REVOLTA MARINARILOR DIN KRONSTADT (1921) SAU DESPRE COMUNISMUL ANTICOMUNIST

Prof. Marius Bâsceanu, Şcoala cu cls. I-VIII nr. 36 “Gh. Bibescu” Craiova / Şcoala cu cls. I-VIII Gogoşu, jud. Dolj

Prof. Cristian-Iulian Ceacîru, Şcoala cu cls. I-VIII Seaca de Pădure, jud. Dolj

Motto: “Ce păcat că uneori tăcerea celor morţi vorbeşte mai tare decât vocea celor vii.”

Emma Goldman, anarhistă

Revolta din Kronstadt a fost o luptă eşuată a marinarilor din acest oraş conduşi de Stepan Maximovici Petricenko împotriva guvernului bolşevic al Rusiei sovietice.

In timpul revoluţiei bolşevice, Kronstadt-ul a reprezentat unul din cele mai importante puncte de sprijin ale sovietului din Petrograd1.

Oraşul Kronstadt

Oraşul a fost întemeiat de ţarul Petru cel Mare2, care a cucerit insula Kotlin de la suedezi în 1703, iar până în 1704 fuseseră ridicate deja primele fortificaţii.

De-a lungul întregului secol XIX oraşul a fost continuu refortificat. Cele 5 forturi vechi, construite fiecare pe 3 niveluri suprapuse, ce constituiau principala zonă de apărare a oraşului şi care în timpul războiului Crimeei rezistaseră în faţa flotei anglo-franceze, au devenit de importanţă secundară. După planurile lui Eduard Totleben au fost ridicate fortul Constantin şi 4 baterii de artilerie în perioada 1856-1871 pentru apărarea zonei principale prin care se putea realiza apropierea de fort, iar alte şapte baterii au fost construite pentru a apăra canalul nordic mai puţin adânc. Toate aceste fortificaţii erau la o înălţime joasă şi pe terasamente puternic înarmate cu tunuri grele Krupp. Chiar şi oraşul era înconjurat cu un zid de apărare realizat din piatră3.

Astfel, Kronstadt-ul era considerat cea mai puternică fortăreaţă navală din lume, nefiind cucerită vreodată de vreun inamic exterior4.

Kronstadt-ul şi Revoluţia Rusă

1 James R. Millar (ed.), Encyclopedia of Russian History, vol. II, Macmillan Reference USA, New York, 2003, p.789.2 Numele localităţii în traducere este „Oraşul împăratului” (în lb. germană, Krone = coroană, împărat, iar Stadt = oraş, localitate). 3 http://en.wikipedia.org/wiki/Kronstadt.4 Ibidem.

Oraşul avea în total 50 000 de locuitori în 1921 (marinari din flota baltică, soldaţi, civili, meşteşugari şi negustori, muncitori, oficialităţi, etc.). O mică trecere în revistă

a trecutului revoluţionar al oraşului este necesar, deoarece bolşevicii au reclamat de multe ori ca din 1917 şi până în 1921 compoziţia socială / politică a marinarilor s-a schimbat5, Troţky acuzându-i pe rebelii din 1921 că nu aveau nimic în comun cu revoluţionarii din 1917/1918, rebelii fiind caracterizaţi ca

« elemente demoralizatoare, bărbaţi care purtau pantaloni eleganţi albi şi care îşi făceau părul precum filfizonii »6.

Astfel, Israel Getzler, care a studiat arhivele ruseşti în legătură cu acest eveniment, a stabilit că 75,5% din marinari fuseseră recrutaţi înainte de 1918, 80% din ei proveneau din regiunile Marii Rusii, 10% din Ucraina şi 9% fuseseră recrutaţi din Finlanda. În concluzie, la sfârşitul anului 1920, în Kronstadt încă predominau veteranii politizaţi dinainte de revoluţie7.

De asemenea, marinarii din Kronstadt s-au aflat mai mereu în avangarda evenimentelor revoluţionare care au avut loc în Rusia, atât în 1905, cât şi în 1917.

În timpul revoluţiei din februarie 1917, marinarii din Kronstadt şi-au ucis 200 din ofiţerii superiori. În mai 1917, aproximativ 3 000 de marinari s-au alăturat bolşevicilor, cu toate că, în marea lor majoritate, aceştia erau anarho-sindicalişti8 şi socialişti-revoluţionari

5 ***, Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, ed. a III-a, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p.350.6 Lev Troţky, Hue and cry over Kronstadt în The New International, vol. 4, nr.4, aprilie 1938, p.105;textul complet poate fi consultat pe internet la adresa http://www.marxists.org/history/etol/newspape/ni/issue.htm#ni38_04 .7 Israel Getzler, Kronstadt, 1917 – 1921: The Fate of a Soviet Democracy, Cambridge University Press, 1983, p.121. 8 Anarho-sindicalismul reprezintă o ramură a curentului anarhist, adepţii acestuia considerând sindicate drept organizaţii cu potenţial revoluţionar pentru schimbarea societăţii, abolirea Statului şi capitalismului fiind înlocuită cu o societate auto-organizată în mod democratic a muncitorilor. Principala armă de luptă a anarho-sindicaliştilor este greva generală. Pentru mai multe detalii asupra anarho-sindicalismului vezi Jean Preposiet, Istoria anarhismului, Editura Lider, Bucureşti, 2006

(eseri)9. Pe 16 mai 1917, Sovietul din Kronstadt şi-a declarat independenţa faţă de Guvernul Provizoriu, lucru care l-a nemulţumit pe Lenin, deoarece acesta încă nu era pregătit ca să preia puterea pentru bolşevici. În cele din urmă, marinarii au renunţat la această acţiune însă un lucru devenea din ce în ce mai evident – ei nu erau susţinători necondiţionaţi ai bolşevicilor.

Totuşi, marinarii din Kronstadt erau fanatici în ceea ce priveşte crezul lor politic revoluţionar anarhist. Astfel, de exemplu, când Guvernul Provizoriu a încercat să închidă în iunie 1917 centrele anarhiste din Petrograd, 50 de marinari înarmaţi din Kronstadt au venit în oraş pentru a-şi apăra camarazii. În iulie 1917 au participat alături de bolşevici în încercarea de a înlătura Guvernul Provizoriu, 20 000 de marinari au luptat alături de gărzile roşii bolşevice care l-au învins în august 1917 pe albul Kornilov şi, în final, i-au ajutat pe bolşevici în lovitura de stat din noiembrie 1917. De altfel, în Kronstadt se afla cantonat şi faimosul crucişător Aurora, cel care a bombardat pe 25 noiembrie 1917 Palatul de iarna din Sankt Petersburg, dând astfel startul revoluţiei bolşevice10. De asemenea, din rândurile marinarilor din Kronstadt provenea şi anarhistul Anatoli Jelezniakov, cel care a pus capăt cu brutalitate lucrărilor Adunării Constituante din octombrie 191711.

Toate aceste lucruri – radicalismul revoluţionar şi fanatismul pentru cauza revoluţiei – l-au determinat pe Lev Troţki să-i numească pe marinarii din Kronstadt « mândria şi gloria Revoluţiei Ruse ».

Însă anarhismul locuitorilor din Kronstadt nu putea fi limitat de autoritarismul bolşevic, fapt care va reprezenta de altfel şi una din cauzele revoltei din martie 1921.

Situaţia din Rusia la începutul anului 1921

La începutul anului 1921 Rusia bolşevică se afla în pragul colapsului total. Tranziţia de la « comunismul de război » la « noua politică economică » (NEP) iniţiată de Lenin12 a fost puternic resimţită de populaţie. Aceasta, aflată la capătul puterilor după lungul şi

9 Partidul Socialist Revoluţionar (în limba rusă Partiia saţialistov-revoliuţionerov – ПСР / SR – eserii) a fost o formaţiune politică de la sfârşitul secolului XIX din Rusia. Programul lor era de tip socialist democratic şi avea sprijinul ţărănimii ruseşti, în rândurile cărora politica lor de socializare a pământului avea mai mult succes decât cea de naţionalizare a pământului a bolşevicilor. Politica lor poate fi descrisă în linii mari ca fiind una de stânga, deşi mult mai moderată decât a bolşevicilor. Ei au apărut din rândurile mişcării populiste. Odată cu creşterea economică din Rusia sfârşitului de secol XIX, ei au încercat să-şi lărgească baza politică atrăgând forţa de muncă urbană, carea avea o rapidă creştere numerică, alături de ţărănime, către care era orientat iniţial programul lor. Intenţia lor era aceea de a lărgi conceptul de popor pentru a cuprinde toate elementele societăţii care doreau să vadă sistemul ţarist distrus. Revoluţia rusă din februarie 1917 le-a adus eserilor un rol politic mult mai important, unul dintre membrii partidului, Alexandr Fedorovici Kerenski, intrând în guvernul liberal, iar în cele din urmă ajungând şeful Guvernului Provizoriu. În 1917, eserii s-au divizat în două facţiuni: cei care sprijineau Guvernul Provizoriu şi cei care îi sprijineau pe bolşevicii care erau în favoarea revoluţiei comuniste. Cei care au sprijinit revoluţia au fost cunoscuţi sub numele de socialist revoluţionarii de stânga (eserii de stânga), în timp ce cei care au rămas după divizarea partidului au devenit cunoscuţi ca eserii de dreapta.10 http://soviethistory.org11 George Legget, CEKA: Poliţia secretă a lui Lenin, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 346. 12 Pentru conceptele de „comunism de război” şi „Noua Politică Economică” (NEP) vezi Michael Lynch, Rusia: Reacţiune şi Revoluţie. 1881 – 1924, Bucureşti, Editura All, 2001, p.159 şi urm.

sângerosul război civil care devastase ţara timp de 4 ani şi după privaţiunile impuse de participarea Rusiei la primul război mondial, începea să nu mai susţină total regimul bolşevic13. Muncitorii declanşau greve, ţăranii se răsculau şi chiar şi în rândurile bolşevicilor apăruseră neînţelegerile şi sciziunea. La toate aceste probleme se adăuga şi represiunea dură impusă de CEKA pentru a elimina pe toţi « duşmanii revoluţiei »14, iar violenţa şi teroarea impusă de acest organ nu făceau altceva decât să înrăutăţească situaţia. Numai în februarie 1921, în preajma deschiderii lucrărilor celui de-al X-lea Congres al Partidului bolşevic, în Rusia izbucniseră 118 revolte împotriva noului regim15.

Comunismul anticomunist

O serie de greve ale muncitorilor ruşi au precedat revolta muncitorilor din Kronstadt. Astfel, datorită faptului că la sfârşitul lunii ianuarie 1921 bolşevicii scăzuseră raţia de pâine cu o treime, şi chiar şi muncitorii primeau acum doar alimente constând în 1000 de calorii pe zi, în a doua parte a lunii februarie la Moscova au intrat în grevă 10 000 de menşevici şi eseri, cărora li s-au alăturat muncitorii din metalurgie şi de pe şantierile navale şi porturi. De altfel, pe 27 februarie a fost răspândit un afiş pe care scria: « Muncitorii şi ţăranii vor libertate. Ei nu mai vor să trăiască după decretele bolşevicilor ! ».

Starea de spirit a muncitorilor s-a răspândit şi printre soldaţii Armatei a VII-a care era staţionată la Petrograd. Autorităţile bolşevice au reacţionat dur. CEKA a trecut imediat la arestarea celor consideraţi periculoşi, peste 500 de muncitori, intelectuali, studenţi,, lideri sindicali, eseri şi anarhişti fiind duşi în spatele gratiilor16.

Pe 26 februarie, o delegaţie a marinarilor din Kronstadt a ajuns la Petrograd pentru a se informa asupra situaţiei existente în oraş. Pe 28 februarie, după ce delegaţia a prezentat marinarilor un raport în termeni destul de duri cu privire la represiunea cruntă la care recursese CEKA pentru a pune capăt grevelor din Petrograd, marinarii de pe vasele Petropavlovsk şi Sevastopol au ţinut o întrunire de urgenţă. „Având în vedere că sovietele prezente nu exprimă voinţa muncitorilor şi ţăranilor”, ei au elaborat un program în 15 puncte în care se prevedea:

„ 1.Deoarece Sovietele existente acum nu mai reprezintă voinţa muncitorilor şi ţăranilor,să se organizeze cât mai repede posibil alegeri noi pentru soviete prin vot secret, cu libertatea de a duce în prealabil o campanie electorală pentru toţi muncitorii şi ţăranii.

2. Libertatea cuvântului şi a presei pentru toţi muncitorii şi ţăranii, pentru anarhişti şi partidele socialiste şi de stânga.

3. Libertatea de întrunire pentru sindicate şi organizaţiile ţărăneşti.

13 Cursul scurt de istorie…, pp. 347-349.14 Din numeroasa bibliografie cu privire la represiunea intensă la care a fost supusă populaţia rusă vezi George Legget, CEKA: Poliţia secretă a lui Lenin, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000; Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998; Konrad Sakowsky, Marii criminali ai KGB-ului, Iaşi, Editura Timpul, 1999.15 G. Legget, op. cit., pp.345-346; ***, Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Bucureşti, Editura Politică, 1961, pp.348-353.16 G. Legget, op. cit., p.346.

4. O conferinţă, fără pariciparea Partidului Comunist, a muncitorilor, soldaţilor şi din Petrograd, Kronstadt şi provincia Petrograd să fie organizată până cel târziu la 10 martie 1921.

5. Eliberarea tuturor deţinuţilor politici ai partidelor socialiste, ca şi a tuturor muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor şi marinarilor închişi datorită legăturilor cu mişcarea muncitorească şi ţărănească.

6. Alegerea unei comisii care să recerceteze cazurile celor închişi în puşcării şi lagăre de concentrare.7. Desfiinţarea tuturor secţiilor politice din armată. Niciun partid nu ar trebui să aibă privilegii în

propagarea ideilor sale sau să primească suport financiar de la stat pentru un asemenea scop. În schimb, ar trebui înfiinţate comisii culturale şi educaţionale, alese pe plan local şi finanţate de stat.

8. Deblocarea drumurilor dintre oraş şi sate.9. Raţii de hrană egale pentru toţi muncitorii, cu excepţia celor implicaţi în ocupaţii care pun sănătatea

în pericol.10. Desfiinţarea delegărilor de partid în armată şi a gărzilor de partid din fabrici şi mori. Dacă astfel de

detaşări şi gărzi sunt necesare, ele trebuie stabilite în armată din rândul soldaţilor, iar în fabrici şi mori acest lucru trebuie lăsat în seama muncitorilor.

11. Libertate deplină de acţiune pentru ţărani în ceea ce priveşte pământul şi dreptul de a deţine vite, cu condiţia ca ţăranii să se descurce cu mijloace proprii şi să nu angajeze forţă de muncă.

12. O cerere către toate ramurile armatei, inclusiv ofiţerii de instrucţie, pentru a pune în aplicare acest program.

13. Presa să facă programului o publicitate însemnată.14. Desemnarea de grupuri mobile de control a muncitorilor.15. Autorizarea producţiei meşteşugăreşti, în care nu e implicată munca salariată.

Kronstadt, 2 martie 1921Nava de război PetropavlovskPETRICHENKO, Preşedinte al Adunării MarinarilorPEREPELKIN, Secretar”17

După această consfătuire, la 1 martie 1921 în piaţa publică a avut loc o mare adunare populară, la care au participat 15-16 000 de oameni care au aprobat rezoluţia. Numai doi oficiali bolşevici s-au exprimat prin vot negativ împotriva acestui program18. De asemenea, adunarea a hotărât ca o nouă delegaţie să meargă la Petrograd pentru a explica muncitorilor grevişti şi soldaţilor din garnizoana oraşului programul lor şi pentru a-i convinge pe muncitorii din acest oraş să trimită o delegaţie neutră la Kronstadt pentru a se informa despre situaţia de aici. Însă bolşevicii au arestat imediat delegaţia marinarilor19.

După data de 2 martie, în fruntea rebelilor s-a aflat un Comitet Revoluţionar Provizoriu, prin a cărui denumire şi activitate s-a dovedit a fi pentru bolşevici încă o ameninţare şi provocare. Însă pentru regimul bolşevic, cea mai mare ameninţare era reprezentată de rezoluţia marinarilor de pe Petropavlovsk. Căci, prin revendicarea de a se organiza alegeri noi pentru soviete – sovietele existente în acel moment « nereprezentând interesele muncitorilor şi ţăranilor » – însuşi regimul bolşevic era contestat. Aceste idei au fost reluate şi pe 3 martie, o dată cu apariţia ziarului revoluţionar Izvestiia20.

17 Kronstadt Izvestiia, nr. 1, 3 martie 1921. Arhiva completă a acestui ziar a fost publicată pe internet de către Scott Zenkatsu Parker şi Mary Huey la adresa http://www-personal.umich.edu/~mhuey/; Paul Avrich, Kronstadt 1921, Princeton University Press, 1970, pp.80-90.18 Mihail Kalinin, important lider bolşevic, şi Kuzmin, Comisarul Flotei Baltice. 19 P. Avrich, op. cit., p.110 şi urm.20 http://www-personal.umich.edu/~mhuey/

De asemenea, bolşevicii s-au temut de această revoltă – şi au căutat să propage acest lucru şi în rândurile opiniei publice, dar mai ales în rândurile armatei – şi pentru că Albii erau consideraţi a se afla în spatele acestei afaceri, în special pentru a submina noua poziţie internaţională a Sovietelor, dar şi datorită faptului că acest oraş putea fi o bună bază pentru Albi şi ceilalţi inamici ai regimului de a debarca în Rusia. Iar dacă acest lucru ar fi avut loc – şi Lenin a spus-o în mod explicit în deschiderea Congresului X al Partidului bolşevic – noul regim şi revoluţia ar fi fost cu desăvârşire compromise21.

Represiunea

În cele din urmă, bolşevicii au recurs la o soluţie de forţă pentru a pune capăt revoltei care devenea din ce în ce mai periculoasă. Însă şi acum mai persistă întrebarea dacă intervenţia armată împotriva Kronstadt-ului a fost justificată.

Într-adevăr, în primele zile s-au dus o serie de negocieri, din partea bolşevicilor participând 2 emisari de rang înalt – Kalinin şi Kuzmin. Însă în cele din urmă, după tonul pe care aceştia l-au folosit faţă de marinari, după atitudinea pe care au avut-o ei şi Partidul bolşevic reiese în mod evident faptul că bolşevicii nu au dus cu adevărat negocieri pentru a pune capăt problemelor, ci, mai degrabă, ei au adresat ultimatum-uri celor din Kronstadt. Iar aceştia (bolşevicii – n.a.) nu se aflau în dispoziţia de a face compromisuri şi nici timpul nu le-o permitea, având în vedere că începea şi dezgheţul, ceea ce ar fi permis vaselor din port să acţioneze nestingherit, iar rebelii ar fi putut beneficia de forţe noi.

« Am aşteptat cât mai mult posibil, însă ne confruntam cu pericolul topirii gheţii şi astfel am fost nevoiţi să pornim atacul…. » declara Troţki după sfârşitul represiunii22.

Troţki, comandantul Armatei Roşii l-a însărcinat pe tânărul ofiţer Mihail Tuhacevski să reprime revolta. Acesta a preluat conducerea Armatei a VII-a şi a tuturor trupelor staţionate în districtul Petrograd. De asemenea, a beneficiat de întăriri din partea Armatei Roşii. Totodată au participat şi trupe CEKA şi de cadeţi.

Primul atac asupra oraşului a avut loc la 8 martie si a fost un insucces. Aceeaşi soartă a avut-o şi al doilea atac dus împotriva rebelilor. De asemenea, în luptă au fost aruncate şi unităţi formate din chinezi, tătari, başchiri, letoni şi trupe loiale din Ucraina şi de pe frontul polonez, presupunându-se că acestea ar fi luptat

21 P. Avrich, op. cit., pp.133-136.22 Ibidem, pp.136-137

fără a avea remuşcări faţă de rebeli, aşa cum avuseseră unele trupe (destul de numeroase) formate din ruşi23.

Pentru a împiedica eventualele acte de trădare, dar şi pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de partid şi de noul regim, la lupte au participat în mod direct şi cei 300 de delegaţi la Congresul X al Partidului Bolşevic, conduşi de Kliment Voroşilov24.

După mai multe atacuri respinse – care au cauzat pierderi însemnate bolşevicilor, datorită atât rezsitenţei rebelilor, dar şi datorită faptului că gheaţa se sfărâma în timpul atacurilor – asaltul final a fost în data de 17 martie 1921. Cei 15 000 de apărători ai fortăreţei au fost copleşiţi de armata bolşevică formată din 50 000 de soldaţi. În urma acestui atac, Armata Roşie a contabilizat pierderi de 10 000 de oameni (răniţi, morţi, dispăruţi), pe când în rândul rebelilor s-au înregistrat doar 3 000 de pierderi.

Însă trebuie remarcat şi faptul că peste 8 000 de rebeli au reuşit să evadeze din încercuirea bolşevicilor fugind pe gheaţa Golfului Finic până în Finlanda.

După cucerirea Kronstadt-ului de către Armata Roşie s-a trecut la represalii dintre cele mai sângeroase. Nu a existat niciun proces public al rebelilor din Kronstadt. O parte din cei capturaţi au fost executaţi pe loc de CEKA (cca. 600), iar alţii au fost duşi în lagăre de muncă forţată în apropierea Mării Albe din nordul Rusiei.

Conform unor mărturii ale anarhiştilor, la începutul anului 1922, din cei 5 000 de rebeli capturaţi şi trimişi în « lagărele pentru scopuri speciale » din nord, doar 1 500 se mai aflau în viaţă25.

ABSTRACT

THE UPRISING OF THE KRONSTADT SAILORS (1921) OR ABOUT THE ANTICOMMUNIST COMMUNISM

In this article, the authors present a succint image of the Kronstadt sailors’ uprising in 1921, still an unknown episode of the struggle against the Bolshevic totalitarism.

23 G. Legget, op. cit., p.34824 Aproximativ 15 dintre aceştia au pierit în timpul atacului.25 Pentru o descriere detaliată a luptelor şi represiunii v. P. Avrich, op. cit., pp.137-156, 193-217; G. Legget, op. cit., pp.348-350.

The Kronstadt Fortress was an import naval and military base of the Tsarist Empire. But, also, the sailors of the Baltic fleet were very revolutionary, playing an important role during the 1905 and 1917 revolts. After playing an important role in the beginning of the revolution, the sailors started to be more and more discontented with the new Bolschevic order and its totalitarian political measures. At the end of the Civil War (1917-1921), the Kronstad sailors revolted against the Bolschevic governement, demanding democratic elections for democrat soviets. This was considered to be a very dangerous thing by the Bolshevics, who saw in their demands a White conspiracy. In spite of their demands for freedom, the Kronstadt sailors had to face a great oppression from the Red Army and the NKVD, who put an end to the revolt through fierce fights that lasted a few days.