În acest număr : V. Voiculescu,

I. Nedelea, Gh. Postelnicu, T. Cicu,

N. Gâlmeanu, S. Coloşenco,

M. Aionesei, D.K. Negoiţă, L. Creţu,

P.V. Panait, T. Damian, El. Otavă,

V. Milescu, N. Pogonaru,

M.A. Nicoară, C. Costea, A. Botan,

E. Necula, I. Tăbăcaru, I. Mândricel,

A. Drugău, M. Ifrim.

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul VI. Nr. 20. Decembrie 2017

COLINDUL CRĂCIUNULUI

Vasile VOICULESCU

Trup, nu dormi? Somnul te paşte?

„Harul de la Domnul”

Suflete, scoală şi cunoaşte

„Harul de la Domnul”

Luminos prunc că se naşte

„Harul de la Domnul”

Din Palatul Treimii

În peştera inimii.

Dară Pruncul cine mi-i?

E Hristosul Dumnezeu

Coborât în pieptul tău…

Maica Sfântă-n braţe ţină-L,

Sfântul Duh cu drag alină-L,

Îngerii cu raze-nchină-L.

Eu nu dorm, lin trupul spune,

Ci-ncleştat de grea minune

Stau în mută rugăciune…

Să clintesc nu se cuvine,

Căci cu Harul care vine

Raiul tot se află-n mine…

„Harul de la Domnul”

26 decembrie 1956

ÎNTREZĂRIRI 2

J U R N A L P Â R S C O V E A N - Ediţia din acest an (a VII-a) a activităţii „Prin sport, o comunitate unită”, s-a bucurat de o largă participare:

220 de elevi din Pârscov, Lunca Frumoasă, Bădila, Vâlcelele, Cozieni,

Odăile, Măgura şi Ciuta. Organizatori: Biserica din satul Lunca

Frumoasă (pr. Constantin Calen), Şcoala Pârscov (dir. Aurora

Mihalcea), Consiliul Local.

-Ziua Armatei Române sărbătorită la Şcoala Gimnazială

„Vasile Voiculescu”, din Pârscov.

ÎNTREZĂRIRI 3

V I A Ţ A C U L T U R A L Ă P Â R S C O V E A N Ă

ÎNTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

Gheorghe POSTELNICU

Casa Regală a fost preocupată de la întemeierea ei de propășirea culturii române. În acest scop au

fost constituite, de-a lungul anilor, fundații patronate la cel mai înalt nivel. Prima fundație culturală regală a

fost întemeiată de Carol I, în 1891, și i-a purtat numele. Se adresa, mai cu seamă, studenților, cărora le

propunea să inițieze „fapte de cultură”. La rândul lui, Ferdinand a îmbogățit statutul Fundației Carol I prin

“ajutarea, susținerea și crearea forțelor de cultură”, filialele de orice rang bucurându-se de scutirea taxelor

telegrafice și poștale, telefonice și de timbru, de înregistrare, precum și de scutirea de la plata impozitelor

către stat, județ, comună. Fondurile fundației proveneau din subvenții, donații, legate, ca și din producerea

filmelor culturale. În 1922 a fost adoptată o lege care stipula că fundația avea dreptul să primească toate

publicațiile apărute în țară, asemenea Academiei Române, Universităților din Iași și Cluj și Fundației

Universitare Carol I. Un act normativ emis la 23 octombrie 1923 stabilea înființarea în fiecare sat, sub egida

Fundației, a unuia sau a mai multor cămine culturale ,,pentru educația și cultura poporului”. Trei ani mai

târziu, în Ordinul Circular al Ministerului Agriculturii și Domeniilor se preciza că ”în nicio localitate să nu

lipsească terenurile necesare construirii căminelor culturale ale Fundației”. Căminele trebuia să aibă în

componență o bibliotecă, o sală de lectură, un muzeu local, un depozit de cărți și diferite publicații, o baie

comunală, spații de păstrare a medicamentelor. Scopul înființării căminelor era să cultive spiritul tradițional,

să promoveze educația, practica sanitară și economică. Se avea în vedere, de asemenea, comemorarea

principalelor evenimente istorice din trecutul țării. În 1937 s-a tipărit ,,Micul îndrumător al muncii culturale

la sate”, care își propunea să promoveze o politică socială, economică și culturală în acord cu realitățile

românești de atunci, în stare să îmbine tradiționalul cu modernul. Satele trebuia sprijinite să-și creeze o

cultură proprie, conservând datinile și obiceiurile locale.

Sociologul Dimitrie Gusti afirma într-un celebru discurs: ,,Străbătând în toate părțile țării, de la

granița de câmpie a Banatului, până la satele de pe malurile Nistrului și din plaiurile descălecării lui Dragoș

până printre așezările de coloniști din Dobrogea Nouă, Fundația Culturală Principele Carol s-a făcut

pretutindeni cunoscută în mijlocul țărănimii și este pretutindeni chemată”.

În Pârscovul de Jos a luat ființă, pe 11 aprilie 1929, Căminul cultural ,,Spiru Haret”. Nu avea local

propriu și își ținea activitățile în școala primară, construită în 1903, lângă iazul morii și hanul Voiculeștilor.

Una din cele două săli de clasă avea scenă. În 1931, Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale îi

donase 34 de cărți. Nu avea farmacie, muzeu, radio, cinematograf și cooperativă. La data constituirii, din

Sfatul cultural făceau parte Ilie Demetrescu, avocat, Filip Voiculescu, agricultor, Nicolae Pietraru, învățător,

Gheorghe Popescu, dirigintele PTTPârscov, N.B.Ionescu, judecător, Teodor Benghea, agronom, Mircea

Georgescu, învățător. În 1934 avea o sută de membri. Pe 8 ianuarie 1939, întruniți în ședință, membrii

Sfatului au luat în discuție un ordin al Fundației Culturale Regale ,,Principele Carol” prin care se cerea să se

desemneze un gospodar ,,vrednic și sărac” căruia să i se dea un plug din cele o mie dăruite de M.S. Regele

Carol II, și au propus ca acel ,,dar prețios” să fie atribuit plugarului Eftimie A. Duță. ,,Pârscovul fiind un sat

de munte, vom ruga Fundația să trimită un plug reversibil (de coastă)”.

În 1925 deveniseră membri ai Căminului cultural ,,Spiru Haret”: Constantin Stătescu, preot, Pavel

Ștefănescu, judecător, Sterian Nicolau, agronom, Sabin Polichroniade, conductor, Vasile Dragomir,

administrator de plasă, Dimitrie Stoilescu, învățător, Nicolae Zamfirescu, primar, Gheorghe Popescu,

Micleniu Dragomir, colonel Emil Marinescu, Constantin S. Mateescu, Neculai Gh. Avrigeanu, Filip C.

Voiculescu, Ilie Dinulescu, Ștefan Bârsănescu, Alexandrina V. Dragomir, Elena pr. Stătescu, Gheorghe

Zamfirescu, Haralambie N. Andreiu, Filip F. Sturzu, Constantin Șt. Avram, Neculai Alexandrescu,

Constantin N. Trentea, Dumitru Gh. Suditu, Dumitru Alexandrescu, Pavel Vergu Manolescu, Ilie

Manolache, învățător, Bratu Tomescu, Maria Ilie Dinulescu, Gheorghe I. Giurgea, doamna colonel

ÎNTREZĂRIRI 4

Marinescu, doamna doctor A. Polichroniade, Alexandru Michăilescu, Rodica V. Ionescu, moașă. Tabelul

era semnat de C. Stătescu. Lista cu fiii satului, întocmită în același an, cuprindea pe V. Voiculescu, medic și

scriitor, Șt. Bârsănescu, profesor universitar și filozof, Nicolae F. Voiculescu, inginer agronom RMS Iliești,

Constantin F. Voiculescu, medic de plasă, Făurei, Teodora F. Voiculescu, medic veterinar, București, Virgil

Șt. Bârsănescu, șef control financiar, Ploiești, Ion Șt. Bârsănescu, avocat, Buzău, Gheorghe Manolescu,

ofițer intendență, Petre Manolescu, inspector RMS, Mircea Borănescu, căpitan artilerie, Bolgrad, Sorin D.

Coman, institutor, Tita Ionescu, Nicolae Bădoiu, Florea M. Ene, sublocotenent infanterie, Dorohoi, Nicolae

A. Mihăilescu, Constantin N. Alexandrescu, ofițer, Victor Manolescu, funcționar PTT București, Gheorghe

I. Manolescu, ofițer, Doru I. Manolescu, profesor, Brăila, Elena Stănescu, funcționară, București.

Pe 10 decembrie 1938 s-a constituit Căminul cultural din satul Pârscovul de Sus, purtând numele

,,Episcopul Chesarie”, cu următoarea conducere: pr. C. Stătescu, președinte, Mircea Georgescu, director,

Benone Teodorescu, secretar, Ioan Ionescu, vicepreședinte, șeful stației, N. Avrigeanu, membru, C. Calița,

membru, Șt. Minea I, membru, tâmplar. Pe lista cu intelectualii satului se aflau Ioan Stătescu, avocat,

Dimitrie Galbenu, inginer silvic, Aurelia Georgescu, învățătoare, Margareta Marcu, învățătoare, Ioan

Ionescu, Chirilă Calcev, medic veterinar, Gh. Ariciu, controlor financiar. În ce privește fiii satului ,,care s-au

ridicat pe treptele sociale și locuiesc departe de satul de naștere”, erau nominalizați Ioan Stătescu, Dimitrie

Galbenu, A. Georgescu, M. Marcu, I. Ionescu, C. Calcev și Gh. Ariciu.

Pe 12 ianuarie 1940, Fundația Regală a confirmat constituirea Căminului cultural ,,Mihai C.

Lupescu”, din Lunca Frumoasă, având la conducere pe preotul Constantin Șerban și pe avocatul Dumitru

Stătescu. În satul Bădila a prins viață, pe lângă Școala primară, Cercul cultural ,,Voievodul Mihai”, condus

de energicul învățător Ilie Vârșă. Unele serbări aveau loc în pădurea Nifon, împreună cu elevii din Pălici și

Ursoaia, conform itinerarului de lucru.

Căminul

cultural din Pârscov,

construcție uriașă,

funcțională, cu sală de

spectacole și de

proiecție, cu

bibliotecă și anexe, a

fost ridicat în doi ani:

1954 și 1955. După

naționalizarea unor

clădiri, s-a improvizat

un cămin cultural

pentru ședințe, filme,

nunți, baluri și serbări,

în prăvălia spațioasă a

lui Ștefan Minea, de

lângă Sfatul Popular

Comunal. Câțiva ani

au coexistat, fiind

cunoscute de localnici,

drept Căminul vechi și Căminul nou, dar nici unul, nici celălalt nu au generat produse culturale de mare

valoare.

Izvorâtă din cele mai bune intenții, inițiativa regală nu s-a bucurat de sprijinul total al autorităților

locale ,,de la Nistru pân’ la Tisa”. Acolo unde s-au construit cămine culturale, s-au născut tradiții culturale

consolidate de-a lungul timpului și păstrate până în zilele noastre. Unde au triumfat nepăsarea și

formalismul nu s-a făcut nimic, ceea ce se poate vedea și astăzi, după aproape o sută de ani, în multe din

satele patriei.

ÎNTREZĂRIRI 5

V O R B E Ş I T Â L C U R I I. NEDELEA

PĂMÂNT LATIN

Nu este nevoie de săpături lingvistice adânci pentru a constata că pământul românesc

este... latin. Afirmaţia aceasta cam abruptă nu se împotriveşte vreunor exagerări pe care unii le-ar

numi dacopate şi, cu atât mai puţin, încercărilor raţionale, întemeiate ştiinţific, de a dovedi că

substratul autohton se regăseşte în proporţii măcar notabile în vorbirea actuală. Ea se referă, de

fapt, la un aspect particular al lexicului nostru, mai exact, la acele cuvinte care atestă existenţa în

română a unor urmaşi ai latinescului terra (de origine indo-europeană), a căror evoluţie şi

încărcătură semantică nu sunt lipsite, ele înseşi, de oarece tâlcuri.

Chiar dacă termenul principal, pământ, cu care denumim planeta, scoarţa globului terestru şi

materia (solul) din care aceasta este alcătuită se datorează unui alt etimon – pavimentum

„pardoseală” – , se ştie şi, oricum, este uşor de observat că şi acela este tot latinesc, preluarea lui

putând fi subiect de „poveste” despre podeaua interioarelor domestice (de lut, din lat. lutum!) ale

populaţiei băştinaşe; iar terra, moştenit şi de alte limbi romanice (fr. terre; it., prov., cat. terra; sp. tierra), n-a fost exclus din

zestrea noastră lexicală datorată romanilor, ba chiar a generat, pe pământul unde trăim, un substantiv cu circulaţie majoră şi cu

greutate simbolică. Drept care îl vom aşeza în fruntea listei urmaşilor direcţi şi indirecţi...

●ţară provine direct din terra, trecând prin forma ţeară. Sextil Puşcariu, în lucrarea sa fundamentală, „Limba română”, susţine

că, în înţeles de „şes întins” (cf. Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului), este o denumire pe care transilvănenii au dat-o marelui şes al

Munteniei. Coborând în „Ţară”, când treceau munţii, ei au adus şi acest cuvânt, care în părţile extracarpatice ar fi „importat”.

Oricum, în forma literară de azi, cu diftongul ea devenit a, a ajuns să denumească o întreagă provincie - Ţara Românească.

Cuvântul are sensuri multiple („stat, patrie, mediu rural, câmp, popor, lume”), plus numeroase utilizări învechite sau regionale,

şi intră în variate expresii: ţara făgăduinţei, ţara nimănui, ţara lui Cremene / Papură Vodă / Han-Tătar; a pune ţara la cale; te

joci cu ţara-n bumbi; a costa cât un colţ / cap de ţară, a afla târgul şi ţara etc.

●ţăran, derivat din ţară / ţeară cu sufixul –(e)an şi cu e prefăcut în ă, are, pe lângă sensul consacrat ca literar („persoană care

locuieşte la ţară, având ca preocupare principală cultivarea pământului şi creşterea vitelor”), şi sensuri regionale, învechite sau

pierdute („regăţean” – pentru transilvăneni şi bănăţeni; „băştinaş, iobag”), precum şi unele (peiorative, deci nerecomandabile)

dobândite în timp („om lipsit de educaţie; mojic”). La rândul său, are derivate numeroase: țărancă, țărăncuşă, țărănime,

țărănesc, țărănism... Şi despre ţăran, Sextil Puşcariu afirmă că este dus de transilvăneni în celelalte zone româneşti. Este

interesant că, şi în limba franceză, „cel ce locuieşte la ţară şi trăieşte din munca pământului” este numit paysan, adică tot cu un

cuvânt provenit din cel care desemnează „ţara” (pays); în plus, şi în această limbă, el a dobândit sensul peiorativ de „persoană

lipsită de rafinament”, cum precizează un dicţionar franţuzesc.

●ţărână „pământ mărunţit”, cu atestare pe la 1550, după cum susţinea B. Petriceicu-Haşdeu în „Cuvente den bătrîni”, are o

etimologie similară cuvântului anterior – ţară+ână, cunoaşte forme vechi sau regionale variate: țerină, țearnă, țărnă, țârnă, şi

intră în numeroase asocieri expresive: a muşca din ţărână, a ridica din ţărână, a-şi închina fruntea în ţărână, praf şi ţărână, a se

aşterne ţărânii etc. Nu este lipsit de tâlc faptul că o bine cunoscută inscripţie de pe monumentele funerare romane, Sit tibi terra

levis, are drept echivalent în limba română o formulă bine împământenită la români: Să-ţi / Să-i fie ţărâna uşoară!.

●ţarină – „câmp cultivat; ogor; arătură”. MDA (Mic dicţionar academic) consideră că are o etimologie nesigură, făcând

trimitere la sârbo-croatul carina (c pronunţat ţ). Alte dicţionare (de exemplu, NDULR) îl derivă de la ţară+ină, ipoteză poate mai

plauzibilă şi, cumva, în concordanţă cu opinia lui Al. Rosetti, care-l trece pe ţarină în rândul cuvintelor româneşti intrate în

ucraineană (şi polonă). În sârbă, carina „vamă, câmp” ar fi avut sensul iniţial de „dare”, de la car „ţar, împărat”, trecerea de la un

înţeles la altul bazându-se pe ideea de „ceea ce este dincolo de impozite” şi pe implicarea semantică a celui ce beneficia de plata

în bani sau natură a respectivei obligaţii. A fost atestat, ca învechit, şi în forma ţearină, iar în zona Buzăului l-am auzit în varianta

ţarnă (devenit şi toponim: În ţarnă). Este (în forma articulată) şi numele unui dans de perechi din zona moţilor şi al melodiei după

care acesta se execută (Ţarina de la Abrud).

În afară de aceste cuvinte moştenite din latină sau formate pe teren românesc, inventarul urmaşilor lui terra s-a îmbogăţit prin

împrumuturi culte din latină sau limbi romanice ale unor lexeme cu origine legată de terra: teritoriu (lat. territorium), teren (fr.

terrain din lat. terrenum), terestru (fr. terrestre din lat. terrestris „referitor la terra”), terasă (fr. terrasse –v.prov. terrasse, din lat.

terra), teracotă (it. terracotta). Nu este exclus ca, dată fiind utilizarea lui tot mai frecventă în ultimele decenii, în română ca şi în

alte limbi, să se încetăţănească şi terroir, în forma originară, franţuzească, sau adaptată, cuvânt prin care este numit setul de

factori de mediu (vizat fiind în primul rând solul) care conferă un anumit specific produselor agricole. În ceea ce priveşte vinul,

acest terroir determină baza în virtutea căreia soiul poate să intre în categoria celor cu „origine controlată”.

Ar fi fost... convenabil să lungim lista cu alte cuvinte, precum ţărm şi tărâm, care trimit la ideea de pământ, dar, dacă primul

are totuşi origine latină (terminus devenit *termulus, iar în română ţărmur, cu schimbarea sensului de la „hotar” la „ţărm” numai

la noi), celălalt are o etimologie necunoscută sau probabilă (se face trimitere la cumanul tarim „ogor” sau la turc. tarim

„agricultură”). Cam la fel stau lucrurile şi cu ţelină („pământ nelucrat; pârloagă”), care are origine slavă, şi cu ţarc („loc îngrădit;

ocol”), în cazul căruia lingviştii optează pentru originea autohtonă (cf. alb. cark, thark).

ÎNTREZĂRIRI 6

P O E Ţ I C O N T E M P O R A N I

SIREASA

Nicolae GÂLMEANU

Şi dacă plouă, şi dacă ninge,

înfigându-mă fiecare-n meninge, nemângâiat

de iubire, de splin, de nepăsare şi de păcat

în atâta sărătură sărită de mare, lapţii

au dedeochii tăi şi aripi de obleţi,

după cum apăreai prin iarmaroace şi târguri,

că ai de vânzare ventuze flambate, să ne vindece

ţânţarii de friguri, mă doare

braţul chiliei cu care mă-nchin, de parcă

aş fi într-o mănăstire lichidă sub sălcii înnodate

de pescarii apostoli, fără de apărare; cât

să-mi beau cafeaua naufragiată din ceaşcă,

stau smirnă, aşteptând ultimul pescar să deznoade

piroanele, trec ţipete de berze şi raţe sălbatice

spre alte tărâmuri, mi se sparge apa în crăcănile

de la-ntinsură, „să fugim, să fugim, iubito, din

întunericul acestei private, îngropaţi amândoi

în enigmatice şleauri”, „sire”, zice sireasa imagică,

„hai să ne-ntoarcem din drum, ne-aşteaptă

ultimul barcagiu, să ne treacă şenalul, alerg

să încalic toate bacurile cu otgoanele roase

de vidre din preajmă, şi mă răbunesc în chilia mea

cu provizii de-o viaţă,

să-mi beau liniştit rachiul pentru clopotniţă”.

Octombrie 2017

CAII Sergiu COLOŞENCO

Nopţi multe, multe

am stat în bătaia ploii

privind caii care dorm în picioare

în iarba cu aromă proaspătă.

Ploaia cade-n stropi mari

udându-le coamele,

aducând vise cu soare şi cu călăreţi.

Tunetul îi trezeşte din somn

şi-n cutreier nălucit de coame ude

şi de cozi cu scaieţi

galopul cailor sfarmă sub copite

seminţii de ierburi.

CU MÂINILE TALE

Tudor CICU

Vicleană ca marea e viaţa...

Trufaşă mi-a-'ntins împăcări

Un cântec târziu îmi ia faţa

În goana spre noi provocări.

În lume-s şi vrute-nevrute

Trădări pe un preţ de nimic

Tăceri m-au tot stors pe-ntrecute

Dar azi mi-e totuna îţi zic.

Îmi spui că trăieşti în uimire

Şi chiar fără vâsle de-atunci;

Poetica noastră plutire

Din mâinile tale arunci.

Şi singura haină, cuvântul

Un codru pustiu, jefuit...

Aşa să-mi fost oare cântul,

Dincolo de lume, ursit? ¤¤¤¤¤¤¤¤¤

TOT MAI CRED

„...Înainte, la balurile ca de vis

Soseau prinţi dar şi prinţese ca-n basme...

Când la scară apăreau trăsuri, mi-ai mai zis:

Vezi, dragul meu? Eu trăiesc din fantasme”

M-am trezit şi un pled mi-am pus peste umeri

Ţi-am zis: „N-am făcut focul azi în cămin”

Cu lampa stinsă, pe cer stele tot numeri

Neaua se scutură... când mult, când puţin.

Pe undeva s-au pornit chiar şi colinde

Lupii în cete bat zăpezi spre vânat...

Şi te caut din ochi. Te rog: „Hai aprinde,

Lampa sub care tocmai cred, te-am visat”

¤¤¤¤¤¤¤¤¤

POŢI PRIVI?

Ţip în somn prins cu mare vuiet în zbor:

Mărite Doamne, mai am pân' la cer?

Te-aud strivind lacrimi. Poveştile mor

În cheia lor şi cuvintele pier.

Chiar de-aş scrie ceva ce moare oricum

Pe soclul ales uitarea-i profet

Să am calea, dar eu să merg pe alt drum...

Mai bine pe rug. Poţi privi? Ard încet.

...N-am de ales. Ştiu să sap şi în piatră

Strâng la piept zile năuce şi scriu.

Cuiele-n lemn de pe cruce nu iartă,

Câtă ţărână îmi vor da pe sicriu.

ÎNTREZĂRIRI 7

P R O Z O P O E M E

DUPĂ TREIZECI ŞI CINCI DE ANI

Mihaela AIONESEI

Ca să înţelegi...trebuie să fii smuls din braţele lungi şi leneşe ale

leagănului de sub dudul crescut în umărul casei care te ducea până unde aveau

vulturii cuib. Să-i vezi cum din când în când îşi încearcă tâmpla de stele şi tu să

râzi până se crapă pepenii în câmp pe înserat. Să vezi cum ies din ei Sânzienele

şi se prind cu spicele de grâu în horă. Doinele răguşesc în ulcele de atâta cântat.

Cocoşul cheamă Soarele la taclale şi vorbesc, vorbesc până se topeşte urma celor

treizeci de arginţi.

Trebuie să îţi ascuţi urechea de stânci, să auzi în apele repezi cum plânge

balada Mioriţa. Să fii trezit dintr-un basm în care o bunică de statură mică şi ochi

dumnezeieşti de albaştri ţi-a pus câteva nuci şi o gutuie în traistă şi odată cu ele

ţi-a strecurat în suflet un codru de cer la care nu o să te mai întorci niciodată, şi-apoi te-a urcat într-un tren

de care se ţineau scai lacrimile tale, lacrimile ei.

Trebuie să înghiţi pe nemestecate câteva dealuri, câmpii, iazuri, să te minţi că toate acestea îţi vor sta

la nevoie sub coastă, aşa cum tandru a stat sânul sub care ai crescut ca ciorchinele în vii. Să-ţi faci curaj să

înduri fără să sari din fuga nebună a trenului care desprinde copilăria din tine, cum toamna strugurii de pe

dealuri. Să vezi cum peronul înnădeşte viaţa pas cu pas. Să mergi pe stradă şi oraşul să-ţi fie străin. Să

vorbeşti pe furiş cu castanii din faţa şcolii şi câinii de pe stradă, să le spui cum creşte în tine ceva care te

apasă şi planeta aia uriaşă să nu ştii că se numeşte Dor de Casă, Dor de Acasă...

Trebuie să ştii cum să priveşti cu ochii larg deschişi cum se joacă gaşca de copii în timp ce tu numeri

ascuns după topogan strângerile din dinţi la fel ca atunci când, descoperită că fur trandafiri din parcul de la

cinematograf, mama m-a bătut crunt pentru asta. Ea nu ştia că florile erau pentru tata şi copilăria

îngenuncheată între liniile de cale ferată. Soră cu moartea am rămas peste ani şi ani când fata mea de trei ani

m-a întrebat în ce limbă vorbeşte Moş Crăciun şi lacrimile de pe faţa ei puteau fi întoarse cu lopata.

Târziu de tot am învăţat cum e să umbli şi desperecheat. Să simt cum muşcă pustia din om. Să ţin

oful în frâu, să fiu frate cu bobul de grâu când trece prin mine ca un bisturiu un iz de moarte. Târziu, dar

ştiu...oamenii care se iubesc stau unii lângă alţii ca un şirag de mătănii la gâtul unui sfânt.

Aici, e doar o lume. O lume rătăcită, hapsână...Fiecare e prizonier în propria spaimă. Cerul îşi ascunde roşul

de sub unghii într-o baltă. Copiii, furtuna într-o nucă şi plâng doar când îi conduc pe cei dragi la groapă.

Atunci inima pământului se despică şi ies lacrimile la Soare. Apele sunt pline de cenuşa din oftatul lor...

Al meu a rămas la fel de bătrân ca acum treizeci şi cinci de ani când trebuia să...

Trebuie! Mereu trebuie să tac ceva. Capitulez!

Adun piatră cu piatră, ridic un templu şi mă arunc într-un poem...

Dealurile suspină sub aripa unei păsări bătrâne.

Mama stinge focul cu o lacrimă de înger.

Tata-mi scrijeleşte numele pe lemn.

M-aş duce. M-aş tot duce...

Dar n-am cruce, Doamne, Dumnezeul meu!

ÎNTREZĂRIRI 8

DISTINSE SCRIITOR GHEORGHE POSTELNICU

În ,,Lumina cuvintelor” pe care le-ați rostit și scris cu drag în volumul bine îngrijit, cu mare

profesionalism, asemeni revistei ,,Întrezăriri” unde se simte spiritul lui Vasile Voiculescu, pe care l-ați ținut

treaz și nealterat la Pârscov, vă scriu în calitate de vecin al zonei.

Ca vecin cu Pârscovul, îmi amintesc de copilăria mea, când venea prin sat poștașul în şaretă cu

corespondenţa de la oficiul nostru Pârscov. Pentru comuna noastră Ruşavăţu, nu era doar Oficiu poştal, era

şi Iarmarocul de marţi şi, nu numai. La naşterea mea, tata, lucrător forestier, s-a tăiat la un picior şi a fost

internat la Spitalul din Pârscov. Toate drumurile noastre din comuna Ruşavăţu înspre Buzău treceau prin

Pârscov. Că vor ori nu vor să creadă unii dintre noi, Pârscovul era o utilitate, să vă parafrazez, era o lumină,

mai ales şi după cuvintele lui Ion Caraion , al nostru de la Pălici, ,,M-am născut într-un sat ca o bubă”.

Revenind la vremea noastră, distinse Gheorghe Postelnicu, permiteţi-mi să vă felicit atât pentru harul şi

iubirea ce-o nutriţi pentru cuvântul scris, pentru împlinirea unei sume rotunde dar, şi pentru onorarea

faptelor dvs. cu titlul de: Cetăţean de onoare, al comunei Pîrscov. Ţinând cont de patriotismul

şi profesionalismul dvs. aş dori o susținere privitoare la DN 10. Ca o alternativă la Ciuta, dar şi ca drum mai

scurt de la Buzău la Mănăstirea Cârnu. Cum bine ştim, cu toţii trăim într-un minunat județ cu toate formele

de relief dar şi cu multe Mănăstiri. Mănăstirea Cârnu, construită de nepoata lui Ştefan cel Mare, doamna

Chiajna prin anii 1536, a fost numită, (se înțelege, mult mai târziu), de P.S. Episcopul pr. dr. Antim

Angelescu ,,Podoaba Eparhiei”. Iată! Pe unde poate trece acest drum:

De la Casa Memorială Vasile Voiculescu de la Pârscov, prin Bădila, pe la Sarea lui Buzău de la

graniţa cu Bădila în fosta comună Ruşavăţu, pe lângă halta Ruşavăţu şi Blocurile de Calcar din Jurasic, prin

Poiana Rusului. Aici, o poveste spune că prin secolul al XVIII-lea, citez din memorie, un grup de ruşi au

staţionat câteva zile, sătenii s-au speriat, dar ruşii nu le-au făcut nici un rău, pentru acest fapt i s-a dat

numele de Poiana Rusului. Tot prin această zonă se află Marea de ...pământ, (numire dată de mine,

explicații geografice, în alte împrejurări). De aici, în stânga se trece pe lângă o cruce foarte veche, în dreapta

se află o cişmea şi o poveste care ne spune că prin 1793, o ceată de turci, în frunte cu Mumbasiru Maibegiu,

citez din memorie, pe când mergea în Satul dintre gârle, să potolească niște zurbagii, s-au oprit, întrebând: -

Ruşi aveţi? De aici denumirea de Ruşavăţ, Satului dintre gârle. Mergem mai departe şi vom vedea în dreapta

fostul Conac al lui Tapangea, în stânga fosta Casă unde s-a născut Ion Caraion, în dreapta Monumentul

satului Pălici şi mai departe, la intrarea în satul Ursoaia, ne întâmpină un Kilometru de asfalt şi trecem pe

lângă Pepiniera Ursoaia şi ajungem în stânga la Şcoala gimnazială Ursoaia în curtea căreia se află

Monumentul ,,Iorgu Cosma”. Tot aici intenţionez a genera un Minimuzeu. Doamne ajută! În apropiere, pe

dreapta ,,Movila” sit arheologic, în stânga Puntea-pod peste râul Buzău, mai departe, până se trece pârâul

Ursoaia se află ,,Poarta amintirilor” înspre Ruşavăţ, merând ajungem să vedem pe dreapta fosta casă a unui

fost director al Liceului B.P.Haşdeu, Liviu Chiriaicescu, apoi, ruinele fostei mori de foc, şi tot mergând

vedem pe dreapta fostul Cămin Cultural, fostul sediu al fostei comune Ruşavăţu, şi tot aşa, după ce trecem o

dată pârâul Ruşavăţu, vom vedea ruini ale fostului Palat al fostului membru al divanului ad-hoc

Ruşaveţeanu, unde, prin anii 1944-1949, a locuit actrița Teatrului Național Bucureşti Tina Barbu-

Ruşaveţeanu. (Până aici, dacă vă aduceţi aminte, o vreme, după 1978, a funcţionat un autobuz, pe ruta

Buzău – Ruşavățu, prin Pârscov. Nu s-a vrut să se ştie cine a făcut demersul. Eram marginalizat, datorită

scrisorii deschise făcute la Viața Buzăului, am documentaţii). După ce mai trecem gârlele, Pârâul Ruşavăţ,

ajungem prin Pădurea Seciu şi de aici înspre satul Muşcelul Sărățel, sau Mușcelul-Țiganu, cum doriți să-i

spuneți, unde, pentru apa sa, ar fi putut exista o Stațiune, mai ales prin apropiere de Pietrele Boncilor şi, de

aici, înspre o legătură cu satul Măguricea din comuna Pănătău şi, la Mănăstirea Cârnu cu legătură directă la

Pătârlagele.

Cam acestea ar fi, un drum de asfaltat circa 12 kilometrii, încărcat cu istorie care ar duce la ,,Podoaba

Eparhiei” şi de aici, în Orașul Pătârlagele.

Cu aleasă stimă, respect şi prietenie literară,

Dumitru K Negoiță

ÎNTREZĂRIRI 9

D E B U T Lucian CREŢU

LOVEŞTE-MĂ TU

pe o platformă de beton albă, îmi cream viitorul cu lovituri de ciocan, împroșcam cerul cu amintiri pietrificate, mai vechi de un an. tu aruncai de departe cu stele, sub spotul ludic, mângâietor al unui sentiment foarte mare, eu le prindeam pe toate din zbor. lovește-mă iar, te rog, îți spuneam, cu steaua aceea de-acolo, stingheră, atât de aproape pe cât e distanța din iarbă la cer, din clipă la eră. lovește-mă tu, te rog, îți strigam în cercul acesta semantic închis al vieții și morții, mă vezi, mă auzi?, aici sunt, aievea, în visul din vis…

P R O Z Ă

IUBIRE ŞI SURGHIUN

„Biată inimă, cum mai poți răzbi prin atâta suferință? Tarsica, draga mea, cum aș mai vrea să răzbun

timpul, să te reînviu și să recuperăm toată fericirea pierdută!... Am sosit, în sfârșit, aici, la noua mea destinație: Lățești. O adunătură de case prăpădite, acoperite cu stuf, în plin Bărăgan, un sat blestemat, înjghebat la repezeală pentru deportații din Banat.”

Așa începe jurnalul lui Constantin Mitu sau Costică, pentru cunoscuți, fost brigadier silvic și tâmplar pe vremuri în Pârscov, fost vecin cu regretatul medic chirurg Florian Constantinescu, un om discret și cumpătat, pe care l-am cunoscut demult, în copilărie. Îmi amintesc, ca prin vis, copacul acela imens. Teiul din curtea D-lui Mitu era atât de falnic, încât îl puteam admira de departe, cocoțat pe acoperișul casei părintești. A fost, printre alte câteva fantasme ale copilăriei, unul dintre lucrurile dragi, care mă umpleau de liniște și încântare. Acolo, în curtea D-lui Mitu, mai zăboveam câteodată pe lângă taică-meu, în timp ce meșterea, în ceasurile libere, tot felul de minunății în micul atelier de tâmplărie. Păstrez în memorie, ca pe

ÎNTREZĂRIRI 10

niște vii amintiri, parfumul talașului proaspăt, gealăul greu, cu care îmblânzea fibra lemnului sau bancul vechi, lustruit de ani.

Dl. Mitu radia o blândețe caldă, seniorială, cu o figură masivă, care aducea puțin cu Sadoveanu. Să tot fi avut vreo șaptezeci de ani, poate mai bine, când se întâmplau toate astea. Nu bănuiam pe atunci că, sub aparența acelei tihne mocnite, se ascundea multă suferință. Timpul s-a scurs, bătrânul tei a dispărut, odată cu magia primilor ani și Dl. Mitu a plecat și el într-o lume mai bună, lăsând loc vieții, cu noii ei locatari, să-și vadă de cele vremelnice. Acum, după atâta amar de vreme, întâmplarea face să răsfoiesc cu religiozitate caietul acesta vechi, scris parcă într-un suflet, ca o spovedanie. Pe prima pagină, deslușesc: „Pentru copii, Mioara, Nelu si Steluț, din frământările mele, un îndreptar de viață”.

Prin ’46, la instaurarea regimului Petru Groza, tânărul Constantin Mitu era un idealist naiv, care nu se împăca deloc cu toată mascarada prosovietică. În scurt timp, spiritul lui temerar și un soi de fermă înțelenire în propriile-i convingeri, ca a ciulinilor din Bărăganul natal, au făcut din el un disident activ. Când s-a alăturat Legiunii Albastre, camarazilor care urmau să susțină venirea forțelor anglo-americane, a știut că are o misiune de credință. Ca brigadier silvic, cutreiera văile, răspândind manifeste și sprijinind copiii celor aflați în detenție. În 1950, însă, către sfârșitul anului, soarta l-a lovit crunt: au fost trădați și au început arestările. A fost ridicat și dus în beciul Securității din Buzău. Din ziua aceea fatidică, pentru mult timp, avea să-și îngroape destinul în carcerele comuniste. A îndurat ani grei de privațiuni, imposibil de descris în cuvinte, in penitenciarele de la Galați, Jilava și Gherla. Și a răzbit prin toate grozăviile, demn, cu aceeași fermitate înnăscută, mereu cu gândul la cei de acasă. După șapte ani și alte câteva amânări ale eliberării, comuniștii l-au trimis cu domiciliu forțat pentru încă un an la Lățești, un sat din Bărăgan. Acolo, în pustiul câmpiei, amintirea chinuitoare a celor dragi avea să-l macine treptat, îmbolnăvindu-l.

...Când a cunoscut-o prima oară pe Tarsica, era prin 1927, la Frățilești, în satul copilăriei. Făcuse trei ani de ucenicie și unul de calfă la o rotărie și lucra acum într-un atelier de tâmplărie. Mai târziu, avea să se școlească doi ani la Timișoara și la București, ca brigadier silvic. Fata, o mogâldeață zvăpăiată, să tot fi avut vreo treisprezece-paisprezece ani pe atunci. Lucra ca ucenică la Croitorie, la coana Didina, împreună cu buna ei prietenă, Caterina. Îi păru atât de frumoasă și ispititoare, cu părul ei creț și ochii verzi, încât se îndrăgosti de ea nebunește.

Tarsica era însă o ființă nedomesticită, fugea ca o căprioară. Ca să și-o apropie, s-a împrietenit atunci cu sora ei mai mare, Vasilica, și cu amica lor, Milica. Ele erau de-acum domnișorele, mergeau la balurile din Frățilești și Țăndărei, așa că le-a intrat în grații și le-a invitat la horă, doar să fie în preajma Tarsicăi. Dar mica sălbăticiune se desprindea de mâna Vasilicăi și stătea deoparte, pe bancă, cu haina înadins pusă alături, să nu mai fie loc și de altcineva. Până la urmă, au intrat în vorbă. Tarsica i-a spus că nu iese la horă cu niciun chip, până nu se mărită Vasilica. Când apărea pe uliță, ca o vedenie zburdalnică, Costică simțea că i se taie picioarele. Fata roșea stingherită și fugea numaidecât, ascunzându-se. Tarsica, ești o proastă dacă refuzi curtea lui Costică!, îi zicea Milica, încercând să-i apropie. Vedea toată lumea că se iubeau, că fata îl ținea ca pe jar pe bietul flăcău. Costică ieșise lucrător de-acum, un adevărat cavaler, vânat de toate fetele din Țăndărei. Era înalt, frumos îmbrăcat, fără năravuri și curat la suflet. Cu toate astea, față de Tarsica, se simțea cu mâinile legate. Atunci, de ciudă, nu s-a codit să meargă până în pânzele albe. I-a făcut ochi dulci Caterinei și fata, cât ai clipi, s-a îndrăgostit de el până peste cap. Costică a prins și el s-o iubească, deși mai mult parcă îi sălta inima când plecau de la bal împreună, în văzul Tarsicăi. Mamele lor se știau de o viață iar Caterina ajunsese croitoreasă și urma să primească drept zestre câteva ogoare de pământ. Era, carevasăzică, o partidă pe cinste, mai ales că mama lui Costică măritase deja pe surioara lui, Olimpia, și, după frații mai mari, Traian și Mitică, îi venea de-acum și lui rândul.

Gelozia încolți în inima sărmanei fete, ca o văpaie mistuitoare. Prietenia ei cu Caterina a început să se destrame, chiar dacă erau colege la Croitorie. Într-o bună zi, fata trecea agale prin fața prăvăliei în care lucra Costică. Era o dimineață geroasă de iarnă, anul 1928, își amintește. El era singur, a văzut-o dar n-a mai ieșit s-o întâmpine, ca altădată. Fata a încetinit pasul și privirile lor s-au întâlnit. Ochii ei erau rugători și triști, suferea. Așa se scrie viața, miraculos de simplu. Ca împins de o mână nevăzută, el a ieșit din atelier și a îmbrățișat-o strâns, minute întregi. S-au plimbat apoi muți de fericire, ascultând doar scârțâitul zăpezii

ÎNTREZĂRIRI 11

care se-afunda sub pașii lor șovăielnici, de amorezi. A știut atunci, ca o revelare a sorții, că Tarsica era jumătatea lui, pentru totdeauna.

Un fior scurt îi săgetează pieptul. Șaisprezece ani. Șaisprezece ani luminoși, ca o binecuvântare. Atât le-a fost hărăzit să viețuiască alături, bucurându-se unul de altul. Și toate imaginile vieții lor fericite revin acum, în surghiunul lui din marginea Bărăganului, mai puternice ca oricând. Abia acum, după șapte ani de temniță, de beznă, frig, foame, bătăi și nesfârșite umilințe, valuri de regrete îl copleșesc. Singur în modesta căsuță de lut, aplecat peste vechile fotografii, plânge în voie, nestăvilit.

Tarsica, biata de ea! Parcă o vede. Palidă, ca un spectru, cu copilașii de mână, se lipea cu disperare de duba din care coborau deținutii aduși de la Jilava. La toate termenele procesului de la Tribunalul Militar al Capitalei, va fi fost și ea, sărmana, plângând și rugându-se, în sala de așteptare. Nu mai știa nimic de soarta lui, poate că se prăpădise, nimeni nu-i dădea nicio veste.

Pe 2 octombrie 1955, după nenumărate amânări ale sentinței definitive, de cum intră în sala de judecată, auzi țipătul celui mic. Tăticule!... Era Steluț, agățat de brațul bunicului. Tarsica era și ea alături, cu fetițele de mână. A recunoscut-o pe loc în paltonașul bleumarin, din stofă grea, bărbătească, pe care la început o cumpărase pentru el. Avea chipul îmbătrânit, era de bună seamă bolnavă, mai bolnavă decât înainte. Cu doar nouă luni înainte de a fi aruncat în beciurile Securității, Tarsica făcuse operație de cancer. Ca o ironie a sorții, fusese internată chiar vis-a-vis de sediul Securității, la Spitalul Brătianu. Păruse să se înzdrăvenească, dar, după toate lunile de zbucium sufletesc, pesemne că boala recidivase. O vedea acum așteptând ca o martiră, cu toată familia alături, și, nemaiputându-se stăpâni, ochii i s-au umplut de lacrimi. Tarsica părea senină, împăcată. Știa, desigur, că tot zbuciumul de a face rost de bani pentru recurs fusese zadarnic, condamnarea avea să vină, oricum. A căutat pe fața ei o urmă de reproș. N-a găsit decât resemnare. RESEMNARE. Un sentiment ultim, suprem, cu care întâmpini moartea. Mergând spre dubă, și-a dorit ca acei câțiva pasi să țină la nesfârșit, să se sature privind-o. Salut tot Buzăul!..., a mai apucat să strige, înainte de a fi înghițit în pântecele mașinii blestemate. O lună mai târziu, avea să se dea sentința: cu totul, șapte ani de temniță!

Bărăganul se întinde în zare, ca o mare încremenită, până hăt!, departe, la marginea lumii. E luni, devreme, o zi mohorâtă, în care nu iese la lucru. Cunoscând tâmplarie, muncește cu ziua la G.A.S.-ul din marginea satului, agonisind bruma de bani pentru copii. Se așează la măsuță și, cu mâna tremurând de emoție, continuă să scrie. E tot ce i-a mai rămas.

Privește în gol, cu ochii pironiți pe geam. Tarsica s-a întors acasă, atunci, după operație. Era martie, da, început de primăvară! Ca atinsă de un suflu nou, s-a apucat să curețe odăile, să îngrijească grădina de zarzavat, să pună flori prin curte. Costică, ai fost lângă mine la greu și îți iert toate, i-a zis ea atunci, râzând. Ce bine e să te știu acasă!, i-a zis și el, strângând-o în brațe. Fericirea lor a ținut însă atât de puțin, așa cum flacăra lămpii, odată stinsă, izgonește toată lumina și căldura. În lunile care au urmat arestării, cu toată slăbiciunea, Tarsica s-a îngrijit de copii, a măritat-o pe Mioara, fata cea mare. S-a stins apoi chinuit, fără ca ei să se mai poată revedea, pe 9 mai 1956, la doar un an înainte de trimiterea lui la Lățești.

Cufundat în visare, abia dacă aude vocea din prag. Aici locuiește Constantin Mitu? Este Petrică, ginerele, soțul Mioarei. Au venit și Mioara și Steluț, așteaptă într-o mașină, lângă Sfat!... Se repede într-un suflet spre mijlocul satului. Steluț aleargă de departe, plângând. E fără seamăn bucuria revederii! Parcă nu-și vine a crede ochilor! Copiii sunt mari, de nerecunoscut. Se îmbrățișează și încep să-și depene pe nerăsuflate amintirile. Ziua trece cât ai clipi, vin zorii și se apropie ceasul despărțirii. Înlăcrimați, copiii îi fac cu mâna, mașina dispare într-un nor de praf. A rămas iar singur. Vântul răbufnește neobosit prin lanul întins, legănând spicele. Încă un an departe de cei dragi. Va număra fiecare zi, fiecare lună, așteptând, cu răbdarea omului trecut prin toate, clipa în care să poată pune, în sfârșit, o floare la mormântul Tarsicăi. Clipa întoarcerii ACASĂ.

Am ajuns la ultima filă din caietul acesta vechi, relicvă a unei vieți atât de tumultuoase. Aici, rândurile se curmă, zbuciumul a trecut, se-așterne parcă o liniște mult așteptată, ca o mântuire. Tot aici, consemnez, la rândul meu, cu pietate, ca pe un îndreptar de viață, amintirea caldă și nepieritoare a unui om minunat, care astăzi nu mai este.

ÎNTREZĂRIRI 12

D E B U T Paul Vladimir PANAIT

PIETATE

Vreau să vă spun o mică poveste despre candoare,

Despre lumina ce izvorăşte din noi,

Din acea albă lumânare,

Cu miros de zăvoi.

Mi-amintesc de candela plăpândă,

De-o Fecioară c-un Prunc tihnind în icoană,

De acea scânteiere prea blândă,

Izvorâtă din ochii de Mamă.

Doar voi, Bunii mei Cititori,

Vă puteţi aminti de copilărie,

Şi parfumul de flori,

Din lapte de sân legănat în chindie.

Resimţiţi în nări reavănul lut,

De pe soba spoită cu mână firavă ?

Şi pâinea coaptă-n cuptorul tăcut,

Sub privirea preacurată, prea caldă?

Umilu-mi poem e despre pietate,

Pentru ochii blajini şi părul cărunt,

Despre mame mereu îngrijorate,

Pentru prunci, nepoţi şi tot ce-au mai sfânt.

CANDOARE

Doar sufletul tău, mamă,

Mi-a îndulcit mierea din lapte în cană,

Doar inima ta plină,

Mi-a dat cerul înstelat

Şi ziua senină.

Doar ochii tăi blânzi,

Mi-au pus soarele-n cer,

Iar aura ta luminoasă,

Mi-au adus minunile-n casă.

Doar magia ta de zână bună,

Mi-a pus stelele-n cer şi clarul de lună,

Iar ochii tăi vii,

Mi-au răsădit flori parfumate-n câmpii.

VIS PLĂPÂND

Ţi-aş fi spus în genunchi cele mai frumoase

poveşti.

Dar cui, dacă nu îmi mai eşti?

Am să mi le spun singur în gând,

Mut, surd şi orb, ca o brută,

Tot sperând ca povestea noastră trecută,

Să renască într-un alt vis plăpând, curând.

Plâng paradisele noastre plăpânde,

Jurămintele, tainele noastre tăcute,

Am irosit amândoi un rai,

Şi n-o să te mai am niciodată, şi n-o să mă mai ai,

Ca două galaxii depărtate,

Pierdute în univers,

În haos, într-o eternă noapte,

Ca două cuvinte fără noimă într-un vers,

Fără sens, fără înţeles.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

CARTEA VIEŢII ...

Mihai HORGA

Motto :„Cartea vieţii

tale o scrii singur, dar

ai mai mulţi colaboratori”

(Horia Hulban - Grăunţe de vorbă)

Cartea vieţii tale, o scrii doar o dată

Filă după filă, până la sfârşit

Ce o să urmeze, nu ştii niciodată

O să afli totul, după ce-ai trăit

Cartea vieţii tale, are albe file

Care pe măsură ce trăieşti se scriu

Cu faptele tale, zile după zile

Deci ce faci, cum judeci, să fii grijuliu

Să se poată spune când o pui deoparte

(Ştiind că nimica nu poţi să repeţi)

„Cinste cui te-a trăit, prea frumoasă carte!”

Închizând în fine, ale ei coperţi...

ÎNTREZĂRIRI 13

C R O N I C Ă L I T E R A R Ă

LUMINA CUVINTELOR (în 28 şi unu interviuri)

Tudor CICU

Motto: „Prefer cuvântul care stârneşte emoţia,

nu fixaţia ori ameţeala cuvintelor întoarse şi

secate ca păstăile ce nu vor da sămânţa unui

„vrej de fasole” ce l-a dus pe Jack până la

ceruri.”

(Tudor Cicu: în interviul luat de Gheorghe

Postelnicu)

Gheorghe Postelnicu vine recent dinaintea cititorului de pretutindeni cu o nouă carte: „Lumina

cuvintelor”, editura SFERA, 2017 -, carte de interviuri care trădează (după opinia noastră) seninătatea şi

bucuria spiritului critic iar faptul că a atacat (în cazul unora dintre intervievaţi), sau a evitat (în cazul altora)

focul polemicii este o chestiune secundară. „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.”

-, stă scris în Cartea Cărţilor. Cuvântul ca şi lumina este o chemare... a unui om către alt om, în vederea

unirii/comuniunii lor ori de a defini logic lumea în care trăim. Iar interviul (modalitatea prin care se face

comuniunea) poate fi construit pentru a reliefa un portret, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea

unei atitudini. Prin această carte Gheorghe Postelnicu are puterea să exprime cele dinlăuntrul omului,

bucuriile lui, descoperirile lui, supărările, trăirile lui... Lumea întreagă dezvăluită de lumină (în interviurile

de faţă) se desfăşoară în faţa cititorului ca un labirint. „Criticul, dacă îl ţine cureaua, scrie eseuri despre

autori care nu mai sunt în viaţă”, se mărturiseşte autorul cărţii, lui Marin Ifrim, cel care îi ia şi domniei sale

un interviu. Iar „revistele de cultură, chiar dacă au tiraje mici, chiar dacă sunt citite de puţini oameni, sunt

lumina şi stâlpii de intrare ai societăţii” – mai spune Gheorghe Postelnicu – dar pentru ca cititorii să-i

cunoască pe cei care trudesc şi fac revista să apară, calea e interviul luat scriitorului (care publică şi în

revistă) de un jurnalist profesionist. Jurnalistul va studia domeniul de activitate al interlocutorului, şi va

analiza activitatea depistând centrele de maxim interes, de actualitate, punctând pe ceea ce corespunde

curiozităţii şi dorinţei oamenilor de a cunoaşte îndeaproape preocupările, ideile şi faptele celor de la care se

aşteaptă precizări, răspunsuri, explicaţii despre un fapt ori eveniment. Voi îndemna şi eu, cititorul, la o astfel

de preocupare, „trudnică”, de altfel, dar care, nicicum, nu-i va fi zadarnică şi în cele ce urmează vom încerca

să descurcăm iţele a multor întrebări care îl macină pe cititorul nostru. De la scriitorul Titi Damian aflăm:

„Ca să fii scriitor adevărat înseamnă: lecturi întinse,de calitate, muncă, adică trudă, talent, seriozitate şi

onestitate...”. Când scrii despre un autor, „criteriul de evaluare trebuie să fie cel estetic. Din păcate scriitorii

noştri se tatonează, se spionează şi se invidiază, dar nu se studiază”, mai afirmă el. Întrebat de reporter

(redactorul revistei „Întrezăriri”, Gheorghe Postelnicu) ce trăsături îi definesc scrisul, Titi Damian răspunde:

„Cred că mă diferenţiază tehnicile narative şi stilul” şi cum „reuşeşte autorul să transforme viaţa în

literatură”. Iar singurul judecător al operei sale a fost şi este doar publicul. Istoricul Mihai Dorin crede că

„reconstrucţia patriotismului care va veni, negreşit, va fi de durată, va fi opera unei alte generaţii (n.n: să fie

„generaţia regăsită” de care vorbea Titi Damian?) şi va trebui să mobilizeze elitele creatoare împotriva anti-

elitelor prădalnice.” Întrebat de ce nu au românii cultul eroilor şi al strămoşilor, reputatul istoric e optimist,

totuşi: „Deşi nu pot prevedea ce ne rezervă viitorul, nu exclud o trezire.” Poetul Nicolae Gâlmeanu e mai

tranşant şi năvalnic în declaraţii când vorbeşte despre o anumită artă poetică în creaţia contemporană: „O

artă sau o aură poetică îşi au propria lor spânzurare sau spânzurătoare, dacă nu vor da seamă şi nu vor lua în

seamă clasicii literaturii care ar fi.” Despre arta sa: „N-am atins până acum acel lirism ursit, cuminţenia mea

de om n-a coborât acele profunzimi de fântânar, care să le izvodească inspirându-le ori, inspirat să le dea

albie şi curs...”. Despre crezul său liric crede că „...avangardismul, fără prea multe urme ale liricii mele

ÎNTREZĂRIRI 14

expresioniste, este în sine o evoluţie cu mult mai clasică și mai de actualitate decât mimetismul calapoadelor

creaţiei poetice de astăzi”. Întrebat spre ce se îndreaptă epoca în care trăim (în artă), poetul răspunde: „Am

pierdut verticalitatea crucii, prietene Gh. Postelnicu, valoarea umană a acesteia, de azi, este dată de

orizontalitatea celorlalte metabolisme... Din lumea care mă doare simt un reumatism degenerativ insalvabil

operativ, şi mă acopăr cu pământ, să nu fiu electrocutat”. Despre poezia ca vocaţie?: „Dar ce, ai văzut vreun

ţambalagiu sau acordeonist fără vocaţie şi fără batistă pe ultimele acorduri mortuare?” şi chiar riscă să-şi

spună „profeţia” despre vocaţia poeziei: „Când va amuţi poezia, muzica nu va mai avea decât astringenţă,

stâlpii energetici şi cibernetici de azi se vor pupa, stâlp cu stâlp, iar fiinţa umană va dispărea electrocutată,

scuipată de un obelisc de ciment electrocutat de un alt ciment cibernetic”. Ca fost pedagog de şcoală,

Stelian Grigore, vorbind despre direcţia actuală a şcolilor româneşti, spune: „Mă doare sufletul când aud, în

această etapă, de abandon şcolar, de un număr mare de analfabeţi. ... Schimbarea vine de la noi, moderatorii

de suflete, de modul cum ne angajăm”. Despre caracteristica versurilor sale: „Scriu pentru a mă bucura de

miracolul cuvintelor potrivite şi a-i bucura şi pe cei dragi mie”. Scriitorul Marin Ifrim dă o replică sinceră

întrebărilor puse despre pornirile care îi alimentează pana de „temut pamfletar şi polemist”: „Sunt un

neadaptat. Un naiv, un Don Quijote. ...Ar fi trebuit să stau liniştit, să nu-mi pun pe cap tot felul de mârlani şi

de securişti din naştere”. Cunoscut ca un poet care nu ar mai scrie versuri după o anumită vârstă, Marin

Ifrim se destăinuie reporterului: „Şi am reînceput să scriu versuri, după ce am văzut că moartea nu ţine cont

de nimic”. Întrebat şi el către ce se îndreaptă poezia actuală, poetul răspunde: „Când văd cum folosesc unii

tineri cuvintele, mă îndepărtez imediat de lirica acestora.” Şi s-ar lăsa de scris când ar reuşi „să scot carte

deosebită sau una foarte proastă”. Despre Ilie Mândricel aflăm că şi-a format, „treptat, e drept, cu greu şi cu

multă muncă”, o arhivă personală „despre fostele schituri şi mănăstiri de la Bozioru şi din împrejurimi...”,

iar „cine va parcurge cărţile mele, va găsi acolo nenumărate surse şi instrumente de lucru”. Deşi vine de la

Brăila, poeta Victoria Milescu e legată de Buzău prin copilăria petrecută în judeţul „de unde era tatăl meu”.

Autoare a numeroase volume de poezie, unele în variantă bilingvă, Victoria Milescu este şi o apreciată

traducătoare, însă structura ei timidă nu o îndeamnă să se arunce „în vâltoare, în confruntări spre a atrage

atenţia”. De la părintele profesor Daniel Necula aflăm că puţine resurse financiare susţin în ziua de azi

activităţile înălţătoare de misionariat creştin, în care îşi desfăşoară activitatea: „La copii beneficiem de o

subvenţie din partea Primăriei Berca, sponsorizări, donaţii, dar şi venituri proprii din activităţi economice

directe. Multe din venituri provin de la Cantina Filantropia cu activităţi de catering. ...La căminele de

bătrâni fondurile necesare desfăşurării activităţilor provin în mare parte din contribuţia benefeciarilor”.

Despre pericolele ce pândesc familia modernă și cum le combate biserica, preotul spune: „Familia este

afectată, poate că nu se află încă în pericol, prin desacralizarea ei, prin discreditarea ei. ... Tinerii nu mai

acordă importanţa cuvenită Sfintei Taine a Cununiei... Armele Bisericii sunt rugăciunea şi Cuvântul, iar

Harul Lui Dumnezeu, cu siguranţă că ne va întări...”. Fără să ne pierdem prea în detaliu în tabloul

psihanalizei speciilor poetice cu forme fixe amintit de scriitorul multilateral Ion Roşioru, cred că vom mai

reflecta la ceea ce e tradiţie şi modern în literatura contemporană ori vom cădea pe gânduri asupra întrebării

lui Hölderlin: „La ce-s buni poeţii într-un timp secetos?”

Nu pot să spun că doar prin aceşti câţiva intervievaţi am socotit a rămâne netulburat în faţa acestui

spectacol al cărţii. Dar, cert, în disputa reporterului cu scriitorii şi oamenii de cultură intervievaţi, literatura a

învins. La toţi se simte credinţa că „sabia spiritului” va învinge în timp şi va croi calea spre mai multă

îngăduinţă în lume. Cititorul va găsi în această carte diverse poziţii ori despre cum pot fi însemnate acolo şi

alte evenimente: descoperirea unei cărţi bune, o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi... etc. Şi

de ce nu: întâmplări deosebite din viaţa lor, cum aflăm şi din destăinuirea omului de cultură Ovidiu Cameliu

Petrescu: „Ca peisaj (oameni, locuri, ani trăiţi intens, aici) Pârscovul este la fel de frumos ca pe vremuri”.

Liniştea, dacă există în această carte, este o cucerire pe care cititorul o va face doar prin lectura celor

amintiţi mai sus cât şi a celor care au făcut bucuria spiritului nostru. Şi amintim, aici pe: Viorel Frîncu,

Nicolae Pogonaru, Dumitru Scoroşanu, Liviu Ion Stoiciu, Gheorghe Stroe, Daniela Şontică, Al. Florin Ţene,

Elena Otavă ş.a.

Folosind o licenţă poetică: „o imagine a vieţii”, deci, nu mai mult de atât este această carte prin care

autorul ne-a dat o anume poetică a interviului. Şi totodată o aventură pe cont propriu, ca oricare alta – un

risc asumat.

ÎNTREZĂRIRI 15

« TOIAGUL DE LUMINĂ », de Ştefan DIMA-ZĂRNEŞTI

-Întâlnire insolită cu Meşterul şi Maestrul-

Titi DAMIAN

Întâlnirile mele cu poetul Ștefan Dima-Zărnești au stat mult timp sub zodia

anonimatului, realizându-se la diversele manifestări culturale de excepție de la

Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu” din Buzău, ori la Casa de Cultură a

Sindicatelor, unde mi s-a relevat ca un om așezat, cuminte, modest, cumsecade, iar ca

poet, talentat, după cum aveam să constat citindu-i cu interes, pentru a-i constata

evoluția, volumele de poezii: „Şcoala de îngeri” (2005), „Cerul căzut pe

gânduri”(2008) şi „Dansând cu fulgerul” (2009), volume care, din punctul meu de

vedere, îl recomandă pentru o intrare merituoasă în Uniunea Scriitorilor.

Întâlnirea din toamna anului trecut dintre noi o pun mai degrabă sub zodia

întâmplării decât a destinului, întrucât avea să dea o dimensiune aparte relației speciale

dintre noi, când am descoperit tapițerului Ştefan Dima o biografie ce stătea sub semnul

fabulosului. Pe scurt, nu mi-am putut imagina că un om de o dimensiune morală exemplară cum este el în momentul

de față, poate să poarte cu sine, cu demnitate, un trecut cutremurător. Desigur că întrebarea pe care mi-am pus-o a

vizat resorturile psihologice și morale care l-au determinat și l-au ajutat să facă un salt incredibil în viață, adică de la

acela de copil abandonat care a trecut ani buni prin orfelinatele comuniste, să ajungă un om de onoare, de caracter,

profund moral, respectat şi apreciat, dar și un poet „în toată puterea cuvântului” (Maiorescu), aşa cum apare azi în faţa

confraţilor buzoieni.

Iată-i, pe scurt, istoria fabuloasă, desigur esenţializată, a drumului său în viaţă, dar şi povestea care a făcut ca

între noi să se lege o adevărată prietenie morală şi spirituală.

Căutam cu disperare, în Urziceni şi în împrejurimi, un meşter tapiţer care să dea o faţă nouă celor două fotolii

din sufrageria mea. Cineva, aflându-mi păsul, îmi sugerează persoana lui. „Cum? Poetul Ştefan Dima este tapiţer?”

am reacţionat eu mirat, crezând că-i doar o glumă. „Ai să vezi!” A fost răspunsul care m-a convins. L-am contactat. S-

a suit într-un autobuz. A venit într-o duminică la Urziceni şi a văzut despre ce-i vorba, a luat măsurile, iar duminica

următoare s-a prezentat pregătit. Desigur că a ieşit o treabă impecabilă.

Numai că el lucra și povestea, iar eu ascultam şi mă minunam. Îmi spunea, cu har de povestitor înnăscut,

întâmplări fascinante din copilăria şi din adolescenţa sa. Am remarcat atunci talentul său nativ şi i-am sugerat cu toată

seriozitatea să pună pe hârtie întâmplările cărora ştia să evidenţieze şi să esenţializeze miezul moral şi psihologic al

fiecăreia, într-un volum de proză. Asta pentru că scurtele sale povestiri au miez adânc, moral, aşa cum le-am receptat,

explorând lumea absolut necunoscută a orfelinatelor şi a şcolilor de corecţie din România antedecembristă. M-au

impresionat nu numai întâmplările ce stau sub semnul incredibilului, cât mai ales înzestrarea sa nativă pe care deja îl

descoperisem şi în poezie.

Aşadar, povestea începe cu patru fraţi mititei aflaţi în grija statului care i-a preluat de la o familie destrămată

şi ajunşi în orfelinate diferite. Desigur că intenţia oricărui copil închis în aceste gulaguri era să evadeze, adică să-şi

recapete libertatea. Împreună cu fratele său, chiar a şi izbândit, ajungând, din tren în tren sau pe acoperişul vagoanelor,

clandestin, în satul natal. Cutremurător pentru un copil trebuie să fi fost momentul când era pe punctul să-şi

îmbrăţişeze mama, dar l-a înhăţat miliţianul care-l aştepta! Au urmat coşmarurile, adică drumul înapoi, desigur însoţit

de permanenta bătaie, vigilenţa supraveghetorilor. Invers proporţională cu toate aceste frustrări era şi îndârjirea

copilului care, pe măsură ce înainta în adolescenţă, cerea şi mai multe tentative de evadare, desigur toate eşuate şi

pedepsite pe măsura intenţiei şi a vârstei. Toate la un loc însemnau înstrăinare, abrutizare, nesupunere și înrăire –

trăsături specifice tuturor copiilor al căror unic scop era doar libertatea, fie ea chiar şi pentru câteva ore sau zile.

Bineînțeles că evadările se soldau întotdeauna cu pedepse, ultima în grad fiind școala de corecție. „Cum de ai ajuns

tapiţer şi încă unul de top?” l-am cercetat curios. Răspunde după o pauză de reflecţie, parcă luată să-şi adune gândurile

şi trăirile: „Statul ne dădea mâncare, îmbrăcăminte, chiar şi căldură iarna, dar şcoala, bătaie cât cuprinde. Când un

supraveghetor ridica întâmplător palma dreaptă în sus, douăzeci de mânuțe firave îşi protejau urechea stângă. Frica

era principalul instrument de educație. Niciun fel de căldură sufletească. Când ne-am mărit, adolescenţi fiind, ni s-a

propus să ne alegem o meserie din multe altele: strungar, sculer, şofer, mecanic, croitor etc. Eu am fost încântat de

arcurile acelea strălucitoare de la dormeze. Nu ştiam nimic despre tapiţerie. Am învățat-o şi am îndrăgit-o în

ÎNTREZĂRIRI 16

atelierele-şcoală, apoi mi-a fost de folos o viaţă întreagă. Într-o noapte cu lună plină, la fereastra dormitorului cu gratii

s-a produs convertirea mea de la insul înrăit, la insul moral, apropiat de Dumnezeu. Atunci mi-a venit ideea să mă

întreb: „Ce am de făcut de acum încolo cu viaţa mea? Să ajung la faza următoare, puşcăria, ori să aleg libertatea?

Atunci, în noaptea aceea, m-am hotărât să mă las de fumat, de rele, m-am apucat de sport, am învăţat şah şi tenis, am

început să citesc, am practicat fotbalul pe care nu l-am abandonat nici acum. Tot atunci şi mi-au venit în minte,

instantaneu, fără să știu ce-s alea, metafore, pe care le-am pus într-o primă poezie. A fost intervenţia lui Dumnezeu.

Tot atunci am învățat <Tatăl nostru> și <Îngeraşul meu>, rugăciuni pe care le spun și acum în fiecare seară.”

Din acel moment, eu i-aş zice „astral”, să folosesc expresia lui Stefan Zweig, drumul lui în viaţă a fost unul

normal, ascendent, adică s-a calificat, s-a angajat, a practicat meseria conştiincios, şi-a întemeiat o familie, are copii,

nepoţi. Şi am mai aflat ceva. Citeşte mult, desigur multă poezie, fiind mândru că este nepotul poetului şi eseistului

Ştefan Dima, absolvent de Şcoală Normală la Buzău, cu studii şi doctorat la Viena, pe care crede că-l moşteneşte în

inteligenţă şi în talent.

Am citit şi am răscitit de câteva ori cele peste şaptezeci de poeme ale

noului volum TOIAGUL DE LUMINĂ nu pentru că nu le înţelegeam, ci pentru

că nu reuşeam să le descopăr esenţa. „Trebuie să mai fie ceva care-mi scapă”, mi-

am zis. Presupusesem corect. Omisese să-mi trimită ultima poezie, „Toiagul de

lumină”, poem care dădea şi titlul acestui excelent volum. Atunci am descoperit

că metafora-simbol-cheie-regină a întregului volum este lumina. Atenţie, nu este

vorba numai despre lumina fizică, perceptibilă, ci şi de cealaltă lumină interioară

care călăuzeşte şi inspiră: lumina care vine dinspre femeia iubită şi lumina care

vine dinspre Dumnezeu, ambele devenite sprijin temeinic, toiag trainic, în

creaţie. Amator de statistici, am căutat şi am numărat peste douăzeci de sintagme,

expresii sau metafore care o cuprind. Citez doar una dintre ele care mi se pare că

reprezintă chintesenţa lor: „Oare cât timp a cheltuit/ Dumnezeu/ Pentru a

îmbrăca omenirea/ În atâta lumină?/”

Dar, până să se ajungă la rotundul conferit de poemul „Toiagul de lumină”, poetul străbate deşertul purificării,

parcurs cândva într-un timp neuitat, de unde mai zvâcnesc încă multe traumatisme ale copilăriei fără copilărie:

„Profesorul nostru/ de limbă surdo-mută/ era un bătrân/ conchistador al alcoolului.../ Citeam asta în ochii lui

albaștri/ care unduiau ori de câte ori/ ne pocnea peste scăfârlie/ ca să ne intre bine în cap/ vuietul mării/” (Vuietul

mării) sau „În zori pedagogul ne scula în bătăi/ Cu pumnii ne arăta realitatea că puteam și în ziua mare/ Să vedem

altfel de stele/” (Altfel de stele) „Pasărea lumii destinul/ m-a fluierat în casa sigurătății/ nici buzunare în mâini n-

aveam/ când vântul mă lovea de porți închise/ mâncarea era bună/ ne dădeau și între mese bătaie/ până ne săturam/.

Trebuia să vină eclipsa/ n-aveam atâtea geamuri afumate/ ne învinețeau cu pumnii ochii/ așa că vedeam eclipsa prin

ceață/. Acolo am învățat să plâng despre părinți/ nu știu de ce în altă zi am primit/ cadou două palme peste față/

pentru prima dată văzusem/ stele verzi în plină zi/” (În plină zi). Câtă bătaie a mâncat copilul şi câtă bunătate în

sufletul maturului convertit moral de credinţă! Nicio urmă de răutate în aceste mărturisiri cutremurătoare, doar o

umbră de dispreț, cât să trezească repulsia cititorului.

Faţă în faţă cu acest poem tulburător despre nefericirile şi traumele copilului orfelin se găseşte celălalt poem,

intitulat „Fericitul nefericit” în care acelaşi copil descoperă calea către Dumnezeu, Iisus şi Fecioara Maria, drum din

care nu s-a mai abătut. Merită citat în întregime: „Într-o noapte pe strada liniștii/ Când Luna-și scotea la plimbare/

Toate stelele, stam de vorbă cu Tatăl nostru/ şi Înger îngeraşul meu,/ Deodată somnul mi-a deschis/ Tot cerul ca un

zbor neînceput/ Cu aripa întinsă/ Plăcută plutire îngerii îmi/ arătau plimbarea lor cerească/ prin grădini rupturi de

rai/ Ascultând corul ceresc o voce mi-a zis:/ Nu pleca vine Fecioara Maria/ Cu Iisus. Toată plinătatea bucuriei/ S-a

oprit la mine ca o minune/ La trezire am deschis fereastra/ Zâmbitor făcând cerului cu/ Mâna așa ca o părere./ Eram

cel mai fericit nefericit./”

Între aceste două trăiri se situează poetul care poartă în plină zi un toiag de lumină urmându-şi neabătut

drumul dăruit în viață de credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi de binecuvântarea familiei. Acestui motiv literar

fundamental al volumului, poetul îi asociază un altul la fel de semnificativ. Este vorba de motivul literar al Lunii,

prezent, desigur, la toți marii porţi, de la Eminescu încoace. În viziunea poetului Ştefan Dima-Zărneşti, Luna este

aducătoare de linişte sufletească, Luna îl însoţeşte în plimbările nocturne cu iubita, Luna este regina de neconstetat a

cerului care „scoate stelele la plimbare”: „Plimbata nopții Luna/ La braț cu toată liniștea/ Sparge minunea lumii”;

„Hai să ne întâlnim pe strada Nu/ Unde Luna venea/ Preaplină de ea”; „M-am tot rugat de Lună/ Să mă îmbete/ Cu

priviri stelare” ; „M-a certat aseară Luna/ Ți-am bătut cu noaptea-n geam/” ; „Cu Luna mă certam pe stele/ Voiam

să fie toate ale mele/”; „Pe strada liniștii/ Luna-și scotea la plimbare/ Toate stelele/.”

ÎNTREZĂRIRI 17

Desigur că din acest volum nu putea să lipsească un alt motiv literar care susţine tema şi anume acela al

femeii. Izbânda artistică aici este deplină, întrucât poetul reuşeşete un admiral portret al iubitei, realizat fotogramă cu

fotogramă, din metafore inedite, pornind de la privire şi mâini, ajungând la sâni, apoi la întreaga făptură, adică la

desăvârşirea feminină: „Ochii tăi, două picături de cer”; „Mâinile tale, două ancore de flori”; „Frumoasă și

neterminată simfonie a timpului”; „Sânii – două cuiburi unde se coc/ Toate culorile plăcerii/” ; „Iubita îmi spală

viața cu privirea”; „Ochii tăi - două dansuri înflăcărate”; „În ochii tăi două picături de cer/ S-au înecat toți norii”;

„Catedrală de nisip trupul tău.”

Există în volum şi un poem, „Cuibul vieţii”, dedicat soţiei, fiinţa căreia, pe măsura curgerii timpului, îi simte

tot mai aproape tandreţea prezenţei zilnice. La Arghezi, femeia devine stăpâna universului casnic, aici femeia devine

stăpâna universului interior. Merită citată în întregime: „De-ai fi înălțare,/ Cu ochii tăi frânturi de rai,/ Pasărea ce-și

caută altarul,/ N-ai vrea să-ți fiu zbor?/ Eu, fir de iarbă/ Tu, alunecare de rouă/ Prin cuibul vieții/ Ne alintăm cu

nebunia șoaptelor/ Cu mângâierile tale îmi sprijin gândurile/ S-aud foșnind lacrima luminii/. Ca o umbră a iertării/

În fața ierbii/ Rana îngenunchează /”

Alte teme şi motive literare la fel de importante în susţinerea temei sunt: Viaţa („Dacă viața te-a trimis să mă

cunoști/ Învață-mă/ Să te vreau”), Moartea („Moartea-i scara vieții încă/ Prin miros parfum de ducă”; „Doamne,

trimite moartea în concediu/ Câțiva zeci de ani lumină,/ Acum sunt bolnav de nemurire/ Mă tratez cu viață”), și

Poezia („Se înalță poetul/ Ca un zbor de vultur/ Prin văzduh/ Căutând cuvinte”).

Descoperim în volum şi o poezie pe care şi-o intitulează „Ars poetica”, o adevărată viziune, oarecum

orgolioasă şi argheziană, despre misiunea poetului care-şi construieşte sigur şi singur drumul: „Eu nu mă întrec cu

nimeni/ Asta țineți minte/ Din ape tulburi/ Vreau să scot/ Limpeziri de cuvinte strecurate prin minte/ Pentru timpul ce

ne minte/ Asta țineți minte.” În alt poem, poetul se răzvrăteşte cu fantasmele trecutului: „Nu-mi puneți mâna la gură/

Lăsați-mi tăcerea să vorbească/ Nu mă legați la ochi/ Întunericul mi-a fost profesor[...] Din casa revelației divine/

Caut sunet și culoare/ Toate puse într-un plic/ și-n toiagul de lumină/ Azi mă sprijin, mă ridic./” (Toiagul de lumină)

Ştefan Dima-Zărneşti este cu desăvârşire un scormonitor de metafore, de fapt, şi un împătimit al

oximoronului. Metafora în volumele sale de poezii este o superbă manifestare a libertăţii totale de creaţie, replică

viguroasă la traumele copilăriei, victorie a libertăţii după care a tânjit. La el, metafora ţâşneşte liberă din adâncuri,

sugerând izbăvirea şi eliberarea din neantul trecutului, aducându-i acum libertatea necesară întru creaţie, linişte şi

echilibru interior, croindu-i drum spre marea poezie. Notăm, spre exemplificare câteva nestemate: „În căderea

copacilor tăiați/ Am auzit ecoul pădurii”; „Chiar dacă cerul doare/ Mai crede în pământ”; „Pescărușii/ Deschideau

poarta orizontului cu cheia unui gând”; „Cu bulgări de nori aruncam în stele”; „Cerceii cerului îmi cer/ Să-mi

cuprind/ Inel în el”; „Foșnetul perdelei/ mă trăgea de mână/” „Vântul fluiera a umbre/ Pe marginea nopții către

zi.”; „Lacrima-i diamantul care ne/ purifică sufletul.”

Metafora lui este pură poezie, este eliberare, izbăvire, este victorie asupra destinului ce părea implacabil, este

bucuria vieţii trăite cumpătat, cu cinste şi demnitate. Metafora poeziei sale are rol moral, purificator, prin ea

mărturiseşte, dar şi vindecă şi se vindecă, adică balsam, este mesajul de iubire adresat semenilor şi creatorilor de

frumos. De aceea, cititorul descoperă în volum numeroase poezii cu adresă directă-dedicaţii adresate multor mânuitori

ai condeiului, semn al sincerităţii creatoare şi al aprecierii pe care o dă confraţilor: Gheorghe Ene, Aurel Ganea, Bucur

Chiriac, Titi Damian, Dumitru Istrate Ruşeţeanu, Marin Ifrim, Gheorghe Andrei, Nicolae Tudor, Constantin Marafet,

unchiului – poet şi eseist - Ştefan Dima, soţiei, chiar şi nepotului-copilandru Rareş, desigur, cu mare emoţie, şi

inspiraţie, şi lui Eminescu.

Pentru ca portretul său uman să fie complet, conştiinţa îmi dictează să mai dezvălui câteva întâmplări ce

vizează pe omul moral. Când s-a finalizat afacerea noastră la Urziceni, am dat să-i plătesc drumul, cum era şi firesc.

„Nu se poate, căci nu am dat bani pe autobuz, am venit cu ginerele meu, care tot avea drum spre Bucureşti.” Într-una

din pauzele de lucru, îmi povestea cum, tocmai când avea mare nevoie de bani pentru nunta fiicei, a găsit o servietă

burduşită cu dolari. A descoperit acolo şi o reţetă, indiciu al păgubaşului, şi, după ce a trecut pe la poliţie, l-a făcut

fericit. „M-ar fi pedepsit Dumnezeu pe toţi ai familiei, căci erau bani nemunciţi!”

În sfârşit, încă una. Recent, o acţiune a bibliotecii, dealtfel foarte reuşită, s-a finalizat destul de târziu. Era

noapte, ploua, stăteam în cumpănă, oarecum derutat, ceilalţi cunoscuţi se risipiseră. Rămăsesem singur în faţa

instituţiei, acum cu uşile închise. Nu-mi dau seama cum a apărut: „Haideţi, domnule profesor, la noi, în noaptea

aceasta, şoseaua este udă şi aglomerată, se pot întâmpla multe...” M-a convins. Am descoperit cu uimire un

apartament cochet, mobilat cu gust, o soţie gospodină, atentă, o masă plină, şi, desigur, o ţuică de Buzău şi un vin bun

de Pietroasele iar, în final, un pat cu o pernă moale...

De atunci îl întreb uneori la telefon, cu toată sinceritatea şi consideraţia: „Ce mai face prietenul meu, Maestrul

Poet şi Meşterul Tapiţer?”

ÎNTREZĂRIRI 18

N E U I T A T U L G H E O R G H E S T R O E

“Imaginea reală a satului meu Bădila este acum, chiar

şi pentru mine, concurată de aceea din VREMEA

CONSILIULUI PAROHIAL, dar Valea Sării am creat-o eu,

nimic din realitatea satului de pe valea Buzăului nu seamănă

cu Valea Sării...Satul nu doar că îşi trăieşte viaţa de zi cu zi

lipsit total de măreţie, pentru că şi în entropie există un

sâmbure de sublim, însă nici măcar nu se diferenţiază prin

ceva de celelalte din jur. Este o alcătuire amorfă nu din

cauza inevitabilei deveniri entropice, ci din lenea şi prostia

foştilor mei consăteni. Din motivele arătate mai sus, nu sunt,

ca scriitor, nici buzoian, nici teleormănean...”

(Dintr-o scrisoare sau mail trimis de Gh. Stroe lui

Mircea Dinutz )

Scriitorului Gheorghe Stroe

Elena STROE-OTAVĂ

PASĂREA PHOENIX

Focul năprasnic arde aripile gândului,

Ochii albaştri ca cerul în jar se topesc, PRINTRE STELE

Când cenuşa curge peste slava cuvântului,

Flăcări înalte speranţe şi dor istovesc! Valuri leneşe se sparg la ţărmul tăcut,

Bolta neagră, plină de stele peste mare a căzut,

Peste arbori, trece ţipăt de păsări, Din fereastră, caut pe cer chipul tău nevăzut,

Spulberă vântul cenuşa inimii însingurate, Printre stele, pe cer, deodată ai dispărut!

Cerul de plumb cade sfărâmat, în zgomot de clopot,

Plânsul încremeneşte în lumina verii însângerate! Unde eşti şi de ce nu te văd şi nu te mai aud?

Pe ce stea te-ai oprit să contempli

Când ploi de stele pe cerul negru se ivesc, Steaua albastră de pe care te strig,

Eu sper ca din cenuşă noi flăcări să ţâşnească, De aici, de jos, unde plâng şi mi-e frig?

Şi Pasărea Pheonix în zbor înalt să crească,

Cuvintele tale ca stele pe cer să înflorească!

Înalţă-te, Poete, şi cântă din nou, pe Câmpiile Elizee!

GHEORGHE STROE – IN MEMORIAM

(1 ianuarie 1953 – 11 iulie 2017) Victoria MILESCU

A plecat dintre noi pentru totdeauna scriitorul şi criticul Gheorghe Stroe. A plecat

discret, aşa cum a şi trăit, asemeni celor care îşi cunosc valoarea şi muncesc în tihnă şi

tăcere, convinşi că buna lor lucrare va cunoaşte, cu timpul, recunoaşterea binemeritată. A

început să scrie pe când era elev, publicând prima poezie, ,,Prefacere“, în 1970, în ,,Viaţa

Buzăului“. A urmat Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti,

unde am fost colegi, el la secţia română-franceză, eu la română-engleză. Ne întâlneam în amfiteatrele facultăţii, la

cantina din complexul Grozăveşti, unde erau şi căminele studenţeşti. Era modest, tăcut, timid, dar ascundea o mare

forţă interioară şi, spre deosebire de tinerii nonşalanţi de atunci, îşi prefigurase foarte clar în minte ce voia să facă în

ÎNTREZĂRIRI 19

viaţă. Scria proze scurte pe care i le citea colegului său de cameră, viitorul critic literar Constantin Sorescu, cel care

după ’90, retras din viaţa politică turbulentă a acelor ani, a înfiinţat editura Fiat Lux,

unde am debutat şi eu alături de alţi mulţi autori ce aşteptau de ani de zile să-şi vadă tipărită o carte. Din păcate,

Constantin Sorescu a plecat înaintea colegului şi prietenului său, nu înainte de a-i lansa în fosta Rotondă a MNLR-ului

cartea Fotograful de mirese, vorbind elogios, şi de a-i prefaţa volumul Vânătoare pe muntele de cenuşă, fiind printre

primii care i-au remarcat filiaţiile, caracteristicile, pe care ulterior, alţi comentatori le vor dezvolta: existenţialismul

modern al lui Albert Camus, fantasticul lui Mircea Eliade, realismul magic al lui Gabriel García Márquez, scriind

rezolutiv ,,solitarul Gheorghe Stroe este un învingător în proza română a sfârşitului de secol XX“. Gheorghe Stroe nu

a rămas mult timp solitar (deşi colegul Constantin Sorescu se referea mai mult la faptul că el nu se înscria în niciun

curent/gaşcă) şi s-a căsătorit cu o studentă la Drept, iar la sfârşitul facultăţii era deja tată. Pe aleile campusului, cei doi

formau o pereche frumoasă şi n-am văzut un bărbat mai tandru cu cea care avea să-i dăruiască doi copii, un băiat şi o

fată, pe care i-au crescut singuri, cu grijă dar nu autoritar.

După absolvirea facultăţii, Gheorghe Stroe este repartizat în judeţul Buzău, în care se născuse, mai exact în

satul Bădila, comuna Pârscov. A predat limbile română şi franceză la Liceul Agricol din Pătârlagele, la Liceul Silvic

din Nehoiu, la Liceul Agricol din Piatra, apoi a venit prin concurs la Colegiul tehnic ,,Anghel Saligny“ din municipiul

Roşiorii de Vede, unde se stabilise cu familia. Avea gradul didactic unu şi luase definitivatul cu zece. De la acest

colegiu, urma să iasă la pensie peste un an, dorindu-şi cu ardoare să se dedice în totalitate scrisului. I-ar fi plăcut să

locuiască în Bucureşti pentru a fi mai aproape de viaţa literară a Capitalei, dar nu cu preţul vreunui compromis. Venea

însă destul de des pentru a-şi lansa cărţile, a vorbi despre cele ale confraţilor, făcea vizite la redacţii, fiind preţuit din

cei din Filiala de Proză a Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, al cărei membru devenise de mult timp. În fiecare an, era

prezent la Festivalul ,,Marin Preda“ cu disertaţii originale şi consistente. A colaborat cu proză şi eseuri la:

,,Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului“, ,,Luceafărul de dimineaţă“, ,,Pro Saeculum“, ,,Familia“, ,,Argeş“,

,,Pagini teleormănene“, ,,Sud“, ,,Convorbiri literare“, ,,13 Plus“, ,,Viaţa Românească“, Radio România Cultural, TVR

Cultural, Radio Impact etc. A fost redactor asociat la revista ,,Meandre“, secretar general de redacţie la ,,Caligraf“,

redactor la ,,Euromuseum“. A scris prefeţe, postfeţe, cronici, prezentări. Cronicile au fost adunate în volumul de

critică literară O sacoşă cu cărţi, apărut în 2014. Dar întreaga sa capacitate de muncă, energiile creatoare, timpul vieţii

pe care îl preţuia ca nimeni altul, au fost turnate în cărţile sale de proză, cu un specific particular, creând un topos

unic, realizând o subtilă sinteză a ce avea mai bun literatura română şi cea universală, topind tradiţia autohtonă în

modernismul de ultimă oră. El se detaşează de optzeciştii generaţiei sale prin claritatea şi logica discursului, printr-o

viziune trans-spaţială, nici rurală, nici citadină, fantasmagorică dar cursivă şi firească în nefirescului ei. Opera sa

aparţine unui intelectual cult, fără a epata, dimpotrivă, sub masca unui ins detaşat, aproape indiferent zugrăveşte

personaje şi întâmplări ce par normale şi obişnuite la prima vedere, dar care, atunci când o cheiţă răsuceşte ceva în

mecanismul lor secret, se dovedesc misterioase şi de neînţeles, cum de neînţeles pare să fie fascinaţia lucrurilor simple

transfigurate de condeiul unui adevărat maestru. Încă din studenţie lucra la romanul Soarele roşu, a cărui temă,

dictatura, nu-i oferea speranţe de publicare. Apare abia în 1996 la editura Teleormanul liber, reeditat apoi la

eLiteratura, editură cu care a avut o excelentă colaborare. Aici şi-a retipărit câteva nuvele, participa la cenaclul

editurii, prezenta cărţile unor autori la târgurile de carte, cu competenţa profesorului de limba română, a scriitorului

experimentat. Scria cu plăcere, cu abnegaţie, cu responsabilitate. A excelat în proza scurtă: Diavolul din Valea Sării

(1999), Vânătoare pe muntele de cenuşă (2000), Fotograful de mirese (2004), O aniversare cu prietenii (2012). În

2008, îi apare romanul Vremea consiliului parohial, iar cartea pe care nu a mai apucat să o vadă este Cină în Valea

Sării, apărută în 2017, la editura Neuma din Cluj-Napoca. I s-au tradus în limba engleză de către Vladimir Bacalov

Fotograful de mirese/ A Photographer of Brides , iar de Nicoleta Ionescu Hotel Capitol şi Labirintul Arab/ The

Arabian Maze. Prozele sale se mai regăsesc în antologiile: Unsprezece prozatori din Sud (2001), Nepoţii lui

Moromete (2003), Repetiţie fără orchestră (2004), Farse, leacuri şi o găleată de sânge (2008).

Gheorghe Stroe era un perfecţionist. Fiecare cuvânt, bine cântărit, era plasat în text cu ,,minuţie de

ceasornicar“, după expresia unui critic, autorul buzoian fiind şi un autentic colecţionar de ceasuri. Reprezentativă în

acest sens, o bijuterie de gen, este povestirea ,,Vacheron Constantin“, unde un pasionat de ceasuri, caută în toată

lumea să achiziţioneze un ceas de mână Vacheron Constantin din 1904, omul apărând şi dispărând printr-un capriciu

al timpului trezit din ceasul vechi reparat de un ceasornicar bătrân. Opera sa a fost bine primită de criticii, care l-au

apropiat de Kafka, Camus, Gabriel García Márquez, Faulkner. Obsedanta Valea Sării a fost comparată cu Macondo,

cu Yoknapatawpha etc. ,,Epicentrul Valea Sării este un paradis devastat“, scria regretatul Mircea Dinutz, iar Horia

Gârbea aprecia: ,,Valea Sării este un teritoriu al distorsiunii timpului. (...) Povestirile au desfăşurare cinematografică,

pe secvenţe scurte cu final bine marcat. Prin acest procedeu Valea Sării devine un Twin Peaks buzoian, unde se

întâmplă ceva şi mai ales se întâmplă din nou sau mai exact mereu. Gheorghe Stroe este un prozator inteligent şi

inspirat.“ Rodica Lăzărescu analizează punctual: ,, narate într-un limbaj de o simplitate dezarmantă, dar amăgitoare,

fie la persoana I, fie la a III-a, chiar trei dintre ele – tehnică inedită! – la persoana a II-a, cu aerul unui taifas al

ÎNTREZĂRIRI 20

personajului-narator cu sine însuşi (precum ,,dialoga“ altădată Moromete retras în singurătatea grădinii), încărcate de

oralitate, spuse dintr-o suflare, lăsând sentimentul unei extraordinare spontaneităţi, povestirile inserează din cotidian

gesturi, atitudini, situaţii dintre cele mai banale, ochiul prozatorului dovedindu-se foarte atent la nimicurile din care e

făcută viaţa de zi cu zi“. Ana Dobre îi intuieşte destinul artistic: ,,Omul are o operă, dar, sisific reia în fiecare zi

efortul, urcând şi el un munte de cenuşă pentru o vânătoare rituală. Camusian, trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.

Şi pe Gheorghe Stroe, de asemenea.“ Buzoianul Florentin Popescu îl situează pe Gheorghe Stroe ,,în descendenţa

directă a lui Dino Buzzati (cel din Deşertul Tătarilor, dar mai ales din culegerea de povestiri Monstrul Colombre), dar

şi a lui James Joyce (din ale lui Povestiri din Dublin)... Posibilele apropieri de aceşti monştri sacri ai literturii

universale nu reprezintă o exagerare şi nici nu scade cu nimic meritul de prozator al dlui Gheorghe Stroe, întrucât mai

toate textele sale ne incită şi ne conving că avem a face cu o personalitate puternică, bine conturată în contextul

cultural de azi“. Aureliu Goci îl consideră ,,un prozator interesant, progresiv, capabil să intuiască şi să susţină marile

probleme şi interogaţii narative, să contureze subiecte, teme şi noduri conflictuale (...). Gheorghe Stroe este un

scriitor cu profil specific, pe deplin definit, deschis spre o ascendenţă semnificantă, inalterabilă“.

Asemeni personajelor sale, Gheorghe Stroe a început să simtă insidios, dar fără mari dureri fizice, că ceva nu mai e

cum trebuie cu el şi a început lupta cu timpul. A hotărât să-l folosească pentru configurarea operei sale, în ultima

vreme manifestând o efervescenţă ce semăna a disperare reeditându-şi prozele, publicându-le prin reviste, participând

la întâlniri literare. Până într-o zi când doctorul lui de familie şi prieten de familie, văzându-l foarte palid, l-a trimis la

Spitalul Militar din Bucureşti, pentru investigaţii. Aici i-au făcut analize, i-au deschis abdomenul, l-au operat de un tip

de cancer rar, timp de 14 ore. Sora lui îl implora la Reanimare: ,,Nu te da bătut“. Îi vorbea în franceză, aşa cum o

îndemna el să vorbească atunci când se întâlneau. Anul acesta plănuia să facă încă o excursie în Franţa, în altă zonă,

,,pentru că aşa cunoşti cu adevărat o ţară“, cu maşina lui, fiind pasionat de cultura franceză, dar şi de şofat. După al

doilea infarct, nu l-au mai putut resuscita. Gheorghe Stroe a murit în noaptea de 11 iulie 2017. Dorinţa lui faţă de

familie a fost să fie incinerat, poate pentru o mai uşoară suportabilitate a familiei faţă de ritualul bisericesc pe care îl

considera anacronic. Încinerarea a avut loc la Crematoriul ,,Cenuşa“ din Bucureşti, pe 13 iulie, ora 12. Era în plină

vară caldă, luminoasă. Mulţi colegi erau în concediu. Totul s-a desfăşurat cu decenţă şi discreţie, aşa cum şi-a dorit.

Doar membrii familiei şi câţiva prieteni. Eram puţin derutată auzind că se vorbea de Radu, lămurindu-mă în cele din

urmă că aşa se recomanda el, considerând că dacă îşi schimbă numele, îşi schimbă şi soarta. Un preot catolic a citit

câteva versete făcând o mică liturghie, după care a urmat tăcerea, apoi neantul. Soţia, cei doi copii au rezistat cu

demnitate. Ciudat este că în astfel de împrejurări, ajungi să cunoşti sau chiar să te împrieteneşti cu persoane despre

care ai auzit sau pe care le ştiai doar din vedere. De la sora lui, scriitoarea Elena Otavă, am aflat că de fapt Gică alias

Radu era un Săgetător autentic, la fel ca mine, născut pe 18 decembrie 1952, dar fiind iarnă grea, părinţii l-au declarat

abia pe 1 ianuarie 1953. Cel care nu mai era printre noi, fizic, era cel mai prezent şi ne adunase acolo ca într-o

confrerie, vorbind despre cărţile lui, continuându-i gândurile, ideile. Ultima carte pe care mi-a dăruit-o, Speranţa

bătrânului judecător, o reeditare a câtorva nuvele, la eLiteratura, în 2015, de peste 200 de pagini, are un moto din

Marcel Proust: ,,Vine atât de repede momentul în care nu mai ai nimic de aşteptat...“. Câte premoniţii în cărţile

noastre! Cărţile lui Gheorghe Stroe, nici multe, nici puţine, plăsmuite într-un mod original, esenţial, fundamental, şi-

au câştigat un loc onorant pe raftul literaturii române, acolo unde vin îngerii, din când în când, să citească ce au mai

scris fraţii lor, scriitorii. (Articol preluat din revista ProSaeculum)

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

IPOSTAZE

Nicolae POGONARU

o doamnă în vârstă

se uită în oglindă

şi îşi contabilizează ridurile

o domnişoară pauperă

merge periodic la mall

probează haine de lux

pe care nu le cumpără niciodată

un copil merge la şcoală mereu

dar nu învaţă nimic

un bătrân nu îşi mai aminteşte

prenumele lui Alzheimer

SPERANŢA

speranţa vine de dincolo de tine

se insinuează comod în mintea ta

atunci când ţi se întâmplă ceva rău

speri că totul va fi bine

când cineva pe care îl urăşti prosperă

speri să dea faliment

orice ai face orice ai zice

oriunde ai merge

ea se ţine scai de tine

şi nu ai cum să o îndepărtezi

până la urmă scapă ea de tine

că doar se ştie

speranţa moare ultima

ÎNTREZĂRIRI 21

O LUCRARE DE REFERINŢĂ PENTRU TOPOSUL ROMÂNESC:

„Fidelitatea memoriei colective – de la Colchida din Curbura Carpaţilor, la Athosul românesc” Gheorghe POSTELNICU

Coordonatorul volumului (270 de pagini, 12 secţiuni, unele dintre ele

găzduite anterior de ÎNTREZĂRIRI, 48 de imagini color cu autor anonim),

cunoscutul scriitor Titi Damian, dezvăluie dorinţa autorilor ca generaţiile viitoare să

găsească în carte un minim suport pentru o cercetare mai amplă. „Nu dorim ca acest

bagaj minim de informaţii pe care l-am adunat cu grijă şi cu trudă în ani de zile, să

se înece în uitare”, pentru că „satele din munte dispar sub privirile noastre

neputincioase unul câte unul, rămânând doar umbrele lor”. Titlul acestui volum

colectiv reia un fascicul inclus în „Fascinaţia fascinaţiei” (T.D.). Miezul cărţii îl

constituie însă capitolele „Pe urmele Athosului românesc” şi „Din umbra chiliilor în

floare – legende comentate”, ambele reluări, 102 pagini scrise de cercetătorul Ilie

Mândricel, pagini mai temperate decât ale celorlalţi confraţi, pentru că se bazează

pe documente şi nu pe petarde jurnalistice. De real folos este Lexicul regional muntenesc (atestat numai în

zona Carpaţilor de Curbură) care a avut la bază Glosarul de regionalisme, realizat de-a lungul anilor, de

stăruitorul dascăl din Bozioru, cu elevii şi părinţii acestora. El însumează 400 de cuvinte cu caracter popular

şi regional aflate în graiul locuitorilor din zona nord-vestică a judeţului Buzău. De menţionat că 19 termeni

locali nu se întâlnesc în nicio lucrare lexicală editată în ţară. Printre acestea: arzanie, ciubultuc, chisnovatic,

chitrofosit, ciombic, coci, crivea, a chituci, concereală, a se desciulubui ş.a. Capitolul se încheie cu un

dicţionar de cuvinte neatestate în Dicţionarul Academiei, 2010. E o adevărată desfătare să parcurgi paginile

acestui episod încântător. Din păcate, în această parte, sumarul cărţii încurcă serios paginile.

Contribuţiile celorlalţi coautori sunt inegale: Diana Liana Gavrilă, o „călăuză” din partea locului,

care nu arată niciodată sursa informaţiei, cu toate că unele duc la primii desluşitori ai toposului nord-

buzoian (Corneliu Ştefan, Dumitru Scoroşanu), profesorul de istorie Dumitru Nica (cu un articol pe care l-

am mai citit de-a lungul timpului) şi profesorul de istorie prahovean Grigore Rotaru Delacomboru, cu trei

contribuţii interesante, printre care „Doina satului pustiu”.

Volumul se încheie cu un grupaj de toponime comunicate de D.L. Gavrilă, explicate nu se spune de

cine. Dar şi aici sumarul îl trădează pe coordonator…Noi nu susţinem teoria că aceste pământuri ar fi fost

Centrul Spiritual al Lumii, „locul unde Principiul, divinul, (!) comunica (!) cu manifestarea sa materială,

marele preot şi marea preoteasă, regii Imperiului Pelasg, pentru a-şi revărsa beneficiile asupra întregii lumi”

(pag. 240). Emoţionant, patriotic, înălţător, protocronic, dar astfel de afirmaţii pot avea succes doar în

întâlnirile şi publicaţiile numeroase ale dacomanilor de pretutindeni.

Cât priveşte aserţiunea că satul de munte Colţi ar fi locul vechii colhide, unde au venit argonauţii

greci în frunte cu Iason, Ulise şi Orfeu, după celebra lână de aur…, poate fi un produs vândut bine turiştilor

din zona chihlimbarului buzoian. Cu înţelepciunea-i binecunoscută, profesorul Mândricel îndeamnă la tot

pasul la prudenţă. Degeaba.

BUCURIA DE A CITI O CARTE

Lucian CREŢU

Lectura! E un răsfăț al spiritului, artificiul suprem prin care poți șunta timpul, trăindu-i pe alții. Lectura și scrisul sunt cea mai caldă autocontemplație, de la picturile rupestre încoace. În spatele cărții pe care o

ții în brațe, sunt splendide singurătăți auctoriale, dincolo de hotarele oricăror constrângeri lumești. E bucuria de a pluti lin, pe aripile creativității, departe, deasupra câmpiilor elizee.

Trăim, din păcate, într-o societate consumistă, cu existențe surogat. Varianta de serie se insinuează adânc, în toate ipostazele vieții cotidiene. Statistic vorbind, pofta de a citi o carte a dispărut aproape complet în zilele noastre.

E cu atât mai meritoriu ca, într-o astfel de mumificare colectivă, să te agăți până și de ultima fărâmă de originalitate, pe care o poți regăsi prin lectură.

Citește! Magia unei cărți bune te poate subjuga ore și zile, păstrând acea remanență magnetică, asemeni unei infuzii de energie cosmică...

ÎNTREZĂRIRI 22

C Ă R Ţ I Ş I R E V I S T E P R I M I T E L A R E D A C Ţ I E Aurel ANGHEL: „Lecţia de zbor”, 2017.

Decanul de vârstă al scriitorilor buzoieni scrie, cu o vigoare inepuizabilă, carte după carte. Buzoian prin

formaţie culturală, ialomiţean prin origine, A.A. nu se dezminte nici în această emoţionantă culegere de gânduri curate

care merg nestingherit spre instanţa supremă, cititorul. Fire optimistă, prezenţă stenică în manifestările literare

regionale, dăruit multor direcţii care îi ţin existenţa în echilibru, pretându-se la mai multe îndeletniciri, A.A. trăieşte

cu superstiţia operei şi a posterităţii, ducând inventarul titlurilor proprii la cifra 30. Aşa arată omul care şi-a împrăştiat

energia peste tot, şi-a prins auditoriul în mrejele retoricii sale lipsite de cadenţă şi de dicţie, dar sub acoperământul

dragostei nedezminţite pentru cultură şi al credinţei creştine. Are prieteni devotaţi care îi împărtăşesc entuziasmul,

după cum o dovedeşte, în cazul de faţă, redutabila echipă editorială: Matilda Anghel, Cristina Roşca, Cristian Bucur şi

Roxelana Radu, autoarea unui Prolog valoros, „Metafora existenţei”.

Texte precum „Lapte covăsit”, „Mitrea Cocor”, „Marinică al Mariei lui Haplea”, „Nasturii”, servesc

patrimoniului literar şi se aşază la locul cuvenit lângă „Pârnod” (2016) şi „Copile, te roagă” (2009), lucrări pe care le-

am prezentat în publicaţia noastră. În concluzie, proza venerabilului A.A., supraîncărcată cu aluviuni biografice, are

un lirism înduioşător, care o particularizează în spaţiul buzoian, însă toate acestea nu pot alunga impresia de almanah

a „Lecţiei de zbor”…, chiar dacă albinele, broaştele, poiana din Crâng, piţigoiul, narcisele, căţeluşa Miki, caii Piciuşi

Şoimu, pisicuţa, ariciul, iepuraşul şi alte vietăţi îl alătură pe A.A. unei companii respectabile de povestitori patronaţi

de neuitatul Emil Gârleanu. „Multe am făcut în această viaţă, multe mi s-au întâmplat şi aş fi preferat mai bine (!n.n.)

să li se întâmple altora”, mărturiseşte autorul la pag. 230.

Ionel MIRON: „Amprenta timpului”, versuri, Alba Iulia – 2017.

Pe ultima copertă a volumului, sub fotografia autorului, citim aceste stihuri sugestive pentru arta poetică a

inginerului Ionel Miron: „Pe drumul lin sau desfundat, / Ieşit e versul în decor, / Dar voi fi veşnic încântat, / De-ar fi

şi-un singur cititor. // Ştiu că-n mileniul ce-am păşit, / Se poartă-abstractul în condei, / Dar tâlcul clar şi desluşit / E ca

mireasma unui tei. // E-un timp târziu specific serii / Cu măşti râzând de ce se poartă, / Sper să nu fie rană a tăcerii, /

Cuvântul meu ca strigăt şi ca şoaptă.” Un „Cuvânt înainte”, semnat de profesorul Eugen Pletea, şi o prefaţă („O

poezie frustă, provocatoare”), aparţinând scriitorului Gh. Jurcă, deschid frumosul volum de 140 de pagini care

cuprinde poezii cu teme diferite: nostalgia meleagurilor natale (comuna Matca - Galaţi), amintirea părinţilor, revolta

socială, lupta cu sine. Autorul compune plăcut, preocupat de aspectul exterior al compoziţiei, de ritm şi de armonie,

totul demonstrat în ultima piesă a cărţii – „Mi-am rostuit cuvântul”, datată iulie 2017.

ProSaeculum, nr. 5-6 (121-122), se remarcă de la primele pagini prin editorialul redactorului-şef Rodica Lăzărescu

(„Trecutul prezent. Dar viitorul?”) care acuză lentoarea înaltelor autorităţi culturale româneşti în organizarea marilor

aniversări istorice, pierzând astăzi, ca şi ieri, lupta propagandistică cu revizioniştii maghiari. Un tezaur nepreţuit îl

constituie interviurile cu Paula Romanescu şi Lia-Maria Andreiţă. La „Aniversări” citim cu plăcere evocările lui N.

Gheran („Conu Pirache”) şi Iordan Datcu („Ovidiu Bârlea despre folclorul românesc în străinătate”) – ambele reluate,

dintr-o eroare editorială. Emoţionante sunt şi amintirile lui N. Cabel despre Gh. Istrate şi ale Victoriei Milescu despre

Gh. Stroe. Din nou, un număr bogat, susţinut de colaboratori fideli.

Uscând o lacrimă, serie nouă, care găzduieşte Liga Scriitorilor – Filiala Buzău, se deschide cu publicarea unui

protocol educaţional încheiat cu Şcoala Gimnazială Căpitan Aviator Mircea T. Bădulescu, din Buzău, document

prilejuit de aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea acestei instituţii. Din paginile publicaţiei aflăm „Cine este

Claudia Motea”, cum s-a organizat Festivalul limbii române – Moneasa 2017, informaţii biografice despre actorul-

scriitor Radu Cazan, născut în satul Bentu, în 1937 (despre care noi am scris în „Vechi familii pârscovene”), despre

şedinţa nr. 600 a cenaclului „Amurg sentimental”, despre conţinutul revistei cu acelaşi nume. Lirica este reprezentată

generos prin poeţi cunoscuţi, precum N. Gâlmeanu, M. Moscu, I. Machidon, D. K. Negoiţă, S. Grigore, El. Căpăţână,

G. Militaru, I. Roşioru. Suplimentul „Poarta amintirilor”, nr. 11-13, nume ce evocă un loc magic din satul Ursoaia,

Foaie de familie literar-istorică, tradiţii, turism, iniţiată de Dumitru K. Negoiţă, face un inventar al evenimentelor

culturale estivale buzoiene. Felicitări!

Academia bârlădeană, revistă editată de Societatea literar-culturală care are ca preşedinte de onoare pe C. D. Zeletin,

continuă şi cu numărul 68 (anul 24) publicarea restituirilor culturale vasluiene despre George Tutoveanu (Gr. Sălcanu

şi C. D. Zeletin), Dimitrie Hârlescu, Mihail Kogălniceanu (Mihaela Tudor), prinţul Valentin Bibescu (Marcel Proca),

Gh. Ioniţă, George Constandache, Casa Hamangiu (El. Monu), Gabriela şi Rene Duda, Toni Hulubei Macovei

(Mircea Coloşenco). Poezia şi proza sunt reprezentate de „greii revistei”, Petruş Andrei şi Teodor Oancă.

Crypto, suplimentul de divertisment al revistei „Viaţa noastră”, a ajuns la literele I şi Î. Cuprinde careuri, enigmistică,

versuri umoristice făurite de maeştrii genului S. Coloşenco („Ioni pe scenă”, „Ionii epigramişti”, „Ionii din

bibliotecă”), Gruia Novac, Costel Filiuţă, Gh. Nemeş, F. Pricop, L. Stăncescu, L. Buture, I. Şerban, Nelu Vasile, V.

Raţă, M. Gâzea şi mulţi, mulţi alţii în 28 de pagini pline de inteligenţă şi de voie-bună.

ÎNTREZĂRIRI 23

Cartelul metaforelor, nr. 39-41, propune cititorilor de pretutindeni versuri de Liviu Ioan Stoiciu, Mihaela Aionesei,

Petruţa Niţă, M. R. Boboc, Tr. Gh. Cristea. Neobositul Marin Ifrim realizează un interesant interviu cu poeta Victoria

Milescu („Cititorii dvs. ar trebui să fie încântaţi că au o astfel de revistă monopolistă, a metaforelor, la Buzău, un oraş

cu tradiţie culturală, ce a dat multe valori, dar care şi-a păstrat încă destule şi pe lângă casă.”), dar şi câteva articole

polemice („Zona 51 şi realismul SF. În legitimă apărare”) şi de întâmpinare: „Manual liric de ortodoxie. Paulina

Georgescu, la a doua sa carte”, „Nicolai Tăicuţu sau locul din care se dă ora exactă a poeziei actuale: Rm. Sărat de

câmpie dulce!” Cunoscutul poet scrie frumos despre revistele literare ProSaeculum, Spaţii culturale, Litera 13.

Caietele de la Ţinteşti, nr. 9, se deschid cu o copleşitoare evocare dăruită pe ultimul drum poetului Gh. Istrate, născut

şi înmormântat în satul Limpeziş. Îşi exprimă durerea despărţirii confraţii Passionaria Stoicescu, M. Ifrim, M. Moscu,

N. Cabel. Sub generice inspirate, poeţii Costel Suditu şi Geo Galetaru publică grupaje de versuri inedite. N. Tănăsescu

reproduce o parte dintr-o convorbire avută cu Ion Gheorghe, în urmă cu 12 ani, la Sărăţeanca. Ion Roşioru, N. Rotaru,

E. Almăşan, Şerban Codrin, R. Drăgoi, C. T. Grigore completează remarcabil secţiunea de poezie. Venerabilul Stelian

Grigore, cu ocazia împlinirii a 79 de ani, dăruieşte cititorilor „Caietelor” versuri însufleţitoare: „Simt că / Mintea mi-a

pătruns, / În adâncul inimii / Şi, acum, / La anii senectuţii, / Mărturisesc, / Nespus de bucuros, / Că m-am regăsit / Din

ale mele rătăciri, / Prin Credinţă, / Iubire de semeni / Şi speranţă.”

Vasile STOICA: „Basarabia”. Lucrarea tipărită la New York, în română şi engleză, reia textul apărut pentru prima

dată, în 1919, în colecţia „Românii şi pământurile lor”. Capitolele broşurii spun totul despre conţinutul ei: Basarabia,

partea Moldovei libere, Instituţiile Basarabiei în timpul ocupaţiei ruseşti, Populaţia Basarabiei, Şcolile din Basarabia,

Biserica, Basarabia îşi recapătă libertatea.

„MATERIALELE Conferinţei ştiinţifice Mareşalul Antonescu în istorie şi

istoriografie.” Lucrare îngrijită de istoricul Alex Moraru, punând laolaltă comunicările

prezentate la Chişinău pe 1 iunie 2017 la 70 de ani de la asasinarea Mareşalului

Antonescu. Semnează dr. Viorica Olaru Cemîrtan („Mareşalul Antonescu, primul

investigator al deportărilor staliniste din Basarabia ocupată”), prof. I. Coja („Mareşalul

Antonescu, previziuni în primăvara anului 1944”), prof. univ. dr. Anatol Petrescu („Ion

Antonescu şi statutul Basarabiei 1941-1944”), Alex Moraru („Mareşalul Antonescu în

documentele de arhivă de la Chişinău”), dr. în istorie Natalia Grădinaru („Reglementările

în domeniul sanitar din Basarabia sub administraţia Antonescu”), prof. Daniela

Vacarciuc („Mareşalul Ion Antonescu, simbolul Intransigenţei şi Demnităţii”), istoricul

militar Sergiu Munteanu („Antonescu în propaganda sovietică: mit şi realitate”), dr.

Cornelia Ciucanu („Un destin, o misiune: Mareşalul Ion Antonescu şi lupta pentru

Basarabia”) şi publicistul Grigore Grigorescu („Reabilitarea şi monumentalizarea

memoriei Mareşalului martir”).

Mihai M. MACOVEI: „Colierul de rouă”, 2017. „Cu viaţa poetului să nu te joci

niciodată”, îi ameninţă autorul pe cititorii ultimei sale cărţi de versuri, prefaţate de poeta

Mihaela Roxana Boboc („Haos. Ludic. Poezie”). Subscriem afirmaţiei că MMM este un „scrib singuratic” fermecător,

care scrie frumos, construind poeme clasice (48) şi poeme în proză (6). Poetul nu se poate despărţi de trecutul său

liric, reluând, cu îndreptăţire, trei poeme publicate în volume anterioare (Anunţ – 1996, În acele rânduri sunt eu –

1989, Mama mea, Agripina - 2010). Nu putem încheia scurtele noastre consideraţii fără să pomenim de poemul

dedicat memoriei lui Gh. Ene („Feciorul cu părul cărunt”), poem excepţional, scris cu pastă lirică regală, pe măsura

textualistului din Căldăreşti, ca şi se ultimul poem al cărţii („Uită-te la m; m-a citit”), o bijuterie de artă poetică,

certificând o voce importantă a vieţii literare buzoiene.

Nicolae POGONARU: „Gravuri de ocazie”, 2017, poeme, cu un Cuvânt înainte

(„Turnurile de fildeş ale cetăţii”) de Lucian Mănăilescu şi coperta de Florin Menzopol.

Cel mai sorescian poet buzoian dovedeşte şi aici că nu iubeşte oraşul contemporan cu

ticurile şi cu fandoselile lui. Încântătorul bard actualizează, personajele sale lirice fiind

acum interlopul, stripteza, spălătorul de parbrize, managerul, proful şi profa,

părerologul, pensionarul, asistatul social, patronul. Construcţiile ample dezvăluie

plăcerea pentru autonomizarea fiecărei imagini luminate cu detalii metaforice de mare

forţă expresivă. Acest poet are o generozitate sufletească uriaşă („trăim banal într-un

oraş banal”) care îl îndreptăţeşte să dojenească profesoral atât „poporul sărac fără un

sfanţ”, cât şi pe politicienii „pregătiţi cu toţii de puşcărie”. Soluţia finală? Împăcarea,

pentru că „poţi fugi unde vrei şi când vrei / prin ecranul televizorului”. Nici nu-ţi

trebuie mai mult, deoarece eşti un om liber, făcând parte „dintr-un popor de clone”…

Încântător! Parafrazând, putem afirma: câtă luciditate, atâta lehamite.

ÎNTREZĂRIRI 24

Theodor CODREANU: „Lumea românească în zece prozatori”, 2017. Cunoscutul

eminescolog şi teoretician al transmodernismului îşi pune şi de astă-dată energia în

slujba apărării valorilor româneşti, realizând o remarcabilă prezentare a operei unor

scriitori români care acoperă peste trei secole de proză literară, cu nimic mai prejos de

valorile universale ale timpului respectiv. Cum se întâmplă în istoria literaturii, alte

nume ilustre ar putea să le stea alături celor 10. La „selecţie”, autorului i-au ieşit câte

trei scriitori pentru fiecare provincie istorică: Moldova (D. Cantemir, I. Creangă, E.

Uricaru), Valahia (M. Preda, E. Barbu, M. Cărtărescu), Ardeal (L. Rebreanu, D.R.

Popescu, N. Breban), cel de-al zecelea prozator al construcţiei critice devenind

basarabeanul Ion Druţă, „cu întreaga dramă a sfâşierii interioare a Basarabiei”. Ce

literatură face fiecare din ei şi cum o arhitecturează împreună, ne dezvăluie această

valoroasă lucrare apărută la Editura Contemporanul, cu sprijinul financiar din Fondul

Recurent al Donatorilor – Academia Română.

Horia Vicenţiu PĂTRAŞCU: „Idealul valah: sondări în psihologia abisală a

poporului român”, 2017. Autorul (n. 1976) este un exponent al culturii contemporane. Prin scrisul său „el scoate

exerciţiul filozofic din spaţiul aseptic şi indiferent al bibliotecii şi amfiteatrului şi îl reintroduce, cu îndrăzneală şi

naturaleţe, în lumea vie a societăţii actuale”. Teza prezentei lucrări este că „stagnarea, dezinteresul şi silnicia atât de

actuale în ţara noastră se datorează absenţei unui ideal naţional”. Lipsiţi de ideal, românii ajung să se dezintegreze şi

să vagabondeze în căutarea unui loc propriu,, fără să ştie că locul pe care îl caută este, de fapt, propria ţară, „o ţară

fondată pe un ideal care să rezoneze cu cele mai adânci niveluri ale simţirii lor”. Eseu apărut la Editura

Contemporanul, cu sprijinul financiar din Fondul Recurent al Donatorilor – Academia Română.

Dumitru K, NEGOIŢĂ: „Conexiuni buzoiene”, 2017. Subintitulată „Cu prieteni şi neprieteni”, noua carte (a 17-a! multe

dintre ele premiate) a preşedintelui Filialei LSR Buzău propune un

sumar bogat şi variat, cu peste 250 de nume (scriitori, istorici, eroi,

conducători, răsculaţi, politicieni, academicieni, bibliotecari,

profesori, preoţi, cititori). Câteva interviuri, amintiri de la Soroca,

Debrecen, Oradea, Iaşi, Bucureşti, Iernut, Focşani, dar şi ecouri ale

întâlnirilor cu un preot ortodox american din Rusia şi cu un savant

din Virepeşti, trăitor în Chicago. D.K. N., cu verva şi cu sinceritatea

binecunoscute, dovedeşte că a avut de-a face până acum cu mulţi

prieteni, dar şi cu persoane ostile scrisului şi demersurilor sale

culturale. Lista cu cei care şi-au exprimat părerea despre cărţile sale

arată că viaţa merge înainte, sau, exprimându-ne într-un limbaj local,

câinii latră, ursul trece!

**********************************************************************************************

ODĂ UNEI CASE VECHI

Lucian CREŢU Ceața coboară încet, în vălătuci mari, peste acoperișurile ruginii. Trecătorii se precipită în lungul străduței înguste, flancate de

castani seculari. Zidurile vechilor case interbelice respiră încă, în inima Galațiului modern, aerul unui timp trecut.

La capătul străzii, o lumină galbenă lucește palid printre zăbrelele gardului din fier forjat. Casa a căpătat în timp ceva din aerul unei

venerabile doamne, cu un trecut de poveste, scandalos, poate, aidoma frumuseților locale care umpleau odinioară promenada vechii străzi

Domnești. Galații erau, în fond, pe la începutul veacului trecut, a treia urbe din țară, un colț de Occident, cu sumedenie de prăvălii, hoteluri

elegante, grădini publice și bulevarde largi.

Mi-a atras atenția, în urmă cu câțiva ani, buchetul de garoafe uscate din fereastră. Colbul se așternuse gros, ca un lințoliu, peste

petalele veștede. Ce mână grațioasă, în după amiaza cărui timp, îl aranjase cu migală pe pervaz, ca pentru eternitate?

Culoarea prezentului se oprea, postum, în dreptul geamului spart. De la pervaz înăuntru, trecutul rămânea țintuit, ca fluturele în

insectar, în semiîntunericul încăperilor goale. Păsările cerului își făcuseră cuib în toate ungherele, agățate în vergelele de fier și cornișa

splendid ornată. Prin acoperiș, apa se infiltrase până sub bazie, prelingându-se în dâre galbene peste tencuială. Câtă neșansă pentru atâtea

comori arhitecturale să decadă lent, sub ochiul miop al prezentului!

Aștept în mașină, în fața casei și am o senzație vag familiară. Acum, după alte câteva toamne, bătrâna doamnă s-a primenit pentru

viață nouă! Pereții proaspăt zugrăviți strălucesc iar, ca altădată. Castanul din dreptul porții s-a îmbrăcat în nuanțe calde, pastelate. Ramurile

viguroase se întind deasupra țiglelor noi-nouțe, până în dreptul foișorului de la mansardă. E un tablou pitoresc, în care spiritul interbelic se

răsfață liber, celebrând solemnitatea unei epoci luminoase.

Mai jos, la fereastră, cineva a lăsat pe pervaz o glastră plină de flori proaspete. Același buchet de garoafe, ușor desuet dar autentic,

ca farmecul acestei case care, în ciuda nepăsării generale, se încăpățânează să existe.

La revedere, bătrână doamnă! Rămas bun, cuib al speranței!

ÎNTREZĂRIRI 25

GENERAL DE DIVIZIE GHEORGHE D. MARINESCU

Marius-Adrian NICOARĂ1 Din pleiada ofiţerilor buzoieni care s-au remarcat prin curaj şi tenacitate în anii

Războiului de Întregire Naţională (1916 – 1919) şi al celui de Reîntregire Naţională (1941 –

1945), un loc aparte îl ocupă generalul (gl.) de divizie (div.) Gheorghe Marinescu. El s-a

născut la Cotorca în judeţul Buzău, pe 16 noiembrie 1893, ca fiu al presbiterei Constandina şi

al preotului învăţător Dobre Marinescu.

A urmat: - şcoala primară din sat; - Liceul „Bogdan Petriceicu Haşdeu”; - Şcoala

Pregătitoare de Ofiţeri de Artilerie (1912) şi Şcoala Specială de Artilerie (1913 – 1914);

Școala de Observatori Aerieni de la Cotroceni2 (1916) și Școala de Observatori Aerieni

Botoșani (1917); - Şcoala Superioară de Război (1920 – 1921).

Viaţa lui s-a schimbat după ce a participat în calitate de spectator la mitingul aerian

organizat de Ministerul de Război, în onoarea inginerului av. Aurel Vlaicu, care a evoluat cu

avionul său „Vlaicu nr. 1 model 1910”, în ziua de 17/30 octombrie 1910, pe hipodromul de la

Băneasa. La fascinat zborul marelui inventator şi s-a hotărât, că atunci când va fi posibil, să

treacă în arma aviaţiei.3

La 1 iulie 1912 a fost avansat la gradul de sublocotenent fiind repartizat laRegimentul 3 Artilerie Brăila, cu care

a participat la Campania din Bulgaria în anul 1913.4La 9 august 1916, a primit brevetul nr. 49/1916 de observator

aerian militar, iar prin Decizia ministerială nr. 357/1916 a fost trecut definitiv în Aeronautica Militară cu gradul de

locotenent.5

După intrarea României în Războiul de Întregire Naţională, la

cerere, a plecat pe frontul de la Mărăşeşti, fiind avansat în grad şi

repartizat în Escadrila de Recunoaştere şi Bombardament Uşor Farman

(F.) 9. La 15/28 iunie 1917, Escadrila F.9 cu un efectiv de 8 echipaje,

staţionată pe aerodromul de la Călmăţui (nord de Tecuci) era pusă la

dispoziţia Comandamentului Artileriei Grele, cu misiuni de fotografiere şi

recunoaşteri în zona de acţiune a artileriei grele amice şi reglarea

tragerilor bateriilor, unitatea făcând parte din Grupul 2 Aeronautic Tecuci

comandat de maiorul av. Andrei Popovici.

Evidenţiem câteva misiuni realizate.După ce s-a acomodat cu

sectorul de front, începe să desfăşoare o activitate deosebită şi într-un

timp relativ scurt a îndeplinit misiuni periculoase în liniile inamice.Astfel,

în ziua de 26 iunie/8 iulie 1917 în echipaj cu plutonierul (plt.) Cezar Anastasiu care pilota avionul F.40 nr. 2791,

căpitanul cpt. observator obs. Gheorghe Marinescu a executat o misiune de recunoaştere a sectorului Ciuşlea-

Bizigheşti. A semnalat 4 avioane inamice care survolau liniile româneşti şi un balon captiv inamic ascensionat la 1

kilometru sud-vest de Paraipan-Răduleşti. A reperat 5 baterii noi inamice.6

Plecat în ziua de 11/24 iulie 1917 într-o misiune pentru reglarea tirului unei baterii de artilerie grea de 120

milimetri, cpt.obs. Gheorghe Marinescu, în echipaj cu subofiţerul pilot Ioan Niculescu, s-a luptat cu avioanele

germane. În timpul dirijării tragerii „aparatul nostruF.40 nr. 3249 a fost atacat de trei avioane inamice cu toate că

eram însoţiţi de un avion amic Nieuport de protecţie. Nieuport-ul a angajat lupta cu eficacitate şi a protejat Farman-

ul. După ce am tras 50 de cartuşe, mitraliera Farman-ului s-a blocat şi ne-am retras, lăsândNieuport-ul să se lupte

mai departe cuavioanele inamice”,nota eroul nostru.7

1 Istoric, doctor în ştiinţe militare. 2ServiciulIstoric al Armatei (S.I.A.), Fond Direcţia 4 Geniu, dosar (ds.) 474, fila (f.) 719; Izbucnind Primul Război Mondial în vara anului 1914,

după numai cinci luni de campanie pe Frontul de Vest, s-a demonstrat rolul aviaţiei în executarea unor misiuni în sprijinul trupelor terestre, a

artileriei. Conflictul mondial se apropia de graniţele României şi în aceste condiţii, gl. Constantin Coandă, inspectorul general al Artileriei cu

sprijinul gl. Mihail Boteanu, a propus conducerii Ministerului de Război înfiinţarea unei şcoli de observatori aerieni pentru reglarea tirului

artileriei din avion. Prin Decizia ministerială nr. 27 din 6/19 ianuarie 1915, gl. Constantin Coandă a preluat conducerea acestei şcoli, precum şi a

celei de pilotaj, avându-l ca ajutor din partea armei Geniului pe gl. ing. Scarlat Panaitescu. 3Prof. univ. dr. Valeriu Avram, Comandor lector univ. dr. Marius-Adrian Nicoară, Buzăul şi aeronautica romănă, Editura Editgraph, Buzău,

2012, p. 180. 4Neagoe, general maior (r) prof. univ. dr. Visarion, Pionieri ai artileriei antiaeriene, în Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, anul

XX, nr. 2 (76)/2017 paginile 26 – 27 5„Monitorul Oastei”, nr. 43/ 20 octombrie 1930, p. 871. 6S.I.A., Fond Armata I, dosar 308, f. 53. 7Ibidem, dosar 25, f. 354.

Aviatori români în primăvara anului 1917 fotografiaţi în

faţa unui avion de vânătoare Nieuport XI. Primul din

dreapta, căpitanul observator Gheorghe Marinescu

Maior observator aerian

Gheorghe Marinescu

ÎNTREZĂRIRI 26

Gheorghe Marinescu a îndeplinit în lunile iunie - august 1917, misiuni periculoase în liniile inamice, fiind

apreciat de comandanţii săi. Ca o recompensă pentru rezultatelor bune obţinute în ceea ce priveşte îndeplinirea

misiunilor de recunoaştere şi fotografiere în liniile inamice, la cererea aviatorilor francezi voluntari, care luptau

împreună cu zburătorii români pe toate fronturile, observatorul buzoian a fost detaşat la Escadrila C.12 dotată cu

bimotoare Caudron G.4 de recunoaştere îndepărtată şi bombardament. Unitate de elită a Aeronauticii Militare

Române, escadrila se subordona direct Marelui Cartier General Român. Aşadar, în această escadrilă piloţii erau

francezi, în cadrul ei lupta un singur român, cpt obs. Gheorghe Marinescu, aviatorul nostru buzoian.

În după-amiaza zilei de 31 iulie/13 august 1917, între orele 14.15 - 18.00, cpt. obs. Gheorghe Marinescu aflat la

bordul bimotorului Caudron G.4 nr. 1815 pilotat de cpt. francez Bernard, a survolat poziţiile inamice, ajungând până

la Cernăuţi, apoi, echipajul franco-român a zburat de-a lungul Prutului. Însoţiţi de două avioane de vânătoare Nieuport

de protecţie, pilotate de aviatorii francezi: cpt. Paul Blery, comandantul Escadrilei de de Vânătoare-Bombardament

N.10 şi adjutantul av. Georges Brun din aceeaşi unitate, formaţia noastră a fost atacată de trei avioane germane. „Au

avut loc cinci lupte foarte strânse, ultimele patru s-au dus numai cu o singură mitralieră, celelalte s-au blocat. Un

neamţ a abandonat lupta deasupra liniilor, fiind atins de focul zburătorilor noştri, un altul, aflat în apropiere de

(avionul Caudron, n.n.) G.4, a părăsit lupta şi a intrat în liniile sale”,nota observatorul.8

În ziua de 17/30 august 1917, echipajele: cpt. pilot Rougny – cpt. obs. Gheorghe Marinescu, aflat la bordul

avionului F.40 nr. 3249 şi locotenent (lt.) pilot Atanasie Petrescu – lt. obs. Mihail Florescu (F.46 nr. 3248) au executat

recunoaşteri aeriene, între orele 17.45 - 18.20 şi 18.30 - 19.40, în sectorul Muncelu - Frunzeasca - Cosmeşti -

Mărăşeşti. „La ora 18.45 pe tot frontul Armatei 1 s-a declanşat un tir de baraj reciproc asupra primelor linii de

tranşee începând de la sud de Mărăşeşti şi întinzându-se spre dreapta. La Mărăşeşti s-a declarat un incendiu, gara

fiind puternic bombardată. Artileria noastră a contrabătut bateriile ce se găsesc în vâlceaua de la sud deStrăjescu.

Bombardamentul a încetat la ora 19.22”, nota cpt. Gheorghe Marinescu.9

Situaţia frontului impunea sprijinul aviaţiei. De aceea aviatorii din Escadrilele F.7 şi F.9 au reglat tragerile

artileriei grele româno-ruse, luptându-se cu avioanele inamice. Echipajele: lt. pilot Atanasie Petrescu-lt. obs.

Alexandru Vasilescu (F.40 nr. 3248) şi plt. pilot Cezar Atanasiu-cpt. obs. Gheorghe Marinescu (F.40 nr. 2791), au

bombardat o coloană de vehicule care se îndrepta spre front pe Valea Slănicului. În timp ce fotografia poziţiile

inamice bombardate, cpt. Gheorghe Marinescu s-a luptat la 800 metri, deasupra Mărăşeştiului, cu un avion german, pe

care l-a avariat. „Am picat spre avionul nemţesc şi de la distanţa de 100 metri, am tras asupra lui cu mitraliera.

Avionul inamic s-a îndreptat întâi spre noi, apoi, a căzut „en vrille” (în vrie, răsucire, n.n.), s-a redresat la 50 metri

de pământ şi a reuşit să treacă liniile sale, nota observatorul Gheorghe Marinescu.10

Cpt. obs. aerian Gheorghe Marinescu şi-a făcut datoria până la terminarea Războiul de Întregire Naţională. În

perioada postbelică a ocupat funcţii de răspundere în cadrul Direcţiei Aeronauticii din Marele Stat Major Român, apoi

în cel al Inspectoratului General al Aeronauticii. Între anii 1923 - 1925 a fost comandantul Şcolii de meseriaşi militari

ai aeronauticii, înfiinţată la 18 octombrie 1920, prin Î.D.R. nr. 4167/1920, mai întâi la Bucureşti, mutată în scurt timp

la Mediaş. Mutarea şcolii la Mediaş venea şi în întâmpinarea dorinţei oficialităţilor oraşului de a înfiinţa şcoli

româneşti în teritoriul reîntregit la Patria mamă prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. La cererea maiorului av.

Gheorghe Marinescu, prin Î.D.R. nr. 3761 din 10 noiembrie 1924, numele şcolii s-a schimbat devenind Şcoala

Tehnică a Aeronauticii.

În anul 1926, ofiţerul a urmat cursurile Şcolii de tir şi Bombardament Aerian de la Cazaux - Franţa, cu practica

la Nancy, încredinţându-i-se în 1927, comanda şcolii similare de la Mamaia.11 Ulterior a îndeplinit funcţii la: Secţia 1

studii şi experienţe (1930); Regimentul 7 Artilerie Buzău; Regimentul 1 Artilerie Antiaerienă Bucureşti (1933);

Regimentul 2 Artilerie Grea; secretar general la Ministerul Armamentului; comandant cu gradul de colonel la

Divizionul de Artilerie Călăreaţă Rădăuţi; şi Regimentul 38 Obuziere Lugoj; secretar general al Ministerului Aerului

(1940); ulterior obţinând gradul de general la Comandamentul Apărării Antiaeriene, al cărui comandant a fost la

intrarea în cel de – al Doilea Război Mondial până la sfârşitul acestuia.12

Începând cu 30 august 1945 gl. div. Marinescu a suferit mari umilinţe din partea regimului comunist, deoarece

refuzase la 23 august 1945, să defileze cu trupele de artilerie antiaerienă, în faţa conducerii partidului comunist, acest

brav general fiind supranumit de atunci „Gică contra”. În aprilie 1951 a fost condamnat pentru „înaltă trădare” la 25

de ani de muncă silnică, executând 14 ani de închisoare la Jilava, Aiud, Piteşti şi Gherla.

S-a stins din viaţă la 26 august 1989, la vârsta de 98 de ani, împărtăşind soarta tragică a numeroşi generali şi

ofiţeri care nu au binemeritat de la patrie.

8S.I.A., Fond M.C.G., dosar 1289, f. 2; Fond Direcţia Aeronautică, dosar 25, f. 326. 9S.I.A., Fond Direcţia Aeronautică, dosar 73, f. 114. 10Ibidem, f. 118. 11Neagoe, general maior (r) prof. univ. dr. Visarion, Op. Cit.p. 27 12Ibidem.

ÎNTREZĂRIRI 27

DOUĂ PILDUITOARE PERSONALITĂŢI ALE COMUNITĂŢII SĂTEŞTI Constantin COSTEA

Puţine persoane care şi-au dedicat existenţa luminării

satului s-au bucurat de o preţuire mai mare şi mai sinceră decât familia Magdalena şi Valeriu Grama din comuna Odăile, judeţul Buzău. Dragostea de oameni, iubirea faţă de toată suflarea satului, anii de trudă, de luptă şi izbândă au făcut din cei doi repere dragi şi senine pentru o comunitate rurală frământată şi resemnată de harul rugăciunii. Prin poziţia lor morală şi intelectuală ei au revărsat un val de pace peste gălăgia ninsorilor şi a luptei omului de rând cu strâmbătatea unei lumi în năvalnică schimbare. Cu ani în urmă, pe când lucram la monografia comunei Odăile, am solicitat celor doi să-mi furnizeze câteva date despre viaţa şi lucrarea lor în folosul obştei săteşti. Cu dezarmantă modestie dar şi cu o umbră de regret în glas, cu un bun simţ specific oamenilor aleşi, doamna Puica mi-a spus:

„-Lasă-ne pe noi, domnule, sunt alţii cu merite mult mai mari. Pe aceia să-i zugrăveşti dumneata”. Am desluşit din aceste vorbe încărcate de înţelepciune şi o oarecare amărăciune pentru că se simţeau oarecum neglijaţi şi neîndreptăţiţi de o lume care o luase razna, dar concluzia a fost aceea că faptele sunt cele care îl oglindesc şi îl înalţă pe om. Fac acum, prin această prezentare, un act de reabilitare şi evidenţiere a acestei familii de intelectuali ai lumii satului. GRAMA MAGDALENA (1931-2010), învăţătoare, născută Stanciu, în comuna Odăile din judeţul Buzău. Familia sa avea rădăcini adânci în comunitatea respectivă. Tatăl, Stanciu Sava a fost preot în comuna Odăile iar mama, Stanciu Eugenia a fost învăţătoare în aceeaşi localitate. A urmat cursurile primare în comuna natală sub supravegherea mamei care i-a insuflat pasiunea şi aplecarea pentru cariera de dascăl. In perioada 1944-1952 a urmat cursurile Scolii Normale de Fete din Buzău. După absolvirea studiilor a funcţionat ca învăţătoare în satul Goideşti din comuna Brăeşti. Din anul 1954 şi până în 1985 a fost învăţătoare în comuna Odăile. A avut o soră, Alexandrina şi un frate, Emil. Sora, Alexandrina, căsătorită cu doctorul veterinar Alecu Constantin, a fost directoare şi profesoară de fizică-chimie la şcoala din comuna Bozioru, judeţul Buzău. Fratele, Emil Stanciu a fost preot în comuna Săgeata din judeţul Buzău. A trecut la cele veşnice în anul 2000. In 1958, tânăra domnişoară s-a căsătorit cu părintele Grama Valeriu. Doamna a trecut în nefiinţă în septembrie 2010 la Buzău, fiind condusă pe ultimul drum de o mare mulţime de oameni din comuna Odăile, enoriaşi şi foşti elevi care i-au păstrat o frumoasă amintire. Doamna Puica era o persoană foarte discretă, rezervată, animată de o nepotolită dragoste de oameni, dar mai ales pentru copiii pe care i-a format cu multă grijă şi bucurie. A fost o fiinţă deosebită care a contribuit esenţial, alături de soţul său, părintele Valeriu la emnciparea, cultivarea şi propăşirea oamenilor din comuna Odăile. Nu puteai sesiza la doamna Puica nicio umbră de mândrie, de vrăjmăşie, de nelinişte sau spaimă, de scepticism ori dispreţ. Doamna era bună, naturală, însufleţită de marile ei pasiuni: şcoala şi copiii. A săvârşit minunat menirea înaltă cu care Dumnezeu a înzestrat-o, aşa cum pasărea călătoare se aşează cu nevinovăţie pe locul izvorât în întâmpinare pentru odihnă. Una din marile calităţi ale doamnei Puica, care i-a sporit prestigiul a fost modestia pentru că oricât ai fi de înzestrat cu toate darurile trebuie să rămâi modest şi pătruns de evlavie. Aceste înalte calităţi dizlocă timpurile, biruie cursul vremurilor pentru că iese din vârtejul lor năucitor, printr-o luptă grea, epuizantă. Acum îmi explic supărarea pe care a încercat-o atunci când a trebuit să renunţe la şcoală şi să se pensioneze. S-a retras cu demnitate arătând că a dus la capăt o misiune grea dar nobilă. A fost o personalitate cu un caracter puternic reuşind astfel să doboare distanţa dintre cuvânt şi faptă pentru că mereu, cuvântul izvorăşte din faptă. Dumnezeu să o ocrotească şi să o odihnească în pace! GRAMA VALERIU, preot cu un neasemuit har, un cărturar veritabil şi un caracter deosebit. S-a născut la 16 septembrie 1927 în comuna Lopătari, judeţul Buzău, o aşezare de oameni ai muntelui, moşneni din tată în fiu, un ţinut cu o bogată tradiţie istorică. Tatăl, Ion, a fost poştaş, apoi casier la banca populară din localitate. Mama, Maria, o femeie straşnică, dedicată familiei, i-a crescut cu drag şi i-a educat pe cei cinci copii: Mircea, fost jandarm, Marioara, Eugenia, Adela şi Valeriu. A urmat clasele I-VI la şcoala din localitatea Lopătari, având ca învăţător pe Ion D. Lefter căruia i-a păstrat o amintire dintre cele mai frumoase. In perioada 1940-1948 a urmat studiile la Seminarul teologic din Buzău, al cărui director era părintele Gheorghe Marinescu. A fost apoi pedagog la Liceul agricol din Buzău; stagiul militar de 3 ani l-a satisfăcut la muncă deoarece tatăl fusese trecut de comunişti în categoria chiaburilor. După armată a funcţionat, o perioadă, ca învăţător suplinitor. In anul 1958 s-a preoţit şi a slujit, o perioadă, în comuna natală, Lopătari. In anul 1961 a fost preot la Parohia Bozioru. Cea mai lungă activitate ca preot (1965-1996) a desfăşurat-o la Odăile oficiind la bisericile din satele Valea Fântânii şi Capu-Satului. In anul 1958 s-a căsătorit cu domnişoara Stanciu Magdalena, tânără învăţătoare în comuna Odăile. In anul 1996 familia părintelui Valeriu s-a mutat la Buzău. Biserica, ca o citadelă a permanenţei neamului, locul trudei de o viaţă al părintelui şi-a deschis o uşă, la fel de strâmtă ca intrarea caselor ţărăneşti, unde credincioşii pătrundeau cu sfială dar şi cu nădejde, apoi se orînduiau pe acele laiţe din lemn lucrate de cine ştie care meşter, demult trecut pe tărâmul celălalt. Totul înăuntru era smerenie şi taină în vreme ce iubiţii enoriaşi ai părintelui primeau

ÎNTREZĂRIRI 28

Sfântul Duh de la lumina cuvântului. Smerenia se muta, blând, în faţa icoanelor luminate de zarea candelei neclintite. De jur împrejur, un peisaj mirific cu pomii daţi în floare şi cu brazi înalţi ca nişte străjeri neclintiţi, cu cimitirul mirosind a flori de câmp şi a busuioc sub crucile de lem, străvechi, copleşite de timp. Oamenii pe care părintele îi păstorea atunci erau frumoşi ca sfinţi i zugrăviţi pe perete, cu ochii limpezi şi sufletul curat. Cei care intrau pe poarta bisericii şi ascultau cuvântul părintelui se dezbrăcau de lume şi se adânceau în învăţăturile şi sfaturile bunului părinte. Laolaltă au trăit şi au sărbătorit nuntă şi botez, laolaltă au prohodit la trecerea în nefiinţă a oamenilor bătrâni şi buni. Iată de ce părintele poate fi socotit un apostol al satului românesc din toate timpurile.

PREOŢI BUZOIENI, APĂRĂTORI AI ORTODOXIEI

ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

Pr. Aurel BOTAN

Prigoana comunistă împotriva Bisericii

Încă din faza de ascensiune a regimului comunist în România, această prigoană s-a declanşat împotriva tuturor celor care nu le împărtăşeau ideologia. Creatorul doctrinei comuniste, Karl Marx, care se dădea un mesia ateu, considera că religia este opium pentru popor şi că suprimarea religiei este

cerinţa adevăratei fericiri13. Aşa că noul regim a trecut cu brutalitate, la transpunerea în practică a nepreţuitelor directive, precum materialismul ştiinţific. Asaltul necruţator asupra Bisericii şi slujitorilor săi, indiferent de confesiune, s-a dat cu precădere în timpul obsedantului deceniu 1948-1958. Documentele de atunci ale Partidului Muncitoresc Român, considerau că toate religiile de până acum, au fost expresia nivelului de dezvoltare istorică a fiecărui popor sau a unui grup de popoare. Comunismul este acea doctrină care face de prisos toate religiile existente şi le desfiinţează.14 Cum însă până la epoca fericirii desăvârşite a comunismului mai era cale lungă, trebuia luptat eroic împotriva „purtătorilor de stindard ai obscurantismului şi misticismului religios”, cum erau numiţi în acele vremuri slujitorii Bisericii. Aceştia erau o piedică în făurirea omului nou şi construirii unei noi orânduiri, încât mii de preoţi ortodocşi au suferit ca adevăraţi martiri ai credinţei şi dragostei de neam, sub biciul acestui regim ateu, străin de ţară şi de valorile ei ancestrale15. După 1944 Biserica a fost înlăturată treptat din viața statului. În 1948 a fost eliminat învățământul religios din școli, s-au

interzis slujbele în spitale, azile și cazărmi, au fost suprimate periodicele bisericești ale eparhiilor, au fost desființate Facultatea de

Teologie din Suceava, patru Academii teologice din Ardeal și Banat, precum și seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia și

Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului16. Curând după 1944 peste două mii de preoți ortodocși (la care se adaugă și cei

romano-catolici, greco-catolici și protestanți) au fost arestați, aruncați în închisori, trimiși să lucreze la canalul Dunăre-Marea

Neagră, unii deportați chiar în Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai mulți au fost eliberați abia în 196417. Între cei aruncați în

închisori, se numărau și teologi de mare prestigiu, ca: Nichifor Crainic, Ioan Savin, Dumitru Staniloae, Liviu G. Munteanu, Ilarion

Felea, Ion V. Georgescu (deportat în Siberia) și mulți alții; câțiva preoți ortodocși au fost împușcați. Fostul mitropolit al Bucovinei,

Visarion Puiu a fost condamnat la moarte, în contumacie (+1964, în Franța). În 1959 au fost desființate un număr de schituri și

mânăstiri, sute de călugări și călugărițe au fost scoși din ele în mod brutal și trimiși în familiile lor sau în fabrici de către organele

de stat18. Rezistenţa anticomunistă din munţii Buzăului Conducătorul şi poate iniţiatorul grupului de rezistenţă din munţii Buzăului a fost Cornel Şercăianu, medic veterinar, care provenea dintr-o familie de intelectuali, nepot al profesorului de teologie Şerban Ionescu, din Bucureşti, cu un frate preot la Pleşcoi şi cu multe relaţii în mediul preoţesc buzoian. Acesta scăpase de valul arestărilor începute în mai 1948, însă pentru apartenenţa sa politică interbelică era căutat de autorităţile comuniste. În acest timp, Şercăianu a căutat să alcătuiască un grup de rezistenţă, care să se retragă în munţi. În căutarea unor oameni de încredere în rândurile rudelor, al celor cunoscuţi în diferite localităţi înspre munţi, precum Năeni, Pleşcoi, Vintilă-Vodă, Şercăianu era urmărit de organele de represiune. Cei din Securitate au considerat că, alături de cunoştinţele pe care le avea, Şercăianu fusese ajutat cu alimente şi bani îndeosebi de preoţii din aceste localităţi. Astfel,

13 MARX Karl , ENGELS Fiedrich, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucureşti 1998. 14 Ibidem. 15 DELETANT Dennis, Teroarea comunistă în România, Ed. Polirom, Iași, 2001. 16patriarhia.ro/v-b-biserica-ortodoxa-romana-in-perioada-dintre-1944-si-1989-151.html , 01.06.2017, 14:50. 17 DELETANT Dennis, op. cit. 18 patriarhia.ro/v-b-biserica-ortodoxa-romana-in-perioada-dintre-1944-si-1989-151.html , 01.06.2017, 14:50.

ÎNTREZĂRIRI 29

mulţi preoţi au fost arestaţi în noaptea de 19 spre 20 februarie 1949, într-o operaţiune de anvergură a Securităţii în sate din judeţul Buzău19.

O cercetare a arhivelor, realizată de Adrian Nicolae Petcu pentru Ziarul Lumina, a scos la iveală o listă numeroasă de preoţi care au simpatizat şi chiar au ajutat rezistenţa din munţi, constituită în cea mai mare parte din foşti legionari: Iorgu Ciomag, din Pietroasele-Bădeni, născut la 10 septembrie 1910, în Greceanca, licenţiat în teologie; Gabriel Cocora, din Buzău, născut la 2 martie 1917, în Gohor, judeţul Tecuci, absolvent al Seminarului din Buzău (1938) şi licenţiat în teologie la Bucureşti (1942), diacon la Bucureşti, preot la Odobasca-Vrancea (1943-1947) şi slujitor la Catedrala episcopală din Buzău; Gheorghe Popescu, din Năeni, născut la 10 mai 1925, în Năeni, absolvent al Seminarului Teologic din Buzău şi student în anul II la Facultatea de Teologie din Bucureşti; Pavel Popescu, din Văcăreasca-Glodeanu, născut la 30 ianuarie 1909, în Glodeanu, licenţiat în teologie şi paroh la Văcăreasca; Constantin Sburlan, din Pogoanele, născut la 4 septembrie 1912, în Aliceni, licenţiat în teologie la Bucureşti, paroh la Pogoanele; Ştefan Sburlan, din Aliceni, născut la 10 octombrie 1903, absolvent al Seminarului Teologic din Buzău; Constantin Stoicescu, din Lopătari, născut la 28 ianuarie 1913, în Vintilă Vodă, licenţiat în teologie şi paroh la Rostina; Iacob Tănase, din Merei-Valea Puţului, născut la 28 mai 1916, în Breaza, licenţiat în teologie la Bucureşti (în 1942), hirotonit în octombrie 1942 pentru Parohia Sofiental, Eparhia Cetăţii Albe, după august 1944 slujitor la Măxineni, Brăila, pentru ca din 1946 să fie preot la Merei; şi Ion Zugravu, din Păltineni, născut la 5 ianuarie 1904, în Pănătău, licenţiat în teologie la Bucureşti şi paroh la Păltineni20. Preotul Dumitru Iacob Drama preotului Dumitru Iacob, am aflat-o de la fata sfinţiei sale, doamna Viorica Podoreanu, o devotată credincioasă a Parohiei Măgura, ajunsă astăzi la o vârstă respectabilă. Părintele s-a născut la data de 17 februarie 1908, în Băeşti, Aldeni, fiind unul din cei opt copii ai Ioanei şi ai lui Ioan Iacob, mort în „campania 1916-1919 pentru întregirea Neamului Românesc”, al cărui nume stă dăltuit pe mausoleul de la Mărăşeşti. Dumitru urmează cursurile Seminarului Teologic din Buzău, pe care le-a absolvit în anul 1929. În acelaşi an s-a căsătorit la Târcov cu învăţătoarea Florica Harabagiu şi a fost hirotonit pe seama parohiei Robeşti, înlocuindu-l pe preotul Dimitrie Popescu. A avut doi copii, pe Viorica şi pe Nicolae. În timpul obsedantului deceniu 1948-1958, a fost arestat şi anchetat de mai multe ori, până la momentul trecerii sale la cele veşnice, executând opt ani de detenţie, la Jilava şi la Poarta Albă, perioadă în care a fost deportat şi la muncile îngroziotare de la canal. A fost eliberat pe 3 noiembrie 1958, cu o hemoragie internă severă, cauzată de lovitura unui vagonet în punctul de lucru Basarabi. S-a stins în lacrimile familiei, după două săptămâni de la eliberare şi a fost înmormântat pe data de 21 noiembrie 1958. Preotul Dumitru Nicolaescu S-a născut la 11 decembrie 1888 într-o familie de învăţători din localitatea prahoveană Sângeru. După absolvirea şcolii primare, tânărul Nicolaescu a urmat Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” din Iaşi. În 1915 a refuzat să primească o bursă de studii la Academia Teologică de la Kiev, preferând să primească darul preoţiei pe seama Parohiei Cătiaşu, judeţul Buzău. După o scurtă perioadă de timp, părintele Nicolaescu s-a transferat la Nehoiu, unde va sluji până la arestare, în perioada regimului comunist21. Participă la Războiul de Reîntregire, ca preot militar, în urma căruia va primi două distincţii: „Crucea comemorativă cu trei barete” şi „Coroana României cu spade”. De asemenea, în memoria celor care au luptat pentru apărarea Văii Buzăului în toamna anului 1916, părintele Nicolaescu a avut iniţiativa ridicării la Siriu a unui monument cu sprijinul Societăţii „Cultul Eroilor”, pe care l-a inaugurat în 1938. După lupta de pe front, părintele Nicolaescu a dus-o şi pe cea politică, încă din 1915 aderând la Partidul Ţărănesc, iar patru ani mai târziu ajungând deputat în primul Parlament al României Mari. Părintele Nicolaescu a luptat pentru ridicarea socială a ţărănimii şi intelectualităţii din mediul rural, pentru apărarea drepturilor asupra proprietăţii funciare şi împotriva celor care profitau din munca plugarilor. Scrie numeroase articole istorice, sociale şi politice, mai ales la „Sfatul ţăranilor”, gazeta PNŢ, organizaţia Buzău, din a cărei redacţie face parte. Totodată urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde în 1931 obţine licenţa cu o lucrare despre preoţii şi bisericile Chiojdului. În 1927 demisionează din PNŢ şi intră în PNL. În anul următor candidează din partea PNL pentru Camera Deputaţilor, dar chiar în timpul alegerilor demisionează. Zece ani mai târziu activează în „Frontul românesc”, condus de Alexandru Vaida-Voievod, fost lider ţărănist. Revine în PNŢ, mai ales după 1945, când ocupă funcţia de preşedinte al organizaţiei locale. Din acest motiv este urmărit de autorităţile comuniste. La 4 noiembrie 1958 este arestat şi trimis în ancheta Securităţii Regiunii Ploieşti. Este interogat asupra trecutului politic, dar mai ales despre o aşa-zisă participare la o conspiraţie împotriva regimului democrat-popular, prin reorganizarea PNŢ-ului în întâlnirile pe care părintele le-ar fi avut cu foşti membri ţărănişti. Prin ordonanţa de învinuire i se punea în vedere că este „iniţiatorul şi organizatorul PNŢ pe toate comunele ce sunt situate pe întreaga vale a râului Buzău”. Se

19 ONIŞORU Gheorghe, Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România. 1944- 1962, Studii C.N.S.A.S, Ed.

Kullusys, București, 2003.. 20 ziarullumina.ro/preoti-buzoieni-in-rezistenta-anticomunista-din-buzau-i--74546.html, 25.05.2017, 18:45. 21http://ziarullumina.ro/preotul-dumitru-nicolaescu-din-nehoiu-buzau-in-inchisorile-comuniste-114796.html, 27.05.2017, 12:20

ÎNTREZĂRIRI 30

mai arăta că părintele Nicolaescu, „ca vechi militant al PNŢ şi, în acelaşi timp, ca duşman înveterat al actualului regim democrat din ţară, ia toate măsurile necesare de a menţine pe mai departe compacte rândurile activiştilor PNŢ ca să se poată folosi pe viitor de ei în desfăşurarea activităţii clandestine”. După o anchetă sumară, lipsită de un conţinut veridic, probată doar cu martori, părintele a fost înaintat în justiţie. Prin Sentinţa nr. 916 din 12 septembrie 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost condamnat la 17 ani temniţă grea pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut penitenciarele Ploieşti (1959), Jilava (noiembrie 1959, în tranzit), Galaţi (mai 1960), Botoşani (noiembrie 1960) şi Aiud (martie 1964). În Penitenciarul Galaţi a fost pedepsit 7 zile, deoarece „făcea în cameră propagandă religioasă”. A fost eliberat la 15 aprilie 1964 din Penitenciarul Aiud. A revenit în slujire la Parohia Tronari, judeţul Buzău.22

SĂ MULŢUMIM DOMNULUI !

Pr. Enache NECULA

Din marele şi necuprinsul univers, Dumnezeu i-a rânduit omului să vieţuiască

pe pământ. Acum când se cunosc atât de multe lucruri despre univers, când omul a

ajuns să cunoască şi alte planete şi să pună piciorul pe Lună, ne dăm seama şi mai mult

de frumuseţea, de minunatele condiţii şi bogăţiile pământului pe care îl stăpâneşte

omul. Omul de astăzi vrea să stăpânească pământul. Asta i-a spus Dumnezeu să şi facă.

Dar îl stăpâneşte cu mandat de la Dumnezeu, pentru că pământul este al lui Dumnezeu.

Trebuie să ştim că suntem călători şi provizorii în lume. Creatorul a dat pământului

atâtea legi pentru ca viaţa omului de pe pământ să fie binecuvântată. Pământul nostru

pluteşte în spaţiu ca o insula înzestrată cu toate cele necesare vieţii. El nu are nici

căldura de mii de grade a lui Jupiter, nici răceala de îngheţ a planetei Marte. Deşi este departe de Soare, nu este nici

încălzit şi nici lipsit de căldura necesară vieţii. Cât de minunat este acest veşmânt cu care este îmbrăcat Pământul!

Dacă ne gândim la echilibrul ce există în atmosferă, prin care se asigură existenţa vieţii, suntem şi mai mult îndemnaţi

să exclamăm: “Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda

minunilor Tale!”Gândindu-ne la pământ, la roadele lui, la frumuseţea lui, la alcătuirea lui mintea noastră se îndreaptă

spre Dumnezeu şi îi mulţumim pentru că le-a făcut pe toate spre binele vieţii şi propăşirea noastră.

De la firicelul de iarbă, care se ridică firav în fapt de primăvară de sub glie până la stejarul cel de multe sute de

ani, de la grăuntele de nisip până la marile alcătuiri de munţi, de la bobul de grâu învelit în şapte cămăşi până la

holdele ce-şi leagănă roadele şi bogăţia în bătaia soarelui, de la zumzetul micilor gaze până la cântecul minunat al

ciocârliei, de la cea mai mică părticică de materie, ea se numeşte atom, până la marile alcătuiri ale stelelor care

împodobesc bolta cerului, toate dau mărturie despre prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în natură. Toate mărturisesc :

“Cu noi esteDumnezeu, de la El suntem şi prin El fiinţăm, Toate întru înţelepciune le-a făcut”.

Mai presus de legile care sunt în firea înconjurătoare este puterea lui Dumnezeu. Trebuie să ştim că

Dumnezeu vrea ca şi noi să fim împreună lucrători cu El la tot ceeace ne înconjoară. El l-a aşezat pe om stăpânitor al

pământului. Pe toate le-a făcut Dumnezeu şi le poartă de grijă (provia dumnezeiască) şi face să răsară soarele şi dă

ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi. Este purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi.

De aceea creştinul, spre orice lucru s-ar îndrepta să-l facă, îşi face semnul crucii şi zice: “Doamnea jută-mi!”

iar când a realizat ceva iarăşi se închină şi zice: “Multumescu-Ţi ţie Doamne!” Aşadar mulţumim lui Dumnezeu

pentru toate pe care ni le dăruieşte în această viaţă vremelnică. Pentru lumina soarelui, pentru ploaia binefăcătoare,

pentru bună întocmire a văzduhului, pentru sănătatea pe care o avem, pentru priceperea cu care ne-a înzestrat, pentru a

fi mai buni şi a trăi în pace unii cu alţii.

Să fim conştienţi şi cu luare aminte la viaţa noastră că realizăm foarte multe lucruri; pe toate le rânduieşte

Dumnezeu şi Lui trebuie să-I mulţumim.

In firea noastră este dorul de bine, de a fi fericit. Dumnezeu este cel care ne ajută să lucrăm pe treptele

desăvârşirii.

Este prin urmare în firea lucrurilor că atunci când ni se face un bine să mulţumim pentru binele care ni s-a

făcut, este firesc deci să exprimăm simţăminte de recunoştinţă, de mulţumire celor ce ne-au ajutat într-un fel sau altul.

Ca fii ai Bisericii, suntem îndatoraţi a mulţumi lui Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, de la care vine toată

darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit, Celui care ne-a adus din nefiinţă la fiinţă care a îmbrăcat pământul cu atâtea

frumuseţi şi bogăţii, pe care acum în plină toamnă ne străduim să le adunăm. Se cuvine să mulţumim lui Dumnezeu cu

22http://ziarullumina.ro/preotul-dumitru-nicolaescu-din-nehoiu-buzau-in-inchisorile-comuniste-114796.html, 27.05.2017, 12:20

ÎNTREZĂRIRI 31

fiecare prilej şi în orice împrejurare pentru binefacerile ştiute şi de multe ori neştiute pe care le revarsă în chip divers

asupra noastră.

O astfel de mulţumire şi preamărire a lui Dumnezeu o exprimă marele astronom Kepler când spune: “Mare

este Dumnezeul nostru şi mare este puterea Lui şi înţelepciunea Lui n-are margine. Lăudaţi-l pe El, Soarele şi Luna şi

toate planetele în orice limbă ar răsuna lauda voastră. Şi tu, suflete al meu, cântă slavă Dumnezeului Tău în toată viaţa

ta. De la El, prin El şi la El este tot ce există văzut şi nevăzut.”

Aşadar, se cuvine să aducem rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu prin participarea la slujbele oficiate în

Biserică şi mai ales la Sfânta Liturghie, care este jertfă cea fără de sânge a Mântuitorului Hristos ca dar pentru noi şi

suntem atenţionaţi de fiecare dată prin îndemnul făcut: “Să mulţumim Domnului!”

PRIN CULTURĂ, SPRE DUMNEZEU

Lucian CREŢU

Între grandori și scăderi, de sus, din vârfurile solemnității umane, și până jos, în hăurile ființialității plate, rămânem mereu aceiași, într-o perpetuă, înfrigurată și fabuloasă căutare a sinelui.

Avem totuși la îndemână o virtute simplă, milenară, atât de depreciată în zilele noastre: calitatea umană. Doar ea, singură, dă sens inteligenței și instruirii. Instruirea e un simplu catalizator. Fără valoare umană, totul se reduce la animalitate: inteligența simplă, oricât ar fi de sclipitoare, e miopism, mortificare spirituală.

Sihaștrii sprijină lumea, departe de mulțimea contagioasă. Un simplu măturător îți poate servi cea mai usturătoare lecție de viață. Dacă inteligența nu te scutește de strâmbătate, arogantă și impostură, atunci trufia supremă, a inteligentului

fără calitate umană, e mai nesăbuită decât orgoliul prostesc. Bârfa, bunăoară, e curiozitatea epistemiologică a omului necitit. Zeflemeaua, ca formă etalată a bârfei, e varianta abjectă a glumei oneste. Mai departe, critica

virtuoasă e superlativul rafinat al frustrării existentiale. În iureșul cotidian, tăcerea spirituală învăluie totul, psihotic, ca un lințoliu.

Se tace. Nu din moderație, ci din necunoaștere. Și atunci, care ar fi rezolvarea? Soluția stă în cultură. Ea trebuie urmată

canonic, cu fervoarea misionarului. Singularitatea nu e posibilă, de regulă, fără oprobiul diversității. În absența culturii, uniformitatea și mimetismul nasc intoleranță. Marii artiști sunt terfeliți în viață și nu li se absolvă vina de a se fi născut decât postum.

Dincolo de suma preocupărilor lui cotidiene, omul e esențialmente în căutarea propriei valori. Actul artistic, în sine, nu e altceva decât o refulare a neliniștilor existențiale, un magnetism irezistibil către planurile oculte, într-un climat restrictiv, în care predomină luxuria lumii materiale.

Se poate supraviețui fără cultură. Sub soare, e loc pentru toți. Dar, ceea ce aici pare o viață lipsită de griji, dincolo echivalează cu o repetenție: e nevoie de o întreagă recapitulare a vieții, pentru a evolua.

Cultura nu e volum de informație. Nici rafinament intelectual. Este ascensiune iar ascensiunea nu poate avea decât o finalitate: apropierea de Dumnezeu. De aceea, marii artiști seamănă puțin cu sfinții: rămân niște solitari neînțeleși.

Apropierea de Dumnezeu e o vocație, un talent, o artă. Trebuie să fii artist, ca să țintești necondiționat către intangibil! Creează și vei fi pe placul lui Dumnezeu!

NU-I TIMP… Iuliana TĂBĂCARU

Timpul a fost şi este cel mai înverşunat duşman al omului. Această presiune a timpului o

simţim din plin în prezent, prezent în care informatizarea a pătruns în suflet, a devenit noul mod de a trăi. Ne dedicăm din zori si până în seară să aducem beneficii instituţiei, patronilor, familiei ca remuneraţia să fie cât mai substanţială. Vedem o reclamă cu un produs nou, ne trebuie sau nu, ni-l procurăm că altfel am avea o mentalitate învechită. Şi pe furiş, timpul trece şi uităm să ne preţuim

Devenire – desen de L. Creţu

ÎNTREZĂRIRI 32

propria persoană. Oamenii uită să se mai iubească pe ei înşişi; renuntă la propria lor fericire pentru a-i ferici mai mult pe ceilalţi. Preocupat

să aducă în viaţă sa numai lucruri ce pot fi cumpărate cu bani, UITĂ că cele mai valoroase lucruri din viaţă sunt acelea care NU pot fi cumpărate cu bani—SĂNĂTATEA şi FERICIREA. Până şi cel mai puternic şi bogat om poate fi vulnerabil şi sărac în interiorul lui.

Viata e darul lui Dumnezeu şi orice va fi, trebuie să preţuim acest dar; orice creştin adevărat ştie că are ca datorie crestină ,,să-şi iubească aproapele’’ însă aceasta nu-ţi impune să uiţi de tine, să te minţi că…mai este timp şi pentru tine. NU, e o iluzie! Fi atent şi preventiv cu sănătatea propriului tău corp şi suflet, dar nu egoist.

Iubeşte-te pentru că eşti tot ce ai: eşti cel mai bun prieten al tău, eşti familia ta, eşti totul tău; iubeşte-te atât de mult, încât singura persoană de care depinzi să fii TU. Atunci când iţi acorzi mai multă atenţie ţie, STIMA şi RESPECTUL de sine, încrederea în tine nu o poate zdruncina nimeni.

Oricât de mult timpul goneşte nu te uita niciodată pe tine!

D O C U M E N T E L E P Â R S C O V U L U I

8

Ilie MÂNDRICEL

1637 ianuarie 24 12 megiaşi sunt luaţi pe răvaşe domneşti să jure că în satul Cândeşti nu au fost 3 moşi, ci

4. (Extras pentru evidenţierea megiaşilor).

Adecă noi, 12 megiaşi, pre nume Dobrin de Crălomăneşti şi Stan şi Manea

şi din Săsiani Radu Niţie şi din Băbiani Stoian şi din Plăcicoi Negrilă şi Radu cel

Mare şi din Policiori Oancea şi din Trestiia Vlăduncea şi din Pârscov Ivan şi

Stanciul Robul şi din Pătrălage Lera lu Hrâstea şi Dobrotă ce am fost luaţi pre

răvaşe domneşti de Anania şi Dragomir şi cu alţi fraţi ai lor să jurăm cum n-au fost

3 moşi în sat în Cândeşti, ce au fost 4, pre nume Călin şi Procicanul şi Vasiio şi

Cornea. ( ... ).

B.A.R., Doc. istorice, CXCVI/76 a, filigran, 5 sigilii inelare în fum, 30,5 x 21,5 cm.

1637 ianuarie 24 Megiaşii de mai sus jură că au fost 4 moşi în Cândeşti. (Extras).

Ci noi am îmblat şi am căutat şi cu alţi 12 megiiaşi ce au fost luaţi iar pre răvaşe domneşti încă mai

de înainte vréme de în zilele Radului Voevod să caute de această moşie ( ... ). Şi am jurat în sat în Cândeşti

în beserica postelnicului Radu şi au fost şi alţi mulţi megiiaşi şi preoţi, anume pop Nianul şi Vlad pârcălabul

din Cândeşti şi Dragomir Diiaconului ot Verneşti. Şi pentru credinţă ne-am pus şi dégetele./ Scris ghen(arie)

24 în leat 7145 (1637)./ Am scris popa Şerban din Pătrălagi./ X Dobrin. X Stan. X Radu. X Stoian. X

Negrilă. X Radu. X Oancea. X Vlăduncea. X Ivan. X Stanciul. X Lera. X Dobrotă.

B.A.R., Doc. istorice, CXCVI/76 b, filigran, semne de validare numai degete, (27,7 x 20,5 cm.)

1638 august 23 Constantin din Mărăcineni cu fiul său face danie mănăstirii Bradu 20 de stânjeni de ocină în moşia Pârscov.

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, amin (sl.). Adecă eu, jupânul Costandin din sat, din

Mărăciniani şi cu fii-mieu Vasilache scriem şi mărturisim cu acest zapis al nostru, cum să se ştie că am dat

şi am miluit la sfănta mănăstire ce se cheamă Bradu unde iaste hramul Sfântului mare mucenic Dimitrie cu o

ocină de la sat de la Prâscov, însă în câmpul de sus stânjeni 10 şi în câmpul den jos stânjeni 10, den partea

Drăfească şi den câmpu şi den în pădure şi den fânaţe şi den apă şi cu pământurile de arătură şi despre tot

hotarul cât se va alége şi cu casele den sat care le-am făcut noi, care o am cumpăratu-o-am de la Anania

feciorul lui Grindeş den sat den Prâscov. Pentru că am dat şi am miluit acea ocină sfintei mănăstiri de

bunăvoia noastră pentru sufletele noastre şi ale părinţilor miei ca să fie sfintei mănăstiri de întă(ri)re şi de

ajutor şi călugărilor de hrană şi noă în vecie pomană neclătit fără încetare. Şi încă după această milă ce am

miluit, întărit-am şi cu mare blestem, care din ruda noastră să va ispiti a sparge sau a strica această pomană

ÎNTREZĂRIRI 33

sau den călugării care vor fi lăcuitori la sfânta mănăstire de să vor ispiti a vinde sau a schimba această

pomană pre alt om sau pre fiece ..., acela om şi acela călugăr să fie proclet şi afurisit de vlădica HS şi de

Precista şi de toţi părinţii de la Nicheia şi să nu le fie la vremea de înfricoşata judecată. Această mărturie cu

mare credinţă pus-am pecetea mea pentru mai adevărată credinţă. Avgust 23 dni în (sl.) leat 7146 (1638).

(Pecete).

D.A.N.I.C. Buc., M-rea Bradu, XX/5 Cop. rom.

1638 august 25 Marele comis Radu cumpără la Pârscov ocină, loc de casă, loc de stână şi stupină, vad de moară şi 5 pământuri.

Eu, Stoica din Prădeliani scriu şi mărturisesc cu acest zapis al mieu, cum să se ştie că am vândut

jupânului Radului vel comis ocină la Prâscov, însă partea Radului Dobrovoe, toată, câtă să va alege du

preste tot hotarul şi iar un loc de casă în sat, din izvor până în râu şi loc de stupină şi de stână şi un vad de

moară în apa Prâscovului şi 5 pământuri în câmpu alease. Care pământuri şi loc de casă şi vad de moară ce

sunt mai sus scrise fost-au cumpărate de părinţii miei pre bani încă din zilele lui Alexandru Vodă cel Bătrân

şi am avut şi cartea lui Alexandru Vodă pre aciaste ocine de moşie. Iară încă le-am vândut acestui boiarin ce

este mai sus-scris, derept 21 (neclar) de bani şi i-am dat şi cartea de moşie să fie pre mâna lui. Şi am vândut

aceste ocini toate şi i-am vândut şi partea nepotu-mieu lui Dragomir, toată, însă pentru partea lui să aibă a

darea altă ocină în alt loc, să fie ocină pentru ocină. Şi am vândut de bunăvoia mia cu ştirea tuturor fraţilor şi

megiaşilor de împrejur să să ştie. Mărturie: Anghel, Lefter, ... şi Jjipa postelnic ... (rupt) ... Popescul şi .../

Scris luna avgust 25 zile. X Eu, vânzător Stoica. (Semnătură acoperită parţial de tuşul de la deget). Leat

7146 (1638).

D.A.N.I.C. Buc., M-rea Bradu, XX/6. Cop. rom.

1638 decembrie 24 Mircea şi vărul lui Badiul din Zoreşti vând 40 de stânjeni de ocină la Măteşti lui Radu mare comis. (Extras)

( ... ) Şi la tomeala noastră fost-au oameni buni mărturie şi boiari, anume: Sava Benghiul căpitanul

pentru (sl.) Cervenie şi (sl.) Vasilache lu Pătrache ? de în Mărăcinéni ... şi din (sl.) Pârţcov, Drăgoiu. ( ... ).

B.A.R., Doc. istorice, CLVIII/10. Orig. rom., hârtie dublă, 31,5 x 21,5 cm.

(1640 – 1650) Mărturie despre cumpărăturile lui Oprea şi Stoian de la Partenie.

Ca să-s ştie acesta răvaş din (sl.) Prâscov alu Stoian şi alu Oprii cum au cumpărat de la Partenie

ocină, partea lui, doao părţi, iară o parte s-au ales vândută lui Ivan de bunăvoia lui, cât se va alege. Şi a dat

Stoian şi Oprea ... bani gata. Şi o au vândut Partenie de bună voia lui să fie lui Stoian şi Oprii de moşie şi

feciorilor lui. Şi aldămăşari: Radul ciobotarul şi Raduleaţea şi Vasilie şi Dobrovoiu şi Crâstea Răgăniş, ...,

Niagovan şi Crăciun şi Stanciul, Ivan şi Vâjul ? şi Crăciun şi Vasilie şi Dragomir şi Niagul. Am scrie eu

(sl.), Lăudat logofăt. (Cerneală întinsă). Lăudat logofăt.

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/58. Copie rom., nedatată.

1641 februarie 10 Negoiţa din Pârscov lasă fiilor la moarte moşia tatălui său. Scrie popa Neagu.

Adecă eu, Negoiţa, fata lui popa Baldoghin din Pârscov, făcut-am zapisul mieu la petrecania mia

cum să-s ştie că moşia tătâni-mieu o am dat feciorilor miei, lui Năstasie şi Radului şi alt nume triabă să n-

aibă în moşie din rudeniile meale, pentru că featele le-am înzestrat şi le-am dat la casele lor făr de moşie. Şi

când am făcut acest zapis fost-au mulţi oameni mărturie, anume: Micul din (sl.) Bâşceanii de Jos şi Stanciul

de acolo şi Stoica Mărgineanul şi Niagul şi Gherghina, Ion şi Drăgoiu de acolo şi Stan Mătăsarul./ Şi am

scris eu popa Niagul de acolo. Luna (sl.) făurar 10 zile în leat 7149 (1641)./ X (Amprentă digitală). Eu

Negoita./ (Verso) Zapisul cel vechi al Negoitei, fata lui Baldovin din Pârscov.

ÎNTREZĂRIRI 34

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/19. Copie rom.

1641 iulie 9, Bucureşti Matei Basarab întăreşte ocini la Tihuleşti şi Scăeni. (Extras pentru a evidenţia martorul din Pârscov).

( ... ) Şi iarăşi au cumpărat Mircea, el singur, de la văru-său Stan Ungureanu partea lui toată dupreste

tot hotarul, din câmp, din pădure şi din apă şi din siliştea satului şi cu tot venitul, drept 800 de aspri gata şi

cu zapis cu mărturii, pre anume: părintele egumen Sava şi de la Moşăşti, Neagul şi Stan Bărbosul din

Pârscov şi de la Tihuleşti, Tudor. ( ... ). D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLIX/13. Orig. sl.; cop. rom., ib., Ms. 171, f. 350. Ediţii: I.M., „Scormonind...”, p. 51

1641 septembrie 20 Alexandru cumpără de la Ana, fiica Albului, ocină în Pârscov.

Adecă eu, Alexandru, să-s ştie cum am cumpărat ocină în Pârscovu de la Ana, fata Albului, partea

lui toată, peste tot hotarul, câtă s-ar afla din gol, din silişte, din pădure, din apă (sl.), câtă s-ar afla partea

Albului, şi anume den partea Meeşască. Şi o au cumpărat Alexandru cu Stoian şi au mai avut şi vaci, oi.

Apoi au voit ei amândoi şi au întors bani gata ughi 3 costande 3 Alexandru lui Stoian ca-s ţie Alexandru

moşia cu bună pace, ca-s fie lui moşia şi feciorilor lui şi nepoţilor şi strănepoţilor lui în veci. Şi cându s-au

vândut această moşie, fost-au mulţi oameni buni aldămăşari, anume: Mihăilă, Vălişcul şi Drăgoi Niagovanul

de acolo şi (sl.) Radul fiul Tomei de acolo şi Stoia fiul lui Ivan de acolo şi Grosul fiul lui Stoian de acolo./

Scris luna sept(embrie) 20 zile leat 7150 (1641). D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/21. Copie rom. (xerox).

(1641) decembrie 20 12 boieri, luaţi înaintea Divanului de Anania din Sibiceu, Stan şi Dragomir din Pătârlagele, dau acestora drept de

stăpânire pe a patra partea de moşie din Cândeşti. (Extras pentru evidenţierea boierilor judecători şi hotarnici).

( ... ) şi au dat să-şi ţie Ananie şi Stan şi Dragomir ocina de în Cândeşti a patra parte, anume: Şteful

şi Dobre din Crălomăneşti şi Bratul din Plăşcoi, Crâstiian din Policioi şi Bălan din Prâscov, Stoica din

Blăstematele şi Vlad şi Stoica din Pătrălage şi Stoica din Sibiceu şi Neagul de în Cândeşti şi Ananiia şi

Şărbu. ( ... ). B.A.R., Doc. istorice, CXCVI/84. Orig. rom., hârtie, 30 x 21,5 cm.; datat după nota tergală

1642 mai 20 Vânzare la Pârscov, Tatul lui Drăgănel către Şerban din Trestia. Cu un adaos că zapisul e rău.

Adecă eu Tatul lu Drăgănel de în Pârscov scris-am acesta al mieu zapis, cum să fie de mare credinţă

la mâna lu Şerban ot Trestiia şi a fraţilor lui, anume: Creţotă şi Lepădat şi pop(a) Mihai, cum să se ştie că le-

am vândut partea mea de moşie de în Pârscov, jumătate de preste tot locul, de în apă, de în pădure, de în

şezutul satului, dereptu ughi 25, ca să fie lor moşie şi feciorilor şi nepoţilor. Şi mărturie: Andreiu vătah,

Stanciul ciohodar, Dan şi Stoica Bărbosul, Stanciul Niagul, Vasilie a popei, Oncea Dinculescul, Manea,

Stan Danei, Andrei grăm(ătic), Vasilie Roşiul, Crâstea dascăl şi satul tot. Am scris eu, erei Lăudat de acolo.

Luna mai 20 zile, în leat 7150 (1642). Dumitru al Mih(ai). Popa Eremiia./ Acest zapis au (i)eşit rău, făr de

parte, pentru că l-au biruit Stanciul călugărul Huiup şi cu popa Lupul cu doao cărţi coajnice ale Mihnii Vodă

cel Bătrân fiul lui Alexandru Vodă. Apoi noi, cu voia hotarnicilor, i-am împăcat dinaintea noastră dă a lor

bunăvoie şi nu am lăsat păgubaş pre Lepădat cu fraţii, ci am zis Stanciului călugărul şi popei Lupului de i-au

dat lui Lepădat şi fraţilor lui moşie dintr-acestu moş ce scrie zapisul, de peste tot hotarul din cap în cap

stânjăni cincizăci, să şi-i ţie cu bună pace să le fie moşie. Şi pre acest aşezământ şi pace ce i-am păciuit le-

am dat şi cartea noastră la mâna lor. D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/20. Copie rom. (xerox).

1642 iunie 16 (Rezumat) Şteful din Târpov pretinde o ocină din partea lui Călin din Cârlomăneşti. Cei 6 megieşi daţi de Divan, printre care şi Ivan

din Pârscov, decid că nu are dreptate, iar domnul întăreşte hotărârea lor.

B.A.R., Doc. istorice, LXXI/158. Orig. sl., hârtie dublă, 42 x 28 cm.

ÎNTREZĂRIRI 35

T R A D I Ţ I I, D A T I N I, O B I C E I U R I SEMNIFICAŢIA LUNILOR ANULUI ÎN TRADIŢIA ŞI CULTURA POPULARĂ

III Constantin COSTEA

IUNIE. Cea de-a şasea lună a anului este cunoscută în popor sub numele de Cireşar sau

„luna cireşelor”pentru că acum se coc aceste fructe. Numele lunii vine de la cel al zeiţei

romane Iuno, protectoarea femeilor căsătorite. Prin individualizare, ea a devenit spiritul

protector feminin. Iunona, pentru romani mai era denumită şi Iunona Moneta ( cea care

da alarma, cea care previne). Acest epitet o defineşte ca vestitoare a primejdiei, în

memoria gâştelor ei care au salvat Roma de invazia galilor. In cinstea ei se băteau

monezi care purtau numele de „moneta”. Astfel, zeiţa Iunona era considerată şi

protectoarea avuţiilor statului23. Există numeroase tradiţii, obiceiuri şi superstiţii cu

privire la luna iunie. Este o lună favorabilă nunţilor, pentru că, se spune că în această

perioadă se leagă cele mai trainice căsătorii. Vegetaţia şi timpul calendaristic ajung la maturitate în prima

lună a verii, când se înregistrează cea mai lungă zi a anului. Oricât de promiţătoare ar fi recoltele, nu pot fi

în siguranţă pentru că orice furtună, vijelie sau ploaie torenţială pot distruge lanurile, livezile, viile sau

grădinile. In această lună sunt multe sărbători creştine şi evenimente folclorice, printre care Sânzienele sau

Drăgaica şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, sărbătoare celebrată pe data de 29 iunie24.

ZODIA RACULUI este un semn femeiesc, ud şi rece. Cine se naşte în zodia Racului, adică în

timpul de la 11 iunie până la 12 iulie va fi priceput, iubitor de frumuseţe, nu va iubi mâncarea şi beţia, va fi

iute la mânie, dar degrabă se întoarce; va fi înţelept, mândru, mincinos, nestatornic, gâlcevitor, noroc va

avea şi va fi îndrăzneţ; va fi lung la trup, va avea pielea albă, barba lungă, trăieşte mulţumit cu ce are. Va fi

mai mult sărac; faţa îi este veselă, este flegmatic, trup alb, obraz palid şi smolit, gros la fălci, plin de carne,

vinele ascunse, melancolic şi leneş; va avea spatele lat, unghiile slabe, părul aspru, fruntea mai mult lată

decât lungă, gura mică, obrazul curat, dinţi ascuţiţi, gâtul cam gros. Va fi pizmaş dar nu va băga de seamă

dreptatea. Dintre bolile lui cele mai primejdioase vor fi paralizia, epilepsia, idropica (stare patologică

constând în acumularea de lichid seros- apă- în corp, mai ales în pântec; ciroză hidrică, hidroptizie, n.n.) şi

durerea de cap şi de grumaz. Această zodie este cea mai nenorocită dintre toate. Casa vieţii lui va fi Racul,

de la 11 iunie până la 12 iulie; atunci noroc va avea în toate. Casa norocului lui este Leul, de la 13 iulie la 12

august; atunci va fi plin de nădejde. Casa fraţilor săi este Fecioara; va trăi mai mult decât toţi fraţii lui şi

decât soţia lui. Casa părinţilor lui va fi Cumpăna; spre bătrâneţe se va îmbogăţi. Casa feciorilor lui va fi

Scorpia; va avea mai mulţi copii, dar parte dintre ei vor muri de mici. Casa stăpânirii lui va fi Berbecele, de

la 10 martie până la 9 aprilie; atunci va avea noroc la vânat şi la negoţ; la începutul vieţii lui va trăi în mare

cinste şi mângâiere. Casa nepoţilor lui este Gemenii, de la 11 mai la 10 iunie; în acest timp îi va fi greu şi va

muri de moarte grabnică. Viaţa lui se împarte în două părţi: de va trăi 32 de ani, apoi va ajunge la 66 de ani.

Să se ferească de pisma femeiască pentru că multe rele îi poate aduce25.

SÂNZIENELE SAU DRĂGAICA Sânzienele sau Drăgaica se sărbătoresc în fiecare an pe 24 iunie, zi în care Biserica prăznuieşte

sărbătoarea Naşterii Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Poporul român, încă din timpuri străvechi, a

acordat o mare atenţie acestei sărbători populare. Se consideră, în popor, că noaptea care precede ziua de

Sânziene este o noapte magică. In această noapte, confruntarea dintre forţele binelui şi cele ale răului atinge

apogeul. Numele de Sînziene provine de la cel al zeiţei Santa Diana, patroana vânătorilor şi a pădurilor.

Legenda spune că Sânzienele sunt nişte fiinţe foarte frumoase care trăiesc pe câmpii sau prin păduri. Sunt

zeiţe fecioare care apar noaptea numei în cete, de obicei, în număr fără soţ. Se spune că ele ar fi zâne sfinte

sau fecioare sfinte răpite de zmei şi ţinute în palate ferecate, ascunse prin păduri neumblate de picior de om.

In noaptea de Sânziene (23/24 iunie), în timp ce umblă pe pământ sau plutesc prin aer, cântă sau dansează,

împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, stropesc cu leac şi miros florile,

tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor, apără semănăturile de grindină şi vijelii. Spre deosebire de „Iele”

23 . Anca Balaci, Mic dicţionar mitologic greco+roman, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 217. 24 .Gramovnic din Bătrâni, pp.180-181 25 . Ibidem, pp.233-234.

ÎNTREZĂRIRI 36

sau “Rusalii” care sunt întruchipări ale Răului, Sânzienele sunt zâne bune. Ele pot deveni şi forţe

dăunătoare, lovindu-i pe cei păcătoşi cu “lanţul Sanzienelor”; pot stârni din senin vijelii, pot aduce grindină,

lăsând câmpul fără rod şi florile fără leac. In unele zone ale ţării sunt cunoscute sub numele de Zânele,

Frumoasele sau Drăgăicile, îndeosebi în Muntenia. Tot în popor se spune că în noaptea de 23/24 iunie,

cerurile se deschid şi Sânzienele încep să danseze. Este o sărbătoare a Soarelui, a dragostei, dar şi a poftei de

viaţă. Se spune că acele persoane care nu le sărbătoresc sau care nu le acordă atenţia cuvenită vor suporta

anumite consecinţe. Acestea se răzbună pe femeile care, din ignoranţă, le sfidează, pocindu-le gura. Bărbaţii

care jură strâmb sau au săvârşit fapte rele primesc pedepse îngrozitoare. Tradiţia spune că, de Sânziene,

fetele mari culeg flori de sânziene de pe câmp, şi le împletesc în cunună. Aceste coroniţe sunt aruncate peste

case iar dacă se lovesc sau rămân atârnate de hornul casei, aceasta înseamnă că, în curând, urmează o

cununie. In dimineaţa de 24 iunie, feciorii se strângeau în cete şi colindau uliţele satului cu flori de sânziene

la pălărie. Tot în această zi se alegea Drăgaica. Ea era aleasă dintr-un grup de 7 fete. Aleasa trebuia să fie

cea mai cuminte, cea mai frumoasă şi cu inima cea mai bună. Fata aleasă era împodobită cu flori sau spice

de grâu, în timp ce restul tinerilor se îmbrăcau în alb. Alaiul colinda întregul sat. La răscruci de drumuri,

fetele făceau o horă şi începeau să cânte voios. Există, în popor, numeroase credinţe, obiceiuri, acte rituale şi

practici magice specifice scenariului ritual de înnoire a timpului în ziua de Sânziene. Acum se fac observaţii

astronomice şi meteorologice, în special la răsăritul Găinuşii sau Cloştii cu pui, în raport cu care se calcula

apoi timpul favorabil semănatului grâului de toamnă26. Cei care se ocupau cu munca la câmp, în această zi

magică se încingeau cu tulpini de cicoare (Cichorium intybus) pentru a preveni durerile de şale din vremea

secerişului. Fetele îşi spălau părul cu iarbă mare (Inula helenium L) pentru a-l avea pe „vino-ncoa”şi a fi pe

plac feciorilor. In această zi magică are loc scalda ritualică a fetelor şi a nevestelor tinere în apă curgătoare,

în locuri tăinuite sau tăvălirea lor prin pajiştile înrouate în noaptea de Sânziene pentru a fi frumoase şi

îndrăgite de-a lungul anului. Tot în această zi erau expuse la soare hainele şi aşternuturile pentru a nu fi

roase de molii. Un ritual care, din păcate, aproape că s-a pierdut era acela al aprinderii focului de Sânziene şi

arderea unor substanţe puternic mirositoare, apoi aprinsul şi umblatul cu făclia, producerea zgomotelor

nocturne (strigăte, chiuituri, fluierături) pentru alungarea spiritelor malefice, practici de pomenire a morţilor

(Moşii de Sânziene, pomeni, plantarea florilor pe morminte). Cucul încetează să mai cânte, semn că a sosoit

timpul cositului fâneţelor. In acest sens, sărbătoarea de Sânziene mai este numită şi “Amuţitul cucului”.

Dacă cucul încetează din cântat înainte de Sânziene, vara va fi secetoasă. Tot acum, gospodarii care erau

curioşi să afle care le va fi norocul la animale, în seara din ajunul sărbătorii agăţau cununi de flori de

sânziene la colţul dinspre răsărit al casei şi dacă, a doua zi, în coroniţe era prins păr de la anumite animale

sau puf (pene) de la păsări se considera că anul va fi bun şi că va aduce noroc. Cine vede furnică roşie în

această zi va avea mult noroc. Sărbătoarea Sânzienelor reprezintă momentul optim pentru culegerea

plantelor de leac; se consideră că numai acum plantele de leac au puteri magice de vindecare şi tămăduire.

Verbina (Verbena officinalis), numită şi planta sacră de către perşi, egipteni sau romani, culeasă de Sânziene

aduce recolte bogate, alină durerile de picioare dacă este pusă în încălţări, alină durerile de cap. Din spice de

grâu, verbină, busuioc, sunătoare, ferigă, soc, cicoare şi flori de sânziene, fetele împleteau cununi în formă

de cerc. Acestea apărau oamenii, animalele şi recoltele de forţele ostile, de inundaţii, de furtuni sau grindină,

dacă sunt agăţate la uşi, ferestre, la stâlpii porţilor sau pe crucile mormintelor. Roua Sânzienelor era strânsă

de babe într-o cârpă albă din pânză nouă pe care apoi o storceau intr-o ulcică nouă. In drum spre casă,

babele nu vorbeau deloc şi, mai ales, se fereau să se întâlnească cu cineva. Dacă aceste condiţii erau

îndeplinite, atunci cine se spăla cu acea rouă era sănătos şi drăgăstos peste an. Se spune că florile de

Sânziene culese în zori şi puse în apa de baie întăresc copiii slabi şi sensibili, procedeul fiind folosit şi la

tratarea frigurilor, iar roua căzută pe flori in noaptea de Sânziene vindecă bolile de ochi şi de piele27.

TÂRGUL DRĂGAICA DE LA BUZĂU Una dintre cele mai vechi şi mai renumite manifestări populare, cunoscută în întreaga Muntenie şi

specifică Buzăului este reprezentată de Drăgaică, sărbătoare cu caracter folcloric şi comercial, urmaşă

directă a nedeii din Munţii Penteleului din Evul Mediu românesc care secole de-a rândul a facilitat legături

comerciale, de tradiţie şi de neam dintre Ţara Bârsei, Moldova şi Câmpia Bărăganului. In fiecare an, între

26 . Ion Ghinoiu, Mitologia română - Dicţionar, Editura Univers Enciclopecic,2013, p.251. 27 . Ion Ghinoiu, Obiceiuri de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 203.

ÎNTREZĂRIRI 37

10-24 iunie, păstori, negustori, meşteşugari, oameni de toată mâna din Transilvania, Moldova şi Ţara

Românească, se întâlneau, la vremea când drăgăicuţa dădea în floare, iar fetele şi flăcăii, de-o parte şi de alta

a Carpaţilor îşi aflau perechea cu ocazia nedeii de care am pomenit, statornicind legături puternice şi

trainice. Organizat iniţial pe Muntele Penteleu, târgul Drăgăicii a coborât treptat, mai la vale, devenind din

anul 1864, din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) unul dintre cele mai cunoscute

simboluri ale Buzăului. Amplasarea geografică a târgului, la răscrucea marilor drumuri comerciale, a fost

favorizată şi de marea varietate a produselor agricole şi meşteşugăreşti comercializate cu această ocazie.

Era, prin urmare, un prilej fericit care facilita schimbul de produse. Cei de la munte vindeau lână, caş,

brânză, carne, pastramă, lemn, vite, iar cei de la câmpie vindeau cereale. Multă vreme, schimburile s-au

realizat în natură, sub formă de troc. Vechimea ”târgului dintre ţări”aşa cum era numit de obicei trebuie

căutată la începuturile Evului Mediu, chiar în perioada cristalizării statului medieval Tara Românească şi a

întemeierii acestuia sub Basarab I (1324-1359). Târgul este menţionat în documentele comerciale din

secolele XIII-XIV ale unor negustori de carne de pe Valea Buzăului care mergeau cu marfă la “Târgul

dintre ţări” care se organiza între10 şi 24 iunie la poalele Penteleului 28. Târgul mai este menţionat în anul

1716 de domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir (1710-1711) care descrie în cartea sa ”Descriptio

Moldaviae” aspectul folcloric al Drăgăicii. Un mare învăţat Italian, Anton Maria del Chiaro, secretar al

domnitorului Constantin Brâncoveanu (1788- 1814) amintşte despre spectacolul Drăgăicii şi despre târgul

de la Buzău. In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea târgul Drăgaica a fost mutat la margine Buzăului,

la Bănceşti, sat aparţinător comunei Simileasca. Intr-un hrisov domnesc din 26 august 1778, domnitorul

Alexandru Ipsilanti încredinţează acest târg Episcopiei Buzăului; i se acordă vama târgului odată cu scutirea

de oierit, cu toate veniturile sale obţinute, în principal, din desfacerea produselor agricole dar şi a altor

mărfuri ale crescătorilor de vite ori ale negustorilor veniţi pe traseul Lemberg-Cernăuţi-Bacău-Buzău-

Silistra-Constantinopol, cunoscut ca ”Drumul Bogdanului” sau Drumul Mare. Cu timpul au apărut şi

meşteşugarii, târgul devenind locul de unde oamenii îşi procurau diverse unelte şi materiale textile.

Episcopia Buzăului s-a ocupat de organizarea târgului şi l-a patronat vreme de peste un secol. Drăgaica

ajunge cel mai mare târg din Tara Românească, după cum se menţionează într-un document din 1793 din

vremea domnitorului Constantin Moruzi care evidenţiază însemnătatea schimburilor comerciale de la

Drăgaică şi manifestările folclorice de aici. La 23 iunie 1868 Drăgaica l-a avut ca oaspete de onoare pe

domnitorul Carol care, prin vizita sa a sporit prestigiul târgului şi însemnătatea sa economică29. In 1909 s-a

inaugurat o gară specială pentru Drăgaică, fapt care a sporit afluenţa vizitatorilor. In anul 1925 s-a introdus

un automobil-camionetă pentru transportul mărfurilor şi al târgoveţilor. In anul 1946 târgul Drăgaica se

întindea pe o suprafaţă de 32 de hectare. Târgul Drăgaica s-a menţinut şi în perioada comunistă.

IULIE. Cea de-a şaptea lună a anului în calendarul Gregorian şi una dintre cele şapte luni gregoriene

cu durata de 31 de zile, a primit numele marelui istoric, general şi om politic roman, Caius Iulius Caesar,

chiar în anul 44 î.Hr. când remarcabilul om politic a fost asasinat în plină şedinţă a Senatului roman.

Anterior, luna iulie purta numele de Quintilii, ea fiind a cincea lună din calendarul perioadei decemvirilor

(anul 450 î.Hr.)30. Este cea mai caldă lună a anului în emisfera nordică şi cea mai rece în emisfera sudică. In

popor poartă numele de Cuptor. La începutul lunii, soarele răsare la orele 05:35 si apune la 21:04; la

sfârşitul lunii soarele răsare la 06:01 şi apune la 20:42. Din punct de vedere astrologic, luna iulie începe cu

soarele în semnul Racului şi se sfârşeşte în semnul Leului. Ceea ce este interesant la această lună, faţă de

celelalte luni ale anului, este faptul că fiecare dintre cele patru săptămâni ale lunii poartă câte o denumire:

Săptămâna secerişului, Săptămâna Pantiliilor, Săptămâna lui Sânt-Ilie şi Săptămâna verii. Prima săptămână

este dominată de activităţi agricole însemnate, în primul rând treieratul grânelor şi îngrijirea celorlalte

culturi. Efervescenţa care marchează această perioadă este surprinsă genial de Marin Preda în romanul

Moromeţii, volumul I. Cea de-a doua săptămână reprezintă zilele “aprigelor”surori ale Sfântului Ilie, zeiţe

ale Soarelui care pot trimite pe pământ arşiţă şi pot provoca incendii. In cea de-a treia săptămână, creştinii îl

cinstesc pe Sfântul Ilie, cel care provoacă fulgere şi tunete. In cea de-a patra săptămână, vara se manifestă în

toată splendoarea sa. Există numeroase tradiţii privind această lună. In popor se spune că pe cât este de cald

28 . Viorel Frâncu, Drăgaica, Târgul dintre ţări, Editura Editgraph, Buzău, 2015, pp. 63-65. 29 . Dimitrie G. Ionescu, Istoria oraşului Buzău, din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1979, p. 77. 30 . Dicţionar Enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, vol.III, p.282.

ÎNTREZĂRIRI 38

în luna lui Cuptor pe atât este de frig în luna lui Făurar. Cine se căsătoreşte în luna lui Cuptor va fi dominat

toată viaţa de sentimente frumoase şi trainice. Pe 1 iulie nu se lucrează, nu se găteşte la cuptor, nu se coace

pâine. Dacă paianjenul îşi rupe pânza în două, îndată va ploua. Când muşuroaiele de furnici sunt mai

ridicate decât de obicei, va urma o iarnă grea. Vremea frumoasă şi căldura mare în timpul secerişului

prevestesc un an mănos31.

Zodia Leului cuprinde perioada 13 iulie-12 august. Nativul acestei zodii se dovedeşte a fi o

personalitate remarcabilă. Cei născuţi sub semnul Leului se dovedesc a fi impunători atât la stat cât şi la sfat,

frumoşi la chip, apărători ai dreptăţii şi ai cinstei. Va impune respect prin prezenţa sa dar şi prin valorile pe

care le susţine şi le apără. Se dovedeşte a fi o persoană generoasă şi un foarte bun familist. Va avea un

caracter frumos, sincer, onest, empatic, preocupat profund de familie şi de prieteni. Este capabil de mari

sacrificii pentru a-i proteja pe cei dragi şi pentru a-şi păstra prieteniile. Uneori dă dovadă de cinism,

atitudine care îi va enerva pe cei din jur. Copilul care se naşte sub acest semn va fi frumos şi cărnos, cu ochii

mari, iubit de domnitori şi boieri; puţini la număr vor fi ca dânsul. De mic va fi cam gălbejit la faţă şi cam

plecat la buna rânduială, la adevăr şi dreptate; cu bună înţelegere în viaţa sa. Voinic, cu îndrăzneală, ochi

căprui, rumen la obraz, dinţi tari, trupul drept, ţanţoş. Părinţii săi nu îl vor iubi, în schimb, de alţii va fi

căutat şi îngrijit. Om vrednic, va avea să facă lucrurile sale spornice, va fi sângeros, gura şi fruntea rotunde,

sprâncenele subţiri, faţa curată şi veselă. Pieptul şi gâtul rotund, tare la voinicie. Va fi iubitor de haine

scumpe şi de petreceri. Ii place mult a se mândri, va fi prea mult iubit de femei, fiecare va face totul ca să-l

placă. Va fi dulce la sânge. Va fi bun povăţuitor pentru alţii şi făcător de lucruri bune. Viaţa lui va fi

împărţită în două părţi:de va trăi 31 de ani va ajunge la 60 de ani şi va muri spovedit şi împărtăşit după

obicei32.

Datini şi tradiţii de Sfântul Ilie. Prăznuirea Sfântului şi Slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul de pe

data de 20 iulie este una dintre cele mai mari sărbători ale creştinismului ortodox. Sânt-Ilie este ziua de

celebrare a zeului solar (Sânt-Ilie); ziua aceasta este considerată a fi mijlocul sezonului pastoral. Sânt-Ilie

este o divinitate populară a Soarelui, identificată cu Helios la vechii greci şi cu Ghebeleizis la daco-geţi. Ca

divinitate solară şi meteorologică Sânt-Ilie provoacă tunete, trăznete, ploi torenţiale şi incendii, leagă şi

dezleagă ploile, hotărăşte când şi unde să bată grindina. In viaţa pământeană, Ilie a săvârţit multe păcate, cel

mai cumplit fiind uciderea părinţolor săi, la îndemnul diavolului. Spre bătrâneţe a încercat să-şi repare

păcatele în diferite moduri. De aceea, Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut în rândul sfinţilor şi l-a suit la cer într-o

trăsură cu roţi de foc trasă de doi cai albi înaripaţi. In cer, Sânt-Ilie cutreieră norii, fulgeră şi trăzneşte dracii

cu biciul său de foc, pedepsindu-i pentru răul pe care i l-au prcinuit. Deoarece dracii, cuprinşi de groază, se

ascund pe pământ, prin copaci, pe sub streşinile caselor, în turlele bisericilor şi chiar în trupul unor oameni

sau animale, Sânt-Ilie trăzneşte năpraznic pentru a-i stârpi. Având în vedere semnificaţia creştină şi populară

a acestei sărbători, în lumea ţărănească există numeroase tradiţii, datini şi obiceiuri, unele străvechi33. In

ajunul zilei de Sânt-Ilie fetele se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cânepă (cânepişti), se dezbrăcau

şi, goale, se tăvăleau prin cânepă, apoi se îmbrăcau şi se întorceau acasă. Dacă în noaptea de Sânt-Ilie visau

cânepă verde era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri şi frumoşi, iar dacă visau cânepă uscată se zicea că se

vor mărita cu oameni bătrâni. In dimineaţa zilei de Sânt-Ilie se culegeau plante de leac, în special busuioc,

care erau puse la uscat în pod, sub streşini sau în cămară. Acestea se foloseau la vrăji şi farmece. Femeile

duceau în această zi busuioc la biserică pentru a fi sfinţit, apoi se întorceau acasă şi îl puneau pe foc iar

cenuşa era folosită în scopuri terapeutice, atunci când copiii făceau bube la gură. Până la 20 iulie nu se

consumau mere şi era păcat ca aceste fructe să se bată unele de altele pentru a nu fi afectate de grindină. In

ziua de Sânt-Ilie merele se duceau la biserică pentru a fi sfinţite, existând credinţa că pe lumea cealaltă vor

deveni mere de aur. In această zi credincioşii îşi aduceau aminte de sufletele morţilor, în special de sufletele

copiilor decedaţi. Femeile chemau copiii străini sub un măr, îl scuturau şi dădeau de pomană merele căzute.

In acest fel se considera că morţii se veselesc34. Scenariul ritual de renovare a timpului cuprindea, prin

urmare, şi practice de pomenire a morţilor. Bisericile erau pline în această zi cu bucate pentru pomenirea

31 Ion Ghinoiu, Calendarul ţăranului român, p.282. 32 .Gramovnic din bătrâni, p. 196. 33 .ion Ghinoiu, Obiceiuri de peste an, p. 208. 34 .Calendarul Universul,1943, p. 139.

ÎNTREZĂRIRI 39

morţilor (Moşii de Sânt-Ilie) iar acasă gospodarii organizau praznice mari. Dacă tună în ziua de Sânt-Ilie

nucile şi alunele vor seca iar fructele din livezi vor avea viermi. Sânt-Ilie era considerat miezul verii

pastorale, zi în care era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată de la urcarea oilor la munte.

Cu acest prilej, ciobanii tineri sau chiar şi cei maturi aduceau iubitelor sau soţiilor furci de lemn pentru tors,

lucrate cu multă măiestrie. Apicultorii recoltau mierea, operaţie numită şi „retezatul stupilor”. Recoltarea

mierii se făcea numai de către bărbaţi curaţi trupeşte şi sufleteşte însoţiţi de copii; femeile nu aveau voie în

stupină. După recoltare, cei ai casei, împreună cu rudele şi vecinii gustau din mierea nouă şi se cinsteau cu

ţuică îndulcită cu miere. Se avea grijă ca în aceste momente să nu fie chemaţi cei care făceau farmece sau

vrăji35. In vechime se obişnuia să se organizeze întâlniri ale comunităţilor săteşti (nedei), se organizau

târguri de Sânt-Ilie şi bâlciuri, unele păstrate până azi. Ele ţineau mai multe zile şi erau considerate, a fi

bune prilejuri de cunoaştere pentru tineri; atmosfera era însufleţită de muzică şi se făcea comerţ cu produse

pastorale, instrumentar casnic, unelte şi produse agricole. De Sânt-Ilie nu se lucrează de teama pagubelor

(traznete, ploi, grindina). Se culegeau în zori plante de leac stropite cu sânge de cocoş deasupra pentru a le

întări eficienţa. In această zi femeile împart porumb fiert, farfurii pline cu mâncare şi căni cu apă

împodobite cu flori de vară legate cu lână roşie.

AUGUST. Aceasta este cea de-a opta lună a anului în Calendarul gregorian şi una dintre cele şapte

luni cu durata de 31 de zile. Numele i-a fost dat în anul 8 î.Hr. în onoarea lui Octavian Augustus („maritul”,

„preaslavitul”), nepotul marelui Caius Iulius Caesar, aflat la conducerea statului roman în perioada 31 î.Hr.-

14 d.Hr. Iniţial, această lună purta numele de Sextilis, luna a şasea din vechiul calendar roman36. In tradiţia

populară această lună este denumită Gustar sau Măselar. La începutul lunii, soarele răsare la orele 06:03 şi

apune la 20:40. La sfârşitul lunii soarele răsare la 06:38 şi apune la 19:53. Luna august începe cu soarele în

constelaţia Leului şi se sfârşeşte cu soarele în constelaţia Fecioarei.

Zodia Fecioarei. Nativii zodiei Fecioarei (13 august-12 septembrie) au, în general, o fire

nestatornică. In schimb dovedesc o mare pricepere la învăţături adânci, aplecare la toate lucrurile şi

meşteşugurile, dar mai ales la socotit cu numere, la lucruri de cancelarie şi la cele duhovniceşti, cu mult

noroc. De boierii cei mari este bine să se ferească. Din fire va fi bun şi cinstit. Va avea darul vorbirii şi în

această privinţă va fi un minunat vorbitor. Va fi mijlociu la statură, barbă rară, dinţi lungi, plăcut la vorbă,

glumeţ, flegmatic, trupul trândav, învăţat la toate, va fi mândru dar mincinos, va avea fruntea mică, genele

lungi, nasul strâmb, buzele cărnoase, bărbia întoarsă. Boalele lui vor fi figurile, vărsăturile, va scuipa mult şi

va tuşi. Viaţa lui se împarte în două părţi: dacă va trece de 40 de ani va trăi 93 de ani37.

Tradiţii şi obiceiuri de sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului. Această mare sărbătoare

prăznuită pe data de 6 august reprezintă unul dintre cele 12 praznice împărăteşti. In calendarul creştin-

ortodox ea evidenţiază momentul când apostolii Mântuitorului aflaţi pe muntele Tabor s-au convins că Iisus

nu este un simplu prooroc al lui Dumnezeu, ci chiar fiul lui Dumnezeu. Această sărbătoare mai este

cunoscută în popor sub numele de Obrejenie, Pobrejenie sau pur şi simplu Pobreajen, în zona subcarpatică a

Buzăului. Termenul vine din limba slavonă şi înseamnă „schimbare”, “transformare”. Această zi mai

reprezintă şi începutul toamnei, hotarul dintre vară şi toamnă. Din aceasă zi vremea începe să se schimbe. In

tradiţia populară se spune că porţile cerului se deschid iar cei cu sufletul curat îl pot vedea pe Dumnezeu şi

porţile Raiului. Cei care nu respect această sărbătoare vor fi pedepsiţi prin boli, iar cei care nu îşi văd umbra

capului la răsăritul soarelui, se spune că vor muri până la sfârţitul anului. Nu este bine să te cerţi cu cineva

în această zi sau să fii certat pentru că situaţia va persista tot anul. Oamenii care se roagă în ziua de

Obrejenie vor scăpa de patima unui viciu şi se vor vindeca. Dacă în această zi vremea va fi însorită şi

plăcută, toamna va fi bogată şi lungă. Femeile îşi usucă plantele de leac. Dacă ai planificate călătorii ele

trebuie amânate pentru că există pericolul de rătăcire. La începutul lunii, se zice că se produce

împerecherea urşilor. Ciobanii coboară turmele la locul de iernat. In această zi se sfinţesc semănăturile, se

mănâncă turte calde şi se bea vin îndulcit cu miere. Cerbii se urinează în apele curgătoare şi în acest fel se

zice că le spurcă. Bărbaţii schimbă pălăria cu căciula. Cine spală rufele de Obrejenie va fi invadat de

păduchi şi ploşniţe. Din această zi iarba nu va mai creşte, păsările călătoare se pregătesc să plece, insectele

35 . Ion Ghinoiu, Mitologia română, Dicţionar, p. 260. 36 . Dicţionar Enciclopedic, vol.I, p.138. 37 . Gramovnic din bătrâni, pp. 336-337.

ÎNTREZĂRIRI 40

îşi sapă adăpost sub pământ, frunzele încep să se îngălbenească şi să ruginească. Femeile însărcinate care

cinstesc această zi vor naşte uşor iar copiii vor fi frumoşi şi sănătoşi38.

LUMEA DE BASM ŞI DE POEZIE A DATINILOR DE IARNĂ Aida-Oana DRUGĂU

Sărbători de mare emoţie şi uimire în faţa timpului, Crăciunul şi Anul Nou prilejuiesc o largă

desfăşurare de datini şi obiceiuri, pe cât de frumoase şi autentice pe atât de străvechi, toate fiind legate de

rotirea vremii şi a vieţii, de speranţa naşterii lui Hristos.

Tradiţiile orale, riturile şi ceremoniile ce dau fast şi putere de reînnoire sufletească îşi găsesc în

sărbătorile de iarnă o amplă rezonanţă etică şi morală, unind familia şi neamul întru bucurie şi mai ales

speranţă. Astfel că, alături de toate celelate creaţii populare, obiceiurile de iarnă pot constitui în sine o

sinteză a culturii şi civilizaţiei româneşti, cu implicaţii multiple în viaţa noastră. Colindele şi urările de

Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi chiar Sf. Ion cuprind în egală măsură referiri la viaţa spirituală, muncă,

vrednicie şi belşug, la sănătate şi voie bună, la creşterea familiei şi a bunăstării, la buna rânduială şi la

destinul bun al oamenilor şi al zilelor din noul an.

“Grâu mărunt şi grâu de vară / Să iasă în primăvară / Un covor verde frumos / Cu spic mândru şi

mănos / Spic înalt cât trestia / Şi bobul cât vrabia. / S-audă bunicii nostri / Cum urează azi nepotii, / Cum

doresc să înflorească / Toată casa românească.” Versurile acestea, create de Adela Petre din Buzău, sunt

adăugate celui mai vechi şi mai răspândit dintre colinde, străvechiul dar şi contemporanul “Pluguşor”, care-

şi are rădăcinile, hăt departe, în zilele de început de lume pe aceste meleaguri româneşti.

In curgerea vremii, oamenii au observant de timpuriu caracterul ciclic al anotimpurilor şi în faţa

micşorării treptate a zilelor din pragul solstiţiului de iarnă şi-au exprimat simţământul de uimire şi spaimă,

urmat de înmugurirea speranţelor odată cu creşterea din nou a puterii soarelui. Şi-n exprimarea acestor

observaţii, firele existenţei omeneşti au fost toarse în versuri şi cântece, alcătuind fondul de aur al

colindelor, ce ne vorbesc despre o lume care se pregăteşte cu frenezie să întâmpine Sărbătoarea Naşterii

Domnului, Anul Nou, speranţa întru viaţă fără de moarte şi tinereţea ce se îndreaptă spre o bătrâneţe demnă

şi frumoasă.

Conservând imagini şi mărturii multiple ale vieţii de fiecare zi, toate aceste obiceiuri reprezintă şi

un veritabil document istoric, atestând vechimea şi continuitatea existenţei poporului român în spaţiul de la

Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Dealtfel unul dintre etnologii de prestigiu ai ţării noastre, Romulus Vuia,

a demonstrat că obiceiurile de iarnă, ca şi alte datini legate de viaţa şi munca omului sunt mărturii de

necontestat privind vechimea şi continuitatea existentei istorice a poporului român. Cei mai de seamă

oameni de cultură precum Nicolae Iorga, Lucian Blaga au admirat şi au demonstrat cu patos frumuseţea şi

rolul educativ al obiceiurilor populare în evoluţia spiritualităţii româneşti. Căci dioncolo de unele elemente

magice, semn ale limitelor cunoaşterii umane de-a lungul veacurilor, obiceiurile populare conţin preţioase

valori etice şi gnoseologice, morale şi estetice, cu urmări chiar practice, formativ- educative.

38 .Calendarul Universul, 1943, p.140-141.

ÎNTREZĂRIRI 41

Inţeleasă ca principiu al definirii unui popor, datina în general, cu atât mai mult cea a Sărbătorilor de

iarnă, face parte din criteriile de baza ale definirii identităţii istorice a unui popor. La noi, obiceiurile de

iarnă au ca trăsătură principală unitatea lor pe toate plaiurile româneşti, ceea ce le-a făcut să joace un rol

esenţial în dezvoltarea conştiinţei creştin-ortodoxe, de neam şi a conştiinţei naţionale.”Regăsindu-se mereu

între ai lor pe marea arie traco-dacică, vorbind de la o vreme aceeaşi limbă a Romei imperiale, locuitorii

României şi-au păstrat fiinţa istorică, limba şi obiceiurile până în vremea noastră. Iar numele însuşi al

acestora, colinda, atestat şi sub forma rotacizata ”corinda” în Apuseni, sau şi mai interesant, “colindra” în

ţinutul Târnavelor, izbitor de asemănător cu provensalul “calendros” amintit de Alexandru Rosetti (1920),

este dovada transmiterii directe din latinescul “calendae…” (Paul Petrescu “Arcade în timp”).

Şi azi, ca şi în timpurile străvechi, multe colinde ţin de lumea copiilor, ei fiind prezenţi în

sărbătorirea şi urările de sănătate, belşug, dând grai noilor speranţe de rod bogat şi ale împlinirii tuturor

idealurilor unui popor de agricultori şi păstori, un popor statornic şi paşnic deci, având vocaţia veche şi

solidă a muncii, vredniciei şi păcii.

Colindul reprezintă astfel o nepreţuită zestre spirituală pe care o moştenim din moşi-strămoşi. El este

sfânt, având menirea să slujească vieţii, să aducă veselie şi speranţă, aşa de mult bine în lume şi între

oameni.

Din vremurile vechi, colindele, datinile şi obiceiurile noastre de iarnă au reprezentat o adevarată

şcoală de virtuţi morale, întărind sentimentele de bună înţelegere. In colinde, implitatea, uşurinţa şi

cursivitatea versului popular exprimă o mare bogăţie de idei, într-o formă plină de frumuseţi artistice, cu

multe figuri de stil, comparaţii care mai de care mai expresive, epitete şi mai ales diminutive care nu lipsesc

aproape din niciun vers. Aceste lucruri sunt mereu dătătoare de gingaşie, frumuseţe, farmec şi duioşie.

Colindele sunt de două feluri: colinde religioase şi colinde laice. Colindele religioase au o origine literară şi

se referă la Iisus. Colindele lumeşti au caracter liric şi sunt adaptate de colindători la situaţia celor care le

cântă. Colindatul cu motive religioase, deşi de origine bisericească, e totuşi format după modelul

colindatului de tip păgân. Se cunosc: *Colindele Domnului - În drum spre Viflaim, Naşterea Domnului,

Vestirea Păstorilor, Închinarea Pruncului, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor, Tăierea

pruncilor, Numele Domnului;

*Colindele Sfinţilor - Colindul Crăciunului, al Sfântului Vasile, al Sfântului Nicolae, al lui Ion.

Colindele religioase sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, iar prin versurile lor

duioase şi pline de credinţă se descifrează sensurile adânci ale unei trăiri religioase autentice, bazate pe

mărturia de nezdruncinat a dreptei credinţe. Colindătorii le cântă cu încredinţarea că sunt solii unei lumi mai

bune, cu binecuvântarea Domnului care a venit între noi “Să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.

Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai

ales întruparea şi naşterea Lui cea mai presus de fire. Maica Domnului este şi ea prezentă în versurile

colindelor româneşti alături de Fiul Său iubit:

“Că astăzi curata, / Prea nevinovata, / Fecioara Maria / Naşte pe Mesia.”

Fiecare gospodar din sat trebuia să primească ceata colindătorilor. Nicio casă nu trebuie să rămână

necolindată, oricât de rea ar fi fost vremea. Se credea ca atunci când nu se vor mai auzi colinde pe pământ

vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe lume.

Prezenţa în contemporaneitate a unor astfel de datini şi obiceiuri beneficiază nu numai de atenţia

specialiştilor, ci şi a publicului larg, căci pe fondul principal al artei populare străvechi, creatorii de azi

făuresc încă frumuseţi noi, dându-le amploare şi spectaculozitate, reuşind să recreeze în viaţă sau pe scenă

farmecul şi bucuria autentică ale colindelor şi obiceiurilor de iarnă.

“Scoală, gazdă bună scoală, nu mai sta Omu’ bun ne va primi

Florile sunt dalbe flori de măr Şi cu drag ne va cinsti

Că venim acuma a vă colinda După datini colindăm

Florile sunt dalbe flori de măr La mulţi ani noi vă urăm!”

Fie ca, şi în anul ce bate la uşă, tradiţia noastră să rămână vie, să înflorească prin ochii şi

glasurile pruncilor noştri, să împlinească toate speranţele de mai bine pe care cu toţii le avem!

La mulţi ani!

ÎNTREZĂRIRI 42

VASILE VOICULESCU – POEZII POSTUME

CONTRAZICERE

Iartă-mă, Doamne, că mereu m-am contrazis,

Chiar acum, iată, Te ador şi fac păcate grele...

Dar realitatea mea în ochii Tăi e mai puţin ca un vis

Când mă vei spulbera pieri-voi tot, cu toate ale mele.

Pentru o ultimă, târzie judecată,

Ai să-Ţi pierzi Tu vremea iar să m-aduni?

Merită nimicul asemenea minuni?

Îngăduie-mă dezbinat, cu două şi trei chipuri făţişe,

Nu fariseu ascuns în minciuni.

Doamne, chiar Tu însuţi nu eşti dintr-o singură

bucată.

Sâmbătă noaptea,

11 noiembrie 1956

(cu febră 39 grade)

TE AŞTEPT: INTRĂ

Doamne, inima nu mi-e bună de nicio treabă,

Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;

Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută,

goală

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:

Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte îndată:

Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: “poeţii

să-şi poarte inima mai presus de greul

vieţii!”

Dar iată că acum mi-e plină de toane şi

nazuri,

Stă numai de dragoste, îmi face doar

necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri

Că nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste

veacuri!

...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept,

Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

Duminică, 4 noiembrie 1956

SPINUL

Şi-acum se plânge spinul că-mpletit

Te-a sângerat cu aspra lui coroană

Fără de voia lui, ci doar silit

De gâzi, în nebuneasca lor prigoană.

Dar eu nu-l cert c-a stat să-l împletească,

Ci când şi-nfipse ramurile crunte

Nu s-andurat deodată să-nflorească

Acolo sus, pe chinuita-Ţi frunte.

Sâmbătă, 12 ianuarie 1957

Bucureşti

ÎNTREZĂRIRI 43

VASILE VOICULESCU A ÎNVINS! Marin IFRIM

13 octombrie 2017. La Pârscov, la Casa Memorială „V. Voiculescu”. Se dau premii

În memoria marelui poet. Laureaţii sunt, fără excepţie, frumoşi şi cu mintea acasă

La V. Voiculescu. Se vorbeşte frumos, fără patimă, despre anii de puşcărie comunistă

Ai poetului. Îţi vine să tragi cu tunul în realitate. Sunt cu sufletul lângă V. Voiculescu.

Sunt cu mintea limpede lângă laureaţii ediţiei din acest an ai festivalului. Nu înțeleg

Un lucru. Nimeni nu vorbeşte, nimeni nu ştie (?), nimeni nu-i condamnă fizic pe cei

Care l-au dus pe V. Voiculescu la puşcărie. Unde sunt cei care l-au omorât cu zile?

Unde sunt fiii acestora, nepoţii etc. A fost ucis un sfânt, nu un bard tricolor de mucava.

Discursuri în spatele statuii cu popor în faţa acesteia. Ca la noi. Nu e nimic rău. E

Doar o treabă de geometrie şi arhitectură. În faţa unei statui toată lumea trebuie

Să stea cu faţa, exceptând pozele cu V. Voiculescu „pe fundal”. Premianţii sunt

Fericiţi, au mir pe frunte. Copiii satului recită din opera marelui poet. Autorităţile sunt

Oarecum atente cu fiecare scriitor din curtea lui Vasile Voiculescu. Şi sunt aici nume

Grele. Se pune şi de-o colivă, o slujbă în toată regula. Ascult preotul şi sunt cu gândul

La celula în care V. Voiculescu a zăcut ani în şir. Preotul nu prea o coteşte spre acea

Vreme. Știu de ce. Nu mai spun la nimeni. V. Voiculescu e încă închis în puşcărie, încă

Nu i s-a (re)făcut un proces corect. Asasinii lui încă au pensii porno. I se pot ridica

Mii de statui, problema rămâne: unde sunt cei care l-au distrus pe „doctorul fără de

Arginţi”? Restul e binecuvântare. În curtea casei lui Vasile Voiculescu, azi, în miezul

Zilei, au zburat insecte speciale, un fel de drone ecologice, cereşti, desigur, peste

Capetele laureaţilor. Am văzut spirite, am pipăit viitorul. Vasile Voiculescu a învins.

(poem preluat din Revista Armonii Culturale)

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.