pag. 1

CELLA SERGHI. STUDIU MONOGRAFIC– rezumat –

Studiul monografic dedicat scriitoarei Cella Serghi urmăreşte

aspecte ale destinului ei de om şi de creator. Prozatoare a

generaţiei tinere de la cenaclul Sburătorul, ea este cunoscută în

istoria literaturii române, în special, ca autoare a Pânzei de păianjen.

Lucrarea este structurată în cinci capitole – Cella Serghi.

Aspecte biografice, Un debut impresionant, „Vârstele“ Mironei, Eşecul

formulei realismului socialist şi Proze târzii –, din care primul prezintă

viaţa prozatoarei, iar celelalte surprind activitatea ei literară.

Demers anevoios prin dificultatea procurării datelor,

reconstituirea unei biografii devine spectaculoasă prin

compararea lor şi, mai ales, prin interpretarea documentelor în

vederea proiectării personalităţii respective pe fundalul epocii

sale.

De aceea, pe parcursul capitolului destinat biografiei

scriitoarei Cella Serghi se va observa atât strădania de a da

coerenţă unei vieţi pe care interviurile şi memoriile o prezintă

fragmentar, cât şi dorinţa de a conecta un univers intim la

diferitele evenimente care i-au marcat existenţa.

Deoarece memorialistica autoarei – intitulată metaforic Pe

firul de păianjen al memoriei – se opreşte în jurul anilor 1944-1945, a

fost necesară completarea informaţiilor cu cele din interviuri şi din documentele

oficiale (certificat de naştere, foi matricole, corespondenţă, dosar C.N.S.A.S.).

Foarte utilă s-a dovedit cartea lui Ilie Rad în care sunt reunite în ordine

cronologică interviurile acordate de prozatoare în perioada 1967-1992.

Cunoscută de cititori sub numele de Cella Serghi, Raşela Marcoff,

de religie mozaică, s-a născut în 1907, la data de 22 octombrie

pag. 2

(stil vechi)/4 noiembrie (stil nou), în oraşul Constanţa,

pe strada Dacia, la numărul 115. Din certificatul de naştere

reiese că este fiica lui Avram Marcoff, originar din Silistra, mic

salariat la întreprinderi particulare şi a Carolinei (n. Golestan).

Interviurile relevă faptul că provine dintr-o familie modestă, cu un tată neştiutor

de carte, exponent al mentalităţii tradiţionalist-patriarhaliste, aflat în permanenţă

în căutarea unei slujbe mai bine remunerate şi o mamă lipsită de afecţiune şi de

vocaţie pentru comunicare. Astfel, copila s-a ataşat de bunicul dinspre tată,

pasionat colecţionar de antichităţi. Izbucnirea războiului a îndepărtat-o de el şi de

meleagurile Constanţei, întrerupându-i totodată cursurile primare pe care şi aşa le

începuse în 1915-1916, mai târziu decât ar fi fost firesc. După un an petrecut la

Brăila, şi-a reluat studiile la Bucureşti la Institutul Model de Domnişoare în

perioada 1919-1920 şi la Institutul Pompilian între anii 1920-1923. Apoi a urmat

liceul la Institutul Choisy Mangâru, luându-şi în 1927 bacalaureatul la Liceul de

Băieţi „Sf. Sava“. Pe parcursul anilor de liceu a legat o frumoasă prietenie cu una

dintre colegele de clasă – Margareta (Tiţa) Bresliska, sora celui care va deveni

poetul Marcel Breslaşu. Ea îi va servi ca model pentru realizarea personajului

Ilinca Dima din romanul de debut Pânza de păianjen.

În toamna lui 1927 s-a înscris la Facultatea de Drept din cadrul

Universităţii Bucureşti, deşi îşi dorea să fie studentă la Conservatorul dramatic.

Din raţiuni practice a fost nevoită să renunţe la ideea unei cariere artistice în

favoarea uneia juridice, deoarece aceasta i-a permis să lucreze ca secretară de

avocat. La puţin timp după admiterea la facultate, în 1929, s-a căsătorit cu

inginerul Alfio Seni, cu care avusese timp de câţiva ani o strânsă

prietenie intelectuală. În Pe firul de păianjen al memoriei, lasă

de înţeles că ea nu a fost decât o căsătorie de convenienţă,

încheiată la insistenţele lui, o experienţă unilaterală şi nefericită,

pe care o va transcrie mai târziu în Pânza de păianjen. Deşi

împărţită între slujbă, cursuri şi căsnicie, a reuşit să termine Facultatea de Drept în

pag. 3

1931. În absenţa pasiunii, meseria i s-a părut împovărătoare, întreţinându-i

sentimentul de neîmplinire. Eşecului profesional i s-a asociat eşecul conjugal, a

cărui expresie a fost divorţul de Seni, cauzat poate de dragostea pentru scriitorul

Camil Petrescu, pe care-l cunoscuse întâmplător la ştrand la Kiseleff, în vara

anului 1927, imediat după bacalaureat. Cum se ştie, simpatia a fost reciprocă,

iar această prietenie a avut pentru ea efecte pozitive, precum debutul publicistic

sau stabilirea unor rodnice legături intelectuale cu Mihail Sebastian, E. Lovinescu,

F. Aderca, Liviu Rebreanu. Pe Mihail Sebastian l-a cunoscut pe când el avea doar

23 de ani, fiind impresionată de caracterul lui nobil. La consolidarea camaraderiei

au contribuit desele plimbări prin Cişmigiul cu magnolii înflorite, interminabilele

discuţii purtate în cafenelele bucureştene Capşa şi Corso, dar şi întâlnirile la

patinoarul Oteteleşanu, unde urmăreau meciuri de hochei. Profitau de orice ocazie

pentru a schimba impresii, proiectându-şi astfel prietenia nu doar pe fondul

culturii, ci şi în contextul sportului – gale de box, partide de fotbal sau curse de

cai.

Totodată, în cadrul acestor întâlniri s-a născut ideea debutului său

jurnalistic în care prietenii Mihail Sebastian şi Camil Petrescu vedeau ieşirea din

anonimat şi salvarea de la neîmplinirea profesională adusă de avocatură.

1934 este anul în care a publicat în Gazeta patru articole – Weekend în

Bucegi, toamna, Match de football, Institutul francez de înalte studii în

România, Între ecran şi stradă – toate semnate cu pseudonimul Cella Marin. La

începutul lui 1935, şi-a continuat colaborarea cu Ion Pas, iar în 1937 a semnat

rubrica de cronică teatrală a revistei Reporter.

În paralel cu activitatea jurnalistică a început să scrie un roman care se va

intitula Pânza de păianjen, pe care îl dorea expresia supremă a propriei biografii.

Ajutată de Camil Petrescu, a publicat în presa vremii câteva fragmente din carte:

Cele dintâi nedumeriri, Petre Barbu. Nici Mihail Sebastian nu a rămas nepăsător

la strădaniile ei literare, fiind primul care a citit manuscrisul şi care a insistat ca el

pag. 4

să fie arătat lui Liviu Rebreanu. De la autorul lui Ion a primit câteva recomandări

esenţiale pentru finalizarea proiectului literar.

La numai câteva luni de la apariţia Pânzei de păianjen, tânăra şi dornica de

afirmare Cella Serghi a fost întâmplător oprită pe strada Câmpineanu de însuşi

Lovinescu şi felicitată pentru reuşită. Cu toate că nu a fost ajutată la debut de

mentorul de la Sburătorul, ea a fost conştientă de însemnătatea pe care

personalitatea criticului a avut-o la nivelul carierei ei artistice. Succesului literar

din martie 1938 i-a urmat un an mai târziu o împlinire personală prin noua

căsnicie cu judecătorul Ioan Bogdan, oficializată la 4 martie 1939. Pentru a face

posibilă căsătoria, la data de 17 iunie 1936 prozatoarea a renunţat la iudaism în

favoarea ortodoxiei.

După cel de-al doilea război mondial, angajarea politică prin presă i-a fost

răsplătită prin slujbele importante şi bine retribuite pe care le-a primit: referent

juridic la Ministerul Lucrărilor Publice (1945), referent literar la Ministerul

Artelor (1945-1947), inspector la Direcţia Generală a teatrelor (1947), subdirector

la Ministerul Culturii – secţia Protecţia muncii artistice şi literare (1948-1949),

ocupându-se de înfiinţarea caselor de creaţie Bălceşti, Pelişor. În aceeaşi perioadă

a făcut parte din secretariatul Universităţii Libere Democratice.

În 1949, autoarea a ales să-şi transforme pseudonimul literar Cella Serghi în

nume oficial, conform Decretului Lege nr. 432/1949. Din mărturisiri

reiese că numele a fost inspirat de prenumele Serghi al bunicului,

de origine bulgară, de care fusese profund ataşată.

În continuare, numele avea să-i apară tot mai des pe copertele cărţilor

– Cad zidurile (1950), Cântecul uzinei (1950), S-a dumirit şi Moş Ilie (1950),

Surorile. Nuvele (1951), Cantemiriştii (1954), Fetele lui Barotă (1958) – făcând

dovada unei literaturi aservite, a unui scriitor angajat. Deceniul ’70-’80

demonstrează că Cella Serghi a fost mai mult decât o romancieră şi o publicistă

consecventă. Acum s-a dedicat traducerii din literatura franceză a următoarelor

cărţi, apărute în colecţiile Meridiane şi Globus ale editurii Univers: Vă place

pag. 5

Brahms? de Françoise Sagan (1971), Casa de hârtie de Françoise Mallet-Joris

(1972), Celălalt de Andrée Chedid (1977). În plus, Cella Serghi a fost o iubitoare

a artei plastice şi a literaturii. Fire generoasă şi deschisă, autoarea a donat în 1985

Muzeului de Artă din Constanţa peste douăzeci de tablouri.

Deşi a scris mult în favoarea regimului politic de stânga şi a crezut în ideea

de comunism, Cellei Serghi a fost fericită datorită schimbării din decembrie 1989.

Din păcate, nu a putut asista la prea multe dintre prefacerile societăţii româneşti,

deoarece a trecut în nefiinţă în toamna anului 1992, la 19 septembrie, cu puţin

timp înainte de a împlini 85 de ani.

Capitolul al II-lea înfăţişează debutul literar de succes al Cellei Serghi,

marcat de apariţia în 1938 a Pânzei de păianjen, roman de factură autobiografică.

Deşi era atât de tânără, abia împlinind treizeci de ani, Cella Serghi reuşeşte o

proză densă, a cărei pastă narativă aglutinează biografia de copil şi adolescent,

având deschideri ample spre erotic şi social. Primul fragment din roman, purtând

titlul Cele dintâi nedumeriri, e publicat sub semnătura Cristiana Livia Serghi la 1

aprilie 1937 în Revista Fundaţiilor Regale, unde Camil Petrescu era redactor.

Câteva luni mai târziu, la 1 septembrie 1937, apare – sub acelaşi nume şi în

aceeaşi publicaţie – un alt pasaj din carte, intitulat Petre Barbu.

Debutul din martie 1938, a fost receptat cu entuziasm de critica literară a

perioadei. Că textul – impregnat de o puternică problematică a umanului – invită

la cugetare, deşi dramele personajelor nu sunt deloc metafizice, se desprinde din

afirmaţia exaltată a lui D.I. Suchianu. Cu respect, autorul Stelei fără nume

consemnează virtuţile literare ale debutantei: precizia percepţiei, prospeţimea

reprezentării, forţa voinţei, intensitatea afectului. El remarcă viziunea artistică, în

care resursele epice se combină armonios cu cele descriptive. Nici efuziunile lirice

– pare să spună Mihail Sebastian – nu pot fi neglijate, deoarece contribuie

considerabil la crearea unei proze de atmosferă. Cronica literară a revistei Vremea,

din 22 mai 1938, redactată de Pompiliu Constantinescu, este, poate, cea mai

cuprinzătoare şi mai convingătoare analiză critică a romanului, întrucât articulează

pag. 6

imagini, obsesii, teme cu scopul de a surprinde cât mai bine formula

compoziţională şi stilistică a prozatoarei.

Însă Badea Marinescu e dezgustat de apariţia Pânzei de păianjen cu o

banderolă albastră ce conţinea recomandările lui Rebreanu, Camil Petrescu şi

Sebastian, adresate cititorilor romanului, fapt care nu-şi găseşte în opinia acestuia

nicio justificare estetică, ci numai una comercială, improprie artei. Redactorul

susţine că meritul artistic poate fi observat şi în absenţa gesturilor ostentative, care

nu ridică în niciun fel valoarea unei producţii literare.

Atrăgând atenţia cititorilor, Diana Slavu – personaj feminin cu statut incert,

la graniţa dintre fictiv şi biografic – este un ego seducător şi vulnerabil, cu

deschidere spre idealism, în jurul căruia gravitează întregul univers al Pânzei de

păianjen. Obţinut prin însumarea notaţiilor din propriul jurnal şi din

aducerile-aminte ale prietenei sale, Ilinca Dima, profilul psihologic al eroinei

merită o atenţie specială.

Romanul aglutinează secvenţe sumbre din copilăria marcată de război şi de

sărăcie a protagonistei, aspecte senine ale erosului adolescentin şi clipe tensionate

ale unei căsătorii resimţite ca povară. Astfel, ficţiunea devine un mozaic, o

alternare de momente de lumină şi obscuritate, într-un stil liric şi exaltat.

Ca factor structural coagulant, feminitatea în componentele ei

fundamentale – frumuseţe, seducţie, sensibilitate, sentimentalism, egocentrism,

nevoie de protecţie, intuiţie – reprezintă totodată centrul de interes al acestei

proze.

În Pânza de păianjen, ca de altfel în toată literatura Cellei Serghi, tema

iubirii ocupă un loc privilegiat, în jurul sentimentului erotic gravitând restul

evenimentelor epice. Călăuzindu-se după principiul „sentio ergo sum“, autoarea

priveşte dragostea din unghi romantic ca trăire supremă, mereu visată, niciodată

posibilă. Din dorinţa mistuitoare a protagonistei Diana Slavu de a reface perechea

adamică, derivă bogăţia nuanţelor erosului. De la înflăcărarea iubirii juvenile, la

pag. 7

tihna iubirii conjugale şi până la pseudofericirea iubirii ilicite – toate sunt expresii

ale nevoii de împlinire afectivă.

Aceste ipostaze erotice se proiectează pe un fundal marin – Balcicul sau

Mangalia –, având următoarele coordonate: briza sărată, nisipul fierbinte, valul

înspumat şi soarele dogorâtor.

Capitolul al III-lea arată cum a evoluat cariera literară a Cellei Serghi după

debutul impresionant din 1938. Invitată la cenaclul Sburătorul, prozatoarea e

îndrumată de maestru să nu abdice de la cariera artistică, să nu confirme opiniile

maliţioase care vedeau în ea autoarea unei singure cărţi. Pentru a nu-l dezamăgi,

scrie un nou roman autobiografic – Mirona – în care îşi valorifică experienţa de

până atunci. Scriitoarea optează pentru formula romanului în roman, altfel spus a

metaromanului, care prin natura sa solicitantă, îi permitea o nuanţă nouă în

înţelegerea şi aprecierea literaturii. Până la ediţia finală din 1972, cartea a avut mai

multe avataruri succesive: Cad zidurile (1950) şi Cartea Mironei (1965).

Deşi dispune de un număr de pagini simţitor mai mare, prima variantă

ilustrează un epic în multe locuri diluat, ce se conformează comandamentelor

oficiale, fiind o dovadă evidentă a literaturii aservite. Nici Cartea Mironei şi nici

Mirona nu sunt din acest punct de vedere neprihănite, dar aici aluziile sunt mai

slabe şi secvenţiale, în vreme ce Cad zidurile se ridică pe un eşafodaj politic

extrem de consistent. Prin urmare, Mirona este când un ego conştient de sine,

dezangajat precum în Cartea Mironei şi Mirona, când un ego manipulat, înlănţuit

de factori extrinseci – familia, grupul de prieteni – precum în Cad zidurile.

Romanul apare cu o dispunere diferită a aceluiaşi material epic de la o

ediţia la alta. Asta nu înseamnă altceva decât că pasajele capătă importanţă egală,

nici unul nemaifiind superior celorlalte. Locul pieselor epice este instabil, astfel

capitolul al XII-lea din Cartea Mironei este capitolul al XV-lea în Mirona,

capitolul al IX-lea din Cartea Mironei ajunge capitolul al XII-lea în Mirona, iar

capitolul al VIII-lea din Cartea Mironei devine în Mirona capitolul al XI-lea. În

pag. 8

ciuda fluctuaţiilor se poate observa consecvenţa în faţa materialului epic,

asemănarea ultimelor două ediţii.

În toate aceste proze, Mirona se transformă într-o cutie de rezonanţă; ochii

şi urechile îi înregistrează atent dramele realităţii înconjurătoare. În esenţă,

modulaţia interioară a protagonistei e cea cu adevărat importantă, cu toate că ea se

desenează pe un fundal sociopolitic dens. Aşadar, miza romanului se află la

intersecţia aspectului psihologic cu cel evenimenţial. Cât priveşte configuraţia

paradigmei romaneşti, ea se alcătuieşte din amestecul în proporţii egale al

întâmplării nude cu simbolistica şi cu analiza lăuntrică. De remarcat că romanul

este unul al energiilor individuale care trebuie puse în slujba unor idealuri

colective, de dimensiuni macrosociale. Desfăşurat pe spaţii ample, masiv în

oricare dintre ediţii, textul este o dovadă că, în ecuaţia elementară a legăturii dintre

viaţă şi literatură, prozatoarea a dozat bine accentele, astfel încât nici o

componentă să nu prevaleze asupra celeilalte.

Capitolului al IV-lea – Eşecul formulei realismului socialist – îi este

circumscrisă literatura perioadei 1950-1954, dovadă a pactului pe care l-a semnat

cu regimul politic de atunci. Astfel, Cântecul uzinei, S-a dumirit şi Moş Ilie,

Surorile şi Cantemiriştii atestă pierderea autonomiei câmpului literar şi

subordonarea lui în faţa câmpului puterii. Fenomenul echivalează pierderii calităţii

producţiei literare. Dorind să-şi asigure o poziţie socială şi materială privilegiată,

prozatoarea răspunde afirmativ unor comandamente ale momentului politic.

De aceea, prozele Cellei Serghi pot fi considerate mai degrabă descrieri ale

unui spaţiu – Republica Populară Română – şi ale unui timp – al cincilea deceniu

al secolului încheiat – decât dovezi de virtuozitate şi imaginaţie. Ele nu reţin

atenţia sub raport stilistic sau tematic, toate având la bază stereotipia muncii în

socialism. Deloc întâmplător, genul acesta de produs editorial se arată

inacceptabil, nereuşind să hrănească nici măcar cele mai mărunte aşteptări de

lectură.

pag. 9

Ultimul capitol cuprinde analiza prozelor târzii ale Cellei

Serghi. Scrise la vârsta senectuţii, Genţiane (1970), Iubiri paralele (1974), Pe

firul de păianjen al memoriei (1977), În căutarea somnului uriaş (1980) şi

Această dulce povară, tinereţea (1983) sunt cărţi de facturi diferite, receptate,

prin comparaţie cu debutul, ca expresii ale diluării talentului scriitoricesc atât în

stil, cât şi în substanţă.

Prin abordarea mai multor formule literare – bildungsroman (Genţiane),

metaroman (Iubiri paralele), confesiune romanţioasă (Pe firul de păianjen al

memoriei), povestire pentru copii (În căutarea somnului uriaş) şi roman epistolar

(Această dulce povară, tinereţea) – Cella Serghi încearcă să compenseze

epuizarea resurselor sale artistice. Se observă cu uşurinţă că este preocupată mai

degrabă de cantitatea decât de calitatea scrierilor sale.

Izvorât din surse biografice, asemenea Pânzei de păianjen şi Mironei –

romane ce i-au adus Cellei Serghi consacrarea literară –, Genţiane apare în 1970,

la Editura Eminescu. În centrul cărţii, jucând rolul de motor al acţiunii, se află

figura Radei Ionac care, pentru a-şi împlini visul unei cariere artistice de succes,

trebuie să facă numeroase sacrificii şi renunţări. Nefiind susţinută de părinţii săi –

Olga şi Manole Ionac – nici financiar, nici moral, fata e nevoită să-şi continue

studiile pe cont propriu. Prin Genţiane, Cella Serghi arată că absolutul spre care

tinde un suflet feminin nu este doar o dimensiune erotică, precum în Pânza de

păianjen, ci şi o concentrare a energiilor fizice şi psihice în vederea unei cariere

de succes. Cercetarea feminităţii relevă aici un nebănuit potenţial lăuntric în lupta

pentru existenţă.

Apărut la Editura Eminescu în 1974, romanul Iubiri paralele este, de fapt,

revizuirea celui din 1958, intitulat Fetele lui Barotă. Specific scrisului Cellei

Serghi, demersul reluării în scopul refacerii unui material epic mai vechi nu

trebuie să ne surprindă nici în acest caz. Prozatoarea, atentă la părerile criticilor

pentru care cartea are numeroase deficienţe, revine asupra primei ediţii probabil

pag. 10

din dorinţa de a elimina tot ce e strident sau redundant şi de a corecta neajunsurile.

Din păcate, succesul acestor strădanii e parţial şi îndoielnic.

Romancieră cunoscută şi apreciată de critică şi de cititori, Cella Serghi este,

în acelaşi timp, o talentată memorialistă. O dovadă în acest sens este Pe firul

de păianjen al memoriei, ce apare la finele lui 1977, la editura Cartea

Românească. Farmecul textului derivă din complexitatea alcătuirii portretelor, din

consemnarea atentă a evenimentelor şi, mai ales, din tonul duios al rememorării.

Sunt reînviate chipurile unor prieteni şi cunoscuţi care au cucerit-o prin seriozitate

şi talent: Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Felix Aderca, Liviu Rebreanu, E.

Lovinescu, Magdalena Rădulescu. Pe lângă datele biografice, Cella Serghi oferă

preţioase informaţii din laboratorul de creaţie, povestind cu emoţie geneza celor

mai importante scrieri ale sale. Prevăzătoare, doreşte totodată să vină în ajutorul

generaţiilor interesate de receptarea critică a Pânzei de păianjen şi a Mironei,

transcriind în acest sens aproape toate observaţiile favorabile făcute pe marginea

cărţilor, de-a lungul timpului. De aceea, prin sinceritatea confesiunii şi, mai ales,

prin valoarea ei documentară, Pe firul de păianjen al memoriei poate

fi socotită cartea de vizită a autoarei.

Scrisă pentru adolescenţi, cartea În căutarea somnului uriaş vede lumina

tiparului în 1980, la editura Ion Creangă. Ca specie literară, textul este o povestire

a cărei tematică principală o reprezintă călătoria şi aventura. Se observă plăcerea

autoarei de a exersa mai multe formule literare, de a-şi cultiva talentul narativ.

Aducând o schimbare substanţială în conţinut şi în stil, În căutarea somnului

uriaş rămâne un experiment al scriitoarei în direcţia prozei scurte, fără a fi însă o

mare reuşită artistică.

Prin publicarea la editura Cartea Românească, în decembrie 1983 a

ultimului roman, Această dulce povară, tinereţea, Cella Serghi îi aduce lui

E. Lovinescu un „emoţionat omagiu“, după cum reiese din dedicaţia de pe prima

pagină. Alcătuită din patru scurte părţi – La o masă liniştită, Scrisori de

dragoste, Proba focului şi Jurnalul ei – cartea sintetizează aproape toate

pag. 11

constantele literaturii ei: convenţia metaromanescă, tematica erotică, însemnările

intime, eşecul amoros, motivul mării. Firul epic tradiţional este înlocuit cu studiul

unui bogat dosar de existenţă în forma scrisorilor dintre doi îndrăgostiţi – Cita şi

Berezeni. Ca şi în cazul Pânzei de păianjen, al Mironei sau al Genţianelor,

biografia scriitoarei a avut un rol semnificativ, la baza cărţii aflându-se

corespondenţa reală dintre Cella Serghi şi Ion Biberi.

Pentru a încheia analiza prozelor târzii, trebuie să amintim faptul că pe masa

de lucru a Cellei Serghi se mai aflau numeroase pagini din romanul Post-scriptum

care, din păcate, nu a văzut niciodată lumina tiparului. Dornică să atragă atenţia

cititorilor asupra apariţiei unei noi opere ce-i poartă semnătura, autoarea prezintă

în numărul din noiembrie 1985 al revistei Convorbiri literare un fragment intitulat

Filmul se joacă şi mâine. Citindu-l, ne putem da seama care ar fi fost coordonatele

ansamblului epic: homodiegeză, tematică erotică, protagonistă însetată de iubire

absolută. Deşi scurt, pasajul publicat reuşeşte – prin numeroasele accente analitice

şi prin apropierea epicului de genul dramatic – să stârnească interesul de lectură al

cititorului, în mintea căruia încolţeşte ideea unui mare succes precum acela din

anii debutului literar.

De asemenea, la finalul acestui studiu sunt formulate o serie de concluzii

privind locul meritoriu ocupat de Cella Serghi în istoria literaturii române prin

Pânza de păianjen, factura autobiografică a cărţilor sale şi demersul de a

revizui sistematic textele iniţiale, chiar după ce au fost publicate.

Pentru a pătrunde în intimitatea acestei personalităţi, studiul

oferă în cadrul Addendei numeroase şi preţioase documente

precum acte de stare civilă, foi matricole, file de manuscris,

fotografii, corespondenţă.

În concluzie, lucrarea intitulată Cella Serghi. Studiu

monografic reprezintă radiografia universului biografic şi literar

al scriitoarei.

pag. 12