În acest număr: A. Antofie,

E. Artene, V. Milescu, T. Nica-Ţene,

P. Stoicescu, D. Şontică,

E. Voiculescu, T. Cicu, S. Coloşenco,

C. Costea, I. Gălăţeanu,

N. Gâlmeanu, M. Ifrim, Gh. Lungu,

I. Mândricel, E. Necula, I. Nedelea,

D. M. Roşca, D. Scoroşanu, R. Sîrbu,

I. Vasiu, M. Vlăsceanu

PRIMĂRIA PÂRSCOV

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul II. Nr. 8. Decembrie 2014

Imagini de la manifestările

„Zilele Vasile Voiculescu”

ÎNTREZĂRIRI 2

P Â R S C O V 5 0 0

VECHI FAMILII PÂRSCOVENE: BASILESCU ŞI IANCU (2)

Gheorghe POSTELNICU

Rareori i-a fost dat reporterului să întâlnească interlocutori care, în amintirile lor, să pună atât respect faţă de

personajele trecutului, ca în cazul reconstituirii unei biografii măreţe, cum e cea a familiei Basilescu. Numele domnişoarei

Laura (doamnei Lala) şi al domnului Liviu (Livică) sunt rostite şi astăzi cu simpatie. În emoţionante portrete peste timp,

copiii industriaşului Nicolae Basilescu întruchipează, mai presus de orice, sentimentul rar al omeniei. Şi cât a suferit fiecare

din ei!

Octavian-Liviu, născut la 16 septembrie 1916, când tatăl avea 42 de ani, iar mama 34, a fost absolvent de drept. A

luat parte la război, ca ofiţer rezervist al armatei române. S-a întors pe jos din Munţii Tatra, cu bucuria victoriei şi plin de

speranţe în refacerea ţării. Pentru meritele deosebite, tânărul erou a primit binecunoscuta răsplată a autorităţilor staliniste,

închisoarea politică: 7 ani de detenţie (1953-1960) la Canal. A fost ridicat într-o noapte de martie, din podul casei părinteşti.

Pentru a fi prins, lucrătorii de securitate au folosit informaţiile primite de la nişte binevoitori din sat, membri ai comitetului

de partid. După eliberare i s-a interzis să practice avocatura, îngăduindu-i-se să fie … sculer-matriţer la Uzinele

Semănătoarea. După trei căsătorii (cu Hristescu Elena, Vâtcă Leontina şi Manoliu Elena), a rămas cu o fiică, Cristina, aflată

în prezent în Pensilvania (SUA).

Fiica cea mare a familiei Basilescu s-a numit Otilia-Maria. S-a născut la Pârscov, pe 15 aprilie 1922, şi s-a stins din

viaţă în 2001, la Buzău. Licenţiată în drept şi economie, a fost căsătorită cu inginerul Nicolae Budui, şeful Regionalei CFR

Iaşi. Una din fete, Rodica, directorul Societăţii Comerciale ULVEX, are o locuinţă în Cozieni.

După sfârşitul neaşteptat al lui Nicolae Basilescu (17

aprilie 1944, la Spitalul I.C.Brătianu, din Buzău), grijile familiei şi

administrarea averii au rămas în seama Mariei Samoilă şi ale fiicei

Laurenţia, ajutate, conform fişei de familie, de slugile Alexandrina

şi Victoria. În 1946 erau în funcţiune cele două mori de apă,

boiangeria chimică şi piua, cum rezultă din cererea de

reînmatriculare adresată Camerei de Comerţ şi Industrie din

Buzău. Cum se ştie, destoinica Laurenţia, absolventă a Liceului

Comercial de Fete din Buzău, s-a căsătorit cu Gheorghe Iancu şi s-

a stabilit în Bucureşti, în 1948. Gheorghe Gh. Iancu, născut în

1921 la Pârscov, a terminat liceul la Bucureşti, a urmat o şcoală

practică de comerţ şi a lucrat la ICR Romarta. A murit la 62 de ani, într-un accident de

circulaţie. Într-o fotografie din 1934 este prezent alături de sora sa, Ileana, devenită Negulescu,

şi de viitoarea cumnată, Otilia, în curtea şcolii din Pârscov, împreună cu învăţătorul Nicolae

Pietraru. Năpasta a lovit iarăşi familia Basilescu, când toate bunurile materiale, inclusiv casa, au

fost trecute în posesia statului condus de muncitori şi ţărani. Alungată din locuinţă, Mariei

Basilescu i s-a respins de către CC al PMR, prin Ministerul Afacerilor Interne, cererea de a se

muta la Iaşi (conf. Notei nr. 101500 din 21 apr. 1954). Am prezentat în episodul anterior cum

a fost ascunsă într-un vagon de marfă, pentru a ajunge la Iaşi, la fiica cea mare.

Ilie I. Iancu („soldatul Lemnaru Ilie, ctg. 1916”) a luat parte la operaţiunile militare din sudul Dunării. „În amintirea

înălţătorului avânt din Carpaţi peste Dunăre la Balcani, din înaltul ordin al Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I” i s-a

conferit o medalie jubiliară. Pentru participarea la luptele din Dobrogea şi Moldova (1917)

a primit Crucea Comemorativă cu barete. Ca o încununare a preţuirii acestui veteran de

război, cu ştiinţa învăţătorului Mircea Georgescu, emoţionat de ideea transformării

socialiste a agriculturii, organele de represiune l-au plimbat, ca pe mulţi alţii, o noapte

întreagă cu imeseul, pentru a-l convinge să se înscrie la colhoz, şi, mai mult de atât, să-i

intre în cap că „unde-s mulţi, puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte”. Greu de uitat este şi

Alexandru Oprea (n.21.07.1888), om cu o biografie specială, din care amintim o crimă,

urmată de executarea unei pedepse de 25 de ani, căsătorie târzie, o fiică ucisă de propriul

soţ. A fost, până la sfârşitul vieţii de 95 de ani, epitrop al bisericii din Pârscovul de Jos. În

1909 a absolvit „Şcoala de lucrători agricoli de pe lângă Pepiniera Petroasa”. Se spune că

mama lui, Smaranda, logodită la 14 ani, stătea ziua la viitoarea soacră, pentru a nu fi răpită de peţitorii fascinaţi de

frumuseţea ei. Seara, Smărăndiţa era condusă la casa părinţilor, unde…se juca cu păpuşile. Până când a căpătat dispensă de

la preot şi s-a căsătorit cu Dumitru Oprea, având împreună 18 copii. A fost o femeie energică şi îndrăzneaţă. A ajuns în faţa

Regelui Mihai, pentru a rezolva un litigiu funciar.

Risipiţi prin ţară şi străinătate, urmaşii acestor vechi familii pârscovene ţin sporadic legătura cu satul natal al

strămoşilor. Mai mult sau mai puţin, civilizaţia urbană şi globalizarea le-au diminuat iremediabil sentimentul originii. Din

fericire, arhiva orală locală a conservat amintirea luminoasă a fondatorilor: Ilie Lemnaru, Smaranda Oprea, Vasile Ioan,

Anica Steriade.

ÎNTREZĂRIRI 3

SCOBORÎND PE SCĂRI ÎN DECENII

Iorgu GĂLĂŢEANU

Am la dispoziţie cartea lui Gheorghe Postelnicu, prozator, critic şi istoric literar, cu date

preţioase despre viaţa şi creaţia poetului şi prozatorului medic Vasile Voiculescu, personalitate

marcantă a culturii româneşti. M-a surprins conţinutul, remarcabil redat. Autorul ne surprinde atît

prin datele istoriografice despre viaţa omului de zi cu zi, cît mai ales să scoată în evidenţă puterea

mirifică a creatorului V.Voiculescu, cu părere de rău, uitat de cei care se preocupă de istoria

literaturii româneşti. Cîndva, domnia sa mi se confesa. Redau din suferinţa-i interioară:

”-Vă trimit una din cărţile la care am trudit foarte mult şi care, din păcate, nu a fost

observată de voiculescologii anteriori, deşi sunt citaţi la tot pasul, cum am crezut că se cuvine.

Faţă de lucrările lor, monografia mea aduce cel puţin 20 de informaţii biografice şi bibliografice

inedite, unele din ele publicate în 2011 şi 2012 în „România literară”(de două ori) şi în

„Convorbiri literare”. Un camarad care a crezut că cercetarea vieţii lui V.Voiculescu s-a oprit în

1985, a mers pînă acolo încît a comentat defavorabil în prezenţa „Sanitarului-şef” al Comisiei

de validare a membrilor stagiari, iar redutabilul critic D.S., fire sensibilă, şi-a însuşit teoria şi a

decretat că lucrarea mea nu poate fi receptată ca o lucrare de critică literară. Păi nici nu e cazul, pentru că foloseşte

metodele istoriei literare.. Vă rog să mă scuzaţi. M-am pornit. Dvs., ca medic şi scriitor, îl veţi cunoaşte mai bine pe acest

martir şi pe biograful său.” Premeditat voi reda multe fraze din carte, pentru a da autenticitate documetului literar scris de

autor. Are dreptate, a nimerit ţinta şi m-a incitat să fac o sinteză a conţinutului. Recunosc, m-am simţit obligat moral pentru

că medicul şi scriitorul V.Voiculescu a trecut şi prin Bîrlad în perioada primului război mondial, oraşul unde m-am născut şi

îmi duc traiul, avînd aceeaşi profesie şi înclinaţie în ale scrisului. De aici începe greul, nehotărîrea eului, va trebui să aştern

pe hîrtie rînduri despre munca remarcabilă a istoricului sau să scot în evidenţă personalitatea impunătoare a omului despre

care a scris, balanţa rămînd mereu neînclinată. Mi-am spus, cu cît voi reda mai multe amănunte despre Vasile Voiculescu,

cu prisosinţă voi scoate în evidenţă munca sisifică a lui Gheorghe Postelnicu, destoinic cercetător al întregii istorii privind

viaţa şi creaţia medicului-scriitor de geniu. A martirului născut (1884) în comuna Pîrscov, lîngă Buzău, din părinţi creştin-

ortodocşi, educaţia religioasă primită în familie marcîndu-i întreaga viaţă. Să-i amintesc cuvintele:

„ Sunt născut la ţară... cel mai mare noroc din viaţa mea. Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o

minune.”, preciza poetul în 1935 în „Confesiunea unui medic.” Sau, „A mai vorbi de bunătate în vremile acestea cînd

principiul luptei pentru existenţă umple, ca un Dumnezeu neînduplecat, tot cerul creaţiunii, pare o naivitate sau o ironie...”,

vorbe de duh ce puneau pe gînduri generaţiile vechi şi la fel de bine pe cele de astăzi. Iată de ce întrebarea istoricului

Ghe.Postelnicu: „De ce o carte despre viaţa şi opera lui V. Voiculescu?” este bine plasată, răspunsul complex şi nuanţat

venind tot de la autor: „Pe de o parte, acumularea unei cantităţi mari de contribuţii biografice şi critice a impus

reevaluarea lor. Pe de altă parte, chiar varietatea şi bogăţia informaţiilor pun sub semnul îndoielii destule afirmaţii

anterioare. Mai trebuie adăugat că arhiva orală pîrscoveană este încă activă, dar pînă cînd? Dincolo de aceste motive,

faptul că V. Voiculescu a fost un erudit cu o gîndire profundă, un nemuritor. Personalitatea sa multilaterală trebuie

reaşezată în actualitate.”

Şi iată că peste jumătate de veac (1963) de la trecerea în nemurire a ilustrului înaintaş, a medicului-scriitor ce a

trecut şi prin Bîrlad (în 1917 medic şef al Spitalului nr.6 de răniţi, pînă în 23 octombrie 1918), trebuie să intervin, să susţin

cît de bine-venită este apariţia veritabilei cărţi, o bibliotecă-document cu o multitudine de date biografice, sociale, filozofice,

geografice, medicale, teologice şi numărul exemplificărilor ar fi mai mare. Cum să nu te uimească puterea de muncă,

dăruirea fizică, harul de cercetător, dotarea şi vigoarea spirituală a unui consătean pentru a şlefui şi a reda să rămînă în viitor

luciul real al oglinzii lui V. Voiculescu? Dacă în primele pagini istoricul ne aduce o serie de date din viaţa tînărului cu

înclinaţii spre litere şi filozofie(interesantul arbore genealogic conceput cu lux de amănunte, originea personajului şi

copilăria sa, relaţiile de familie, etc.), vis iniţial de care nu se va despărţi pînă la dispariţie („alegoriile voiculesciene au

îmbogăţit înţelepciunea naţiunii, el crezînd cu tărie în finalitatea artei, valorile etice promovate rămînînd valabile: munca,

stăruinţa, compasiunea, frăţia, sacrificiul”), încet şi sigur, precum apa curgătoare ce înaintează lin spre revărsare, ne redă

despre anii cînd absolvea Medicina (1910), orientarea impusă de familie, an cînd se căsătorea cu Maria Mitescu, studentă la

medicină. Un anumit aer de disperare determină istoricul să insufle: „Contrar unor păreri de ultimă oră, după care opera i

se micşorează pe zi ce trece, V. Voiculescu rămîne un autor de construcţie în sonet, poezie mistică şi proză fantastică, un

înţelept creştin, lucrînd misterios în asfinţitul vieţii pămînteşti, dar, la drept vorbind, oricîte izbînzi ar încerca

voiculescologii de astăzi, amintirea sa se şterge. O posteritate incapabilă să susţină Pantheonul românesc îi pomeneşte

numele ocazional, deoarece, într-o ierarhie a ingratitidinii, indiferenţa faţă de valorile literaturii ocupă primul loc.

Omagierile nu pot îndrepta răul care i s-a făcut lui V.Voiculescu în ultimii săi ani de viaţă. Nestinse rămîn doar eforturile

livreşti ale unor distinşi cercetători ale căror lucrări cer în mod insistent reeditarea...” Împart aceleaşi gînduri cu istoricul

Ghe.Postelnicu, dar cu siguranţă o fac şi mulţi alţii. Iată ce mărturisea fiica poetului, Gabriela Michaela Defour(n.19 XI

1920) : „..tata era unul din cei mai mari scriitori ai veacului: poet, romancier, povestitor, dramaturg, eseist, un om de bine.

Acorda consultaţii medicale gratuit şi deseori oferea bolnavilor medicamente cumpărate din banii lui.” Pe bună dreptate

era denumit, scriitor de geniu, „doctor fără de arginţi” şi „poetul îngerilor”. Trebuie să amintesc solicitarea istoricului:

ÎNTREZĂRIRI 4

„E nevoie de lucrări noi care să facă hermeneutica amintirilor destoinicului său fiu, Ion Voiculescu(n.16 mai 1916), dar şi

ale lui Radu Ilie Vasile(n.28 mai 1914), a scrisorilor publicate de Ileana Ene în 1993 şi de Alexandru Oproescu în anul

2008, care să ia în considerare punctele de vedere curajoase ale Roxanei Sorescu, demers care, pe scurt, să scoată omul şi

opera sa din stratul gros de inerţie. Reconsiderarea acestui destin îi va da lui V.Voiculescu mîntuire în cerurile lui

Dumnezeu.”

Revenind cronologic, aflăm şi debutul literar al medicului de circumscripţie rurală, cu poezia „Dorul” publicată în

„Convorbiri literare”(nr.3 martie 1912), în acelaşi an în prestigioasa revistă publicînd şi poezia „San Marco”. Profesional, în

ianuarie 1915 a fost asimilat Comitetului central sanitar, poziţie de pe care a organizat un spital militar în Bucureşti. Pe 30

0ctombrie 1916 era transferat la Buftea, unde a locuit cu familia pînă la numirea ca şef al spitalului mobil nr.6 din Bîrlad

(reluare). Şi-a adus şi familia în oraşul moldovean unde îngrijeşte răniţii, unitatea sanitară fiind transformată în unitate

medicală de contagioşi. Ataşat trup şi suflet pacienţilor, îngrijîndu-i cu profesionalism, în 1917 se îmbolnăveşte de tifos

exantematic, de febră tifoidă şi de icter. Pînă în 1918 a urmat serviciul militar pe lîngă tabăra de prizonieri din localitate,

„precum şi pe la alte spitale de răniţi şi bolnavi”. Demobilizat cu gradul de medic subşef, asimilat maior, pe 14 februarie

1919 a fost transferat definitiv în Bucureşti. Pentru devotamentul deosebit a fost decorat cu steaua „Coroana României”,

ulterior devenind medic la Domeniile Regale şi director la Fundaţia Culturală Română.

După aproape doi ani de stat în Bîrlad, urbe recunoscută cu afinităţi culturale, eminentul umanist a ştiut să

împletească activitatea profesională cu cea literară, va cunoaşte şi va lega prietenii cu distinşi oameni ai literaturii româneşti.

Amintesc pe Alexandru Vlahuţă, refugiat aici, care a exercitat o influenţă decisivă asupra destinului său literar, între mentor

şi discipol stabilindu-se relaţii bazate pe prietenie şi încredere, tînărul medic fiind stimulat să-şi reia preocupările literare.

Istoricul ne informează că Al. Vlahuţă avea mania să scoată ziare şi reviste noi. Pînă la terminarea războiului a locuit la

profesorul de muzică Eugen Bulbuc unde, în fiecare zi de joi organiza întîlniri literare în salonul casei, despre care Florentin

Popescu aminteşte: „A fost cea mai mare personalitate culturală românească refugiată în oraşul de la poalele Ţuguietei”.

Poate din subiectivism insist asupra perioadei locaţiei lui V.Voiculescu, şi anume, mişcarea artistică şi intelectuală a urbei

era animată de membrii societăţii „Academia Bîrlădeană”, fondată în mai 1915 de George Tutoveanu, Tudor Pamfilie şi

Toma Chiricuţă (ce mîndrie se aprinde în mine -sic!-, sunt membru actual al societăţii!). Animatorul principal, poetul

Tutoveanu(n.1872), profesor, ctitor de biblioteci publice şi constructor de reviste („Paloda”, „Făt-Frumos”, „Graiul nostru”,

„Scrisul nostru”, „Avînturi culturale”, „Ion Creangă”, revistă de limbă, literatură şi artă populară, „Miron Costin”,

„Freamătul literar”, şi „Idealul”). „Florile dalbe”(1919) este prima publicaţie literară apărută după război în România. În

paginile ei se oglindeau atmosfera, idealurile sociale şi orientările estetice postunioniste, în colectivul redacţional aflîndu-se

şi V. Voiculescu care a publicat pe lîngă poezii şi două povestiri, prilej să aflăm despre debutul său în proză(Lina

Codreanu). Cronicarul face menţiunea că, în 1918, „Academia Bîrlădeană” a scos o antologie naţională care cuprindea,

printre alţii, pe Eminescu, Creangă, Cerna, Delavrancea, Coşbuc, Iorga, Crainic, Vlahuţă, Voiculescu. Cartea urma să fie

distribuită soldaţilor pe front, „ca o hrană spirituală şi ca un imbold în lupta pentru obţinerea victoriei”. Medicul-poet a

fost antologat cu poeziile „Morţi în ţara lor”(?) şi „Frunză verde”. Din patriotism local amintesc: „Academia Bîrlădeană” a

renăscut în anul 1990 (preşedinte de onoare prof.dr. C.D. Zeletin) şi are o activitate bogată, ilustrată constant de publicaţia

trimestrială care îl are ca redactor-şef pe neobositul Serghei Coloşenco.

În 1929 începe colaborarea cu Radiodifuziunea Română, asigurînd emisiuni de educaţie sanitară a ţărănimii şi

populaţiei ţării. Înaintînd cu repeziciune în decenii, istoricul fascinantei cărţi merită întreaga admiraţie, impulsionîndu-mă să

redau scurte pasaje, pentru a avea continuitate.

„Ştim prea bine din dosarele aflate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii că grupul Antim

devenise indezirabil autorităţilor comuniste, încît s-a dispus, în 1958, scoaterea sa din viaţa publică. Nu se putea accepta

ca intelectualii veneraţi pînă în 1945 să opună dictaturii proletare valorile creştine, în cea mai neagră perioadă din istoria

poporului român care „îşi pierduse orice directivă spirituală”(Roman Braga). Cu doi ani înainte, PCUS a emis o hotărîre,

transmisă ca recomandare partidelor frăţeşti, de intensificare a luptei împotriva sentimentului religios. Drept urmare, s-au

înmulţit acţiunile de slăbire a vieţii religioase prin arestarea preoţilor de la ţară şi a ierarhilor bisericeşti, ca şi prin

deportări în Bărăgan şi în Dobrogea. Organul de represiune, prin agenţii de filaj, considera clandestine întîlnirile de la

Mănăstirea Antim, din locuinţele lui Alexandru Codin Mironescu, Apostol Apostolide sau Barbu Slătineanu. Discuţiile ar fi

avut un caracter duşmănos şi subversiv. ...întreaga regie ţinea de o mare înscenare în urma căreia trebuia anihilată elita

intelectuală a ţării...” Şi autorul continuă cu o sumedenie de explicaţii veridice pentru a scoate în evidenţă nevinovăţia

multora şi a poetului V.Voiculescu, concluzionînd cu mereu valabila decizie comunistă: ”Cine nu e cu noi, e împotriva

noastră!”

Ce se întîmplase cu ani în urmă(de fapt religiozitatea educaţiei copilului Dilă transpare din poezia „Isus din

copilărie”-volumul Destin-1933), citez: („Isuse, ca să te urci în Ierusalim de Florii / Treceai şi prin oraşul unde eram la

şcoală / Cum te-aşteptau sufletele de copii să vii”)?. Reiau din rîndurile cărţii:

„După moartea soţiei(22 noiembrie 1946), după cum îşi aminteşte fiul Ionică, „s-a sihăstrit”: ieşea din casă doar

ca să se alăture grupului de meditaţie religioasă de la Mănăstirea Antim, „ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii

noastre, în anii dictaturii comuniste”(A.Pleşu). Mergea acolo în zilele de sărbătoare „în căutarea unei trăiri de rugăciune,

cunoaştere şi împlinire” (A.Scrima), pentru a transpune, apoi, experienţa duhovnicească în orizontul conştiinţei artistice.

Fasciculele de conştiinţă se înscriau în descoperirea fraternităţii şi în comuniunea realizată dincolo de barierele

ÎNTREZĂRIRI 5

psihologicului. Coordonatele vitale ale grupului erau lipsa regulamentului şi nefuncţionarea vreunei ierarhii. La baza

activităţii se situa verbalizarea. Cuvîntul circula cu încîntare de la unul la celălalt, „ca într-o creştere spre înalt a

încrederii”(A. Scrima). Cum orice organizare intelectuală devenea suspectă, autorităţile au început destrămarea „Rugului

aprins”. Încă în viaţa, poetul mărturisea că dacă n-ar fi devenit medic, se făcea preot. Multe şi palpitante amănunte despre

această perioadă de sacrificiu ce au cizelat personalitatea filosofică a distinsului Vasile Voiculescu pot fi găsite în carte de

către cititorul versat. La fel, cu meticulozitatea întîlnită la unii istoriografi, şi nu numai, ne surprinde redarea caracteristicilor

fizionomice ce scot în evidenţă blîndeţea şi modestia remarcabilă a deosebitului om, dăruit semenilor pînă la ultimul fir de

păr, dar mai cu seamă dăruit sufleteşte fiinţelor de pe faţa pămîntului.

Ce s-a întîmplat după destrămarea Rugului aprins? În regimul de tiranie comunistă, în noaptea de 4 august 1958 este

arestat după o percheziţie brutală a locuinţei din Bucureşti, urmată de confiscarea celor peste 6.000 de cărţi ale bibliotecii.

Culmea, poetul se grăbea în acele ore să finiseze sonetele, ultimul, al 90-lea, dedicat lui Shakespeare, un fel de rămas bun.

Acuzaţia: duşman al poporului! Martirul a avut un destin tipic omului sărac, dar înnobilat de învăţătură. Bine spune autorul

cărţii, „în public vorbea puţin, dar a găsit căi personale de a se adresa mulţimii: presa scrisă şi vorbită, în faţa foii de hîrtie

şi a microfonului nu roşea, nu se pierdea cu firea. Prin domolirea impulsurilor şi-a făcut mulţi prieteni, dar nu vibrau cu

toţii la bunătatea sa. Iradia o mărinimie discretă, curativă, necondiţionată. A fost pînă la sfîrşitul vieţii, chiar şi în

închisoare, un domn sfios, cu o memorie extraordinară, cu o cultură şi o informaţie ştiinţifică impecabile. Un cîştig

important al omeniei a fost puterea de muncă. O muncă organizată în cele mai mici detalii. Şi-a iubit copii şi nepoţii, care

şi-au găsit sălaş în ţinuta lui morală. Şi-a divinizat soţia. Bătrîn şi bolnav, interiorizat, lăsîndu-se bîntuit de tristeţi

iremediabile că i-au fost luate pe nedrept libertatea, familia, casa din str. Dr. Staicovici şi biblioteca(„...se considera un

„vînător bibliofil de prin magherniţele de pe cheiul gîrlei”; 11 ani nu a aprins focul în sobă, deoarece aceasta era blocată

cu cele 7000 de volume ale „catedralicei biblioteci)”. Într-unul din sonete gîndea ca un înfrînt în faţa anilor:

„Grăbită, cărunteţea mă-mbracă-n promoroacă. / Amarnice vîntoase de gînduri şi nesomn. / Smuls unul cîte unul,

de visuri mă dezghioacă.../ Pe rîpile uitării, însingurat, mă-ntomn. / Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi / Pîn’nu s-aştern

pe mine solemnele zăpezi.” Excelente rînduri, sinteză a întregii vieţi! Nu voi reda şi alte versuri, cititorul le găseşte printre

rîndurile din carte. Cînd a fost eliberat din puşcăria comunistă(30 aprilie 1962), spunea ( „M-am măsurat cu visul şi am ieşit

învins”). Era emaciat, abia se ţinea pe picioare, ras pe cap, surd de la tratamentul tuberculozei coloanei vertebrale-morbul

Pott, cu sondă vezicală permanentă, refuza să mai mănînce şi îşi dorea moartea, care a survenit în noaptea de 25/26 aprilie

1963. Potrivit ultimei sale dorinţe, a fost înmormîntat în hainele cu care a venit acasă de la închisoare, peticite şi cusute cu

sîrma scoasă de colegii de celulă din saltele. Poetul Adrian Maniu a rostit, între altele, aceste memorabile cuvinte:

”Spinarea acestui om care nu s-a plecat în faţa nimănui a fost îndoită doar de boală şi suferinţă”. Recunoscător spunea şi

Dinu Pillat: „Nu puţine dintre nuvelele lui Vasile Voiculescu sunt capodopere şi toate vădesc biruinţa unui tumultos poet în

aurariile prozatorului. Astfel împlinită, personalitatea scriitorului se înscrie pe culmea literaturii române”. Închei. Am

încercat să redau cîteva idei din valorosul document de istorie literară. Prieten îmi este Nicolae Gheran (istoricul lui Liviu

Rebreanu), prieten îmi este Theodor Codreanu (distins eminescolog), sper să mai cîştig şi prietenia celuia de care m-am

ocupat în cronica de mai sus.

**************************************************************************************************

Eliza ARTENE

NU VEZI… RĂZVRĂTIRE

Ce-ntuneric e-n şoapte… Cu ce drept nu mă laşi să respir

Tăcere deplină Din mireasma somnului dimineţii ?

Ce se luptă cu umbre de vorbe sfărmate Şi de ce îmi răpeşti bucăţi

Nu vezi nici o stea-n a ta cale, De tăcere?

Căci cerul ochilor dragi e-obosit Când eu vreau să-mi adun

Iar noaptea se pierde… Toate cioburile de linişte

Spre-a mă regăsi…

ÎNTREZĂRIRI 6

MORILE DE APĂ

Gheorghe POSTELNICU

Râul Bălăneasa, cu izvorul la poalele vârfului Ivăneţu (1191 m), are un curs de 28 de kilometri. Apa, dulce la

origine, este sărată de micii afluenţi alimentaţi din masivele de sare şi gropile de saramură existente la tot pasul. De la

zăgastrul morii lui Ştirbulescu, aflate în centrul satului Trestia, s-a săpat cu sute de ani în urmă un iaz care a alimentat de-a

lungul timpului, toate obiectivele industriale din Lunca Frumoasă şi din Pârscov,

până la vărsarea în aval de podul de lemn care traversa râul Buzău spre

localitatea Măgura, în dreptul fabricii de var şi cărămidă, devenite, după 1950,

„Octombrie Roşu”.

Amintirile pârscovenilor consemnează un mare număr de mori de apă

cunoscute, în general, cu numele proprietarului. Prima moară care se alimenta

din canalul, nu mai lat de 2 metri şi adânc de 30-40 de cm, a fost cea a lui

Constantin Mihalcea, frate cu Dumitru Mihalcea, fruntaş ţărănist, ieşit primar în

Lunca Frumoasă la alegerile din 26 iunie 1937, când i-a luat locul lui Vasile

Militaru (PNL). Alt frate al lor, Mihalache Ţuican din Afumaţi, a fost primar în

Pârscov (1930).

Moara lui Mihalcea s-a ruinat după 1960. În locul în care, în 1967, Gospodăria Agricolă de Producţie a ridicat

bateria de cazane de ţuică, a fost moara lui Davidescu, pierită în urma unui incendiu, în 1940. În acest loc, „La Punte”,

cum s-ar spune astăzi, dacă, sătule de desele stricăciuni provocate de inundaţii, autorităţile locale n-ar fi renunţat la punte,

în favoarea unor poduri din tuburi. În acest loc, aşadar, este confluenţa Bălănesei cu pârâul Sărăţel, numit Roata, în

„Atlasul geografic şi istoric al judeţului Buzău”, editat în 1979 de Casa judeţeană a corpului didactic Buzău. Acest fir de

apă cu o lungime de 5-6000 de metri îşi are izvorul la Ocna de sare, „În Pietre”, sub dealul Punga, unde a avut moară

Mitică Goţan, tatăl lui Cosmin Ene, până în 1955, când a mutat-o în Pietraru, ca moară de foc. Cosmin s-a căsătorit la

Runcu, cu Ana Toader, şi a dus moara lângă casă, apoi mai jos, în Stănileşti, trecându-se cu ea la colectiv, recuperând-o

după 1990, dar era prea târziu, timpul nemaiavând răbdare cu morarul, cumnat cu un alt morar celebru, Gheorghiţă

Grigorescu din Afumaţi, nepotul de mamă al Mihălceştilor. Sărăţelul îşi sporeşte continuu densitatea apei, nu numai prin

afluenţii Izvorul Tisei şi pârâul Valea Roatei, ci şi prin scurgerile de saramură din zăcămintele întâlnite pe un mal şi pe

celălalt.

Pe iazul lui Basilescu urma făbricuţa lui Titi Bornaz, cu o construcţie „ca o fortăreaţă”, apoi moara lui Costică

Udrea – Creţu, din Tocileni, apoi moara lui Gheorghe Toma, la vărsarea izvorului Purcarului în Bălăneasa. Pe marginea

iazului cu apă limpede şi curată, se umpleau vara gropile pentru topitul snopilor de cânepă. De la moara lui Toma iazul

intra pe proprietatea lui Nicolae Basilescu. Impunătoarea sa construcţie destinată măcinişului s-a ridicat în 1917 pe o

temelie adâncă din bolovani de râu, cu pereţi din piatră şi din cărămidă arsă. Avea utilaje moderne, site pentru tărâţă şi

făcea cel mai bun mălai. Memoria noastră vizuală păstrează imaginea roţii imense, a cupelor uriaşe, a discurilor dinţate, a

bazinelor cu apă, necesare vopsitoriei de fire. La vopsitorie a trudit copilul

de 10 ani, Ion (Costică) Lungu, născut pe 12 martie 1929, fiul lui Mihai

Neculai şi al Leancăi Lungu, care asigurau subţierea şi lustruirea dimiei la 3

nivele la piua aflată la moara Cătănescu. Doi ani, Costică a mers la şcoală în

Pârscovul de Jos. Faptul că umbla desculţ, chiar şi în dimineţile când cădea

brumă, o impresiona pe fiica învăţătorului Pietraru, care îi înfăşura

picioarele în hârtie de ziar. Sătul de culori, Costică Lungu, după moartea lui

Nicolae Basilescu, a intrat argat la Petre Olteanu, dascălul din Unguriu.

Soţia lui, Iveniţa (Vena) Bundalici (n. 1931) are şi ea o poveste a vieţii

presărată cu bucurii şi amărăciuni. Cu un tată sărman, cu o infirmitate

provocată în copilărie de lovitura unui berbec, Vena, după ce a urmat patru

clase în Pârscovul de Sus (întotdeauna premiul al doilea, la egalitate cu un

băiat, Constantin Ştirbu, ajuns ofiţer superior), a lucrat de la 11 ani în

fabrica de bomboane şi în cofetăria unchiului Nicolae Bundalici, din Buzău (pe strada Transilvaniei). La 16 ani s-a întors

acasă. După doi ani s-a căsătorit cu Ion (Costică) Lungu, finul boierului C. Valveris, moşierul venit din Ţăndărei. Au un

fiu, Manea, şi o fiică, Anişoara (Ungureanu).

Morar a fost, până la transformarea ei în moară de foc, Ion Bolocan, din Lunca Frumoasă, dintr-o familie cu

tradiţie în acest meşteşug, căsătorit cu Victoria, fiica Eleonorei şi al lui Ştefan Muşat din Afumaţi, cu 14 copii. Victoria o

ajuta pe „coana Miţa” la bucătărie. Familia Bolocan şi-a făcut o căsuţă lângă moară, apoi una pe Gorgane, după marea

inundaţie din 1975, unde şi-au sfârşit zilele. Au avut mai mulţi copii, printre care un surdo-mut, Gheorghiţă, cu frumoase

aptitudini artistice şi sportive. Terenul morii a fost cumpărat de la cumătrul Stan Băcanu, care avea casa peste drum. La

vale de curtea morii, primăria amenajase stolişte (dejugătoare) prevăzută cu adăposturi pentru animale. Aici, iazul părăsea

ÎNTREZĂRIRI 7

malul râului şi urma şoseaua. Stan Băcanu fusese împroprietărit cu terenul „de peste gârlă”, în 1864. El şi Rada l-au avut

pe Enache (m. 1927), care i-a avut pe Gheorghe, Tudora Mănăilă, Joiţa Gherase şi Miţa Petrăchescu.

Ca să aibă stăpânire asupra iazului, Nicolae Basilescu a cumpărat mai multe terenuri pe care acesta le străbătea. În

1918, „18 prăjini de la Ion I. Mihalcea cel mare din Pârscov”, pe numele soţiei care „nu fusese împroprietărită nicăieri”,

„teren necesar pentru canal, apă ce curge la moară”, apoi 3 prăjini de la Nae I. Popa, şi un pogon de la Lucia şi Filip

Voiculescu. Canalul traversa curtea Hanului cu urşi, cumpărat în decembrie 1903, de Filipache Voicu „cu 3000 de lei de

la căpitanul Ion Gheorghescu din Bucureşti, împreună cu un pogon pământ rural pe care este sădită livede având în faţa

acestui han şi lângă iazul morii, dejugătoare de care” (cf. Gh.P., „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, EuroPress, 2012).

Într-o anexă a prăvăliei au instalat, în 1950, Chiriţă Mihăescu şi Gicu Lăzărescu, daracul de lână şi maşina de tors. Albia

se mai vede şi astăzi, în spatele farmaciei Liga. El trecea prin dreptul şcolii construite în 1904, pe partea stângă a drumului

Pârscov-Bădila şi cobora prin dreptul brutăriei lui Sava Enescu, alimentând jgheaburile morii lui Costică Danciu. Morari

au fost aici Mihalache Roman (Democratul) şi Nicolae Caraliu. De aici încolo albia sa este mai uşor de reconstituit. Când

şi când apa Bălănesei se umfla. Atunci iazul se rupea şi era nevoie de braţe de muncă numeroase pentru a-l reface. Pe

timpul foametei, când morile măcinau poveşti şi mai puţin boabe de păpuşoi, „coana Miţa” făcea o mămăligă moale şi

subţire pe care o tăia în felii mici ca să ajungă tuturor. Amintirile lui Gheorghe Lungu (n. 16 februarie 1935), care a văzut

lumina zilei „la o piuă de apă din gura podului peste râul Buzău”, povestite în 25 de caiete studenţeşti, sunt încărcate de

nostalgie şi emoţie.

Ultimul obiectiv industrial era a doua moară a lui Basilescu, la vărsarea iazului în râul Buzău, în apropierea

podului de lemn. „Moara Cătănescu”, împreună cu 2,273 ha de teren, au fost cumpărate „de la Stat”, cu 70000 lei, pe 17

mai 1926. Pe 15 iulie 1927, Maria şi Nicolae Basilescu au introdus, la Tribunalul Buzău, „cerere de declarare faliment”,

neaprobată. Primarul Dumitru Alexandrescu certifica faptul că în noaptea de 17 aprilie 1930 moara a ars, iar în locul ei „s-

au construit două clădiri, una pentru piuă şi una pentru moară şi ferăstrău”. Anexele aveau şi camere de locuit, pe care le-

au folosit morarul şi cei care lucrau la piuă, de exemplu, Leanca Lungu şi Nicolae Mihai (Caliţa). Iveniţa Datcu, soţia lui

Ivan (Ion) Romanuc, îngrijea grădina de legume a lui Liviu Basilescu, şi pepiniera de un hectar a Ocolului Silvic, care

mărginea, spre răsărit, proprietatea Basilescu. După colectivizare, toate construcţiile au fost dărâmate în mod barbar. Până

în 1990, ca o ironie, acolo şi-a desfăşurat activitatea o cărămidărie, care a lăsat în urmă numeroase gropi, umplute de-a

lungul timpului cu gunoi menajer. În prezent, terenul este deţinut de nepoţii lui Alexandru Păvăloiu, din Cornet, înalt

funcţionar în administraţia Buzăului.

Dispărând sursa de apă, iazul, iar albia râului Buzău îndepărtându-se, Ocolul Silvic a plantat salcâmi pe terenul

pepinierei (în 2007), dând, cu voie sau fără voie, o mână de ajutor în încălzirea caselor de ţigani apărute ca ciupercile după

ploaie, pe uliţa pe care altădată treceau autobuzele spre Goideşti… După marea inundaţie din 2 iulie 1975, podul de lemn

şi puntea ce i-a urmat, legând Pârscovul de Măgura, au dispărut, rămânând în picioare, multă vreme, „urşii” (pilonii) de

lemn, care nu au putut fi luaţi nici de apă, nici de oameni.

Elena VOICULESCU

Furtuna

Când fulgerul se-ntoarce Meşterul fiinţei

Prin marea de furtună, Mă rupe nemurirea-n două

Presimt cum sună-n pace, Sunt înger şi zbor şi-ating înaltul,

Un clopt de alamă. Sunt demon şi cad şi-alunec în genune.

Se-aude-un vuiet sumbru, Mă pierde lumina în flacăra ei,

Ce macină văzduhul Şi vântul îmi şterge fruntea de dor.

Şi tunetul ce creşte Păşesc şi zbor şi cad şi-adorm,

Gonindu-ne auzul. Măreaţa îngânare de verbe

Şi cerul stă să plângă, Îmi picură din ochi o lacrimă de sticlă,

Bătrân ca nemurirea, Şi licăre în ceruri o flacără de stea. Iar vântu-i biciuieşte, M-aşez şi uit şi cad în nepăsare,

Privirea-i plumburie. Sunt înger, sunt demon,

Furtuna-i peste lume! Sunt lacrima de sticlă

Sufletele-s vinete, Ce-şi frânge încântarea

De-atâta-nfrigurare, De pietrele pieirii.

De-atâta-ndurerare.

ÎNTREZĂRIRI 8

LOCALITATEA PÂRSCOV ÎN CONFLICTUL MILITAR RUSO-ROMÂNO-GERMAN DIN 1944

(Fragment din „MEMORII”, vol. I Copilăria 1935-1946)

Gheorghe LUNGU

Vara era pe sfârşite. Când şi când vedeam avioane lucioase, în formă de săgeată, ca berzele.

La Măgura se afla o unitate militară germană. Aveau un punct de observaţie în furca unui puţ sec,

făcut dintr-o geantă de maşină în care băteau ca să dea alarma. Când apăreau avioanele,

armamentul şi militarii se camuflau într-un fum gros. Pe prundul Buzăului aveau cuiburi de

mitralieră. Într-o zi, părinţii mi-au zis să mă urc pe muchie să văd ce fac nemţii în Măgura. Am

observat forfotă de oameni şi de maşini. Pleacă nemţii, am spus. Ne-am refugiat şi noi, cu toate

vitele şi ceva lucruri, în Pârscovul de Sus. Au urmat trei săptămâni de lupte înverşunate în Pârscov

şi în satele din jur. Nemţii se retrăgeau prin Unguriu, Măgura, Ciuta. Ruşii şi românii îi urmăreau

pe la Pleşcoi, Berca., Răteştti, pe malul stâng al Buzăului. Se băteau numai noaptea. Pe deasupra

Pârscovului fluierau obuzele. Se zguduia pământul. Ne-am făcut ascunzători pe izvor, mai sus de

izlazul comunal. Acolo petreceam nopţile. Când începea bombardamentul, ne închinam cu toţii. Aşa ne învăţase mama.

Ne închinam ca roboţii, până când tot mama ne spunea: Ajunge! Mai bine nu vă făceam, decât să prindeţi timpurile astea.

Tata a vrut să vadă ce e acasă, la piuă. A intrat în linia de bătaie a nemţilor care instalaseră mitraliere pe podul din centrul

satului. Au tras asupra lui, apoi doi soldaţi l-au scos din linia frontului. La câteva zile, tata a reuşit să ajungă la piuă, dar a

fost surprins de o patrulă. S-a ascuns sub roată. Gloanţele îi treceau pe deasupra capului. A fugit în liziera de nuci a

ocolului silvic, urmărit de nemţi. Ultima lor trupă, numită „de sacrificiu”, a incendiat depozitul de muniţie de la

Scriptoare. Exploziile repetate, mai mici sau mai puternice, după calibru, au luminat cerul Văii Buzăului toată noaptea.

Femeile şi copiii se rugau lui Dumnezeu să scăpăm cu viaţă. Unii bărbaţi, ca să alunge spaima, făceau glume zicând că

nemţii ard saltelele şi puricii din ele pocnesc. Pe la miezul nopţii s-a auzit o explozie foarte puternică, de s-a zguduit

pământul. Fusese aruncat în aer podul CFR. Malul sub care eram ascunşi era să cadă pe noi, şi să fim îngropaţi de vii.

Peste câteva zile, în timp ce mama se afla la piuă, a văzut un motociclist neamţ venind în mare viteză de la podul de lemn.

Minase podul care a sărit imediat în aer, aruncând lemne până la casa noastră de la piuă. Tata apucase să ascundă într-un

beci sulurile de stofă. Bine a făcut, pentru că şi-au făcut apariţia ruşii. Unul i-a pus tatei pistolul în piept, dar tata l-a

păcălit, arătându-i un borcan cu dulceaţă, „furat de la burjui”.

Pe Crivină, unde păşteam noi vitele, într-o căpiţă de fân se adăpostea un soldat român rănit la mână. Îi ducea

lumea mâncare. Eu aveam un Hopa-Mitică de la Drăgaică. Toată vara l-am purtat cu mine, zi şi noapte, „ca să nu-l

împuşte nemţii şi ruşii”. Soldatul se distra cu jucăria mea. Într-o zi a apărut o patrulă română de cavalerie. Ne-au întrebat

dacă mai sunt nemţi în sat. S-au aruncat pe cai şi au pornit „Cu Dumnezeu înainte”.

Frontul se îndepărtase. Ne-am întors la piuă. Izlazul era acoperit cu gunoaie şi tranşee. Podul de lângă noi era

distrus. Pe mal se aflau maşini arse, un tun, o şenilă. Trenurile se opreau în Măgura. Alt tren lua călătorii din Pârscov.

Casele de pe şoseaua gării şi Drumul Morii erau ciuruite de schije şi gloanţe. Se spunea că şcoala din Măgura arsese cu

răniţi cu tot.

Au venit ruşii. Sunt cazaţi la săteni. Au stat şi la noi. Când au plecat au luat haina nouă-nouţă a tatei. Într-o seară

ne-am pomenit cu doi militari ruşi. Au băut cu nenea. Unul o bătea pe mama pe spate. Ea îi spunea că nu se poate. Ca să-l

facă să plece, ne aşeza nouă masa. Rusul ne lua în braţe şi ne ducea la culcare, dar mama ne aducea înapoi, zicând că n-am

mâncat. În pod era ascunsă o fată, Leana, servitoare la boierul nostru. Venise pe la noi şi o apucase seara şi mama a oprit-

o, ca să nu se întâlnească cu ruşii. Fata urmărea din pod tot filmul din camera noastră. În altă seară a venit alt rus. Noi,

copiii, ne jucam pe o piatră de moară. El a luat-o în braţe pe sora Oiţa, a mângâiat-o şi ne-a spus pe româneşte că a lăsat

acasă trei copii despre care nu ştie nimic. Plângea şi o alinta pe surioara mea. I-am dat un sfert de pâine şi a plecat la ai lui,

în grădina ocolului silvic, pe malul iazului.

Nu m-am mai dus la şcoală. Pierdusem anul. Stam în casă până se lua bruma, apoi plecam desculţ cu vaca. A

trecut primăvara, a trecut şi vara lui 1945. Toamna m-am dus cu mama să mă înscriu în clasa I, dar doamna Afrodita

Ungureanu nu a fost de acord să mai pierd un an şi m-a înscris în clasa a II-a. Am avut coleg de bancă pe Plăeşu, un băiat

mărunţel şi isteţ. În general, nu mă prea descurcam, încât şcoala a devenit o povară. Învăţătoarea noastră, domnişoara

Elena Negoiţescu, ne-a comunicat că s-a interzis bătaia elevilor, dar că se va introduce repetenţia. În carte era o lecţie

despre tancurile duşmane, adică ale ruşilor. Doamna ne-a pus să lipim cele două foi. La pomul de Crăciun am primit un

măr. Am muşcat o dată din el, i-am dat şi lui Nică al lui Merchez, mi-a dat şi el din para lui. Restul mărului l-am dus

acasă, să se bucure şi fraţii mei de gustul lui nemaiîntâlnit… A doua zi am găsit pe catedră barba Moşului. Atunci mi-am

dat seama de toată povestea cu darurile şi bileţelele agăţate în pom. În zilele următoare învăţătorul Ungureanu a adus

cadouri şi pentru copiii săraci. Cu vârful băţului cu care ne bătea, lua o legătură de opinci şi ne-o dăruia. Opincile erau

urâte şi miroseau groaznic. Fetele au refuzat să le poarte. Silvia lui Marin Pavel le-a băgat în cuptor, să se înmoaie, dar s-

au scorojit mai rău şi au fost bune de aruncat.

Mâncarea puţină şi proastă, lipsa hainelor, mizeria de zi cu zi, conflictele cu stăpânii, râia, seceta şi foametea care

i-au urmat au dus în anul următor, 1947, la a doua dezmembrare a familiei noastre…

ÎNTREZĂRIRI 9

JURNAL – 2 IULIE 1975

Dumitru SCOROŞANU

Poate că întunericul şi vuietul apelor ieşite din matcă, vântul şi gândul nostru cel fugar înapoi în timpuri – cu

temerile şi groazele cele multe ale strămoşilor mă fac să pun mâna pe pană. Iartă, deci, cititorule, stângăcia expresiei şi

lipsa mea de putere în a descrie aceste momente când, aici, în acest colţ de lume ce este crezut a fi totuşi în mijloc de

civilizaţie, omul are momente de slăbiciune în faţa naturii. Zic iartă nepriceperea mea, dar încrede-te, rogu-te, în sincera

mea dorinţă de a descrie totul în limitele adevărului ce-l pot decanta din toate cele văzute mai ales, dar şi auzite, dar

demne întru totul de crezut. Dorinţa mea nu este aceea de a face literatură (neîncercată nici până acum), deci crede că

toate mijloacele folosite aici nu au drept scop impresionarea artistică, ci doar dorinţa de a zugrăvi, precum un pictor în

schiţa sa fugară la faţa locului,

dezlănţuirea cu totul de necrezut a

stihiilor naturii.

Bătrânii spun că ceva

asemănător s-a mai petrecut în

1926, dar poate că nu la fel. S-ar

fi rupt podurile toate atunci şi

repeziciunea torenţilor ar fi făcut

mai multe victime în rândul

oamenilor. Pe malul apelor cei vii

îşi plângeau morţii: mulţi copii.

Prin Pârscov, Bălăneasa şi-ar fi

aruncat apele pe iazul cel vechi, pe lângă morile de apă în tot drumul ce taie direct la apa Buzăului. Au fost acestea toate şi

sunt demne de crezut mai ales astăzi, 1975. La început a fost iarna uscată, fără zăpadă sau ploaie. Iarnă bună pentru cei

fără lemne multe şi încălţări bune. Martie, uscat şi el, şi-a scos cu zgârcenie puţina sa vegetaţie, anunţând parcă o vară

secetoasă. April era să-i semene, dar treptat totul se schimbă. Vin ploi la timp, speranţele în recolte cresc. Flori în pomi ca

niciodată şi, deşi geruieşte puţin, iată un mai ploios şi cald. Iunie se încălzeşte şi mai tare, cad ploi, dar şi cu piatră,

vegetaţia creşte într-o beţie de verde. An bun se anunţă pentru oameni, pentru ei şi vitele lor, dar şi pentru sălbăticiuni. Se

construieşte, se repară, şi mai peste tot amănuntul este luat în seamă. Garduri şi porţi din fier forjat, cu steluţe lucrate în

tablă, suporţi pentru flori, o văruială sau o lucrătură nouă la casă. Curţi măturate şi orătănii multe în fiecare – an bun.

La sfârşit de iunie gârlele sunt limpezi şi căldura mare, mult prea mare pentru ca copiii, dar şi cei mari, să nu-şi

aducă aminte de binefacerea apelor de lângă sat. La gară, din malurile Buzăului curg izvoare limpezi şi setea se potoleşte

pe îndelete cu dinţi îngheţaţi de atâta răcoare. Lângă prunduri, ademenitoare plantaţii de zmeură ameninţă să nu poată fi

adunate în întregime. Mai sus, în Gorgane, fânul bate demult burta calului cu flori albastre şi roşii, albastre şi galbene,

albastre şi albe. Cer albastru nesfârşit. Seri cu răcoare plăcută şi miresme de tei purtate din păduri către sat, din sat către

ape. Cireşii târzii, delicioşii negri pentru dulceaţă, îşi legănară crengile încărcate de mănunchiuri ce sugerează orientul. An

bogat şi frumos. Dacă ţine timpul la fel, avem grâu mult, dar şi mai mult porumb. Cine are? Noi! Avem, se găseşte! An

bunicel pentru pomi, pentru vii. Nu se poate mult peste tot. Să dea Dumnezeu să se facă ce-a rămas! Care Dumnezeu?

Care? Tot natura – mama natură. Omul e totul. De la Buzău se cer situaţii. Ce s-a făcut? La ce plantaţii s-a lucrat, ce

culturi au fost întreţinute? Dar spice câte s-au strâns? Niciun spic rămas pe arie! La noi nu e grâu. Sunt altele. La fabrică

vin tone de cireşe, de vişine şi zmeură. Se lucrează din plin: compoturi şi gemuri. Iar lipseşte zahărul. Se conservă şi la

butoaie. Frumos, în stivă, numai la margine – pericol de incendiu. Vin mereu vagoane de borcane. Nu mai e loc pe rampă.

Copiii au luat vacanţă şi satele s-au umplut de cei veniţi de la şcolile de departe, de nepoţi, veri şi prieteni. E

frumos la Pârscov. Cu puţină bunăvoinţă, uneori mai multă, trebuie să accepţi că mai găseşti şi câte o pâine la Brutărie,

roşii şi varză la Aprozar, cărţi şi televizoare la Universal, mai puţin zahăr şi ulei la Alimentară. Dar merge. E vară şi se

coc zarzavaturile noastre prin grădini. Avem roşii frumoase şi din când în când, ca nişte fii de ţărani ce suntem, unii mai

îndepărtaţi, ce-i drept, chemăm ploaia cu ochii pe cer. An bun! Am fost la Drăgaică. Praf, dar frumos. Mici şi bere caldă,

dar bună când e, dacă nu, vin, cu toate interdicţiile nevestelor, articolelor din ziare şi schimbului ce te aşteaptă la uzină.

Mai trece şi câte o nuntă, cu teama de ploaia care nu vine. Unii nuntesc, alţii bocesc. Sunt şi înmormântări. Mai puţine. Nu

mai mor nici oamenii ca pe timpuri, de dalac – bubă rea, oftică, durere la inimă şi altele. Avem şi noi bolile noastre. Pică

rar, dar cu temei, şi nu iartă. Dar totul merge. Răul cel rău îl auzi de la bătrâni. Munceau greu în câmp, săptămâni întregi,

cu mămăligă stricată, pentru un sac de goază toamna. Zece guri de hrănit şi chiar mai multe. A fost şi războiul cel mare.

Unii din noi ne rătăcisem. Ţara ciuntită şi noi o iubeam ca orice român. Fraţii ne aşteptau să-i dezrobim cu crucea şi

speranţa. Pământ cât vrem dincolo, pentru fiecare zeci şi sute de pogoane. Ne-am dus să luăm, dar l-am văzut şi ne-am

săturat: pământul mustea de sânge. Să-l ia cei care ne-au trimis acolo. Noi vrem pământ acasă! Dar nu am mai ajuns mulţi

înapoi. A fost greu, povestesc bătrânii. Acum e bine. E tare bine. Pace. Fiecare are cu ce trăi. Îmbrăcămintea şi

încălţămintea nu costă prea mult. La unii. Alţii cumpără mobilă, fac băi şi instalaţii de apă. Alţii încălzire centrală. Alţii

cumpără maşini. Costă mult, dar face. Eşti alt om. Grijile vin şi trec, trec şi vin. Trăim momentul. Nu cu gândul luat de la

ÎNTREZĂRIRI 10

viitor, dar oprit de obicei în anul ce curge. Este acum, e bine, ce-o să fie nu se ştie! Pe 27 iunie, la prânz, a plouat torenţial.

Râde vegetaţia, râde în hohote de verde. Din nou soare, din nou căldură. 1 iulie: vară plină, cu cer senin şi nori ce îşi arată

frunţile la orizont. Ţăranii adună norme şi bani în contul toamnei ce se anunţă bogată. Se prăşeşte peste tot. E buruiană

multă. Timpul. Lucerna şi fânul sunt strânse porcoaie prin pajişti şi livezi. Frumoasă natura, frumoasă ca niciodată. Trăim

momentul: anul şi anotimpul. Indiscutabil, cei legaţi de agricultură îşi iau concediu. Sezon bun la mare, sezon bun la

munte. În curând se va deschide şi staţiunea Fişici. Mică, dar e aproape, şi e a noastră.

2 iulie, dimineaţa. Orizontul se întunecă, fără grabă, spre apus. E bine dacă plouă. Abia nu mai udăm prin grădină.

S-ar putea, totuşi să nu plouă, pentru că bate vântul. Oricum, la treabă! Ploaia de vară e caldă, nu mănâncă! Spre prânz

cerul e burduşit de nori negri tiviţi cu azuriu. Fulgere mari brăzdează cerul în depărtare. Spre răsărit, e senin şi linişte. O

perdea de ploaie deasă înaintează cu rafalele de vânt, cuprinzând încetul cu încetul tot satul. Oamenii aleargă de colo colo.

Trebuie să stea şi ploaia asta. E vară. Unii adăpostesc o pasăre, o vită. Alţii uită sau n-au timp, dar cerul de astăzi nu iartă.

Negru-plumburiu, el coboară pe pământ cu picături mari, cu un torent continuu, cu un bombardament de grindină cât

bobul de mazăre. Vântul aruncă totul la pământ, dar trebuie să stea! Dar nu stă deloc. Porumbul şi celelalte plante se culcă

învinse la pământ. La fel şi pomii de lângă casă. Păsările cerului, cu puii speriaţi, caută adăpost. Arborii nu le mai asigură

protecţie. În curte, raţele şi gâştele sunt în extaz, primind valurile de apă în platoşa piepturilor. Vântul e vuiet, apa e vuiet

prelung. Omul preţuieşte priceperea şi mintea lui care a pus stavilă între el şi nebunia de afară. Copiii se tem şi privesc

îngroziţi când găsesc curaj să scoată capul din pernă. Fulger mare, tunet puternic. Ca pe front, gândesc bătrânii. Parcă ar fi

potopul lui Noe! Obişnuita comparaţie, veche de când lumea creştină, e aruncată cu uşurinţă în fiecare casă. Şuvoaiele de

apă coboară prin curţi, prin grădini, pe drumuri, împinse de alte şuvoaie nesfârşite. Unii, mai prevăzători, deschid porţile

larg şi fac loc puhoaielor care umplu uliţa. Alţii au uitat că s-au mai rupt garduri cu ani în urmă. Repede uită

omul…Gorganele îşi trimit şi ele apele întunecate în torente mari care îşi regăsesc făgaşele străvechi. Mătură totul în cale.

Cară cu ele cioate, pietriş şi bolovani, lovesc gardurile şi porţile. Oamenii încep să se teamă. Ploaia cade mereu. Şoseaua e

plină cu apă. Canivelele nu mai fac faţă. Maşinile s-au oprit undeva la Robeşti. Sătenii ar încerca să facă ceva, dar ce

anume? Uneltele rămân neştiutoare în braţele descurajate. Totul s-a schimbat în jur. Se pornesc zvonurile. Am văzut, am

auzit… Gârla n-a venit mare, dar va veni ea, că a plouat şi în sus. Unii pleacă spre râul Buzău, prin ploaia mai puţin deasă.

Când va lovi Gârla în Râu, peştele va sări pe mal. Şi vine gârla, din mal în mal. Cu spume, cu crengi şi răgăţâni, cu

garduri şi vite. Din mal în mal, cât ţine prundul. Şuvoi negru, urât ca visul cel rău. Trece peste digul fabricii. Loveşte

podul cel mare, mândria noastră din centrul satului.

OMAGIU PENTRU ŞEFUL SECTORULUI SUFLETE: STELIAN GRIGORE !

Marin IFRIM

S-a născut la 12 noiembrie 1938, la Puchenii Mari, Prahova. Din anul 1961, prin

căsătorie, se stabileşte în comuna Ţinteşti, localitate al cărei Cetăţean de Onoare devine în

2009, după o strălucită carieră didactică. Aş zice fără nicio ezitare că este „cel mai iubit

dintre pământeni”. Cu excepţia marelui poet Ion Gheorghe – care, dintr-o simpatie specială,

sedimentată în decenii de viață, i se adresează „Gregoire” – noi ceilalţi îi spunem simplu:

„Domnul profesor”. Aşa i adresează şi bibliotecarele din tot judeţul, doamnele vânzătoare

din librării şi din anticariate, foştii săi elevi de acum o jumătate de secol şi până mai ieri şi

toţi cei care îl cunosc. Secretul vieţii sale frumoase e dragostea faţă de semeni, altruismul,

onestitatea, hărnicia. Are, cum se spune, o familie reuşită: soţie, copii, nepoţi – toţi deprinşi

parcă dintr-un vlăstar împărătesc. Dumnezeu ştie cum dă fiecăruia aceste ”amănunte”

esenţiale ale vieţii. Domnului profesor Stelian Grigore Cel de Sus i-a făcut o dreptate de

Sfânt. După ce i-a chemat tatăl la Ceruri - luat direct de pe frontul de Răsărit, în Cel de-al

Doilea Război Mondial, când bietul copil avea vreo patru ani –, i-a oferit în schimb şansa unei vieţi asemănătoare lui Noe:

întemeierea unei lumi noi, mai curate şi mai apropiate de rânduielile Sale. Până şi creaţia sa literară - cele 10 cărţi

publicate până în prezent - , are toate coordonatele unei opere care domină uimitor de lejer capacitatea livrescului de a

vida biologicul, viaţa. Domnul profesor Stelian Grigore are harul de a binecuvânta oamenii şi locurile. Fără experienţa sa

umană şi spirituală nu m-aş fi încumetat să pornesc pe drumul istovitor al revistei „Cartelul metaforelor”. El este singurul

cărturar cu care am putut face echipă fără să am sentimentul sofisticatei nesiguranţe colegiale. Dacă va trece cuiva prin

gând că această revistă e frumoasă, îl asigur că această calitate e chiar surplusul sufletesc cu care, dincolo de munca de

rutină, domnul profesor participă la venirea ei în lume. Domnule profesor, astăzi, de ziua dumneavoastră, nu mai

redactăm nimic, lăsăm pagina albă, pentru Anul Nou personalizat, anul dumneavoastră, şi mergem la Pogonele, la Geta şi

Nistor Tănăsescu, rudele alfabetului nostru din lacrimi de bucurie, să vă urăm împreună: „La Mulţi Ani”!.

ÎNTREZĂRIRI 11

V O R B E Ş I T Â L C U R I

DEFORMĂRI

I. NEDELEA

Din cauze variate, unele cuvinte româneşti au

ajuns să circule (şi) în forme incorecte în raport cu norma

instituită de îndreptar sau dicţionar, acestea dobândind

uneori o frecvenţă surprinzătoare. Din numeroasele cazuri

alegem câteva pentru acest episod al rubricii.

CONTINGENT. Sensul mai des atribuit

cuvântului este cel ştiut de fiecare de la părinţi ori bunici

(bărbaţi), care, în anumite împrejurări, îşi mărturiseau

vârsta nu prin numărul anilor de viaţă sau prin anul

naşterii, ci referindu-se la cel al recrutării pentru serviciul

militar. DEX oferă, pentru acest înţeles, următoarea

definiţie: „Totalitatea cetăţenilor născuţi în acelaşi an şi

luaţi în evidenţa comisariatelor militare; prin extensie, anul

recrutării; leat”. Numai că foarte rar vor fi existat situaţii

când cel în cauză să fi pronunţat cuvântul în varianta pe

care am notat-o mai sus, majoritatea foştilor ostaşi

preferând versiunea contigent, în care (prin disimilare

consonantică) cel de al doilea n (din cei trei) este eliminat.

De altfel, importante lucrări lexicografice atestă, în mod

firesc, şi varianta contigent, fără a-i conferi însă statut de

corectitudine.

Cuvântul, care provine din fr. contingent sau lat.

contingens,-ntis, mai are, ca substantiv, conform aceluiaşi

DEX, pe lângă sensul mai larg de „grup de oameni având o

compoziţie omogenă” sau cel învechit, de „contribuţie”, şi

un înţeles promovat în limbajul economic („plafon

cantitativ până la nivelul căruia se limita de către unele

guverne importul sau exportul unor mărfuri din sau în alte

ţări”; de exemplu, „exportul de cereale este limitat /

contingentat temporar” – „Adevărul”, 24 februarie 2004).

În sfârşit, ca adjectiv (ce poate deveni substantiv),

contingent face parte din limbajul elevat al filozofiei şi

filozofilor (al oamenilor de cultură, în general), însemnând

„care poate să fie sau să nu fie, să se întâmple sau să nu se

întâmple; întâmplător, accidental”. Într-o accepţiune

apropiată de această ultimă definiţie apare, ca substantiv,

în citatul următor: „un amestec «impur» de absolut ideatic

şi de contingent psihologic şi anecdotic” (Gheorghe

Grigurcu, despre Gabriel Liiceanu, în „România literară”

nr.12/2009).

Abaterea de la versiunea literară se produce, evident,

extrem de rar în cazul utilizatorilor cuvântului cu acest

ultim sens, îndeobşte persoane cultivate, cu un nivel

intelectual mult peste medie. Totuşi „varianta bunicilor” se

mai strecoară şi prin ziare şi reviste, după cum arată

citatele următoare: „trimiterea unui contigent format din

zece militari în Afganistan” („Adevărul”, 6 ianuarie 2009);

„trimiterea de urgenţă a unui contigent armat de căşti

albastre” („România liberă” online, 16 iunie 2007); „un

contigent suplimentar de 21 500 de soldaţi” (Revista 22,

16 martie 2007); „mobilizare a acestui contigent electoral”

(„Cotidianul”, 4 decembrie 2007).

GENUFLEXIUNE ne trimite cu gândul, în

primul rând, la educaţia fizică din şcoală (devenită, într-o

vreme, subiect de dispute politico-sindicale, nu doar

profesionale). În timpurile pe care le trăim, cuvântul ne

evocă şi mişcările din tot mai numeroasele săli de fitness,

dar el poate sugera, într-un context metaforic, şi

antrenamentul de orice tip ori repetate cedări /

îngenuncheri morale. În dicţionar (NDULR), este definit

simplu prin „îndoire a genunchilor” şi i se precizează

etimologia ca împrumut din franceză (génuflexion). În

niciuna din cele câteva lucrări lexicografice pe care le-am

consultat nu apare decât forma pe care am notat-o mai sus

şi, se înţelege, toate îndreptarele (precum şi DOOM) o

notează doar pe aceasta.

Totuşi se bucură de o răspândire neaşteptat de mare o

variantă deformată, în care u din mijloc este înlocuit cu o.

Iată ca argument al frecvenţei surprinzătoare o statistică

mijlocită de căutarea în paginile de internet (cu ajutorul

motorului Google): formele corecte de singular şi plural

(genuflexiune, genuflexiuni) erau atestate, la un moment

dat, de aproape 9600 de ori, iar cele greşite (genoflexiune,

genoflexiuni), aproape la paritate, de circa 9100 de ori. De

menţionat că, la plural, abaterea învinge numeric

corectitudinea (8510, faţă de 8180), iar la singular (mai rar

folosit), mai multe prezenţe are varianta literară (1410 faţă

de 573). Versiunea neconformă cu norma se insinuează şi

în articole de ziar (mai des, pe forumurile acestora):

„legatul de calorifer cu cătuşele, flotări şi genoflexiuni

până la epuizare” („România liberă”, 20 februarie 2008);

„obligându-vă la feline genoflexiuni” („Adevărul”, pe

forum, 14 mai 2008); „alergări, flotări şi genoflexiun”

(„Click”, 30 august 2008).

Cum s-ar putea explica (prea) frecventa opţiune pentru

varianta care nu ţine cont nici de recomandările din

dicţionare şi nici de forma originară (din limba franceză)?

O primă ipoteză ar putea fi cea care ţine de uşurinţa mai

mare a pronunţării cu o, a cărui deschidere încurajează

înclinaţia firească spre comoditate în rostire. O a doua

explicaţie, pe care o avansăm, de asemenea, ca

presupunere (în lipsa unor surse autorizate), are în vedere

influenţa numeroaselor cuvinte compuse în care finalul

primului termen devine o (economico-financiar, fizico-

chimic, greco-catolic, româno-american etc.). Simţit ca

alcătuit din două elemente, în locul lui u s-a introdus şi în

genuflexiune o, considerat vocală de legătură.

Semnificativ, în acest context, este şi cazul unui alt cuvânt:

deşi DOOM1 (1982) şi DEX (1996) recomandau ca

literară forma extravertit (din fr. extraverti), foarte mulţi

vorbitori (cultivaţi) au privilegiat versiunea extrovertit

(influenţată, probabil, de antonimul introvertit, dar poate şi

de alte cuvinte), încât DOOM2 (2005) a optat pentru

„împăcare”, înregistrând drept corecte ambele forme:

extravertit / extrovertit.

CAPOT este, aşa cum ştim fiecare şi cum îl

defineşte DEX, o „îmbrăcăminte femeiască, de obicei

lungă până la călcâie, halat”. Mai înseamnă, conform

dicţionarelor, şi „un fel de manta veche boierească sau

militară” (cu acest sens învechit provenind din turc. kapot)

ÎNTREZĂRIRI 12

sau, cu un înţeles împrumutat din franceză (capot, capote)

odată cu sensul principal (primul notat mai sus),

„învelitoare de pânză care acoperă diferite instrumente şi

aparate pe puntea unei nave”. NDULR face ordine în acest

şir de sensuri şi etimologii, lăsând să se înţeleagă că

substantivul neutru vizând un material textil (ce înveleşte

corpuri umane sau obiecte) are dreptul la o unică intrare

lexicografică, iar originea lui este fie turcească, fie

franţuzească. E drept, acelaşi capot (cu origine franceză)

mai apare şi într-o veche expresie folosită de jucătorii de

cărţi.

Deformarea pentru care aducem aici în atenţie acest

cuvânt se referă în special la articolul vestimentar feminin

şi constă în sonorizarea incorectă a consoanei finale, t

devenind d. Iată câteva exemple din cele, foarte multe, pe

care fiecare le auzim sau le vedem scrise: „Doamnele se

întindeau pe pat îmbrăcate în capod” („Jurnalul Naţional”,

9 aprilie 2004); „un capod de stambă englezească”

(„Dilema veche” nr. 143); „Suna, i se deschidea şi vedea

femei în capod...” („România literară” nr.10/2009).

Un alt risc de eroare care...pluteşte asupra acestui

substantiv neutru este cel al pluralului de tip...succesuri. Se

întâmplă (nu foarte des) ca, în loc de corectul capoate să

întâlnim *capoturi: „poartă numai capoturi înflorate şi

neapărat cercei mari” („Gândul”, 7 iulie 2006).

PULOVER. Provenit din engl. pull-over [care

sugerează modalitatea de îmbrăcare /dezbrăcare: „tras

peste / pe deasupra (capului)”], numele „obiectului de

îmbrăcăminte tricotat, fără nasturi, care acoperă partea de

sus a corpului” este, de asemenea, „victima” unei

deformări care are însă „circumstanţa atenuantă” a

preluării pronunţiei englezeşti (pulovăr). Îndreptarele şi

dicţionarele normative nu acceptă însă decât varianta

oarecum mai apropiată de grafia originară: pulover,

pulovere. Francezii, care l-au preluat din aceeaşi sursă, îi

păstrează chiar forma grafică englezească: pull-over sau

doar pull (pronunţată însă în manieră specifică), în ciuda

unor recunoscute tendinţe puriste (antiamericane şi

antienglezeşti). În româneşte, încercarea de autohtonizare a

mers chiar mai departe, fiind posibil ca unii dintre cei ce

citesc aceste rânduri să fi auzit varianta *plovăr.

DESPRE ABSTRACTIZAREA CU SUFLET

Passionaria STOICESCU

Profesor universitar, doctor, la Facultatea de Matematică şi Informatică, Braşov, cele 5 cărţi ale sale - „Amintiri din Imperiul Uitării”, Casa de Editură Albastră, Cluj-Napoca, 2000, „La porţile clipei”, Casa de Editură Albastră, Cluj-Napoca, 2001, „Lipsit de aripi , dar visând la stele”, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2007, „Memoria chihlimbarului”, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2007 şi „Ultimul bastion”, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2008 – sunt dovada elocventă a dorinţei de echilibru practicate în cadrul bivalenţei matematician-poet şi a prezenţei unui lirism bine temperat, transcris în mici meditaţii, elegii, pasteluri, cântece. De-a lungul celor 5 plachete tipărite, Dorin Bocu păstrează o tonalitate calmă, între delicateţe şi inhibiţie, practicând prin Poezie un soi de terapie sui-generis, în nevoia de abstractizare cu suflet, total diferită de practica matematică. Autorul e nostalgic, dar cu discreţie, întors, graţie poeziei, într-o vârstă trecută, invocând timpul copilăriei sau al tinereţii, pentru a releva spaţiul în care s-au petrecut acele trăiri. În linia Iosif, Goga, Blaga, compoziţiile sale sunt flach-uri poematice în care reprezentarea lumii contemporane opuse celei trecute, idilice, naşte tonul elegiac, care creşte pe măsura sporirii volumelor şi se evidenţiază chiar şi în titlurile cărţilor:”Amintiri din Imperiul Uitării”, „Lipsit de aripi, dar visând la stele”, „Memoria chihlimbarului”. Satul devine o evocare dramatică a satului natal, iar raporturile cu lumea capătă o notă gravă şi acuzatoare – „Despre semantica cetăţii”. Poeziile au culoare, pastelurile sunt duioase, evocările scurte, dar percepţia e mereu înnoită ( „Ascult cum respiră/în somn Dumnezeu...”), iar imagistica lor nu dă tribut prozaismului sau ostentaţiei metaforice („Adeseori/ mi-am pierdut nopţile/ ascultând răsuflarea fierbinte/ a unui cuvânt/ întors din războiul cu alte cuvinte/ sătul de păcate/ sătul de preasfânt”). Liniştea afectivă rimează cu starea de reverie. Delicateţea trăirii şi starea de calmă rostire sunt concentrate în substanţa comunicării, relevată prin poemul de notaţie directă sau de meditaţie(„...Din dimensiunea-n care/ timpul nu ştia că moare,/ am ajuns atât de singur/ încât chiar şi umbra serii,/ când se-apropie/ mă doare.”).

Adopţia prin sorginte a versului popular şi prin rigoarea formaţiei matematice a muzicalităţii socotite azi desuete, poate induce falsa impresie de facil, dar ea e contrazisă de substanţa ideatică a textului. Într-un poem dedicat confraţilor, Dorin Bocu, structural înregimentat tagmei poeticeşti, se roagă liric pentru ea: „...Mereu săraci,/mereu învinşi,/ cu brâu de stele sunt încinşi./ În zborul frânt,/ de necuvânt,/ se-aude clar / cum trec în zori/ covorul ud de lacrimi reci/ şi calzi fiori./ Sunt cei ce văd în cub o sferă/ şi-ntr-un sărut un prag de eră./Să-i aperi, Doamne,/ de lăcuste,/ pe cei ce cred în nevăzut!”

Modest om şi însingurat „la porţile clipei” trebuie să fie autorul! Şi totuşi tensiunea afirmării lirice se simte crescând în cuprinsul fiecărei cărţi în parte şi a tuturor luate la rând. Clipa, ora, anul, veacul, eternitatea îl proiectează cu sfială în „Memoria chihlimbarului”, titlu - artă poetică, în care curgerea cuvântului/gândului împietreşte şi rămâne relicvă pentru cei ce se pot regăsi în poemele lui, cu crezul şi trăirile lor.

Grija pentru cromatica poeziilor şi în interior şi în afară (vezi predilecţia pentru litera cursivă din cuprinsul cărţilor), ba chiar pentru „culoarea vieţii”, devoalează un iubitor dornic de nuanţe şi intimitate, blând interogativ în întrebările sale către Creator.

Atitudinea lui firească este nostalgia, iar tonul, deşi marcat de luciditatea matematicianului care priveşte relativist lumea, pentru a-şi supune sentimentele unei cenzuri de ordin reflexiv, e cu certitudine elegiac.

Fără să se înscrie în vreun curent sau modă literară, Dorin Bocu e un poet adevărat, gânditor într-un mod personal, transmiţând o emotivitate aparte, cu ecouri nicicum gălăgioase, dar cu profunde adâncimi meditative.

ÎNTREZĂRIRI 13

„MURIRE”… „eu monumentul lacrimii zidesc”

Nicolae GÂLMEANU

O carte este o încercare de sensibilă natură spirituală pentru orice cititor. De

aceea, mie, numai timpul liric nu îmi va fi îndeajuns să exprim din taină şi „pe cine

înfruntându-l”, acest „cuvintelnic” despre o poezie a lui Traian Vasilcău (Traianus): un

paraclis, un templu, o iubire, o durere, o ţară şi-un neam de pe două maluri ale

aceluiaşi curs: „sunet şi lumină”.

Vocalitatea şi verticalitatea crucii au şi spaime, şi atingeri de aripi orizontale,

totul este de departe elucubrant pentru fizica mişcării, însă revelarea se defineşte în

flux şi ritm epifanic, iar indefinirea ei e bântuită de somatice canioane.

O cronică literară din „România literară”, cu ceva vreme în urmă, despre

„Cartea lui Traianus”, m-a bucurat, într-atât „distinctă” printre atâtea producţii

editoriale, încât surpările „Fiinţei” mele s-au simţit şi sărăcite, că n-aş fi mai avut

posibilitatea să citesc o asemenea construcţie lirică.

O „devină” întâmplare a fost încă aceea de a primi, în augustul naşterii mele,

volumul de versuri „Sfeşnic în rugăciune”, de Traian Vasilcău, poet basarabean căruia mă

încumet să-i răspund prin această cronică, de dincoace de Prut, „un brad interzis la vamă şi

încărunţit de dor”, cu aceeaşi sfioşenie lirică, dintr-o istorie a unei lumi care „cu cât este

mai bolnavă, cu atât naşte mai mulţi poeţi” (Ion Mureşan), fie ei de unde ar fi.

După o concepţie nu, neapărat, personală, tema cunoaşterii ar presupune prezenţa

obstacolelor, dezechilibrul faliilor ar cere reaşezarea ordinii primordiale, armonizarea şi

echilibrul acestora, într-o reclădire spirituală nouă, fără martiraj, ci prin acel mister al

decriptării creaţiei universale, unde Iisus îşi face întotdeauna prezenţa prin puritate, „mirat

ca un copil”. Astfel îşi lansează şi-şi apără fiorul liric poetul Traianus, care dintr-o formă

metafizică de „murire”, … „eu monumentul lacrimii zidesc”. Dramatică expiraţie

goetheană: „lumină, mai multă lumină!”

Dar respectivul demers al cunoaşterii se glăsuieşte, iată, şi prin receptarea

nefastidioasă la care invită durabilităţii poetul pe cititor: „Întâlni-veţi piatra ce vă sunt

acum”.

În crezul său poetic, eul are ca sublimă şi fundamentată resursă christică, învierea prin jertfă: „înainte de a mă

naşte – mor!” Euharistia sa lirică atrage şi atinge spaţii greu de revelat, decât numai prin isihism: „Simt că eşti doar Tu,

Dumnezeu / Şi nu există moarte”.

De aceea marea poeziei domnului Traian Vasilcău trebuie căutată în psalmii biblici, în „cântarea cântărilor”, de

început, dar şi în lirica religioasă modernă, fie sau nu autohtonă, ea distingând şi distilând în laboratoare de alchimie

spirituală tocmai acea forţă, de ce nu, şi argheziană, izvorâtă din marile întrebări despre acest univers.

Fără nicio fractură hedonistă, ora, secunda, veacul, ochiul temporal şi spaţial sunt gazdă şi har nu „de oriunde”,

după cum axa vectorială – ieri, azi şi viitor – se focalizează dintr-un clivaj existenţial în sacralitatea nesupusă neantizării şi

alterării: „biserica”, „schitul”, „lacrima psaltirii”, „opera tăcerii”, „împărăţia buzelor orfane”, unde poetul îşi caută şi îşi

găseşte sălaş, fără nicio tăgadă, prin euristica lirică.

Confruntarea, instanţa, judecata, „nemărginirea fără chip” în contrapondere cu locaţia şi lecţia mundică,

„lepădarea de cuvinte pentru a fi Cuvânt” pot fi vindecate doar prin sublimare christică.

Demiurgia poetului de a înfrunta şi de a învinge neantul tăcerii n-are nici orgoliu şi nici vanitate, eul poetic nu se

identifică alterităţii: „Fii fără Tu, de-a pururi spre-a tot fi”, iar încredinţarea surprinde tocmai acel contur al existenţei

divine. Rătăcitor „pe un ocean de patimi”, eul descoperă „ţărmul rugăciunii divine” şi simte izbăvirea şi vindecarea de

lumina chtoniană cu Lumina uranică.

Spaţiul atingerii devine sau este iminent: „La porţi de rai, unde-mi râvnesc chilia”, iar evaluarea „nodurilor şi

semnelor” (Nichita Stănescu) acceptă polaritatea nedisimulată şi nedisjunctivă: „Simt că eşti doar Tu, Dumnezeu, / Şi nu

există moarte”.

Codul de decriptare nu face loc nici unei confuzii de interpretare, „invincibilul unu” nu aparţine lumii

crepusculare sau thanatice, spaima poetică nu vine dintr-o falsă credinţă sau revoltă a cunoaşterii. Corespondenţa prin

dialog este într-atât de evidentă, că versurile abundă în invocaţii şi alocaţii, după cum: „Doamne, odihneşte-Te-n mine” şi

„Lume avară, / M-au dat din voi şi lacrimile-afară”.

Salut cu îndreptăţire o carte de un dramatism rar, fundamentată pe zăvoarele unei „tăceri divine”, după cazuistica

„deşertăciunii” unei lumi: „Se face a infern în ţara asta / Şi-a lepădare de Christos sub cer”, ceea ce conferă poeziei

domnului Traian Vasilcău (Traianus) vigoare, valoare şi autenticitate indiscutabile.

ÎNTREZĂRIRI 14

A. M E M O R I A C E T Ă Ţ I I

Tudor CICU

ÎN INTIMITATEA POEZIEI DE DRAGOSTE CU MIHAELA ROXANA BOBOC

Poetă cu o viziune

modernist-pastelizată, în

poezie, lipsită de exuberanţa

suprarealistă a tinerilor poeţi

revoltaţi că încă nu şi-au

găsit o cale a lor şi, în felul

ei originală în spaţiul

buzoian, Mihaela Roxana

Boboc ar merita o încadrare

în rândul poeţilor confesivi

şi, totodată, o aplecare

critică asupra fenomenului

ce accede pe momentele de

asceză, stările cu adevărat lirice ale vieţii. Vorbind despre

poezia autentică de dragoste, criticul Ion Roşioru spunea că Mihaela Roxana Boboc vine în poezie cu „versuri-prag cel

mai adesea antologice” şi că, poeta îndrăgostită „e conştientă de unicitatea destinului ei şi nu exclude, prin urmare, o

traiectorie pe care tragicul existenţial se conturează parcă şi mai singularizator”. Cu alte cuvinte, poeta Mihaela Roxana

Boboc are de partea ei fericirea de a scrie. Şi că, în poezie, altfel stau lucrurile cu fericirea. Că Fericirea (în accepţiunea

noastră), ţine de taină, (şi) ea este un scut al fiecăruia dintre noi... cei care iubim, suferim, şi avem dorinţa de a ne construi

zilnic un templu din dragoste. Dincolo de structura scenariilor lirice foarte personale, discursul ei pozitiv şi revigorant,

mai mult sentimental decât ironic ori zemflemitor, ilustrează strălucit zisele biblice (referitoare la enunţul despre dragoste,

al lui Pavel) - ţinând de ceea ce se poate numi ceremonialul ei adresativ: „Niciodată finalul nu e cel pe care-l alegi”, cum

spune într-un vers. Prima parte a grupajului liric din volumul „Şevalet cu epilog”, 2014, poartă un titlu semnificativ

pentru rostirea unei poete adolescentine: „Dragostea”. Prinsă în triunghiul dorinţei, poeta dezvoltă o redirecţionare

mimetică a dorinţelor prin care imaginile se succed în flash-uri rapide în cadrul aceluiaşi poem. Dacă discursul ei poetic e

mai mult sentimental decât ironic (în sens pozitiv: adică să atragă cititorul, să-l frapeze): „vezi copilul acesta/cum merge

cu sufletul în poveste/fără teamă...” (acolo e iubirea), cititorul va fi plăcut surprins să găsească teme de abordare

modernă, un fel de tărâmuri fabuloase ale imaginaţiei şi care nu au cum să nu te atragă hipnotic: „în rugăciunea mea/nici

corabia/nu-şi doreşte alt ţărm/să naufragieze/în tine” (am timpul meu). Într-un astfel de „ceremonial adresativ” te poţi

întreba: unde sunt ruperele acelea de ritm ale versului, nu neapărat „ironice”, dar măcar să tragă cititorul de mânecă:

„când vom învăţa să iubim,/tabloul ne va înrăma cuvântul/îngenunchiat în taină” (desculţ timpul îşi măreşte pasul).

Criticii se feresc (în genere) să mai dea verdicte de respingere la tot ceea ce se publică, azi, prin provincie, ca opoziţie faţă

de „surditatea” revistelor din marile oraşe ale ţării. Se acceptă şi în provincie ideea libertăţii şi a diversităţii de creaţie. La

Mihaela Roxana Boboc, poezia de imaginaţie cu specific în confesiune, mărturisire, exprimare de sine etc., îmi conferă

această dispoziţie în lectura poemelor sale. Poemele au deschidere în simbolurile „dorinţei” spre lumină; predomină

culoarea albului prin cuvintele folosite: zăpadă, mesteceni, lună, etc... dar, iubirea are, întotdeauna, culoarea macilor de

câmp. O lume a contrastelor găsim şi-n poemele cu compoziţie de „tablou” (aşa-zis) suprarealist: „pentru visul din

perete/ar fi de ajuns să găsim o scorbură/şi un moment de sinceritate” (simţi iubirea cum ticăie?”). Din acest ciclu redăm

câteva „versuri prag”, numindu-le, şi noi, antologice: „urlu către lună după dragoste”; „am nevoie de timp/să te

îngrop/între zidurile poeziei”; „şi acum privirea ta/îmi sapă nocturn vesrsurile”... etc. Cu cel de al doilea ciclu intitulat

„Culoare”, distingem nu doar figura poetei, neîmpăcată cu poziţia catalogată de noi, de poet modernist-pastelist. Pledoaria

poetei se îndreaptă spre acel „rezervor” interior, tainic, enigmatic, dar şi o deschidere largă, imagistică, cu multă

spaţialitate a acelor poeţi „care visează adesea în culori”: „dincolo de mine/şi-au strâns cocorii cuibul/un pictor spală

culorile la râu/trece apoi mâinile prin părul meu” (printre pălării de ghebe). Iată un ciclu „însorit” cu poeme şi versuri

prin care te izbesc „răsăritul” soarelui: „uit că nu ţi-am spus/câte răsărituri m-au găsit fără streaşină/şi-ncep să te strig/cu

ecou/ca dintr-un mormânt/la care nimeni n-a mai pus flori” (câte răsărituri m-au rugat fără streaşină). Ciclul acesta se

deschide cu poemul ce poartă titlul volumului: „Şevalet cu epilog”. Aici, accentele cad pe aceste versuri prag, antologice:

„şi culorile să-ţi facă un cuib”; „culoarea e singurul meu adăpost”; „drumul ne duce şevaletul/dincolo de valea aceasta”;

„poeţii visează adesea în culori”... etc. Poemele, nu au numai dorul de spaţiu deschis şi luminos, ci au şi culoarea unor

„griuri peste soare”, semn că nu totul e văzut în roz, ci simţit şi în incertitudinile unei singurătăţi interioare. Setea de

dragoste, la Mihaela Roxana Boboc, e rostită în tablouri cât mai diverse: „vom trece prin toate anotimpurile/şi nu-ţi dau

timp/să poposeşti între două gări” (pe strada mea). Poemele Roxanei, declanşează dorinţe posesive, dorinţa de a dărui

ÎNTREZĂRIRI 15

excesiv ca o „Ană a culorii”. Nu durerea e cea care o zideşte în poeme luminoase ci dorinţa de trecere continuă către acel

anotimp al iubirii: „fără tine dimineţile/se diluează sub ropotul/ploii subţiri” (îţi aparţin ca un vis nocturn). Şi aici,

accentele cad pe latura pastelizată a percepţiei lirice: „e câmpul în amurg şi se întind pasteluri/peste cerul zvântat de

ploaie/şi miroase puternic a flori de câmp/şi-a acuarelă...” (bătrânul acela avea ochii tăi). În cel de al treilea ciclu

poematic, intitulat „Puls”, trecem spre acel registru poetic expresionist cu încărcătura lor onirică în care expresivitatea

lirică derivă adeseori din universul picturii în lumea imaginară a poveştilor. Refuzul de a înţelege un alt discurs poetic

pleacă dintr-o iubire secretă a tragediei vieţii. Cât ar mai lipsi ca un condamnat la moarte să se topească în cuvintele ei şi

să se avânte într-o nelinişte extatică, într-un tremur de groază crescut până la voluptate? Numai că, în poezia acestui

ceremonial adresativ, nu ai cum întâlni, nici un condamnat la dragoste, nici măcar pe cel plecat spre eşafod. Totul e clădit,

aici, pe speranţă şi visare. Versul ei pare a fi deţinătorul ulimei speranţe despre ceea ce înseamnă Fericirea: „de mâine se

deschide cerul/şi mama nu uită/să-ţi strecoare o nouă poveste” (mama e un fluture colorat). Nu numai că poezia de

imaginaţie a Mihaelei a devenit narativă prin fabulaţie, dar îndeplineşte un rol fundamental, în etapa în care scrie. Fiindcă,

în acest ultim ciclu, apar şi primele irizări ale copilăriei încărcate cu anotimpul poveştilor: „golul din tine nu-l umple o

himeră/ori câte poeme ar scoate din buzunar./Eşti însinguratul/care nu-mi bate la uşă/de teama răspunsului”

(Însinguratul). În sensul decisiv pentru efectul estetic este aici modul spunerii, nu fondul ei. Dumnezeu nu are nici un

interes să-i suprime tăcerea: „dă-i iubirii poarta prin care lumea se vede/doar un punct pe cer”. Ar putea fi, într-o bună zi,

o elenă amazoană vâslind cu o singură vâslă prin lume. Lângă şevaletul ei, fără epilog, „răsăritul soarelui” te va găsi,

cititorule, şi pe tine, fără streaşină. Ca şi cum luna şi-ar lua în braţe tabloul nocturn, fără să te mai întrebe când se vor mai

zbate, în noi, iubirile adevărate, prin apel la coduri sau, altfel, prin directeţea discursului ei poetic. Avem de a face cu un

volum „tranzitiv” spre o nouă etapă, una care îi va genera imaginaţia spre fabulaţia şi epicitatea rostirii poetice.

B. P A R O D I I Î N O G L I N D Ă

Miron Radu Paraschivescu: La calu’ bălan

(originalul) La calu’ bălan, la calu’ bălan

Cu şeaua-i verde,

Ţine-mi-l, Doamne, ţine-mi-l, Doamne,

Nu mi-l pierde!...

(Cântic de lume) A fost odată o făptură

Ce semăna leit c-o tură,

Dar s-a-ncurcat c-un cal bălan

Şi vinu-i dulce-n orice an.

Refren (ce se cântă după fiecare strofă)

La calu’ bălan, la calu’ bălan

Şi vinu-i dulce,

Aş sta şi-un an, aş sta şi-un an

Şi nu m-aş duce!

Dar prinprejur din întâmplare

Se-arată şi un ofiţer

Bătând din pinteni foarte tare

(El deci avea călcâi de fier).

Când calul meu bălan, odată

Trecea în trapu-i monoton,

Cel ofiţer, cu o lopată

L-a măturat ca pe-un pion.

Şi tura a murit de plâns

Văzând ce cursă i-au întins,

Dar regele-n palat s-a stins

Şi nu s-a dat nici mort învins.

La calu’ bălan…

(parodie de Tudor Cicu, după poezia cu acelaşi

titlu, de Miron Radu Paraschivescu)

A fost odată într-o şatră

Înger puţin, un drac de fată

De-aducea a piţipoancă

Zgâtia de vagaboantă.

Refren: (ce se cântă după fiecare strofă)

La calu’ bălan, la calu’ bălan

Să curgă vinul

Aş sta şi-un an, aş sta şi-un an

Să facem plinul.

Dar crai parşiv din ţigănie

Cu chip smolit, sprâncene mari

Ce-avea-n carâmbi, cuţite-o mie!

Fură gagica, pe biştari.

Ah, calul meu bălan odată

Când i-am şi dat să lingă jar

Copita arc – cât o lopată

Borţos lăsa, cel argintar.

Şi şatra a murit de plâns

Cu puradeii – ciliboiul!

Dar nu m-am dat nici mort învins:

Să-mi giugiulească, na! bărzoiul.

ÎNTREZĂRIRI 16

P R O Z Ă

CÂNTECUL SAPELOR

Titina NICA ŢENE

În copilărie nu am avut calculator, televizor, ca acum, nu am avut păpuşi.

Păpuşile le făceam din coceni de porumb, plămădindu-le capul din lut amestecat cu

apă şi uscat la soare.Le îmbrăcam frumos cu pânză rămasă de la mama, de la ţesut. Mingea

cu care ne jucam o făceam din păr de capră sau dintr-un ciorap tetra umplut cu cârpe, după

care împleteam cu sfoară gheomotocul obţinut. Nu-mi pare rău că nu am avut jucării

frumoase cum au azi copii. Şi ale noastre erau frumoase, ţineam la ele ca la ochii din cap.

Doar erau făcute de noi. Eram mai legaţi de natură şi ne bucuram din inimă de lucrurile

confecţionate de noi. Pe deasupra eram atenţi la discuţiile oamenilor mari. Nu aveam curent

electric în comună. Satul era luminat de stele şi Lună. Seara mă duceam cu alţi copii pe

malul râului Beica şi ascultam broaştele cum cântă, ţârâitul greierilor şi povesteam fel de fel

de întâmplări ce ne înfiorau, făcându-ne pielea pe mâini ca pielea de găină când o jumulea

mama să umple pernele cu fulgi. În serile lungi de iarnă coseam, la lumina lămpi cu petrol, cămăşi de in şi cânepă.

Primăvara mama întotdeauna semăna, în grădina din Dadeşu, cânepă. O plantă înaltă cu seminţe multe. Prin

august când se cocea, tăia tulpinile, le lega în snopi şi îi punea în apă, în pârâul Beica, la înmuiat. Stăteau acolo o

săptămână, după care îi punea la soare să se usuce. Tata a făcut o meliţă. A bătut doi pari în pământ. A pus de-o parte şi

alta câte o scândură, iar în mijloc altă scândură. Mama băga firele de cânepă la mijloc şi le meliţa. În urmă rămâneau fire

lungi şi mătăsoase. Le dădea prin darac, un fel de pieptăn mai mare şi apoi le făcea un caier. Le punea pe furcă şi le

torcea. Sfârâitul fusului era ca un cântec. Acest cântec mă urmăreşte mereu.

De multe ori, seara, mama mă lua cu ea la cooperativa din sat, adică la magazinul sătesc. Lua cu ea felinarul şi un

băţ cu care se apăra de câini. Când se întâlnea cu cineva pe drum ridica felinarul ca să-l vadă şi zicea:

- Tu eşti, ţaţă Floare?

- Eu, fă, Măriţă, unde te duci?

- Mă duc la cooperativă să cumpăr gaz de lampă, că nu mai am. Ai văzut, este?

- Este, fă!

- Ai auzit că copilul lui Marina al Anicăi e bolnav rău? L-a grijit, şi popa zice că moare. Eu nu ştiu de ce nu-l

oblojeşte şi ea, că eu am crescut şapte copii, dar nu am fost cu ei pe la doftori. Când erau răciţi, îi înfierbântam cu apă şi le

puneam pe piept frunze de varză acră unse cu ulei, după ce îi trăgeam cu gaz şi gata răceala. Iar când îi dureau în gât le

spărgeam gâlcile cu gaz.

- Bine, fă, Măriţă! Mâine mă duc să le spun să facă şi ei aşa.

Aşa stătea mama pe drum de vorbă cu femeile că s-a întâmplat, de multe ori să închidă magazinul până să

ajungem. Când se lua după noi vreun câine, mama îi pune felinarul în ochi. Îl lovea cu băţul şi zicea:

- Marş! Şarla dracului!

Apoi, îşi trăgea basmaua pe ochi şi pornea mai departe, o umbră în întunericul nopţii, prelungită de lumina palidă

a felinarului.

De multe ori, dimineaţa, mi s-a întâmplat să fiu trezită din somn de mama când bătea sapa. Aveam în pământ un

fier pe care bătea sapa cu ciocanul. Alţi oameni băteau şi ei în acelaşi timp sapele. Aceste sunete formau un cântec

nemaipomenit.

Oare acum se mai bat sapele?

Acest cântec aproape a dispărut.

Şi câte o să mai dispară!

TATA ŞI COLECTIVIZAREA AGRICULTURII

Tata era un om minunat. Ca referent agricol la Sfatul popular din sat ajuta mulţi oameni. Deşi nu avea decât şase

clase primare, de la el am învăţat cele mai simple reguli de viaţă ca să pot fi fericită: „omul, spunea el, e tentat, când dă de

un necaz, să facă alt necaz mai mare“. Ca să înţeleg ce zicea, îmi explica: „De exemplu, dacă arde casa, omul e tentat să se

spânzure; casă mai faci, dar viaţă - nu!”

Deşi eram săraci, părinţii se certau foarte rar. Într-o noapte, mă trezeşte o ceartă dintre ei.

- Să vindem două pogoane de pământ ca să reparăm casa, zicea tata.

- Nu vindem nimic. Avem copii şi vreau să-i leg de pământ.

- Ai să vezi tu că o să-l ia statu, că aşa se zvoneşte, o să rămânem fără nimic. Copiii n-au decât să înveţe carte şi să

plece la oraş.

Tata a vut dreptate. Nu a mai trecut mult timp şi ne-au luat pământul la colectiv. Cel mai rău a fost că ne-a luat şi

vaca, Bujoara, şi oile şi caprele. Am plâns toţi. Tata era în comisia de colectivizare. Oamenii se rupeau greu de pământ.

Unii ziceau că o să fie mai bine, că se va lucra cu tractorul. L-am întrebat pe tata dacă o să fie mai bine şi el a zis că nu.

ÎNTREZĂRIRI 17

Când pământul e al tuturor în general, e al nimănui în special şi nimeni nu va avea grijă de ce nu-i al lui. Dar nu se poate

face nimic, aşa e mersul vremurilor şi avem pe ruşi în coastă. Nu are rost să ne punem contra vântului. Eu am crezut că-n

coasta pe care ne jucam noi sunt ruşii, în coasta lui Ilie al Ioanii de la care împrumutam foc.

Într-o zi, tata, ne-a chemat şi ne-a spus:

- Acum, că e colectiv, nu aveţi încotro, trebuie să învăţaţi carte ca să nu munciţi. De Titina e mai rău, că e prea de

nevoie şi nu e bună nici de sapă, dar nici de carte, nu ştiu ce va face.

- Eu, zice Torica, nu vreau să învăţ carte că e grea, dar nici cu sapa nu o să dau, mă fac cucoană.

Nu ştiu de unde auzise ea de "cucoană", dar mai târziu chiar aşa s-a întâmplat. S-a făcut cucoană la oraş. Tata a

zis că e bucuros că are şapte copii, că are de unde alege. Are şi proşti, şi deştepţi. Până acum nu se dovedise a fi deştept

decât fratele meu cel mare, care era la Drăgăşani, La şcoala medie. Eram tare mândri de el. Era printre primii care plecase

la oraş la “şicoli “, cum ziceau ţăranii. Când venea acasă în vacanţă, ne strângeam toţi fraţii mai mici în jurul lui să ne

povestească cum e la oraş. Cel mai mult m-am minunat când mi-a spus că străzile (aşa se numeau drumurile) sunt

asfaltate. Adică au ceva pe ele ca sticla şi nu se mai face noroi. E la fel ca în casă când spoieşte mama cu nisip şi apă pe

jos. Casele sunt cu etaj. Adică puse una peste alta. Lumina venea de la becuri aşezate pe stâlpi de telegraf.

Era ceva nou pentru mine şi o curiozitate nebună mă cuprinsese să văd şi eu cum arată un oraş. L-am rugat pe

fratele meu să mă ducă şi pe mine odată.

- Bine, a zis el, dacă eşti cuminte, dacă înveţi bine şi dacă îmi spui ”nene “ te duc.

Grele sarcini mi-a dat, dar cu gândul că voi vedea un oraş, am început să mă achit de ele.

LUPTĂTORI ANTICOMUNIŞTI PÂRSCOVENI

Gh. POSTELNICU

În 1947 devenise evident pericolul instaurării puterii comuniste în toată ţara. Forţele democratice din judeţul

Buzău acţionau prin două organizaţii: Armata Regelui Mihai şi Legiunea Albastră. Activitatea lor se desfăşura sub norme

conspirative severe. Principala zonă de acţiune a Legiunii Albastre a fost Valea Buzăului, avându-l ca şef pe subofiţerul în

retragere, Constantin Minea, care adunase sub regulamentul nescris al mişcării de rezistenţă 50 de membri din Pârscov şi

din localităţile din jur. Ordinele şi informaţiile erau transmise numai verbal, prin curierul Gheorghe Suditu. Ordinul de

luptă aşteptat era dezarmarea posturilor de jandarmi de pe Valea Buzăului, coordonat cu debarcarea trupelor americane la

Marea Neagră. Până atunci, partizanii din munţi trebuia ajutaţi cu bani şi alimente, lucru care s-a realizat din plin.

Constantin Minea, fiul Ioanei şi al lui Ion Minea, s-a născut pe 15

septembrie 1908, în Pârscov, având încă trei surori: Stela, Ileana şi Maria.

După absolvirea Şcolii Militare din Sibiu a fost repartizat la o unitate de

cavalerie din Bucureşti. A luat parte la operaţiunile militare din est şi din

vest. A fost deblocat în 1947. Un an mai

târziu s-a căsătorit cu Domnica-Valentina

Siea (n. 26 februarie 1929), fiica Floricăi

Lupescu şi al lui Vasile Siea, din Lunca

Frumoasă. Au avut o fiică, Elena-

Gabriela Govoran (1949-2009),

contabilă.

După trei ani de activitate

clandestină, trădaţi de profesorul Gh.

Marinescu, cumnatul lui Suditu, toţi

membrii organizaţiei au fost arestaţi. Ticu

Minea, cum era cunoscut în sat, s-a

ascuns o vreme la prietenul său, Gh. Duţă

(Gicu Alecu). În noaptea de 29 iunie

1951, după ce i-au anihilat câinele

credincios, lucrătorii de miliţie au năvălit în casă. Arestatul a fost anchetat

pe loc, 8 ore, timp în care soţia a fost ţinută în picioare. La plecare nu i s-a

permis să-şi vadă fiica. Pentru a dezvălui numele membrilor organizaţiei a

fost torturat de numeroase ori, fără rezultat. Tribunalul Militar Galaţi l-a

condamnat la 7 ani de închisoare şi la 5 ani de restricţii civile. A trecut prin

temniţele de la Râmnicu Sărat, Galaţi, Ploieşti, Gherla. La Jilava a fost vecin

de pat cu Corneliu Coposu, bucurându-se de preţuirea acestuia. Ultimii doi ani din pedeapsă i-a executat prin muncă, la

Canal, după care a stat 5 ani în domiciliu forţat în localitatea Răchitoasa (Ialomiţa). Robust şi stăruitor, a muncit la o

gospodărie agricolă de stat. S-a întors la Pârscov cu propria căruţă cu cai. Rămasă fără casă, familia Minea s-a mutat la

Buzău. Ticu a lucrat până la pensionare la Fabrica de betoane. Şi-a recăpătat locuinţa, care în epoca de aur a servit ca

ÎNTREZĂRIRI 18

unitate şcolară sau ca adăpost pentru miliţienii din comună, după lungi şi sâcâitoare procese, achitând chiar despăgubiri

pentru pretinse îmbunătăţiri. A fost o reparaţie simbolică târzie pentru buna Domnica şi dârzul Ticu Minea, familie greu

încercată de grija faţă de om a sistemului totalitar împotriva căruia

plutonierul de cavalerie a luptat în tinereţe. L-a ţinut în viaţă credinţa

nestrămutată că ciuma roşie îşi va găsi leacul în secolul în care a apărut, cu

toate ideologiile care îngrădeau proprietatea şi libertatea individuală.

Dumnezeu i-a îngăduit 99 de ani să fie părtaş la toate dramele istoriei

secolului 20. Călăuzit de sentimente înălţătoare, de cinste şi curaj, a stat

sub furtuni ca un stejar de munte.

Locţiitorul lui Tică Minea a fost Eftimie Ene, născut pe 3

noiembrie 1914, fiul Licsandrei şi al lui Constantin Ene, din Oleşeşti. De la

vârsta de 10 ani a fost ucenic în prăvălia lui Cristache Ionescu, pe care a

închiriat-o în 1950, locuind acolo, în casa rudelor dinspre mamă ale

scriitorului Vasile Voiculescu. Armată, concentrare, război. Rănit la

Herson (Ucraina). Vindecat. Sanitar până la sfârşitul războiului, când s-a căsătorit cu Margareta Postelnicu (n. 1927), din

Bădila. A cumpărat în satul soţiei pământ la şosea (de la Ghiculeşti) şi a construit o casă cu un salon mare, care ar fi

trebuit să fie prăvălie, dar n-a fost să fie, deoarece a fost arestat pentru sprijinul acordat bandiţilor din munţi, în cadrul

organizaţiei anticomuniste Legiunea Albastră. A fost arestat în aceeaşi noapte cu Ticu Minea şi ceilalţi 48 de membri,

printre care Pană Ion, Pană Dinu-Moise (1909-1985), Mişu Mihalcea, Mitu Brigadieru.

Era duminică. Fusese lume multă la chermeza organizată în „locul târgului” din Pârscov. S-a petrecut, s-a chefuit.

Miliţienii au contat pe somnul greu

al celor pentru care se primise

mandat de aducere şi nu s-au înşelat.

Eftimie Ene a fost torturat, ţinut „la

celula neagră”, în beciurile

securităţii din Buzău. Transferat la

penitenciarul Galaţi şi „ţinut la

regim de celulă, pe ciment, fără

paturi, pe cimentul gol”. Judecat de

Tribunalul Militar pentru „delict de

uneltire contra ordinii sociale”, pe 5

decembrie 1951, şi condamnat la 2

ani şi 40 de zile de închisoare. La

Gherla a lucrat în fabrica închisorii,

numai noaptea, până în mai 1953.

Mutat la Jilava cu 100 de deţinuţi

într-un dormitor foarte mic. Eliberat

pe 7 august 1953. Acasă îl aştepta

dezastrul: locuinţa fusese

transformată în cămin cultural unde

se ţineau petreceri, pe când soţia

Dora şi micul Bebi îşi duceau zilele

într-o sală de 9 metri pătraţi, cu

pământ pe jos şi cu un ochi de geam. Toată marfa din prăvălie fusese luată „cu abuz de putere” de mai-marii comunei:

Nae Preda şi Dumitru Pascu. În anul următor dosarul s-a redeschis. Rezultatul? Încă 4 ani de închisoare, 2 ani de

interdicţie şi confiscarea averii.

Începea transformarea socialistă a agriculturii. Pentru ca succesul să fie deplin, trebuia găsiţi duşmanii satelor.

Pentru colosala proprietate de 2 hectare, Eftimie Ene a fost declarat de organul local de partid şi de stat, „chiabur”, supus

la cote obligatorii de produse pe care nu le avea. Dacă nu le preda, putea fi închis din nou. Chemat de mai multe ori la

Securitatea din Pătârlagele, ameninţat, batjocorit şi silit să semneze prima cerere din Bădila, model măreţ de urmat de

ceilalţi consăteni. S-a angajat şef de depozit pe un şantier de construcţii CFR din Ploieşti. Era respectat pentru onoare,

blândeţe şi hărnicie. Ridicarea confiscării locuinţei şi a terenului din jurul ei (1800 mp) s-a produs abia în anul 2001, în

baza legii 10.

Eftimie Ene s-a stins din viaţă la vârsta de 98 de ani. Nobleţea şi simţul practic i-au fost moştenite de fiul Ion Ene

(n. 1946) şi de nepoata Anca (SUA). Străvechea gospodărie a negustorului din Bădila este astăzi o locuinţă modernă

luminată de încredere în viitorul poporului român.

ÎNTREZĂRIRI 19

C O M U N I C A R E A A R T I S T I C Ă

Raoul SÎRBU

„Pictura, spunea Delacroix, nu este decât o punte aruncată între spirtul pictorului

şi cel al privitorului…” Opera de artă nu poate să existe ca atare, să fie vie, fără dialogul

cu privitorul. Lipsită de acest contact, ea nu rămâne decât ca un obiect cu o utilitate

oarecare. Arta se naşte din această comunicare prin care spectatorul îi redeşteaptă

spiritualitatea. Iar acest spirit renăscut rămâne şi se dezvoltă în privitor. Limbajul picturii

este materia picturală care creează imaginea. Artistul se foloseşte în lucru de materiale

accesibile oricui: culori, diluanţi, pensule, pânză sau orice alt suport. Magia începe din

momentul în care aceste materiale se transformă în materie picturală şi devin pictură.

Spiritul se manifestă deci prin intermediul materiei. Atunci când scriem de mână, textul

care apare exprimă starea noastră de spirit în acel moment. În acelaşi mod, un desen sau o

pictură exprimă starea de spirit a artistului. În acelaşi fel, ne folosim cu toţii, în mod

curent, de aceleaşi cuvinte de care dispun şi poeţii în creaţiile lor. transformarea acestor

elemente uzuale de limbaj, printr-o anumită desfăşurare şi într-o forţă de o mare expresivitate ce transmite o profundă

emoţie, înseamnă miracolul creaţiei artistice. Cuvintele sunt materia ordinară prin care reuşim să comunicăm diverse

informaţii sau sentimente, însă doar poetul reuşeşte să le dea valoare şi greutate artistică. Să urmărim, textul următor: „Ca

în vis, în odaie, perdelele toate într-o parte când le dai, ea din noaptea voluptoasă urmează lung-a timpului amintire, căci

luna varsă peste lumânare o vecie de dureri, doar ceasornicul seara întreagă scoate văpăi pe care însă le simţim cu gene

ostenite”. Exact aceleaşi cuvinte puse într-o altă formă, dar în limbajul specific poeziei şi nu în cel pe care îl folosim în

mod curent, pot suna astfel: „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmează lung-a timpului

cărare; / Căci perdelele-ntr-o parte când le dai şi în odaie / Luna varsă peste toate voluptuoasa ei văpaie, / Ea din noaptea

amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri, pe cari însă le simţim ca-n vis pe toate.” Recunoaştem „Scrisoarea I” a lui

Eminescu. Dintr-o dată, se naşte spiritul artistic, ce depăşeşte stadiul de transmitere a unor simple informaţii. Primul text

ne transmite descrierea unei acţiuni, cel de-al doilea devine prilejul unor emoţii estetice. Este aceeaşi diferenţă care îl

separă pe zugrav de pictor, sau pe pictorul fără har de un maestru, deşi ambii lucrează cu acelaşi tip de materiale. Acesta

este drumul de la comunicarea simplă la comunicarea artistică şi-n acelaşi mod pictura, folosindu-se de ceea ce îi este

propriu în exprimare, reuşeşte să se transforme în spirit.

Substanţa poetică este ceea ce se naşte din aranjamentul cuvintelor, din alegerea şi dispunerea lor într-un anumit

ritm care presupune un anumit sens pe care îl creează şi o anumită muzicalitate proprie. În acelaşi fel, se constituie

pictura, transformând vopselele în materie picturală. Lupta cu materia nu este uşoară şi nu întotdeauna omul este cel care

învinge. Materia are legile ei fizice şi chimice, omul trebuie să ştie cum să se folosească de ele pentru a o recrea, a o

transforma în expresie artistică şi mesaj ideatic. Inteligenţa creatoare răzbate din fiecare operă şi putem să o descoperim

prin capacitatea omului de a da viaţă unor substanţe inerte, o putem vedea şi prin problemele plastice pe care artistul şi le

propune spre rezolvare. Transformarea ideii în formă, devenind prin comunicare artistică iarăşi idee, înseamnă victoria

spiritului asupra materiei. Pictura este, deci, un ansamblu conceput în mod inteligent, adresându-se unui receptor

inteligent. Fără acesta din urmă, arta nu rămâne decât sub forma materialului brut ca un text indescifrabil. Comunicarea

prin artă este condiţionată pentru privitor de înţelegerea în întregime a semnificaţiilor imaginii şi demersului artistic. Să ne

imaginăm, pentru a da un exemplu, o piesă de teatru vorbită într-o limbă pe care spectatorul nu o cunoaşte. Acesta poate

înţelege caracterul de ansamblu al acesteia, epoca în care e plasată acţiunea, genul în care se plasează, dar acestea nu sunt

suficiente pentru a-l face să participe pe deplin la actul estetic. Autenticitatea emoţiei artistice este compromisă de acele

goluri de informaţie pe care imaginaţia nu poate reuşi să le suplinească. Spectatorul simte doar parţial intenţiile

scenaristului şi ale regizorului, viziunea sa este deformată prin înţelegerea doar parţială a operei, el fiind limitat la nişte

impresii neclare. Presupunând însă că spectatorul poate recepta şi limbajul actorilor, emoţia artistică este deplină. Mai

trebuie înţeles faptul că pictura este un mod de exprimare uman şi nu vom uita niciodată că purtăm un

dialog între noi şi acel artist. Când pictorul a realizat tabloul, a vrut să se exteriorizeze în acel mod

care îi era cel mai propriu. Tabloul ne face conştienţi de prezenţa artistului. Şi de noi înşine, fiind şi o

reflectare a ceea ce suntem şi a ceea ce trăim.

Atunci când vedem o sculptură sau pictură preistorică, simţim că materia a căpătat, prin

transformarea adusă de om, calitatea de a transmite inteligenţa acestuia. Suntem uimiţi, în acest caz,

de faptul că omul primitiv poate să comunice cu noi, cei ce ne socotim din toate punctele de vedere

superiori lui. El însă nu a transmis un sentiment, ci mai degrabă o descriere a realităţii. Speculaţiile

legate de mesajul acesteia au un numitor comun: puterea de comunicare a picturii. De altfel, aceasta,

din orice epocă ar fi ea, reuşeşte să transmită măsura inteligenţei creatorului său. Şi este vorba de o

inteligenţă de natură strict artistică ce îşi propune în primul rând rezolvarea unor probleme plastice.

ÎNTREZĂRIRI 20

S F A T U L F A R M A C I S T U L U I

IMUNITATEA

Dragoş Manuel ROŞCA

Imunitatea este însuşirea organismului de a opune rezistenţă în faţa activităţii microbilor şi a substanţelor toxice.

Reprezintă capacitatea organismului de a-şi păstra sănătatea şi energia în faţa agenţilor patogeni.

Mecanismele de apărare ale organismului împotriva agenţilor patogeni formează sistemul imunitar. În mod

normal, sistemul imunitar caută îndepărtarea sau distrugerea corpurilor străine nesănătoase sau nefavorabile sănătăţii sale,

pătrunse în organism (agenţi patogeni), cât şi distrugerea unor structuri proprii dăunătoare, alterate.

Agenţii patogeni care pot pătrunde în organism, generând reacţii ale sistemului imunitar, pot fi: substanţe

biologice (toxine, veninuri), organisme intracelulare (virusuri), organisme monocelulare (bacterii) sau pluricelulare

(viermi paraziţi).

Structurile proprii cu modificări anormale, care sunt recunoscute şi distruse de sistemul imunitar, includ celule

tumorale, celule cu defecte sau moarte.

Imunitatea naturală este o însuşire ereditară a organismlui care se manifestă prin rezistenţa lui la anumite boli,

maladii, agenţi patogeni. Ea se păstrează pe parcursul întregii vieţi. Organismul este înzestrat cu mai multe mijloace de

apărare împotriva infecţiilor şi a substanţelor străine. De exemplu, o piele sănătoasă împiedică pătrunderea microbilor,

ţesuturile glandulare elimină secreţii cu proprietăţi bactericide.

Microbii ajunşi în ţesuturi sunt distruşi de sânge prin procesul numit fagocitoză, realizată de celulele macrofage

care prezintă receptori celulari cu care recunosc agentul patogen pătruns în organism. Alarma este declanşată şi răspândită

şi de alte celule, numite celule mesagere, iar la locul de fagocitoză apar fenomene specifice unei inflamaţii: febră, roşeaţă

şi durere.

Sângele, limfa şi secreţiile ce umezesc mucoasele conţin substanţe protectoare specifice numite generalizat

anticorpi, ce sunt transportate de curentul sanguin şi limfatic la zona de contact cu agentul patogen pe care îl inactivează

şi distruge.

Imunitatea dobândită apare, atunci când organismul este atacat de un agent patogen (tusea convulsivă, rujeola,

varicela), în urma vaccinării preventive sau a introducerii în organism a serului curativ. Acest mecanism specific de

apărare este orientat spre un anumit agent patogen, care este identificat prin antigeni specifici, iar pentru distrugerea

agentului fiind elaboraţi anticorpi. Imunitatea dobândită are o perioadă de 5 la 25 ani.

Datoria noastră ca indivizi este să asigurăm o imunitate cât mai bună şi să creştem capacitatea de apărare a

organismului. Menţinerea funcţionării optime a sistemului imunitar este unul din cele mai bune lucruri pe care cineva îl

poate face pentru sănătatea sa. Mulţi oameni nu contribuie la stimularea sistemului imunitar şi aşteaptă ca această funcţie

vitală să atingă nivelul maxim fără a întreprinde vreo acţiune. Deşi suntem indivizi diferiţi, cu sisteme imunitare diferite,

absolut toţi putem face câţiva paşi similari pentru a ne întări imunitatea.

1. Alimentaţia sănătoasă. Suntem ceea ce mâncăm şi există diferite alimente care contribuie la creşterea şi

repararea celulelor sănătoase. Este indicat să evităm cât mai mult procesarea alimentelor, consumul lor în stare cât mai

naturală contribuind la recunoaşterea de către organism şi implicit la o stare optimă de sănătate. Alimente

imunostimulatoare: iaurt, mere, citrice, miere de albine, roşii, morcovi, fructe de pădure, goji, pătrunjel.

2. Odihna suficientă. Somnul suficient ajută la diminuarea stresului, a proceselor inflamatorii şi oferă

organismului suficient timp pentru a face reparaţiile necesare ca urmare a daunelor provocate de activitatea zilnică.

3. Relaxarea. Stresul are efect direct asupra majorităţii lucrurilor care contribuie la menţinerea unei vieţi

sănătoase astfel că învăţarea unor tehnici de relaxare poate fi utilă pentru păstrarea sănătăţii şi a stării generale de bine, zi

de zi.

4. Activitatea fizică. Exerciţiile fizice permit celulelor să se dezvolte şi să funcţioneze normal şi chiar sprijină

formarea celulelor care luptă împotriva infecţiilor, alături de menţinerea unei greutăţi corporale sănătoase. 30 de minute de

mişcare în fiecare zi ajută la îmbunătăţirea sistemului cardiovascular, reduc stresul şi cresc imunitatea.

5. Combaterea radicalilor liberi. Radicalii liberi sunt poluanţii corpului, care pot deteriora celulele, făcând

activitatea sistemului imunitar mai dificilă. Prin consumul de alimente care conţin antioxidanţi, vor fi produse celulele

care luptă împotriva bolilor şi care au rolul de a menţine organismul sănătos. Resveratrolul e un antioxidant puternic

obţinut din strugurii roşii, atât din fruct cât şi din coajă. Statisticile spun că este de 4-5 ori mai puternic decât beta-

carotenul, de 50 de ori mai puternic decât Vitamina E şi de 20 de ori mai puternic decât Vitamina C.

6. Râsul. Studiile au demonstrat că în timpul râsului sunt eliberate endorfine, este redus stresul şi creşte numărul

de celule albe din sânge care sprijină sistemul imunitar.

7. Optimismul. O minte sănătoasa stă la baza unui organism sănătos, iar starea generală de sănătate ar trebui să

crească nivelul de optimism al unei persoane. În articolul din numărul anterior puteţi găsi informaţii mai multe legate de

sănătatea minţii.

8. Stilul de viaţă. Fumatul, alcoolul, dieta improprie şi un stil de viaţă sedentar pot afecta în mod negativ sistemul

imunitar.

ÎNTREZĂRIRI 21

9. Detoxifierea. Este o metodă prin care toxinele sunt eliminate din organism. Poţi alege să ţii o dietă bazată pe

creşterea aportului de fibre, prin folosirea plantelor cu efect laxativ şi depurativ. Trebuie să înlături produsele de origine

animală, dulciurile, cafeaua, făinoasele şi să pui accentul pe legume şi fructe consumate în stare proaspătă sau sub formă

de sucuri.

10. Suplimentele alimentare. Poate fi dificil să se obţină nutrienţii necesari organismului doar din dietă, aşa că poate

fi util să se administreze zilnic multivitamine pentru ca sistemul imunitar să primeasca nutrienţii şi vitaminele potrivite

pentru buna sa funcţionare.

Consumul de alimente sănătoase este un mod ideal prin care i se vor oferi corpului nutrienţii de care are nevoie, dar şi

suplimentele pentru întărirea sistemului imunitar sunt o alternativă bună. Printre acestea se regăsesc:

1. Vitamina C. Este unul din cei mai importanţi stimulenţi ai sistemului imunitar. Aceasta se găseşte în mod natural

în fructe şi legume, dar poate fi achiziţionată şi sub formă de suplimente. Vitamina C ajută la multiplicarea

celulelor albe din sânge, cele care împiedică pătrunderea virusurilor în organism şi contribuie la scăderea tensiunii

arteriale. Este indicat să o folosim în cantitate cât mai mare, mai ales în sezonul rece.

2. Vitamina E. Este esenţială pentru sistemul imunitar întrucât produce celulele care luptă în mod natural împotriva

celulelor canceroase. Aceasta creşte producţia de celule B care elimină bacteriile din organism. Cu ajutorul

suplimentelor care conţin vitamina E, se va încetini procesul de îmbătrânire şi se va diminua riscul apariţiei

bolilor cardiovasculare.

3. Zinc. Suplimentele cu zinc sunt recomandate mai ales în cazul persoanelor în vârstă, întrucât sistemul imunitar se

slăbeşte pe măsură ce organismul îmbătrâneşte. Zincul este cunoscut şi pentru creşterea producţiei globulelor albe

cele care luptă împotriva infecţiilor.

4. Echinaceea. Este cel mai bun imunostimulator natural. N-ar strica să facem o cură preventivă cu echinaceea.

Printre proprietăţile sale miraculoase se numără întărirea sistemului imunitar, accelerarea vindecării, lupta

împotriva infecţiilor virale, ale sinusurilor, ameliorarea gripei şi a simptomelor ei. Poţi găsi echinaceea sub formă

de capsule, ceai sau tinctură.

5. Negrilica. Este o plantă folosită în terapie pentru proprietăţile sale multiple: antianorexică, carminativă, digestivă,

diuretică, vermifugă, antihistaminică, imunostimulatoare. În terapie se folosesc seminţele.

6. Multivitaminele şi multimineralele. Vitaminele şi mineralele au rol funcţional în organismul nostru. Le găsim în

absolut toate procesele ce au loc în corpul nostru şi înlesnesc refacerea celulară prin intervenţia în reacţiile

chimice. Aşa cum le spune şi numele (vitamina = amina vieţii), viaţa fără vitamine nu ar putea exista, motiv

pentru care avem nevoie de aport zilnic de vitamine şi minerale. Le găsim în alimente atât de origine vegetală cât

şi de origine animală. Dar de cele mai multe ori, datorită stilului de viaţă modern şi alimentelor înalt procesate, nu

reuşim să ne luăm necesarul de vitamine şi minerale din dietă. Suntem astfel nevoiţi să suplimentăm alimentaţia

cu produse speciale farmaceutice sau nutraceutice pe care le găsim în farmacii sub forme diverse: sucuri, cocktail-

uri, comprimate.

În speranţa că cele spuse mai sus v-au adus un plus de informaţie şi că interesul pentru obţinerea unei stări optime

de sănătate v-a fost stârnit, vă îndemn la măsuri preventive deoarece sunt mai puţin costisitoare şi produc maximum

de rezultate.

**************************************************************************************************

Victoria MILESCU

FLEACURI UTILE AB OVO

Nimic nu mă mai enervează Ce povară i-a dat Dumnezeu

nu mai urăsc pe nimeni să poarte un copil rău

în curgerea timpului biata femeie mică

orice lucru devine cumva de folos printre oamenii buni, curaţi

chiar şi o înjurătură ei trec pe lângă ea fără să o vadă

o palmă din partea unui prieten stă neclintită ca o piatră

un cuţit în inimă menită să tacă

moartea se aşteaptă să plâng spre a nu fi jefuită...

să o implor biata femeie mică

poate că şi asta ar fi de folos cumva şi ea are vise

nu mai văd bine, nu mai aud mai mari decât toţi giganţii

iar inima mea e acum în mâinile tale pe care-i naşte cu hohot surd

ai grijă la ce pagină o deschizi.... câte unul la fiecare sfârşit de lume...

ÎNTREZĂRIRI 22

Daniela ŞONTICĂ

IUBITA CU NUME DE

PROFET

Sunt Daniel,

iubita cu nume de profet,

mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi

decât hrănită cu multe desfătări.

Sunt alungată mereu din oraşe

pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor,

dar tu vei şti că tot ceea ce îţi voi spune

este adevărat.

Visul tău, mărite rege, este acesta :

o întâmplare te-a dus pe drumul

femeii cu seminţe,

ai primit să-i fii grădinar,

florile semănate de tine nu cunosc anotimp.

Îndrăznind să priveşti dincolo de gard

ai văzut-o într-o zi pe fata cu părul vălurit,

trecea tulburând fântânile,

planta câte-un măr la porţile sărace,

iar din nesfârşitele-i plete

ieşeau când şi când sălbăticiuni.

Dar visul tău nerostit, grădinarule,

este altul şi se tâlcuieşte aşa:

vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe,

după ce îi vei fi rânduit grădina,

vrei să ajungi din urmă necunoscuta,

să-i spui că numai pe ea ai iubit-o,

vrei să ajungi înainte de sfârşit

şi obosit să te întinzi lângă părul ei cât moartea.

Mărite rege – grădinar,

visul tău se tâlcuieşte aşa :

femeia cu ochii albaştri este sfânta care îţi creşte copiii,

florile de câmp sunt fecioarele zvăpăiate

ale minţii tale,

iar pletele vălurite sunt lacrimile vărsate

de femeia neştiută,

care nu înţelege ploaia niciodată.

Iar eu sunt Daniel

şi am descărnat aceste seminţe de vis

într-o seară de nisan,

am aruncat înţelesuri în grădina părăginită

la picioarele tale,

sub ochii tăi nedormiţi de un veac,

de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea

cum stau la taifas.

Ioan VASIU

MAI AM TIMP

mai am timp destul pentru iubire

mai am timp să plec şi să revin

mai am timp s-admir iarba subţire

mai am timp să sorb un strop de vin

mai am timp să cad într-o ispită

mai am timp să urc şi să cobor

mai am timp de-o vară împlinită

mai am timp să scriu un vers de dor

mai am timp să număr pân-la zece

mai am timp să râd sau să mă tem

mai am timp să-ngân viaţa ce trece

mai am timp să termin un poem

CĂLDURA ULTIMULUI VERS

Creionu-i obosit de-atâta şters

Scriu la căldura ultimului vers

Mereu dator, dar nicidecum sărac

Scriu tot ce îi e inimii pe plac

Chiar dacă-n visul meu e prea târziu

Eu tot mai sper, iubito, şi mai scriu

Atâta vreme cât iubesc şi sunt

Mă risipesc în fiece cuvânt

Atâta timp cât nopţile mă dor

Eu scriu cu neodihnă să nu mor

Iubirea e un dans fără revers

Scriu la lumina ultimului vers

ÎNTREZĂRIRI 23

IADUL ÎN VIZIUNEA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ

Constantin COSTEA

In accepţiunea creştină se consideră că nemurirea are un caracter personal

reprezentând o comuniune veşnică, individuală cu Dumnezeu. In această viziune

nemurirea începe cu viaţa pământească efemeră în esenţa ei care, deşi condiţionatăde

existenţa în trup, nu sfârşeşte odată cu petrecerea trupului. Din punct de vedere creştin

moartea trupească este în esenţă un proces care constă în separarea sufletului de trup şi

întoarcerea lui la Dumnezeu, cel care l-a creat, pentru a fi judecat şi pentru a-şi primi în rai

sau iad , răsplata sau pedeapsa vieţii pământeşti, iar trupul se întoarce în pământul din care

a fost zămislit, pentru a se descompune în elementele din care a fost constituit. Mai aflăm

că la baza morţii se află păcatul, sau mai precis îndepărtarea omului de Dumnezeu, de

izvorul vieţii. Dacă omul nu ar fi păcătuit, rămânând în comuniune cu Dumnezeu, ar fi

putut fi nemuritor. Moartea a intrat în ordinea vieţii ca urmare a păcatului săvârşit de

Adam şi Eva. Moartea trupească este succedată de judecată, după care sufletul îşi primeşte

răsplata şi rămâne în aşteptarea momentului învierii morţilor şi a judecăţii universale,

după care se va institui împărăţia lui Dumnezeu. Iată că Raiul şi Iadul reprezintă două stări provizorii de răsplată sau

pedeapsă în care sufletele celor drepţi şi respectiv păcătoşi vor petrece până la judecata de apoi. (Remus Rus, «Credinţa în

viaţa de apoi în creştinism», www, crestinortodox.ro). Dacă Raiul este un loc unde sălăşluiesc sufletele celor drepţi şi fără

prihană, Iadul este un loc blestemat, plin de grozăvii, unde se chinuie sufletul celor păcatoşi. In concepţia populară, Iadul

se găseşte undeva sub pământ, în măruntaiele lui. Se zice că acolo se afla un tărâm întins cât pământul, înconjurat cu

ziduri înalte pe care nimeni nu le poate sări, de aceea nimeni nu s-a mai întors de acolo.(Marcel Olinescu, «Mitologia

românească», Editura Saeculum, Bucureşti, 2004, p.369). Prin urmare, dintre pământurile suprapuse al căror număr se

ridică, în tradiţia populară la trei, face parte şi Celălalt tărâm. Intre tărâmul lumii acesteia sau Lumea albă, cea a luminii, în

care trăiesc oamenii şi Tărâmul lumii negre, cea a întunericului în care pătimesc morţii răi, se află Celălalt tărâm.

(Romulus Vulcănescu, «Mitologia română», Editura Academiei R.S.R., 1987, p.453). Iadul reprezintă o entitate

mitologică a cărei concepţie şi viziune este posterioară Raiului pentru că în mitologia dacă şi chiar predacă, iadul nu

corespunde unei alte realităţi mitice. Atât tracii sud-dunăreni cât şi daco-geţii care socoteau moartea ca pe o eliberare de

încercările lumii reale, ca pe o binefacere, nu aveau noţiunea de Iad. Etimologiceşte, iad este un derivat al numelui

stăpânului infernului la vechii greci, Hades şi al ţării lui. Astfel, Hades a ajuns în limba română ca şi în mai multe limbi

slave, să denumească împărăţia lui Hades, pe scurt Adul, care a devenit apoi Iadul. Locul Iadului în concepţia creştin-

ortodoxă românească a fost plasat de imaginaţia populară undeva sub Rai, mai precis în Munţii Carpaţi, şi anume într-un

crater fumegând. Emanaţiile de gaze naturale, vulcanii noroioşi şi infiltraţiile de ţiţei la suprafaţă reprezentau pentru

bătrâni răsuflători şi scursuri ale Iadului, prin gârliciile pământului. (Romulus Vulcănescu, Op. cit., p. 454). Imaginea

Iadului în viziunea populară este grozavă. La intrare se află nişte porţi grele de fier. Tot Iadul este ocupat de râuri de foc şi

de smoală, de sumedenie de arme şi unelte de tortură cu care dracii terorizează sufletele bieţilor păcătoşi care se afla aici.

In mijlocul Tartarului (aşa se numeşte locul pe care stă Iadul) se află palatele lui Scaraoschi. Aici se înalţă o casă mare şi

întinsă căreia nu i se dă de capăt, un fel de Labirint.Casa este împărţită în patru camere uriaşe . Prima cameră este ocupată

de sumedenie de femei care au călcat strâmb în viaţa pământească. Ele sunt scufundate de draci în nişte cazane uriaşe sub

care arde un foc veşnic. De sus le cade smoală aprinsă pe cap. Alţi draci le înfig drugi de fier înroşiţi în părţile intime. Mai

încolo, în altă încapere îşi ispăşesc pedeapsa preoţii care şi-au compromis harul preoţesc şi au păcătuit, cu gândul, cu fapta

sau cu vorba. Ei atârnă spânzuraţi de degetul cel mare de nişte cârlige, iar dedesubt arde un foc mare, veşnic, care îi

pârjoleşte. Ei simt durerea dar carnea lor se reface mereu. In celelalte încăperi păcatoşii sunt chinuiţi de draci în diferite

feluri, în funcţie de gravitatea păcatelor săvârşite. (Marcel Olinescu, op.cit. p.170). Dincolo de această casă a groazei se

întinde un ţinut mare cam cât o ţară, cu munţi, cu dealuri, cu câmpii, cu ape şi păduri, unde se pare că viaţa ar decurge

firesc, ca pe pământ. Se pare, dacă nu s-ar auzi până departe ţipetele păcătoşilor terorizaţi şi chinuiţi zi şi noapte de diavoli

în funcţie de faptele lor. Dacă un păcătos a furat, să zicem, un bostan, un coş de mere sau de porumb, le cară în Iad pe un

munte înalt şi ascuţit ca o piramidă. Coşul este greu ca plumbul, păcatosul se chinuie să-l urce, dar cum ajunge în vărful

muntelui cu uriaşa povară şi vrea să o aseze jos şi să se odihnească, coşul se rostogoleşte la vale şi păcătosul iar trebuie să-

l ridice şi să-l care şi iar îi cade coşul. Cel care a otrăvit şi a amăgit lumea pământească cu minciuni (Vai cât de mulţi

sunt ! n.n.) stă cu faţa în sus şi un şarpe încolăcit pe o răchită îi picură venin în gură. Cel care a furat bani duce în spate un

sac greu plin de fiare ruginite, iar un drac merge după el si îl împunge cu furca, nelăsându-i nici o clipă de odihnă. Cel

care a furat haine este plin de răni pe cap şi dracii i le deschid mereu nelăsându-i-le să se vindece. Zgârcitului îi stă înainte

un morman de fiare ruginite şi el crede că este aur şi le vântură cu mâna, sticlindu-i ochii de bucurie. Cine nu a dat de

pomana mâncare pentru sufletele celor morţi este veşnic flămând şi ar mânca de toate, dar nu găseşte. Cu ochii tulburi

aşteapta să cadă firimiturile de la masa dracilor şi se reped, se bat şi se zgârâie pe ele. Cel care a lucrat duminica sau în

zilele de sărbatoare i se trece sufletul prin trei pietre de moară. (Marcel Olinescu, Ibidem). In Iad mai există trei mori ce

umblă ca vântul şi macină numai sufletele păcătoase. Morile sunt de vânt, iar aripile sunt pline de sufletele păcătoase ale

ÎNTREZĂRIRI 24

celor care au prăduit visteria Statului. Cei care au băut averea copiilor lor sau a celor încredinţaţi lor, stau pe marginea

unei ape şi când vor să bea, apa se retrage, iar de mâncare le dau dracii numai bucate sărate. Pretutindeni vezi

spânzurători, oameni care trag la care grele, ori cară poveri peste puterile lor. Tot locul este împânzit de drăcime. Pe

dealuri vezi cuptoare încinse de foc în care ard cei păcatoşi, iar dracii îi împing cu frigări de foc şi-i întorc cu cociorvele.

Râuri de smoală aprinsă curge prin toate părţile şi prin fumul, putoarea şi bezna Iadului numai ochii dracilor sticlesc

mulţumiţi de vaietele păcatoşilor care mai spera în mântuire. (Ovidiu Papadima, “O viziune românească asupra lumii;

Studii de folclor”, Editura Saeculum, Colecţia Mythos, 2009, p45).

Există si o altă variantă a imaginii Iadului conturată în urma unor cercetări şi interpretări ştiinţifice aprofundate, realizate

de marele scriitor şi etnolog Romulus Vulcănescu. Astfel, drumul către Iad este scurt, se înfăţişează ademenitor şi plin de

surprize plăcute care, însă, dispar odată intrat pe porţile Iadului. Marele etnolog de care am amintit ilustrează acest drum

luând ca mărturie un vechi cântec popular ale cărui variante le întâlnim şi în zona etnografică a Buzăului: « Drumul de la

noi din sat/Până jos la Sfântul Iad/Este scurt ca un oftat ;/Treci cântând peste un iaz,/Sari în şagă un pârleaz,/Mergi ca

gândul,/Suierând ca vântul,Treci un câmp roşu de maci,/nu vezi nici urmă de draci ;/porţile nezăvorâte,/Se deschid de-

odată mute,/Si te taie o duhoare/Ce seamăn pe lume n-are,/Bezna sufletu-ţi apasă,/Strigăte pătrund în oase (...)’(Romulus

Vulcănescu, Op. cit. p. 456).

Poporul român, popor care s-a născut creştin are o viziune originală asupra iadului. Pe frescele pereţilor exteriori

şi ai pereţilor din pridvoarele mânăstirilor din Bucovina, dar şi ai unor biserici din Muntenia apare zugrăvită de meşteri

geniali, cu o extraordinară viziune asupra existenţei, o aşa-zisă “scară a păcatelor”. Aici, fiecare treaptă ilustrează artistic

câte un păcat de la cele mai nesemnificative şi până la cele mai grave. In dreptul fiecărei trepte sunt zugrăvite sufletele

păcătoşilor care apar în pielea goală (prin urmare goi şi egali în faţa judecăţii) şi ale diavolilor înarmaţi cu unelte de

tortură specifice pentru schingiuirea celor păcătoşi.Scara păcatelor începe cu sulemeneala, cârtirea, curvia, minciuna,

vrăjitoria, furtul şi se termină cu sperjurul. Dintre marii damnaţi din Iad care îşi ispăşesc păcatele aici sunt surprinşi Adam

şi Eva ori Cain şi Iuda. Eva apare plângând de foame lângă o masă îmbelşugată cu cele mai alese bucate şi fructe. La sânii

ei sug nişte vipere, iar picioarele îi sunt încolăcite de balauri. Cain înoată într-o baltă de sânge aburind din care ies la

suprafaţă bucăţi din trupul ciopârţit al lui Abel. Iuda numară mereu, cuprins de o euforie demenţială cei 30 de arginţi,

preţul vânzării Mântuitorului, înroşiţi în foc şi bea însetat dintr-un izvor cu oţet otrăvit.

In viziunea populară în Iad se pătrunde prin Gura Iadului care este reprezentată de o văgaună haotică mişunând de făpturi

infernale, care atrage ca un sorb tot ce trece pe deasupra-i, mai ales când, pe sus, bate vântul turbat. Sub această Gură a

Iadului care de fapt este o fereastră a Iadului deschisă spre cer, se întinde o câmpie nemărginită şi stearpă, întunecoasă şi

umedă, străbatută de apa Sâmbetei, un fel de Styx, clocotind de pietroaie pe care le aruncă înroşite pe maluri. Peste Apa

Sâmbetei se găsesc proptite ici şi colo punţi şubrede de aramă încinsă până la incandescenţă, ce nu pot fi trecute de

umbrele rătacitoare şi nici de damnaţii permanenţi din Iad. (Romulus Vulcănescu, Op. cit., p.455). Câmpia stearpă,

dezolantă, înconjurată de brâul de foc al Apei Sâmbetei se străvede în bezne şi piele înţesată de ciulini şi scaieţi. Nici

măcar demonii nu o pot străbate decât cu opinci de fier. Văzduhul este înţesat de ţipete, vaiete, mugete şi răcnete sinistre.

Se aude chelălăitul ascuţit al Căţelului Pământului, care, cu coarne scurte şi coadă de viperă aleargă de ici-colo, gonind

sufletele condamnaţilor la munci în Iad să treacă peste Apa Sâmbetei şi să intre pe porţile Iadului. Drumul spre porţi este

marcat de « floarea Iadului », macul. In faţa porţilor Iadului macul creşte în straturi involte, ca o imensă mare de purpură.

In mijlocul câmpiei, sub rădăcinile arborelui cosmic se află jeţul de fier al Nefârtatului (alias Lucifer sau Scaraoschi).

Jeţul este aşezat invers, în fundul pământului pentru a fi apărat de fulgerele Fârtatului şi ale lui Sântilie, iar deasupra sunt

cerurile Iadului. (Romulus Vulcănescu, Ibidem).

Am amintit că în Iad se află o fiinţă monstruoasă numită Căţelul Pământului care are o anumită misiune acolo.In

legendele populare ale românilor se spune că acest căţel păzea strânsura unui om bogat. In vremurile acelea îndepărtate,

Dumnezeu, înpreună cu Sfântul Petru, deghizaţi în doi umili cerşetori colindau lumea. Prinzându-i noaptea pe drum au

cerut găzduire unui om bogat. Văzându-i pe cei doi călatori îmbrăcaţi în zdenţe, bogatul a asmuţit câinele pe ei, iar

pedeapsa a venit pe loc; animalul a orbit imediat şi a fost trimis în Iad iar omul cel hain a fost prefăcut în scrum. De atunci

Căţelul Pământului trăieşte sub pământ, în apropierea cimitirelor şi dacă un mort nu este bine îngropat el intră în sicriu şi

îl muşcă de nas sau de urechi. (Cules de la Costea Anica din satul Odăile, comuna Odăile, judeţul Buzău). Am mai amintit

aici de stăpânul Iadului, numit popular Nefârtatul. In mitologia populară românească se spune că Pământul s-a născut din

confruntarea dintre bine şi rău a celor doi fraţi, Fârtatul şi Nefârtatul. Pe vremea când cei doi pluteau pe deasupra apelor

Fârtatul îi cere fratelui său să adune nisip de pe fundul mării, în numele său pentru a se putea odihni amândoi pe o bucată

de pământ uscat. Din puţinul nisip strâns, Fârtatul reuşeşte să alcătuiască o turtă de pământ pe care se întind cei doi, dar

Nefârtatul, întruchiparea răului în tradiţia populară, încearcă să pună stăpânire pe pământ, aruncându-şi fratele în ape când

acesta dormea. Pământul creşte şi se lăţeşte pentru a-l feri pe Fârtat de înec, personaj care simbolizează Binele. In felul

acesta a luat naştere Pământul.Esenţa legendei, adică disputa dintre Bine şi Rău se păstrează într-o altă legendă în care

locul Fârtatului şi al Nefârtatului este luat de Dumnezeu şi Diavol, iar mitul creaţiei continuă cu zămislirea munţilor şi a

văilor. Se spune că Diavolul a încercat să-l alunge pe Dumnezeu de pe bucata de pământ care s-a făcut tot mai mare, iar

apele nu mai aveau loc pe lume. Atunci Dumnezeu a trimis albina la arici pentru a-i cere sfatul, dar ariciul, ursuz cum este

din fire, refuză. Albina s-a prefăcut că pleacă, dar s-a ascuns şi a tras cu urechea la ce vorbea ariciul singur. Acesta a

ÎNTREZĂRIRI 25

început să bombăne spunând că se pricepe Dumnezeu să facă munţi, dealuri şi văi pentru ca pământul şi apa să încapă pe

lume. Albina i-a destăinuit Tatălui ce a spus ariciul şi atunci Dumnezeu a alcătuit munţii, dealurile şi văile. (Constantin

Costea “Monografia comunei Odăile”, Editura Omega, 2012, p.99). Albina nu va scăpa, însă, de mânia ariciului care o

blesteamă ca oamenii să mănânce din fecalele ei. Dumnezeu, însă, binecuvântează scârna albinei transformând-o în miere.

(www.tribuna. ro). Am mai amintit pe parcursul prezentului articol că în faţa porţilor Iadului creşte macul, aşa-numita

« floare a Iadului ». Legenda spune că în vremurile de demult macul nu avea culoarea roşie ci albă. Era o floare foarte

somnoroasă din fire. Când Iisus a fost răstignit pe cruce toate florile câmpului plângeau. Plângea şi macul cel alb. Istovit

de frământare şi lacrimi a adormit şi s-a scufundat într-un somn profund. Când s-a trezit a auzit strigând din toate

părţile : “Hristos a înviat!” Cum? Hristos a înviat? Şi eu care am dormit atât, nu ştiu nimic…De ruşine că nu a fost martor

la acest eveniment sacru a simţit cum sângele îi năvaleşte în obraz şi se face roşu la faţă. Dumnezeu nu l-a iertat şi l-a

trimis în Iad să ispăşească acest păcat, nevinovat, în fond.

La Ion Creangă, marele povestitor, fantasticul pare mai accentuat în povestea “Ivan Turbincă”, fiindcă eroul are în

posesia sa un instrument magic de supunere a spiritelor rele, inclusiv a morţii, dar acest lucru se explică tocmai prin faptul

ca Ivan nu se teme de cele sfinte, dar şi de cele necurate, comportându-se ca un soldat cu sânge rece. (Al. Piru, Prefaţă la

Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p.XII). După ce investighează Raiul unde nu

se simte în apele sale, fiind copleşit de sfinţenia şi aşezarea acestui sfânt sălaş, gălagiosul Ivan poposeşte în Iad unde

găseşte tot ce-i trebuie unui spirit independent şi petrecăreţ ca el : tabacioc, votchi, femei, lăutari, tot tacâmul necesar unui

om pornit pe petrecere şi dezmăţ. Lumea pe care am prezentat-o mai sus, cu regulile ei de fier, cu legi stricte, cu suferinţa,

resemnarea şi durerea care stăpânesc acest ţinut, îşi schimbă, în prezenţa lui Ivan, înarmat cu instrumentul lui magic,

regulile. După ce se “chefăluieşte” bine, Ivan “începe a chiui prin iad şi a juca Horodinca şi Cazacinca, luând pe draci şi

pe drăcoaice la joc pe nepusă masă; şi, în vârtejul cela, răsturna tărăbi şi toate cele în toate părţile, de-ţi venea să te strici

de râs de iznoavele lui Ivan”. (Ion Creangă, Op. cit. p. 146). Prezenţa omului real în această lume sinistră dă o notă aparte

realităţilor Iadului pe care l-am descris până acum, umanizându-l pentru moment, prin prezenţa năstruşnicului personaj al

lui Creangă. Geniul incontestabil al lui îon Creangă constă în aceea că el ia din popor teme, eroi şi scheme, dar modul său

de localizare, individualizare şi povestire este aşa de original, încât folclorul rămâne doar un punct de plecare. (Al. Piru,

Studiul cit., p.XI).

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DESPRE NAŞTEREA LA ROMÂNI

Alina ANTOFIE

Cele mai însemnate momente din viaţa unui om sunt naşterea, nunta şi înmormântarea,

fiecare moment fiind însoţit de numeroase datini, obiceiuri şi tradiţii. Din cele mai vechi timpuri şi

până în prezent, a existat credinţa că naşterea reprezintă o binecuvântare cerească, cum reiese şi

din proverbul străvechi: “mulţimea copiilor, bucuria românului” sau “mulţimea copiilor, averea

românului”, credinţă întâlnită, de altfel, la toate popoarele. Cea mai mare dorinţă a tinerilor

căsătoriţi este aceea de a avea copii, de a fi astfel binecuvântaţi de Dumnezeu. Femeia care nu dă

naştere unui copil e considerată stearpă; în vechime se considera că “nu e bună la Dumnezeu, şi

din cauza aceea nu poate avea copii” (S. Fl. Marian, Naşterea la români, editura “Grai şi suflet –

Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995, pag. 12).

Din teama de a nu fi ocărâtă sau chiar părăsită de soţul său, femeia stearpă apelează la toate mijloacele

încuviinţate pentru a rămâne însărcinată. Întâi de toate începe să meargă pe la mănăstiri şi biserici ca să i se citească de

dezlegare. Plăteşte sărindare, acatiste şi liturghii, ţine posturile şi se roagă cu nădejde şi credinţă la icoana Maicii

Domnului pentru împlinirea rugăminţilor ei. Alte mijloace la care apelează sunt sucurile unor plante, precum unele

orhidee, trandafirul alb, liliacul alb, ruja, usturoiul, hameiul, crăpusnicul, floarea de romăniţă etc. Toate aceste plante sunt

puse şi fierte în miere sau vin şi se bea sucul ce iese din ele. Dacă nici acestea nu dau rezultate, apelează la descântătoare

şi vrăjitoare. În popor există credinţa că spiritele rele sunt cele care fac ca femeia să piardă sarcina. Unul din ele este

Zburătorul, care apare ca un zmeu ce intră în casă pe horn sub formă de şarpe făcut din foc şi chinuie femeia însărcinată.

Din acest motiv, femeia respectivă trebuie să cheme într-o marţi sau vineri o descântătoare care s-o vindece.

Un alt spirit, mult mai periculos, este Samca sau Avestiţa, aripa Satanei, care înspăimântă femeia gravidă, dar mai

ales îi dă chinurile facerii mult mai grele ca de obicei. Acest spirit se arată şi nou-născutului. Pentru a îndepărta acest spirit

este bine ca femeia să poarte ca pe o amuletă rugăciunea Sf. Arhanghel Mihail. “Rugăciunea trebuie scrisă de un bătrân

neputincios. Cărticica, ce conţine rugăciunea, este însoţită de o iconiţă cu Sf. Sisoe pe de o parte, şi cu Sf. Arhanghel

Mihail, pe de altă parte, care tocmai străpunge cu o suliţă pe Samca”. (Mariana Ivan, Ghidul nunţii şi al botezului, editura

“Nemira”, Bucureşti, 2004, pag. 147).

Când, în cele din urmă, femeia rămâne însărcinată, singura ei grijă este de a păstra sarcina şi de a o duce la

termen, precum şi aceea de a fi atentă la o sumedenie de opriri superstiţioase, cum ar fi: să nu mănânce fructe îngemănate,

că va avea gemeni, să nu mănânce din măr început ca să nu facă copilul cu semn, ca şi când ar fi muşcat de un câine, să nu

mănânce poame crude, altfel poate să nască fără de timp ş.a.. Se spune că atunci când o femeie pofteşte ceva ce nu poate

avea imediat, nu e bine să-şi pună mâna pe trup, ca nu cumva copilul să fie aidoma însemnat, în locul în care a pus mâna,

ÎNTREZĂRIRI 26

cu obiectul dorit (Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român. În asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi, editura

“Saeculum I.O.”, Bucureşti, 2001, pag. 274). În alte părţi se spune că femeii care pofteşte trebuie să i se dea măcar puţin

să guste, în caz contrar poate pierde sarcina.

O altă credinţă presupune că femeia însărcinată, care va culege surcele în poală, va face un copil ce va avea pe

trup nişte pete de diferite mărimi, iar cea care va culege în poală surcele ieşite din rindea va avea un copil cu părul creţ (S.

Fl. Marian, op. cit., pag. 13). În multe regiuni din România există obiceiul ca femeia îngreunată să nu se uite lung la

lucruri, animale şi oameni sluţi, urâţi, ologi, şchiopi, orbi, ci, îndată cum a văzut ceva, să-şi aducă aminte că e în stare

binecuvântată şi să spună “tu să fii ca tine, iar copilaşul meu să fie ca mine”, ca să nu se nască copilul ca acela la care s-a

uitat. Nu trebuie să dea cu piciorul în vreun câine, deoarece copilul care se va naşte va fi câinos la inimă sau va fi flocos şi

păros ca animalul pe care l-a lovit. Există în popor tradiţia ca femeia însărcinată, când vede că se apropie ziua ca să nască,

să meargă la biserică pentru a se spovedi şi a se împărtăşi. După naştere, copilul se pune jos pe pământ, de unde este luat

de tatăl său care-l şi sărută, însă soarta sa nu este încă hotărâtă. Cele ce îi vor determina pentru totdeauna fericirea sau

nefericirea, norocul sau nenorocul şi vârsta la care va muri sunt trei zâne cunoscute sub denumirea de Ursitori. Ele vin în

nopţile fără soţ (3, 5, 7) din prima săptămână de viaţă a copilului şi-i menesc soarta, de aceea trebuie aşteptate cu casa

scuturată, cu masa întinsă, cu lumină şi cu veselie din partea părinţilor, zânele acestea fiind cu toane. Dintre aceste zâne

cea mai mică este cea care hotărăşte soarta copilului. Se crede că ceea ce au hotărât ursitorile nu poate fi schimbat (Gh. F.

Ciauşanu, op. cit., pag. 279). Se spune că atunci când se naşte un copil se scrie în cer într-o carte numită “sorţii”, de aici

zicala: “aşa mi-a fost scris” sau “aşa mi-e soarta”, şi fiecărui copil născut îi revine pe cer o stea, care va lumina cât va trăi

(Mariana Ivan, op. cit., pag. 155).

La români există, de asemenea, foarte multe tradiţii şi despre femeia lehuză, ea fiind considerată necurată timp de

40 de zile, până când i se citeşte molifta. În această perioadă nu-i este îngăduit să meargă la izvor sau fântână, căci izvorul

va seca, nu trebuie să frământe pâine sau să mulgă vacile că nu vor mai avea lapte, nu trebuie să atingă lucrurile sfinte ş.a.

(Gh. F. Ciauşanu, op. cit., pag. 280).

În trecut, copilul era botezat în a opta zi de la naştere. În zilele noastre, dacă copilul este sănătos, părinţii nu se

grăbesc să-l boteze. De preferat e ca pruncul să nu fie lăsat să crească prea mult ca păgân. Sunt şi situaţii când, înainte de

botez, copilul plânge neîncetat, cerând ca numaidecât să fie botezat. Botezul este taina în care, prin cufundarea în apă de

trei ori şi invocarea persoanelor Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), se împărtăşeşte primitorului harul Sfântului

Duh, prin care se şterge păcatul strămoşesc şi copilul este inclus printre membrii Bisericii. Există credinţa că la botez

fiecare copil primeşte un înger păzitor. Este bine să se păstreze măcar o parte din lumânarea de la botez.

Din cele mai vechi timpuri există obiceiul de a însoţi copilul la botez de către un naş, care să garanteze pentru

viaţa şi buna-credinţă a acestuia, naşul fiind persoana care garantează şi viitoarea educaţie creştină a copilului. Tot el este

cel care mărturiseşte credinţa sa şi renunţă la Satana şi tot ceea ce este legat de el, deoarece copilul nu poate face acest

lucru. Este bine ca fiecare creştin adevărat să accepte bucuros să boteze, pentru că se spune că pentru fiecare copil botezat

i se iartă câte un păcat şi face un gest plăcut lui Dumnezeu; de asemenea orice botez aduce fiecărui naş încreştinare, noroc

şi mult bine.

Pentru a încheia acest subiect, subliniez faptul că femeia însărcinată este sau cel puţin aşa ar trebui să fie cea mai

fericită fiinţă de pe pământ, întrucât se află într-o stare binecuvântată.

MENIREA PREOTULUI DUHOVNIC ÎN VIAŢA NOASTRĂ

Preot Mădălin VLĂSCEANU

“Intraţi în biserică şi mărturisiţi-vă acolo

păcatele voastre, căindu-vă pentru ele; căci

acolo veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu

un judecător care să vă osândească, acolo nu

se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă

iertarea păcatelor.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Preotul, instituit de Mântuitorul Iisus Hristos în

viaţa Bisericii prin Sf. Apostoli, are misiunea de

a sfinţi prin Sfintele Taine şi Ierurgii, de a învăţa prin cuvânt şi prin exemplul

personal, şi de a sluji în biserică şi în tot locul lui Dumnezeu şi oamenilor. De a

învăţa despre Dumnezeu că există, că este Creatorul lumii, că este Creatorul

nostru, al tuturor, că şi noi, fiii Lui, suntem între noi fraţi. Că Dumnezeu creându-ne nu ne-a lăsat în părăsire, că veghează

asupra noastră a tuturor, aşa cum spune Mântuitorul că nici un fir din părul capului nu cade fără ştirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu veghează asupra destinelor noastre în cele mai mici amănunte, iar preotul e cel care trebuie să dea mărturie

ÎNTREZĂRIRI 27

despre Dumnezeu în faţa noastră, a oamenilor, şi care trebuie să dea mărturie lui Dumnezeu despre noi. Nouă ne dă

mărturie despre Dumnezeu, iar lui Dumnezeu îi dă mărturie despre noi. Pentru că preotul are misiunea de a conduce viaţa

sufletească a credincioşilor care i s-au încredinţat, el răspunde în faţa lui Dumnezeu de credincioşii care i s-au încredinţat.

Preotul este duhovnic. Mare taină este taina duhovniciei. Fără îndoială şi celelalte sunt tot atât de mari. Fiindcă

prin Botez preotul ne introduce în creştinism, în casa lui Dumnezeu. Preotul ne sfinţeşte apoi toate evenimentele vieţii şi Îl

aduce pe Hristos în viaţa fiecăruia prin Sfânta Împărtăşanie. Preotul sfinţeşte căsătoria şi naşterea de prunci. Preotul ne

conduce pe ultimul drum, atunci când încheind socotelile cu viaţa pământească ne prezentăm dincolo, în faţa lui

Dumnezeu. Preotul ne conduce până la ultimul pas pe lumea aceasta, ca şi cum ar da mărturie despre noi lui Dumnezeu

până în ultima clipă a trecerii dincolo. Şi va da, fără îndoială, mărturie despre noi şi dincolo. Dar preotul, fiind duhovnic,

are misiunea extraordinară, permanentă şi tainică de a ne împăca cu Dumnezeu. De a face în aşa fel încât slăbiciunile

noastre omeneşti, greşelile noastre omeneşti, păcatele noastre, să le facă, în virtutea mandatului primit de la Dumnezeu,

iertate, şi să ne nască din nou. Să ne facă din nou curaţi, aşa cum am fost înainte, prin iertarea pe care ne-o dă după

mărturisire, prin Taina Spovedaniei. Mare lucru este acesta şi mare privilegiu. Eu aş zice că este cel mai mare privilegiu

care s-a dat vreodată oamenilor. Acesta ca oamenilor să li se poată şterge trecutul. Gândiţi-vă: de câte ori nu facem noi

fapte ireversibile şi iremediabile, condamnabile din punct de vedere moral. Legile civile nu ştiu ce-i aceea iertare. Legile

civile pedepsesc orice călcare de lege. Iată că în creştinism există această posibilitate ca pentru greşelile împotriva

normelor morale, prin duhovnic, să fii iertat şi să te împaci cu Dumnezeu. Chiar dacă aici pe pământ trebuie să-ţi plăteşti

unele fărădelegi, că drept este ca pe unele să le plăteşti dacă le-ai făcut, dar în conştiinţa ta ai posibilitatea să te ştii

împăcat cu Dumnezeu, să te ştii iertat de ceea ce ai făcut. Aşa se întâmplă miracolul extraordinar al naşterii din nou.

Fiindcă acesta este sensul naşterii din nou. Aceasta înseamnă om nou. Mântuitorul şi Sfântul Apostol Pavel, teologii şi

preoţii în predicile lor vorbesc adesea despre naşterea din nou. Ce este aşadar naşterea din nou? Bineînţeles că nu este

aceea pe care o înţelegea Nicodim, unul din învăţaţii Legii vechi, care în întâlnire cu Mântuitorul L-a întrebat: Doamne,

cum o să mă pot eu naşte din nou, că doar n-o să pot eu intra din nou în pântecele maicii mele? Ei bine, naşterea din nou

este naşterea spirituală prin iertarea păcatelor. Devii realmente om nou prin aceea că ţi s-a şters tot trecutul. Acest lucru se

face prin duhovnic. Duhovnicul are această putere teribilă de a lega şi dezlega. Vă daţi seama ce înseamnă să dai unui om

puterea de a dezlega păcatele, cu convingerea netă şi sigură că odată pronunţată de către el dezlegarea, această pronunţare

este luată în considerare de Dumnezeu? Este aşa, pentru că aşa ne-a spus Dumnezeu că este. Şi noi credem toţi în această

misiune iertătoare, extraordinară, teribilă, înnoitoare a preotului prin oficiul lui de duhovnic. Fiindcă este adevărat că

Dumnezeu ne iartă; este adevărat că Dumnezeu ia aminte la pocăinţa celui care a greşit. Dar trebuie să existe această

pocăinţă. Toate păcatele se iartă, cu o singură condiţie: să fie recunoscute ca păcate. Să fie recunoscute ca păcate şi să fie

căinţă pentru ele. Toate păcatele se iartă. Există o singură excepţie: păcatul împotriva Duhului Sfânt. Aşa ne spune

Mântuitorul. E vorba de păcatele care se fac din rea-voinţă, din rea-credinţă, pentru care nu se cere iertare şi care nu sunt

recunoscute ca păcate de către cel care le-a săvârşit. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul împotriva evidenţei.

Adică toţi văd că peretele acesta e alb, şi totuşi vine unul şi spune că e negru. Acesta e păcat împotriva evidenţei. Acesta

nu se poate ierta pentru că vine dintr-o pervertire totală, fundamentală, ontologică, dintr-o pervertire cumplită a sufletului

omenesc, aceea de a nu recunoaşte evidenţa. Acesta nu se iartă. Şi acesta, dacă e recunoscut, se iartă, pentru că toate

păcatele recunoscute se iartă. De aceea primul lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere duhovnicul în scaunul spovedaniei

este acesta: să-l facă pe cel care vine să-şi spună păcatele, să le recunoască. Şi să facă promisiunea că nu le va mai face.

După puterea lui, să facă pe loc promisiunea, să vrea atunci să nu le mai facă. Aceasta este condiţia care duce la iertare.

De aceea, după fiecare spovedanie, chiar dacă se dă un canon, chiar dacă se dă o amânare de la Sfânta Împărtăşanie,

păcatele se iartă. Păcatele mărturisite se iartă. Împăcarea cu Dumnezeu se produce în momentul acela, şi ea depinde de

înţelepciunea, de tactul, de cunoaşterea, de priceperea duhovnicului. Fără îndoială, sunt păcate care necesită o oarecare

formă de pocăinţă. De aceea Sf. Părinţi au stabilit canoane, care spun: pentru o greşeală anumită, trebuie să se facă

următoarea pocăinţă, oprire de la Împărtăşanie, metanii, etc. I se dă penitentului un oarecare canon şi acesta, în taina

sufletului şi a odăii lui, trebuie să facă această pocăinţă, pentru ca să simtă şi în felul acesta iertarea lui Dumnezeu care i-a

venit prin preot. Preotul trebuie să ierte, dar trebuie să fie şi cu grijă ca să dea celor cu păcate mai grele o anumită

penitenţă de executat. Să nu fie nici prea grea, să sperie, să nu fie nici prea uşoară, încât să creadă credinciosul respectiv

că se iartă prea uşor, şi că totul se iartă fără condiţii. Totul se iartă, dar cu condiţia îndreptării şi cu o anumită condiţie a

ispăşirii păcatului respectiv. Iată lucruri pe care trebuie să le ştie duhovnicul. Dar lucrul cel mai important pe care trebuie

să-l ştie duhovnicul este acela că trebuie să păstreze secretul spovedaniei. Este o obligaţie esenţială. Duhovnicul care

dezvăluie secretul spovedaniei trebuie depus de îndată din treapta preoţiei, ca nedemn de ea. Să ştiţi că aceasta este

rânduiala. E foarte aspră dar altfel nu se poate, pentru că îşi pierde încrederea credincioşilor. E o trădare a lor. De aceea

sfatul cel dintâi şi cel mai important pe care îl dau eu tuturor duhovnicilor este acesta: păstraţi secretul spovedaniei.

Spovedania se face ca în faţa lui Dumnezeu. Preotul nu mai este atunci om ca toţi oamenii. În scaunul spovedaniei el este

ca şi martor al lui Dumnezeu care ascultă mărturisirea omului. El nu are dreptul prin urmare să facă uz de ceea ce au auzit

urechile lui.

Duhovnicul trebuie să primească spovedania numai a aceluia care vine să se spovedească. Aceasta e o altă regulă

importantă. Că sunt unii care vin şi-i spovedesc pe alţii. Pe asemenea oameni duhovnicul nu trebuie să-i spovedească.

ÎNTREZĂRIRI 28

Fiecare îşi spovedeşte păcatele lui, cele pe care le-a făcut el. Şi, odată spuse, păcatele sunt spuse pentru totdeauna.

Penitentul nu le mai spune niciodată nimănui. Odată iertate, sunt iertate pentru totdeauna şi nu le mai repetă la altă

spovedanie. Iar preotul, odată ce le-a auzit, nu şi le mai aduce aminte. Nu le aminteşte nici măcar celui care i le-a spovedit

odată. Acela trebuie să rămână cu convingerea că s-au iertat şi s-au uitat. Să nu rămână cu vreo jenă faţă de preot. Preotul

nu trebuie să-şi schimba atitudinea faţă de cel de la care a auzit spovedania. Acela trebuie să-şi menţină în faţa preotului

aceeaşi demnitate pe care a avut-o mai înainte. Să-şi menţină demnitatea şi în faţa lumii. Preotul nu are voie să se

prevaleze de ceea ce a auzit la spovedanie, în nici o împrejurare şi sub nici o formă. Fiindcă ceea ce s-a spus la spovedanie

e lucru de taină, e lucru de mare încredere în preot şi mai ales în Dumnezeu.Preotul nu-ţi poate fi decât prieten de

încredere. El îţi ştie secretele. Dar le ştie ca pe secretele încredinţate lui Dumnezeu, nu lui. De aceea preotul are în mâinile

sale inimile credincioşilor săi. De aceea e ascultat. De aceea e iubit. El e cel care îi împacă pe credincioşi cu Dumnezeu.

Cine uită acest lucru despre preot înseamnă că nu ştie ce este un preot. Preotul care uită despre sine acest lucru nu este un

adevărat preot. Dar cei care sunt adevăraţi preoţi ţin în mâinile lor sufletele comunităţii ce le-a fost dată în păstorire, mai

mult decât oricine altul. Ei ştiu că din mâinile lor se vor cere sufletele ce le-au fost încredinţate. Preotul iscusit este acela

care se luptă să ajungă în faţa Dreptului Judecător cu întreaga lui turmă.

SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE IZVORÂTORUL DE MIR

Preot Enache NECULA

Viaţa în Hristos şi urmarea Evangheliei se pot vedea din

cucernicie, cinste şi dreptate. Cucernicie în raport cu propriul tău suflet,

cinste în raport cu aproapele tău şi dreptate în raport cu societatea în

care trăieşti şi îţi duci existenţa pământească. La baza Bisericii creştine

stă mărturia Apostolilor şi flacăra veşnic lucrătoare a sfinţilor. Sfinţii

au fost de toate categoriile. Ei ne sunt exemple de urmat şi protectori ai

sufletelor. Sfinţii au fost oameni asemenea nouă. Au trăit pe pământ, au

fost de diferite vârste şi stări, au avut diferite ocupaţii, unii au fost

bogaţi, alţii săraci. Ce i-a deosebit pe sfinţi de ceilalţi oameni este

faptul că ei şi-au închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor. Ei

şi-au lăsat viaţa pătrunsă de razele harului divin şi au devenit luceferi

pe cerul bisericii. Sfinţii ne spun prin viaţa şi faptele lor că nu avem

dreptul să renunţăm la efortul de a fi mai buni, mai drepţi, mai

credincioşi, mai iubitori de Dumnezeu şi de oameni.

În calendarul nostru creştinesc avem trecut la data de 26

octombrie pe sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, care este ocrotitorul bisericii noastre din parohia

Pârscovul de Sus şi al cărui nume îl poartă mulţi credincioşi. Dimitrie s-a născut în a doua jumătate a secolului al treilea.

Mama sa era creştină, iar tatăl nu primise botezul, deoarece era comandantul păgân al provinciei Iliria. Fusese coleg de

arme cu Constanţiu, tatăl lui Constantin cel Mare. Mama lui Dimitrie şi Sf. Elena erau prietene şi bune creştine, încât au

dat educaţie aleasă copiilor. Ar fi fost din părţile noastre, de lângă Craiova. Dimitrie a fost educat în spiritul armatei

romane, primind o instrucţie militară. Tatăl său l-a propus împăratului ca înlocuitor al său. Aşa a ajuns tânărul Dimitrie

general în armata imperială, având şi titlul de prefect al Iliricului. Cu această ocazie împăratul roman Maximian i-a dat

ordinul de a persecuta pe creştini, dar Dimitrie a recunoscut că singurul împărat al cerului şi al pământului este Iisus

Hristos, Mântuitorul lumii, şi a mărturisit că el însuşi este un smerit slujitor al lui Dumnezeu cel viu. Pentru a-şi adeveri

credinţa a împărţit averea moştenită săracilor, i-a eliberat pe sclavi, i-a ajutat pe văduvi şi orfani. Martor al acestor fapte a

fost Lupu, administratorul bunurilor sale, care a devenit şi el ucenic al lui Hristos. Auzind împăratul despre acestea, a

venit la Tesalonic, a chemat pe Dimitrie şi l-a sfătuit să se închine idolilor şi zeilor, altfel îl va ucide. Fidel credinţei sale,

Dimitrie a refuzat, a fost torturat şi trimis la închisoare. Atunci era obiceiul ca în cinstea împăratului să se facă serbări,

ospeţe şi lupte în arenă. Printre luptătorii renumiţi se afla şi un oarecare Lie. Nestor, un ucenic al lui Dimitrie, a mers la

temniţă şi i-a cerut acestuia să se roage pentru el ca să-l învingă pe Lie. Dimitrie l-a binecuvântat cu semnul crucii şi cu

ajutorul lui Dumnezeu favoritul împăratului a fost învins. Mânios, împăratul a poruncit ca Nestor să fie ucis în arenă şi

Dimitrie omorât în temniţă. Lupu, care se ocupase de îngroparea rămăşiţelor sale pământeşti, a fost şi el executat. Văzând

această răutate păgână, Leontie, un prieten bolnav, s-a îngrijit să descopere trupul sfântului Mare Mucenic Dimitrie. A

făcut o raclă de argint, a săpat unde i-a arătat prietenul Lupu şi a găsit trupul luminos din care ieşea un parfum de mir. De

atunci şi până astăzi trupul sfântului a făcut multe tămăduiri şi minuni. Sfintele sale moaşte sunt păstrate în Biserica

Catedrala din Salonic – Grecia.

Pentru creştinii ortodocşi români, din vremuri străvechi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a fost protectorul

sufletelor, vlăstarul nemuritor din tulpina strămoşilor noştri. El a devenit izvorul bogăţiei şi belşugului, încheind perioada

de toamnă, aşa cum Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este protectorul primăverii. Amândoi sunt ultimii generali romani

creştini răpiţi de persecuţii. Cinstind sfinţii, preamărim pe Dumnezeu, Cel ce este minunat între sfinţii Săi. Apostolul

ÎNTREZĂRIRI 29

Pavel ne spune: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare

aminte cum şi-au închinat viaţa şi urmaţi-le credinţa”. (Evrei XIII, 7)

Sfinţii sunt fraţii noştri mai mari, sunt prietenii noştri şi ne ajută să ajungem la limanul mântuirii, la izvorul vieţii

care este unirea cu Hristos. Rugăciunile şi ajutorul sfinţilor ne sunt de mare folos şi acest drum nu este uşor, întâmpinăm

multe greutăţi şi ispite şi avem nevoie de ajutorul şi rugăciunile sfinţilor.

Noi, pârscovenii, avem marea bucurie a-l avea ca ocrotitor al bisericii noastre, al credincioşilor noştri pe Sfântul

Mare Mucenic Dimitrie, căruia îi aducem imn de slavă prin troparul: „Mare apărător te-ai aflat întru primejdii, purtătorule

de chinuri Dimitrie, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni. Precum mândria lui Lie ai surpat şi la luptă îndrăzneţ ai făcut pe

Nestor, aşa, Sfinte Dimitrie, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască pace şi mare milă”.

În imagine: Sfântul Dimitrie, icoană aflată pe catapeteasma din lemn de stejar a Bisericii din Pârscovul de Sus,

piesă de patrimoniu naţional (1826).

ADNOTĂRI PARTICULARE...

Iorgu GĂLĂŢEANU

Din multă simpatie pentru marele creator de cuvinte încrucişate şi de alte definiţii atribuite activităţii titanice, să

recunoaştem că Serghei Coloşenco este renumit în enigmaticul domeniu de multe decenii pe plan naţional, m-am hotărît

cu greu să-i descifrez minunatul volum Prozopoeme apocrife, apărut recent la editura Sfera. Dificultatea pornea că era

musai să-mi răscolesc biblioteca, să scot din rafturi cărţile autorilor cuprinşi în această muncă serioasă şi enigmatică, să

recitesc mare parte din poemele scrise cu ani în urmă, or vine o vreme cînd ai multe alte lucruri de făcut în activitatea

cotidiană. Cu teancul de cărţi pe birou am început să parcurg poem cu poem din volumul enunţat, tot mai des să-mi şterg

cu batista picurii de pe frunte, concomitent răsfoind noianul de poezii şi fragmente din creaţiile clasicilor, vrînd-nevrînd să

navighez prin rînduri lăsate în veşnicie de notorietăţile literaturii române ca Mihai Eminescu, Al. Macedonski,

I.L.Caragiale, Ioan Slavici, George Bacovia, Ion Minulescu, Nicolae Labiş, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Mihail

Sadoveanu, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Ion Barbu şi mulţi alţii pe care îi las să-i descopere cititorul curios să se

furişeze cu migală într-un domeniu pe care personal l-am parcurs prima oară. Şi nu mi-a părut rău, doar dificil la început,

pentru că înaintînd în apocrifele autorului să-mi dau seama la capătul drumului cîtă imaginaţie, cîtă perseverenţă, cîtă

trudă a îndurat ingeniosul autor. Ce-i drept, doar unul ca Domnia sa o putea face, unul care jonglează cu jocul şi aşezarea

cuvintelor pentru a ajunge la definiţia dorită, fapt demonstrat prin minunatele poeme şi frazele de proză scurtă prezentate

publicului. Nu mă hazardez să dau definiţii cititorului, au fost redate cu pertinenţă de autor în prefaţă, şi de domnul Gruia

Novac în postfaţa cărţii, eu voi veni cu cîteva exemple pentru a-mi susţine aprecierile muncii duse la capăt de renumitul

autor cu care urbea noastră se poate mîndri. Nu este uşor să citeşti sute de poezii, romane sau fragmente, nuvele şi schiţe,

pentru ca apoi să concepi din rîndurile lor cu migală şi multă pasiune, simt nevoia să adaug, cu certitudine Domnia sa

pornea convins de reuşită, apocrife superbe să-mi liniştească mintea pusă iniţial la grea încercare, să mă transfere în lumea

de vis a creatorilor rămaşi în veşnicie. De aici o altă concluzie, uşurinţa autorului de a plasa versurile sau rîndurile din

proză acolo cînd trebuie şi cum trebuie, să şlefuiască armonios textul redat ochilor cititorului, fapt ce-ţi dă sentimentul de

originalitate, jocul cuvintelor este magnific în creierul lui Serghei Coloşenco, ceea ce te face să pronunţi cu siguranţă că

omul atîtor scrieri rebusiste poate crea singur poeme originale, dar întrebarea ce vine şi pe care o pronunţ fără teamă este,

cînd domnule, pe cînd voi citi cartea bătută în cuie numai de condeiul dumneatale? Plăcut surprins de genul creaţiei

autorului şi pentru a-mi exemplifica adnotările, voi reda cîteva exemple luate la întîmplare dintre Prozopoeme apocrife.

Încep cu poemul intitulat, Către doruri, către vise, unde întîlnim versurile: Meşter valah, cu nume de fîntînă,

primul vers din poemul Meşterul, apoi: M-am cufundat în mine la mare adîncime, primul vers din poemul Introducere,

şi continui cu versul: Mîngîie-părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat, primul vers din Confesiuni, rînduri din admirabilele creaţii

ale lui Nicolae Labiş.

Înaintez cu apocriful De dragoste..., unde primul verset: N-a fost nimic din ce-a putut să fie, este şi primul din

poemul Romanţă negativă semnat de Ion Minulescu. Tot în acest apocrif sunt redate din acelaşi poem şi rîndurile:

Doamne, de cînd te-aştept/ Pe ţărmul nalt şi drept, Coloşenco adăugînd cuvîntul Doamne, lucru ce mă face să dau o

anume interpretare, că poate fi o exprimare a introvertirii ce doreşte să-şi expună indirect dorinţa chemării spre Cel de

Sus(?!). Să redau mai departe rînduri din acelaşi apocrif, precum: Se-ngroapă soarele-ntr-un nor, verset cu care începe

poemul Romanţa celor ce se vînd, Tu crezi c-a fost iubire-adevărată, prim vers al poemului Celei care pleacă, Iubire,

bibelou de porţelan, primele cuvinte din Romanţă fără ecou, şi, ultimul vers din apocriful citat mai sus, Amante cu ochi

verzi, de fapt primul din Romanţa amantelor de ieri, remarcabile creaţii ale neuitatului Ion Minulescu.

Închei scurtele adnotări despre apocrifele autorului cu exemplificări dintr-un altul, intitulat Romanţa, care începe

cu: Dă-mi, Doamne, binecuvîntarea ta,/ Dă-mi ochii-ţi plînşi, să-i mai sărut o dată, de fapt al doilea verset fiind începutul

poemului Epilog sentimental, şi continui : Că ne iubim-şi-o ştie lumea toată, cuvinte cu care începe Romanţă fără

muzică, şi termin cu ultimul vers : N-a fost nimic din ce-a fost să fie!, concluzie pesimistă a originalului autor,

ÎNTREZĂRIRI 30

intenţionată, în discordanţă cu rîndurile: N-a fost decît ce-a trebuit să fie,/Şi, dacă-a fost cu-adevărat ceva,/N-a fost decît

un strop de veşnicie/Desprins dintr-un meschin”et caetera”!..., scrise în Romanţă meschină de renumitul Ion Minulescu.

Simt nevoia să remenţionez implorarea lui Serghei Coloşenco către Cel de Sus: Dă-mi, Doamne, binecuvîntarea

ta!, dorinţă la care mă alătur şi-L rog pe Domnul să i-o împlinească. Fiind păreri personale, amintesc originalului autor

despre contribuţia consoartei mele, Maria, incontestabilă admiratoare şi bună dezlegătoare de enigme ascunse în cuvintele

încrucişate ale renumitului rebusist Serghei Coloşenco. Sincere felicitări!

COMUNA PÂRSCOV

Serghei COLOŞENCO

ORIZONTAL : 1) Originea toponimului Pârscov, datat în

documente din sec. 16, sat situat în zona dealurilor

subcarpatice buzoiene – Unitatea medicală înfiinţată la 8

iunie 1935 în Pârscov, “o clădire frumoasă, spaţioasă, cu

cinci saloane cu 15 paturi şi cu anexele necesare, numit Dr.

M. Costinescu”, continuatoare a dispensarului medical din

1925. 2) Podişul acoperit cu pădure, din satul Bădila –

Culmea ce domină bazinetul Pârscov, alcătuită din calcare

şi gresii sarmatice rezistente la eroziune. 3) Poezie de V.

Voiculescu scrisă la Bucureşti în 1954 (nom.) – “Cea

fără…”, poezia din trei strofe a lui Voiculescu datată :

Sâmbătă, 15 octombrie 1955, Bucureşti. 4) Colină în satul

Lunca Frumoasă, acoperită cu păşune şi pădure – Loc în

Gorgane, unde se află fântâni cu apă potabilă, datând de la

sfârşitul sec. 19. 5) Fata din Bălăneasa! – Partea de sud a

satului Pârscov, fără case, cuprinsă între Robeşti şi drumul

care mergea la vechiul pod de lemn peste râul Buzău,

cunoscută şi sub numele “Pă Baltă” (pl.) – Râu în

Germania. 6) Pasiunea profesorului Gh. Postelnicu pentru

literatură…- …şi discipolii săi (sg.) 7) Produs galinaceu –

Muchia ce poartă numele acestei păsări răpitoare este o colină, hotar între Târcov şi Robeşti – Staniu (simb). 8) “Universal

Serial Bus” (siglă) – “Cavalerul...”, volumul lui Ion Gheorghe (1969), despre care a scris Gh. Postelnicu în “Ultimul poet

dac” (2013) – Bolocan din romanul “Minunata Adela” (2009). 9) Varietate de struguri hibrizi – Două localităţi japoneze.

10) Domn al Ţării Româneşti (1512-1521), care “a dat lui Tatul vătaf şi altora din Pârscov” actul de la 13 aprilie 1515

scris de ispravnicul Tetiu din Pâcleni în limba slavonă, ce reprezintă primul document care atestă existenţa Pârscovului ca

localitate (Neagoe) – Deal în apropiere de Isaccea. 11) Fiul de 10 ani al lui Dumitru Burlacu, împuşcat mortal în răzmeriţa

din 20 oct. 1900 (“Vâsla de sare”, 2006) – Sat situat în vestul comunei, numit în trecut Blestematele. 12) Vârf din munţii

Siriu (1191 m), ce domină zona Bozioru, Trestia, Pârscov – În Brăeşti! VERTICAL: 1) Patru nume cu care se mândresc

pârscovenii: învăţătoarea Alexandrina-Ecaterina (Dida), preotul Constantin, învăţătoarea Cornelia Şerban şi avocatul

Dumitru, incluse în “Dicţionarul dascălilor pârscoveni” (Editura Sfera, Bârlad, 2013) – Piesele descoperite la Pârscov,

datând din timpul împăratului Nero, cât şi cele emise la Constantinopol în sec. 18 (sg.). 2) “Piatra cu...”, numele stâncii pe

care cresc, în stare sălbatică, aceşti arbuşti cu flori plăcut mirositoare (sg.) – Familia învăţătorilor din Lunca Frumoasă,

Ion şi Maria, părinţii lui Sorin (n. 1962), autorul volumului de povestiri “Cerul e pentru toţi” (2013). 3) Sezon agricol în

vechiul Egipt – Satul situat pe direcţia est-vest în lungul albiei râului Buzău. 4) Două personaje, soţ şi soţie, din proza

“Vara întâlnirilor”, a pârscovencei Elena Stro-Otavă – Depresiune în Bosnia şi Herţegovina. 5) Bunicul lui Priam (mit.) –

Terenul din afara vetrei satului Pârscov. 6) Avram Nicolae – Ursitoare, în Muntenia. 7) Teren nisipos (reg.) – Acela (pop.)

– “Buletinul Biroului European” (siglă). 8) Povestire de Gh. Postelnicu înclusă în vol. “14 povestiri” (2007) - Calul din

Bratila! 9) Sat în Maramureş – Elena Ursache – Prozatoarea buzoiană, autoarea cărţilor “Pământul silniciei”, “Drumul

vulpii”, “Impresie de fericire”, “Anotimpul secret”, “Azi, vom trece Rubiconul”, ş.a.., analizate pertinent în vol. “Critice”,

2011 (Elena). 10) Satul unde se află două lăcaşuri de cult. Primul a fost construit în 1845, cu hramul “Înălţarea Domnului”

şi al doilea, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, ce a păstrat “un hrisov de la Mihai Viteazul” – Oraşul din Moldova

unde au activat profesorul Ştefan Bârsănescu şi chirurgul Eugen Târcoveanu, ambii legaţi sufleteşte de comuna Pârscov.

11) Publicaţii istorice – Unităţile de învăţământ care au funcţionat în toate satele Pârscovului, din 1880 până astăzi (sg.).

12) Leu! – Strănepoata lui V. Voiculescu, învăţătoare, a debutat cu poeziile “Portret” şi “Zborul” în revista pârscoveană

“Întrezării”, anul II, nr. 7, sept. 2014 – “Domnul...”, numele sub care e cunoscut personajul Mihai Rusu, directorul Şcolii

Măgura.

Dicţionar: OEL, ARAO, ASAN, ASEI, RAON, ILUS, SIU, ILBA.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

ÎNTREZĂRIRI 31

CHEMAREA CLOPOTELOR SCUFUNDATE

Ilie MÂNDRICEL

Datorită puţinătăţii şi impreciziei ştirilor documentare, multe dintre realităţile din trecut

continuă să rămână necunoscute pentru contemporani sau – într-un caz mai fericit – mai puţin

cunoscute, dacă nu învăluite în mister şi legendă. De altfel, trebuie spus că multe fapte din

trecut, unele chiar foarte bine cunoscute documentar, sunt învăluite azi de aburii legendelor.

Chiar dacă istoria împrăştie ceaţa legendelor, faptele respective, aduse de eposul popular pe

tărâmul basmelor, ne atrag parcă şi mai mult.

Unul dintre multele asemenea exemple este pentru noi fostul schit cu hramul Sfântul

Dimitrie, din zona vestigiilor rupestre de la Bozioru. Departe de a fi o invenţie sau o găselniţă

de senzaţie a publicistului amator de teme cultural-istorice, schitul Sfântul Dimitrie a existat cu

adevărat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, fiind cunoscut şi înregistrat în repertoriul

aşezămintelor monahale care au fiinţat în de Dumnezeu păzita noastră Eparhie a Buzăului şi

Vrancei. Mai mult decât atât, autorul acestor rânduri, angajat în depistarea urmelor sale, pe

teren, prin biblioteci şi arhive, a trăit ani buni una dintre cele mai pasionante aventuri intelectuale. Ceea ce este de-a

dreptul izbitor şi, în acelaşi timp, derutant pentru cel interesat de istoricul acestui fost lăcaş de credinţă este localizarea sa.

Actele care vorbesc despre el, nu puţine la număr, îi menţionează hramul – Sfântul Dimitrie sau Sfântul Dumitru (această

de pe urmă denumire o vom folosi şi noi în cele ce urmează) – şi îl plasează în nu mai puţin de patru locuri diferite: la

Bălăneşti (azi, în comuna Cozieni), la Ulmet, la Scăeni, ambele sate ale comunei Bozioru, şi la Muscel (azi, Muşcelul

Cărămănesc, în comuna Colţi). Perimetrul desemnat de cele patru sate, chiar dacă în trecut ele au format comune distincte

(Bălăneşti) sau au avut alte subordonări decât în prezent (Muşcel, numit în acte şi Muşcelul Scăenilor, a aparţinut o vreme

de comuna Bozioru), este totuşi unul restrâns, de doar câţiva kilometri pătraţi. Bălăneşti şi Scăeni au fost două puternice

obşti moşneneşti vecine, dar distincte, printre cele mai vechi din plaiul Pârscovului. Ulmet şi Muşcel au fost două modeste

cătune, care au ţinut în trecut de „tabla” satului Scăeni. Astfel, cele patru localizări se reduc, în mod firesc, la două: Scăeni

şi Bălăneşti. Până la începutul secolului al XIX-lea biserica de lemn din Scăeni a avut hramul Sf. Dumitru, preluat – se

pare – de la schitul despre care vorbim. Acelaşi hram poartă de la ridicare (1867) şi până azi biserica de lemn a satului

Muşcel. Fără a exclude posibilitatea mutării schitului Sf. Dumitru de la Bălăneşti la Scăeni, logică ni s-a părut ipoteza ca

el să fi existat de la început undeva pe hotarul dintre cele două moşnenii, hotar pe care se află cătunele limitrofe Ulmet şi

Muşcel, precum şi grupul de case Măţara. Mai mult decât atât, „acest codru de loc, Ulmet”, trup mărginaş al marii moşii a

Scăenilor, a aparţinut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea, după îndelungi şi aprige dispute

juridico-funciare, mănăstirii Berca şi Episcopiei Buzăului. Fusese donat de câţiva dintre moşnenii Bălăneşti, stăpânit o

vreme în devălmăşie, apoi urmaşii lor s-au achitat de danie cu pământurile vecine ale Scăenilor. Documentele litigiului

rezultat (pierdut de Scăeni) delimitează cu precizie „codrul de pământ Ulmet” ca începând din apa Bălănesei, între Izvorul

Zgâmbaciului şi Izvorul Usului şi urcând spre Muşcel până la Măţara şi Puţul Măţării.

Mergând pe teren sau cum se mai zice „la faţa locului”, observăm că schitul

Sfântul Dumitru nu putea fi amplasat decât pe această fâşie pe care am delimitat-o

în mod logico-documentar mai înainte, fără a face însă trimitere la vreun document,

de regulă în partea ei cea de sus, mai sub munte, mai la fereală, unde s-a obişnuit

din vechime a se ridica lăcaşuri de cult, indiferent de cine şi când au fost ele

ctitorite. De regulă, amintirea unui asemenea „loc de închinăciune” este păstrată de

memoria colectivă. De aceea, mi-am pus şi eu această întrebare firească: oare

existenţa acestui aşezământ monahal nu va fi lăsat urme în folclorul satelor din

arealul mai sus amintit? Dând curs investigaţiilor, cu ani în urmă am aflat, cu mici şi

nesemnificative diferenţe, de la bătrânii satelor Cocârceni, Ulmet, Măţara, Scăeni,

Buduile şi Muşcel, legenda schitului care constituie subiectul rândurilor de faţă.

O bună bucată de vreme Schitul Sfântul Dumitru a fost aşezat şi a vieţuit

întru Domnul mai sus de satul Ulmet, undeva în preajma grupului de case care se

cheamă azi Nici. Locul este denumit când „Pe Văi”, când „Pe Lacuri”, când în alte

feluri. Nu ştim decât prin supoziţii cum va fi arătat locul acum trei sute şi mai bine

de ani. Acum, acolo se întind fâneţe, păşuni, livezi şi păduri. Multe sunt şi locurile

de „lăcovişte”, chiar dacă încălzirea globală a ultimelor decenii au eliminat băltirile

şi nesfârşitele scurgeri. Împăduririle, plantările, sau alte lucrări ameliorative

executate în timp aici (captări, aducţiuni, şanţuri de scurgere şi drenaje) au schimbat radical „faţa locului”. Ele au fost

dublate de aşezările naturale, fireşti, ale versanţilor. Cu toate acestea, caracteristica majoră a regiunii rămâne şi azi excesul

de umiditate. Avem motive temeinice să credem că tot aşa au stat lucrurile şi în trecut, când – la un mare cutremur –

pământul s-a ridicat, s-a coborât şi, într-un huiet apocaliptic, curtea schitului Sfântul Dumitru a fost brăzdată fulgerător de

un şanţ care s-a adâncit până a înghiţit ca un balaur flămând biserica şi o parte din chiliile aşezământului. Balaurul s-a mai

ÎNTREZĂRIRI 32

zbătut, s-a zvârcolit, împroşcând apă şi nisip, iar următoarele „spasme” au astupat şanţul, înghiţind totul, ca şi cum nici n-

ar fi existat. Şi astăzi, spun „împrejurenii”, uneori din adâncuri răzbat la suprafaţă dangăte de clopote. Nu le pot auzi decât

anumiţi oameni şi numai în anumite zile, una dintre ele fiind cea a hramului.

Ca documentarist autentic, aşa cum mă consideră cei care mi-au făcut onoarea a scrie despre mine, trebuie să arăt

că prima menţiune documentară despre schitul cu hramul Sf. Dumitru se face la 6 ianuarie 1619 în hrisovul prin care

Gavril Movilă întărea mănăstirii Sfânta Troiţă dela Schit (Motnău) o ocină la Bălăneşti. Pământul fusese cumpărat sub

Mihai Viteazul de către Zota, care „a dat şi a miluit cu această mai sus spusă ocină pe Sf. Dumitru în Bănuleşti. Iar după

aceia, sfănta mănăstire s-a pustiit de tot, de n-a avut cine să vieţuiască într-însa”, aşa că Zota a luat ocina şi a dat-o

Motnăului (B.A.R., Doc. ist., CXXVIII/218). La 15 decembrie 1669 printre martorii unei vânzări apare „monahul Daniil

egumen ot Muşcel”, iar la 15 aprilie 1684 un Tănase sin Târcov din Sibiciul de Jos vinde lui Radu şi fraţilor lui Stanciu şi

Ion diaconu mai multe părţi de moşie la Bâsca Rusilii, Muşcel, Pănătău şi cu „partea din mănăstirea ot Muşcel”

(„Îngerul”, nr. 5-6/1941 -XIII, pp. 59-60). Că moşnenii din Scăeni aveau un amestec esenţial cu schitul din Muşcel ni se

confirmă la 11 octombrie 1687, când Nastasia, fata popii Ioan vinde lui Mihalcea căpitan fiul lui Moise logofăt

Mihălcescu din Cândeşti „toată partea tătâni-meu a popei lui Ioan din sat din Scăiani şi din Ulmet, din sud (judeţ, n.a.)

Buzău. Şi i-am vândut şi ocina din Muşcel şi schitişorul Biserica, toată partea cu toate cumpărătorile câte vor fi cumpărate

de tată-meu popa Ioan şi alte cumpărături mai vechi cari le va fi ţinut tată-meu... Şi i-am vândut şi ocina de la Bănuleşti cu

moara, însă partea maică-mea toată” (Muz. Ist. şi Artă Mun. Buc., inv. 27.695). Descifrarea adevăratelor relaţii ale

moşnenilor Scăeni cu Muşcelul sunt dezvăluite de hrisovul din 2 iunie 1701 prin care Constantin Brâncoveanu întărea

fraţilor Radu Caraiman, Stanciu şi Ion diaconul achiziţiile lor funciare şi ale moşului lor Radu Mărculescu din Scăeni

făcute la Sibiciul de Jos, Bâsca Rusilii, Muscel, Pănătău „şi din mănăstirea Muşcelului, toată partea lui Tănase feciorul lui

Stoica pârcălabul din Sibiciul de Jos, câtă să va alege, pentru că au cumpărat Radu Caraiman cu fraţii săi Stanciu şi Ion

diaconu aceste părţi de ocini de la Tănase feciorul Stoichi(i) Târcovul drept bani gata taleri 10 şi drept 2 vaci mari şi un

bou mare, cu zapis...leat 7192 (1684) şi cu mărturii”. Li se mai întăresc pământuri la Sibiciu de Sus, partea de zestre a

Bunii, soţia moşului lor Radu Mărculescu din Scăeni, la Mlăjet, la Vârful Juncului şi Vârful Goşii (atunci ale

Muşcelenilor), Între Sibicii, la Fulgoaia, la Curmătura Muşcelului, la Muşcelul Sibicenilor, în Bâsca (jumătate), peste tot

„cu acte în regulă”, cum am zice azi, „precum am văzut domnia mea toate zapisele de cumpărătoarea acestor ocine la

mâna Radului Caraiman şi a fraţilor lui”. Relativ la schitul nostru, hrisovul afirmă textual: „Şi iar să le fie şi schitul din

Muşcel, cu tot ce ar avea el, care este făcut de moşul lor Calen şi cu popa Ioan şi cu Stoica Târcovul, să aibă a ţinea cu

bună pace de către Mihalcea stolnicul, pentru că aşa s-au tocmit ei de bună voia lor să fie stolnicului Mihalcea

cumpărăturile fetii popii lui Ion din Băluneşti şi din Scăeni, iar Radu Caraiman şi cu fraţii lui să aibă a ţinea acest schit din

Muşcel cu tot ce ar avea, pentru că am văzut domnia mea o scrisoare a lui Mihalcea stolnicul la mâna Radului Caraiman şi

a fraţilor lui întărită cu iscălitura şi cu leat 7190 (1682)” (B.A.R., Doc. ist., MCLXXXVII/102). Dintre întemeietori,

Stoica Târcovu era din Sibiciu, însă cum drepturile lui fuseseră cumpărate, putem concluziona că schitul Sf. Dumitru a

fost o ctitorie a moşnenilor din Scăeni, apărută la începutul secolului al XVII-lea. Popa Ioan, unul dintre ctitori, a deţinut

proprietăţi şi la Bălăneşti.

Faptul că moşnenii din Scăeni au întemeiat schitul Sf. Dumitru explică grija lor viitoare şi efortul de a-i asigura

bune condiţii de funcţionare, în special mijloacele materiale necesare. Astfel, la 7 ianuarie 1759 Cârstian fiul lui Avram

Croelescu îi donează „toată partea mea de moşie din Scăiani, câtă să va alege, din câmp şi din pădure şi din apă şi din

piatră, însă şi din silişte, loc de casă în podul cel mare, un loc arător şi dintr-alte locuri câte să vor alege”. Zapisul este

semnat între alţi martori şi de călugărul Rafail din Scăeni, autor el însuşi al altei danii la 3 martie 1760: „4 fălci de fân,

adică patru, la Murătoare, din Izvorul Vracniţii în sus”. Ambii donatori erau animaţi de profunde sentimente creştineşti,

sintetizate în formula „pentru că am dăruit de bună voia mea şi nesilit de nimenea, ca să fie de pomenirea moşilor,

părinţilor şi nouă” (I. Mândricel, „Scormonind prin cenuşa veacurilor”, Buzău, Ed. Vega, 2011, p. 69, doc. nr. 78 şi 79).

Dania lui Rafail a fost contestată de urmaşi. Iată „motivaţia” şi „hotărârea” instanţei: „moşia a fost a lui Spiridon

călugărul, ce l-au chemat pe nemirenie Ştefan. Din Ştefan au rămas Nedelea, fata lui Ştefan. Nedelea au făcut pă Rafail.

Rafail au făcut dania. Jăluitoarea (tot Nedelea, n. a.) este fata lui Rafail, care să vede că nu este după cererea Nedeli(i), ci

Rafail au fost moştenitor şi bună iaste dania, iar cererea Nedeli(i) iaste fără cale”. Pe spatele actului citat figurează

menţiunea „Judecată pentru schitul hramul Sf. Dimitrie ot Scăeni, metohul Episcopii”(Ibidem, p. 70, doc. nr. 83 din 11

august 1769). La 1871, când Alexandru Lambru execută hotărnicia moşiei Scăeni, deşi schitul Sf. Dumitru nu mai exista,

el avea drept de proprietate asupra a 20 de stânjeni la Scăeni (Ibidem, p. 213, doc. nr. 574 din 1871 f. l. z.).

În încheiere, ne exprimăm speranţa că cititorii vor fi înţeles că metafora din titlul nostru a fost aleasă nu numai

spre a rezuma una dintre legendele zonei şi a examina raporturile legendei cu realitatea istorică, ci şi ca un remember, ca

un prilej de a readuce în atenţia generală unul dintre locurile unde în trecut creştinismul a fost trainic înrădăcinat şi pe

oamenii modeşti prin care fiorul credinţei creştin ortodoxe a stăpânit în trecut lumea satului românesc. Din legendă sau

din istorie strămoşii ne vorbesc despre credinţă şi statornicie, despre dragostea lor pentru pământ, rugându-ne să nu lăsăm

trecutul să alunece-n uitare. Chemarea clopotelor scufundate este pentru cei de azi îndemn la cunoaşterea trecutului,

chemare la credinţă în Dumnezeu şi speranţă în reactivarea vreunuia dintre lăcaşurile monahale care au contribuit la faima

„Athosului românesc” de odinioară.

ÎNTREZĂRIRI 33

UN MODEST SLUJITOR AL LIMBII ROMÂNE: POETUL ION ŞTIRBULESCU

Constantin COSTEA Ion Ştirbulescu, poetul despre care se cunosc foarte puţine lucruri, s-a născut la 2 martie 1926 în satul Trestia, din

fosta comună Trestia, astăzi comuna Cozieni, judeţul Buzău. Dinspre mamă, se trăgea dintr-o veche familie boierească, Trestianu,

menţionată pentru prima dată într-un document din 10 decembrie 1781 (Valeriu Nicolescu, “Oameni

de ieri, oameni de azi”, Editura ALFA MDN, Buzău, 1999, vol.II, p.159).Tatăl, Eugen Ştirbulescu, s-

a născut în anul 1896, pe lângă Turnu Severin şi a decedat în anul 1996, la Piteşti. Ulterior, rămăşiţele

sale pământeşti au fost aduse şi înhumate în curtea bisericii din satul Trestia, ctitorie a familiei

Trestianu. A studiat în Germania şi s-a specializat aici ca inginer agronom şi inginer de drumuri şi

poduri. În anul 1923, inginerul Eugen Ştirbulescu s-a căsătorit cu Elena Trestianu (1907-1981) cu

care a avut opt copii, cinci băieţi şi trei fete din care au rămas în viaţă trei: Ion, Constantin (Dinu) şi

Maria (informaţii primite de la Dinu Ştirbulescu, născut în anul 1930). Ion Ştirbulescu era al doilea

copil al familiei, în ordinea naşterii. Şi-a petrecut copilăria la Trestia la conacul familiei Trestianu,

care s-a ruinat cu timpul, dar mai păstrează câteva urme şi astăzi. Familia Trestianu mai avea un fel

de reşedinţă de vară în satul Glodurile, din comuna Cozieni, situat deasupra Trestiei, la o distanţă de 2

km., înspre nord, la hotarul cu comuna Odăile. Era atras de peisajul satului Gloduri, de locurile

pitoreşti de aici, de liniştea satului şi de locuitori care, o parte erau liberi, iar alţii, puţini la număr,

munceau pe moşie, fiind răsplătiţi şi ajutaţi de boier. Micul conac de la Gloduri din care se mai

păstrează şi azi o parte, era un fel de casă boierească alcătuită după arhitectură veche unde cei din

familia Ştirbulescu, dar mai ales copiii, se retrăgeau vara. Casa era situată în mijlocul moşiei, în

apropiere de pădure, la poalele Dealului Dâlma. Era înconjurată de livezi de pomi (meri, peri, nuci, cireşi, pruni, etc.), grajduri pentru

animale, locuinţele argaţilor, depozite şi uscătoare pentru fructe. In apropiere, spre pădure, a fost amenajat şi un heleşteu. Prin aceste

locuri mirifice a hoinărit copilul Ionică, jucându-se cu copiii ţăranilor. Locurile acestea l-au marcat profund şi, mai târziu, în scrierile

sale, a transpus, literar, impresii, amintiri, emoţii, inspirate de plaiurile natale. Târziu, prin 1986, am descoperit în “Almanahul literar”

o poezie intitulată “Vîna Rece” , semnată Ion Ştirbulescu. Era publicată undeva, discret, într-un colţ de pagină. Probabil că editorul,

prieten al poetului, i-a publicat poezia dar a păstrat discreţie cu privire la persoana autorului. Eram în plină “epocă ceauşistă” şi

lozinca de “duşman al poporului” se aplica la fel ca un stigmat. Mi-am permis să public poezia având în vedere acurateţea imaginilor

şi mesajul ei: “Am auzit că/ Şi Vîna Rece/ E obosită/ Şi-ar vrea să sece!/ Şi amintirea/ Se dezghioacă,/ Se limpezeşte,/ Şi-ntreabă

dacă/ A fost aievea/ Sau numai vise ?/ Cine-a trezit-o/ De adormise ?/ Cercuri înalte/ Face codalbul,/ Domină cerul/ Malul şi albul,/

Ciotul de colo/ Poate-i stejarul/ (Luna din trestii/ stinsu-i-a jarul !)/ Azi îmi sunt moarte/ Casa, pridvorul,/ Chiar dacă-n vale/ Curge

Izvorul/ Şi-aceleaşi turle/ Stau să-l asculte !/ (Oamenii-s alţii,/ cruci sunt mai multe !)/Anii trec iute/-tot câte zece !/-Beau în neştire/

Din Vîna Rece/”. Şcoala primară a urmat-o în satul Trestia, alături de copiii ţăranilor de aici care l-au păstrat în amintire. Urmează

studiile gimnaziale şi liceale la Liceul ‘’B.P. Haşdeu’’ din Buzău, remarcându-se ca unul dintre cei mai străluciţi elevi în domeniul

matematicii, fizicii şi al chimiei. Urmează cursurile Universităţii din Bucureşti şi devine inginer în domeniul electroenergeticii,

dovedindu-se a fi unul dintre cei mai buni specialişti din acest sector. Se poate afirma, fără nici un fel de îndoială că inginerul Ion

Ştirbulescu a avut o carieră exemplară în domeniul energeticii româneşti. Inginerul Gheorghe Indre, coleg, colaborator şi apropiat al

lui Ion Ştirbulescu aprecia că : « şi-a dedicat întreaga carieră profesională activităţii de distribuţie, furnizare şi utilizare a energiei

pentru toţi consumatorii industriali, comerciali şi casnici, racordaţi la reţelele de distribuţie de pe teritoriul oraşului Bucureşti. Prin

energia de care a dat dovadă, prin pasiunea şi devotamentul său, prin seriozitatea şi maturitatea cu care a tratat problemele de

serviciu, prin strădania permanentă de a se autoperfecţiona, inginerul Ion Ştirbulescu a devenit o legendă a actualei Filiale de

Distribuţie Bucureşti şi chiar a energeticii româneşti de după război’’. (Gheorghe Indre, Cuvânt înainte la cartea de poeme Ion

Ştirbulescu “Gânduri târzii...” , Editura Perfect, Bucureşti, 2003).

A fost căsătorit cu Viorica, o doamnă cu totul deosebită care se trăgea dintr-o veche familie de magistraţi ; tatăl ei, Corneliu

Jecu, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi ai vremii, iar mama era cumnata renumitului doctor Ciopală din Buzău. Nu a avut

copii.

S-a dovedit a fi un mare iubitor şi cititor de literatură şi îndeosebi de poezie, posedând o solidă cultură generală,

impresionând prin erudiţie şi aplecare spre cunoaştere, în general. Vorbea şi citea fluent în limba franceză şi nutrea un respect deosebit

pentru civilizaţia germană şi pentru valorile ei. Ca român adevărat dovedea un mare ataşament şi o sinceră adoraţie pentru frumuseţea

şi muzicalitatea limbii române pe care a încercat să le transpună în versurile sale. Nutrea, de asemenea, un respect şi o stimă deosebită

pentru trecutul nostru istoric, pentru ţăranul român, pentru cultura, tradiţiile şi obiceiurile populare de pe Valea Bălănesei. S-a dovedit

a fi ‘’un mare visător plin de optimism şi speranţă, un spirit foarte viu şi tonic, un om puternic lângă care cei din jur se simţeau mai

puternici şi mai încrezători’’. (Gheorghe Indre, Art. cit.). S-a bucurat de prietenia unor intelectuali de frunte ai vremii sale,

reprezentanţi de seama ai culturii româneşti, printre care şi academicianul Dan Berindei, care menţiona următoarele : “a fost un dăruit,

iubindu-şi profesia, dar totodată a fost înarmat ca puţini alţii cu armele ştiinţei în domeniul pe care-l slujea cu o abnegaţie uneori de

benedictin, dar şi însufleţit de o adevărată pasiune. Nu se considera un funcţionar care îşi umple cele opt ore de muncă, ci un slujitor

devotat al semenilor săi, al societăţii în mijlocul căreia trăia şi pe care o urmărea cu o atenţie deosebită în existenţa şi mutaţiile ei.

Lucrările pe care le-a publicat în domeniul său profesional ori cele rămase în manuscris ne dau măsura însuşirilor sale şi, în primul

rând, ştiinţei sale... Ion Ştirbulescu era înainte de toate un om întreg şi un om de omenie în cel mai bun şi exact înţeles al cuvântului”.

(Acad. Dan Berindei, Ion Ştirbulescu, în vol.’’Gânduri târzii.’’..).

S-a stins din viaţă la 1 iulie1994 şi a fost înmormântat alături de soţie şi socrii săi. In anul 2003 i s-a publicat volumul de

poeme “Gâduri târzii...” despre care vom aminti în numerele următoare.

ÎNTREZĂRIRI 34

P Â R S C O V 5 0 0

MONUMENTE UITATE

În centrul comunei Pârscov, pe Şoseaua Gării,

la jumătatea distanţei dintre Primărie şi Şcoală, se află

impunătorul monument (3,40 metri înălţime) ridicat pe

12 decembrie 1916 de o echipă de constructori din

Erbach, coordonată de comandura germană de etapă

stabilită la Unguriu. Monumentul aminteşte jertfa

celor 50 de soldaţi români şi germani care şi-au dat

viaţa în confruntarea desfăşurată în acest loc, în ziua

de 30 noiembrie 1916.

Redacţia ÎNTREZĂRIRI a iniţiat restaurarea

sa imediată. Orice ajutor este binevenit.

În 1842, când ciuma s-a abătut peste satele

Târcov şi Trestieni, preotul din Pârscov punea în locul

numit de atunci Precestanie, la rădăcina unui păr,

cuminecătura de care aveau nevoie muribunzii. În 1845

s-a ridicat aici, o cruce, în prezent prăbuşită. În 1890,

cunoscutul cercetător Basil Iorgulescu (1847-1904),

autorul “Dicţionarului geografic, statistic, economic şi

istoric al judeţului Buzău”, s-a putut reculege lângă

trunchiul părului.

După Unirea cea Mare, mai cu seamă de 10 Mai,

şcolarii din satele Pârscovului, însoţiţi de învăţători şi de

preoţi, organizau serbări populare în marginea pădurii

Gorgane. Locul se numea La Icoană, întrucât prezenta o

imagine pictată pe lemn agăţată într-un gorun, pentru a

alunga spiritele rele care păzeau cu străşnicie comoara

haiducului Manciu, după care umblau, din moşi-strămoşi,

pârscovenii. Prin 1924 s-a ridicat o cruce aflată astăzi în

stare de degradare.

ÎNTREZĂRIRI 35

J U R N A L P Â R S C O V E A N

În ziua de 10 octombrie 2014, la Casa Memorială din Pârscov s-au decernat premiile Concursului Naţional

de Creaţie „Vasile Voiculescu”.

Vineri, 24 octombrie 2014, redactorii ÎNTREZĂRIRI au luat parte la deschiderea oficială a Societăţii

Culturale „Ion Caraion”, din Pătârlagele.

Redacţia ÎNTREZĂRIRI a luat parte (10

noiembrie 2014) la Sesiunea judeţeană de

referate şi comunicări ştiinţifice ale elevilor,

„Vasile Voiculescu”, ediţia a XI-a. Manifestaţia a

fost organizată de Cercul metodic judeţean al

profesorilor de limba română – liceu, în

parteneriat cu Biblioteca Judeţeană Buzău.

Coordonator: prof. Iulia Lazăr

Cele 9 „pretexte” artistice s-au bucurat

de un mare succes.

În cadrul

manifestării

Zilele

Bibliotecii

Judeţene din Buzău,

scriitorul Gheorghe

Postelnicu a susţinut (14

XI 2014) comunicarea

„V. Voiculescu – 130 de

ani de la naştere”,

alături de prof. Maria

Mânzală şi de istoricul

Valeriu Nicolescu.

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Ion Nica, Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.

2015 – ANUL ION GHEORGHE

Anul acesta, pe 16 august, poetul Ion Gheorghe împlineşte 80 de ani,o vârstă

insignifiantă în comparaţie cu vârsta operei sale concepută în sensul invers al acelor de

ceasornic, de azi şi până în negurile unor timpuri imemoriale. În conştiinţa noastră, a celor

câţiva prieteni acceptaţi de poet în preajma sa – Geta şi Nistor Tănăsescu, Stelian Grigore,

Valere Burlacu, Dr. Valeriu Bistriceanu şi criticul literar Gheorghe Postelnicu –, buzoianul

nostru reprezintă cel mai important scriitor român de la Mihai Eminescu şi Lucian Blaga

încoace. Uneori pun „faţă în faţă” simbolicul poem romantic „Luceafărul” al lui Mihai

Eminescu şi fabuloasa poezie „Mutul” de Ion Gheorghe. Nu intru în amănunte. Întrucât la

Buzău autorităţile locale au pe listele lor de recensământ, şi pe cele electorale, mii de purtători

ai numelor sau prenumelor Ion şi Gheorghe, înţelegând grija lor prioritară pentru aceştia, şi

indiferenţa crasă, dovedită în timp, faţă de cel mai important şi original scriitor contemporan,

noi, cei enumeraţi mai sus, cu subsemnatul, cu tot, în calitate de oameni de cultură cu statut

onest bine definit, drept iniţiativă privată, declarăm anul 2015 „Anul Ion Gheorghe”, în acest

sens toate apariţiile revistei „Cartelul Metaforelor” purtând genericul „Anul Ion Gheorghe”

completat de creaţii din opera poetului, cronici literare despre opera acestuia, eseuri etc.

Marin IFRIM