasmă şi citeşte Evanghelia pentru familia mortului pe care apoi o sfinţeşte cu busuioc şi cu agheasmă. Se duce în toate camerele, sfinţind cu agheasmă în jurul casei, în ogradă şi în grajd şi pe urmă se pleacă spre biserică."

Sicriul se duce cu carul cu boi, de preferat de culoare neagră, cărora li se pune în coarne câte un prosop şi un colac. Dacă de la casa mortului până la biserică nu e departe, mortul se duce cu năsălia, iar cei ce-l duc poartă câte un prosop prins peste piept.

Când sicriul este scos din casă este obiceiul de a se sparge o oală, un vas, pentru a se scoate şi răul din casă odată cu mortul. La unele case se obişnuieşte să se spargă paharul care a stat în geam cu apă şi zahăr pentru sufletul mortului, care alteori este dat de poamă unei vădăni..

Se formează cortegiul funerar şi începe drumul spre biserică, drum pe care se fac douăsprezece opriri sau stări şi la care se citeşte din Evanghelia învierii.

În general cortegiul e cam acelaşi. În faţă merg trâmbiţaşii, urmaţi de sfeşnic, cele patru cruci, praporii, serafimii, coşarca cu pomul, coşul cu paosul, corul bisericesc, preotul însoţit de cantor, carul în care e aşezat sicriul. La cele patru colţuri ale carului se pune câte un brăduţ. Brazii împodobesc fără excepţie carul în afară de cazul când cel mort este dus cu năsălia.

Aceşti brăduţi se împodobesc cu smocuri de lână albă, uneori chiar şi neagră..

La capul sicriului, în car, este aşezată crucea, la care se leagă un ştergar. După car urmează familia celui mort, alţi cunoscuţi care vin să-l petreacă pe ultimul drum. Persoanele care rămân acasă, pregătesc mesele pentru praznic, aşează mâncarea şi băutura. În cazurile când casa unde se face praznicul e foarte departe de biserică, praznicul se face imediat după scoaterea mortului din casă.

Una din cele douăsprezece stări se face în curte, a doua la poartă, iar pentru celelalte, distanţele se împart în funcţie de depărtarea până la biserică. La stările care se fac pe drum, o femeie vădană, mai sărmană, aşterne pe jos o pânză albă sau un prosop care simbolizează punţile peste care va trece sufletul. Acestei pânze i se spunea pod. "Rudele, la înmor-mântare dau poduri sau punţi, adică nişte pânză curată sau ştergere. Acestea se pun pe locul pe unde trece mortul şi apoi se dau la femei sau oameni săraci, dintre acei ce au ajutat la înmormântare sau cei indicaţi de rude." Pe această pânză se mai pun şi monezi pentru a avea sufletul cu ce să-şi plătească vămile, acestor monezi li se spunea ort şi de aici expresia "a dat ortul popii."

În biserică, se face prohodul, după care membrii familiei sărută mortul, apoi întreg cortegiul se îndreaptă spre cimitir, unde groparii (persoanele

care poartă sicriul) coboară mortul în groapă. Rudele apropiate aruncă bani peste sicriu "pentru ca să fie plătit pământul în care stă."

În fiecare seară, timp de şase săptămâni, sau dimineaţa, obligatoriu măcar în trei zile, se aprind lumânări lângă cruce. Acest lucru e făcut de o femeie plătită în acest sens sau de către un membru al familiei sau de străjeriţă.

La 40 de zile de la deces, se repetă în biserică slujba înmormântării, iar la mormânt se întinde o pânză albă pe care se pun patru căni cu apă cu colaci şi nuci şi legate cu câte o năframă şi se prohodeşte. Cu această ocazie se face şi un praznic acasă.

Pomenirea morţilor se face şi cu alte ocazii: în cele şapte slujbe din postul Paştelui, în sâmbăta

morţilor şi în duminicile de peste an, precum şi cu prilejul hramurilor din comună.

Semnele de doliu purtate de către membrii apropiaţi ai familiei şi constau în următoarele: bărbaţii umblă cu capul gol de la deces până la înmormântare, toţi poartă o panglică neagră în jurul mânecii sau la piept, femeile căsătorite au părul despletit dar acoperite cu un tulpan de culoare neagră, iar îmbrăcămintea este de culoare neagră. Bărbaţii nu se rad timp de 40 de zile. Persoanele căsătorite cărora le-a murit unul din soţi ţin doliul timp de un an. Parastasul care se face după un an e semn de ridicare a doliului, după care au dezlegarea să se căsătorească. "În realitate, doliul reprezintă o perioadă de prag pentru supravieţuitori, în care se intră prin rituri de separare şi din care se iese prin ritut ri de reintegrare în societatea generală (rituri de ridicare a doliului)."

COLIVA

Termenul general care denumeste toate prinoasele aduse la biserică de rudele mortului:struguri,mere,pere,faguri de miere,caş dulce.

În sens propriu coliva, sacrificiu al spiritului grâului.

Colacii sunt perechea sufletului fără de care acesta nu se poate integra in rândul neamului celor duşi. Principalii 3 colaci pentru inmormantare, denumiti prescura, cap (capete) si arhanghel, sunt necesari in timpul serviciului funerar si se impart persoanelor prezente la ritualul funerar de parastas sau înhumare, după sfinţirea produselor.

Pomenile sau praznicele mortilor, sunt mesele care se fac în cinstea si pomenirea mortilor. Ele sunt ramasite ale vechilor agape sau mese

fratesti, cu care era împreunata în vechime slujba înmormântarii.Tot pomana se numeste si orice fapta de milostenie facuta pentru pomenirea si folosul mortilor, ca de pilda hainele sau lucrurile care se dau saracilor si care sunt binecuvântate de Preot printr-o molitva deosebita (înv. Cred. Ort a. 1952, pg. 369).

SOROACELE SAU TERMENELE PENTRU POMENIREA MORTILOR

Ziua a treia, a noua si a patruzecea dupa moarte; la trei, sase si noua luni si la un an dupa moarte; apoi în fiecare an pâna la sapte ani dupa moarte.

În prima seară după înmormântare familia organizează cina mortului, La masă sunt chemate 12 persoane de aceeaşi parte cu răposatul şi alţi apropiaţi pe lângă. După ce au cinat ies în curte şi , în şir, nunul după altul fac

trei închinăciuni spunând „Dumnezeu să-l ierte”. A doua seară vine din nou preotul şi rosteşte o slujbă numită „sărăcustră”.

La şase săptămâni se pune prima pomană apoi la jumătate de an şi la un an. Dacă pomana la înmormântare a fost de post la şase săptămâni se dă de dulce şi invers. Pe Valea Sebeşului se făcea pomeana ai mare la un an, când, pe lângă bucate se dau celor chemaţi şi vase: „bote” de lemn, Căni, blide şi oale de pământ. La fiecare vas se puneau o cunună de fanchiu şi o mică lumânare de ceară. Cu timpul în locul vaselor de lemn şi de pământ au fost înlocuite de cele de sticlă şi metal.

Până la şase săptămâni, sufletul tot vine pe la trup şi să-l găsească şi ca să nu spurce nimic

mormântul, se duce în fiecare zi (dimineaţa la răsăritul soarelui) tămâie aprinsă şi jar într-o oală de lut şi se lasă să ardă pe mormânt. Mormântul se tămâia în fiecare dimineaţă timp de 6 săptămâni. Tot 6 săptămâni se duce în fiecare dimineaţă apă cu câte „două vase” de pomană de către un vecin sau cineva din familie., să aibă pe lumea cealaltă. După 6 săptămâni, omul căruia i s-a dus apa primeşte două vase noi cu cununi cu flori.

Tămâierea mormântului la Cenade se face trei dimineţi după înmormântare de către femei din neamul răposatului. Se înconjoară mormântul de trei ori cu un vas în care sunt cărbuni aprinşi şi tămâie. Primul om întâlnit în cale primeşte un colac.

Când îngropi pe om, îngerii aduc sufletul de faţă şi zice către suflet: Suflete, ia sama la oasele tale, că la judecată trebuie să te bagi în ele! Şi sufletul sărută oasele cu scârbă, la 9 zile îl închină la Dumnezeu, la 6 săptămâni şi după aceea îl duc şi-l aşează în grădina Edenului, nici la bine, nici la rău, până la judecată. În 6 săptămâni îngerii îl duc şi-i arată tot pe unde a umblat şi a făcut.

Deşi nu erau semne anume pentru doliu, decât că bărbaţii umblau cu capul descoperit, obicei azi dispărut, celor care rămâneau văduv/ văduvă le erau oprite petrecerile şi nu se cădea să se recăsătorească la mai puţin de un an de la înmormântarea soţiei/ soţului.

În multe zone şi din judeţul nostru se pregătea pomul mortului, dintr-un vârf de puiet tânăr, ori un ram dintr-un pom fructifer, drept şi înrămurat, în aşa fel ca să poată fi cât mai frumos gătit cu colăcei, fructe coapte ori uscate, turte etc. care, înfipt într-o pâine ori colac se punea într-un vas cu apă şi se ducea înaintea mortului până la cimitir.

În Almaşu de Mijloc o femeie în vârstă şi văduvă, în timpul slujbei de înmormântare şi în drumul până la cimitir, poartă într-o mână o creangă de prun cu trei crenguţe ascuţite în care sunt un măr, un colac şi un ciucur negru de lână iar în cealaltă mână o cană sau doniţă cu apă. La opriri femeia stropeşte cu apă boii de la car sau oamenii care duc sicriul. La groapă vasul este dat de pomană celui care a început primul săpatul gropii iar ramura de pom va fi înfiptă în

pământul de pe mormânt. Femeia care face acest serviciu primeşte o găină din partea familiei celui decedat. Se spune că vacile bătute cu un asemenea băţ din prun nu vor da cu picioarele când sunt mulse.

La Loman stolnicul este un colac mare în care se înfige creanga ce se numeşte „hăgău”. Creanga are şapte ramuri în care se atârnă 7 mere şi 7 colăcei care după slujbă sunt împărţiţi copiilor. La Drâmbar, lângă Alba Iulia am văzut în zilele noastre un asemenea pom în biserică adus la pomenirea de la şase săptămâni.

În satul tradiţional întreg cursul anului era jalonat de obiceiuri în legătură cu cultul strămoşilor când pe lângă slujbele creştine: la 3 zile, 9 zile, 6 săptămâni, 6 luni, un an , 7 ani etc.

se mai adăugau sâmbetele, începutul posturilor, anumite sărbători când se dădea de pomană sau de băut (paos) pentru cei morţi.

DEZGROPAREA

În vechime exista pretutindeni datina ca la trei ani după moartea unui copil,la cinci dupa moartea unui june şi la şapte după moartea unui bătrân ca mortul să se dezgroape şi să se prohodească la fel ca atunci când a avut loc înmormântarea propriu-zisă.

Datina aceasta s-a păstrat doar în unele commune din Ţara Românească şi Moldova.

http://www.simondaval.fr/fr/portfolio-8120-0-66-derniers-hommage s.html