Revoluția de la 1848

Revoluția de la 1848 a fost o revoltă naționalistă a burgheziei europene desfășurată în anii 1848 - 1849, îndreptată împotriva ordinii încă supranaționale stabilite de Congresul de la Viena (1814 - 1815). Revoluțiile de la 1848 au dat semnalul deșteptării naționalismului european, fiind cunoscute de aceea și sub denumirea de "primăvara popoarelor" (în franceză printemps des peuples, în italiană primavera dei popoli). Deși înăbușite, revoluțiile de la 1848 au fixat pe termen lung obiectivul creării statelor naționale în Europa, obiectiv definitivat cu ajutor american (conform programului în 14 puncte al lui Wilson), abia după Primul Război Mondial.

Desfășurare

Această amplă mișcare a debutat în Palermo, Italia, la 12 ianuarie 1848 (Revoluția siciliană din 1848).

Cauze

Cauzele Revoluției Europene au fost împărțite în trei categorii:

economice: progresele economiei capitaliste sunt frânate de revenirea la regimul absolutist; criza alimentară, amplificată de seceta din 1847-1848; creșterea excesivă a prețurilor;

cauzele socio-politice: nemulțumirea burgheziei, țărănimii, nobilimii liberale, muncitorimii datorită revenirii regimului absolutist și lipsei drepturilor democratice;

cauzele naționale: dominația străină, nevoia de unire a statelor farâmițate și independența tuturor statelor.

În Italia cele 7 state aristocratice create prin Congresul de la Viena au fost cuprinse de mișcarea revoluționar-națională care a proclamat republica la Milano, Veneția și Roma. Mișcarea a fost utilizată de regele piemontez Carol Albert în încercarea de a cuceri Lombardia de la Habsburgi.

În sudul Alpilor ca și în Germania, Congresul de la Viena, supus dorințelor suveranilor, a înlocuit harta simplificată, realizată de Napoleon, cu o fărâmițare în șapte state, fără nici o legătură între ele. Peste tot, monarhii restaurați au revenit la fostele structuri ale Vechiului Regim și s-au sprijinit pe aristocrația funciară în mai toate aceste regiuni, cu excepția Piemontului, în care valul industrializării nu pătrunsese încă, și deci burghezia era numeric destul de slabă. Sudul peninsulei și Sicilia formau Regatul Neapolelui, restituit Bourbonilor după eșecul lui Murat, care încercase să recucerească statele acestuia și care a fost împușcat. În centru, statele pontificale se întindeau la nord, din Romagna până în Câmpia romană, trăind în două Italia peninsulară. Papa Grigore al XVI-lea, întâmpinat în 1830, cu ocazia alegerii sale, de o răscoală reprimată însă repede de

1

austrieci, aplică pe acest teritoriu un despotism fără slăbiciuni, care nu este cu nimic mai prejos decât cel al Bourbonilor din Neapole și care îndepărtează orice inovație de ordin economic, politic sau social, susceptibilă de a provoca vreo revoltă. În sfârșit, cea mai mare parte a regiunilor din nord se afla în raport de dependență față de Austria. Autoritatea Vienei se manifesta în mod direct în statul milanez și în Veneția, care formau Regatul lombardo-venețian, și în mod indirect asupra micilor state din jur, care intrau în marele ducat al Toscanei, și ducatele de Parma și de Modena. Numai regatul de Piemont și Sardinia scăpaseră de controlul Habsburgilor, căci aici pătrunsese industrializarea și o burghezie comercială și industrială, deschisă la inovații, încerca să încurajeze schimbarea. În primul rând, în sânul acestei burghezii progresiste, puternic influențată de ideile franceze și care, deși mai puțin numeroasă și mai puțin influentă decât în Piemont, era prezentă totuși și în regatul lombardo-venețian, în ducate și în statele pontificale, s-a dezvoltat mișcarea liberală de unificare, Rissorgimento, care promovează proiectele de unificare ce duc la începutul lui decembrie 1860 la elaborarea constituției regatului unic. Declanșarea revoluției din 1848 în Italia nu este cu nimic tributară în faza ei inițială insurecției pariziene din luna februarie. Ea începe în 1847, odată cu alegerea lui Pius al IX-lea pe tronul Sfântului Petru, care își justifică reputația liberală pe care o are în Italia prin câteva reforme aplicate statelor pontificale. Imediat, întreaga țară începe să se miște. Manifestațiile anti-austriece au loc aproape peste tot, provocate de strigătele de "Trăiască Pius al IX-lea". Cele mai mari au loc în regatul lombardo-venețian, unde populația refuză să cumpere tutun pentru a nu da bani administrației austriece. Dar mișcarea revoluționară propriu-zisă pleacă din regatul Neapolelui, mai precis din Sicilia. După exemplul locuitorilor din Palermo, populația principalelor orașe din insulă, cu ajutorul populației rurale, alungă garnizoanele napolitane. Mișcarea se extinde apoi în sudul peninsulei, pierzându-și treptat caracterul separatist pentru a se transforma într-o mișcare a revendicărilor liberale. Înspăimîntat, regele Ferdinand al II-lea promulgă la 10 februarie 1848 o Constituție inspirată de Carta franceză. Revoluția se întinde și, la 14 martie, Pius al IX-lea, la rândul său, trebuie să aprobe o constituție, gest imitat în curând de marele duce de Toscana și de regele Piemontului, Carol Albert. Ca și în 1820 și apoi în 1830, Metternich se pregătește să intervină pentru a frîna contaminarea revoluționară. El este împiedicat de revoluția din Paris, urmată la scurt timp de revoluția vieneză și de începerea dezintegrării imperiului. Loviturile primite de Austria au în Italia repercusiuni imediate. La Veneția, avocatul Manini, liberal arestat de poliția austriacă și eliberat de mulțime, proclamă "Republica Sfîntului Marcu". La Milano, revolta care izbucnește alungă din oraș, în cinci zile, trupele guvernatorului austriac, mareșalul Radetzky. Întreaga Italie este cuprinsă de febra revoluționară, curentul liberal fiind înlocuit curînd de cel național. Ținînd cont de faptul că Austria era slăbită, nu sosise oare momentul de a-i da o lovitură hotărîtoare și de a scăpa peninsula de o dominație apăsătoare? În felul acesta va dispărea ultimul obstacol din calea

2

realizării mărețului vis de unificare. În conjuctura prezentă, apare clar faptul că nu este absolut necesar să se recurgă la sprijin străin pentru a transforma Italia într-o națiune. "Italia farà da sè","Italia se va făuri singură", afirmă cuvîntul de ordine plin de orgoliu al unitariștilor. Din toate regiunile peninsulei, voluntarii aleargă în regatul lombardo-venețian pentru a lupta împotriva armatelor austriece. Suveranii înșiși, depășiți de evenimente, sînt luați de vîrtej. În ciuda prudenței sale deosebite, Carol Albert se lasă influențat de opinia publică piemonteză și de publicistul Cavour, care, în ziarul său, Rissorgimento, cere "război, război fără întîrziere". Regele Piemontului începe ostilitățile împotriva Ausțriei, iar trupele sale intră în Lombardia. Aici li se alătură armata pontificală, al cărei șef, generalul Durando, nu se mai supune ordinelor lui Pius al IX-lea care dorea să evite războiul. Pînă și regele Neapolelui, Ferdinand al II-lea, trimite 16 000 de oameni să participe la cruciada împotriva Austriei, pe care însă îi va retrage peste trei săptămîni. În momentul în care în toată Europa centrală aspirațiile liberale par a fi pe punctul de a se realiza, Italia intră se pare pe calea unificării și a independenței . În această "primăvară a popoarelor" totul pare să arate că vechea ordine europeană, consolidată în 1815, se prăbușește peste tot pentru a fi înlocuită de o nouă ordine, inaugurată cu șaizeci de ani mai devreme de Revoluția franceză.

Totul se leagă în final de prăbușirea Austriei, această putere ce apare din ce în ce mai mult ca o cheie de boltă a edificiului ridicat de Sfînta Alianță. Dar două evenimente neprevăzute vor schimba în mod brutal fața lucrurilor: reacția armatei austriece, care înăbușă Revoluția pe care guvernul este incapabil să o controleze și sprijinul oferit suveranului de Habsburg de partenerul său de Miinchengratz, țarul Nicolae al II-lea, care, de cincisprezece ani, își disputa cu Metternich titlul de campion al absolutismului european.

Revoluția franceză de la 1848, care a fost prima dintre revoluțiile europene de la 1848, a izbucnit în Franța, la 22 februarie 1848. Era cea de a doua revoluție franceză din secolul al XIX-lea, după cea din iulie 1830.

Această revoluție s-a declanșat în februarie 1848 la Paris, datorită exceselor exercitate de „monarhia din iulie”. La 25 februarie a fost proclamată republica și s-a format un guvern provizoriu, în care intrau printre alți reprezentanți ai revoluției:

poetul Alphonse de Lamartine socialistul Louis Blanc muncitorul Albert

A fost aleasă o adunare constituantă în martie 1848, care a emis constituția republicii. Puterea executivă aparținea guvernului provizoriu, iar puterea legislativă, adunării naționale. Se introducea votul universal pentru bărbați și drepturile și libertățile

3

cetățenești. Atunci când adunarea națională a hotărât desființarea atelierelor naționale create cu scopul asigurării de locuri de muncă pentru muncitorime, s-a ajuns la confruntări de stradă între muncitori și burghezie. Acestea au fost câștigate de burghezie. Președinte al Franței a fost ales Louis-Napoléon Bonaparte, care va profita de situația politică și, în decembrie 1852, se va proclama împărat sub numele de Napoleon al III-lea, iar Franța va intra în al doilea imperiu.

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională.

Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova și Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman[2].

 Revoluția de la 1848 din Moldova.

În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind denumită în epocă și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în martie 1848 și printr-un program în august 1848. Petiția-proclamațiune cuprindea 35 de puncte și a fost redactată, de catre Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, cu știrea domnitorului Mihail Sturdza, în data de 27 martie. Această "petițiune a boierilor și notabililor moldoveni" avea un caracter moderat datorită atitudinii rezervate a principelui Sturdza, care era presat de prezența trupelor ruse la graniță. Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub influența celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mișcării. Aceștia urmau să fie trimiși în Turcia, însă au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea (una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care "mergea pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu pungile de galbeni" pentru a-i elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reușit să plece în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina .

În vara lui 1848 se aflau în Bucovina - și mai ales în Cernăuți - circa 50 de fruntași ai tineretului revoluționar moldovean, printre care:Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo. Acestora li s-a adăugat și Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august 1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul "Dorințele partidei naționale din Moldova". Acest program se deosebea radical de petiția din martie, fiind

4

împotriva Regulamentului organic și a protectoratului țarist. Se cereau, printre altele: egalitate politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor și se încheia cu o dorință arzătoare: unirea Moldovei cu Muntenia.

În Țara Românească

Studenţi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească, prezentând la Paris tricolorul românesc cu menţiunile "Dreptate, Frăţie" în 1848. Acuarelă de C. Petrescu.

În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât în Moldova, deoarece tinerii revoluționari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum și o parte a administrației și armatei.

7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.

9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre cei mai importanți membri ai clubului revoluționar craiovean conduceau destinele în Romanați. Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul județului) și căpitanul Nicolae Pleșoianu ai cărui dorobanți primiseră ordin să se deplasase din Craiovala Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată de către Popa Șapcă, o mare adunare populară la Islaz.

Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu, pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu și ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li s-au alăturatIon Heliade Rădulescu și Christian Tell.

5

11 iunie 1848, București: Știind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează, la București, proclamația de la Islaz care va deveni noua constituție. A doua zi, rușii au protestat prin consulul lor și au amenințat că vor invada țara. În aceste condiții, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluționar se deplasează întâi la Craiova pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.

13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.

Ioan Maiorescu a citit declarația de la Islaz în fața unei mulțimi în delir. A doua zi, în zorii zilei, când străzile orașului erau amorțite iar craiovenii visau la idealurile revoluției, reacțiunea craioveană încearcă contralovitura. Ion Heliade Rădulescu primește delegația contrarevoluționarilor, soldații colonelui Ion Vlădoianu, cunoscut reacționar, se strecoară, deghizați pe străzile aproape pustii la acea oră, împresoară sediul guvernului revoluționar și arestează o parte a membrilor guvernului. Dar Gheorghe Magheru, alături de Grigore Bengescu, Iancu Obedeanu, Nică Locusteanu și Ioan Maiorescu adună în grabă dorobanții, mobilizează locuitorii Craiovei și înconjoară, la rândul lor, partizanii contrarevoluției, despresurând sediul guvernului provizoriu.

Prima variantă a steagului revoluţionar

14 iunie 1848 Craiova. Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul revoluționarilor. Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al revoluției să poarte simbolul neprihănirii.

15 iunie 1848: Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste alcătuită din dorobanții aflați sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se alătură numeroși țărani, guvernul provizoriu revoluționar pleacă spre București.

În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istanbul. În timp ce turcii priveau cu neutralitate evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau cucerirea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și extinderea imperiului țarist în Balcani, găsește

6

revoluțiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităților. Rușii declară că nu vor tolera un focar revoluționar la granița imperiului lor.

16 iunie 1848 București: Revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii guvernului provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului. De teama represiunilor celor două imperii se retușează guvernul provizoriu care va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluționarilor ci și o aripă moderată. Noul guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu.

19 iunie 1848 București: Reacționarii încearcă o contralovitura anihilată imediat de revoluționari care cer sprijinul populației. În fruntea apărătorilor guvernului se află Ana Ipătescu și Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primește conducerea armatei și sarcina constituirii bazei armate a revoluției în Oltenia.

Varianta finală a steagului revoluţionar

Copie Drapel Chisinau

19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova iar turcii vor pătrunde în Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație la cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Pașa, asigurându-l de relațiile cordiale ale guvernului revoluționar față de turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care își schimbă denumirea în locotenență domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstrând membrii guvernului, dar punând în față trei persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenței turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră cu

7

armata, se dau reprezentanții în cinstea lui iar acesta recunoaște locotenența domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoașteri va fi recunoașterea legalității guvernului de către toate guvernele europene cu excepția rușilor. Rușii reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad pașa, omul măsurilor dure.

13 septembrie 1848 București: În cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus la Bătălia din Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defavorabil revoluționarilor români.

30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10 000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei și locuitori ai orașului, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat trupele străine, neținând seama de superioritatea numerică covârșitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluția fusese învinsă.[5].

În Transilvania

În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în componența ei și câțiva români, iar apoi cea de la Debrețin ceva mai mulți. Burgezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă părți importante ale românilor transilvani, ale sașilor și maghiarilor. Însuși poetul Sandor Petőfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanți numai 3 români si 24 de sași. În martie 1848 izbucnise revoluția la Viena, mișcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat național independent de Austria. Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară și omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar de acest tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud șiMărișel. Pe lângă români, se ridicaseră la luptă în Croația și croații, fiindcă

8

nici ei nu doreau să facă parte din statul național ungar, preconizat de revoluționarii maghiari ai lui Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale românilor transilvani, încercând doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să negocieze pacea cu moții lui Avram Iancu în numele revoluționarilor unguri și încercând să îl convingă pe acesta din urmă să se alăture defensivei maghiare împotriva forțelor austro-ruse. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.

La întrunirea organizată de revoluționarii munteni pentru a discuta participarea lor la Adunarea de la Blaj, cei mai mulți fruntași și-au exprimat dorința de a participa la reuniunea programată de revoluționarii români transilvăneni. Unii revoluționari munteni ca Dumitru Brătianu au reușit să ajungă la Blaj înainte ca autoritățile să impună măsuri restrictive. Lui Nicolae Bălcescu și celor care au solicitat eliberarea unui pașaport li s-a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de românii munteni pentru Adunarea de la Blaj, autoritățile au răspuns prin ridicarea unui zid polițienesc. Totuși unii revoluționari munteni au reușit să ajungă la Blaj. Mai favorizați de evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

Liderii mișcării din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Eftimie Murgu, Andrei Șaguna, Simion Balint, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Ioan Dragoș, Ioan Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina.

9