PRIMĂRIA PÂRSCOV

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură

Anul II. Nr. 5. Aprilie 2014

- Biserica şi clopotniţa

din Lunca Frumoasă ;

- Biserica din Bădila

În acest număr: Magda Isanos,

Passionaria Stoicescu, Eliza Artene,

Elena Stroe-Otavă, Alina Antofie,

Titina Nica-Ţene, C. Dobriţa,

T. Damian, D. Scoroşanu, T. Cicu,

M. Steriade, M. Rotaru,

I. Mândricel, I. Nedelea, E. Necula,

R. Sîrbu, D. Ahriţculesei,

N. Săvescu, G. Aniculoaie, S. Matei,

Gh. Stroe, I. Dragomirescu

S. Coloşenco, M. Vlăsceanu,

C. Costea .

ÎNTREZĂRIRI 2

LITURGHIE ARHIEREASCĂ LA PÂRSCOV

Preot Enache NECULA

În Duminica a 27-a după Rusalii, când se face

amintire de tămăduirea femeii gârbove (8 decembrie 2013),

într-o zi însorită, credincioşii din Parohia Pârscovul de Sus l-

au avut în mijlocul lor pe Înalt Preasfinţitul Părinte Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei. Împreună cu un sobor de

preoţi şi diaconi, s-a oficiat Sfânta Liturghie în biserica

ctitorită de Marele Ierarh Chesarie, la 1845, şi închinată

Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

Un mare număr de credincioşi din Pârscovul de Sus

şi din alte parohii a luat parte cu emoţie la o Liturghie

completă, săvârşită de Înalt Preasfinţia Sa împreună cu pr.

Paul Gavrilă, protopop de Pătârlagele, pr. Sorin Pană, protopop

Buzău I, pr. Florentin Duca (Măgura), pr. Daniel Necula (Sătuc), pr.

Constantin Dobriţa (Pârscovul de Jos), pr. Constantin Porceanu

(Bădila). Din sobor au făcut parte şi 4 diaconi tineri din cadrul

Eparhiei Buzăului. Răspunsurile la Sf. Liturghie şi interpretarea unor

frumoase colinde au fost date de un grup psaltic-coral al Eparhiei,

format din studenţi teologi conduşi de Laurenţiu Manea.

Cuvântul de învăţătură rostit de Ierarhul locului a explicat

învăţăturile duhovniceşti ale Sfintei Evanghelii, amintind de

tămăduirea femeii gârbove. „Aflându-ne în perioada postului

Crăciunului, Biserica ne îndeamnă să ne pregătim duhovniceşte,

prin rugăciune, acasă, dar, mai cu seamă, în biserică, prin

participarea la Sfânta Liturghie. Să săvârşim binele, să facem fapte de milostenie, fiecare după putinţa lui, să ne

luptăm cu noi înşine, să nu lăsăm ca în inima noastră şi în sufletul nostru să se lege lucrurile rele.” La sfârşit s-a

săvârşit o slujbă de pomenire pentru ctitorii, slujitorii şi binefăcătorii bisericii.

Preotul paroh, slujind în acest sfânt lăcaş din 1984, s-a bucurat de vizita Înalt Presfinţiei Sale, în ziua în care

împlinea 42 de ani de slujire preoţească. După terminarea sfintei slujbe, a fost vizitat Căminul de bătrâni din

aşezământul social unde sunt întreţinuţi 16 vârstnici. Aceştia au primit daruri şi cuvinte de îmbărbătare. A fost

vizitată şi clădirea fostei protoerii Pârscov, care a primit binecuvântare Înaltului ierarh pentru a găzdui activitatea

„Centrului socio-cultural Vasile Voiculescu”.

Numeroşii participanţi la slujba arhierească au fost încântaţi de frumuseţea acestei rânduieli şi de măreţia

momentului liturgic.

EVOCARE

PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAIE

Preot Enache NECULA

Generaţii întregi de ierarhi, profesori, preoţi şi teologi români rostesc cu veneraţie

numele părintelui Dumitru Stăniloaie, de la a cărui naştere au trecut 110 ani. De două

decenii nu se mai află printre noi. Personal am avut fericirea de a-l avea profesor de

Dogmatică în primul an la Institutul Teologic de grad Universitar din Bucureşti, susţinând cu

sfinţia sa colocvii şi examene (1968-1969). Mare profesor şi bun părinte. Îl ascultam şi îl

priveam cu adâncă admiraţie. Îi urmăream pe coridoare paşii mici şi liniştiţi, privirea

coborâtă, care se înălţa când era oprit de studenţii care îi sorbeau explicaţiile şi zâmbetul

amabil. O voce caldă, blândă. Nu te săturai, ascultându-l. Multele umilinţe îi săpaseră pe

chip cute adânci. Era teologul care îl căuta pe Dumnezeu şi ne ajuta şi pe noi să facem

acelaşi lucru.

Pentru studenţi, Dogmatica era un obiect greu, o adevărată piatră de încercare a

minţii, deşi o cunoşteam de la Seminar, de la profesorul Ioan (Jan) Constantinescu. Nu se

pot uita cuvintele părintelui Stăniloaie, rostite în amfiteatrul în care ne aflam studenţi de la zi

şi de la fără frecvenţă: „Frăţiile voastre citiţi cu atenţie Sfânta Evanghelie de la slujbele pe

care le faceţi, şi veţi înţelege Dogmatica. Veţi putea face faţă şi acestui examen greu!” Cum să te înfăţişezi nepregătit în faţa

sfinţiei sale? Cu trecerea anilor, mi s-a întărit convingerea că, dacă teologic nu ne putem ridica la înălţimae învăţăturii sale,

exemplul său de om putea fi urmat în bunătatea, blândeţea, răbdarea, toleranţa şi modestia sa. Să urmăm exemplul de trăire

înaltă al celui ce a fost părintele Stăniloaie, cel mai mare teolog al ortodoxiei româneşti.

____________________________________________________________________________________________________

Această publicaţie apare în format electronic şi tipărit.

ÎNTREZĂRIRI 3

O BISERICĂ STRĂVECHE

Preot Constantin DOBRIŢA

Biserica din Runcu (runc, din latinescul runcus – zmeuriş;

curătură; loc despădurit folosit ca păşune sau teren arabil), unul

din cele 12 sate ale comunei Pârscov, a fost ridicată pe temelia

aşezămintelor mănăstireşti de la Ulmet (Viişoara), după cum

mărturisesc amintirile strămoşilor şi unele însemnări: „Iar când a

venit iereul Gheorghe la leat 1780 la biserică la Viişoara

dinaintea nemţilor de la Mavrogheni Voievod şi a găsit biserica

surpată şi părăsită, s-a apucat el şi cu creştinii care erau în sat, şi

cu vrerea Tatălui şi cu puterea Fiului şi cu îndemnarea Sfântului

Duh, s-au apucat şi au prefăcut din temelie până la isprăvenie…”

Între 1848 şi 1852, prin osârdia tuturor evlavioşilor

creştini, la îndemnul parohului Marin şi al episcopului D.D.Filoteiu s-a refăcut întreaga construcţie şi s-a săvârşit

zugrăvirea în ulei aplicată pe tăblii de lemn. S-a păstrat stilul arhitectonic bizantin, în formă de corabie, cu o singură

turlă. În 1934, prin râvna şi stăruinţa preotului Theodor Anastasiu (26 iulie 1906-17 iulie 1974), s-au construit

sânurile sfântului lăcaş, reparându-se temelia, duşumeaua, acoperişul. Redeschiderea s-a făcut la 8 noiembrie 1934,

când, la hramul vechi, „Sf. Atanase şi Chiril”, s-a adăugat noul hram „Sf. Arhangheli”.

După anul 2010 am acoperit sfântul lăcaş cu tablă nouă, am aplicat lambriu exterior pe toată suprafaţa

clădirii, am înlocuit duşumeaua din biserică şi din altar cu şapă de beton şi gresie, am ancorat clopotul din 1938 pe 4

stâlpi metalici îngropaţi în beton.

Biserica din Runcu nu posedă obiecte de mare valoare patrimonială, dar a conservat bine inscripţii

importante, în alfabet chirilic şi latin, care dovedesc vechimea ei, continuitatea de credinţă a locuitorilor acestui sat

cunoscut şi sub numele de Stănileşti.

DUPĂ UN AN…

Gheorghe POSTELNICU

A trecut un an de la apariţia „Dicţionarului dascălilor pârscoveni” (Editura

SFERA, 2013), prilej pentru autor să exprime unele concluzii. Credem, mai întâi, că s-a

dovedit o carte vie despre eroi, dar şi una de diagnostic social şi uman, cu peste 200 de

personaje. Dacă arhivele şcolare nu l-ar fi trădat, „Dicţionarul” ar fi numărat peste 250,

poate chiar 300 de biografii… Nu o carte despre şcoală, ci despre oamenii ei. Forţa lor

de semnificare se va amplifica în timp şi va iradia în modele de urmat.

Din momentul reconstituirii primelor biografii, autorul a fost călăuzit de ideea

că, în ciuda denigrărilor din ultimii ani, învăţământul românesc are un trecut glorios,

că, pe mari segmente istorice, a fost susţinut de biserică. În regiunea de confluenţă

geografică a Buzăului cu pârâul Bălăneasa, au trăit dascăli şi preoţi martiri. În fiecare

sat pârscovean ar trebui să se ridice statuia unui dascăl sau a unui preot martir: Nicolae

Pietraru în Pârscov, Ilie Vârşă în Bădila, Alexandrina Lupescu în Lunca Frumoasă, Marin Alexe şi Constantin

Gavriloiu în Târcov, Gheorghe Bucur şi Dumitru Iacob în Robeşti.

Colegii care i-au consacrat cronici o consideră „lucrare cu virtuţi ştiinţifice, dar şi pronunţat literare” (I.

Nedelea), „o carte rară, unică şi originală în spaţiul cultural pârscovean şi chiar buzoian” (T. Damian). În

întâlnirile cu cititorii s-a remarcat că paginile „Dicţionarului” au o anumită expresivitate. Aceasta este involuntară şi

vine din pana de prozator şi de portretist a autorului, dar, mai cu seamă, din bogăţia graiului muntenesc în care se

exprimă. E un secret de romancier să mişti personajul într-o epocă, în relaţie cu valorile ei. Acolo unde s-au întâlnit

glorii false, oportunişti, birocraţi, oameni care au înşelat meseria, s-a preferat să se folosească mai puţine cuvinte.

Dragostea autorului a fost rănită şi de confruntarea cu însemnări autobiografice care făceau elogiul propriei

persoane, când se ştia că memoria colectivă a conservat altă imagine, deloc favorabilă.

Cititorii au observat, unii au şi criticat, că „Dicţionarul” nu se referă la viitor, întrucât nu prezintă biografiile

dascălilor şi preoţilor tineri, a căror ascensiune se produce zi de zi, fiind vorba de o lume în mişcare şi transformare,

ca pe Facebook. Şi apoi, cum să scrii despre o generaţie pe care o oboseşte cultura, care îşi trage seva din alte

domenii umane, care strânge cultura ca într-o menghină, lăsând-o să zacă în agonie? Sperăm să fie un moment

istoric trecător.

Au mai fost evocate sinceritatea autorului şi rolul de insider pe care şi l-a asumat, realizând o carte despre

oamenii şcolii: învăţători, educatoare, profesori, preoţi, chiar şi oameni de serviciu şi cântăreţi bisericeşti. Dacă nu

vom şti să-i omagiem, istoria învăţământului va deveni un muzeu vizitat doar de excentrici, iar eroii ei, exponate

reci.

Uitarea este trăsătura naţiunilor primitive. Valorile umane, culturale, ştiinţifice nu apar dintr-odată. Ele sunt

urmarea a ce a fost înainte. Să ne gândim întotdeauna la felul magistral în care Eminescu îi evocă pe înaintaşi în

poemul Epigonii.

ÎNTREZĂRIRI 4

PRIMĂVARA 2014

LIRICĂ FEMININĂ

Passionaria STOICESCU Eliza ARTENE Titina NICA-ŢENE

CASA PUNCTE DE SUSPENSIE SĂ UIT DEFINITIV

Ghivecele scriu fereastra Eu sunt un semn de mirare Ce mic e tată dealul copilăriei mele!

cu verde cernealã - Chiar deasupra cuvintelor Mi se părea un munte cînd eram în sat

passiflora se-agaţã de aerul albastru, Prin care tu, tu mă priveşti de-acolo dintre stele

violetele de Parma zâmbesc violet, Strigi nemărginirile pe nume mustrîndu-mă duios că am plecat.

în spatele lor

eu plâng incolor. Tu eşti linia de dialog Dar m-am întors acum la bătrîneţe

Pereţii sunt îmbrãcaţi cu tablouri, Prin care începe să construiesc o casă spre izvor

şifonierul e plin ca un Mall, Tăcerea mea sfântă să regăsesc trecuta-mi tinereţe

biblioteca geme Poate prea gălăgioasă uneori. sădind muşcate în pridvor.

de cãrţi,

sufletul meu e gol. Noi suntem puncte de suspensie Cînd vălureşte grîul ca o mare

Pe calculator ţin o bufniţã, Aruncate drept zaruri o să mă plimb prin el ca altădată

în chip de totem; În urma unei singure priviri cînd pomii se vor umple iar de floare

imaginea e virtualã, Şi înaintea unui adevăr banal! să uit definitiv c-am fost plecată.

curg mail-uri pe ecranul ţeapãn,

s-ar zice cã nu sunt singurã,

dar pasãrea e împãiatã,

eu sunt îngrozitor de vie

şi chiar îmi dedic acest poem.

Elena STROE-OTAVĂ

IZVORUL

Un izvor dacă aş avea, unul mic,

Ieşit dintr-o pietricică de smarald

Sau dintr-un sidef în culori azurii,

Susurând printre flori şi ierburi,

Peste care să treacă furnicile subţiri,

Purtând sacii grei pe umeri, Dacă suferi, să mă chemi serile,

Pe poduri din paie galbene de grâu, şi-am să vin lângă inima ta,

Din care să bea greierii dimineaţa, de-ar trebui să străbat zările

Răguşiţi de atâta cântat, la întrecere şi marea cu aripa mea.

Cu broaştele verzi

Din lacuri, pe paturi de iarbă, Să nu te temi de faţa mea schimbată.

Plutind în derivă, cu nuferii galbeni, Să nu spui: „Mama n-a fost aşa niciodată!”

Spre tărâmul din basmele fluturilor! Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor

Aş fi adormit în fiecare noapte cu lună plină, în arborii din faţa fereştrilor.

Cu cântecele sirenelor pe ţărmul argintiu,

Mi-aş fi împletit visele adunate în potirele crinilor, Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu,

Rochiţele-rândunicii le-aş ţese din firişoarele de rouă. când am să vin lângă patul tău

şi-am să fac aerul răcoros,

Magda ISANOS (1916-1944) scoborând toate stelele jos.

COPILUL MEU, SĂ NU MĂ CAUŢI Ai să cunoşti că-i mama după pace

şi după felu-n care totul tace -

Copilul meu, să nu mă cauţi. Toate durerea şi grija de mâine -

Îţi vor vorbi de mine cu dreptate. după mirosul de gutui şi pâine.

După ce n-am să mai fiu,

Să nu spui: „Pentru mama-i târziu”. Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.

Eu, când am să văd soarele răsărind,

Să ştii c-am să râd în flori de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,

şi c-am să-nconjor de multe ori am să-mi iau îngerii şi-am să zbor.

cu nourii şi cu ploaia ogrăzile

unde mi-am petrecut amiezile.

ÎNTREZĂRIRI 5

ANUL OMAGIAL CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

SFÂNTUL VOIEVOD MARTIR

Dumitru SCOROŞANU

La 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română a canonizat pe Constantin Vodă Brâncoveanu, cu cei patru fii

ai săi, având zi de sărbătoare, 16 august. Suprema cinstire pentru o fiinţă omenească, venită la trei secole de la

martiriul rămas în legendă, a fost o firească recunoaştere a meritelor acestei personalităţi emblematice din istoria

românilor. În rândul voievozilor eroi din sec. XIV-XVIII, C. Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (29 oct.1688-25

martie 1714), întruchipează sinteza strălucită a calităţilor pe care trebuia să le posede cârmuitorii unui popor care a

supravieţuit în acest spaţiu geografic de la marginea răsăriteană a Europei.

Sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, când Vodă Brâncoveanu se afla la apogeul

minunatei sale aventuri umane, Europa era dominată de strălucirea unor monarhi precum Ludovic al XIV-lea al

Franţei, Petru cel Mare al Rusiei, Leopold I al Austriei, Carol al XII-lea al Suediei şi Jan Sobieski al Poloniei. Putem

afirma că domnitorul muntean s-a ridicat la înălţimea vremurilor tumultoase în care lumea occidentală făcea pasul

către epoca modernă.

De la cronicarii munteni şi moldoveni la străluciţii istorici de talia lui Nicolae Iorga, aprecierile sunt

unanime în sublinierea complexei personalităţi a domnitorului evocat în aceste rânduri. Brâncoveanu ne apare în

multiple înfăţişări istorice: mare feudal, cu ascendenţă în nobila familie a Cantacuzinilor bizantini, dar şi în cea a

Basarabilor întemeietori; om politic şi diplomat, care a trebuit să răspundă solicitărilor extreme la care l-a supus

supravieţuirea între marile puteri ale vremii. Urmărind permanent apărarea intereselor politice ale ţării, acţiunile sale

diplomatice sunt intenţionat echivoce, atunci când voia să nu se înţeleagă ce urmăreşte. Lupta cu armele diplomaţiei,

spionajului şi mai presus de orice, cu banul, este opusă în vremea sa eroismului ostăşesc. O notă aparte o reprezintă

dimensiunea sa de om al Renaşterii târzii în spaţiul românesc. Opera culturală nu ar fi fost posibilă fără prosperitatea

economică a Ţării Româneşti la sfârşitul veacului al XVII-lea şi pregătirea lui intelectuală începută în anii tinereţii.

Un rol important în educaţia sa l-au avut fraţii Cantacuzino, stolnicul şi spătarul, unul mare cărturar al vremii,

celălalt, instruit în arte. De remarcat activitatea tipografică din epoca brâncoveană, desfăşurată în cele 5 tipografii de

la Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Râmnic şi Buzău. Astfel, cartea religioasă tipărită în zeci de titluri înlesneşte

pătrunderea limbii române în biserică, atât în Muntenia, cât şi în Transilvania. Alăturăm acestora, cărţile laice, cum

au fost „Gramatica slavo-românească”, „Floarea darurilor”, „Varlaam şi Ioasaf” şi „Alexandria”. Biblioteca

personală a domnitorului şi bibliotecile Cantacuzinilor demonstrează, prin numărul şi varietatea volumelor existente,

că elita românească era racordată la cele mai noi idei europene.

Constantin Brâncoveanu a fost un important ctitor, ridicând construcţii precum cele de la Potlogi,

Dâmboviţa, Mogoşoaia, alături de cele din Bucureşti. La 1690 a fost pusă piatra de temelie la cea mai importantă

dintre ctitoriile sale, Mănăstirea Horezu, cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. În judeţul Buzău stilul

brâncovenesc este prezent atât la Palatul Episcopal, cât şi în construcţii din Râmnicu Sărat, Berca şi alte edificii de

ev mediu târziu.

Pentru acele timpuri – scrie Nicolae Iorga – noi deveniserăm patronii culturii greceşti, cum deveniserăm

patroni ai ortodoxiei prin aceea că asupra noastră trecuseră toate datoriile, prestigiul şi toată influenţa şi toată situaţia

de hegemonie a Împăraţilor Bizanţului.

PLÂNGEREA BRÂNCOVEANULUI

Constantin COSTEA

Adie o boare ca o spumă de val

Dinspre ţara mea cu cer de cristal…

Trec, Doamne, clipe pierdute, zile şi ani,

Talazuri ce se sparg în necuprinsul ocean.

O veste vine din marea cuprinsă de şoapte,

Din Tara mea cu miei şi poame coapte ;

Şi desluşesc adânc din Sfânta Carte

Osânda ce mă cheamă către moarte.

Tainic luceşte pe cer Găinuşa,

S-au prefăcut în aur şi jarul şi cenuşa …

Ce patimă îmi clocoteşte-n vine,

Ce dor străbate, Doamne, către mine ?

Doamne, Moartea rea mai este

Când vine, hoaţa, iepureşte…

Nici o moarte nu-i amară,

Ca moartea de primăvară.

Când vine, aşa, hai-hui,

La-nfrunzitul codrului,

La cântatul cucului,

La ieşitul plugului.

În pământ e somnul greu,

În pământ mă-ntorc şi eu…

Rog pe fraţi, rog pe surori

Să-mi sape mormânt cu flori,

Peste groapă-o rândunea

Să mă prind frate cu ea,

Ca să zbor în ţara mea…

Şi să-mi fie somnul lin,

Somn de Domn şi de creştin.

ÎNTREZĂRIRI 6

A R T A B R Â N C O V E N E A S C Ă ( I )

Raoul SÎRBU

Stilul brâncovenesc

Stilul brâncovenesc îl precede pe voievodul ce i-a dat numele, manifestându-se timid undeva în timpul lui Matei Basarab

(1632 - 1654), începând apoi să se cristalizeze în vremea Cantacuzinilor şi definindu-se într-o manieră clară în epoca şi sub

influenţa lui Brâncoveanu, când atinge apogeul. Mai apare şi după anul 1714, la mănăstirea Văcăreşti, ctitorită de Nicolae

Mavrocordat în 1716 (demolată în 1985), dar şi la biserica Stavropoleos (1724 - 1730).

Este o manieră exclusiv arhitecturală. Sculptura şi mai ales pictura nu au legătură cu această formulă. Aceasta deoarece

sculptura de sine stătătoare nu exista în vremea lui Brâncoveanu, exceptând decoraţiile integrate arhitecturii. Iar pictura, cu mici

excepţii, o găsim doar în biserici, unde domnitorul, un tradiţionalist, a încercat să conserve într-o stare pură formulele artistice

bizantine. Stilul brâncovenesc va apărea şi la unele biserici, dar va fi mai evident la conace, la casele domneşti şi la clădirile

administrative ale mănăstirilor.

La aceste palate şi conace apar elemente eclectice: o influenţa puternică a Constantinopolului – prin decoraţiile florale

de stuc sau piatră, dar şi influenţe italieneşti, prin loggii cu deschidere spre grădină şi de multe ori orientate spre un lac sau râu,

spre a spori frumuseţea vederii. Nu lipseşte niciodată pridvorul deschis, cu scara exterioară. Deşi elementele de piatră ale

foişoarelor şi logiilor au o exuberanţă barocă, raportul dintre sobrietatea faţadelor şi suprafeţele restrânse în care se manifestă

decorativismul bogat al elementelor de piatră, ne aminteşte de proporţiile echilibrate ale Renaşterii timpurii. Dar aşezarea

palatelor într-un cadru verde, pitoresc, în preajma câte unui lac, denotă o influenţă evidentă barocă.

Monumentalitatea şi eleganţa noilor construcţii rezidenţiale din a doua jumătate a secolului XVII, s-au datorat unui nou

tip de gândire, de influenţă occidentală: reşedinţele civile puteau fi la fel de mari şi de somptuoase ca şi edificiile de cult. Dar

dimensiunile acestor construcţii nu erau totuşi foarte mari, având proporţii prietenoase şi echilibrate, în acord cu natura

înconjurătoare. Fără a fi lipsite de somptuozitate, ele lasă impresia de fast şi rafinament, fără să aibă nimic ostentativ. Nu vom

regăsi în ele grandoarea palatelor apusene. Cuprind o mentalitate mai degrabă de boier de la moşie, tipică pentru o epocă în care

oraşele nu erau prea tentante pentru aristocraţie.

Lumea urbană se reducea în secoul XVII românesc la nişte târguri cu pieţe, drumuri pline de praf sau noroi (unele

acoperite cu scânduri de lemn, numite poduri), biserici, case aruncate dezorganizat ici şi colo, de asemenea destule hanuri pentru

popas, dintre care, cele mai frumoase, dar şi de încredere, erau la Bucureşti hanurile Şerban Vodă şi Sfântul Gheorghe. La

Bucureşti şi Târgovişte se aflau palate domneşti, mai ştim că existau şi unele case mai de seamă, dar nici boierii, nici

Brâncoveanu însuşi nu doreau să stea prea mult la oraş. Noile clădiri, cele purtând o nouă gândire şi o nouă formulă stilistică, se

înalţă dealtfel, nu atât la oraş, cât pe domeniile de la ţară. De abia după mai bine de un secol şi jumătate, arhitecţii stilului

neobrâncovenesc vor realiza mutaţia spre lumea urbană.

Preliminarii

Conace boiereşti de o nouă factură apar pe la mijlocul secolulului XVII, cum ar fi cel de piatră, al cărturarului Udrişte

Năsturel, cu o arhitectură de inspiraţie renascentistă – unic la noi în ţară, ridicat la Herăşti şi păstrat destul de bine, făcut de

meşteri transilvăneni în 1643, apoi cele de la Dobreni, Mironeşti, Goleşti, Filipeni, Băjeşti, Măgureni (unele în ruină, din

păcate). Tipică pentru această epocă este preocuparea pentru confort, şi aici, în special, sesizăm despărţirea de Evul Mediu.

Reşedinţele nou-construite, ce nu fac parte din vreun complex mănăstiresc, aduc o gândire cu totul nouă pentru ţara noastră. Au

de pildă săli de baie dotate cu apă curentă.

Vedem cum stilul brâncovenesc poartă numele domnitorului, dar se naşte ceva mai înainte de domnia acestuia,

ajungând însă la cea mai mare înflorire în vremea domniei sale. Primele însemne ale unui demers cultural ce anunţă epoca lui

Brâncoveanu e ceea ce academicianul Răzvan Theodorescu numeşte „prologul Cantacuzin”.

Cantacuzinii, cu care domnitorul se înrudea prin mama sa, erau o familie aparte în epoca lor: alcătuiesc biblioteci,

realizează traduceri şi letopiseţe, sunt ctitori de mănăstiri. Pentru a ne lămuri pe deplin asupra deschiderii acestei familii, să îl

amintim pe eruditul stolnic Constantin Cantacuzino.

El era unchiul lui Brâncoveanu, fiind fratele mamei acestuia, ca şi al lui Şerban Cantacuzino, de asemenea era tata lui

Ştefan, domnitorul ce îi succede vărului său în 1714. Putem vedea portretul stolnicului în galeria familiei sale de la biserica

ÎNTREZĂRIRI 7

mănăstirii Hurezi. Îşi face studiile la prestigioasa universitate din Padova, apoi rămâne conectat la cultura europeană printr-o

corespondenţă cu iluştri cărturari, diplomaţi şi politicieni, prin colecţia de periodice italieneşti, almanahuri şi diverse alte

publicaţii. Alcătuieşte o bibliotecă ce cuprinde 263 de lucrări diverse, plecând de la anticii filozofi greci. Tot el realizează

„Istoria Ţării Rumâneşti dintru început”, de asemenea şi o hartă a Valahiei. Din păcate, este marele inamic al lui Constantin

Brâncoveanu, contribuind decisiv la îndepărtarea acestuia de pe tron pentru a-l instala pe fiul sau Ştefan, amândoi fiind la rândul

lor executaţi de către turci în 1716.

Un asemenea om de înaltă cultură, cunoscător al artei renascentiste, ce călătorise în mai multe ţări, nu avea cum să nu

aibă o reşedinţă pe măsură. Iată cum descrie călătorul prin ţările române, Paul din Alep, conacul acestuia de la Filipeştii de

Pădure: „...sunt clădiri domneşti ce uimesc mintea, fiind mai frumoase decât clădirile din oraşe. Acolo se află o baie elegantă a

cărei marmură e minunată, apa care o alimentează e adusă de roţi cu găleţi aşezate pe râu”.

O altă figură marcantă a familiei Cantacuzino a fost Şerban, care a domnit între 1678 -1688, fiind cel care a fondat prima

şcoală din Bucureşti, şi tot lui i se datorează şi prima Biblie în limba română. A ctitorit bisericile Fundenii Doamnei, cea a

Mitropoliei (azi a Patriarhiei), mănăstirea Cotroceni (demolata în 1985). El îl va desemna succesor al său pe Brâncoveanu,

pentru a-i continua proiectele, inclusiv cele culturale.

Apogeul artei brâncoveneşti

Domnia lui Constantin Brâncoveanu va fi denumită de către Nicolae Iorga o veritabila „monarhie culturală“. Principele

se socotea pe de o parte urmaş al împăraţilor bizantini – inclusiv continuator al moştenirii lui Constantin cel Mare, prin ramura

sa Cantacuzină, dar şi al Basarabilor – prin înrudirea cu neamul Craioveştilor. Se vedea ca un continuator legitim al Bizanţului,

dar şi un principe de două ori legitim al Valahiei. A fost un protector al aşezămintelor de la Sfântul Munte şi al tuturor

mănăstirilor din întreg spaţiul românesc.

A urcat pe tron în 1688, anul în care apăruse şi Biblia de la Bucureşti sub auspiciile predecesorului său. În anul următor

îl va aduce de la Constantinopol pe Antim Ivireanul, viitor mitropolit, cel ce se va îngriji de tipărirea a numeroase cărţi în

română, dar şi în alte limbi. De altfel în epoca sa, şi de cele mai multe ori cu sprijinul său, apar biblioteci şi şcoli în câteva

mănăstiri, inclusiv la Hurezi. În 1694 domnitorul înfiinţează „Academia domnească“ din Bucureşti. La curtea sa vin şi cărturari

de seamă de origine grecească, aceştia creează la rândul lor biblioteci, tipăresc cărţi şi sunt în acelaşi timp profesori.

Este de asemenea ctitor al mai multor biserici: cea de la Potlogi, apoi cea de la Mogoşoaia (ambele ridicate înainte de a

urca pe tron), Sfântul Ioan cel Mare, biserica mănăstirii Sfântul Sava (amândouă demolate în secolul trecut), Sfântul Gheorghe

Nou (unde a fost în cele din urmă înmormântat, în 1720), biserica din Doiceşti, mănăstirea de la Mamu – Lungeşti, Vâlcea

(1696), două biserici în Transilvania, la Făgăraş şi Poiana Mărului (1696), una chiar la Constantinopol, în cartierul Galata,

având hramul Sfântul Nicolae, apoi mănăstirea cu hramul Adormirea Maicii Domnului de la Râmnicu Sărat, şi cea mai

importantă dintre ele, mănăstirea Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena de la Hurezi.

Reface, printre altele, bisericile de la mănăstirile Polovragi, Surpatele şi Sâmbăta de Sus. Aceasta din urmă, numită în

zilele noastre mănăstirea Brâncoveanu, fusese distrusă aproape în întregime cu tunurile de către austrieci, în 1785.

Vedem cum domnitorul nu se îngrijea doar de propriile ctitorii, el se considera protector al lăcaşurilor de cult de pe întreg

cuprinsul ţării, susţinându-le material atunci când din cauza vechimii începeau să se degradeze. Iată ce scria în acea epocă Radu

Greceanu, într-o adresare directă către domnitor: „...Măria Ta ...case dumnezeeşti multe den temelii ai radicat... altele cu ziduri

ai înnoit şi întemeiat, cât poci zice că mai nici o mănăstire domnească n-au rămas neîntărită de mila Mării Tale.“

Dar acelaşi Radu Greceanu, deşi îl admira foarte mult, nu îl înţelege foarte bine când propune formule prea novatoare,

găsindu-le cam bizare pentru gustul său: „...după venirea Mării Sale la Târgovişte, s-au isprăvit şi foişorul cel boltit din curtea

domnească, care den trecutul an se zidise, iar într-acest an s-au isprăvit şi alte podoabe ce l-au înfrumuseţat, cum să şi vede, că e

foarte ciudat “.

Alte biserici decât cele domneşti, realizate însă în stil brâncovenesc le găsim pe tot cuprinsul Ţării Româneşti, dar şi în

sudul Transilvaniei (Sâmbăta de Sus), ca şi în cel al Moldovei: Bordeşti – Vrancea (1699). În Oltenia le avem pe cele de la

Vădeni – Târgu Jiu (1700), fosta mănăstire de la Baia de Aramă (1699), dar şi bisericile mănăstirilor Govora (1702) şi Surpatele

(1706), ambele în judeţul Vâlcea. În Muntenia avem mănăstirile Berca – Buzau (1694) şi Sinaia (1695).

În Bucureşti avem Colţea (1702), biserica mănăstirii Antim (1713 - 1715), însă mai cu seamă bijuteria arhitecturală de

la Stavropoleos, realizată după moartea domnitorului, dar în stil brâncovenesc. Înălţată între 1724 - 1730, întregită apoi la

încheierea restaurării efectuate între 1897-1908 de către Ion Mincu cu pridvorul neobrâncovenesc. Iată cum o descrie marele

arhitect: „Caracterul deosebit, impresiunea de veselie, eleganţă şi cochetărie ce resimţim cu toţii în faţa bisericii Stavropoleos nu

se poate datora în mod exclusiv nici coloanelor, nici balustradelor, nici picturilor; ea se datoreşte tuturor împreună, pentru că ele

se completează unele pe altele, pentru că balustradele à jour stau în bună înţelegere cu formele răsucite ale coloanelor, cu

fantezia elegantă a arcadelor, şi acestea cu uşoarele arabescuri din timpane, pentru că, în fine, suprimarea unuia din aceste

elemente, fie el chiar cel mai puţin artistic, luat în parte, ar scădea, fără îndoială, valoarea întregului.(....) Fără a fi concepută în

stilul bizantin pur, şi poate tocmai din această pricină, ea ne reprezintă un foarte preţios model tip, care înseamnă capătul

drumului artelor parcurs de bunii şi străbunii noştri, capătul unui drum (...) pe care noi îl numim stilul românesc. Biserica

Stavropoleos este, prin urmare, pentru noi, ultima manifestare a evoluţiunii artei pământene şi capătul la care va trebui reînnodat

firul tradiţiunii, conducător şi sursă de inspiraţiune a viitoarelor noastre generaţii de artişti.”

Observăm câte biserici şi mănăstiri apar, semn al unei epoci paşnice şi prospere, dar şi foarte plină de râvnă creştină. În

perioada lui Brâncoveanu se ridică 240 de ctitorii, înălţate de credincioşi din diverse clase sociale. Această fervoare religioasă a

construcţiilor a fost în mod evident stimulată şi de exemplul personal al domnitorului.

În imagini: Cuhnia şi turnul porţii – Mogoşoaia

Fereastră – Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus

ÎNTREZĂRIRI 8

110 ANI DE LA NAŞTEREA LUI MIHAIL STERIADE

Gheorghe POSTELNICU

Mihail Steriade, „mesager neostenit al literaturii române dincolo de hotare, prin

traduceri şi conferinţe” (C. Ciopraga), s-a născut la 12 aprilie 1904, în Focşani. Tatăl său,

Gheorghe (Ghiţă), a fost fiul lui Constantin (Costache), născut în 1840 şi mort la 44 de ani,

cel care a folosit pentru prima dată prenumele Steriade, semnând, în 1869, ca primar al

comunei Robeşti (Pârscov), un tabel cu sătenii împroprietăriţi în 1864. În 1969, bătrânul

Ghiţă avea 96 de ani şi locuia în Bucureşti, împreună cu celălalt fiu, Florin. Sora Titina (n.

1902), căsătorită cu inginerul Nicu Ştefaniu, frate cu pictorul N. Solescu, se afla la Focşani.

Elevul Mihail Steriade l-a avut ca profesor la Focşani, pe poetul Ion M. Raşcu (1890-1971).

După obţinerea licenţei în litere şi filozofie (1928), a fost, pentru scurtă vreme, profesor de

geografie la „Matei Basarab” şi „Sf. Sava”. În 1929 a plecat la Sorbona, pentru a urma

studii de doctorat. A fost voluntar în armata franceză. După război s-a stabilit în Belgia. A ţinut legătura cu Cioran,

Eliade şi E. Ionescu. A tradus poezie românească în neerlandeză şi franceză. A înfiinţat, la Buxelles, Institutul

particular de limbă şi literatură română „Mihai Eminescu” (1967) şi Centrul Cultural român (1975). În 1970 a fondat

Asociaţia mondială a prietenilor lui M. Eminescu, de pe lângă Universitatea catolică din Louvain şi periodicul

bilingv „Le journal roumain des poètes” (1969). S-a stins din viaţă în 1994. Între 1923 şi 1966 a publicat 14 volume

de versuri originale şi traduceri în limba română şi în limba franceză.

În copilărie „a călcat în lung şi în lat pământul Pârscovului”, încântat de frumuseţea casei bătrâneşti de la

Cişmea, nu departe de albia râului Buzău. „Mai sunt meri şi pruni pe acele dealuri?” îl întreba poetul pe Lazăr

Băciucu, redactorul-şef al cotidianului „Viaţa Buzăului”, aflat, în 1968, într-o delegaţie de ziarişti români, la

Bruxelles, mărturisind că i-au rămas în memorie „frumoasele şi mândrele plaiuri ale Buzăului şi Vrancei”, locuri

pitoreşti care i-au marcat viaţa.

FRAŢII

TATĂ

Ca tine sînt o trudă de ţărnă şi avînt!

Pe fruntea noastră arsă, ca nişte pluguri grele,

trecură gînduri negre şi ceruri fără stele,

cînd prăbuşiţi în noapte am plîns pentru-un cuvînt.

Departe, cu hotare de veacuri între noi,

noi am rămas aproape prin chinuri ce ne strînse.

Ştiam doar, fiecare, peste dureri neplînse,

comoara de-ntuneric ce devenea şuvoi.

Nu este vorba, astăzi, să ne găsim sub veac.

Vieaţa noastră curge peste uluci de viaţă.

Dar ştim că-n taina nopţii un soare se răsfaţă,

iar vechile dureri îşi au acum un leac.

(1968)

O lacrimă ce curge pe-obrazul meu fierbinte

şi-alunecînd se-ndreaptă spre cuibul părintesc,

mă oglindeşte-n treacăt şi îmi aduce-aminte

de Ţara mea de vise, de visu-mi românesc.

De la un sat la altul se-ntinde nostalgia…

Un cîntec…o tăcere…un plîns…sau un suspin…

un tremur slab de frunze…şi poate chiar magia

a lunei ce-ntîrzie pe-o creangă de arin…

În seara-aceasta-mi pare că sînt din nou acasă:

în jurul mesei fraţii cu dragoste-mi fac loc…

O, cina cea de taină a lanului sub coasă!...

Toţi fraţii mei m-aşteaptă şi moartea-mi pare-un joc!

(1968)

CRITICA DE ÎNTÂMPINARE

În dezbaterile prilejuite de apariţia volumului „Trădarea criticii” (Nicolae Breban, 2009), academicianul Eugen Simion

împărţea criticii noştri în „constructori” (1960-1990) şi „demolatori” (1990-2010). Domniei sale, de exemplu, cei din urmă i-au

imputat iremediabil că a promovat scriitori agreaţi de propaganda comunistă: Marin Preda, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, D.

R. Popescu. Un păcat de neiertat pentru secta culturală exclusivistă susţinută de Grupul pentru Dialog Social. Sanitarii presei

critice contemporane nu înţeleg cum puteau E. Simion, A. Martin, G. Dimisianu, C. Regman, V. Cristea, C. Stănescu să scrie

despre cărţi şi nu despre oameni, să îi preocupe creaţia şi nu poziţia socială a creatorilor. Criticii şi istoricii literari şaizecişti

aveau totuşi ceva în plus: o pregătire teoretică ireproşabilă, completă. Erau la curent cu toate tendinţele culturale europene.

Docenţi. Oneşti. Poate fi onest un critic literar care comentează numai cărţile amicilor din redacţie, fundaţie, grup de dialog,

nucleu editorial?

Criticilor şaizecişti, majoritatea dintre ei cadre didactice universitare, lectori şi conferenţiari (Universitatea

bucureşteană a avut, până în 1990, doi profesori, ambii cu vechime în PCR) sau redactori ai revistelor Uniunii Scriitorilor, nu li

s-a iertat de cei mai tineri, că n-au mai făcut, după 1980, critică de întâmpinare. N-au făcut, pentru că aveau de construit propria

operă (monografii, studii teoretice, dicţionare, compendii) care le întărea cariera didactică şi autoritatea critică.

Academicianul Eugen Simion surprinde şi cu următoarea explicaţie: critica de întâmpinare este obositoare. Ea implică

să citeşti tot, să fii informat cu privire la toate apariţiile editoriale. Să scrii săptămânal. E o muncă de uzură, căreia îi faci faţă

numai la tinereţe…

ÎNTREZĂRIRI 9

VORBE ŞI TÂLCURI – o rubrică de I. NEDELEA

Nu cu mult timp în urmă (oricum, mai puţin de un

deceniu), cei mai numeroşi dintre inşii interesaţi de starea

limbii române şi de schimbările pe care ea le suportă firesc

ori împotriva propriilor legi nu credeau că ar exista

„riscuri” ca deci la început de propoziţie (la care se

apelează adesea nu pentru a anunţa că urmează o concluzie,

ci, mai degabă, pentru a câştiga timp sau chiar în ideea că

ar „da bine” ) să fie detronat din poziţia de lider al ticurilor

verbale la modă. Iată însă că, în anii care au urmat,

„minunea” s-a produs: un alt stereotip, care sfidează

corectitudinea gramaticală şi exigenţe ale limbii literare, şi-

a făcut loc nu atât în rostirile unor oameni obişnuiţi, cât mai

ales în discursurile unor aleşi ai poporului, ale unor

demnitari ori ale altor vorbitori de tribună sau microfon.

Este vorba despre introducerea unui şi parazitar,

fără justificare sintactică, între prepoziţia calităţii ca şi

termenul următor. Trebuie subliniat că această asociere (ca

şi) este corectă numai când introduce un subordonat

comparativ (El este la fel de frumos ca şi ea.), fiind greşită

când introduce un subordonat calitativ (*ca şi profesor) ori

de relaţie (*ca şi nivel de corupţie). Pentru ca jargonul

lingvisticii să nu ne ţină în ceaţă, iată câteva cazuri

ilustrative din zecile sau sutele pe care urechile fiecăruia

dintre noi sunt condamnate să le audă zilnic în emisiuni de

radio şi televiziune (în ziare şi reviste, unde textele trec prin

diferite filtre, asemenea scăpări sunt extrem de rare):

>„Eu venind la tine ca şi telespectator” (Prima TV, 30

mai 2012);

>„A fost extrem de aglomerată ca şi timp” (Kanal D, 30

mai 2012);

>„...angajate ca şi babysitter” (Realitatea TV, 24

octombrie 2012);

>„Noi, ca şi adulţi” (Radio România Actualităţi, 9

februarie 2014);

>„...ai procedat corect ca şi atitudine” (Antena 1, 5

februarie 2014);

>„...două pungi, ca şi gramaj, diferite” (Antena 1, 5

februarie 2014).

Este evident pentru oricine are cât de cât simţul

limbii că acest fenomen câştigă teren. Respectivul tic al

oralităţii semiculte face victime nu doar în rândul

starletelor, piţipoancelor şi cocalarilor de care sunt pline

ecranele televiziunilor din România în ultima vreme, ci şi

printre persoane onorabile ca nivel intelectual şi pregătire,

unul din citatele de mai sus fiind cules din intervenţia

radiofonică a unui medic, femeie de altfel distinsă, cu un

discurs dens şi coerent. Năravul ajunge şi la înălţimea

primului rang în stat, de vreme ce persoana care îl deţine

declara la un moment dat: „Elena Udrea este crescută ca şi

politician de mine.” (România TV, 20 ianuarie 2014).

Proporţiile pe care le-a luat fenomenul sunt,

credem, un motiv să-i căutăm posibile explicaţii (nu

justificări!). Cea principală ar putea pune apariția lui pe

seama dorinţei de a se evita cacofonia atunci când

prepoziției ca îi urmează un cuvânt care începe cu

sunetul/litera c (ca colonel). Simplificat, scenariul ar fi cam

acesta: oratori grijulii, care au presimţit apariţia posibilă a

unui ca în …emisiile lor orale, au fost încercaţi automat de

spaima iminentei cacofonii şi au introdus imediat pe şi,

după principiul „mai bine să prisosească decât să n-

ajungă”. Urmându-se modelul construcţiilor în care şi apare

salvator (dar neinspirat) pentru evitarea unei cacofonii,

folosirea lui s-a extins şi în formulări neameninţate de o

asemenea primejdie (pe care unii lingvişti nici n-o recunosc

ca atare): „eu ca şi deputat”, „ ca şi decizie”. În acelaşi

timp, trebuie remarcat că o oarecare influenţă ar putea să fi

exercitat existenţa, în enunţuri corecte, a grupului ca şi cu

sens cumulativ („precum şi; cât şi”): „mi-a alungat somnul,

ca şi visele”. Această locuţiune conjuncţională – spune

noua Gramatică a Academiei (GALR, vol. I, p.654) – este

omonimă cu gruparea ca şi prin care se exprimă un raport

comparativ de egalitate, grupare ce poate fi substituită prin

elementul component ca : „toţi erau uimiţi ca şi mine – toţi

erau uimiţi ca mine”. (Chiar această alternativă corectă ar

putea influenţa oscilaţia incorectă ca şi / ca în contexte cu

alte valori şi sensuri). Acelaşi tratat academic atrage atenţia

(vol. I, p.157) că este corectă folosirea grupării ca şi numai

în comparaţia de egalitate („Era la fel de trist ca şi mine.”),

dar în nici un caz în cea de inegalitate (cum se întâmplă în

citatul următor: „nu putem spune că unguroaicele sunt mult

mai bune ca şi noi” - The Money Channel, 23 octombrie

2006).

Aşadar, este posibil ca nu doar contextele

sugerând calitatea, de genul ca corespondent, ca coleg, ca

curiozitate, ca cardiolog etc. să fi determinat introducerea

lui şi pentru evitarea cacofoniei, ci şi structurile

comparative de tipul moale ca catifeaua, iute ca calul etc.,

de aici extinzându-se „procedeul” şi în formulări care nu

stăteau sub pericolul impresiei neplăcute asupra auzului.

Cât priveşte extinderea ca o...pecingine a acestei

preţiozităţi de mahala, ea poate fi pusă pe seama exercitării

continue a influenţelor mai sus menţionate, dar, mai ales, în

sarcina mimetismului retoric şi a prestigiului, adesea

nemeritat, al mesajelor din audio-vizual. Tot auzind

secvenţa aici incriminată în rostiri ale unor persoane de

condiţie profesională şi intelectuală variată, multora li s-a

părut că ea ar conferi distincţie discursului. Şi, cum

categoria preţioaselor ridicole (şi a corespondenţilor lor de

celălat gen) s-a înnoit şi îmbogăţit substanţial, tentaţia

epatării şi prin acest tic şi-a arătat forţa.

De-a lungul ultimilor ani n-au lipsit, pe diferite

canale mediatice, atenţionările (din partea unor lingvişti,

prin rubrici de cultivare a limbii) şi ironiile (lansate de

publicişti) la adresa obiceiului cu pricina. În rapoartele

elaborate, începând din 2007, de echipe de specialişti din

subordinea institului de profil al Academiei Române, care

au monitorizat corectitudinea limbii la posturi de radio și

TV, eroarea gramaticală respectivă a fost de fiecare dată

semnalată şi combătută. Cu toate acestea ea şi-a continuat

ofensiva, încât există posibilitatea (riscul?) ca utilizarea

secvenţei ca şi înaintea unui subordonat calitativ sau de

relaţie să se gramaticalizeze.

Totuşi, în finalul acestor rânduri, ne îngăduim un

îndemn: feriţi-vă de asemenea construcţii nefericite, al

căror tâlc, aşa cum am încercat să pledăm anterior, este

negativ. Nici cele în care şi desfiinţează o cacofonie reală

nu sunt recomandabile. Se poate uşor înlocui acel ca

generator de secvenţe sonore neplăcute urechii împreună cu

un co-, cu- ca- etc. care-i succedă prin prepoziţia drept,

prin grupul în calitate de ori apelând la alte mijloace

(formulări) acceptate de sintaxă (recunoscut drept

competent, în calitate de coleg, din punctul de vedere al

calităţii, în ceea ce priveşte cultura; evitaţi, aşadar,

*recunoscut ca şi competent, ca şi coleg, ca şi calitate, ca

şi cultură).

ÎNTREZĂRIRI 10

Tudor CICU A: MEMORIA CETĂŢII : TREI DOAMNE ŞI TOŢI TREI...

1. Primul e genial, în rostire

Am citit în revista din decembrie, anul curent “Bucovina literară„ - un interviu luat de Vasile Proca lui

Mircea Popovici. Excelent interviul acela postat sub titlul “invitatul revistei : Măcar de ar lua aminte, cei care

trebuie. „Eu, drept să-ţi spun,/Nimic nu simt din el”, sunt cuvintele diavolului (Faust: Mefistofel, în noaptea

valpurgică). Se pare că ne batem „gura” scrisului, în zadar. Păi, de ce n-am spune (toţi ) aşa ceva!... Spune M.P:

„Dragă, s-a întâmplat un fenomen foarte interesant. La școala de ofițeri de jandarmi eu m-am dus forțat. Era o

dispoziție, să ies militar până la mama dracului. Înțelegi?... Eram foarte boem, să știi. Mă enerva disciplina militară,

că trebuia să salut pe toți tâmpiții. Că dacă era un grad mai mare, trebuia să zic: Să trăiți! Să-i bag în mă-sa, erau

proști ca noaptea, știi?„ Pe o cale bătută, cu ăştia de acum, nu se mai poate merge. Îmi amintesc, de la Nicolae

Filimon, citire (p. 69), din „Ciocoii vechi şi noi”: „- Îţi aduci aminte, cucoane, că acum patru ani ai primit în curtea

domniei tale un copil trenţăros şi smerit?” „- Despre Dinu voieşti să vorbeşti?” „- Tocmai despre dânsul, cucoane. P-

acest copil sirac, domnia ta l-ai îmbrăcat, l-ai hrănit, i-ai dat locuinţă, l-ai învăţat”. Parcă se referea la... cei din zilele

noastre (ce dau cu gura, ca proasta satului), cuvânt cu cuvânt. Şi, care a fost răspunsul postelnicului Andronache,

faţă de vătaful său? Drept dovadă a credinţei sale, l-a dat afară din curtea sa. „Să n-am parte de ochii mei!”, îi spunea

postelnicul, Duducuţei. „Năluciri!”, se apără ştrengăriţa Duducuţa, la toate defăimările iubitului ei. Dincolo de

cortina realităţii (întotdeauna, există o astfele de cortină), Dinu Păturică, văzându-şi adversarul trimis (nu la

PODEA), ci, undeva mult mai departe de haznaua pe care a gândit-o (în pustiul sufletului său), deja începuse să-şi

frece mâinile a satisfacţie. Nu bănuia, pe atunci, că are să-i vină și lui rândul. Lumea noastră (politică ori culturală)

n-a învățat, mai nimic, din literatura scrisă. Poate n-or fi citit (mă avertizează, îngerul meu păzitor) – dar, își dau cu

părerea. Şi, ne mai miră, că toate acestea se întâmplă şi în zilele noastre?

2. Ce-l de-al doilea, magnific

Când l-am cunoscut la Râmnicu Sărat pe poetul Mircea Micu (după ce-l citisem pe Fănuş Neagu din „Cartea

cu prieteni”, 1979) şi, l-am auzit povestind, cât a călătorit el prin Mongolia, de a şi scris o carte despre asta, mi-am

zis: Măi, da cât noroc pe unii! Îţi trebuie o viaţă să călătoreşti în atâtea ţări, câte ai întâlnit în literatură, dar, e şi asta,

ca şi cum le-ai bătut, tu însuţi, cu pasul şi poţi scrie despre aceste călătorii. Însă, uite cum poţi fi subiectiv! Eu care

m-am născut şi am şi copilărit la 12 km de graniţa cu Bulgaria (uneori mergeam de 1-2 Mai în pădurea de la Negru-

Vodă, la nici 100 m de Bulgaria), nici măcar în Bulgaria nu am mers, până în 2011. Prin părţile Dobrogei, satele sunt

mici „ţărişoare”, li se potrivesc vorbele lui M. Sorescu: „când treceai dintr-un sat în altul era ca şi când te duceai în

străinătate”. Pe lângă poezie, unui autor, nu i-ar sta rău să scrie o carte de călătorii gen „Drumuri prin Europa” de

Karel Capek, sau ceva impresii, dacă n-a şi făcut-o. Citind ce spunea Fănuş, despre Mircea Micu, am impresia că

autorul memoriilor despre Mircea Micu, e cucul ăla, din copacul abia părăsit, în care și-a depus ouăle la clocit, de o

cu totul, altă pasăre: „…când Mircea Micu ajunsese să scarpine cuvintele ca un soldat călcâiele, Zaharia Stancu l-a

privit lung și i-a zis: “- Mda. Poţi să te apuci să scrii roman„. Şi, a scris romanul „Singur în Mongolia„ - dăruit,

acolo la Râmnicu Sărat, cu mențiunea: „Lui Tudor Cicu, pentru sensibilitatea sa!” După cele spuse de poetul Mircea

Micu, nu ne rămâne decât să ne mişcăm într-un spaţiu unde imaginaţia ne este puternic solicitată…

3. Al treilea, pune punctul pe i

Uşor, uşor... ne apropiem de sufletul poetului care ne înjură la gazeta lui „Ştirbu buzoianu” de Cislău, care

vede el şi simte pe limbă, „ceva”, drag lui... excremente acolo, ceva care „îl râcâie pe suflet”, ar spune cineva din

popor. Hai să-l scoatem dintre filele cu flori presate şi să-l transportăm într-o altă dimensiune: veţi spune că nu sunt

ferm, precum Oxana din „În noaptea de ajun” a lui Gogol (tot îmi place mie să-mi fie bunic), cea care-i spunea

fierarului Vakula: Nu mă mărit cu tine până nu am dinainte pantofiorii ţarinei. (Aşa o fi zis?) Oh, Doamne, câte nu

se petrec şi azi în lanul de rapiţă al literaturii! … ce fân … fân-fân … Calistrat Costin (preşedintele Filialei USR din

Bacău) şi popândăul lui e de vină. Dar, chiar e de vină?... Cităm doar din revista „Plumb” nr. 81, decembrie 2013. La

pag. 13, ce citim noi? “În pasionanta sa călătorie în jurul craniului propriu, Lixandru (poetul buzoian din Cislău,

George Lixandru, Icarlandia sau refleţii în cerc, ed. RALUCA, 2012) excelează într-o miștocăreală aiuritoare ce-l

face haios şi miezos (“ …noi toţi stăm pe fundul unei iluzii pufoase“; „azi e ziua mea onomastică, e sfântul

aşteaptă”; “…în palma mea sexul ei se desfrunzea cald”), ca şi printr-un soi de mizerabilism apropiindu-l de

STELARU („…poetul coteşte la dreapta spre nemurire, vai de poezia lui”!). ATENŢIE! Calistrat Costin a pus unde

trebuie, semnul mirării. Adică, după închiderea ghilimelelor la versul poetului. Oare întâmplător?

ÎNTREZĂRIRI 11

B. PARODII ÎN OGLINDĂ

Diana Liana GAVRILĂ - „CĂLĂUZA LOCALĂ”...

Titi DAMIAN

Există, dintotdeauna, nume care înnobileză o localitate. De data aceasta, axioma

necesită câteva observaţii. În cazul de faţă, prenumele este feminin: Diana-Liana,

definind, prin sonoritatea lui, un spaţiu misterios cu reflexe până în Antichitate. Pe de

altă parte, localitatea se numeşte Colţi (judeţul Buzău), păstrând de mii de ani, un nume

pelasgic Kolchis ( „stâncă” – după Nicolae Densusianu), localitate cândva cu vreo

şaptesprezece cătune, întinsă pe o suprafaţă enormă, risipite pe văile apelor şi pe culmile

dealurilor, grupate pe trei mari văi (valea Colţilor, valea Alunişului şi valea Muscelului),

toate situate într-un decor mirific, mustind de istorie străveche. Ce-i uneşte pe aceşti

munteni risipiţi pe văi şi pe dealuri? Este strigătul ancestral „aua!” – „da, sunt aici!”, probabil o reminiscenţă de

recunoaştere a locuitorilor ţării pelasgilor numită Aia şi a regelui lor Aiete. Este spiritul statorniciei. Ei se ştiu acolo

de când veacul, cu traiul lor deloc uşor, într-un spaţiu geografic aspru, cu mândria lor de munteni liberi ( „mosci”-

„mossinoeci”– „musceleni”, „moşneni”- unul dintre sate se numeşte chiar Muscel), cu hărnicia lor, cu dârzenia lor.

Dar nu despre colţeni sau despre musceleni vreau să scriu, ci despre un „produs modern” al lor, de fapt

adoptat de ei – Diana-Liana Gavrilă (născută Diaconescu, în satul vecin Valea Sibiciului). Dar care a învăţat la Colţi,

apoi s-a căsătorit la Colţi, iar casa ei pitorească de pe stânga, la intrarea în comună îl întâmpină primitoare pe turistul

grăbit şi curios, dar obosit, cu un primitor spaţiu de campare. Turistului i se deschide, în faţa casei, din prima clipă, o

privelişte sălbatică, unică, probabil asemănătoare aceleia care l-a întâmpinat pe celebrul Ulisse al Antichităţii

greceşti în căutarea Lânii de Aur din Colhida...

Sunt în dubiu cu ce să încep: cu personalitatea de excepţie a autoarei, ori cu memorabila sa carte „Enigme

ale trecutului îndepărtat în Munţii Buzăului – Munţii Buzăului între mister şi realitate”, editura Alpha MDN,

Buzău (2012), 260 de pagini.

Diana-Liana Gavrilă – după aspectul fizic, nu-i dai mai mult de treizeci de ani, deşi după data naşterii „bate”

mai mult. Se autointitulează „călăuză locală”, dar cu modestie spune că este absolventă a Facultăţii de Istorie. Dar ce

istorie ştie! Cartea sa o dovedeşte cu prisosinţă. Mergi cu ea, purtând nelipsitu-i rucsac în spate şi cu toiegelul în

Octavian Goga: Bătrâni

(originalul)

De ce m-aţi dus de lângă voi,

De ce m-aţi dus de-acasă?

Să fi rămas fecior la plug,

Să fi rămas la coasă.

Atunci eu nu mai rătăceam

Pe-atâtea căi răzleţe,

Şi-aveaţi şi voi în curte-acum

Un stâlp la bătrâneţe.

M-aş fi-nsurat când isprăveam

Cu slujba la-mpăratul,

Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi...

Cum m-ar cinsti tot satul...

Câţi ai avea azi dumneata

Nepoţi, să-ţi zică: „Moşu...”

Le-ai spune spuză de poveşti...

Cu împăratul Roşu...

..................................................

Aşa vă treceţi, bieţi bătrâni,

Cu rugi la Preacurata,

Şi plânge mama pe ceaslov,

Şi-n barbă plânge tata…

Octavian Goga: Bătrâni

(parodie deTudor Cicu)

De ce-am plecat de lângă voi

Să merg la şcoli înalte?...

„Că parte, n-are mamă, toţi –

Numai acei cu carte!”

Cu diploma în buzunar

Luam cărări străine…

În loc să mă aveţi în prag

Ca sprijin pentru mâine.

M-aş fi-nsurat la mine-n sat

Mi-aş fi-ncropit dugheană!

Şi-aveaţi acum şi voi nepoţi

Ca pansament pe rană.

Tu, mamă, n-ai fi stat la porţi

Că... poate vine rata

Cum îmi scriai într-un ceaslov

Şi... să-l mai prind pe tata.

..................................................

Astfel visam cu voi în gând

Da-n sat n-ajunse rata.

Mama ia străzile la rând...

Şi tace-n groapă tata.

ÎNTREZĂRIRI 12

mână pe cărările cele mai ascunse ale munţilor, spre vestigiile rupestre de la Nucu trecând prin Aluniş, spre Hânsaru,

spre Piatra- ‘Ngăurită sau spre bisericuţa din Muscel, pictată de ucenicii lui Grigorescu, şi tot mai departe, spre

Goşa, spre antica Măţara, păstrând numele pelasgic al tribului Meterea turba, spre trovanţii din Ulmet.... Cunoaşte

fiecare loc, fiecare piatră, vâlcea, deal, munte, poiană şi nu oboseşte să-ţi povestească. Nici nu oboseşti ascultând-o,

iar timpul trece pe nesimţite, căci vraja locurilor acestora încărcate de legendă îţi este transpusă pe o imensă bandă a

imaginaţiei, transformându-se, emoţional, în încântare şi mister.

O fată sprintenă la minte, sprintenă la vorbă, sprintenă la picior. Ascultând-o fermecat, nici nu-ţi dai seama

când se învârteşte cerul ducând soarele de la răsărit spre apus. Tu, cuminte turist, ai obosit. Sporovăiala ei devine

vrajă. Ea, a doua zi, o ia de la capăt, cu alt grup, pe alt traseu...Apoi, fiecare turist îi devine un prieten, promiţându-i

că revine împreună cu alţii. Îşi mai face timp să răspundă pe internet, să se documenteze, apoi noaptea să scrie cărţi.

Nu oboseşte. Poartă cu sine istoria fiecărei pietre în suflet. Oricum, toţi cei cărora le-a fost călăuză o îndrăgesc

pentru simplitatea, pentru sinceritatea, pentru inteligenţa, pentru naturaleţea şi pentru pasiunea ei.

Nu-mi mai amintesc sigur când am cunoscut-o. Probabil la Muzeul Chihlimbarului din Colţi. Ştiu doar că

dintr-un început i-am remarcat profunzimea şi pasiunea discursului. Cu alt prilej i-a fost călăuză fiicei mele care-şi

aduna material despre Vestigiile Rupestre din Munţii Buzăului – lucrarea de licenţă. A venit acasă încântată: „Tată,

ghid local mă fac, alături de Diana. Să fii alături de ea este o fericire. E mai mult decât o călăuză, o enciclopedie!”

Altădată, nu mică mi-a fost mirarea când i-am urmărit pe un post naţional de televiziune discursul impecabil

despre Vestigiile Rupestre. Nimic forţat, totul argumentat, totul riguros, fără emoţii, o lecţie bine predată. Nucleu

pentru viitoarea carte. Profeţia mi-a fost confirmată destul de repede. În interviul respectiv, s-a ridicat mult deasupra

interlocutorului care, furat de discurs, a uitat să mai pună întrebări...

De curând a avut loc la Buzău al XIV-lea Congres al Dacologilor, moderator fiind, celebrul de acum,

Napoleon Săvescu, venit chiar din America. Fiecare comunicare avea dreptul la zece munute. Diana a vorbit liber

douăzeci şi cinci de minute, timp în care sala a uitat să mai respire, iar în final şi-a dat seama târziu că trebuie şi să

mai aplaude. Am aflat în pauză că venise direct de pe munte, mai făcuse, de dimineaţă, încă un traseu. În pauză,

mulţi s-au repezit la standul editurii să-i cumpere cartea, deşi nu rostise niciun cuvânt despre ea. Când am ajuns eu,

se epuizase deja...

Şi acum despre carte. Apariţia ei era firească şi necesară. Transfer termenul de „enciclopedie” înspre carte.

Adună absolut tot ce s-a spus, dar mai ales ce s-a scris despre enigmele Munţilor Buzăului. O sinteză ce îmbină

armonios rigoarea ştiinţifică (douăzeci şi două de vaste trimiteri bibliografice) cu informaţiile orale despre oameni,

locuri şi întâmplări, culese cu aceeaşi rigoare. Îţi dai seama că în spatele cărţii stau munca, inteligenţa, harul, dar mai

ales sutele, poate miile de kilometrii parcurşi. Cartea este copleşitoare în informaţii. Nimic nu-i scapă. Porneşte de la

pelasgi şi ajunge până în zilele noastre. Povesteşte în aşa fel, transformând legenda în realitate, de parcă ar purta cu

sine celebra propoziţie a lui Ben Gurion: „Dacă crezi suficient de mult, nu mai e legendă.” În loc de prefaţă, cititorul

descoperă un eseu cuceritor referitor la „Creştinismul în regiunea râului Mousaios-Buzău.” Urmează trei mari

capitole, unul mai captivant decât celălalt: „Sihăstriile rupestre din Munţii Buzăului” cărora le face o prezentare

eshaustivă, riguroasă. În capitolul al doilea o trece pe legende într-un capitol în care domină farmecul povestirii,

punând imaginaţia cititorului la treabă: „Munţii Buzăului un misterios tărâm.”

Ultimul capitol, foarte documentat şi persuasiv. „Urme ale unei posibile culturi presumeriene în Munţii

Buzăului” este semnat de distinsul profesor Dumitru Nica, prietenul şi consăteanul meu, mentorul său – un alt

împătimit al istoriei locurilor acestora, după cum afirmă chiar autoarea.

Dovada faptului că este o excelentă cunoscătoare a zonei o reprezintă cele 10 (zece) pagini de toponime din

final (de fapt un unic minidicţionar), fiecare cu localizarea şi explicaţiile de rigoare. Şi ca lucrarea să fie, într-adevăr,

o capodoperă, remarcăm aspectul grafic excelent, iar materialul documentar este însoţit de fix 363 de excelente

fotografii color, care-ţi oferă, înaintea celeia cu pasul, o călătorie fabuloasă în acest spaţiu îndrăgit şi de Dumnezeu

cu cerul său de un albastru straniu.

Cartea - grafic - o reuşită a genului, dar, cultural - o izbândă a culturii buzoiene, cu prelungiri spre cultura

naţională, străbătută de un profund fior de patriotism local şi naţional. O sărbătoare pentru toţi românii, după cum o

sărbătoare a fost şi lansarea ei, în noiembrie 2012 în aula Bibliotecii Judeţene Buzău, devenită neîncăpătoare, cu

prieteni veniţi din multe colţuri ale ţării. O „călăuză” care înnobilează o localitate, o carte care înnobilează o ţară...

Ilie MÂNDRICEL – EPIGRAME CU SCRIITORI

Malaxorul Nostrom

Lui Titi Damian („Fagul”) La o întâlnire literară Lui Gh. Postelnicu („Vâsla de sare”)

Pe-al istoriei urcuş Podgorenii din Nehoiu Cu sarea-n suflet şi în plete

Te-ai înscris şi tu cu „Fagul”, Au făcut din „Fagul” vin, Vâsleşti peste-ale vieţii valuri,

Invitându-ne în satul Beau şi spun cu tot temeiu: Cătând a desluşi sub maluri

Transformat în rumeguş. Succes literar deplin. Lucirea stelelor pe pietre.

ÎNTREZĂRIRI 13

P A T R I O T I S M U L C A F A P T Ă Marian ROTARU

În 1810, Jonathan Lambert, un aventurier din statul Massachusetts, născut la Salem, oraş legat de trista celebritate a vrăjitoarelor arse pe rug, ajunge cu câţiva însoţitori pe insula Tristan da Cunha din sudul Atlanticului. Educat în spiritul „frontierei”, Lambert se ambiţionează să întemeieze, pe pământul de la capătul lumii, un stat liber. Gândul nu i se va împlini. Moare doi ani mai târziu, iar cei rămaşi vor accepta în 1816, pentru insula lor, statutul de colonie a Marii Britanii. Totuşi, fapta lui Lambert nu s-a irosit în van. Americanii, veniţi cei dintâi, câţiva englezi rămaşi pe insulă, negrese din Provincia Capului şi doi portughezi din Angola formează nucleul unei viitoare naţiuni, mici dar viabile. De la bun început, oamenii din Tristan da Cunha au format o societate autonomă, organizată după legile ei. Recunosc mai degrabă autoritatea liderului ales de comunitate decât pe a guvernatorului din insula Sfânta Elena, de care depind administrativ. Micul pământ vulcanic şi poporul de păstori care-l locuieşte au trezit interesul literaturii. Primul care a zugrăvit în versuri frumuseţea frustă a Tristan da Cunhei este un poet, Ignatius Royston Dunnachie Campbell, dintr-o ţară vecină, statul sud-african Natal, dacă vecini se pot chema cei despărţiţi de o mie de kilometri de spaţiu lichid. Insula este, fie şi numai parţial, cadrul acţiunii unor romane semnate de Edgar Allan Poe, Jules Verne, Primo Michele Levi, Hervé Bazin şi Raoul Schrott. Portretizarea pământului şi a societăţii tristaneze apare în jurnalele de călătorie publicate de Raymond Rallier du Baty, John Robert Francis Wild, Simon Winchester şi Robert Anson Heinlein. Cărţile acestora, „15 000 de kilometri singur pe iachtul Ketch”, „Ultimul voiaj al lui Shackleton”, „Avanposturi”, respectiv „Royale Tramp”, nu au cunoscut ediţii în limba română. Dintre autorii noştri, regretatul Aurel Lecca a rezervat pentru Tristan de Cunha un subcapitol în lucrarea „Atlanticul”.

Edinburgh of the Seven Seas, capitala Tristan da Cunhei, una dintre cele mai izolate aşezări de pe Pământ, este prea puţin tentantă pentru străini. Ofiţerul de poliţie, învăţătorul, preotul şi medicul sunt trimişi de metropolă. Printre dascălii şcolii din „Edinburgh-ul de Peste Şapte Mări” s-a numărat pastorul şi scriitorul Edwin Heron Dodgson, fratele lui Charles Lutwidge Dodgson, cel care, sub pseudonimul Lewis Carroll a oferit copiilor povestea „Alice în Ţara Minunilor”. Vitregiile naturii prea puţin binevoitoare şi viaţa în izolare au sudat mărunta naţiune. Nu o dată tristanezii au trebuit să se descurce singuri timp îndelungat. Din 1914, timp de 12 ani, Tristan da Cunha a fost complet ruptă de restul lumii. Din cauza submarinelor germane în timpul războiului, iar apoi din cauza amneziei funcţionarilor, niciun vas din metropolă nu a mai ajuns în portul insulei. În 1926, soseşte în sfârşit un vapor cu mărfuri, ziare şi cărţi. Avea la bord pe noul învăţător ce urma să înlocuiască pe colegul care de un deceniu tot aştepta să iasă la pensie. Abia atunci au aflat tristanezii că a fost o conflagraţie mondială, că au dispărut imperiile Austro-Ungar, German, Rus şi Otoman, că a apărut bolşevismul şi câte şi mai câte! Vulcanul Regina Maria, care domină apele oţelii ale Atlanticului de la cei 2062 metri altitudine, erupe în 1961. Băştinaşii realizează că au trăit fericiţi pe o bombă. O plapumă de fum acoperă insula. Râuri de lavă lichidă ard păşunile.Viaţa idilică s-a sfârşit. Un vas militar britanic a îmbarcat toată suflarea omenească şi o duce în Anglia.

De aici începe naraţiunea romanului „Preafericiţii din Insula Dezolării”, datorat lui Hervé Bazin. Este epopeea unei mici naţiuni care luptă pentru supravieţuire într-o lume potrivnică. Insularii sunt debarcaţi la Dover şi instalaţi într-o tabără provizorie, dar provizoratul nu putea dura la nesfârşit. Trebuia făcut ceva cu aceşti ţărani aduşi din cealaltă parte a Pământului. Guvernul Majestăţii Sale a considerat că repatrierea insularilor, după ce vulcanul se va fi liniştit, este mult prea costisitoare şi de aceea oferă refugiaţilor locuinţe şi locuri de muncă în Londra. Pe mulţi i-ar fi tentat, nu însă şi pe tristanezi. Oamenii şi-au dat seama că seminţia lor va pieri în scurtă vreme, înghiţită de uriaşul oraş. Mediul citadin nu putea să provoace decât repulsie unora ca ei, veniţi dintr-un loc unde numai valurile mării fac zgomot şi unde fumul nu iese decât din hornurile caselor. Autorităţile schimbă tactica. Propun poporului să primească gratuit o insulă din Orkney. Clima, peisajul şi mediul fac ca arhipelagul scoţian să se asemene cu Tristan da Cunha. Decepţie! Soluţia, pe care guvernanţii londonezi o considerau un compromis strălucit, este respinsă. Insularii vor să se întoarcă în patria lor. Pur şi simplu le este dor de acasă! Toamna lui 1964. Un pachebot al marinei regale pleacă în marş spre Atlanticul de Sud. Duce cu el 260 de pasageri, animale de fermă, seminţe, unelte, mater iale de construcţie şi obiecte casnice. Oamenii din Tristan da Cunha se reîntorc la vatră. O naţie infimă a învins autoritatea unui mare imperiu, dar mai presus au învins ispitele deşarte ale unei lumi străine. Oamenii din Tristan da Cunha au oferit întregii planete o lecţie de demnitate şi de patriotism! Plecarea nesupuşilor insulari era titrată pe prima pagină a ziarelor londoneze, înaintea unui alt eveniment al zilei, proclamarea independenţei Nigeriei, fostul protectorat african.

Patriotismul este o valoare pe care mulţi dintre cei de azi o consideră desuetă.Maculat de discursurile calpe şi sforăitoare ale politicienilor de duzină, compromis de naţionalismul extrem, sufocat de partizanii globalizării şi ucis de incultură, patriot ismul, una dintre înaltele simţăminte umane, stă să piară. Patriotismul este respectul faţă de patrie, ţara părinţilor, faţă de părinţii înşişi. Un apatrid este un veşnic străin, care poartă handicapul uşerniciei. Este un om cu sufletul amputat.Oamenii oropsiţi, sau doar mânaţi de spiritul aventurii, au plecat din ţara lor. Dacă aceste roiri nu ar fi existat, o bună parte din suprafaţa planetei ar fi rămas în afara civilizaţiei, sau chiar nepopulată.Tărâmurile cucerite sunt creuzete în care se nasc naţiuni noi şi sentimente patriotice noi. Astfel a apărut în regiunile Jaffna, Kotte, Ceilao şi Kandy din Ceylon, poporul burgherilor, descendenţii colonilor olandezi. Totuşi, patria mamă, patria strămoşilor, nu este uitată de tot. Este adevărat că, pentru majoritatea emigranţilor şi mai ales pentru urmaşii acestora, declararea ţării sau a naţiei de origine rămâne o chestiune de identificare personală şi prea puţin recunoaşterea unei apartenenţe culturale de grup. Urmaşii bucovinenilor care, acum 130 de ani, au întemeiat Ţara lui Popper în Magellania, spun, în limba spaniolă, că sunt „fii de români”.Aproape inconştient, valorile împărtăşite de înaintaşii din ţara de origine, supravieţuiesc în ungherele cele mai ascunse ale psihicului. Se ştie bunăoară că americanii, republicani prin vocaţie, au un respect deosebit faţă de casa regală britanică.

De multe ori, emigranţii fără voie rejectează societatea în care au fost transplantaţi. Exemplu sunt unii dintre urmaşii sclavilor negri aduşi în Guyane, Cuba, Jamaica, Porto Rico, Haiti, Santo Domingo sau Mato Grosso, care au preferat reinventarea vieţii tribale africane în jungle şi munţi, existenţei mizere din mahalale sau servituţii de pe plantaţii. Maroonii, cum se numesc membrii acestor seminţii de fugari prin păduri, se simt mai fericiţi sub autoritatea „marelui bărbat”, şeful comunităţii, decât sub bastonul poliţaiului de cartier. Unii au mers până acolo încât au „cărat” patria după ei în Lumea Nouă. Ei refuză orice amestec cu societatea din jur şi evită orice atingere la specificul naţional. Exemple tipice sunt populaţiile amish din Pennsylvania şi amanas din Iowa, ambele de sorginte germană, închise în comunităţi tradiţionale ce refuză viaţa modernă. Nu recunosc SUA, spun despre americani că sunt englezi, iar ei înşişi se consideră supuşii coroanei britanice. În sfârşit, sunt dezrădăcinaţii, sau mai corect spus, reînrădăcinaţii, al căror suflet este frământat de o trăire aparte. Ei venerează, în aproape egală măsură, patria de adopţie şi patria de origine.

Un bărbat adus de ani, cu barbă de patriarh, locuitor într-o comunitate curat românească din Quebec, este întrebat de un ziarist venit din România, cât pământ are. Răspunde, mândru ca un ţăran bucovinean, că proprietatea sa numără „40 de codri”. Vorbea fără urmă de accent străin. Bunicii plecaseră la sfârşitul secolului XIX, dintr-un sat al fostului judeţ Starojineţ, ţinutul unde se află Codrii Cosminului şi Dumbrava Roşie.Omul se născuse în Quebec, era cetăţean canadian si nu călcase pe pământ românesc. Cu toate acestea, purta cu sine

ÎNTREZĂRIRI 14

icoana ţării pe care nu o văzuse - ţara părinţilor săi! În volumul „Dilema Americană”, Ioan Grigorescu scrie despre un emigrant român, care, în inima Manhattanului, a deschis un magazin de murături preparate după reţete româneşti. Pe firma prăvăliei scria „Compania Olteano-Americană de Murături”. Majoritatea newyorkezilor nu auziseră de Oltenia. Pentru ei, numele magazinului era ca oricare altul, poate puţin exotic şi pompos. Negustorul a scris pe fronton doar pentru el, pentru ca să ostoiască dorul de ţară! Olteanul din Manhattan aminteşte de călugărul Teofen, personaj din romanul de călătorie „Muntele Catârilor” al lui Ion Brad. De cinci decenii stătea monahul între fraţii greci de la Muntele Athos, fără nicio legătură cu România, pe care o părăsise de la 15 ani. Cu toate acestea, Teofen rămăsese în sufletul lui român adevărat, poate mai mult decât unii dintre cei lăsaţi acasă. Oricine venea din ţară, faţă bisericească sau mirean, creştin sau ateu comunist, îi era frate. Pentru prietenia arătată nu vroia plată lumească, îi ajungea mulţumirea sufletească.

În 1840, guvernul cantonului elveţian Glarus trimite doi împuterniciţi să caute şi să achiziţioneze un teren pe continentul nord-american, în vederea înfiinţării unei colonii. Au găsit un loc, tocmai în statul Wisconsin. Ca înfăţişare ţinutul le amintea de Glarus, aşa că, fără să pregete, cumpără 12 000 de hectare. Colonia Noul Glarus este constituită în 1845. Elveţienii fac din pământul sălbatic o grădină. Nu odată sunt nevoiţi să-l apere de nepoftiţii care hălăduiau prin turbulentul vest american din secolul XIX. Autoritatea americană se impune, în cele din urmă, cu fermitate. Epoca pionieratului s-a încheiat! În 1901, Noul Glarus este încorporat Statelor Unite şi inclus în comitatul Green al statului Wisconsin. Anexarea la sistemul administrativ american rămâne formală, de vreme ce fosta colonie păstrează identitatea culturală. Locuitorii de azi aparţin spiritualităţii elveţiene, deşi sunt cetăţeni americani şi anglofoni. Peste tot drapelul elveţian flutură alături de cel american, se aud jodeluri întocmai ca în Alpi, se joacă jass, casele cu jardiniere la ferestre sunt construite în stil chalet, pe mesele localnicilor, în restaurante şi pensiuni, se mănâncă pâine zopf, cartofi roscht, cârnaţi kalberwurst, găluşte spaetzli şi cozonac stolle. Principalele produse ale economiei locale sunt brânza şi berea fabricate după metode elveţiene.Vechiul Glarus se regăseşte în folclorul bine conservat şi bine valorificat prin diverse festivaluri, la fel ca şi în aspectul general al aşezării. De Noul Glarus se leagă numele scriitorilor Herbert Oswald Nicholas Kubly şi John Luchsinger.

Patriotismul nu permite jumătăţile de măsură. Nu se cheamă patriotism, dacă devotamentul se manifestă nu pentru întreg universul material şi spiritual al naţiunii, ci doar asupra a ceea ce place sau convine spiritului oportunist. Mai toţi leagă românismul de Carpaţi, dar uită de Bărăgan! Degeaba ne mândrim cu Mangalia, dacă spunem că Balcicul şi Coasta de Argint ne sunt străine. Puţin a lipsit în 1878 ca sangeacul Mangalia să nu ne fie dat, iar astăzi Vama Veche să nu facă parte din România! Satul Ostrov, cu celebra podgorie de afuzali, aparţinător de fostul judeţ Durostor, este frântura din Cadrilater rămasă României, graţie unui joc al sorţii. Se ştie că, în septembrie 1940, judeţul Durostor cu vechea Ţară a Deliormanului cu tot, a trecut la bulgari.

Naţiunea şi ţara trebuie privite în întregul lor şi nu doar mărginit la graniţele trasate de mai marii zilei. Se zvonea, până în prima jumătate a secolului XX, că în regiunea Kebir Glif din Sahara Egipteană, aproape de graniţa cu emiratul Fezzan şi Ghadames, ar exista o oază minunată. Papirusurile spun că ţinutul este patria de origine a vechilor egipteni şi că acolo s-ar afla comori, artefacte şi vestigii de valoare inestimabilă. Oaza care se cheamă Zerzura, este zugrăvită în „Cartea perlelor ascunse”, scrisă prin secolul XIII şi care preia, la rându-i, texte antice pierdute. Minunatul pământ este evocat în legendele beduinilor şi negrilor Toubou din Munţii Tibesti. Emirii din Cerinaica deţin un inel cu rubin foarte vechi, despre care se spune că provine din comorile Zerzurei. La sfârşitul anilor 1920, prinţul egiptean Kemal Hussein el Din, publica un articol despre Zerzura în revista „National Geografic”. Materialul atrage atenţia ungurului Ladislau Ede Almásy conte de Zsadány şi Torokszentmiklos. Intrigat şi fascinat de legendă, îşi propune să găsească oaza. Întreprinde trei expediţii finanţate de Kemal el Din. Se spune că Zerzura a fost găsită în 1933, dar că se păstrează secretul asupra descoperirii. Oricum, contele Almasy, în cărţile sale, „Cu automobilul prin Sudan”; „În aer şi pe nisip”, „Sahara necunoscută” şi „Operaţiunea Salaam”, nu afirmă clar că a pus piciorul pe legendarul tărâm. În drumurile sale, Almasy descoperă în Nubia, la graniţa dintre Egipt şi Sudanul Anglo-Egiptean, populaţia magyararab. În limba arabă, „arab”, înseamnă „trib”. Membrii tribului magyar se trag din ungurii care, în 1516, au intrat ca mercenari în armata otomană. După încheierea serviciului militar, primesc pământ şi se aşează în zona Wadi Halfa. Almasy a observat că băştinaşii îşi aminteau originea, iar limba lor păstra câteva zeci de cuvinte ungureşti.Wadi Halfa, patria magyrarabilor, este, din 1899, un condominiu egipteano-sudanez. De când au fost găsiţi, în 1935 şi până azi, magyararabii s-au bucurat de sprijinul material şi moral al tuturor guvernelor care s-au perindat la Budapesta, fără deosebire de culoare politică.

La 29 iunie 1882, se năştea la Vlaho-Clisura istoricul, scriitorul şi diplomatul Marcu Beza. Clisura este una dintre valahiile din munţii Pindului. O monografie a micii ţări româneşti aşezate la poalele culmii Agurlu al Kiaku (Ogorul lui Chiacu) a fost scrisă de Gheorghe Ruva. Marcu Beza a fost, în anii 1930 – 1940, consulul României la Ierusalim şi administrator al aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă. Având ocazia să călătorească, Beza întâlneşte în Sinai tribul geabelilor, beduinii valahi. Sunt români din valea Dunării, aduşi aici de împăratul Iustinian ca să slujească Mănăstirii Sfânta Ecaterina. Ştiu de unde li se trage spiţa şi păstrează în graiul lor o seamă de cuvinte româneşti recogniscibile ca sonoritate chiar şi de străini. Un prieten druz, care a servit în armata Israelului cantonată în Sinai, mi-a spus că, odată venit în România, i s-a părut ciudat să audă o limbă pe care el o ascultase lângă zidurile Sfintei Ecaterina! Deşi au renunţat la creştinism încă din secolul XVIII, când trec la religia islamică, geabelii continuă să rămână legaţi de Sfânta Ecaterina, pe a cărei moşie muncesc. Marcu Beza a informat lumea despre beduinii valahi din Sinai prin lucrările „Urme româneşti în răsăritul ortodox” şi „Pe tărâmuri biblice. Palestina, Siria, Cipru şi Muntele Sinai”. Un trib de beduini valahi, de data aceasta nomad, îşi mână turmele de o parte şi de alta a fluviului Iordan, prin Samaria şi Gaalad. Se pare că ultima dată au fost văzuţi în anii 1960. Pe geabeli avea să-i întâlnească Ioanichie Balan, care-i va aminti în volumul „Mărturii româneşti la locurile sfinte”. Câteva articole postate pe internet readuc în conştiinţa publică pe valahii sinaiţi. Atât! Nicio preocupare a statului nostru de a-i ajuta pe geabeli, de a-i face să se simtă români, aşa cum ungurii i-au adus pe magyararabi în familia lor.

Patriotismul este o practică, este un mod de viaţă. Iată două cazuri simptomatice, care nu necesită comentarii! În volumul „Lumi Galactice”, Doru Davidovici redă un fragment dintr-un interviu acordat de matematicianul şi poetul american de origine maghiară, John von Neumann. Întrebat de ziarist dacă pe Pământ există popoare de origine extraterestră, savantul răspunde:„Da, noi maghiarii”. În lucrarea „Aventuri în tunelul timpului”, Simion Săveanu relatează afirmaţia unui om de ştiinţă peruvian cum că Babele, Sfinxul din Bucegi şi Omu sunt realizări antropice. Colegii români îl contrazic, spunând că stâncile au fost modelate de intemperii. Într-un almanah „Flacăra” din anii 1970, s-a publicat că pe una dintre Babe, atunci când lumina cade sub un anume unghi, se văd semnele unei scrieri străvechi. Ştirea nu a trezit vreo emoţie. A fost uitată!

Să cugetăm la ce a scris Mihai Eminescu în numărul din 17 decembrie 1881 al ziarului „Timpul”: „Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi”. Patriotismul nu este un sentiment învechit, aşa cum cred unii. Într-o zi, când pământenii vor coloniza corpurile cereşti, vor spune că patria de origine este Pământul şi nu o ţară oarecare de pe faţa planetei. Să nu uităm totuşi că, din hăurile Cosmosului, Pământul se vede, dacă se vede, mic, mic de tot.

ÎNTREZĂRIRI 15

RESTITUIRI ÎNVĂŢĂTORUL ILIE VÂRŞĂ

Gheorghe POSTELNICU

În 1912, pe un teren de 7500 de metri pătraţi donat de avocatul Dumitru I. Carp, aflat lângă

calea ferată, a fost construită prima şcoală din satul Bădila. Clădirea avea o sală de clasă, destul de

spaţioasă, şi o cancelarie. În imediata apropiere a fost ridicată „casa şcolii”, compusă din 4 camere,

sală şi prispă, în care urma să locuiască directorul. Inaugurarea a făcut-o învăţătorul Moise Popescu,

înlocuit, de la 1 noiembrie 1922, de Ilie Vârşă, care a condus această unitate şcolară până la 1

septembrie 1961. S-a născut în 1901 în cătunul Curcăneşti (Lunca Frumoasă) în familia Ecaterinei

Mehedinţu şi a lui Ion Vârşă. După un stagiu de doi ani la Şcoala militară pregătitoare de ofiţeri în

rezervă din Bacău, cu diplomă de capacitate obţinută la Şcoala militară Roman, a susţinut examene de diferenţe la Ploieşti şi a

intrat în învăţământ, la Cislău. Aici s-a căsătorit cu Lucreţia Ghenu (n. 1895), „învăţătoare cu 7 clase de liceu”, apoi învăţătoare

ajutătoare, cu definitivatul obţinut în 1919 la Şcoala Normală de băieţi din Galaţi. Era fiica Anei şi a lui Ion Ghenu din comuna

Oancea, judeţul Covurlui.

Ilie şi Lucreţia Vârşă au condus Şcoala Bădila cu fermitate şi dăruire. Efectivele de elevi creşteau an de an. În 1925

erau înscrişi 103 şcolari. În 1927 s-a mai construit o sală de clasă, dar au mai trecut 3 ani până când s-a făcut o sobă! Curtea

şcolii a fost împrejmuită cu un gard lung de 250 de metri, cu temelie de piatră la şosea (1929). Într-una din săli s-a ridicat o

scenă pentru desfăşurarea serbărilor şcolare, urmate, de obicei, de bal, activităţi din care se colectau fonduri pentru întreţinere.

Din 29 ianuarie 1925 s-au deschis cursurile pentru adulţi: tâmplărie (cu maestrul de lucru manual Nicolae Ghiculescu) şi

croitorie (cu învăţătoarea Lucreţia Vârşă), joia şi sâmbăta după-amiaza şi duminica dimineaţa. În 1929, la Şcoala Bădila se

făceau 5 clase. Casa învăţătorului avea o grădină-model, cu pomi şi flori exotice (verbine, migdali). Pe 16 martie 1926 s-a

constituit biblioteca şcolară, „cu un pachet de cărţi primite de la Revizoratul Şcolar Buzău”, şi, ulterior, de la Casa Şcoalelor. În

1935 biblioteca avea 155 de volume. Dârzul Ilie Vârşă cerea insistent Direcţiei Horticole din Ministerul Domeniului Public şi al

Agriculturii, recuperarea „terenului de experienţe şcolare” aflat în folosinţa pepinierei de stat Ursoaia. Terenul era la Sarea lui

Buzău, în apropierea Cheilor Ciutei. Se aştepta ca învăţătorii să fie împroprietăriţi cu pământ din moşia boierului Ruşaveţeanu,

ca urmare a unor promisiuni guvernamentale mai vechi.

Ilie Vârşă a fost secretar al Comitetului şcolar comunal (preşedinte, preotul Constantin Stătescu), membru societar la

Banca Populară, subrevizor şcolar „de cancelarie şi control”, preşedinte al Cercului cultural „Voievodul Mihai”. În aprilie 1933

a obţinut gradul didactic II, în 1938, gradul I. „Domnul Ilie Vârşă e învăţătorul ideal, care astăzi, ca şi ieri, îşi face datoria ca un

adevărat apostol al neamului” (subrevizor şcolar N. Macovescu, la 14 ianuarie 1935). Unele serbări se ţineau în pădurea Nifon,

împreună cu elevii din Pălici şi Ursoaia, conform „itinerarului de lucru” al Cercului cultural. În anii şcolari 1927-1928 şi 1937-

1938 a funcţionat câte o clasă cu 12 elevi din Ţigănie în satul Afumaţi, „pendinte de Şcoala Bădila”, în locuinţa unor săteni (Ion

Năpruiu şi Dumitru Mincu).

În ianuarie 1928, la primele semne ale bolii, Lucreţia Vârşă solicita concediu medical. Au urmat numeroase internări la

Spitalul Cantacuzino din Bucureşti. Deprimată de suferinţă, şi-a pus capăt zilelor cu un foc de revolver, pe 5 iulie 1937.

Mormântul învăţătoarei de 42 de ani se află în cimitirul din Bădila, în apropierea monumentului eroilor, străjuit de o cruce mare

de piatră, ridicată pe 16 iulie 1938. Pe patul de moarte, Lucreţia l-a pus pe Ilie să jure că îşi va reface viaţa alături de buna lor

prietenă, Filica Iancu din Ciuta, şi că vor avea copii…

Filica (n. 19 august 1905) era fiica Irinei-Rahira şi a lui Nicolae Iancu, vestit cioplitor în piatră. Monumentele sale

împodobesc şi astăzi cimitirul din Ciuta. În copilărie, Filica a fost victima unei explozii care i-a zdrobit degetele mâinii stângi.

Dusă prea târziu la spital, i s-a amputat braţul de la cot. Faptul că tricota şi cosea, folosindu-se şi de proteză, a constituit ceva

senzaţional în vremea aceea, un model de tărie sufletească. A urmat Şcoala Normală din Buzău şi a susţinut examenul de

capacitate în iunie 1928, la Ploieşti. În octombrie 1937 s-a căsătorit cu Ilie Vârşă şi s-a transferat la Bădila. Din 1939 a fost mai

mult singură cu toate clasele, Ilie fiind concentrat de multe ori.

După moartea lui Dumitru Carp, binefăcătorul satului Bădila, care avea aici 50 de hectare de teren arabil şi 520 de

hectare de pădure, soţia acestuia, Maria Carp, s-a adresat instanţei judecătoreşti pentru a recâştiga terenul şcolii, „sub motiv că

nu există actul de donaţie, şi că grădina n-ar fi necesară şcoalei”. A câştigat procesul după nouă ani, moment în care gardul

şcolii a fost mutat sub streaşina clădirii. După cutremurul din 9-10 noiembrie 1940, datorită stricăciunilor mari, se învăţa din nou

în cancelarie, dar subinspectorul şcolar Petre Popină, din Bălăneşti, recomanda, pe 17 decembrie, să se pună „la loc de cinste”,

portretul Căpitanului, să se întocmească „arhiva stolului de străjeri din şcoală” şi să se strângă o mare cantitate de …păr de porc.

Alte vremuri, altă politică. Într-un Raport de activitate din 15 decembrie 1949, directorul Ilie Vârşă făcea cunoscut că

„s-a lucrat la pavoazarea şcoalei şi a sediului Căminului în vederea sărbătoririi a 70-a aniversări a zilei de naştere a Marelui

Stalin, desrobitorul popoarelor”. La capitolul „Greutăţi întâmpinate”, inimosul dascăl scria că „elevii de la cursul elementar vin

o bună parte din ei desculţi şi dezbrăcaţi, fiind lipsiţi de mijloace” şi că „se constată o rea voinţă a neştiutorilor de carte pentru a

urma cursul de alfabetizare”. Biblioteca şcolii mai avea 80 de volume, dar în clădire atârnau, precum ţoalele pe gard, 10 lozinci

„cu conţinut democrat” şi două gazete de perete. În sat funcţiona un subcentru de lapte pentru 60 de persoane, dintre care 18

erau şcolari. În 1951, a venit, trasă de boi, caravana cinematografică. Pe un perete al şcolii, în aer liber, s-a proiectat filmul

„Mitrea Cocor”. S-a strâns tot satul pentru a urmări aventurile bravului ţăran în luptă cu exploatatorii.

Pensionaţi în 1961, Filica şi Ilie Vârşă s-au retras la Ciuta, în străvechea casă a lui Nicolae Iancu, îngrijind de mama

Rahira, imobilizată la pat de un accident vascular cerebral. Au trăit modest, din puţinele resurse pe care le-au avut. Chiar dacă

au visat la ea, nu au putut să aibă propria locuinţă. Au nutrit o înaltă conştiinţă a lucrului bine făcut, a dăscăliei curate. Buna

Filica a sfârşit, ca şi Lucreţia, răpusă de cancer (septembrie 1970). Ilie Vârşă, „învăţător de grad superior”, ofiţer în rezervă, s-a

stins din viaţă cinci ani mai târziu. Viaţa sa sentimentală a fost la fel de încărcată. Neputând avea copii cu cele două soţii, nu s-a

dat bătut. Şi-a încercat norocul cu servitoarea Anica Androne (n. 1904 în Bădila), care i-a adus pe lume un băiat (Ilie) şi o fată

(Florica). Naşul de botez al copiilor a fost părintele Diogene Posmagiu. Fetiţa a fost crescută de la 5 ani de mama Filica. Prin

căsătorie, a devenit Giurcă şi s-a stabilit la Pucioasa.

Cumplit ca un aruncător de flăcări, neînfricat, intransigent, Ilie Vârşă a aplicat dictonul „Totul pentru ceilalţi, nimic

pentru noi”. Un titan al Şcolii Bădila. Un erou. Amintirea sa ar trebui să creeze disconfort actualei generaţii de dascăli, care nu

are, nicidecum, cultul înaintaşilor…

ÎNTREZĂRIRI 16

PORTRET

DUMITRU (DEM) AHRIŢCULESEI

Pentru copilul cu ochii ca vioreaua, lungile seri de iarnă aveau un farmec nespus. Ore întregi asculta cu nesaţ

– în timp ce flăcăii şi fetele adunaţi la clacă curăţau ştiuleţii de cucuruz – snoavele vreunui bătrân hâtru sau basmele

povestite de vreo bătrână gârbovită de ani. Şi la şezători, şi la hore, era nelipsit. Cimiliturile, baladele populare din

moşi-strămoşi, melodiile vechi cântate de vreun scripcar uitat de vreme – toate aceste comori le sorbea cu nesaţ

şcolarul Ahriţculesei Dumitru, cum îl striga dascălul la catalog.

Pasiunea aceasta pentru folclor a crescut o dată cu anii. Din clasa a III-a de liceu – de prin anul 1923 – a

început să culeagă în mod organizat poezii şi proză din folclorul judeţului Botoşani, locul său de baştină. Prima

culegere de folclor publicată a fost cea apărută în 1929, în revista învăţătorilor din Dorohoi, „Cuvântul nostru”. Cum

prin acea vreme pe când era elev în ultima clasă a liceului din Siret, un profesor al său, el însuşi pasionat culegător

de folclor, i-a adus tânărului Ahriţculesei un formular al Arhivei de folclor de pe lângă Academia Română, pentru a

deprinde modul ştiinţific în care trebuia să fie culeasă bogăţia încă neştiută a literaturii populare. De atunci a devenit

unul dintre cei mai harnici culegători de folclor din ţară.

Pentru activa participare la această muncă nobilă, Arhiva de folclor a Academiei l-a premiat în 1934 cu

premiul II, recunoscându-i-se meritele pe acest tărâm. Stabilit din 1940 pe meleaguri buzoiene (căsătorit cu Tica

Steriade, din Robeşti – Pârscov, n.n.), Dumitru Ahriţculesei culege folclor din teritoriile judeţelor Buzău şi Prahova.

Notabilă este varianta baladei populare Ghiorghilaş, culeasă din Runcu – Robeşti. Comoara cu migală adunată s-a

revărsat într-o serie de culegeri publicate în diferite edituri.

Pentru meritele sale deosebite în activitatea de folclorist, D. Ahriţculesei a participat la cel de al X-lea

Congres internaţional al lingviştilor (1967) şi la cel de al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie

romanică (1968) – ambele ţinute la Bucureşti.

(după Ion Dragomirescu, în „Viaţa Buzăului” din mai 1968)

ABC – ul MEU FOLCLORISTIC

Cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la

înfiinţarea Arhivei de folclor a Academiei clujene,

Anuarul de folclor I din 1980 a publicat un articol inedit

al cunoscutului profesor Ion Muşlea. Articolul mi-a

răscolit amintirile, fiindcă primele mele preocupări de

folclor se leagă de activitatea acestui neobosit cercetător

şi îndrumător care a fost Ion Muşlea.

Totul a început în 1923, la Dorohoi, unde

profesorul D. Furtună dăduse viaţă unei reviste de

muzică, artă populară şi folclor numită „Tudor Pamfile”.

Acesta abonase pe mai toţi elevii de la şcoala secundară

unde funcţiona ca director. Peste câţiva ani în numărul

din iunie-iulie 1929 al revistei „Cuvântul nostru” îmi

apărea deja culegerea „Amintire din Munţii Balcani” (88

versuri), debutul meu de fapt în lumea culegătorilor de

folclor. Cam pe atunci apăruseră şi primele aparate de

radio, odată cu înfiinţarea postului de radiodifuziune

Bucureşti. În satul nostru nu exista decât un singur

aparat de radio. Cu ocazia unei vizite făcute unui

consătean din Bucureşti, am făcut cunoştinţă cu

crainicul de radio care mă impresionase cel mai mult şi

căruia cunoscuţii îi spuneau doctorul. V. Voiculescu.

Faptul că era autorul unui îndrumător pentru culegătorii

de folclor mi s-a părut şi mai interesant. În vacanţa de

iarnă a anului 1930 / 1931, datorită institutoarei

Moldoveanu din oraşul Siret am primit un apel volant

prin care Ion Muşlea se adresa tuturor culegătorilor de

folclor, oferindu-le îndrumări şi o adresă, aceea a

Arhivei de folclor clujene. În ziua de 4 martie 1931,

factorul poştal mi-a adus o cărticică extrem de preţioasă

Chestionarul folcloristic semnat de Gh.D.Mugur şi dr.

V.Voiculescu. Aceasta conţinea un impresionant număr

de întrebări vizând toate domeniile etnografiei şi

folclorului, într-o tematică şi arhitectură care dovedeau

cunoştinţe foarte detaliate ale autorilor ei. De fapt, sub

îndrumarea acestor două chestionare-metodă s-a

desfăşurat întreaga mea activitate de culegător în cadrul

Arhivei clujene de folclor. Într-atât m-a pasionat această

muncă de culegător, deplasările, farmecul dialogurilor,

plăcerea rigoarei de transcriere, încât la un moment dat

am renunţat şi la serviciu numai ca să duc la bun sfârşit

obiectivul propus. După aproape 20 de ani, la 2

octombrie 1950, primesc o scrisoare de la Ion Muşlea,

care îmi scrie că răspunsurile mele la chestionare

fuseseră „cele mai bune din judeţul Dorohoi”. Mai

târziu, într-o altă scrisoare, datată 9 febr.1951, mă

măgulea în mod deosebit: „Felul dumitale de lucru

constituie o garanţie pentru calitatea prezentării

materialului”. Dem AHRIŢCULESEI

PIŢIGOI

Piţigoi, măi piţigoi, Că tu dacă îi veni,

Rău te-ai supărat pe noi… Florile mi-or înflori,

Cum te-ai supărat te-ai dus Mi-or cânta şi păsărele

La nimeni nimic n-ai spus Şi-oi cânta şi eu cu ele.

Şi te-ai dus şi n-ai venit Şi-oi cânta şi eu odată,

Să ne mai ţii de urât. Să m-audă lumea toată.

Se vede, ne ocoleşti Şi-oi cânta cu-atâta foc,

Că nu dai pe la fereşti Să stea călătorii-n loc.

Cum dădeai de-atâtea ori, Şi-oi cânta cum ştiu să

Şi spre seară şi în zori… cânt

Cum te-opreai la geam voios Pentru-al ţării scump

Şi săreai în sus şi-n jos. pământ.

De privaz te agăţai Şi-oi cânta de la fereastră,

Şi cu ciocu-n geam băteai Pentru scumpa ţara

Şi-ntrebai în legea ta noastră.

Ce fac în căsuţa mea… Şi-oi cânta de bucurie,

Iar acum, de când nu vii, Pentru scumpa Românie.

Mă întreb, pe unde-oi fi?...

Ori nu vii de supărat, Din colecţia de folclor

Ori ceva ţi s-a-ntâmplat!... Dem Ahriţculesei

Dacă mai trăieşti pe lume, Cules de la Filofteia

Vino dragule, şi spune!... Steriade şi Roxana Steriade

Vino că tare doresc, din Robeşti (Pârscov),

Să văd ceea ce iubesc. iunie,1967

ÎNTREZĂRIRI 17

C O N S T A N T I N B R Â N C O V E A N U (1654 - 1714) Serghei COLOŞENCO

ORIZONTAL: 1) Tatăl lui C-tin

Brâncoveanu, fiul lui Preda

Brâncoveanu, mare vornic, şi nepot al

lui Matei Basarab, era urmaş al lui

David, postelnicul din Brâncoveni,

care, la rându-i descindea din vestita

familie a boerilor Craioveşti, ucis de

seimeni, în 1655, sub poalele

Mitropoliei bucureştene. – Protopopul

Ţării Bârsei şi autorul notelor

cronicăreşti despre lupta de la Zărneşti

unde Constantin Brâncoveanu a ieşit

biruitor contra nemţilor, 11/21 august

1690 (Vasile). 2) Scriitorul român care a publicat în „Revista română”, 1861, „Însemnările de taină” ale lui

Constantin Brâncoveanu (Al. I.). – La Rucăr! 3) Introducerea acestui procedeu de imprimare a textelor scrise s-a

făcut în timpul domniei lui Constantin-vodă Brâncoveanu, la Snagov, Buzău, Târgovişte, Râmnic, Bucureşti, Alep

(Siria), Tiflis (Georgia) îmbogăţind Biblioteca domnească şi alte lăcaşuri. – Moşia din acest sat vâlcean a fost

cumpărată de domnitor cu 200 de taleri. 4) Loc gol! – Localitatea de lângă Bucureşti unde se află un ansamblu

arhitectonic reprezentativ pentru epoca brâncovenească format din biserică (1688) şi palatul domnesc (1702), folosit

de Constantin Brâncoveanu ca reşedinţă de vară. 5) Ţinut în nord-vestul ţării. – Autoarea studiului „Constantin

Brâncoveanu şi cronistica epocii sale” (Aurora). – Constantin Cantacuzino. 6) A treia notă muzicală. – Judeţul

Prahova (abr.). – Cută! 7) Ţară europeană de unde trimişii lui Brâncoveanu au achiziţionat cărţi pentru biblioteca

personală a domnitorului. – „Casa…”, clădirea pe care voia Brâncoveanu s-o înalţe în incinta Academiei Domneşti

de la Sf. Sava ce urma să cuprindă tipăriturile şi manuscrisele din epocă (nom.). 8) Poiană în judeţul Buzău. –

Alexandru Rosetti. – Cap de copil! 9) Stil în arta românească medievală, caracterizat prin echilibru, bogăţia

decoraţiilor sculpturale şi picturale, motive populare etc. întâlnit la Palatul Mogoşoaia, legat de numele

domnitorului. 10) Vechi arme de atac. – Om de ştiinţă şi diplomat român, a publicat „Acte privitoare la un depozit

de bani al lui Constantin-vodă Brâncoveanu la Zecea Venieţiei”, în 1883 (C-tin). 11) Nume feminin. – Cale. – Aurel

Lecca. 12) „Juvenile idiophatic arthritis” (abr.med.). – Istoric român, a publicat „Monetele din Ţara Românească în

timpul lui Constantin Brâncoveanu” (Florica).

VERTICAL : 1) Sat în Dâmboviţa, la sud de Titu, unde Constantin Brâncoveanu a construit un palat în 1698,

monument de artă bizantină. – Sat în vechiul Romanaţi unde vodă a avut o moşie pe care i-a dat-o lui Ştefan, fiul, în

1708. 2) Cu alte cuvinte. – Oamenii de pe domeniile brâncovenilor, liberi sau şerbi, unii numiţi rumâni, aflaţi în

dependenţă personală. 3) A descris „Domnia lui Constantin Brâncoveanu şi românii din Transilvania” într-un studiu

apărut în 1989 (Ioan Aurel). – Mezina familiei Brâncoveanu, măritată cu C-tin Băleanu. 4) Gen de plante liliacee de

baltă. – Una din cele şapte fete ale Mariei şi Constantin Brâncoveanu. 5) Viteji. – Mamifere din Tibet. 6) Horia

Stancu. – „Globus palidus” (abr.med.). – Apare Domnul! 7) Carte de cult ortodox care cuprinde cântările din fiecare

zi a săptămânii, tipărită la Buzău, în 1700, a fost donată de C. Brâncoveanu, împreună cu alte cărţi bisericeşti,

ctitoriei sale de la Sâmbăta de Sus. – Principalul motiv al mazilirii lui C. Brâncoveanu, care l-a dus la pieire (pl.). 8)

Facilităţile pecuniare cu care C. Brâncoveanu i-a încurajat pe tinerii studioşi de la Academia Domnească. – Om

bogat. 9) Oraş în Italia. – A angaja cu plată sau cu simbrie (înv.). 10) Vargă. – Gresie fină. 11) Vase mari cu vele

construite în şantierul naval otoman de la Giurgiu, cu care a fost înzestrată flota fluvială; cele „trei domneşti” păzeau

Dunărea între Rahova şi Cerneţi (sg.). – Operă de G. Puccini. 12) Sfetnicul credincios al lui C. Brâncoveanu, clucer

din neamul Văcăreştilor, decapitat împreună cu domnitorul şi cu cei patru fii, la 15/26 august 1714, în faţa sultanului

Ahmed al III-lea, Ali paşa, marele vizir, şi al ambasadorilor străini de la Constantinopol. – Subterană în palatul

domnesc de la Potlogi. DICŢIONAR : ARIA, ABAM, NAMI

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

ÎNTREZĂRIRI 18

ULTIMUL POET DAC

Gheorghe POSTELNICU

Când Ion Gheorghe, Heghemonul protocronismului textualist, şi-a stabilit reşedinţa de

vară în satul Sărăţeanca (Pietroasele), câţiva scriitori buzoieni au început să-l viziteze, pentru „a se

minuna” de statuetele care îi împovărau căsuţa şi curtea. Printre discipoli s-a aflat, de fiecare dată,

poetul Marin Ifrim, o strălucitoare „glorie locală” cucerită inexplicabil de discursul său politic, ca

şi delicatul Nistor Tănăsescu, un administrator onest al moştenirii literare gheorghiene. Cu timpul,

vizitatorii s-au împuţinat, deoarece gazda ţinea cu tărie să fie singurul orator, iar socialismul şi

dacismul, doctrine de necombătut. Maestrul urma să împlinească 75 de ani şi autorităţile culturale

ar fi vrut să-l sărbătorească şi altfel decât printr-o întâlnire la Biblioteca Judeţeană, aşa încât

subsemnatului i s-a pus la dispoziţie depozitul de carte pentru a explica una din cele mai greu de

înţeles opere literare scrise în limba română. Într-un an şi jumătate s-au aflat sub ochii noştri peste

20.000 de pagini. Poetul ne-a stat aproape, cu propria neîncredere şi cu speranţa că nu vom putea

ieşi vreodată la lumină din labirint, dar norocul îi ajută pe cei stăruitori şi suntem astăzi îndreptăţiţi să afirmăm că opera lui Ion

Gheorghe este un exemplu de forţa literaturii de a crea alt timp şi altă realitate. În acest sens, eseul „Ultimul poet dac” (Colecţia

Biblioteca Europeană, Seria Collegium, EuroPress Group, 2014) poate fi considerat şi o încercare de a o desprinde din

strânsoarea unei evaluări conjuncturale, de a-i dezvălui misterul şi sugestiile, evadând în alte dimensiuni. Trecutul, un timp

fericit. Prezentul, un sezon trădat. Viitorul, un fond cultural care ne poate uni. Între ele, o graniţă subţire. Desigur, opera lui Ion

Gheorghe se deschide cu o cheie pe care munca noastră o face vizibilă sau nu. O alunecare dintr-un ev în altul, spre un tărâm

magic ce de fapt e în fiecare din noi înşine. O regăsire pe firul delicat al apartenenţei la istoria multimilenară. Sondările

ulterioare au coborât şi mai mult în opera subtextuală prin anexarea ţărmului plutonic al unor manuscrise. Dacismul gheorghian

nu este declarativ. El se bazează în aceeaşi măsură pe revelaţii şi pe cercetare, în alcătuiri care au ca vectori Spaţiul şi Timpul.

Chiar dacă pare o glumă, opera lui Ion Gheorghe, atât de generoasă în proporţii, este foarte concentrată. Criticul trebuie

să decomprime o poetică originală care nu se poate măsura cu mărimile analizei obişnuite, fiind vorba de o metaalcătuire la

limita contingentului şi a istoriei recompuse. Abia după ce am reluat analiza volumelor importante ne-am convins definitiv de

coerenţa acestei opere gigantice aflate în stare de consistenţă şi rezistenţă. Agregarea nu mai putea fi pusă la îndoială, pentru că

agregarea este elementul care înfruntă timpul.

Azi, 12 decembrie 2013, am avut neplăcerea să-l ascult, la New York, pe Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al

Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca (sau cum i-a plăcut să-l numească: „Kolozsvár”) vorbind, dintr-o perspectivă

“academică”, despre valorile multiculturale din Transilvania, create de români, germani, maghiari, evrei şi alte naţionalităţi, de-a

lungul veacurilor. Spre surprinderea mea, nu s-a menţionat nici un nume românesc de creator de cultură sau artă din

Transilvania.

Tot de la emeritul profesor român (?) am aflat cu surprindere că Transilvania a aparţinut Ungariei pâna la anul 1688

când a fost ocupată de imperiul Habsburgic. Oare emeritul profesor român nu a auzit de Paşalâcul de la Buda din anul 1526 sau

poate o fi fost şi un Paşalâc la Kolozsvár ?!

L-am întrebat de ce nu vorbeşte şi despre daci, când în inima Transilvaniei sunt rămăşiţele Statului Dac la tot pasul, iar

domnul profesor mi-a răspuns că aici se discută numai de Transilvania, începând cu perioada de când a primit acest nume de la

unguri, în secolul al XI-lea (!)

I-am replicat că Laonic Chalcocondil (1423—1490)[1], unul dintre cei mai de seamă istorici bizantini din secolul al

XV-lea (sic!), numeşte “Transilvania”, Dacia peonilor, dovedind o cunoaştere exactă a realităţilor etnice (populaţia predominant

„dacă”) dânsul nu părea să-şi aminteacă numele de Dacia Peonică, dar a ţinut, academic, să-mi corecteze pronunţarea numelui

lui Laonic Chalcocondil, cu toate că atunci când se referea la Făgăraş pronunţa numele acestuia foarte ciudat… „Fogaras” (!?!).

Când, în pauză, îi spuneam unui prieten că: „Cine vrea să mă asculte, / Sfatul meu îi poate prinde bine, / Se pot spune

prostii multe /Şi-n cuvinte mai puţine!”, un colaborator al distinsului Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universităţii

Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, tocmai trecea prin spatele meu, şi nu a putut să se abţină să nu menţioneze că...m-a auzit. Sigur

că frica m-a cuprins pe loc (!)... aşa că, acum doresc să-i dau un răspuns, în scris, domnului Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP,

Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, cu privire la multiplele erori voite (sic!) din prezentarea domniei sale şi o

fac din două motive: o dată pentru că îi respect pe maghiari deopotrivă cu românii şi apoi pentru că Mişcarea Dacologică iubeşte

adevărul. Maghiarii au pretenţii teritoriale la toţi vecinii. Dacă aceste pretenţii sunt întemeiate sau nu, dacă ele sunt corecte şi

argumentate istoric, e treaba istoricilor maghiari, sloveni, slovaci, austrieci, sârbi, croaţi şi ucrainieni. Pe mine mă priveşte

Transilvania. În şcolile române şi maghiare din Transilvania se învaţă faptul că la venirea maghiarilor – la începutul secolului X

– în Transilvania era vid de populaţie. Asta e principala teorie pentru care maghiarii în ziua de azi revendică Transilvania. Astfel

pentru maghiari:

- nu are nici o importanţă faptul că populaţia majoritară – de aproape 80% (şi nu de 45 % cum ne explică academic domn’

Profesor) – din Transilvania e de origine română;

- nu are nici o importanţă că în inima Transilvaniei sunt rămăşiţele statului DAC la tot pasul;

- nu are nici o importanţă că românii vorbesc şi astăzi limba lor străveche ( şi NU o „new latin language”, cum academic ne

explică domn’ Profesor Pop), deşi sunt în mijlocul unor state de origine slavă;

- nu are nici o importanţă că într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei

Ioan Paul al II-lea şi membru al Comisiei Teologice Internaţionale, unul din oamenii care au avut acces la documente secrete din

arhiva Vaticanului, a făcut o declaraţie surprinzătoare: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum

şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea

sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai

ÎNTREZĂRIRI 19

degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din

Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.a.)”;

- nu are nici o importanţă că Transilvania însăşi poartă un nume latin şi nu maghiar, şi nu are importanţă că Transilvania nu a

făcut parte niciodată din Ungaria (iar nu aşa cum ne explică academic Pop că inclusiv după Paşalâcul de la Buda, Transilvania a

făcut parte tot din Ungaria, până la ocuparea ei de către Imperiul Habsburgic în anul 1688);

- nu are absolut nici o importanţă că ungurii înşişi se recunosc pe sine ca migratori, venind din Asia şi asediind o mare parte din

Europa.

Nu! Ei spun că Dacii au dispărut din istorie şi că Transilvania era goală când s-au refugiat ei, în urma războiului cu

moravii şi bulgarii, care i-au împins spre Nord. Documentul care consfinţeşte aceste convingeri maghiare este celebra: “Gesta

Hungarorum” a lui Anonimus. Problema e că până şi această scriere vorbeşte de lupta de 200 de ani a maghiarilor pentru a

cuceri Panonia şi mai târziu Transilvania şi de faptul că s-au luptat cu ducii Menumorut şi Glad, iar în anii 904 au de-a face în

Transilvania cu un localnic pe nume Gelu care conduce o formaţiune statală locală.

G.D. Iscru aminteşte de o informaţie din sec. IV transmisă prin cartea “Origines Hungaricae”, scrisă de Franciscus

Foris Otrokocius, la 1693, referitoare la limbile vorbite la curtea regelui hunilor: limbile gotice şi ausonica, unde prin limba

ausonilor se înţelege dacică care este, de fapt latina vulgară, potrivit prelatului maghiar Otrokocius. Attila Hunul (406-453 d.Hr.)

însuşi se intitula „rege al hunilor, al meduşilor, al goţilor şi al dacilor”, dovadă că dacii existau şi erau recunoscuţi de Attila. Să

nu uităm şi de Memoriul din 1784 al grofilor şi al baronilor unguri, care, simţindu-se, pe bună dreptate, venetici în Transilvania,

cerând ajutor armat de la administraţia habsburgică, pentru înăbuşirea revoluţiei vlahilor de la anul 1784, condusă de Horea,

Cloşca şi Crişan, recunoşteau că: „Părinţii noştri, veniţi din Sciţia, au cucerit cu lupte victorioase şi cu sângele lor această

scumpă patrie şi după ce au supus şi au făcut iobagi pe părinţii vlahilor care s-au revoltat astăzi, 1784, asupra noastră, dânşii

(n.a. adică ungurii) au domnit liniştit peste ei, ţinându-i totdeauna într-o aspră disciplină.“

Domnule Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca (sau Kolozsvár,

cum vă place să-l numiţi), sunteţi o cruntă dezamăgire pentru un profesor care îşi primeşte salariul lunar de la statul român, din

munca milioanelor de români, şi pentru cetăţenii românii care îşi trimit copiii la dumneavoastră pentru învăţătură!

În final ce trebuie ştiut este că, de-a lungul zecilor, sutelor şi miilor de ani, dacii şi urmaşii lor legitimi de azi, noi

românii, nu am avut nevoie de migratori, ci migratorii au avut nevoie de noi, şi ceea ce le cerem noi azi este puţin respect!

Dr. N. Săvescu www.dacia.org

Interviu de diac. George ANICULOAIE

TAINA EUHARISTIEI DĂRUIEŞTE OMULUI COMUNIUNE CU HRISTOS

Hristos este prezent în Biserică în chip adevărat, real, prin prefacerea pâinii şi a vinului în Însuşi Trupul şi Sângele Său,

în timpul Sfintei Liturghii. Prin împărtăşirea euharistică, credincioşii se unesc în mod deplin cu Iisus Hristos. Despre acestea şi

alte înţelesuri ale Sfintei Taine a Euharistiei ne-a vorbit pr. prof. dr. Ioan Tulcan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din

Arad.

Părinte profesor, vă rugăm să ne vorbiţi despre Cina cea de Taină ca moment al instituirii Tainei Sfintei Împărtăşanii

şi ca anticipare tainică a jertfei lui Hristos de pe Golgota şi a Învierii Sale, actualizate continuu în Jertfa Euharistică.

Sfânta Euharistie a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, ca lucrare sau Taină sfântă prin care

El Însuşi să fie cu noi oamenii până la sfârşitul veacurilor. Înaintea Patimilor Sale, Hristos Domnul a pregătit cea din urmă Cină

cu ucenicii Săi. Sfintele Evanghelii ne relatează că Iisus Hristos, „luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor a zis:

Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi. Că acesta este

Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28; Luca 22, 19-23; Marcu 14,

22-24; Ioan 6, 53). La Cina cea de Taină, Iisus Hristos Îşi retrăieşte, anticipat, cu ucenicii Săi, întregul drum al suferinţelor,

pătimirilor, jertfei, morţii şi Învierii Sale, pentru ca aceştia să înveţe din ceea ce Domnul le-a dat ca pildă, pe de o parte, dar, în

acelaşi timp, ei să ştie că, după moartea şi Învierea Sa, El va fi prezent cu ei în alt mod, tainic, sacramental, prin puterea Duhului

Sfânt, extinzând, întărind şi constituind Biserica, ca Trup al Său. În felul acesta, accesul la Hristos şi la lucrarea Lui mântuitoare

nu poate avea loc în mod direct altundeva decât în Biserică - Trupul Său.

Cum este prezent Hristos Domnul Cel jertfit şi înviat în elementele euharistice transformate prin invocarea Sfântului

Duh de către preot şi comunitatea credincioşilor?

Iisus Hristos ne-a învăţat că va fi prezent cu Trupul şi Sângele Său prin pâinea şi vinul ce se aduc în numele Lui şi

pentru El. Mântuitorul nu ne arată cum va fi El prezent în Euharistie, ci afirmă cu privire la pâinea pe care o oferă ucenicilor Săi:

„Acesta este trupul Meu“, iar cu referire la paharul cu vin: „Acesta este sângele Meu“, adică aceste cuvinte afirmă o realitate,

aceea a Persoanei Înseşi a Mântuitorului, prezentă în mod real în această Taină. Deci nu este vorba de o prezenţă doar prin

amintire, preînchipuită sau simbolică, ci de una adevărată, reală. Domnul Hristos Cel răstignit, mort, înviat şi înălţat la ceruri,

de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, este prezent în Euharistie în mod real, prin prefacerea sau transformarea pâinii şi a vinului,

aduse de credincioşi la Sfânta Liturghie, în Însuşi Trupul şi Sângele Său. Prin Duhul Sfânt are loc prefacerea darurilor de pâine

şi vin în Trupul şi Sângele lui Hristos, la rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt de către episcop sau preot, adică epicleza, pe

care comunitatea eclesială, adunată pentru Jertfa Euharistică, o înalţă în faţa tronului Celui Preaînalt, pentru a-L reactualiza pe

Hristos şi întreaga Lui lucrare mântuitoare în mijlocul, viaţa şi inima Bisericii Sale.

Deci, prin epicleză sau rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, Hristos Îşi reactualizează pentru fiecare generaţie de credincioşi

întreaga Sa iconomie mântuitoare, prefăcându-le darurile lor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Său.

Sfânta Euharistie este taină şi jertfă Sfânta Euharistie este deci jertfă reală şi nesângeroasă a Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos. În ce fel Sfânta

Euharistie îl aduce pe om în comuniune cu Hristos Cel înviat şi îi imprimă capacitatea jertfei de sine în Biserică?

Întrucât în Euharistie se actualizează întreaga lucrare de mântuire a oamenilor, ea este, în mod esenţial, o jertfă

adevărată: jertfa Trupului lui Hristos, Care Se dăruieşte pe Sine şi ca om Tatălui, într-un mod unic şi suprem. Este jertfă

adevărată, dar, totodată, Euharistia este şi o Taină reală: taina prezenţei Trupului şi Sângelui lui Hristos. Prin urmare, trebuie să

ÎNTREZĂRIRI 20

subliniem faptul că Sfânta Euharistie are un dublu aspect sau caracter: aspectul de Taină şi aspectul de jertfă. Prin această Taină

a Bisericii, credincioşii se împărtăşesc în mod real şi direct de Însuşi Hristos şi jertfa Lui mântuitoare. Astfel, prin împărtăşirea

euharistică credincioşii se unesc în mod deplin cu Iisus Hristos, viaţa lui Iisus Hristos devine viaţa mădularelor Trupului Său -

Biserica, încât fiecare mădular al Bisericii poate să spună împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu

Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20). Altfel spus, gândirea, simţirea şi viaţa credincioşilor devin

gândirea, simţirea şi viaţa lui Iisus Hristos. Dar acest transfer de putere, lumină şi viaţă de la Hristos în cei care cred în El este

posibil, deoarece prin împărtăşirea euharistică credincioşii primesc jertfa lui Hristos; desigur, o jertfă nesângeroasă, dar reală şi

eficientă. Prin împărtăşire, oamenii, primind Trupul şi Sângele jerftit al lui Hristos, deci eliberat de orice formă de egoism, simt

şi ei disponibilitatea de a se dărui continuu lui Dumnezeu şi oamenilor, după pilda şi din puterea jertfei lui Hristos de care

aceştia se împărtăşesc. În Biserică toţi se află într-o stare de jertfă continuă, căci nu putem intra la Dumnezeu Tatăl, aşa cum

spune Sfântul Chiril al Alexandriei, decât în stare de jertfă, în care ne transpune Iisus Hristos prin faptul că ni se oferă ca jertfă

reală, în Euharistie, iar noi primim jertfa Lui în mod conştient şi liber, pentru a o lăsa să lucreze în viaţa noastră, configurând o

umanite dăruită mereu lui Dumnezeu şi slujirii Lui, precum şi oamenilor.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre Sfânta Euharistie ca mijloc de comuniune între Hristos şi Biserică, explicând şi

coborârea neîncetată a lui Hristos în Biserică, izvor al unităţii reînnoite a Bisericii şi al sfinţirii credincioşilor.

În Sfânta Euharistie se concentrează, ca într-un focar, pogorârea lui Hristos Cel înălţat la ceruri în inimile oamenilor, în

Biserică, prin Duhul Sfânt, şi înălţarea oamenilor spre Hristos, prin eliberarea lor de variatele forme ale egoismului, care îi

menţin ca într-o închisoare în limitările constrângătoare ale unei vieţi superficiale şi unilaterale. Însă Hristos dăruindu-Se prin

Euharistie oamenilor, fiecăruia după numele său, El Se dăruieşte în acelaşi timp Bisericii Sale în întregul ei. Ca atare, Taina

Euharistiei şi împărtăşirea de ea evidenţiază două aspecte fundamentale: aceasta are o dimensiune personalistă, având în vedere

pe fiecare om credincios în parte, care se uneşte cu Hristosul euharistic, iar pe de altă parte, chiar prin aceasta ea pune în lumină

dimensiunea comunitară a Euharistiei, în sensul că ea constituie, dezvoltă şi întăreşte permanent unitatea Bisericii, ca Trup al lui

Hristos. Astfel, Hristos Se uneşte permanent cu Biserica Sa, întărind unitatea ei prin prezenţa în ea a lui Hristos Cel jertfit şi

înviat. Prin faptul că Hristos Se coboară mereu şi mereu la oameni prin Euharistie, Acesta reîmprospătează continuu unitatea ei;

dar în felul acesta, El îi sfinţeşte pe oameni, atrăgându-i pe aceştia în starea Sa de jertfă, de dăruire permanentă lui Hristos, şi

unii altora, printr-o slujire jertfelnică, din puterea jertfei lui Hristos.

Prezenţa lui Hristos în Euharistie este sădire şi cultivare a vieţii celei noi în persoana credinciosului şi

responsabilizare a acestuia faţă de semeni şi întreaga creaţie. De ce?

Prin împărtăşirea de Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri, fiecare credincios dobândeşte în mod real, dar şi

conştientizează treptat că el trăieşte viaţa lui Hristos, de care s-a împărtăşit, devenind hristofor, adică purtător de Hristos. În felul

acesta, credinciosul nu mai trăieşte doar pentru sine, în mod egoist şi autosuficient, ci el dobândeşte din ce în ce mai mult

conştiinţa că el nu-şi mai aparţine sieşi, ci Celui de Care s-a împărtăşit. Membrii Bisericii devin astfel gândirea sau mintea lui

Hristos, vorbirea lui Hristos şi braţele binefăcătoare ale Lui, prin care Mântuitorul lucrează în lume. În aceasta îşi găseşte

temeiul întreaga lucrare samarineană sau filantropică a Bisericii, cu alte cuvinte, astfel se ilustrează întregul umanism creştin,

ancorat puternic în Iisus Hristos şi în întreaga umanitate. Pe de altă parte, trebuie subliniat şi faptul că nu numai omenirea este

cuprinsă în această lucrare de sfinţire şi îndumnezeire, ci întregul cosmos sau întreaga creaţie, pe care Hristos a asumat-o la

Întrupare şi prin întreaga Sa lucrare restauratoare. Această dimensiune cosmică a mântuirii şi a Bisericii este ilustrată în mod

convingător în întreaga Sfântă Liturghie, care integrează în etosul ei întregul cosmos: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem

de toate şi pentru toate“.

Sfânta Liturghie, inima cultului divin ortodox De ce împărtăşirea cu Sfânta Euharistie este considerată o pregustare a prânzului şi a bucuriei duhovniceşti din

Împărăţia lui Dumnezeu, o arvună dată credincioşilor ca pregătire pentru învierea de obşte şi viaţa de veci?

Primind Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos prin Euharistie, ne împărtăşim de Domnul Cel înviat şi înălţat la ceruri,

adică de Hristos Care şade de-a dreapta Tatălui, cu umanitatea noastră pe care a îndumnezeit-o, prin toate momentele importante

ale vieţii Sale. Umanitatea lui Hristos înălţat la cer indică finalitatea la care trebuie să ajungă fiecare om, împărtăşindu-se de

Trupul şi Sângele îndumnezeit al lui Hristos. Domnul de Care ne împărtăşim este Hristosul eshatologic, Care a depăşit timpul şi

spaţiul, transfigurându-le cu puterea dumnezeirii Sale. Cina cea de Taină actualizată în Euharistie prefigurează sau anticipează

Cina Mielului lui Dumnezeu din Împărăţia Sa. Ne împărtăşim de El acum, pentru a anticipa darurile şi bucuria deplină din

Împărăţia Sa. În cadrul Sfintei Liturghii ne rugăm: „Dă-ne nouă să ne împărtăşim din Tine, mai cu adevărat în ziua cea

neînserată a Împărăţiei Tale“.

Cine poate fi săvârşitorul Sfintei Euharistii? Şi cine o poate primi?

Sfânta Euharistie se săvârşeşte în cadrul Sfintei Liturghii, aceasta fiind inima sau centrul cultului divin ortodox.

Săvârşitorul Euharistiei este episcopul sau preotul Bisericii, care devine mintea, conştiinţa şi gura Bisericii care se roagă, aflat

într-o strânsă legătură de comuniune cu ea. Săvârşitorul Euharistiei se roagă împreună cu comunitatea eclesială, fiind gura care

vorbeşte în numele ei, dar totodată el este şi mesagerul lui Iisus Hristos, care împărtăşeşte mădularelor Bisericii binecuvântarea

şi darurile Sale. Slujitorii Bisericii, episcopii şi preoţii, au chemarea, împuternicirea şi darul de a săvârşi Sfânta Euharistie în

virtutea consacrării şi trimiterii lor la slujire în numele şi din puterea lui Iisus Hristos (cf. Luca 22, 19).

Care sunt cele mai importante diferenţe confesionale cu privire la Taina Sfintei Împărtăşanii?

Învăţătura romano-catolică despre Sfânta Euharistie afirmă o prezenţă a lui Hristos prin transsubstanţiere, adică

substanţa pâinii şi vinului se transformă în Trupul şi Sângele Domnului, în timp ce „accidenţii“ de pâine şi vin rămân

neschimbaţi. Este sesizabilă în această învăţătură o anumită tendinţă de a raţionaliza taina prezenţei lui Hristos în Euharistie,

tendinţă ce nu poate fi găsită în Evanghelii şi nici în gândirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Pe de altă parte, în lumea protestantă

se poate reţine o diversitate legată de modul prezenţei lui Hristos în Euharistie, pornind de la prezenţa reală a Domnului

concomitentă cu existenţa pâinii şi a vinului, adică „în pâine, cu pâinea şi sub pâine“ este prezent Hristos, aşa cum afirmă M.

Luther, până la o prezenţă pur simbolică, aşa cum afirmă J. Calvin, sau virtuală, căci la împărtăşire Hristos Se coboară din cer în

Euharistie, comunicând celor aleşi puterea de viaţă făcătoare a Trupului şi a Sângelui Său.

ÎNTREZĂRIRI 21

În Biserica Ortodoxă există convingerea credinţei că Hristos Însuşi este pe deplin prezent în Euharistie fără a întreprinde eforturi

raţionalizante cu privire la modul prezenţei Domnului cu Trupul şi Sângele Său, prin prefacerea darurilor de pâine şi vin, prin

epicleza Bisericii. Această realitate tainică rămâne un mister pentru gândirea omenească, primindu-se doar pe calea credinţei.

Cum poate fi Sfânta Împărtăşanie mijloc de vindecare spirituală într-o lume secularizată?

Reţinând sensul, puterea, darurile şi lucrarea Tainei Euharistiei, ne putem da cu uşurinţă seama că ea constituie un

antidot real, eficient şi de neînlocuit la toate carenţele, insuficienţele şi relele lumii de astăzi. Lumea zisă postmodernă în care

trăim este o lume ce tinde să se secularizeze din ce în ce mai mult, să ignore realităţile spirituale ale universului credinţei

religioase în general şi ale celei creştine în special. Omul secularizat este acea fiinţă care doreşte să facă abstracţie de

Dumnezeu, de Biserică, de mântuirea ca dar al lui Dumnezeu. Dar acest mod de a concepe realitatea şi viaţa îl scufundă pe om

într-o pierdere a sensului real al vieţii, ce nu poate fi separat de Dumnezeu, îl individualizează, exacerbând egoismul şi tot felul

de patimi, ce îl sărăcesc pe om din punct de vedere sufletesc, îl izolează şi îl face incapabil de o viaţă de reală comuniune cu

semenii şi cu lumea înconjurătoare. Faţă de acest tip de om egoist, ancorat doar în plăcerea imediată şi indiferent faţă de semeni,

Biserica afirmă cu tărie chipul lui Hristos, Omul pentru toţi oamenii, de Care ei se pot împărtăşi prin Tainele Bisericii, şi

îndeosebi prin Sfânta Împărtăşanie. Prin împărtăşirea euharistică omul se vindecă de angoasele sale, de patimile şi de ezitările

sale, în a fi împlinitor al voii lui Dumnezeu, întrucât primeşte în fiinţa sa puterea jertfei lui Hristos, eliberată de orice

constrângere a păcatului. Omului secularizat, însingurat şi dezorientat Biserica îi oferă comuniune, slujire şi sens vieţii sale,

deschis spre Dumnezeu şi spre semeni. (Preluat din ziarul Lumina din 8 ianuarie 2014)

TAINA SFÂNTULUI MASLU

Preot Mădălin VLĂSCEANU

Taina maslului este lucrarea sfântă săvârşită în numele

Sfintei Treimi, de către preoţii Bisericii, prin care se împărtăşeşte

credinciosului bolnav harul nevăzut al tămăduirii sau uşurării

suferinţelor trupeşti, întărirea sufletească, iertarea păcatelor. Partea

văzută constă din ungerea cu untdelemn sfinţit, după ce s-a invocat

prin rugăciuni speciale mila lui Dumnezeu prin puterea Sfântului Duh

asupra celui bolnav.

Taina maslului nu se poate confunda cu Taina sfântului mir

(mirungerea) şi nici cu miruirea. Taina sfântului mir împărtăşeşte

credinciosului harul pentru creşterea duhovnicească. Taina maslului

se săvârşeşte la cererea bolnavului sau apropiaţilor săi - rude, prieteni

- în vederea însănătoşirii sau în perspectiva eshatologică : iertarea păcatelor care au dus la suferinţă, la tulburarea sufletului, sau

pentru răspuns bun la dreapta judecată .În Sfintele Evanghelii şi în toate rugăciunile (şapte la număr) din rânduiala Tainei

maslului, Dumnezeu este invocat ca "doctorul sufletelor şi trupurilor noastre, a Cărui milă este nemăsurată..", iar după fiecare

rugăciune şi invocare, credincioşii cântă: "Stăpâne, Hristoase, Milostive, miluieşte pe robul (robii) Tău". Însăşi cântarea îl arată

pe Mântuitorul Hristos ca "Vindecătorul şi ajutătorul celor ce sunt în dureri". De la Dumnezeu se cere: "tămăduire

neputinciosului robului Său... cel ce mult a greşit...".

Însănătoşirea bolnavului se cere prin rugăciune de la Dumnezeu, fiindcă însuşi Fiul Său a luat trupul nostru. În calitatea

sa de "templu al Sfântului Duh" (I Cor., 6, 19), trupul are capacitatea de a fi vindecat şi curăţit prin materia văzută şi sfinţită,

untdelemnul. Boala nu este numai un rezultat al păcatelor personale nemărturisite, ci şi o urmare firească a eredităţii. Înainte de

Taina Sfântului maslu se cere bolnavului să-şi mărturisească păcatele pentru iertare în Taina spovedaniei ca să se poată

învrednici apoi şi de Sfânta împărtăşanie. Sunt şi cazuri când şi cei din jurul bolnavului trebuie să-şi mărturisească păcatele in

Taina spovedaniei ca să fie împreună rugători cu cel în suferinţa, pentru însănătoşire. Sfântul maslu este o taină a participării

comune la ridicarea din patul suferinţei, o comuniune de rugăciune pentru sufletul celui chinuit. Pentru aceasta, se invocă

ajutorul Preasfintei Fecioare, al Sfintei Cruci, ajutorul sfinţilor şi îngerilor, al tuturor slujitorilor trăitori în Hristos şi în

comuniune cu sfinţii.

Taina maslului nu este izolată, ci precedată de slujbe speciale: la Sfânta Liturghie se scot părticele pentru cei bolnavi,

se săvârşesc acatiste şi paraclise pentru iertarea păcatelor şi însănătoşirea celor aflaţi pe patul suferinţei. Elementele constitutive

şi concrete ale acestei Taine: preoţii săvârşitori - ca cei ce poartă harul tămăduirii din preoţia şi slujirea Mântuitorului Hristos,

primitorii ei, care sunt îndeosebi cei bolnavi trupeşte, dar şi cei bolnavi sufleteşte, sunt primiţi cu bunăvoinţă şi trataţi ca nişte

fraţi, fiindcă poartă chipul lui Dumnezeu şi rănile suferinţei Mântuitorului. Materia sfinţită este untdelemnul şi făina (Marcu 7,

22-25) etc. Efectul imediat este întărirea credinţei celui deznădăjduit, prin căinţă sinceră şi pocăinţa totală; primirea harului

întăritor şi al iertării, certitudinea îndurării Mântuitorului la Judecata particulară şi obştească. Această Taină, Sfinţii Apostoli o

săvârşesc după învierea Domnului, îndată după Cincizecime, ca Taină a Bisericii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: "...în

numele Meu veţi scoate demonii... pe bolnavi mâinile veţi pune şi se vor însănătoşi..." (Marcu, 16, 17-18).

Despre practicarea acestei sfinte Taine ne vorbeşte sfântul Iacov : "Dacă este cineva bolnav, să cheme pe preoţii

Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va izbăvi

pe cel bolnav şi Domnul îl va vindeca, iar dacă a făcut păcate îi vor fi iertate... Mare putere are rugăciunea celui fără de

prihană..." (Iacov, 5, 14-16). Din cuvintele apostolului Iacov reiese că maslul este o lucrare sfântă văzută, care era cunoscută şi

practicată de Biserică înainte de a scrie el epistola. Această lucrare se săvârşea "în numele Domnului". Sfântul Iacov ne

încredinţează că prin Taina maslului se împărtăşeşte creştinului harul vindecător pentru bolile trupeşti şi sufleteşti. Maslul este

deci o lucrare văzută, săvârşită de preoţii Bisericii, prin care se împărtăşeşte harul nevăzut.

În concluzie, maslul este o lucrare a lui Hristos în biserică, adică o Taină, din cele şapte Taine instituite de El, prin care

ni se împărtăşeşte harul Duhului Sfânt pentru vindecarea de boli trupeşti şi sufleteşti şi întărirea sufletului în faţa încercărilor

omului pe pământ.

ÎNTREZĂRIRI 22

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFINTELE PAŞTI

Alina ANTOFIE

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, ÎnviereaDomnului, este prilejul, pentru români, de a trăi clipe de bucurie sfântă.

Paştele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roşie, din robia Egiptului, în pământul făgăduinţei, Canaan. Pentru

creştini, Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărei model vor învia toţi creştinii. Postul cel Mare sau Postul

Sfintelor Paşti este singurul care are două Lăsata Secului, unul pentru carne (Duminica Înfricoşatei Judecăţi), celălalt pentru

lactate, ouă şi peşte (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai); Lăsata Secului reprezentând o sărbătoare ce semnifică ultima zi,

când se mai poate mânca “de dulce”.

De Lăsata Secului tinerii joacă, petrecerile lor numindu-se în unele locuri Refenele; mănâncă şi beau pe săturate,

deoarece se crede că într-o astfel de zi se va alege praful de lume. Printre feluritele mâncăruri, omul trebuie să mănânce un ou

fiert, spunând: “Ou, ouşor / Să-mi pară postul uşor.” În lumea satului, Lăsata Secului de Paşti păstrează acte rituale specifice

unui început de An Agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară. În acest sens, prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Paştelui în

raport cu echinocţiul de primăvară şi faza lunară, cele mai importante sărbători şi obiceiuri păgâne au fost împinse în afara

ciclului pascal, la Lăsatul Secului şi la Rusalii.” Postul mare începe la o săptămână după Lăsatul de Sec de carne. Acum fiind

timpul împăcărilor, neamurile şi vecinii îşi fac vizite şi îşi cer iertare unul de la celălalt, considerând că este inutil postul dacă

omul păstrează duşmănii în inima sa. Prima săptămână din Post se bucură de mare ţinere. Lunea mai poartă şi numele de Lunea

Curată, deoarece se începe ţesutul pânzei din care se vor coase cămăşile de Paşte. Se spune “Paştele fudulul” tocmai pentru că,

oricât ar fi de sărac, omul nu poate merge de Paşte la biserică fără să poarte ceva nou, măcar o cămaşă1.

Ȋn prima sǎptǎmânǎ de Post începe sărbătoarea Caii lui Sântoader care durează opt zile. Caii lui Sântoader sunt foarte

răi şi mănâncă o singură dată pe an, într-o zi din această săptămână. Se crede că ei ar fi feciori-cai, feciori cu cozi şi copite de cai

părăsiţi de drăguţe; de aceea în această perioadă nu se fac petreceri, nu se pun ouă la cloşcă, nu se descântă, nu se umblă

noaptea, nu se lucrează, altfel celui care lucrează îi vor amorţi peste an mâinile şi picioarele2. Pentru a fi apăraţi de Caii lui

Sântoader, oamenii îmbunează caii din sat, dându-le să mănânce mai bine şi îi scot la păscut sau participă la întreceri de cai,

numite încurarea cailor. De asemenea acum se fac cele mai multe vrăji.

Un moment important îl constituie mijlocul Postului, numit Miezul Păresimilor, zi ţinută cu sfinţenie de către femei, în

care nu torc, nu ţes, nu cos şi nu ung (vopsesc) pereţii caselor; femeia care nu respectă această zi va avea dureri de mâini şi de

picioare, iar peste an îşi va pierde sporul. În tradiţia populară este momentul în care se aleg ouăle care vor fi folosite pentru

înroşit şi care vor intra în componenţa bucatelor rituale de Paşte.

Obiceiuri de Florii, Lazărul – Sâmbăta dinainte de Florii este dedicată morţilor, deoarece în această zi, Hristos l-a

înviat pe Lazăr, ceea ce va reprezenta simbolul învierii viitoare a neamului românesc. În această zi, femeile fac plăcinte şi le dau

de pomană, deoarece o legendă spune că Lazăr urcând într-un copac să ia muguri pentru animale, îşi aduce aminte de plăcintele

pe care tocmai le făcea mama sa. Se grăbeşte să coboare, cade şi moare. De Florii prăznuim intrarea Mântuitorului în Ierusalim.

În această duminică, oamenii au voie să mănânce peşte, merg la biserică ducând flori şi se întorc aducând mâţişori de salcie, cu

aceştia ating copiii, vitele din gospodărie şi o pun la icoană, iar peste an capătă tot felul de întrebuinţări. O altă tradiţie spune că

aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. În unele locuri oamenii nu se spală pe cap, de teamă să nu albească la fel ca

pomii aflati în floare3.

Postul Paştelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos. În această săptămână se face curăţenie generală în

gospodării. Casele trebuie să strălucească de curăţenie, pentru că ele “te blesteamă dacă Paştile le prind necurăţate”. Muncile la

câmp sunt permise până miercuri, inclusiv. Foarte însemnată este Joia Mare, numită şi Joia Neagră sau Joimăriţa, cea care le

pedepsea pe femeile leneşe, bătându-le peste degete şi arzându-le cânepa netoarsă. Conform tradiţiei, în noaptea ce premerge

Joia Mare sau în dimineaţa acestei zile se deschid mormintele şi sufletele morţilor se întorc la casele lor. Pentru întâmpinarea lor

se aprindeau focuri prin curţi, în faţa casei sau în cimitire, crezându-se că, astfel, ei aveau posibilitatea să se încălzească4. Joia

Mare este ziua în care, de regulă, se prepară pasca şi se înroşesc ouăle. În tradiţia populară, “oul stă, ca şi aliment, în centrul

atenţiei, are conotaţii rituale în alimentaţia pascală”. El simbolizează sângele Domnului şi ar avea puteri miraculoase, de

vindecare, de îndepărtarea răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor. Ouăle colorate în galben, verde, albastru

vestesc bucuria primăverii. Ciocnitul ouălelor semnifică sacrificiul divinităţii primordiale, fiind însoţit de cunoscuta formulă

“Hristos a înviat”, la care se răspunde cu “Adevărat a înviat”, iar în dimineaţa zilei de Paşti, copiii se spală pe faţă cu apă

proaspătă în care s-au pus un ou roşu şi bănuţi. Se crede că oamenii care ciocnesc între ei ouă de Paşte se reîntâlnesc pe lumea

cealaltă.

Se spune că e bine de Vinerea Mare sau Vinerea Seacă, când te scoli, să calci pe un obiect de fier; iar pe cel care ţine

post negru nu-l mai doare capul. În noaptea de sâmbătă, după ce toate pregătirile s-au încheiat, după cântatul cocoşilor de miezul

nopţii, oamenii se primenesc să meargă la biserică. După ce preotul anunţă Învierea şi le dă lumină, oamenii se îmbrăţişează; iau

pască şi se întorc acasă cu lumânarea aprinsă şi o sting de grindă, desenând acolo, cu fum, semnul crucii.

Sărbătoarea Sf. Paşti este, prin urmare, o sărbătoare mult aşteptată de creştinii ortodocşi ce aduce în sufletele oamenilor

lumină şi nădejde în Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

1. Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, EdituraUnivers, Bucureşti, 1999. 2. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, EdituraSaeculum I. O., Bucureşti, 1997. 3. Irina Nicolau, Ghidul Sărbătorilor româneşti, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1998.

1Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, edituraHumanitas, Bucureşti, 1998, pag. 88.

2Ibidem, pag. 90.

3Ibidem, pag. 93.

4Www.creştinortodox.ro, Obiceiuri din Săptămâna Mare.

ÎNTREZĂRIRI 23

PRACTICI STRĂVECHI DE MĂSURARE ŞI PREVIZIUNE A TIMPULUI

Constantin COSTEA

In afară de calendarul pe care îl folosim zilnic, cel oficial, recunoscut de Biserică şi de stat, la români, ca la toate

popoarele lumii, există şi un calendar nescris, a cărui vechime se pierde în colbul timpurilor, numit de cercetătorii din acest

domeniu, Calendarul popular. Este un instrument de măsurare a timpului, deosebit de interesant, care s-a transmis pe cale orală,

în concordanţă cu ocupaţiile tradiţionale ale poporului şi cu evoluţia elementelor meteorologice şi astronomice.5 Acesta a fost

alcătuit în timp, pe baza unor observaţii directe din care s-au tras concluzii şi învăţăminte de o nepreţuită valoare. Calendarul

popular, creaţie a geniului poporului românesc, reprezintă « un instrument de măsurat timpul şi de planificare a întregii activităţi

umane, pe anotimpuri, luni, săptămâni, zile şi chiar momente ale zilei, creat de popor şi transmis exclusiv prin canale

folclorice »6. Acest calendar arată cu precizie, pe baza experienţei şi a practicii directe, momentul favorabil pentru arat şi

semănat, activităţi fundamentale în cadrul acelor comunităţi agrare, timpul optim pentru formarea şi desfacerea turmelor în

comunităţile de mocani, perioada propice pentru scoaterea stupilor la vărat şi pregătirea lor pentru iernat, în satele unde există şi

preocupări apicole, momentul potrivit pentru fasonarea pomilor şi tăiatul viei, acolo unde există livezi şi plantaţii de viţă de vie.

Calendarul popular mai cuprinde informaţii preţioase şi pentru alte aspecte din viaţa comunităţilor rurale. Din această

perspectivă, calendarul mai cuprinde elemente legate de timpul când trebuie culese plantele tămaduitoare, perioadele pentru

peţit şi logodit, pentru tocmirea nunţilor, pentru pomenirea morţilor, pentru aflarea ursitei, pentru organizarea şi desfăşurarea

diferitelor practici magice menite să alunge spiritele malefice şi să aducă bunăstare comunităţilor respective7. Acest calendar

popular, foarte răspândit în popor a funcţionat fără întrerupere până la începutul secolului al XX-lea, reprezentând un cadru

foarte minuţios şi aproape precis privind efectuarea tuturor activităţilor materiale şi spirituale din cadrul comunităţilor săteşti pe

parcursul unui an. Referindu-se la importanţa şi valoarea unui asemenea calendar, profesorul Mihai Pop, eminent cercetător şi

folclorist de valoare, menţiona :« In comunităţile tradiţionale, obiceiurile dădeau un ritm propriu vieţii. Respectarea lor,

practicarea lor după rânduiala îndătinată, imprima vieţii colective, familiei şi, în general, vieţii sociale a satului o anumită

credinţă. In perioada muncilor agricole ele stabilesc un echilibru între muncă şi odihnă, prin etapele care marcau sfârşitul unor

munci şi pregătirea pentru altele. Chiar şi în timpul unei zile de lucru, la coasă şi la seceră, se respectă cu multă rigurozitate

prânzul mic şi prânzul mare, odihna de după prânzul mare, la care, adesea, se cântă şi se spun poveşti »8. Momentele de sfârşit şi

început de An Nou, schimbările anotimpurilor, solstiţiile şi echinocţiile, momente cruciale de care depinde evoluţia ulterioară a

naturii, sunt celebrate la date diferite, în funcţie de specificul, ocupaţiile, mentalitatea, tradiţiile, obiceiurile şi credinţele

comunităţilor umane, de zona etnografică, de provincia românească în care vieţuiesc respectivele comunităţi.

Calendarul agrar. Anul calendarului agrar are, în viziunea populară, două anotimpuri de bază : vara şi iarna. Vara

agrară se desfăşoară între sărbatorile din preajma echinocţiului de primăvară (21 martie), respectiv Mucenicii, Buna Vestire şi

sărbătoarea echinocţiului de toamnă (Sfânta Marie Mică, Ziua Crucii). Miezul sau toiul acestei veri este la sărbătoarea

Sânzienelor. Iarna agrară este cuprinsă între echinocţiul de toamnă şi cel de primăvară, cu miezul la Crăciun, care corespunde,

din punct de vedere astronomic, cu solstiţiul de iarnă9. Revenind, constatăm că vara agrară începe în preajma echinocţiului de

primăvară (la Mucenici, după calendarul Iulian, Ziua Cucului sau Buna Vestire, în Calendarul Gregorian). Miezul acesteia este

solstiţiul de vară (când se sărbătoresc Sânzienele sau Drăgaica). Aceasta se încheie la echinocţiul de toamnă (Ziua Crucii). Iarna

agrară, anotimp mort, începe odată cu echinocţiul de toamnă, are miezul la solstiţiul de iarnă (Sânicoară sau Crăciun) şi se

încheie la echinocţiul de primăvară, când începe un nou ciclu agrar. La români, indiferent de zona folclorică, evenimentul

astronomic al echinocţiului de primăvară este asociat cu figura Babei Dochii. In chipul acestei bătrâne, sub aparentele vesminte

creştine, se pot identifica influenţe străine, venite din altă parte, de cele mai diferite tipuri şi din timpuri foarte vechi, începând

cu cele preistorice. In calendarul creştin- ortodox ea este celebrată la 1 martie, sub numele unei sfinte creştine, pe numele de

Evdochia. Istoria bisericii creştin-ortodoxe spune că a fost un personaj real. Se zice că s-a născut în Liban, în cetatea Iliopole, în

vremea împăratului roman Traian (98-117)10

. Se mai aminteşte că era o femeie bogată şi frumoasă care şi-a petrecut tinereţea în

plăceri. Abia spre bătrâneţe, are o revelaţie divină, se pocăieşte, fiind botezată în religia creştină. Conform uzanţelor acelor

vremuri, după ce împarte întreaga avere celor săraci, se retrage la mănăstire unde duce o viaţă de ascet şi săvârşeşte o serie de

minuni care o fac renumită. Este sanctificată de biserica creştină sub numele de Sfânta Mucenică Evdochia. Cercetătorul Ion

Ghinoiu explică în felul următor intrarea acestei sfinte în folclor : « Dar slujitorii cultului creştin i-au suprapus data de celebrare

peste Anul Nou agrar, ziua morţii şi renaşterii unei mari divinităţi precreştine. Oamenii i-au adoptat numele, dar i-au pus în

spate, aşa cum reiese din numeroase legende trăsăturile divinităţii uzurpate ajunsă la vârsta senectuţii şi a morţii. Dochia devine,

în acest fel, dintr-un personaj mărunt creştin, cu merite îndoielnice pentru calitatea ei de sfântă, un personaj sacru, o divinitate

agrară »11

. Una din variantele legendei Babei Dochii este ilustrată de domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir (1663- 1723), în

celebra sa lucrare « Descrierea Moldovei ». Toate variantele acestei vechi legende ne introduc în lumea satului românesc unde

predomină economia agrară, unde întâlnim, ca şi la Ion Creangă, mai târziu, eterna dispută dintre noră şi soacră, ingenios

folosită în popor pentru simbolizarea metaforică a opoziţiei dintre Anul Vechi care moare şi Anul Nou care renaşte, dintre

căldură şi ger, dintre sterilitate şi fecunditate, dintre vechi şi nou. Personificare a Anului vechi, Baba Dochia vrea să-şi ducă oile

la munte, la păşunat. Fiind în conflict cu nora, o trimite pe aceasta, în plină iarnă calendaristică, la sfârşitul lui februarie,

începutul lui martie, să-i culeagă fragi din pădure, ca semn că a venit primăvara. Nora, ajutată de un unchiaş, Moşul Dumnezeu,

îi aduce fragi si atunci, Dochia pleacă cu oile la munte.Cu nouă sau douăsprezece cojoace în spate ea îşi începe urcuşul spre

munte întâmpinând toate intemperiile şi capriciile vremii, fie pe o ploaie morocănoasă care ţine nouă zile, fie pe o căldură

neobişnuită pentru această perioadă. Ea îşi leapădă, pe rând toate cojoacele. Se iscă, însă, un ger năpraznic care o transformă pe

batrână, împreună cu oile ei, în stane de piatră. Evoluţia aceasta capricioasă a vremii, la început de primăvară, timp de nouă sau

5 . Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2003, p.8.

6 . Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,2001, p.12.

7 . Mafa, Gabriel, Structura calendarului popular şi îndeletnicirile oamenilor, www.ccajt.ro

8 . Pop, Mihai, Obiceiuri populare româneşti, Editura Univers,1999, p.38.

9 . Ghinoiu Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, 2003, p.9.

10 . Calendarul “Universul”, Editura Universul, 1942, p.28.

11 . Ghinoiu Ion, Lumea de azi, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, p.34.

ÎNTREZĂRIRI 24

douăsprezece zile, reprezintă Zilele Babei, cuprinse într-o perioadă în care au loc numeroase manifestări ceremoniale care

marchează îmbatrânirea şi moartea Anului Vechi agrar12

.

Calendarul pastoral. Acest tip de calendar popular este specific comunităţilor rurale unde ocupaţia de bază este

păstoritul. Ca structură este asemănător celui agrar, în sensul că are şi el două anotimpuri : vara pastorală cuprinsă între Sfântul

Gheorghe (23 aprilie) şi Sfântul Dumitru (26 octombrie) şi iarna pastorală între Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe. Miezul

verii pastorale este marcat de sărbatoarea Sfântului Ilie (20 iulie), un sfânt creştin care a preluat atribuţiile unui zeu preistoric al

Soarelui şi al focului13

, celebrat la nedeile sau Sântiliile ţinute în munţi de comunităţile de crescători de oi. Miezul iernii

pastorale este marcat de Sânpetru de Iarnă, divinitate năpraznică, care împarte, în noaptea de 15 /16 ianuarie tainul (oi, vite,

oameni) lupilor pe un an întreg14

. Sântilie mai este cunoscut în popor sub numele de Circovii de Vară care alături de Circovii de

Iarnă formează o pereche de divinităţi legate de chipul lupului şi celebrate în legătură cu fenomene naturale aprige care marcau,

pentru anul pastoral, miezul verii sau pe cel al iernii. Sfântul Prooroc Ilie este celebrat în data de 20 iulie, în contexte ritualice

care ţin de spiritualitatea păstorească, în plin miez al verii pastorale, dată la care se desfăşurau practici de natură magică, de

separare a berbecilor de oi, de sărbătorile nedeilor sau Sântiliilor care mai marcau şi abolirea interdicţiilor ritualice de separare a

tagmei păstorilor de restul comunităţii, pe perioada păşunatului. Sezonul pastoral se încheie cu Sânmedru care marchează

începutul iernii pastorale. Sânmedru este considerat şi ca Ziua Soarecilor. La această dată se face bilanţul ; se încheie socotelele

şi legămintele făcute la Sfântul Gheorghe şi se parafează altele noi15

.

Calendarul pomi-viticol. Acest tip de calendar poate fi cel mai important instrument de planificare, organizare şi

desfăşurare a activităţilor din livezile de pomi fructiferi şi din podgorii. Ca şi calendarele amintite anterior, şi acesta este

rezultatul unor observaţii de sute de ani şi al suprapunerii unor sărbători şi obiceiuri peste momentele importante ale ciclului

vegetal al pomilor şi al viţei de vie. In funcţie de aspectele principale ale vremii, în general, ciclul vegetal al viţei de vie începe

spre sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie, fiind marcat de o serie de sărbători şi obiceiuri tradiţionale închinate

ursului, viţei de vie, pomilor fructiferi, cum ar fi : Martinii de Iarnă, Arezanul viilor, Târcolitul Viei, Ziua Ursului, Ziua

Omizilor, Trif Nebunul, etc. Toate aceste manifestări populare străvechi au menirea de a reprezenta un ritual de înnoire a

timpului pomi-viticol. Cam din această vreme seva începe să circule prin tulpinilor pomilor şi a butucilor de viţă de vie. In

apropierea echinocţiului de primăvară, viţa de vie îngropată de cu toamnă se dezgroapă şi i se taie corzile. Tot acum, pomii se

curăţă şi se igienizează. La Sântămărie, podgorenii angajează « pândarii », adică paznicii viei. La Schimbarea la Faţă sau

Pobreajen (cum se spune acestei sărbători în părţile noastre) apar strugurii timpurii din recolta nouă, iar la Ziua Crucii sau

Cârstorul Viilor (14 septembrie) se începe culesul viilor şi bătutul nucilor din vie. Celelalte elemente tehnologice cum ar fi

fermentarea şi limpezirea vinului în butoaie reprezintă viaţa tainică a viţei de vie care îşi continuă ciclul şi după « moartea »

plantei, la sfârşitul ei vegetal. In felul acesta se naşte vinul, un fel de elixir al tinereţii, cel care alungă tristeţea şi deprimarea,

readuce veselia şi încrederea în viaţă. In acelaşi timp, vinul este o băutară rituală, consumată la toate sărbătorile din calendarul

creştin-ortodox, dar şi la marile evenimente din viaţa oamenilor şi a comunităţilor umane16

.

Calendarul apicol. Veche îndeletnicire, atestată încă de pe vremea daco-geţilor, creşterea albinelor se desfăşoară şi ea

după regulile străvechi ale unui calendar. Acesta, ca şi celelalte calendare menţionate anterior, are, de aemenea, tot două

anotimpuri : vara şi iarna. Vara apicolă începe în jurul datei de 17 martie şi durează pâna la 14 septembrie. Aceasta corespunde

perioadei fertile a stupului. Iarna apicolă se desfăşoară între 14 septembrie şi 17 martie (Alexiile), anotimp care coincide

perioadei sterile a stupilor. De remarcat este faptul că vara apicolă coincide cu echinocţiul de primăvară, în funcţie de

caracteristicile climatice ale zonei respective, dar, în general, de Mucenici, Alexii sau Buna Vestire. Ritualul începutului de an

apicol cuprinde elemente etnografice străvechi : când se scot albinele din locul de unde au iernat, la aer proaspăt pentru vărat,

stupii se petrec peste un foc viu care se aprinde, de regulă, prin frecarea a două lemne de brad uscate şi care se aţâtă la intrarea în

prisacă, purificarea stupilor cu apă sfinţită (aghiazmă) sau prin afumarea cu tămâie, efectuarea unor practici pentru fertilitatea

stupilor şi ferirea de furtişag, de luare a manei17

. Intre Duminica Mare şi Sânpetru avea loc roitul stupilor, iar dacă iarna se

prelungea, între Sânpetru şi Sântilie. Roitul este un fel de « nuntă » a albinelor, când matca iese pentru prima şi ultima oară din

stup pentru a se împerechea cu unul dintre trântori. Acest moment, al roirii, cu funcţie principală de împerechere a mătcii

reprezintă mijlocul verii apicole. După instalarea noii familii, stupul începe pregătirea pentru iernat, adunând rezerve de miere.

Recoltatul mierii, operaţiune cunoscută şi sub numele de « retezatul sau tunsul stupilor », se face diferit, în funcţie de zonă, la

Sântilie, Macovei, Schimbarea la Faţă sau Probejenie (6 august). Retezatul stupilor este o sărbătoare însemnată şi nu se face în

zile « seci », adică miercurea sau vinerea, ci, de obicei, joia. In jurul datei de 14 septembrie (Ziua Crucii), în preajma

echinocţiului de toamnă, când insectele încep să se ascundă, se începe pregătirea stupilor pentru iernat. Timp de şase luni

albinele consumă rezerva de miere adunată în perioada verii, iar apicultorii adevăraţi lasă albinelor o cantitate mai mare de

miere, având în vedere capriciile iernii18

.

Calendarul de ceapă. Din timpuri foarte vechi, bătrâii foloseau un fel de calendar, aşa zis « de ceapă », pentru a

realiza o prognoză, să zicem, relativă asupra felului cum « umblă » vremea în anul viitor. De obicei, bărbaţii care au treburi

mult mai serioase de rezolvat în gospodărie, lasă această practică în seama gospodinelor. Procedeul constă în alegerea unei cepe

mai mari, cu cel puţin şase cămaşi pe ea, ceapă care se taie în două, obţinându-se astfel 12 foi, exact cât numărul lunilor dintr-un

an. In fiecare foaie se adaugă, apoi, un vârf de linguriţă de sare grunjoasă. Inainte, foile se aşează la grindă sau la fereastra

dinspre răsărit, fiecare foaie primind numele unei luni din an, în ordinea petrecerii lor Această procedură se realizează înainte de

miezul nopţii dintre ani, iar foile sărate se lasă nemişcate până dimineaţa. După ivirea zorilor, gospodina face « citirea

vremii ».In funcţie de cantitatea de zeamă lăsată de fiecare foaie de ceapă, de talentul, experienţa şi perspicacitatea interpretei se

estimează cum va fi fiecare lună din an. Dacă o foaie este uşor umedă, dar nu s-a topit sarea, ci s-a lipit doar de fundul foii, acest

12

. Idem,pp. 34-36. 13

. Eliade, Mircea, De la Zamolxis la Genghis-Han, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p.123. 14

. Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, p.9. 15

. Mafa, Gabriel, art. cit. p.3. 16

Calendarul “Universul”, 1945, p .18. 17

. Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an, p.31. 18

. Ibidem.

ÎNTREZĂRIRI 25

fapt indică ninsoare. Dacă, foaia de ceapă, a lăsat multă zeamă, provenită din sarea topită, acest lucru indică precipitaţii bogate,

inundaţii, ploi torenţiale.Dacă foaia de ceapă nu a reacţionat deloc, acest lucru anunţă lipsă totală de precipitaţii în luna

respectivă, ba chiar secetă severă. Dacă, pe foaia de ceapa, s-au format broboane de apă foarte multe şi fine, luna respectivă va fi

una cu ceaţă, burniţă, lapoviţă, chiciură. Pentru siguranţa şi credibilitatea prognozei, se spune că acest calendar « funcţionează »

numai dacă ceapa provine din localitatea respectivă, iar calendarul este « valabil » numai pentru aceasta. Deşi nu se poate da o

explicaţie ştiinţifică, « previziunile » acestui calendar, rudimentar în fond, sunt, de cele mai multe ori apropiate de realitate19

.

Previziuni ale vremii după comportamentul vieţuitoarelor. Se spune despre animale că ar poseda, faţă de oameni, al

şaselea simţ, care le-ar oferi capacităţi « paranormale », cum ar fi prezicerea vremii sau a unor calamităţi naturale.Observând

comportamentul animalelor şi păsărilor din ogradă, dar şi din afara acesteia, ţăranul a tras învăţămintele necesare şi a început să

ţină cont de manifestările acestora în diferite perioade ale anului sau momente ale zilei. Toate aceste observaţii au fost transmise

prin viu grai şi constituie un element de luat în seamă pentru fiecare gospodar. S-a constatat, în popor, că ori de câte ori vremea

rea se apropie, broaştele încep să fie mai zgomotoase decât de obicei. Se spune că « cer ploaie ». Aşadar, zarva dezlănţuită de

broaşte poate fi semn că la orizont se apropie o furtună. Dacă păsările zboară în stol la o înălţime mai mică, este semn că va

ploua. Fenomenul acesta al zborului la mică altitudine se explică prin faptul că păsările sunt deranjate de presiunea atmosferică

determinată de apropierea unei furtuni, de aceea zboară mai jos20

. Se va produce o deteriorare a vremii atunci când :

~ Vrăbiile se scaldă în praful de pe drum, în colb.

~ Albinele se retrag în stup mai devreme ca de obicei, încetându-şi, în mod nefiresc, activitatea

~ Furnicile îşi întrerup, brusc, activitatea şi se retrag în muşuroaie.

~ Vacile sunt agitate, cuprinse de nelinişte, şi încep să streche.

~ Porcul « umblă » cu paie în gură.

~ Fumul de la hornuri nu se mai ridică, ci se împrăştie jos.

~ Oamenii, mai ales cei în vârstă, acuză dureri de picioare, încheieturi sau şale, mai puternice decât de obicei.

~ Cocoşii cântă iarna, după amiază, şi vestesc « înmuierea » gerului.

~ Soarele apune în nor.

~ Rândunelele zboară jos.

~ Oile se “bulucesc”, adică se strâng laolaltă, unele în altele.

~ Pisicile se spală cu lăbuţa stângă.

Vremea se va ameliora pe o perioadă de timp mai lungă atunci când :

~ Fumul de la coşurile caselor iese drept, în sus.

~ Pisicile dorm pe pat sau în alte locuri din casă, departe de sobă.

~ Câinii părăsesc adăpostul lor şi se culcă afară, direct pe pământ sau pe zăpadă.

~ Cocoşii cântă seara, la culcare.

~ Pisica îşi spală faţa, îndelung, cu lăbuţa dreaptă.

~ Soarele apune frumos, adică, la apus, orizontul este limpede.

~ Seara apar mulţi lilieci.

~ Luna nouă este orientată cu coarnele în sus.

Evident că, trăind în mijlocul animalelor, oamenii au luat în seamă faptul că acestea îşi schimbă foarte des şi brusc

comportamentul.Cu puţin timp înainte de ploaie se observă că :

~ Pisicile mestecă fire de iarbă, beau apă mai multă decât în mod obişnuit, au o stare de somnolenţă şi cască îndelung.

~ Păsările de curte, în special găinile, îşi caută un loc mai ridicat pe care să se aşeze în coteţ, în şopron sau chiar în pomii din

apropierea coteţului.

~ Pisicile se uită insistent pe fereastră.

~ Vacile întind botul în sus şi sorb aerul cu lăcomie.

~ Găinile nu se adăpostesc atunci când începe ploaia, ceea ce înseamnă că ploaia va dura mult.

~ Câinii se întind şi dorm cu labele răsfirate.

Gospodarii se pregătesc să întâmpine o agravare severă a vremii, cu vânt, furtuni sau viscol, atunci când :

~ Pădurea începe să vuiască foarte tare.

~ Oile se bat cap în cap, berbeceşte, sau încep să ţopăie, în mod nefiresc.

~ La apus apar nori de culoare roşiatică.

Se anunţă zile de ninsoare atunci când :

~ Pisica se ascunde după sobă sau în cuptor.

~ Vrăbiile îşi caută insistent culcuş sub streaşina casei sau în fânărie.

~ Norii se deplasează rapid, haotic, în direcţii diferite.

Previziunea cutremurelor. Deşi mişcările seismice se produc la intervale mari de timp, oamenii, de-a lungul

vremurilor, au făcut observaţii privind comportamentul unor animale în astfel de situaţii, observaţii transmise prin viu grai

generaţiilor viitoare. In cazul cutremurelor de pământ, indiferent de magnitudinea lor, s-a observat că :

~ Furnicile părăsesc în grabă muşuroaiele, anunţând un fenomen neobişnuit.

~ Pisicile încep să miorlăie jalnic, sfâşietor şi îndelung, apoi părăsesc în grabă locuinţa, speriate şi agitate.

~ Cu câteva zile înaintea unui eventual cutremur, se spune, că, de obicei, câinii încep să urle prelung, beau apă multă şi

manifestă o stare de nelinişte şi agitaţie. In caz de cutremur, toţi câinii din sat urlă la un ison, creând o atmosferă de groază,

apocaliptică.

~Porcii încep să se agite în coteţ, se urcă cu picioarele pe pereţi, încearcă să rupă uşile cu dinţii pentru a ieşi afară ; refuză să mai

mănânce şi grohăie speriaţi.

~vacile sunt agitate, se împung, trag de sfori, încearcă să rupă lanţurile pentru a fi libere şi mugesc sfâşietor.

~ greierii încetează să mai cânte, cum fac în mod obişnuit, părăsesc sălaşul lor subpământean şi fug, buimaci.

19

. Informator:Pietroiu Smaranda, 75 ani, satul Capu-Satului, comuna Odăile, judeţul Buzău 20

. Galatan-Jieţ, Dumitru, Meteorologia tradiţională, în revista Omniscop, www.google.ro.

ÎNTREZĂRIRI 26

TOPONIME PÂRSCOVENE. ETIMOLOGII

Gh. POSTELNICU BĂDILA

Întemeietorii satelor Bădila şi Pârscov, aflate pe malul stâng al râului Buzău, au fost, înainte de anul 1500, boierul

Bădilicea, vătaful Tatu şi pârcălabul Ţigulea. Cel dintâi l-a avut ca moştenitor pe pârcălabul Nan Bădilă, care, se pare, a ridicat

în partea de apus a satului Bădila un schit de maici, cu biserică. În 1838, episcopul Chesarie a dispus închiderea lor, întrucât,

„făcând inspecţie şi găsind maici cu copii mici, a zis: blestemate să fiţi, şi plecând, mănăstirea a dispărut, rămânând o poiană

în pădure în locul ei, care se numeşte şi acum Mănăstioara, iar satul Bădila s-a numit, până târziu, Blestematele”. Nan Bădilă,

fiul lui Albu, a fost pârcălabul Curţii domneşti de la Târgovişte, dregător aflat în slujba lui Radu Şerban (1602-1611). Pârcălabul

era conducătorul unui ţinut, dar şi strângător de biruri. Nan l-a avut urmaş pe Lăudat, devenit preot al locului, ctitor de

aşezăminte bisericeşti şi schimonah (Athanasie). Aşadar, Bădilicea şi Bădilă ar fi derivate de la bade (cf. B.P.Haşdeu), cuvânt

cu etimologie necunoscută, sau din cuvântul bulgăresc Badila (cf. Iorgu Iordan). Ele au devenit nume topice şi, cu ajutorul

sufixelor toponimice, au generat un şirag preţios de substantive proprii. OLEŞEŞTI

Derivat din Oaleş, numele unei vechi familii care l-a dat şi pe preotul Gheorghe Oaleş. Acesta şi-a dat silinţa a

reconstrui, între 1846 şi 1849, biserica din „capul satului”, în locul celei ruinate, aflate între Oleşeştii de Sus şi Oleşeştii de Jos,

menţionate pe un octoih din 24 iunie 1778. Oaleş ne duce cu gândul la o meserie specifică evului mediu, aceea de olar, şi la

obiectul muncii sale, binecunoscuta oală. LUNCA FRUMOASĂ

Potrivit unei legende locale, între primii locuitori ai satului s-a aflat şi o tânără, remarcabilă prin frumuseţe şi talie, aşa

încât porecla „lunga frumoasă” a dat toponimul Lunca Frumoasă, înţeles de toţi luncenii, deşi localitatea, cu toate cătunele ei

(Pârjoleşti, Curcăneşti, Tocileni), ocupă dealurile aflate de o parte şi de alta a pârâurilor Bălăneasa şi Sărăţelul. Nici vorbă de

luncă…De-a lungul timpului, femeile din Lunca Frumoasă au rămas cele mai frumoase de pe Valea Pârscovului, iar bărbaţii, cei

mai pricepuţi dulgheri şi comercianţi. RUNCU

Sat al comunei Pârscov, aflat între Izvorul Cufuritu (cu referire la albia sa noroioasă) şi Dealul Catâra (mai e nevoie de

explicaţii?). Runcus în limba latină înseamnă „loc despădurit folosit ca păşune sau ca teren arabil”. Termeni sinonimi: zmeuriş;

curătură (teren curăţat de mărăciniş). Satul Runcu a mai fost cunoscut şi cu alte nume: 1. Viişoara, de la un petic de vie dăruit

lui Grindeş de către naşii Stan şi Voica, la 6 noiembrie 1581. 2. Ulmet, de la ulm, copacul predominant al crângurilor şi

pădurilor din jur. Aici a ridicat, la 1674, părintele Lăudat din Pârscov, devenit monahul Lavrentie, după moartea soţiei, Ioana,

fata comisului Maican, din Răteşti, prima biserică a schitului de călugări Ulmet. Chiliile acestuia erau săpate în pământ şi în

piatră. Se păstrează şi astăzi urmele lor în partea de nord a bisericii Runcu. Între ctitorii bisericii s-a aflat şi ginerele preotului

Lăudat, „popa Lupu”, din Negoşina, ajuns stăpânul moşiei Pârscov, împreună cu urmaşii lui, până la 15 noiembrie 1543, când,

după multe vânzări şi danii, ajunge în proprietatea Episcopiei Buzăului. Pentru a întări autoritatea asupra locului, Episcopia a

ridicat în Pârscovul de Sus (1785) cunoscutul metoh, ale cărui ruine se văd şi astăzi, şi din cărămida şi piatra căruia a fost

construit Spitalul Pârscov. Din cuvântul metoh (mitoc) a derivat termenul mitocan, adică omul neinstruit, clăcaşul folosit la

muncă. Metohul (mitocul) era administrat de Schitul Ulmet care a primit de la Episcopie 25 de hectare de pământ, fiind scutit de

unele biruri de-a lungul timpului, de la Gheorghe Duca până la Mihai Racoviţă. După o sută de ani, schitul a fost închis. Biserica

ruinată a fost refăcută din temelii, între 1786 şi 1790, de către preotul Gheorghe din Runcu. 3. Satul Runcu a fost cunoscut, între

1900 şi 1950, cu numele Stănileşti, toponim derivat de la Stănilă, familie cu proprietăţi întinse până la Cojanu, Oleşeşti şi

Târcov. O străveche familie, Runceanu, a luat numele satului, dând, printre alţii, un logofăt, Vasile, care a dăruit pe 2 aprilie

1840 iconostasul bisericii din Oleşeşti, dar şi un erou din Războiul pentru Independenţă, Runceanu Vasile Gheorghe, sergent

Regimentul 8 Dorobanţi Buzău.

De menţionat faptul că satele din partea de nord-est a Pârscovului (Runcu, Oleşeşti, Trestieni şi Târcov) au avut un

număr mare de moşneni (moşteni, răzeşi), care foloseau pământul moştenit din „moşi-strămoşi” în devălmăşie (în comun),

sistem care a dus la bunăstare şi înţelegere.

CETATEA DACICĂ DE LA TÎRCOV – PIATRA CU LILIECI

Dr. Sebastian MATEI

Cetatea de la Tîrcov se află la cca 7 km nord de comuna Pîrscov, în apropierea satului Tîrcov. Ea este

plasată pe o culme greu accesibilă, numită de localnici Piatra cu Lilieci, având trei laturi abrupte şi o înălţime

maximă de 735 metri. Cetatea se află într-o poziţie dominantă asupra văii Buzăului, ceea ce cu siguranţă i-a conferit

un important rol militar. Practic, din acest punct se observă foarte bine toată valea Buzăului, cuprinsă între oraşul

Buzău şi comuna Vipereşti.

Datele oferite de descoperirile arheologice ne-au indicat că această cetate a funcţionat în a doua jumătate a

sec. I p. Chr., în perioada domniei regelui Decebal. Probabil că această fortificaţie a avut un rol în sistemul defensiv

organizat de Decebal şi anume de a controla accesul spre Transilvania pe cursul superior al râului Buzău. Primele

cercetări au fost realizate în anul 1988 de către George Trohani, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie, pentru ca

din 2007 acestea să fie reluate de către Sebastian Matei, cercetător la Muzeul Judeţean Buzău.

Această înălţime a fost locuită încă din epoca bronzului - cultura Monteoru în intervalul cuprins între 2500 –

2200 a. Chr., pentru ca în secolele IV-III a. Chr. să constatăm o altă prezenţă sporadică a geţilor, fără a lăsa urme

evidente în teren. În sec. I p. Chr. , odată cu aşezarea dacilor, culmea a cunoscut o serie de amenajări şi nivelări

pentru a obţine un spaţiu propice locuirii. Din punct de vedere morfologic situl se împarte în două unităţi distincte:

un platou-acropolă, lung de 160 m şi o succesiune de 3 terase, dintre care cel puţin două sunt fortificate cu ziduri de

piatră. Accesul de la platoul-acropolă la cele 3 terase se făcea printr-o şa îngustă de 2-3 m şi lungă de aproximativ

100 m.

ÎNTREZĂRIRI 27

Până în prezent au fost depistate structuri de fortificare între terasele 1 şi 2, precum şi între terasele 2 şi 3.

Este vorba de fundaţii de piatră semifasonată, în unele părţi păstrându-se chiar 2-3 rânduri. Lăţimea zidurilor de

fundaţie varia între 1,60 m şi 2,50 m. In cursul cercetărilor nu s-au găsit elemente pentru a vorbi de un zid de piatră

şi în elevaţie, ceea ce ne face să credem că structura vizibilă a

fortificaţiei era constituită din bârne masive de lemn, ce

stăteau pe o fundaţie de piatră. Dimensiunile relativ mici ale

platoului şi teraselor ne arată că spaţiul nu reprezenta un loc

comun, ci unul folosit doar de militarii care apărau cetatea.

În cursul cercetărilor arheologice au fost descoperite câteva

resturi de construcţii, dintre care unele incendiate.

Majoritatea locuinţelor erau confecţionate din lemn, pereţii

fiind acoperiţi cu lut, pe un suport de nuiele împletite.

Acoperişul era probabil din lemn, dispus în două ape. În

mijlocul Terasei 2 a fost descoperită o structură rectangulară

masivă cu dimensiunile de 3,30 x 2,90 m ce reprezenta

probabil fundaţia de susţinere a unui turn din lemn.

(foto 1 – Fundaţia zidului de fortificaţie)

Cu siguranţă acesta ar fi avut peste 4 metri

înălţime, având rolul de a supraveghea

împrejurimile. Săpăturile arheologice au adus la

lumină numeroase artefacte dintre care cele mai

numeroase sunt fragmentele de vase ceramice

provenind de la vase de provizii, vase de gătit, dar

şi vase de băut, cum ar fi cănile sau ceştile,

precum şi vase din care se servea mâncarea, cum

ar fi castroanele şi străchinile. Pentru iluminat,

dacii au folosit opaiţe, utilizând seul de oaie. În

afara vaselor ceramice au mai fost descoperite

unelte şi ustensile din fier, cuţite, cuie, scoabe,

arme (vârfuri de lance şi de săgeţi), podoabe şi

piese de port din bronz şi mărgele din sticlă

precum şi râşniţe din piatră. (foto 2 – Fundaţie turn din lemn)

Cetatea şi-a încetat locuirea probabil în timpul războaielor cu romanii din anii 101-102 şi 105-106. După

această dată înălţimea nu a mai fost locuită până azi.

Colectivul de cercetători de la Muzeul Judeţean Buzău, condus de Sebastian Matei, va continua cercetările şi

în următorii ani, avându-se în vedere dezvelirea de noi construcţii şi porţiuni din fortificaţie. Dacă se vor găsi

fondurile necesare, în următorii ani ne propunem reconstituirea fortificaţiei şi a turnului de supraveghere în vederea

includerii cetăţii ”Piatra cu Lilieci” în circuitul turistic

PROZĂ

FEMEI FERICITE

Gheorghe STROE

ÎNTR-UN ÎNCEPUT DE primăvară, un oarecare Petrescu Adrian era chemat în judecată de două femei, Mareş Rodica

şi Vlad Mariana, în procese diferite, dar de fapt pentru aceeaşi cauză: fiecăreia îi făcuse un copil şi dispăruse fără urmă, iar acum

reclamantele cereau stabilirea paternităţii şi a pensiei de întreţinere. N-avuseseră habar una de alta pînă a se întîlni aici, în sala

de şedinţe a judecătoriei din oraş, însă nici nu se arătară surprinse de situaţie. „Chiar nu bănuiaţi că numitul Petrescu Adrian mai

are un copil şi cu altcineva?” insită preşedintele completului de judecată răsfoindu-le dosarele. Din acte, reieşea că amîndoi

copiii, născuţi unul la Braşov, celălalt la Buzău, aveau exact aceeaşi vîrstă, acelaşi nume… Însă, pe lîngă toate acestea, instanţa

îşi exprimă uimirea mai ales faţă de nefireasca asemănare a femeilor, căci, de n-ar fi fost îmbrăcate deosebit, s-ar fi confundat cu

uşurinţă: vocea, talia, culoarea părului tăiat tot atît de scurt sau trăsăturile feţei nu difereau prin nimic. „Ocupaţia?” mai întrebă

magistratul pe Mareş Rodica. „Economistă la I.M.A.I.A.” „Dumneavoastră?” se întoarse apoi grav spre cealaltă. „Economistă la

I.M.M.R.” Grefiera rămase cîteva clipe cu mîna în aer, uitînd să-şi facă datoria de a nota în caiet.

După prima înfăţişare, se nimeri că femeile ieşiră împreună – pîrîtul nu se prezentase, aşa cum avea să procedeze şi la

celelalte termene –, însă nu se evitară, avînd acelaşi drum se apucară să discute despre o mulţime de lucruri, fără legătură cu

procesele lor. Nu se grăbiră să se despartă nici cînd ajunseră în faţa Poştei, cu toate că de aici Rodica trebuia să ia autobuzul pînă

la blocurile noi din Izbiceanu, stînd de vorbă în staţie lăsară să treacă trei autobuze.

Urmară, conform procedurii, încă cinci termene. De-acum femeile aşteptau liniştite pe o bancă pînă ce le venea rîndul,

lipite una de alta, chiar dacă în sală nu era multă lume. De obicei, primul era procesul Rodicăi, după care numaidecît cel al

Marianei. Deşi de fiecare dată trezeau o vie curiozitate la judecătorie, se arătau nepăsătoare, cu frumuseţea lor stranie erau

probabil obişnuite să atragă pretutindeni atenţia. Apoi plecau împreună şi colindau prin magazine sau se opreau la cofetărie, iar

ÎNTREZĂRIRI 28

într-o zi îşi cumpărară rochii la fel şi le îmbrăcară la termenul următor – de altfel, o pură întîmplare –, punînd astfel în

încurcătură pe toată lumea: nici judecătorii, nici grefiera nu mai izbutiră să-şi dea seama care dintre ele era acum Mareş Rodica

şi care Vlad Mariana… În cele din urmă, ambele procese se judecară în absenţa pîrîtului şi instanţa pronunţă o hotărîre prin care

stabilea că Petrescu Adrian este tatăl ambilor copii şi, în consecinţă, fixa şi cuvenita pensie de întreţinere.

SE REÎNTÎLNIRĂ DIN întîmplare la cîteva săptămîni, în plină stradă, şi nu-şi ascunseră bucuria de a se revedea.

Ieşiseră să-şi plimbe copiii şi, trecînd repede peste surpriză, merseră mai departe împreună, fără o ţintă anume. În dreptul

parcului de lîngă spital, apucară pe o alee în căutarea unei bănci libere şi se opriră sub un tei în floare. Îşi amintiră de discuţii

neterminate din zilele în care se duceau la judecătorie, îşi povestiră noutăţi din ultimul timp şi se ridicară să plece abia cînd, spre

seară, parcul începu să se aglomereze. Nici pe trotuare nu era mai multă lărgime, dar nu aveau de ce să se grăbească şi, oricum,

văzîndu-le cu copii mici, lumea le făcea loc şi puteau să meargă alături una de alta. În cele din urmă, se treziră în faţa blocului în

care stătea Mariana… „Urcăm la mine”, zise aceasta nevenindu-i să rămînă singură şi nu trebui să insiste, deşi soarele apusese

deja şi, în loc de un ceas pentru o cafea, petrecură împreună toată seara. Pe la unsprezece, dădură telefon după un taxi.

Despărţindu-se, Mariana îi promise să-i întoarcă vizita şi o făcu chiar a doua zi, de îndată ce veni de la serviciu, însă cu aceeaşi

nerăbdare o aştepta şi Rodica. Acum nu le mai scăpă asemănarea perfectă a copiilor şi se mirară că n-o luaseră în seamă în ajun,

numai că trecură repede peste asta, fără să bănuiască ce importantă avea să fie foarte curînd pentru viaţa amîndurora… În

schimb se plînseră de singurătate, se stabiliseră în oraş de aproape o jumătate de an şi nici măcar printre colegele de serviciu nu

izbutiseră să-şi facă prietene, „este probabil vechea reţinere faţă de femeia care are un copil fără să fie căsătorită”, observă

Rodica şi un timp tăcură amîndouă… „Am căutat să mă îndepărtez de locurile mele, dar încă nu pot să spun c-am făcut bine,

reluă mai tîrziu Mariana, susţinută şi de cealaltă care o aproba cuvînt cu cuvînt, pentru că şi în oraş la mine lumea m-ar fi privit

la fel.” Nu mai păstrau legătura cu nimeni, deşi aveau rude şi foşti colegi sau prieteni, nu scriau şi nu primeau scrisori, iar la

telefon plăteau abonamentul degeaba… În acest punct discuţia se întrerupse, lăsaţi singuri în dormitorul cel mic copiii se

treziseră şi începuseră să plîngă, însă la vederea Marianei se potoliră amîndoi şi, auzindu-i glasul, o dădură pe rîs. Rodica se

dusese la bucătărie, să încălzească lapte pentru două biberoane. Nu întîrzie mai mult de cîteva minute şi le amuză că fiecare se

ocupă de copilul celeilalte. Nepăsători, sugarii goliră repede biberoanele şi, după ultimele înghiţituri, adormiră cu o şuviţă albă

la colţul gurii, iar femeile se retraseră în dormitorul Rodicăi, unde era televizorul, să vadă serialul de joia. Se aşezară de-a

curmezişul patului, rezemate de perete cu o pernă la spate, dar nu avură răbdare să urmărească filmul, episodul era încă departe

de a se încheia cînd se apucară să vorbească de colegele de serviciu şi le bîrfiră cu satisfacţie pînă se făcu tîrziu şi Mariana trebui

să plece... A doua zi, îşi mutară copiii la aceeaşi creşă, iar viaţa lor atît de cenuşie pînă atunci cunoscu o neaşteptată schimbare.

Dimineaţa nu se întîlneau întotdeauna, la prînz însă care ajungea prima aştepta şi de aici plecau împreună, fie la Rodica, fie la

Mariana. Fireşte că acum se ajutau şi la treburi, fiecare învăţase să se descurce în gospodăria celeilalte, ştiind pînă şi locul celor

mai neînsemnate mărunţişuri... Seara tîrziu, una dintre ele trebuia să ia taxiul pentru a se întoarce totuşi acasă.

Într-o zi de joi, la căderea întunericului, se porni o furtună grozavă. Mariana o rugă pe Rodica să rămînă la ea peste

noapte, „mi-e frică singură cînd tună şi fulgeră”, şi, să fie mai convingătoare, adăugă: „Pe o vreme ca asta, nici n-ai cum să te

mai duci cu copilul pînă în Izbiceanu, dăm degeaba telefon după taxi.” Aşa că Rodica se trezi cu o cămaşă de noapte în braţe şi

nu mai zise nimic, surîse şi se apucară să aştearnă în sufragerie, pe canapea. Nu luară în seamă că după vreo două ore vijelia se

potoli fără să lase alte urme decît că ploaia muiase puţin praful, lipsite de griji stătură pînă tîrziu, trecuse de miezul nopţii cînd se

culcară. Dar somnul nu se lipi de nici una şi, după un timp, părăsiră aşternutul şi se întinseră din nou la vorbă încă vreo două

ceasuri… Totuşi, dimineaţa, se treziră la ora obişnuită, fără nici un efort şi cu o bună dispoziţie de zile mari, iar la şapte fix

ieşiră împreună din casă. Lăsară copiii la creşă, apoi din stradă se despărţiră, însă în după-amiaza aceea se întoarseră tot la

Mariana: în ajun, luaseră hotărîrea de a locui împreună, cîteva zile într-o parte, cîteva în alta, ca să nu mai stea singure.

Nu se schimbase nimic în munca lor de zi cu zi, aceleaşi le era relaţiile cu colegele, cu şefii, dar acum amîndouă stăteau

la birou ca pe ghimpi pînă la sfîrşitul programului cînd aproape că alergau spre creşă, iar aceea care venea mai întîi se aşeza pe

un scaun în hol şi aştepta cu ochii la uşă… Răsuflau uşurate în drum spre casă şi nu le interesa că ici-colo trecătorii le priveau

lung, nefiind deloc un lucru obişnuit să vezi în plină stradă două femei frumoase, semănînd între ele ca două picături de apă –

comparaţie uşor de făcut, de vreme ce femeile mergeau alături… Curînd însă avea să se dovedească perfecta lor asemănare şi în

privinţa gusturilor şi a dorinţelor, astfel că fiecare putea să ia singură orice hotărîre cu convingerea că şi cealaltă gîndeşte la fel...

În cele din urmă, începură să-şi împrumute rochiile, bluzele şi fustele, altminteri rînd pe rînd una dintre ele ar fi trebuit să umble

o jumătate de săptămînă numai cu o rochie, aşa că dimineaţa veneau împreună la şifonier, iar gazda o invita pe cealaltă să-şi

aleagă. La fel se întîmpla şi cu îmbrăcămintea copiilor, astfel devenind mai simplu să se mute mereu de la una la alta, căci, în

afară de poşetă, altceva nu-şi mai luau de acasă. Cît priveşte copiii, pentru ei de mult nu mai avea importanţă care era Mariana şi

care Rodica.

URMAREA NU ÎNTÎRZIE să se producă. Desăvîrşita asemănare a copiilor, folosirea laolaltă a costumaşelor, a

căciuliţelor, a şosetuţelor şi a botoşeilor, a bărbiţelor şi a pledurilor, ca şi faptul că de la un timp îi culcau în acelaşi pătuţ avură

ca rezultat că într-o zi nici Rodica şi nici Mariana nu-şi mai putură da seama care anume este copilul său. Nu îşi ascunseră

disperarea cînd înţeleseră situaţia şi ore în şir rămaseră împietrite lîngă pătuţ, uitîndu-se la copiii adormiţi... Cînd în sfîrşit

aceştia se treziră, întinseră mînuţele gîngurind, să fie luaţi în braţe, dar femeile îi priviră fără să se clintească pînă ce le auziră

plînsul schimbat numaidecît în urlete disperate.

D-a doua zi încetară să se mai mute de acolo colo, rămase fiecare în apartamentul său cu unul dintre copii, alegere pur

şi simplu la întîmplare, pentru că nu avuseseră cum să se bazeze pe ceva anume, iar gîndul acesta le chinui zi şi noapte o

jumătate de săptămînă. Atunci Mariana avu ideea să schimbe copiii între ele, cu toată grija, să nu-i mai încurce încă o dată,

pentru a-i vedea cum reacţionează. Agăţîndu-se chiar şi de această slabă nădejde, se întîlniră în oraş, pe o stradă mai ferită, în

spatele Poştei. Venind din direcţii opuse, se apropiară cu mers nesigur, fără să aibă curaj să se privească în faţă decît pentru o

clipă; apoi fiecare luă căruciorul celeilalte şi, despăţindu-se în tăcere, porniră în grabă spre casă, cu ochii la copilul care gîngurea

şi încerca să se ridice de pe pernuţa de mătase. Şi, pînă să treacă amiaza, se lămuriră: dacă ele însele nu găseau nici cea mai mică

deosebire între copii, la rîndul lor acestora nu le păsa de adevărata mamă… Plînse şi palide, se frămîntară zadarnic, însă

renunţară la izolarea din primele zile şi, seara tîrziu, schimbau cîteva cuvinte prin telefon, cu speranţa că cealaltă o fi fost totuşi

mai norocoasă… În sfîrşit, cînd nu mai suportară încordarea, pentru că nici una nu putea fi sigură că-şi avea într-adevăr copilul,

ajunseră la concluzia că singura soluţie era ca de acum înainte să locuiască împreună. Preferară apartamentul Marianei, pentru

ÎNTREZĂRIRI 29

că avea patru camere şi era în plin centru; pe cel din Izbiceanu îl vîndură, precum şi restul de mobilă şi alte mărunţişuri la care

conveniseră să renunţe, iar cu banii luaţi cumpărară de la o văduvă o maşină în stare foarte bună şi un garaj. Trecură totul pe

numele amîndurora, inclusiv apartamentul.

Dormitorul cuprins între sufragerie şi bucătărie hotărîră să fie al copiilor, pentru ele păstrînd camerele de pe partea

opusă a coridorului. Copiii rămîneau peste noapte singuri, dar lăsau deschise uşile în tot apartamentul, astfel că şi cel mai slab

scîncet putea fi auzit numaidecît de oriunde şi atunci fie Rodica, fie Mariana, care dintre ele se trezea mai întîi, se grăbea să vină

la ei şi, chiar dacă nu mai era nevoie, pînă la urmă apărea şi cealaltă. După ce îi adormeau din nou, întîrziata îşi lua perna şi se

muta în camera celeilalte, să mai stea de vorbă pînă li se făcea iarăşi somn. În schimb dimineaţa nu lenevau în aşternut, mîncau

în fugă şi pregăteau copiii pentru creşă, apoi se apucau să se îmbrace şi ele ajutîndu-se reciproc la legatul unui cordon mai scurt,

la îndepărtarea unei cute, la potrivirea unei breteluţe sau la aranjarea unei şuviţe de păr. „Cît eşti de frumoasă!” exclamau cînd

una, cînd cealaltă, cu o adîncă mulţumire şi, pe stradă, lumea le lua drept gemene, mai ales că, în unele zile, parcă înadins

puneau în evidenţă perfecta lor asemănare. Cu timpul însă începură să caute prin magazine numai lucruri care se găseau pentru

amîndouă, altminteri oricît de frumoasă ar fi fost o bluză sau o fustă n-o cumpărau, iar la acestea se adăuga şi ce îşi tricotau

singure, mai ales seara la televizor, încercîndu-şi din cînd în cînd modelele pentru a nu lăsa loc nici celei mai neînsemnate

deosebiri şi admirîndu-se reciproc pentru orice. Atunci era momentul cel mai potrivit să pălăvrăgească în voie, numai de Adrian

nu discutau niciodată, nici măcar numele nu i-l pomeneau, se fereau şi de cea mai vagă aluzie la el, deşi pensia de întreţinere

pentru copii venea fără întîrziere, lună de lună… Cel mai mult le plăcea să facă planuri de viitor, se gîndeau la excursii de week-

end, la concedii… „Să fie copiii mai măricei”, ziceau cu însufleţire, convinse că pînă atunci măcar una dintre ele o să facă

şcoala de şoferi. Însă mai presus de toate era bucuria de a fi împreună pînă şi la cele mai neînsemnate treburi, deşi n-ar fi fost

nevoie de amîndouă pentru a cumpăra o pîine sau pentru a duce gunoiul la tomberon. Şi tot amîndouă se învîrteau şi pe lîngă

maşina de spălat automată sau ieşeau în balcon să întindă rufele la uscat; ori îşi călcau rochiile, bluzele şi fustele, feţele de pernă

şi cearşafurile pe masa lungă din bucătărie, fiecare la cîte un capăt, vorbind şi rîzînd întruna; iar dacă auzeau copiii plîngînd

lăsau numaidecît orice treabă şi se repezeau la ei... O dată au uitat mîncarea pe foc şi s-a umplut casa de fum, dar şi asta le-a

înveselit, au aruncat resturile la coş, au frecat oala cu praf de curăţat şi au pus-o din nou pe aragaz… Copiii începuseră de acum

să meargă în picioare ţinîndu-se de grilajul pătuţului şi să pronunţe rar, repetat de două-trei ori, “ma-ma!”, adresînd primul lor

cuvînt deopotrivă fiecăreia dintre femei.

ÎNSĂ SPRE SFÎRŞITUL toamnei tatăl copiilor reapăru în viaţa fericitelor femei. Într-o zi de marţi, Rodica nu se mai

întoarse de la serviciu la ora obişnuită, dădu telefon să spună că are o problemă şi mai întîrzie puţin, dar veni acasă aproape de

miezul nopţii. Nu luă în seamă curiozitatea Marianei, trecu doar pentru cîteva clipe prin camera copiilor care dormeau de mult,

apoi, pretextînd oboseala, se culcă imediat. Iar peste cîteva zile acelaşi lucru îl făcu Mariana, Petrescu Adrian căutînd-o acum pe

ea la serviciu ca să petreacă împreună după-amiaza şi seara… În săptămînile următoare, faptul se repetă fără nici o abatere:

marţea cu Rodica, vinerea cu Mariana... Femeile începură să se evite, pentru că destul de repede ajunseră să bănuiască adevărul,

totuşi, în loc să discute deschis, se prefăceau că nu au habar una de cealaltă şi, să aibă un motiv să nu mai stea împreună cît erau

acasă, îşi aduceau de lucru de la birou şi se închidea fiecare în camera sa, cu nasul în hîrtii, chiar dacă nu făceau nimic. Copiii

nu erau neglijaţi, dar nici nu li se mai putea da atenţia de pînă atunci, femeile se fereau una de alta şi, dacă se întîlneau acolo, la

ei, plecau amîndouă numaidecît, stingherite. „Cît crezi că o s-o mai ducem aşa?” nu mai suportă prefăcătoria Rodica şi mai întîi

Mariana o privi speriată, după care oftă şi îngăimă ceva neclar. Mai mult de atîta nu îndrăzniră în ziua aceea.

Cîteva luni nu se schimbă nimic, timp în care copiii se făcură măricei. Şi, pentru că femeile nu se gîndiseră c-ar fi trebuit

să-i deosebească totuşi prin ceva, răspundeau amîndoi la acelaşi nume... Acum însă, cînd una era cu Adrian, cealaltă nu se mai

mişca de lîngă copii, îi aducea singură de la creşă, le făcea toate voile şi rămînea cu ei şi seara, după ce adormeau. Cu ochii în

lacrimi, le veghea somnul pînă ce, într-un tîrziu, auzea cheia răsucindu-se în broasca uşii de la intrare, iar atunci se ridica repede

şi, mai înainte ca fericita să-şi facă apariţia, se retrăgea în dormitor. În restul săptămînii, erau într-un permanent du-te-vino între

camerele lor şi aceea a copiilor… „Aşa nu mai putem continua, se decise la un moment dat Mariana. Ar trebui să ne hotărîm

într-un fel, nu e cu putinţă şi cu una, şi cu alta.” „Bine, acceptă Rodica, palidă, cu voce pierdută. Dar îmi laşi copiii, cel puţin să

fiu sigură că îl am lîngă mine pe al meu, dacă tu ai ales să fii cu Adrian. În fond, după tată sînt fraţi, aşa că…” „Am fi putut fi

fericite împreună, o întrerupse Mariana, numai că, ştii la fel de bine ca şi mine, el ţine cu tot dinadinsul să se însoare cu una

dintre noi şi vrea şi copiii. Nu văd totuşi de ce trebuie să te prefaci, că doar ce mi-a spus mie ţi-a spus şi ţie… Şi tu, ca şi mine,

aştepţi să ia o hotărîre zilele acestea.” În loc de răspuns, Rodica ieşi imediat din bucătărie, fără să aibă curaj să ridice privirea,

dar a doua zi veni acasă devreme, direct de la serviciu, deşi era marţi şi Adrian o aştepta ca de obicei în oraş. Mariana,

nedumerită, voi să o întrebe ceva şi se răzgîndi, iar peste patru zile, cînd ar fi trebuit să se întîlnească ea cu Adrian, nici măcar la

birou nu se mai duse, dădu telefon să spună că nu se simte bine. Seara, Rodica se hotărî şi îi zise: „O economistă care avea

biroul lipit de al meu s-a măritat luna trecută şi s-a mutat la Bucureşti. Te transferi în locul ei?” Şi, pentru prima dată după atîta

vreme, se priviră lung, apoi izbucniră în lacrimi şi plînseră cu hohote pînă ce doar scîncetele copiilor le readuse la realitate.

Luminate la faţă ca de o mare izbîndă, alergară să-i potolească şi nu se clintiră de lîngă ei decît cînd îi văzură adormiţi iarăşi.

„Ia-ţi perna şi vino la mine”, se rugă atunci Mariana şi pînă dimineaţa pălăvrăgiră fericite, fără să le mai fie somn.

Problema transferului Marianei se rezolvă în cîteva zile şi de acum acasă ori pe stradă, la serviciu ori la cumpărături erau

nedespărţite. Şi, cum nici nu se mai îmbrăcau decît la fel – iar asta pînă şi prin casă, în cele mai mici amănunte, chiar şi capoate,

cămăşi de noapte, şosete sau papuci – , celor din jur le-ar fi fost imposibil să le mai deosebească după ceva. Dimineaţa se

dichiseau reciproc, nemaiavînd de mult nevoie de oglindă şi tot mai fără temei părea faptul că purtau totuşi nume diferite. Dar,

de vreme ce nimeni nu mai izbutea să-şi dea seama care cine era, nici ele nu se mai preocupau de asta, răspundea una în locul

alteia – de parcă acum pe fiecare o chema şi Rodica, şi Mariana – , făceau chiar şi la serviciu una o treabă în locul alteia, deşi cel

mai adesea era vorba de acte foarte importante… Petrescu Adrian nu avea să înţeleagă niciodată brusca lor schimbare tocmai

cînd ajunsese să se creadă foarte aproape de un aranjament, se trezi dintr-o dată privit cu indiferenţă, de parcă era un străin

oarecare. O vreme nu îndrăzni să se mai apropie de ele, pentru că nici o clipă nu mai erau de găsit despărţite, apoi neavînd

încotro se decise s-o facă totuşi, chiar şi aşa, dar nu izbuti nimic, nici măcar să fie luat în seamă. Femeile nu mai aveau ochi şi

urechi pentru nimeni, degeaba li se alătura pe trotuar după ce le aştepta ore în şir la poarta uzinei, nu-l vedeau, nu-l auzeau,

treceau pe lîngă el vesele şi sporovăind întruna. Liniştea lor, regăsită după atîta zbucium, se arăta de netulburat, căci acum

fiecare se oglindea pe deplin în cealaltă.

ÎNTREZĂRIRI 30

VOICULESCIANA

SULTANA VOICULESCU

Sultana Ion (n. 1850), fiica lui Ion Hogea (1810-

1869) şi a Stoianei Ionescu (1808-1887), din Pârscovul de

Sus, i-a dăruit lui Costache Voicu (1833-1916) cinci copii,

doi băieţi, Filipache (1871-1955) şi Vasile (1884-1963) şi

trei fete: Maria Ivănescu (1873-1966), Florica Ştefănescu

(1876-1968) şi Ana Niculiu (1883-1969). Făcându-se mai

mari, copiii umpleau singuri casa înaltă şi cam pătrăţoasă

de la capul podului. Bătrânii Voicu şi Marghioala, ca şi

fraţii Ion şi Constantin, locuiau în polăţi. Slugile, una în

permanenţă, două-trei când se pornea velniţa, îşi găseau

loc în magazii. Familia număra cinci bărbaţi care

administrau pământul, vitele şi prăvălia: Voicu, Filipache,

Ion, Costache şi Constantin. Duceau un trai îmbelşugat,

primind musafiri la zile mari. Ambiţiile părinteşti nu au

depăşit veniturile băneşti, aşa încât fetele au învăţat câţiva

ani la pension, după care s-au măritat în Bucureşti, Giurgiu şi Constanţa. Sultana, iubită de toţi, era blândă şi

înţelegătoare. Intrase în familia Băcanilor cu zestre frumoasă şi cu multă tinereţe. În scurt timp devenise mai mult

decât o simplă femeie de la ţară, o bună creştină, curată şi harnică, pricepută în descântece şi leacuri băbeşti,

înţelegătoare, dar şi aspră în aceeaşi măsură. Învăţase „Peste Gârlă” citirea, scrierea şi „însoţirea numerelor”, la cutia

cu nisip, apoi la scândura de frasin şi pe hârtie, geografia celor două continente (Europa şi Asia), forma de

compendiu a Noului Testament. Soacra o considera o copilă, dar orfana nu a luat în folos propriu această derogare.

S-a pus pe treabă din capul locului. Ceva dispute „teritoriale” ar fi avut mult mai târziu, cu nora râmniceană,

Ruxanda (născută în 1881), mai temperamentală şi capricioasă. Voiculeştii respectau cu sfinţenie canoanele

calendarului ortodox: posteau, se spovedeau şi se împărtăşeau, cum işi amintesc urmaşii lor. Pe la 50 de ani începeau

să se gândească la împărăţia cerului, unde ar fi vrut să găsească un loc de odihnă sufletului eliberat de glodul

păcatelor. Filipache (Filip, Fielepace) şi-a dat pământescul sfârşit în strana bisericii, în timpul sfintei slujbe de

Bobotează (6 ianuarie 1955). Neamul Băcanilor căpătase autoritate în sat, de vreme ce o movilă de pe Gorgane se

numeşte şi astăzi „Dealul lui Voicu”, iar o vână cu apă potabilă de la Pâcle, „Puţul Băcanului”. Gradele de rudenie

se întăreau prin botezuri şi cununii transmise din generaţie în generaţie în cadrul aceleiaşi genealogii, arborele

ramificându-se necontenit. Megieşii le căutau cumetria. Ar fi fost prea mult să aspire la mâna vreunei „dudui”

înnobilate cu ceva carte, bune maniere şi deprinderi practice căpătate în anii de pension. Locul larg din jurul satului

şi blândeţea naturii asigurau gospodarilor hrana vieţii, umplând lesele cu porumb şi butoaiele cu ţuică, chiar dacă nu

întotdeauna cădeau la bunătate cu autorităţile. Apucăturile medievale ale acestora erau abolite cu încetinitorul. Când

şi când, ţăranii cunoşteau intervenţii de coşmar feudal, precum cea din octombrie 1900, întărită cu plumbul

carabinelor ostăşeşti, dar, cu resemnarea românului de la ţară, şi pârscoveanul putea recunoaşte că suferinţele

sfinţilor martiri fuseseră cu mult mai mari.

Singurul portret al Sultanei Voiculescu, o fotografie din vara lui 1884, existentă la Casa Memorială din

Pârscov, înfăţişează o femeie (avea 34 de ani) cu ovalul feţei neted conturat, cu ochii negri sub o frunte stâncoasă.

Părul negru, despărţit prin cărare. Nasul proeminent şi buzele strânse, privirea fermă nu caracterizează un

temperament visător, ci mai curând statornic şi neobosit. Era mică de statură, însă robustă. I-au semănat fizic fiicele

Ana şi Maria şi, cum se întâmplă întotdeauna, natura a păstrat cele mai multe gene pentru una din nepoate, Gabriela.

Ceilalţi copii au semănat lui Costache: bălăiori, subţirei şi cu tenul mai deschis. Contrar modelului clasic al familiei

munteneşti, tatăl avea porniri sentimentale. Cumpăra cărţi, recita poezii, doinea, umbla după vânat. Lăsa de multe ori

hărnicia casnică pe seama Sultanei. Iuţeala şi lipsa de odihnă puteau fi cauza leucemiei care a răpus-o la 61 de ani

(27 ianuarie 1911, „la ora 17”). Surorile şi-l amintesc pe fratele mai mic stând nemişcat ore în şir, lângă sicriul

mamei, apoi, după înmormântare (duminică, 29 ianuarie), rătăcind pe malul râului Buzău. Cu aerul său bonom şi

sportiv, Costache şi-a purtat inteligenţa încă 5 ani, până la 10 octombrie 1916 („orele 2 după amiază”). Informaţiile

scriitorului despre părinţii săi sunt puţine, iar ale familiei, în ansamblul ei, nesigure. Chiar şi documentele de arhivă

păcătuiesc uneori prin imprecizie. Dile şi-a petrecut prima copilărie alături de bunicii din partea tatălui. Bătrânul

Voicu i-a părăsit în 1887, iar mama-mare Marghioala, doi ani mai târziu. Mamaia Anica „de peste Gârlă” a fost,

sufleteşte vorbind, mai apropiată de numeroşii nepoţi dăruiţi de Vasile şi de Ghiţă Ionescu. Credem, de asemenea, că

fatalitatea şi nu vreo suferinţă psihică ce s-ar fi infiltrat în neuronii descendenţilor hagiului a produs drame

zguduitoare, cum au fost cele trei sinucideri: Ghiţă s-a împuşcat în 1905, iar văduva lui, Ileana lui Sterie Rizea din

Pârscovul de Jos, bolnavă de pelagră, s-a spânzurat în 1931. Lambru Ionescu (n. 1880) funcţionar la Primăria

Pârscov şi negustor, fiul lui Vasile, şi-a pus capăt vieţii în zorii zilei de 19 august 1936, pe Gorgane, „cu două

lovituri de pistol”.

(După Gh.P., „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, EuroPress, 2012)

ÎNTREZĂRIRI 31

IN MEMORIAM

J U R N A L P Â R S C O V E A N

Sâmbătă, 28 decembrie 2013, realizatorii publicaţiei

noastre au aniversat, împreună cu elevi şi cadre didactice ai

Şcolii Bădila, 10 ani de al absolvirea gimnaziului de către

promoţia 2003 (învăţător Adriana Zamfira, profesor-diriginte

Adrian Costea, director Gh. Postelnicu). Se împlinea un an de

când s-a făcut propunerea de a se edita, sub autoritatea

Primăriei Pârscov, „o revistă sătească de ştiinţă şi cultură”…

În cadrul proiectului „Scriitori buzoieni de ieri şi de

azi”, ediţia a VIII-a, şi a „Zilelor Culturii române”, redactorii

revistei ÎNTREZĂRIRI s-au întâlnit, joi, 16 ianuarie 2014, în

sala Centrului de Documentare şi Informare Pârscov (prof.

documentarist Ciprian Scoroşanu), cu elevi şi cadre didactice.

OAMENII DE LÂNGĂ NOI : DUMITRU STERIADE

Ultimul vlăstar al unei vechi familii pârscovene. Fondatorul ei,

Rizu Grecu, a venit din sudul Dunării, înainte de 1760, dăruind

Bisericii din Pârscovul de Jos moaştele Sfântului Pantelimon şi ale

Sfintei Tatiana, salvate din calea tăvălugului otoman. Titi Steriade este

fiul Ecaterinei Costinescu, din Nişcov (1910-1963), şi al lui Dumitru

Steriade (1900-1962), fiul lui Ştefan Rizea Steriade. Ştefan a fost frate

cu Constantin (Costache) Băcanu (1839-1883), care a folodit pentru

prima dată numele Steriade, semnnând, ca primar al comunei Robeşti,

un tabel cu sătenii împroprietăriţi în 1864.

Titi Steriade este omul care învinge singurătatea prin muncă şi

lectură. În 2013 a călătorit în Volos (Grecia) pe urmele strămoşilor săi.

13 martie 2014, Şcoala din comuna

Măgura: „Scriitori buzoieni de ieri şi de

azi”.

S-a stins din viaţă, pe 28 februarie 2014, după o grea suferinţă, cunoscutul medic radiolog Mihai GIURGEA,

născut pe 5 noiembrie 1938, fiul Mariei şi al lui Alexandru Giurgea, din Pârscov. Şcoala generală, în satul natal, liceul, la

Buzău. Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti. Medic primar radiologie şi ecografie la Spitalul Fundeni, Spitalul

Judeţean Buzău şi Spitalul Pârscov. Căsătorit cu Maria Lăzărescu, asistent principal radiologie. O fiică, Georgiana, medic

specialist ORL.

Doctorul Mihai Giurgea a împletit în mod fericit înaltele cunoştinţe profesionale cu înţelegerea deplină a oamenilor

pe care i-a slujit peste patru decenii.

Într-o imagine ortofotoplană am identificat temelia

bisericii Mănăstioara, din aria legendarului schit Blestematele.

Din păcate, terenul mlăştinos din această perioadă a anului nu

permite cercetări mai amănunţite.

Colecţia muzeală a Şcolii Pârscov, care va aniversa

anul acesta 60 de ani de la ridicarea localului de pe

Şoseaua Gării, a fost evaluată de specialişti ai

Muzeului Judeţean de Istorie. În curând va fi deschis

un punct muzeal.

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată de Consiliul

Local al comunei Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Ion Nica, Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.