A N U L I I . — N o . 6.

R E V I S T A P O L I T I C Ă s ŞI LITERARĂ mm

D i r e c t o r - p r o p r i e t a r - e d i t o r : A U R E L C I A T O .

S U M A R U L :

AUREL C I A T O Andreiu bar. dc Şaguna.

VIDU RUSMIN Din vremuri (poezie) .

Dr. CASSIU M A N I U . . . Ştiinţa ca mijloc politic.

A. C I A T O Cântec (poezie) .

M. STRĂJANU Din literatura filozofică.

H Y P E R I O N Cântec (poezie) .

I. A G A R B I C E A N U . . . . Scrisoarea Liei (nuvelă).

Dr. V. NIŢESCU . . . . Glosse (Munca; Cultură şi crimă; Pedeapsă cu moarte).

A. COTRUŞ Unei visătoare (poezie) .

AL. CIURA Bucuria din urmă (nuvelă).

I. AGARBICEANU . . . . O dragoste vechie (nuvelă).

A. C I A T O Trădătorii de neam.

IOAN A D A M Prin vremuri (Povestea neamului).

vn •. . . . Cronică literară (Din clasa cultă de I. Agârbiceanu).

* * * Informaţiuni.

Bibliografie.

— ^ B L A J . I Tipografia Sémin, teol . gr.-cat. Balázsfalva—Blaj .

REVISTA POLITICĂ ŞI LITERARĂ = APARE ODATĂ PE LUNĂ =

D I R E C T O R — P R O P R I E T A R — E D I T O R : A U R E L C I A T O .

Cu colaborarea dlor: loan Adam, i Agârbiceanu, A. P. Bănuţiu, Lucian Bolcaş, Dr. L. dato, Ales. Ciura, Maria Cunţan, Dr. C. Mania, Dr. Iuliu Maniu, Al. Lupeanu (A. Melin), Dr. V. Mer uf iu, Dr. V. Moldovan, Dr. V. Niţescu, Hor ia P. Petrescu, Dr. Ştefan Pop, Dr. I. Rafia, Luca Rusii, George Stoica, M.

Străjan, Petru Suciu, Dr. Alexandru Vajda.

Condiţiile de abonare. Costul abonamentului pe un an întreg 12 cor.

„ V2 an 6 „ Pentru studenţi, învăţători şi preoţi dela sat pe un an întreg 8 „

„ V2 an . . 4 „ în România şi străinătate, pe un an întreg 15 „

„ V2 „ 7-50 b.

P * - L a r e d a c ţ i a „ R E V . P O L . 81 L I T . " s e pot c o m a n d a u r m ă t o a r e l e c ă r ţ i :

Note şi reflexiuni la situaţia politică a Romlnilor din regatul ungar de Aurel Ciato. — Preţul unui exemplar 1 cor + 10 fu- porto postai.

Aurel Ciato; C R O N I C I P O L I T I C E . Fase. I . Cu următorul cuprins:

Prefaţă. — Spre ideal. — Puterea prin­cipiului. — Psihologia situaţiei. — P e ­ricolul românesc. — Dacoromânism. —

— Reforma electorală.

Preţul unui fascicol numai 30 fileri -f- porto postai.

Anul IL N o . 6.

Revista politică şi literară apare odată pe lună.

„ ^ A ^ , A c i . n u i M i c T D j T i » !i - 1 A B O N A M E N T U L A N U A L : 12 cor. REDACŢIA ŞI A D M I N I S T R A Ţ I A : ,| . , ^ p r c o ţ . ^ ^ g ^

BLAJ (Balázsfalva). Ungaria. i . j n R o m â n i a ş i străinătate: 15 cor.

Andreiu ban de Şaguna. Iată, o personalitate puternică o

figură de cele mari, care în rotirea-i de vultur, a luat sub aripa-i ocrotitoare un neam întreg, a smuls din întunerec şi din starea-i umilită turma ce i-s'a în­credinţat spre păstorire, şi aşezându-o pe propriile-i picioare, pe nişte temelii sigure şi largi, i-a deschis calea propă­şirii şi a vieţii conştiente. Uriaş, de care nu-i e dat fiecărui veac să nască, memoria lui Şaguna e scumpă tuturora, căci la lumina aureolei de glorie, ce i-a împodobit fruntea şi-i desluşeşte sufletul, se topeşte ori-ce ură şi invidie, rămânând ca dragostea sufletelor cinstite să-i pome­nească numele cu evlavie şi recunoştinţă.

Biserica ortodoxă dela noi se pre­pară pentru toamnă a conmemora împlinirea a 100 de ani dela naşterea acestui mare metropolit.

Se ataşează acestei nobile manifesta-ţiuni toată inima onestă, tot neamul româ­nesc. Căci Şaguna nu a fost numai al bi­sericii sale, ci înainte de toate a fost a întreg neamului românesc: „Eu cuget — a zis odată — că aşi păcătui, când aşi lăsa nefolosit şi cel mai neînsemnat mijloc pentru mântuirea neamului meu". Şi a şi folosit mijloacele toate, şi-a făurit însuşi nuoi mijloace, şi cu o stăruinţă de fer, cu o agerime de spirit extraor­dinară, cu înţelepciune şi tact, cu ener­gie când erâ de lipsă, vecinie neobosit

a luat pe umerii săi de gigant soartea neamului şi a bisericii sale, în vremu­rile cele mai critice pentru toţi — şi a isbutit!

Nu voiu arăta prin ce fel a ştiut acest mare arhiereu să fie folositor nea­mului său. Nu voiu aminti activitatea sa literară, culturală, enormele jertfe de bani în susţinerea şi înfiinţarea de şcoli, biserici etc., nu voiu aminti de lupta ce a dus'o cu atâta conştientă şi cu aşa succes pe teren politic: de memoriile şi petiţiile adresate împăratului şi mini­ştrilor săi, dc discursurile rostite în Senatul imperial, în dietele ardelene sau în camera magnaţilor, ci mă voiu opri la cel mai de căpetenie lucru, pe care l'a îndeplinit, şi care singur îi asigură pentru totdeauna dreptul la recunoştinţa neamului său. Este faptul, că i-a succes să scoată biserica ortodoxă română din Ardeal şi Ungaria de sub jurisdic-ţiunea ierarhiei sârbeşti, de sub controlul apăsător al regimului, şi să o facă auto­nomă, să-i dea organizaţia şi consti­tuţia ei proprie. A format astfel din biserica s'a un zid de apărare al nea-1

mului, o fortăreaţă neînvinsă. Politiceşte judecat, acest succes este

aşa de important, încât stă fără păreche în istoria luptelor noastre naţiei ale.

Şi când esprimăm aceasta convin-egre, e de mirat, că se găsesc oameni

Pag. 164.

aşa de imprudenţi la noi, încât să sus-picioncze, că confesiunea greco-catolică română, ar privi cu nedumerire la ser­bările, ce sunt în prag întru comemo­rarea unui bărbat în toate privinţele vrednic.

E de mirat, că acest prilej, care ar trebui să dea punctul de razim pentru o apropiere între aceste două confesiuni surori, care ar trebui să fie un isvor limpede şi curat de nobil entusiasm şi de sfântă înfrăţire, este semnalat de unii ca o barieră, de unde au să se pornească încă de aci înainte nuoi certe confesionale.

Să ne fie iertat, ca dela acest loc să esprimăm şi noi o convingere!

Nu credem în sinceritatea acelora: fie laici ori preoţi, fie mari sau mici, cari prea se aprind în discuţii pe temă confesională.

Credem în răutatea lor şi în îngus­timea lor de spirit. Credem în atributul ; lor de înşelători de rând, ori în sfânta lor prostie. Căci toţi, cu mic cu mare, fără o singură escepţie suntem prea răi, decât să avem dreptul a putea fi confesionali! Acest drept începe numai dupăce ţi-ai împlinit toate datorinţele tale creştineşti în deplină măsură, aşa

V R E M Povestea codrilor duioasă Ne spune-afâta jale iară, Şi glia tremură în breazdă Sub raza soarelui de vară.

îngânduraţi moşnegi stejarii Suspină-şi cântul de iubire Şi 'n graiul lor duios de freamăt Ne spun o şoaptă de 'nfrăţire.

Nr. 6.

încât pentru mântuirea sufletului tău, pentru împăcarea conştiinţei tale, nu-ţi mai rămâne, decât să cercetezi şi neîn­semnatele deosebiri de credinţă ale con-fesiunilor noastre. Dar oare putere-am să afirmăm, fără să minţim, că numai acest păcat apasă pe conştiinţa noastră; şi putere-am să afirmăm că din remu-şcări de conştiinţă nutrim lupta între fraţi pe temă confesională?

Şi dacă nu putem afirma aceste lu­cruri, să nu fie opinia noastră publică destul de tare şi de sănătoasă, ca pe toţi şarlatanii, ori nerozii, cari sub haină confesională vin să poseze pe sfinţii fără prihană, înveninându-ne raporturile, să-i isbească la pământ, şi să nu lase ca şi­rurile noastre şi altfel aşa de slab în­chegate, să fie slăbite încă şi mai mult prin vrăjbi de asemenea natură.

Memoria marelui Şaguna, care ală­turi de metropolitul dela Blaj, a presidat marea adunare naţională de pe câmpul libertăţii, numai aşa o vom cinsti cu adevărat, dacă vom căută, precum El a căutat, punctele de apropiere şi de comună acţiune si nu vom nutri arti-ficial desbinări şi uri, cari nu ne aduc nici mântuirea naţională, dar' zău nici mântuirea sufletului! A . Ciato.

= * - - - -

U R I . Mai jalnic îşi resună doina înduiosarea-i tăinuită.. . Un neam întreg cu dânsa-şi plânge Durerea vremii nesfârşită.

Cu mâneca cămeşii svântă înlăcrimări din ochi bătrâni i . . . I-aşa de grea viaţa astăzi Ne-omor cu legile străinii.

R E V I S T A P O L I T I C Ă Ş I L I T E R A R Ă .

în taina vremi-i scrisă slova Nădejdii noasfre de 'ndrepiare

Şi dorul nosiru-'l înţelege Doar ceriul limpezit în zare. Vidu Rustnin.

Ştiinţa ca mijloc politic. De Dr. Cassiu Maniu.

Fiecare individ, fiecare popor, fiece politice decât prin aceea că i-a deosebit stat numai până atunci este stăpânul de ceilalţi muritori numindu-i filozofi şi suveran al globului pământesc—dominus critici. Trebuie deci să premeargă in terram — până ce îşi împlineşte dato- emancipărei oricărui popor subjugat rinţele de a tinde spre desăvârşire, spre epoca gânditorilor tenaci şi a criticilor cultură. ageri. Mai ales nouă ne trebuiesc gân-

Ştiinţa fiind mijlocul culturei, ea se ditori independenţi, cari se construiască afirmă cu putere suverană în orice do- o ştiinţă politică sistematică românească meniu a progresului. Astfel firul Ar iadnei pe temeliile solide ale ştiinţei universale în orişice problemă, fie aceea oricât politice. Pentru început mai ales, se cere de încurcată, ori dela firea sa ori să avem un atare punct luminător fix prin intrigă, mai întâi în domeniul pentruca maxima ce stăpâneşte toată ştiinţei trebuie căutat. firea: rezultat cât mai mare cu jertfe

Sub ştiinţă înţelegem totdeauna un cât de puţine şi cu răpeziciune tot mai întreg organic al adevărului. Prin urmare mare — să fie păzită întru toate. Pentru ştiinţa contribuie mai mult la deştep-^ început avem mai arzătoare lipsuri pe tarea unui popor şi pe terenul politic1 toate terenele de spirite active, pătrun-al nizuinţelor sale spre desăvârşire. Ade- zătoare, cari se aibă puterea mentalităţii vărul, singur are efectul de a trezi po- de a pătrunde în toate defectele, în toate poarele din iluzii, din visări, ce se viciile unui sistem politic insuportabil, termină cu o deşteptare adeseori tragică. Până când însă stăm în aşteptarea ăstor Noi vom pune deci adevărul în serviciul genii ale neamului, vedem că soartea politicei prin aceea, că ne vom înălţa la vitregă a neamului pretinde tot mai multe teoria înţălepciunei politice pentru ca se jertfe, ne impune tot mai multe greutăţi, fim iscusiţi în arta aplicării ştiinţei ca aşa încât vedem atacată însaş viaţa mijloc politic. neamului nostru. Vedem că nimica nu

Ce însemnătate are ştiinţa ca mijloc stă în loc împrejurul mar ei groape politic, putem vedea din activitatea şti- ce se sapă din toate părţile întregei inţifică a lui Montesquieu, Rousseau, ginte române. Vedem cum se apropie Voltaire, Diderot, Condorcet, Holbach valurile slavismului mai ales, cu o şi Helvetius, ce a premers marei revo- putere tot mai conştie de resursele sale luţiuni franceze. Mai departe caşul ane- nemăsurate. xărei Schlesvig-Holsteinului cătră corpul Vedem cum se înalţă cu toată ma-naţional al Germaniei, căreia întâiul jestatea sa, rassa germană, conştie de impulz i-a fost dat Dahlmann prin opul o menire ordonatoare faţă cu puterile său „Die Politik als Wissenschaft''. Şi elementare heterogene. toate marile schimbări în viaţa politică Oare nu ar fi timpul, ca făcând o a popoarelor îşi au izvorul lor în avântul revistă asupra şt'inţei, se punem în apli-viguros a ştiinţei. Thiers în celebrul său care fără întârziere adevărurile recu-op despre Revoluţiunea franceză cu ni- noscute, universale?! mica nu ar fi putut mai potrivit exprima Este o parte remarcabilă de es. a recunoştinţă omenimii faţă de marii filozofiei, ce se ocupă cu metafizica or-antemergători ai proclamării libertăţilor ganologiei, în care putem găsi îndru-

mări puternice spre un metod bun pentru a ne organiză. Este cunoscută înaintea juriştilor români dela cursurile universitare, ştiinţa politicei, care ştiinţă — subtrăgând din ea falzităţile evident dictate de utopia statului unitar naţional maghiar — s'ar putea pune în praxă, cu iscusinţă şi cu puţină tărie de ca­racter şi de voinţă. Dacă toţi, cari am studiat dreptul ne-am aduce aminte de expunerile măduoase asupra libertăţilor cardinale politice şi civile a unor pro­fesori de calibrul lui Dr. Kuntz şi Dr. Concha şi le-am adapta lipsurilor nea­mului românesc, — prin o activitate publică dictată de supremele necesităţi, dela care nici un om cu cunoştinţă morală nu se poate subtrage, — în timp relativ scurt, am avea un popor educat politiceşte. Educat baremi întratâta, ca să ştie ce importanţă are pentru individ, pentru înaintarea sa, pentru libertăţile sale de tot felul de ex.: dreptul electoral, dreptul asocierei, dreptul pressei libere şi celelalte libertăţi politice.

Aşa devine ştiinţa mijloc politic în înţeles moral al cuvântului. Căci scopul a orice ştiinţă si a orice activitate trebuie să fie necondiţionat realizarea ordinei morale cosmice.

Ştiinţa antropologiei dela Gobineau încoace a ajuns o treaptă atât de înaltă a strălucirei sale, încât deja formează un tărâm sigur pentru o activitate bine­făcătoare politică. Ea a statorit legea fundamentală politică a celerităţii des-voltării rasselor dela care atârnă viaţa lor. Ea ridică vălul de pe multe taine,

multe boale ale popoarelor prin apli­carea teoriei selecţiunei şi adaptaţiunei la viaţa cea fizică a naţiunilor. Se poate zice că un bărbat politic numai atunci are adevărata cultură politică când dis­pune barem de acele cunoştinţe antro­pologice ce privesc antropologia politică.

Căci antropologia politică îl va lă­muri pe deplin, că un popor lipsit de administraţiunea generală proprie, trebue se scază în puteri fiziceşte şi sufleteşte, fiindcă şi selecţiunea şi adaptaţi unea cea sănătoasa numai prin libertatea admini-straţiunii se poate atinge. Administraţia străină de organizm nu poate ţinea pas cu pretenţiile juste la viaţă ale aceluia, ci din contră va tinde ale sugruma, ale bagateliza, ale perverti.

Cultură înaltă politică va arătă deci fiecine, dacă va stărui ca poporul să se poată mişca liber barem în cadrele mo­deste ale vieţii comunale şi municipale.

Mişcarea liberă în organizmul na­ţional, fără organizaţiune politica nu e cu putinţă, afirmarea liberă în stat, fără drept şi libertate electorală, asemenea nu se poate, iar viaţă fără administraţie proprie organică nu există.

Să-şi concentreze fiecare român programul de viaţă publică în aplicarea ăstor ştiinţe de universală valoare asupra educaţiei politice a poporului şi asupra delăturării administraţiunei octroate stră­ine, pentrucă soartea neamului să se întoarcă spre bine şi să trecem teferi printre cele două mari primejdii ale viitorului românizmului.

De mii de ani pe ceriuri Stau stelele şirag, Şi se privesc cu milă, Şi se privesc cu drag.

C Â N T E C . (După Heine).

Ele grăiesc o limbă, Bogată, mândră ce i, Dar' n'a fost om pe lume Să afle rostul iei.

E u înseram învăţat'o, Şi^'n veci n'o voiu uita, Căci ea ' m w dat cuvântul, Să cânt iubirea mea!

A. Cialo.

DIN L I T E R A T U R A FILOSOFICĂ. „O problemă de fîlosofie".

D e I. Petrovici.

Acesta e titlul unui erudit studiu asupra unei probleme grele, poate a celei mai grele probleme a cugetării omeneşti. Au­torul vrea să stabilească trei moduri de vedere, prin cari se poate cunoaşte lumea şi fenomenele ei, şi prin cari ne putem apropia de cunoaşterea esenţei lucrurilor, a »absolutului« sau a »incognoscibilului«; el vrea, ca să întrebuinţăm propriile sale vorbe: fixarea gradelor de apropiere po­sibile omenirei în ctinoaşterea »lucrului în sine«. Aceste trei grade sunt: al feno­menelor fizice, după legea cauzalităţii, în ştiinţele pozitive; al ideilor platonice, prin inspiraţiune şi contemplare, în arte; şi al observaţiunii interioare, directă în sine în­suşi, şi indirectă în alţii, în morală. Aceste trei moduri de vedere sau de cunoştinţe trebuesc cultivate separat şi paralel; ele dau naştere la trei feluri de filozofie: »fi lo-zofia prin artă, prin morală şi prin ştiinţă.« Impietarea uneia în domeniul celeialalte poate duce la păreri greşite şi la rătăcire. Arta si morala n'au să întrebuinţeze for-mele de convingere ale ştiinţei. »Fiecare să se realizeze în elementele stratului său... Filozofia prin artă să fie o operă artistică, vastă în orizonturi şi încăpere; filozofia prin morală, o morală generală; după cum aceea prin ştiinţă urmează se găsească legea a tot subsumatoare.«

Pe lângă acestea mai trebue şi o filo­zofie critică, partea bună a vechei meta­fizici, care să le lămurească mai bine şi să le completeze, arătând rostul şi originea celor trei filozofii.

Religiunea, zice autorul, îşi are izvorul într'o intuiţiune deosebită de intuiţiunile, pe cari se întemeiază cele trei feluri de filozofie, şi prin urmare greşită. Astfel, de şi obiectul ei este »necunoscutul«, ea nu poate fi veşnică. Când omenimea în­treagă va recunoaşte rătăcirea şi va fi câ­

ştigat o bună organizare sufletească, reli­giunea va dispărea.

— Observăm mai întâiu, că înseşi vorbei intuiţiune, luată ca bază a ştiinţei, cum şi a artei, moralei şi religiunei, i-se dă un înţeles greşit, confundându-o cu în­chipuirea, pe care se razămă creaţiunile artei, şi cu reflexiunea şi credinţa, cari sunt izvorul filozofiei, moralei şi religiunei. P e intuiţiunea propriu zisă, adecă pe contactul nemijlocit al simţurilor, cu natura exteri­oară, nu se întemeiază decât ştiinţele ex­perimentale. Pentru celealalte lucrări inte­lectuale, chiar pentru ştiinţele matematice, întemeiate pe legile raţiunei, intuiţiunea nu poate fi decât un corectiv, ca să nu le lase a se depărta prea mult de terenul realităţii şi adevărului; precum reflexiunea logică este uneori un corectiv al intuitiunei greşite, în unele fenomene fizice. Intuiţiunea poate şi trebue să fie un corectiv al ima-ginaţiunei în artă, al reflexiunei în filozofie şi metafizica, şi al credinţei şi simţămân­tului în religiune.

De aci şi părerea, iarăşi greşită, a au­torului, că religiunea, avându-şi izvorul într'o »intuitiune deosebita«, va dispărea, când omenimea îşi va recunoaşte rătăcirea, deşi obiectui ei este necunoscutul, ca şi al me­tafizicei. Dar însăşi religiunea e o meta­fizică; şi deosebirea ei de metafizica ştiin­ţelor experimentale şi a filozofiei, cu care are acelaşi obiect, cum afirmă şi autorul, este numai că într'una predomină reflexiunea, în alta credinţa şi simţământul. De altfel amândouă sunt metafizică, întrucât au ca obiect necunoscutul, şi amândouă sunt re­ligiune, întrucât sunt expresiunea legăturii, ce impreună pe om cu universul şi necuno­scutul. Deci cât va trăi una, va trăi si cealaltă. Ba am putea risca cutezată părere, că religiunea ar rămânea şi atunci, când omul, izbutind a cunoaşte toate tainele

vieţii şi universului' nu ar mai fi loc pentiu metafizică; pentrucă iubirea şi simpatia universală, însuşirea distinctivă a omului şi esenţa religiunei, tocmai atunci ar fi mai puternică şi mai întinsă; pentrucă adevărul este soarele, la razele căruia răsar şi în­floresc aceste simţeminte.

întreagă ţăsătura de idei a autorului, în scrierea de care ne ocupăm, se înte­meiază pe teoria aprioristă a lui Kant de­spre spaţiu, timp şi cauzalitate, şi pe a lui Schoppenhauer despre voinţă şi despre ideile platonice ca obiect al artei; ambele teorii modificate în parte de dânsul. Anume, apriorismul lui Kant îl reduce numai la in­divid şi, împreună cu H . Spencer, îl neagă speciei; adecă recunoaşte formele de timp, spaţiu şi cauzalitate ca moşteniri fiziologice ancestrale, câştigate însă la început prin ciocnirea inteligenţei cu lumea din afară. Iar teoria lui Schopenhauer o modifică în înţelesul, că acest filozof, deşi a făcut marea descoperire, că fondul fiinţei noastre şi al naturei întregi este voinţa de a trăi, el totuşi »nu merge până să confunde şi să asimileze desăvârşit şi în totul voinţa cu »lucrul în sine«. Aceasta însă nu e toc­mai esact; Schopenhauer zice numai, că noi nu putem cunoaşte voinţa ca lucrul in sine«, adecă ca esenţa lumei şi a noastră proprie decât în parte, iar nu că ceeace cunoaştem n'ar fi însăşi voinţa. Cunoaşterea ei parţială o crede de ajuns, ca să ne dea această concluziune.

Aserţiunea, că voinţa nu e desăvârşit »lucrul în sine«, nu e deci o modificare, ci o negare a teoriei lui Schopenhauer despre voinţă. Cu aceasta aserţiune caută dl P. să modifice sau, mai bine, să corec­teze teoria despre ideile platonice alui Schopenhauer. Ideile platonice, zice acest filozof, corăspunzătoare feluritelor specii ale fiinţelor, sunt o obiectivare directă a voinţei; prin ele, deci, realizate în productele artelor, putem cunoaşte mai de aproape lucrul în sine. în această afirmare dl P. află o con-tradicţiune; pentrucă lucrul în sine şi voinţa

n'ar fi unul şi acelaşi lucru, deşi la Scho­penhauer ele sunt tot una, cum recunoaşte şi dl P. în alte locuri, d. e. la p 23. Altă contradicţiune, această adevărată, o găseşte autorul în vorbele obiectivare a Lucrului în sine; pentrucă orice obiectivare presupune un subiect, adecă o inteligenţă, ale cărei forme de cunoaştere sunt timpul, spaţiul şi cauzalitatea; iar »lucrul în sine«, după Kant şi Schopenhauer, există în afară de aceste forme. în sistema lui Schopenhauer, această contradicţiune se înlătură, în parte, prin faptul psichologic, că artistul cunoaşte, până la un grad, firea voinţei în siue însuşi şi, prin analogie, şi-o poate închipui şi in afară de sine.

Dl P., ca se înlăture zisa contradic­ţiune şi să îndrepteze teoria lui Sch., pro­pune deosebirea timpului în un timp su­biectiv si altul obiectiv. In cel dintâiu cu-noaştem fenomenele, cum se desfăşură unul din altul şi cum urmează unul după altul, conform legii de cauzalitate, într'o neîntre­ruptă schimbare. în timpul obiectiv cu­noaştem sau contemplăm ideile platonice şi întruparea lor în operele de artă. Timpul obiectiv este prin urmare reducerea sau fixarea timpului subiectiv, pururea trecător, într'un singur punct, devenit statornic şi care ne dă astfel »iluziunea desăvârşitei statornicii*, adecă a veşniciei.

Această împărţire pare a fi făcută după analogia împărţirei lui Newton în timp relativ, ca măsură a desvoltării lucrurilor, cum este oara, ziua, luna, anul ş. a.; şi în timp absolut, sau neschimbător şi etern. Dar împărţirea dlui P. nu e întemeiată pe o necesitate logică, ca a lui Newton, nici nu esplică ceeace pretinde a esplica. Ideile platonice, corăspunzătoare speciilor în natură şi înfăţişate în artă prin operele ei, nu sunt dar obiectivarea voinţei, zice dl P., ci din contră, »voinţa este obiectivarea (mai bine, desfăşurarea în timp) a ideilor platonice luminate« (p. 20). Prin urmare, ideile pla­tonice şi arta care le reprezenta, adecă poezia, este o înfăţişare mai apropiată a

_ N r . 6.

»lucrului în sine« decât muzica, care este espresiunea simţemintelor, adecă a voinţei înseşi, iar nu numai a formelor ei, ca poezia şi artele plastice. Pentru această inter-vertire a teoriei lui Sch. aduce dl P. ur­mătoarele argumente: 1. Prin contemplarea ideilor platonice în artă, inteliginţa noastră pătrunde mai adânc în misterele naturei, se apropie adecă mai mult de lucrul în sine şi devine mai luminată decât prin perce­perea voinţei ( n muzică). 2. Noua teorie a instinctelor este o nouă probă, că ideia e mai aproape de lucrul în sine decât voinţa; pentrucă lucrările instinctelor ani­malice sunt la început lucrări conştiente, (adecă idei sau intuiţiuni), şi prin o continuă repetare au devenit acţiuni inconştiente sau reflexe, adecă voinţă oarbă. 3. Faptul, că opera de artă, în poezie, însoţită de muzica corăspunzătoare ei, devine mai luminoasă şi mai înţeleasă, probează iar, că ideia pla­tonică a poeziei e cuprinsă în aria muzi­cală, care o desfăşură în forma succesiunii în timp. Voinţa, deci, şi muzica care o esprimă, sunt înseşi ideile platonice desfă­şurate în timp, (şi autorul adauge: înstrăi­nate de acest văl al timpului (?!). Al cărui timp ? al celui subiectiv, sau al celui obiectiv? dacă aceste epitete esplică ceva ?)

Prin această neguroasă concepţiune, opusă concepţiunii schopenhauerúme, crede dl P. că scapă estetica lui Sch. de o mare contrazicere. Schopenhauer afirmă, că scopul artei e să ne libereze de simţemintele şi pasiunile egoiste, adecă de jugul voinţei neluminate care este egoismul animalic. Cum însă la el, zice dl P., voinţa este lucrul în sine, »urmează, că opera de artă răspunde cu atât mai bine che­mării, cu cât îndepărtează de lucrul în sine. Evident o absurditate!« Aceasta ab­surditate vrea d. P. s'o înlăture, întăiu negând cugetarea fundamentală a lui Schoppenhauer, că lucrul în sine şi voinţa e tot una; a doua, întorcând concepţiunea lui Sch. care zice, că ideile (platonice) sunt obiectivarea sau manife­starea cea mai curată şi mai directă a voinţei, iar muzica e însăşi espresiunea

Pag. 169._

voinţei, şi că prin urmare, muzica ne apropie mai mult de lucrul în sine decât artele plastice şi poezia, cari ne înfăţişează numai imagini sau forme desăvârşite ale voinţei.

Atât în argumentările, ce le aduce pentru îndreptarea teoriei estetice a lui Sch., cât şi în obiecţiunile sale în contra superiorităţii muzicei faţă cu celelalte arte, dlui P. îi scapă din vedere adevărul estetic, spus cu atâta lămurire de Sch., că arta ne vindecă şi ne liberează de interesele şi pasiunile egoismului tocmai prin faptul, că ni-le arată în toată puterea şi desăvârşirea lor şi cu toate urmările ce aduc după sine; şi cu cât espresiunea artei est^ mai vie şi mai adâncă, cum este în muzică, cu atât efectul ei este mai viu şi mai binefăcător. Văzută şi simţită în opera de artă, sau privită cu spiritul liber de grijile şi pasiunile momentului, însăşi viaţa noastră ni-se pare ca o poveste veche, »povestitä de o străină gură«, cum zice Eminescu.

Aşadar, tocmai efectele artei şi, în special ale muzicei, sunt o probă, că ade­vărul este de partea lui Sch., iar nu a dlui P.

Dacă s'ar dovedi, că timpul, spaţiul şi cauzalitatea nu sunt decât noţiuni ab­stracte sau forme ale cunoaşterii, în adevăr proprii şi înnăscute inteliginţei ca predispo-ziţiuni fiziologice moştenite, însă născute la început din contactul cu lumea din afară, cum recunoaşte şi dl P . ; atunci aceste forme n'ar mai fi văluri sau ziduri nepătrunse, cari să mărginească inteligenţa şi s'o îm-pedece de a putea cunoaşte vreodată fondul naturei sau »lucrul în sine«, ci, din contră, s'ar vedea că ele sunt tocmai con-diţiunile fundamentale şi posibilitatea de a-1 cunoaşte, sunt forme ale puterii intelectuale, a căror sferă devine tot mai largă prin progresul ştiinţei. Dar atunci ce mai rămâne din toată desbaterea asupra problemei, de care vorbim aci, despre posibilitatea sau imposibilitatea de a cunoaşte esenţa vieţii şi a lucrurilor? O zidire de vorbe, făcută cu multă putere intelectuală, însă în aer; un fel de misticism metafizic, pentru care stilul obositor de abstract şi greu de înţeles al autorului este o foarte nimerită espresiune.

R E V I S T A P O L I T J C A Ş I L I T E R A R Ă

„Iluziunea realistă". Studiu psihologic de C Antóniádé ' ) .

Prin realism, în filozofia modernă, se înţelege modul de a vedea şi a-şi închipui lumea şi fenomenele ei. Domnul Antó­niádé deosebeşte trei feluri de realism: realismul simţului comun, realismul şti­inţei, si realismul metafizic. Mintea ne-cultivată prin ştiinţă cugetă, că lumea ma­terială e aşa cum o vedem, cu toate în­suşirile ei, independentă de inteliginţa care o priveşte. Ştiinţa positivă consideră lumea tot ca reală şi independentă de noi, ca obiect fără subiect; însă ea reduce reali­tatea intuitivă la noţiuni abstracte, din a căror sistemizare, subordinându-le şi supra-ordinându-le, plăsmueşte propria sa zidire ca ştiinţă. Ultimele noţiuni, cele mai ge­nerale, la cari se opreşte ştiinţa, sunt mi­şcarea, materia, energia, puterea şi legile fenomenelor. Ce e materia, ce este energia ? de unde vine mişcarea ? cum se esplică statornicia raporturilor între fenomene, nu­mite legi ale naturei ? Există fenomene şi legi ale lor inafară de inteliginţa noastră ? Pozitivismul nu răspunde la aceste întrebări; zice numai, că toate acestea sunt părţi ale realităţii, imposibile de cunoscut. Aceasta e realitatea metafizică, în fata căreia ştiinţa se opreşte.

Atât lumea materială a simţului comun şi a ştiinţei pozitive, cât şi substanţa acestei lumi sau »lucrul în sine«, ceeace conştiinţa constată că există, dar nu se poate cu­noaşte; toate aceste trei feluri de realităţi sunt iluziuni.

Aceasta rezultă din analiza percepţiunei. In percepţiunea oricărui fenomen, afară de feluritele sensaţiuni sau intuiţiuni cari o compun şi cari formează conţinutul ei, adecă fenomenul sau lucrul perceput; deo­sebim încă actul sau lucrarea de a percepe. Asemenea, în fiecare simţământ sau afect, şi în fiecare act volitional, deosebim con­ţinutul, adecă lucrul simţit sau voit, şi lu-

i ) A l doilea doctor în filozofie dela univer­sităţile noastre, după dl I. Petrovici.

crarea intelectuală sau conştiinţa ce le în­soţeşte, şi fără care n'ar exista simţământul nici actul volitional. însemnătatea funda­mentală în aceste acte psichice este, că conţinutul lor, care nu e decât cuprinsul sensaţiunilor noastre, îl socotim ca corp existent în afară de inteligenţa noastră şi independent de ea, deşi existenţa lui e condiţionată de inteligenţă, adecă existenţa lui aşa cum o cunoaştem noi.

în aceasta stă iluziunea! Dar aceasta e adevărata realitate pentru noi.

Şi fiindcă atât percepţiunile simţului comun, cât şi noţiunile generale ale ştiinţei, şi substanţa sau numărul pretins incogno­scibil al filozofiei, sunt condiţionate de con­ştiinţa noastră; urmează că ele nu există decât întrucât le cunoaştem, sau întrucât pot fi cunoscute. Şi vice-versa: tot ce există, se poate cunoaşte. Incognoscibilul, numărul sau lucrul în sine este o chimeră. »Inconditionatul, (absolutul, substanţa, lu­crul în sine), afirmat de conştiinţa noastră (metafizică), nu are dar o existenţă inde­pendentă de cugetare. Este un concept constitutiv al ei, căruia nu-i găsim nici un corespondent în experienţă. Realitatea lui este aceea a unei necesităţi de cugetare 1 ) .«

»Identificând ceeace este cu ceeace apare, cu ceeace cunoaştem (sau poate fi cunoscut), incognoscibilul dispare ca o umbră mistică ce erâ. Nu există incuno-scibil; de sigur ne înconjoară un imens necunoscut, însă tot ceeace este poate să devină obiectul unei cunoştinţe posibile. Incunoscibilul absolut rămâne o chimeră. Lumea, pe care o cunoaştem, în care trăim, nu este, cum rezultă din filozofia, care pune toată realitatea de partea nu­mărului sau incondiţionatului incunoscibil, o aparenţă zadarnică, o umbră inconsistentă, ci este o lume reală, singura lume pentru noi 2 ) « .

Acesta e, în scurt resumat, cuprinsul eminentei lucrări a dlui C. Antóniádé. O singură observaţiune cred că i-s'ar putea face. Ca să fie completă, analiza percep-

J ) Iluziunea realistă, p. 171. a ) Ibidem.

_ Nr. 6

ţiunei trebuia să cuprindă şi ideile de timp, spaţiu şi cauzalitate, arătând geneza lor; pentruca aceste idei sunt formele simţurilor si inteligenţei, în cari se face percepţiunea. Si se ştie, că simţul comun şi filozofia materialistă atribue acestor forme o exi­stenţă obiectivă, independentă de conştiinţa noastră; şi pe această obiectitate a lor se întemeiază conccpţiunea materialistă a vieţii şi a universului. De altă parte, idealismul Kantian consideră numitele forme ca însuşiri exclusive ale simţurilor şi inteligenţei, fără ca ele să aibă nimic comun cu adevărata realitate, pe care deci mintea omenească nu o poate cunoaşte, fiind oprită de a străbate vre-odată in lumea necunoscutului tocmai prin însuşirile sale de a vedea lu­crurile în spaţiu, şi desvoltându-se succesiv în timp, după legea determinismului cauzal: forme cari nu exista aievea. — Pentru deplina înlăturare a acestor trei iluziuni in­telectuale, trebuiau analizate şi numitele idei. Celealalte lămuriri, necesare pentru înţelegerea »iluziunei realiste« şi cari aci se presupun cunoscute, aparţin ştiinţelor experimentale: acusticei, opticei, fiziologiei, pe datele cărora se întemeiază psihologia empirică.

„Energia universală, electrici* tatea si viata".

Aceste mari probleme formează cu­prinsul unei instructive conferinţe, ţinută la Ateneul din Bucureşti, în 1904, de dl in­giner Ştefan Christescu, fost elev al şcoalei de geniu maritim din Paris. Autorul pleacă dela principiul materialismului: »Materia este partea constitutivă a tuturor corpurilor din natura.« Afară de materie, ca sub­stanţă a corpurilor, există între moleculele acestora, şi în spaţiul cosmic interplanetar, eterul, materie imponderabilă pentru noi, prin a cărei existenţă singură ne putem esplicâ căldura, lumina, electricitatea şi viaţa, fenomene născute toate din vibraţiunile eterului şi din mişcarea sau vibraţiunile materiei condensate sau ponderabile şi simţibile.

Pag. 171.

Materia şi mişcarea, sub felurite forme, numite puteri sau forţe ale naturei, sunt dar clementele, cari compun energia universală

Energia, sub deosebitele ei forme, e de două feluri: de repaus sau potenţială, şi de mişcare sau ciretică. De esemplu, apa, când stă, e o energie mecanică în repaus. Iar când curge, sau se preface în aburi prin căldură, e o energie mecanică în mişcare Oxigenul, sau alte elemente, iso­late, sunt energii chimice în repaus; iar când se combină cu altele şi dau naştere altor corpuri sau unor anumite fenomene, devin energii chimice în mişcare. Simburii din fructele arborilor, boabele de cereale şi germenii tuturor fiinţelor vieţuitoare conţin în sine energii vitale în repaus; iar supuşi influinţei aerului, apei şi căldurei, devin energii vitale în desvoltare.

Din toate formele, sub cari se mani­festă energia universală, cel mai însemnat, care dă naştere tuturor fenomenelor de căldură, de lumină, de magnetism, de sunet şi activitate moleculară, — este electrici­tatea, născută din vibraţiunile eterului. Si ştiinţa cea mai rodnică prin număroasele ei aplicaţiuni şi prin foloasele şi serviciile aduse omenimei, este ştiinţa electricităţii.

Dupăce autorul arată istoricul electri­cităţii si rolul în feluritele ramuri ale indu-striei, stăiueşte mai mult asupra telegrafiei cu fir si a celei fără fir alui Marconi, care la rândul ei a prilegiuit invenţiunea tele­foniei fără sârmă; şi prezice invenţiunea ui.or aparate, prin cari să se poată vedea în depărtări mari, cum văd azi unii vizionari, în mod misterios. Rarul fenomen al vederii în depărtare va deveni atunci un fenomen general, asemenea telegrafiei, cu deosebire că va fi produs prin curenţi electrici ex­teriori, în loc de a-şi avea izvorul în lăun-trul organismului ca telepátia.

Chiar şi viziunile în telepatie, presim­ţirile, visurile fatedice şi alegorice, nu se pot explica altfel decât tot prin o comu-nicaţiune, încă misterioasă de curenţi ele­ctrici dela un crer la altul, între persoanele nervoase, legate între sine prin simpatie.

R E V I S T A P O L I T I C A ŞI L I T E R A R A .

Pag. 172.

însăşi cugetarea, simţirea şi toate fenome­nele psihice urmează a se explica tot prin electricitatea produsă în organism, şi în special în centrele nervoase, prin continua transformare chimică a elementelor intro­duse în corp ca alimente, şi prin circularea sângelui, care le distribuc deosebitelor or­gane spre a se asimila şi a reîntregi energia pierdută în fiecare zi prin veghiere şi muncă. Curenţii electrici se ştie, că produc căldură, lumină şi putere. Prin curenţi electrici, născuţi d. e. din apa unui râu, un izvor nesecat de asemeni curenţi, când îl ştim exploata, se încălzesc şi se luminează azi case, strade şi fabrici, şi se pun în mişcare maşinele, ca şi prin puterea aburilor. T o t asemenea e produsă căldura animală, lu­mina intelectuală, şi puterea simţirei şi voinţei în organizmul animalic.

— Autorul admite astfel principiul acelor naturalişti, cari explică viaţa şi des­voltarea ei numai prin puterea şi legile chimice, prin o continuă combinaţiune, descompunere şi metamorfoză a elementelor în acest mic laborator chimic care este or­ganismul viu al omului şi animalului. Acestui mod de vedere se opune însă, nu atât faptul că în laboratorele chimiştilor nu se pot produce fiinţe vii, nici lipsa genera-ţiunei spontanee în stadiul de astăzi al naturei, fapt care cu toate experimentele lui Pasteur nu pare a fi cu totul imposibil; dar doctrina materialistă e in contrazicere cu înseşi faptele experienţei. E constatat că combinaţiunile elementelor, nedominate de o putere superioară sferităţilor chimice, ajung repede la un equilibriu statornic, şi nu pot produce acel equilibriu mobil, în care, prin o continuă luptă ascunsă, prin o continuă mişcare, suitoare până la un punct culminant şi coborîtoare până la încetarea ei, se nasc minunatele fenomene fisiologice şi psihice, cari constituesc viaţa. Aceasta se poate vedea în toate zilele în fenomenul murirei, după care elementele chimice îşi reiau libertatea, care o au în natura neor­ganică, şi ajung la un equilibriu stabil.

Nr. 6.

Studiul, de care vorbim, are încă un alt defect principal, comun tuturor savan­ţilor şi filozofilor materialise, cari ţin prea puţin samă de reflexiunile filozofiei idealiste, fără cari ştiinţa rămâne necompletă. Pentru ei nu există decât materie, şi însăşi viaţa şi sufletul omenesc este numai o manife­stare superioară, o mişcare mai fină a materiei. Ei socotesc ca o absurditate re­zultatul analizei psihologice, că ceeace numim noi materie nu e decât o iluziune intelectuală. Deşi ei înşişi recunosc, cum zice şi autorul conferinţei, că »noi n j putem percepe materia decât prin mani-festaţiunile, pe cari ea le produce asupra simţurilor noastre«, prin continua vibrare a moleculelor sale.

Dacă este aşa, atunci ceea ce vedem si simţim noi, ceea ce numim materie, nu e însuşi lucrul ce voim a-1 cunoaşte, ci sunt numai scuzaţiunile noastre, adecă numai o iluziune, produsă prin vibraţiunile acelei substanţe, care ni se înfătisază ca o putere în afară de noi, care ne impresio­nează şi pune în mişcare sistemul nostru nervos. Şi atunci trebue să întoarcem formula, prin care autorul, la pag. 55, de­fineşte viata. în loc să zicem, că »viata, pentru noi, e o formă specială, sub care se prezentă materia, subt influenţa directă a energiei solare«, trebue să privim materia ca o formă specială, subt care se înfăti­sază puterile naturei şi fenomenele lor unei alte puteri superioare lor, puterii de viaţă sau puterii sufleteşti, concentrată în orga­nismul nostru subt influenţa energiei solare, şi îăsărită din acelaşi fond al energiei uni­versale, conform legilor fizice, chimice şi fisiologice.

S'ar crede, că aci nu e decât o schimbare neînsemnată de vorbe, de vreme ce materie şi energie e unul şi acelaşi lucru, una nefiind decât manifestarea prin mişcarea a celeialalte. Este însă o mare deosebire între materia privită în lumina ştiinţei şi între ceea ce înţelege printr'ânsa mulţimea nefamiliarizată cu ştiinţa. Şi

R E V I S T A P O L I T I C Ă Ş I L I T E R A R A

__Nr. 6.

aceasta concepţiune radical deosebită despre fondul naturei şi al fiinţei noastre contribue foarte mult, ba dela ea atârnă atitudinea noastră morală.

Este oare mişcarea originea lucrurilor şi a vieţii ? Nu numai materialistă, dar şi şcoala evoluţionistă a lui H . Spencer, care a căutat să împace idealismul cu ma­terialismul, consideră mişcarea ca fenomenul primordial al lumei şi ca esenţa ei. Prin mişcare ei vor să explice, în mod mecanic, ca şi atomiştii elini din vechime, toate fe­nomenele naturei fizice şi organice. Dar cine, când şi cum a început prima mişcare în univers ? Care e originea ei ? Aceasta e privită ca o întrebare transcendentă, căreia experienţa şi ştiinţa nu-i poate răspunde.

Aceşti atomişti moderni uită însă, sau nu vor să înţeleagă, că mişcarea e numai semnul vizibil şi palpabil, numai manife­starea exterioară a ceeace există aievea şi care nu se poate cunoaşte de a dreptul decât în şi prin propria noastră fiinţă. Prin o ciudată contradictiune ei numesc viata un adaus întâmplător al naturei, un epife­nomen, (termin inventat de Mandslay); ca şi cum fenomenele ar putea exista fără fiinţa vieţuitoare şi conscientă de lumea, în mijlocul căreia se află.

Este lumea o grămadă nemărginită de materie inertă, născută din întâmplare, fără plan, fără conştiinţă, fără suflet ? sau este

Pag. 173.

o voinţă atotputernică, care a zidit-o, o susţine şi o guvernează ? Aceasta e pro­blema cea mare, căreia înţelepţii îi caută răspunsul adevărat, pe care orice om simte o trebuinţă supremă de a-1 cunoaşte.

Nu există decât materia, au răspuns unii, încă din vechime; şi tăria universului se datoreşte unui mecanism întâmplător. Fondul naturei şi al întregei lumi este vo­inţa, voinţa de a fi şi a trăi, răspund alţii. Aceasta era cugetarea fundamentală şi con­vingerea filozofiei stoice şi platonice încă din vechime; şi, începând dela Schopen­hauer, ca început să predomine în filozofia contemporană, întâiu în Germania, apoi in Francia şi aiurea; şi numărul aderenţilor ei, cari caută a o desvoltâ şi a o lămuri, creşte mereu.

Problema de căpetenie în lăuntrul acestui curent al cugetării, dela care atârnă înţelesul şi însemnătatea vieţii şi a univer­sului, este de a cunoaşte însuşirile carac­teristice ale acelei puteri nemărginite, numită de unii viaţă, de alţii energie uni­versală, şi de a împăca libertatea cu nece­sitatea de fier a determinismului cauzal, conştiinţa cu inconscienţa, simţemântul cu nepăsarea: însuşiri cari par de o potrivă esenţiale acelei puteri, aşa cum o vedem manifestată în fenomenele naturei din afară si cum o simţim în noi înşine. ) 1 >

M. Străjanu.

R E V I S T A P O L I T I C A 81 L I T E R A R Ă .

C Â N T E C .

Peste luncile cu flori Mi-am lăsat adese-ori Dorul meu să sboare, L'am lăsat în voia lui Tot pe-acele cărărui, Unde adese m'au pătruns Ochii de cicoare.

Dar s'antors curând tăcut. Na aflat pe cine-a vrut De mijloc s'o strângă. Asi aleargă foarte rar Şti că totul e 'n zădar... Dar de trec pe-acele căi Simt, că vrea să plângă.

Hyperion.

— Scrisoare Liei. — f r a g m e n t . —

„Din mari depărtări, din singurătatea în care mă aflu. simt lipsa, dragă prie­tină, să vorbesc cu tine. De când te-ai dus chipul tău mereu mă urmăreşte şi-mi umple casa cu o taină blândă, par­fumată. Şi sara, când luna plină creşte, se înalţă ca o somnambulă peste creşte­tele brazilor negri, mi-se pogoară în suflet ceva ucigător de trist şi de dulce. Pe cât mi-a fost sufletul de tare pân'-ai fost aproape de mine, aşa mi-e acum de neputincios, de bolnav. Sunt în fine, în lumea întreagă, atâtea frumuseţi cari n'au nici un rost dacă se pogoară în sufletul tău, când acest suflet e părăsit. Deşteaptă acolo simţeminte curate, dulci, dar acestea mor îngrabă de pustiul ce adie peste sufletul tău. Şi ori ce ar zice învăţaţii, dragă prietină, un suflet nu-i desăvârşit în singurătate, se desă­vârşeşte prin altul.

Aş vrea să ştiu cum ai călătorit, cu ce te-ai dus dela mine şi ce-ai câ­ştigat pe drum. în noaptea aceea de plecare, după ce-am rămas singur, mi-se părea că se nărue păreţii pe mine, ş'apoi am simţit desluşit o adiere rece, aspră, care părea că porneşte de-odată din toate ungherele, — cântă încet, ca un greier somnuros, pustiul. Şti tu ce-i pustiul? E ceva, ce te face să-ţi pierzi simţul realităţii, ce te desparte parcă în sute de părticele, şi nu te mai poţi afla pe tine însuţi în nici una din ele.

A fost călduroasă bine haina ce-ai luat-o? Răsufletul umed de dimineaţă a pădurilor bătrâne, nu te-a făcut să tre­sari, şi ochii tăi curaţi şi negri, n'au cătat cu frică în jur de tine ? Mi-se pare că deşi eşti tare, totuş te-ai cutremurat când trăsura va fi duruit pe lângă piatra lui Căliman. Pe-acolo ţişnesc ca dintr'o peşteră adierile celea mai reci, şi amin­

tirea lui Căliman poate să fie pentru cineva iarăş, ca o suflare a morţii. Vezi bine, tu totdeauna ai zis, că nu-ţi e teamă de umbra lui Căliman, ce se stre­coară prin tufişul ce îmbracă piatra aceea, dar cum ai trecut acum, înainte de cântatul cocoşilor, se poate să-ţi fi bătut puţin inimuţa, şti aşa ca şi cum ai da tu cu pumnul tău mic şi rotund de trei ori în mine.

Iată un lucru ciudat. Ţi-am amintit numai de piatra lui Căliman, şi chipul lui mi-s'a pus drept înainte. îl văd deasupra stâncii, cu flinta'n spate, cu trei pistoale la curea, bărbos şi încrun­tat, iar ochii lui licăresc ca ochi de lup în noapte. Aşteaptă să trecă drumeţul pe care îl ştie el, îl aşteaptă nemişcat ca piatra pe care-i înţepenit. Şi deodată o umbră fâşâie încet la poalele stâncii, ca un foşnet puţin de şarpe, ce se târâe prin frunzişul uscat al pădurii. Apoi deodată se face linişte de s'aude cum picură apa pe stânca umedă. Iar liniştea asta e ruptă deodată de o detunătură şi de un răget. Şi nu cade întins în drum călătorul ca alte daţi, ci de pe culme se rostogoleşte Căliman, atins în inimă de plumbul ucigaş. Aşa povestesc oamenii că s'a răsbunat odată Rusanda, pe când fetele ştiau iubi, şi erau vrednice să-şi apere cinstea.

Mult pustiu va fi fost şi-n sufletul acelor oameni cari aţineau potecile că­lătorilor. Căci au fost împinşi în lucră­rile lor veşnic de patimi mari. Iar pa­timile mari trec în grabă, şi lasă sufletul în care s'au ascuns o clipă, deşerte şi pustii.

Singură o patimă mare este, scumpă prietină, care dacă e adevărată, nu trece nici odată. S'ascunde numai, în restim­puri ca să izbucnească din nou. Şti tu

bine, care-i această patimă, aceasta con­diţie a vieţii. Ea luminează şi încăl­zeşte, dă tărie de luptă, înalţă gândirea până unde numai se pot înălţă aripile minţii omeneşti, ne nobilitează toate simţemintele.

Când te-ai urcat în tren, nu ţi-s'a părut că porneşti spre un loc cu totul necunoscut? Eu de câte ori călătoresc, de şi ştiu unde am să ajung, am sen-saţia că plec în regiuni necunoscute, că lunec, cu maşina deodată, în nemărginit.

Şi pe la gări pe unde te-i fi oprit, vei fi văzut o groază de lume. Furnică, se 'nghesuie, mănâncă, beau. fumează, râd, ca şi când s'ar simţi fiecare mai la largul lui, îndată ce s'au depărtat puţin de casa plină de griji şi de neajunsuri. Tu vei fi privit surprinsă, căci de mult nu vei mai fi văzut atâtea toilete, atâtea pălării, atâtea mode la olaltă. Pe la noi ai văzut altceva. Ai văzut oameni săraci şi năcăjiţi, cu hainele petece, murdare de muncă, ai văzut femei cu feţele veş­tede, te-ai obişnuit cu mersul greoiu, neestetic a muncitorilor. Şi poatecă alunecările elegante a domnişoarelor şi doamnelor pe asfaltul gărilor, pe peroa­nele largi, pentru ochii tăi desvăţaţi de priveliştea aceasta, va fi fost o adevă­rată desfătare. Căci iată eu, cu mult mai bătrân decât tine, mă desfătez de câte ori deosebesc ceva ce trage a de­săvârşire, în vieaţa omenească. Şi este, şti tu bine, artă în vorbele ce cad clare, este artă în mersul cuiva, şi este atâta artă într'un râs frumos. Iar aceste trei feluri de artă mai ales, vai sunt aşa de rare la muncitorii dela noi din sat. Vor­bele omului năcăjit sunt necioplite, cad grele şi rupte, ca bolovani ce se des­prind din stânca soră. Pe picioarele sale s'a răzimat atâta povoară, încât ori ce nuanţă de frumos le-a răpit-o. Râsul lor e mai mult un oftat.

Şi te vei fi bucurat, scumpă prie­tină, cum m'as fi bucurat si eu în locul

tău, văzând, în straturile mai fericite a societăţii, enorma deosebire dintre om şi alte vieţuitoare.

M'am gândit mai întâiu, că ceva ar fi putut să te nemulţămească în drumul tău. Poate haina, poate mai ales pălăria, când vei fi văzut cum sunt altele. Dar' numai o clipă am gândit astfel. Ştiu eu că prietina mea se împacă uşor cu unele nimicuri ale vieţi.

Cu cât te ştiu dusă mai departe, cu atâta pot desluşi mai puţin impresiile tale de pe drum. Aştept mai bine, să mi-le povesteşti tu. Sunt sigur că le vei da o haină bogată, pe care vor scânteia atâtea frumseţi.

Eu mai bine să-ţi spun ce mai e pe la noi de când ai plecat. Căsile? Sunt toate pustii şi te aşteaptă. Slujnica vine de zece ori pe zi să mă întrebe: ce să pregătească de prânz şi de cină. Şi eu stau mult-mult şi mă gândesc de câte ori mă întreabă, deşi ajung totde-una la acelaş răspuns: nimic! Apoi pre­găteşte ea ce-i trăsneşte prin cap.

Prin grădină, prin curte cresc bu-ruenile, ca şi când ar vrea să-mi spună: acum noi suntem stăpâne. Peste zi mă gândesc ce am să muncesc de sară, iar sara şi o bună parte din noapte, ce să fac a doua zi. Dar de vre-o câteva zile s'a pripăşit la o familie de aici un fo­nograf, care în fiecare sară dintr'o fe-reastă, dă concerte. Patru cântece ştie de tot şi le repeţeşte „la nemurire". Şi întâi se îneacă, îl trec toate răguşelile, şi apoi îniaptă un glas piţigăiat de cine ştie ce prima-donnă uitată de Dumnezeu, ori un tenor tunător de cântăreţ gras la ceafă. Şi să vezi cum se înşirue oamenii pe drum, cum se miră, cum râd şi bat în palme. Iar vre-o domnişoară în extaz plimbându-se, zice: „Ah! de-ar mai cântă „Când eram copii odată".

Ascult şi eu, şi cerc câte-odată să-mi fac iluzia că-s într'o sală mare, splen­didă, că ascult un adevărat concert, şi

Pag. 176.

văd pe-p cântăreaţă frumoasă, ca o fiinţă dintr'alte lumi. Dar deşi în locul sălii splendide am înaltul senin de-asupra şi aşi putea uşor să-mi închipui aşa ceva, cântarea stridentă, ca şi când ar eşi dintr'un gât de drot, mă face să-mi adun îngrabă aripile nebunei mele închipuiri. Ascult deci şi eu mulcomit, şi mi groază când dela o vreme îmi pare că şi mie îmi place „când eram copii odată", aşa cum o cântă fonograful.

Totuşi, cu ceva frumos, m'am ales şi eu din cântările maşinei. Mi-am făcut adecă o închipuire despre un mare cân-tăreţ-compositor. Şi mi-1 închipui ca pe-un semizău — îmi stăruie mereu înainte portretul lui Eminescu de 19 ani — care s'a înălţat până la cer, care a cutrierat universul, care a prins într'o plutire de extaz, tot ce-i mai dumne-zeesc în fire şi în sufletul omenesc.

Nu crezi, scumpă prietină, câ-s exa­gerat în închipuirea aceasta? De altfel las, când vom fi odată amândoi la un mare concert artistic, unde se vor cânta de cântăreţi mari piese clasice, ne vom putea dâ samă de-am exagerat sau ba. Dar nu ştiu cum, îmi pare că tu crezi, că nu vom ajunge nici odată la aşa ceva.

Nr. 6.

Dar ce-i cu neputinţă în lume ? Iată, de-o pildă să-ţi spun o noutate dela noi. Măriuţa, şti fata cea bătrână, mare cât un bărbătoi, care cosea în rând cu ficiorii, — se mărită. Ai fi crezut tu vre-odată ca Măriuţa să se mărite. Şti cum vorbea de gros, cum fuma, cum bea la şpir, şi înjură pe bărbaţi. Şi totuşi. Au venit nişte muncitori străini la drum, nişte unguri roşcovani, şi unul Pista a nebunit şi s'a cununat cu Măriuţa. De mult n'am văzut pe sătenii noştri să râdă cu atâta inimă, ca de întâmplarea asta.

Tu nu mi-ai spus pe câtă vreme mergi, nu mi-ai spus de mai vii pe la mine. Şi totuşi mă urmăreşte un gând, un fel de teamă, pe care n'aşi fi vrut să ţi-o spun, dar pentru care am scris scrisoarea asta. Nu ştiu cum să-ţi spun şi cum să încep, şi cred că totuşi ar fi mai bine să tac. îmi încheiu cu greu scrisoarea, şi doresc să nu te plictisască, cetindu-o. . . . Dar totuşi, tu drăguţă, tu scumpă prietină, n'ai întâlnit în drumul tău pe cineva frumos-frumos, ca închi­puirea ta cea mai curată? . . . Al tău prietin, Vasile."

I. Agârbiceanu.

R E V I S T A P O L I T I C Ă Ş I L I T E R A R Ă .

R U G Ă C I U N E . Domol ne frângem iar genunchii trudnici, N o i , cei cuprinşi de^a plângerilor vale Şi te rugăm, să afli Născătoare, Din cuibul scump al zimbetelor tale, Că nu'i durerea sufletului bolnav, Ci'i glasul unui neam pătruns de jale.

T u ne 'nţelegi durerea^ne adâncă, Ce tot mâi mult clipirea ne^o 'mpresoară, La tine sfânto, nu^i cu neputinţă Să ne deslegi trudita^ne povară Şi soartea noastră plină de amaruri, Ce sufletul prelung ni4 înfioară.

D e jalea vremii, ce ne năpădeşte Şi cântecele noastre, azi oftează, Pe ceriul clipitor de atâtea stele, N u , ne zimbeste^o blândă, dulce rază, Iar undele durerilor profunde Tot mai afund, pe fire ni s'aşază.

Coboară sfânto, spre ajutorare, Când ruga^ne duioasă 'ncet te cheamă, Din sânul scump, al zărilor albastre N e picură 'ndurarea ta, de mamă, Căci ştii, ce temeri crude ne frământă: Că neamul nostru astăzi se distramă!

Când sărutăm icoana feţii tale N e 'ntinde mulcom sfânta ta iubire, Din geana strălucirilor senine Stropeştcne, pe suflet, cu zimbire Şi cu'O şoptire, de cutrămurare Ádu' i pe toţi din trista rătăcire!

T e ştim nădejdea visurilor noastre. Căci' verşi zimbiri, în ruga^ne ferbinte, Iar, când ne^uzi, tăcuţi'ţi stropi de lacrimi, Se frâng, prin sita genei tale sfinte Şi ca o mamă, cerci după 'ndurare, In faţa blând'a bunului Părinte. gyputon.

Munca. Să fac oare deosebire între munca fizică

şi cea intelectuală? Sau să primesc deadreptul teza Patriarhului dela Iasnaia Poliana admiţând un singur fel de muncă: munca fizică, ca sin­gura, care poate face pe om mulţămit cu sine însuşi ?

De am trăi într'o societate ideală, unde viţiul e necunoscut, unde individul e desbrăcat de toate păcatele, unde nu există urâta râvnă de a trăi pe spatele altora — atunci de fapt ar fi să primim teza lui Tolstoi. Dar nefiind lucrul aşa, nu putem admite aceasta teză într'o societate care trăieşte încă pe un pământ cri­minal si care îsi are temeiul fiinţei sale încă pe un individualism prea încărcat cu păcate.

Trebue deci ca în cadrele societăţii de azi, să admitem amândouă felurile de muncă şi cel mult, să restringem munca în cadrele severe ale unui moral, care în toată fiinţa sa e un estras al sufletului ce s'apropie de spiri­tul genuin, din care se adapă fiinţa acestui suflet. O astfel de muncă o vom considera totdeauna de bună şi-o vom susţinea până atunci până când înfrăţirea omului de azi sau de mai târziu cu omul preistoric va încetă cu desăvârşire. Atunci poate munca intelectuală îşi va perde rostul, şi pulzul vieţii omeneşti se va concentra în munca cinstită fizică, în munca, din care fiecare individ îsi va scoate motivul de conservare si multămire.

Admitem deci munca şi desaprobăm râvna şi ambiţia seacă a preamultora, de a trăi din sudoarea altora, pentrucă câtă vreme vor fi existenţe, cari vor trăi în chip de trântori din agoniseala altora vom da mereu de frecări şi neînţelegeri între muncitori şi nemuncitori, între proletari şi capitalişti.

Bine înţeles pe tărâmul muncii fizice nu vom găsi specimenele de muncă, pe cari le găsim pe tărâmul muncii intelectuale. Aici vom găsi o mulţime de indivizi, cari sub chip de muncă vor zăpăci şi mai mult înclinările bune ale oamenilor dornici de pace. O astfel de muncă e de prisos, pentrucă în chipul ace­sta multe intelecte nedisciplinate, cari îşi ascund această lipsă de disciplină în o mulţime de calităţi urâte, pe cari omul naiv si inconstiu nu le observă — vor stagna în mod prea în-drăsneţ înaintarea omului spre bine.

Vom respecta deci şi vom sprijini numai o astfel de muncă intelectuală, care sprijineşte şi tinde, ca pe omul de azi, să-1 scoată din robia păcatului, păcat născut din firea acestuia şi concrescut cu el şi să-1 îndrume spre munca fizică, care muncă în concepţia sa ade­vărată e una singură. Şi dimpotrivă vom de-saproba orice apucături isteţe fie acestea şi advocaţeşti precum şi orice inconştienţiozităţi fie acestea şi preoţeşti, cari vor perzistâ în înăbuşirea luminii morale, care tinde să creeze acele suflete senine, ce singure sunt menite să concretiseze o societate mai bună ca cea de azi. O astfel de muncă susţinută mereu cu îndărătnicie va duce pe om spre o adevărată multămire.

Bine înţeles, că nu regim înţelegător ar contribui foarte mult la promovarea acestei munci —- zise şi morale — şi-ar împuţina nu­mărul trântorilor fie aceştia săraci sau bogaţi, săraci prin nenorocire sau bogaţi prin noroc, o împărţire înţelegătoare a felului de contri­buţie la sarcinile publice, ar îndruma pe foarte mulţi la muncă, iar pe de altă parte ar împu­ţina şi numărul pomenitelor sarcini, făcând ca acestea spre fericirea omenimii să dispară în urmă cu desăvârşire. Dar unde-i acel regim? Ei, de ar fi recrutat din filozofi şi nu din po-liticiani de contrabandă, s'ar înfăptui poate şi astfel de minuni! Vom speră însă, căci cuvân­tul bun prinde tot mai mult şi înstăpânirea sufletelor senine peste vieaţa omului de azi se afirmă din ce în ce, pentrucă mâne să fie sin­gură dătătoare de ton.

Cultură şi crimă.

Suntem în plin progres. înaintează toate, se fac descoperirile cele mai ciudate, de cari omul de demult nici nu visa şi creerul care îndrăsniâ să profeţească ciudăţăniile reale de azi erâ considerat de un visător nebun sau de o fantazie bolnavă. Omul simplu dela ţară consideră încă aceste ciudăţenii de lucruri ne­curate, pe când omul civilizat nu se mai miră nici de maşina de sburat.

A înaintat cultura şi deodată cu ea s'au aflat şi o mulţime de mijloace, cu cari să se înfrâneze criminalitatea omului, care păstrează încă în sine însuşiri atavistice de ale omului barbar şi sălbatic din vremuri. Dar lucru de mirat! Deodată cu aflarea acestor mijloace,

12

G L O S S E .

firile criminale încă s'au îngrijit să ţină pas cu această civilizaţie. S'au îngriji făpturile lui Lombroso, să ucidă şi să fure în astfel de chip în cât ochii de argus ai civilizaţiei de azi, să nu-i surprindă. Au inventat cu multă isteţime acea zisă inteligenţă pe care omul semidoct de azi o confundă cu cultura adevărată. Cutare pungaş învaţă cu multă inteligenţă comanda dela armată şi 'ntrun moment ştie ca cu pa­trula lui, să pătrundă în localul primăriilor, pentru a defraudâ cassa. Un altul aruncă o undiţă, care are în vârf o bucăţică de pâne, în gura găinii şi o duce cu sine fără să pro­ducă cel mai mic sgomot. Un ucigaş şi escroc de meserie pătrunde într'un institut de bani ziua în ameaza mare, acolo ucide pe cei ce-i stau în cale cu un glonte eşit dintr'un revolver care nu face sgo­mot şi nu produce nici fum — şi duce toţi banii aflaticu sine,' fără să fie bănuit de cineva. Un altul

y '

stinge cu atâta inteligenţă vieaţa unui neno­rocit, încât bănuiala cade pe soţia sau pe copiii acestuia şi el cel care trebuia s'ajungă Ia spânzurătoare, se răsfaţă prin cine ştie ce so­cietate de elită. Sau în fine un alt pungaş cere dela o femee naivă parale, pentru a-i scoate bilet de tren, căreia îi lasă drept ga­rantă un pachetaş. Femeea nedumerită mirată de întârzierea domnului galant, desface pache­ţelul si când dă de sdrentele mototolite în ne-orânduială — înţelege inteligenţa, ţâpă şi plânge. Si însfârşit cutare ucigaş prins în faptă; simu­lează aşa de inteligent pe nebunul, încât nici cel mai inteligent doctor nu ştie, si dove­dească contrarul. Nebunul e internat în sanatoriu, de unde în scurtă vreme scapă întreg sănătos. învingător râde de cultura învinsă.

Ţine pr.s criminalitatea cu cultura de azi şi parcă te înfiorezi, când înţelegi, că răul ori cât de puternic ar fi „binele" de azi, totuşi înaintează alăturea de acesta, ba de multe ori întunecă strălucirea lui. Femeea din India se foloseşte de religie, de credinţa în Buddha, pentru a-şi bate joc de castitatea familiară. îi minte bărbatului, că Zeul, a chemat-o în pa­goda cutare pentru a se rugă şi în răstimpul ăsta batjocureşte credinţa bărbatului nebănui­tor. Baiaderele, vestalele templului lui Siva în felul acesta, cu isteţimea inteligenţii, ce scân­teiază tot mai mult în capul femeii moderne — ştie, să ameţească ochii de argus ai unei morale, care nu există în fiinţa omului, ci care stă la o parte, ascunsă de strălucirea civiliza­ţiei cutropitoare.

Ori cât de mult ai vrea să faci psihologia acestor fenomene dintr'un punct de vedere mai ştiinţific, nu poţi ajunge decât la un singur rezultat: luptă între bine şi rău a fost, este şi va fi şi nici odată o civilizaţie, care îşi poartă fiinţa în cadrele firii omeneşti de azi nu va putea abate această luptă, care uneori va scoate învingător pe unul, pentrucă în momen­tul următor să-1 lase învins pe celalalt.

Pedeapsa cu moarte.

Camera franceză a primit proectul, care susţine pedeapsa cu moarte. Pe timpul, când acest proect fusese adus înaintea camerei, s'au încins o mulţime de discuţii, cari căutau, să

y y 1 1

lumineze rostul acestei pedepse din punct de vedere sociologic. Nu încape îndoială, că s'au adus argumente întemeiate şi pro şi contra. Pornind unii dintr'un sentimentalism bolnav sau dintr'un humanitarism care stie să se îm-pace şi cu crima numai ca să cruţe vieaţa ucigaşului om, cereau ca pedeapsa cu moarte, să se sisteze. Alţii pornind dintr'un punct de vedere mai real şi în aceiaş timp şi mai con-ştiu cereau susţinerea pedepsii cu moarte. Cei dintâiu prin tactul lor de inconştienţă încurajau fără să vrea crima, cei din urmă tocmai prin vigoarea lor „inumană" scuteau omenimea de multele primejdii, pe cari le provoacă crimi­nalul inteligent de azi, care prin inteligenţa sa, ce i-o formează cultura de azi, stie să-si va-

7 y y

loreze aşa de bine şi de îndrăsneţ moştenirea ce şi-o trage dela omul primitiv.

A fost se înţelege o fericire pentru Fran­cia, când proiectul guvernului a învins, pen­trucă ori cât de umani am fi, totuşi nu putem admite, ca oameni, cari prin firea lor nu pot fi decât primejdioşi păcii şi siguranţei sociale — considerată această siguranţă mai mult din punct de vedere fizic — nu pot fi lăsaţi ca ei să primejduească îi; continuu această siguranţă, care formează mărgăritarul concurării vitale pentru fiecare om.

Inquiziţie nu va mai fi. Omul nu va mai fi ucis pentru credinţa şi convingerile sale. Azi nu vom mai avea Galilei condamnaţi si nici Dolet n'ar mai fi ars în piaţa Parisului, iar gillotina va funcţiona numai pentru oameni, cari primejduesc fiinţa omului. Fiecare crede ce-i place, numai tirania păstrată încă pe ici pe colo mai apreşte pe om dela aceasta; fie­care se ocupă cu ce-i place şi dela asta nu poate fi împedecat fără ca opresorul să nu se îndusmănească cu moralul universal.

y

Azi se luptă între ele principiile şi se caută cu străduinţă un rost mai bun de vieaţă pentru om şi cine-1 împedecă dela aceasta cu voie, cu forţa - trebuie delăturat. Răsplata asta nu-i răsplata veche —• talionul îngrozitor — de odinioară, nu-i răsplata, cu care a fost plătit de pildă un eretic de odinioară, ci e mijlocul culturii de azi, care delătură pe aceia, cari atacă în fiinţa lor pe oamenii, cari sunt prietinii acestei culturi morale. Nu-i nici acea

răsplată pe care i-o dă de pildă „Guvernato­rului" lui Andreiew mai mult conştiinţa atinsă de crima aceluia, ci e o instituţie reală, văzută, care delătură în mod conştienţios şi prudent pe indivizii înduşmăniţi cu deaproapele lor, certaţi cu ordinea socială şi duşmani tendinţei de în ­credere reciprocă şi de asociare ideală între oameni.

Voicu Nitescu.

U n e i v i s ă t o a r e .

Stau rechemând din neguri Copilăria mea

Şi şfiu că 'n vieaţa 'ntreagă Eu nu le-oiu mai vedea.

Să pribegesc în lume De vraja ta înfrânt

Să n'am decât o harfă Din care trisl să cânt.

în alte gânduri astăzi Tu tristul dor ţi-1 culci

Pe alfe căi le poartă Surâsurile dulci.

Tu 'n graţii dulci îţi mlădii Plăpândul mijlocel

Când toamna îmbracă 'n neguri Romanticul castel.

împrejmuit de taine La glasu-ţi par'c'ascult

Şi ştiu că tu 'n uitare M'ai îngropat de mulf.

Dar când s'or stinge anii-mi în noaptea de mormânt

Poate-ji va fi şi ţie Pustiu acest pământ.

Neţărmuritul farmec Din ochii tăi cereşti

Şi stinsa mea vieaţă îmi par numai poveşti.

Cât pot în vieaţa 'ntreagă N'o să-ţi mai ies în drum

în ochii tăi misterici N'oiu mai privi deacum.

Copil robit durerii De dragostea de Maiu

Rămas-am cu 'nírisíarea Blând îngerel bălaiu.

Că oar' la ce-aş mai bate Acele căi pustii,

Când ştiu, că ochii-ţi mândri Tot rece m'or privi.

A. Cofruş.

R E V I S T A P O L I T I C Ă Ş I L I T E R A R Ă . Nr. 6.

Bucuria din urmă. i.

Respirarea întreruptă a bolnavului s'auziâ foarte lămurit în liniştea odăii.

Si bolnavul, ca si când ar fi simţit în vis că Nicu e aproape, îşi deschise ochii, privind aiurit în juru-i.

— A i durmit, Iacobe dragă, îi zise el, prinzându-1 de mână. Are să-ţi facă bine somnul ăsta. Ce mai faci tu ?

Iacob avii un zimbet dureros. — Ce mai fac ? . . Mă întrebi ce mai

fac? . . Mor! . . Nicu se turbură. Se aşeza de mar­

ginea patului, îi prinse din nou mâna şi-i zise cu căldură:

— Iacobe, de ce vorbeşti aşâ ? Tu eşti încă tinăr . . . tu trebue să te faci iarăşi bine. Visurile noastre de pe băncile liceului trebue să se realiseze. Scumpe Iacobe, tu n'ai să mori, tu n'ai dreptul să mori!

— N'am dreptul —• aşa i ! îţi jertfeşti cei mai scumpi ani ai tinereţii, şi când pe urmă te-ai convins că sforţările ţi-au fost zadarnice, când eşti obosit şi nu mai p o ţ i . . . să nu ai dreptul nici măcar să te odihneşti şi tu, înclinându-ţi capul odată spre odihnă. Odată . . . când mori . . .

— Iacobe, dragă, înţelege-mă, tu nu ai dreptul să mori. Tu, care eşti aşa de deştept . . .

Bolnavul avii un zimbet ironic.

— Stii tu, că cuvântul acesta m'a nefericit?! O, dacă aş fi rămas ţăranul prost şi mărginit cum erâ tatăl meu! De aş fi rămas în toată vieaţa simplu şi neştiutor! Aşâ însă s'au aflat oameni, cari au cercat să mă ridice din lumea mea fericită de neştiinţă în lumea nenorocită a luminei . . Pe urmă m'am trezit zăpăcit la răspântia drumurilor. înainte nu mai puteam merge, căci eram sărac si mândru în aceeas vreme, iar înapoi, erâ prea târziu să mă mai în­torc! Să mă fi lăsat în pace. . . azi aş ţinea fericit de coarnele plugului, ca tatăl meu

şi n'aş avea cuvânt de a blăstămâ pe ni­meni . . .

-— Lasă, Iacobe dragă! Şi tu erai de vină. Nu-ţi spuneam eu, s'o dai dracului de cancelarie ? Tu lucrai toată ziua cu peptul la masă, iar noaptea studiai. Aveai un unchiu avut. Puteai să-1 rogi, să te ajute.

— Da, Nicule, aveam un unchiu, şi eu trebuiam să mă pun în genunchi înaintea lui şi să-1 rog să mă milostivească. Aşa-i! Dacă eşti sărac, să te târâi ca şerpele . . . să te r o g i . . . să te umileşti . . . să r abz i . . . şi să taci. Sărac cum sunt, aş preferi să mor de foame, numai să nu mă rog de nimeni. Şi totuşi, de dragul tată-meu am făcut-o. şi asta. A m cerut un stipendiu . . . ştiu că n'or să mi-1 dea, dar nu puteam să-1 retuz pe tatăl meu.

Ochii lui străluciau în lacrimi. El strân­gea nervos mâna prietinului său, şoptind printre dinţi:

— Eu mor . . . crede-mă, Nicule, nu-mi pare rău. Medicul cearcă să mă mângâie ca pe un copil, dar îi poţi spune, că nu se ştie preface în de-ajuns. . . .

II.

în odaia de alături Nicu şi tatăl bol­navului vorbiau pe şoptite, ca să nu-i tre­zească. Un somn binefăcător îl cuprinse.

Nicu căuta cuvinte de mângâiere, dar ele îi rămâneau pe buze, când vedea faţa desnădăjduită a bietului bătrân. A r fi avut el însuşi trebuinţă de mângâieri, şi prea erâ slab să mângâie pe un părinte nenorocit, când el ştia prea bine, că tot cuvântul erâ o minciună.

Cineva bătu la use. Erâ factorul poştal, care aducea o

epistolă pentru bolnav.

Nicu o recunoscu îndată: erâ rezoluţia. Cu o febrilă grabă rupse plicul, aruncân-du-şi ochii peste şire.

lacob avusese dreptate: rezoluţia erâ negativă.

El se plimba agitat prin odaie, gesti­culând şi bombănind, iar bătrânul se uita la el speriat, neînţelegând ce putea să fie în scrisoare, de îl tulburase aşâ de mult.

în clipele acele Nicu ar fi fost în stare să se iea cu toată lumea de piept, şi să strige în faţa tuturora, că erâ un păcat ne­iertat, când cineva nu ajută pe un băiat atât de deştept şi lipsit cum erâ lacob.

— . . . Mă rog, domnişorule, ce stă in scrisoare ?

— Bine, foarte bine, răspunse Nicu, zimbind. Ficioru dtale va fi ajutat cu bani, ca să poată învăţa . . . capătă stipendiu.

Bătrânu avu un zimbet de mulţămire, care spunea însă în aceeaş vreme: acum puteţi să-1 ajutaţi, căci e târziul

Cu toate aceste ei tresăriră amândoi, când auziră că bolnavul s'a trezit, şi aler­gară să-i ducă vestea cea bună.

Bolnavul avu un zimbet de neîncredere. — Unde-i rezoluţia? S'o văd. Nu cred,

până nu o văd. — Lasă, Iacobe dragă, ai s'o vezi tu

mâne, crede-mă când îţi spun. . . . — Bine, Iacobe, ti-am minţit eu vre-odată? Vrei să mă superi ?

— Nu . . . nu vreau să te supăr, dar vezi, scumpul meu, eram aşa de obicinuit cu nenorocirea, încât nu-mi vine să mai cred norocului, nici când mi-1 spuneţi voi. Asadară totuşi mi-au dat! . . . Nicule, tu nu crezi cum mă întăreşte asta. Nu plânge tată dragă, am să mă fac bine în curând, şi n'am să mai duc lipse, am să învăţ şi să mă fac domn mare . . . şi o să fie bine şi de dta I . . .

Bolnavul apuca mâna prietinului său, o strânge la sân, şi începu a plânge.

— Nicule dragă, tu nu crezi cât mi-e de dragă acum vieaţa . . . Să trăieşti . . . să înveţi . . . să răspândeşti şi tu lumină în întunerec . . . să lupţi . . . o, eu numai acum înţeleg farmecul vieţii. . . O, să fim

iarăş împreună . . . să luptăm şi să visăm alături ca în vremurile de de mult, . . .

Nicu îl priviâ fericit de minciuna ce făurise, simţind în aceeaş vreme o duioşie fără margini.

Iar lacob continua fericit la visări, croind în fantázia lui de copil nenorocit planuri de fericire, viitoruri, cari nu erau să mai vină . . .

— Si Ileana . . . ce mai face ? Ileana, Nicule, nu a întrebat ea de mine ? Nu a plâns, când i-ai spus că erâ să mor? . . .

întrebările îi curgeau fără şir, şi când Nicu îl asigură, că Ileana a întrebat de el şi a plâns, el îşi întinse braţele, voind par'că s'o cuprindă.

Apoi şopti cu un aer de nespusă fe­ricire :

— Aceea-i fată, mă, cum nu mai este alta pe lumea asta . . .

O tusă seacă îi îneca graiul. Picuri de sânge străluciau pe batistă,

dar el zimbiâ totuşi cu încredere, asigurând că în o săptămână are să se facă bine pe deplin.

Şi ochii lui străluciau de o bucurie nemăiginită, reoglindând toate nădejdile unui băiat nenorocit ajuns pentru întâia dată în faţa unei perspective de fericire.

* * *

Obosit de cele trei nopţi nedormite, petrecute in veghere la căpătâiul prietinului bolnav, pe la miezul nopţii, Nicu se trezi, auzind un sgomot neobicinuit.

în odaie erâ lumină. Tatăl şi câteva rudenii de-a bolnavului

se bociau împrejurul patului. Flacăra unei lumini de ceară se sbăteâ

la căpătâiul bolnavului, ca cele din urmă nizuinţi ale unui suflet, ce îşi ia sborul în alte lumi.

Erâ o moarte fericită, uşoară. Faţa murindului străluciâ de o bucurie

nemărginită, aceeaş espresie de fericire se reoglindâ în ochii lui întredeschişi, cu care adormise de cu seară. . . A l . Ciura.

O dragoste veche*). De I. Agârbiceanu.

în toată ziua, dela cinci la şepte, îl putea-i întâlni la crâşma mărgineanului, într'o chilie anume pentru oaspeţi aleşi. Stâ cu un cot răzimat de masă, cu ţigara stânsă în mâna stângă, cu jumătatea de vin înaintea lui. Părea foarte cufundat în gânduri, căci, de nu mai veniâ nimeni în crâşmă, aici, în chilia asta cu perdele albe, îşi uita de multe-ori să-şi bea vinul, şi ieşiâ la şepte, cu ţigara stânsă între de­gete. Dar, de sosiâ vre-un oaspe şi se aşeza la masă lângă dânsul, erâ altceva, îl priviâ dintâiu aşa pe supt ascuns, apoi, ca şi când l-ar cunoaşte, deodată faţa i-se luminează. începe să zimbească.

» A i venit şi d-ta la un pahar de vin.« Apoi continuă repede, fără să mai

aştepte răspunsul acestuia: » E bun vin aici, ştii, uleiu! Dar ce

uleiu! Şi apoi vreme mai potrivită ca asta, dela cinci la şepte, nu găsăşti. Nici cald, nici răcoare, cum e mat bine! Asta-i! D-ta încă bei un păhărel. Aşa zic şi eu, pradă nu, dar un păhărel!« — Şi se ri­dică deodată dela masă, merge la crâşmar, şi cere în taină un păhărel. Vine, îl pune pe masă, îl umple din jumătatea ce gâl­gâie pe gât şi urmează înainte.

»Bine ai venit, frate, bine ai venit! Să-1 bem în sănătatea noastră!«

Dupăce au dat păhărelele peste cap, îi întinde mâna, .şi de aici în colo îi zice » t u « .

Nu poate să aibă mult peste 30 de ani. E binişor îmbrăcat, cu părul negru pieptănat cu cărarea la dreapta, cu o frunte înaltă, senină, nespus de senină, cu ochi mari, negri ca tăciunele, cu obrajii albi-palizi. — La al doilea pahar, fără să-1 în­trebi, începe să-ţi spuie ce rost are petre­cerea lui aici, în orăşelul ăsta.

»M'am înfundat şi eu într'o cancelarie. Ce să faci? M'am înfundat. Stau aşa ple­cat pe masă şi scriu şi decopiez. Şeful meu vine, şi se uită, şi iar iese. Om cu praxă eu, şi d-lui se încrede în mine. Ce crezi tu, de când lucru eu în cancelarie? Trei-patru ani ? T e înşeli. Zece ani, dom­nule, cu întrerupere. întâiu trei ani, apoi

*} Din volumul de curând apărut »In clasa cultă«.

şepte. Se împlinesc zece la Sfântă-Măria mare. Dar aici scriu numai la patru. îmi merge bine, că d-lui e om de treabă: plăteşte regulat 40 de coroane lunar«.

Umple iar păhărelele, şi-şi aprinde ţigara stânsă. Sloboade aţe supţiri de fum, dese, printre buzele strânse. In chilie e linişte, printre perdelele albe pătrunde o pulbere de lumină. El îşi mângăie lin părul pe la ureche, se aşează mai bine în scaun. Deodată rupe tăcerea.

» C e zici tu, cum ţi-se pare oraşul ăsta ? Te-ai putea hotărî să rămâi definitiv aici ? Să ai aşa o casă undeva, şi nevasta şi copii tăi, iar tu să ai o slujbă, bună­oară, scriitor să fii, ori atceva. Drept că e cam prăfos, dar în schimb e foarte ieftin. De-o pildă, unde mai poţi găsi litrul de vin cu şesesprezece ? Nu mai găseşti«.

Ochii mari frumoşi îi rămân la jumă­tatea de pe masă. O iea în mână. E goală. Se scoală, trece pe uşă şi vine cu ea plină. »Bun v in !« , şi umple iar păhă­rele. »Când eram student, ne adunam — rar de tot — prietinii la câte un pahar de vin. Da scump vin! Foc de scump acolo. Dar apoi ne şi râsbunam, că tră­geam câte un chef ca acela, cu cântări şi cu jocuri, de plângea crişmarul de bucurie şi ne mai da dela el câte două-trei glăji. Vezi , prietinii ăia ai mei, azi cine ştie pe undes. Poate vor trăi foarte fericiţi«. Glasul i-se înduioşează, clipeşte des din gene, apoi îşi aprinde ţigara stinsă.

»Să fi avut eu gimnaziul! Dar numai şase am terminat. Atunci muri tata şi n'am mai putut urma studiile. Că, de-ar fi trăit, ar fi fost alta. Şi, de aveam eu gimnaziul, erâ alta. Dar vezi că nu l-am avut! Acum eu după asta am scris la no­tarul dela noi trei ani, dar aici n'a fost nimic! Mi-am văzut şi de economie, şi au trecut. Apo i m'am dus la miliţie trei ani, închipuie-ţi, trei ani ca pe feciorii de rând. Ce să fac, dacă nu aveam gimnaziul, că, de-1 aveam, ar fi fost alta. Aşa am stat trei ani. Aici încă n'a fost nimic! A m stat, am răbdat, şi au trecut. Când m'am întors, pământul l-am lăsat la nişte rudenii, că şi era puţin. Dar la notarul dela noi

nu mai puteam rămânea, că avea altul. Vezi, soartea mea atârna dela aceea: are notarul scriitor, ori ba. Ce să fac, dacă nu aveam gimnaziul, de-1 aveam, ar fi fost alta«.

T e uitai nedumerit la el, şi nu ştiai ce să crezi. Erâ aşa de blând, aşa de liniştit în vorbă, în gesturi, încât l-ai fi crezut cel mai cuminte om. Pe lângă asta erâ foarte frumos, o frumseţă tristă; numai fruntea părea că nu-i a Iui: din cale afară senină. Părea că se gândeşte.

Apoi , ca trezit din somn, îşi aprinde ţigara stinsă, aceiaşi ţigară pe care a ră­sucit-o când s'a aşezat mai întâiu la masă. Dar asta totdeauna se stinge, căci, de câte ori o aprinde, începe vorba iar.

»Acum eu m'am dus să-mi caut altă cancelarie. Ce să fac, dacă nu aveam gimnaziul ? Şi am nimerit într'un sat chiar bine. Aşa noroc rar mi-s'a mai dat. R e ­giuni frumoase, păduri, ştii păduri să te pierzi în ele, şi o matcă de apă, un şivoiu de munte rece ca şi cristalul. Oamenii din sat cinstiţi, înalţi si frumoşi, ca niste brazi. Şi erâ un cer sănin şi înalt, cum nu se vede pe alocuri. Iar când veniau furtuni, gândiai că aici e la capătul lumii. Notarul mă primeşte bine, — ştii un R o ­mân cinstit. N e învoim noi cu preţul. »Bani a tat«. »Bun« , zic eu. »Locuintä şi mâncare la mine«. Şi mai bun, Aşa, mă gândiam, mai înţeleg şi eu să trăieşti în lumea asta. Şi mă apuc eu de scris şi mă pun eu pe lucru, ştii să-mi arăt hăr­nicia toată. Şi dumnealui, om de cinste, vine şi mă bate pe umăr: »Brav tinăr!«. Şi muncesc eu aşa toamna întreagă, până aproape de crăciun. Când eram liber, fă­ceam nişte plimbări ca acelea de-mi veniâ să cânt tot drumul. Câte odată mergeam la pescuit, ştii păstrăvi de munte. Dar aşa cătră sărbătorile Crăciunului nr a cuprins o nelinişte mare. A v e a să vie acasă d-şoara Marioara, fata notarului. Şi eu n'am fost văzut-o încă. Mă gândiam: cum va fi dom­nişoara ? Câte odată mi-se părea că aud trăsura care o aduce, şi săriam spăriat la fereastră. Când apoi, chiar a venit, am rămas cu ochii la trandafirii din obrajii ei, la trupu-i svelt, până ce notărăşiţa, mamă-sa, băgând poate ceva de seamă, mi-a zis să am atâta bunătate să aduc puţin vin din pivniţă, că dumnealui e sdrobit de drum.

Nu ştiu cum am coborît treptele, că pe Marioara o vedeam tot înaintea mea. Aduc eu vinul, ne punem la masă, şi se începe o conversaţie straşnică. Dar eu n'am în­ţeles nimic din tot ce s'a vorbit. De stam cu ochii deschişi, nu mi-i puteam deslipi de Marioara; de închideam pleoapele, tot pe ea o vedeam. Glasul ei îmi suna în urechi ca o muzică dulce. Abia când a fost în urmă, pe la toaste, cum se zice, m'am trezit şi eu mai bine.

După cină aveam să isprăvesc încă nişte scrisori, şi trebui să trec în cance­larie şi să aud, numai din când în când, râsul argintiu al Marioarei. Şi crezi tu că am putut scrie in seara aceea ? A m stricat vre-o zece coaie, şi în urmă am plecat să mă culc. Dar n'am putut durmi, ci m'am svârcolit, — o dulce, nespus de dulce tor­tură, noaptea întreagă. Une-ori îmi părea că se topesc zidurile ce ne despart, şi o văd iar. — Inchipuieşte-ţi, aveam 24 de ani, şi încă n'am fost niciodată în vieaţa mea îndrăgostit. A m mai văzut eu fete frumoase, şi nu aşa o clipă, ci zile, luni întregi, dar încă asta nu mi s a întâmplat să nu pot uita o fată, când abia am vă­zut-o o clipă. — A doua zi, şi cât a mai stat acasă domnişoara, eu nu ştiu ziua pe ce lume am trăit, iar noaptea prin ce lumi am ur blat. Aveam norocul că la trebile cancelariei mă pricepeam ca o maşină şi nu rămâneam înapoi cu lucrul. De două-trei ori de-am făcut greşeli mai mari, dar notarul, om de cinste, şi pe lângă asta şi cu o bucurie mare în suflet, nu mi-a zis o vorbă legănată. A doua zi de Crăciun, sara, nici una nici două, că să li cânt ceva, să audă şi Marioara. Să cânt, şi pe mine mă luau nişte călduri dela inimă, de stam să-mi pierd capul.

»Nu te mai îmbiâ, d-le Vaier, ci fă-i şi d-ta odată câteva clipe fericite Marioarii!«

A h ! Dumnezeul meu, să-i fac câteva clipe fericite, şi eu aş fi vrut să trăiască într'un veşnic paradis! Nu ştiu de mi s'au umezit ochii, dar de atâta îmi aduc bine aminte, că m'am şters vârtos cu batista. In urmă nodul ce-1 simţiam în piept mi-a trecut şi le-am cântat: »Călugărul din ve­chiul schit«, şi după asta » V e z i rândunelele se duc«, apoi »Somnoroase păsărele«. Nu ştiu cum voiu fi cântat eu în sara aceea, dar Marioara pe urmă nu-şi mai putu stă-

pâni lacrimile. Nu de alta, dar era o fire tare sentimentală. A venit lângă mine.

»Să-mi dai voie, d-le Vaier, să-ţi gra­tulez. Mi-au plăcut mult cântările*, şi mi-a strâns mâna, aşa ca de mulţămită.

Dar asta a trecut, si acum nu a fost nimic. Marioara s'a dus iar la şcoală, şi eu am rămas singur în cancelarie.

Vaier oftează cu durere, se razimă de speteaza scaunului, se apleacă apoi tare spre masă, şi, aşa plecat, bea păhărelul. Prin perdelele albe se cerne o uşoara şi deasă pulbere de lumină, în odaie e linişte, numai în chilia vecină se aude, din când în când, sgomot mai mare. Dar şi acesta se linişteşte, şi asa se aude cum bate re­gulat pendula.

Freacă iar un chibrit de cutiuţă, şi aprinde aceiaş ţigară, şi-o uită aşa, ca să-şi înceapă iar cuvântul.

»Eu am rămas în urmă cu o lumină mare în suflet. Acum să mă fi auzit ea cântând! Că se adunau sara oamenii la poarta cancelariei ca la minune. »Drăguţ agheontu' nostru«, ziceau ei. Cinstiţi R o ­mâni, săracii!

La paşti, n'a mai venit acasă. Pe va­canţa cea mare a mers la o mătuşă a ei. Săraca inima mea! Şi eu aşteptam Pastile, aşteptam vacanţa de vară, de nu mai ştiam pe ce lume mă aflu.

Anul al doilea tot aşa: P e Crăciun acasă, la Paşti acolo unde învaţă la şcoală, dar la vacanţa cea mare a venit acasă, ca să na se mai ducă mai mult nicăiri. Inchi-puieşte-ţi: să rămână tot acasă! Mă gân-diam de multe ori, nu poate fi în lumea asta o slujbă aşa fericită, decât să fii, aşa, scriitor în cancelarie. închipuieşte-ţi tu, aveam 24 de ani, şi n'am fost îndrăgostit niciodată. Mi-se părea că am să mor de fericire. Şi notarul, Român cinstit, mi-a zis că să rămânem şi pe mai departe tot pe condiţiile prime. Adecă să am lucuinţă şi pe mai departe la el.

Şi mă sculam, frate, dimineaţa, odată cu rândunica, şi mă puneam la muncă. Aveam o putere de uriaş în mine acum. Cele mai frumoase flori le adunam într'un buchet şi le puneam pe masă, înaintea mea. Şi târziu, când lucram la masă, venia să-mi deâ bună ziua. . . Asa era, cum mă gândesc eu că ar fi un vis de primăvară. Şi-apoi un vis, ştii să spui cum e ? Nu ştii. — Venia se vadă ce lucru, se

apleca de multe ori peste braţul meu să se uite cât de regulat fac literele, şi ea nu ştia că mă face de un ceas de vreme după aceia, îmi tot tremură mâna.

» S e vede că-ţi plac florile, zicea, şi zimbeâ aşa cum mă gândesc eu c'ar zimbi fericirea şi bunătatea întrupate într'o sin­gură fiinţă.

— »Mie-mi plac, dar, de le-ai voi d-ta, le-aş da bucuros«.

Si ea îsi întindea braţul alb, luâ florile, şi-mi mulţămiâ printr'un uşor înclinat din cap. Eu cred că îngerii numai aşa pot să-şi mişte capetele

Dar, cât a ţinut vara şi toamna, când era vreme frumoasă, ceasurile dela cinci la şepfe îmi aduceau raiul pe pământ. Notarul, Român cinstit, îmi zicea să mai las can­celaria şi să mai distrez puţin domnişoara. A avut vreme şi el şi nevastă-sa să se încreadă de cinstea sufletului meu.

Ieşiam prin grădină de cele mai multe ori, că aveau o grădină cât un hotar, şi umbrită de pomi. La început mă încur­cam în cuvinte, simţiam că mi-se suie sân­gele la cap, ;mi inundează obrajii, dar apoi încetul pe încetul mă stăpâniam. Şi vor-biam, ca doi prieteni vechi, de atâtea lu­cruri, că .n sfârşit noi ne mirem de unde le-am mai scos. Şi, totdeauna, fără să cânt ceva, nu mă lăsa. Ea-şi aducea vio-lina, ştia cânta bine. Câte-odată nu ştiu ce avea, şi trebuia să-i ajut eu.

Al te ori mergeam la pescuit. Atunci veniâ şi servitoarea să aducă coşarcă şi să ducă şi peştii, de vom prinde. Şi, acolo, îndoită uşor de-asupra apei clare, s'o fi văzut! Că mie-mi veniâ să mă arunc şi să sărut chipul ei din fundul apei. Câteodată se năcăjiâ, când nu veniâ nici cum peştele. Atunci zicea servitoarei: »Marie, vino des-fâ-mi ghetele«. Aceasta punea ghetele şi ciorapii de-o parte. Două picioruşe albe-albe, de tremura faţa apei de cristal când o atingea. Apa nu era afundă, dar ea, nevinovată ca un înger, să fi dat de un peşte unde era mai adânc, ar fi mers şi acolo. Atât de mult îi p'ăceau pătravii. Iar eu ? Mie-mi veniâ să mă arunc în apă să mă înnec la picioarele ei, pe care le sărutau numai undele de cristal ale apei. — înţelegi tu, frate, cum am trăit vara şi toamna aceia. Aşa că cu Novembre mi-am pierdut minţile, am mers la notarul şi notărăşiţa, când erau numai singuri, şi

Adaus la „Revista politică şi literară'! La acest loc publicăm ori-ce fel de reclame, anunţuri şi inserţiuni pelângă următoarele taxe:

Pentru fiecare cm, • se plăteşte 6 fii. de prima publicare. — Pentru publicările ulterioare 4 fii cm. G

Stilizarea anunţului la dorinţă se face gratuit din partea Administraţiei.

•

Măcelărie si afumătorie!

IULIU B A R T O G - B L A J . I-şi recomandă prăvălia bogat asortată cu toate

'• article le de măcelărie şi afumătorie: . Pe lângă un serviciu prompt, curat şi solid se vinde:

1 chilogram carne de vită cl. 1. . . . —.80 fii. II —"72

; „ „ „ „ viţel tinăr . . . - ' 8 8 „ „ porc 1-20 „

„ „ „ „ miel —"96 „ D e ~ a l e a f u m ă t o r i e i :

1 chilogram cârnaţi de Paris . . . . 1*60 fii. polon 1-20 „

„ „ caş de porc 1 "20 „ „ „ Kaiserfleisch . . , . . 1'70 „ „ „ slănină papricată . . . . 1 "60 „ „ „ slănină albă 1 "40 „ „ „ unsoare topită acasă . . 1 "60 „

Mă rog de sprijinul generos al publicului românesc Cu distinsă stimă;

luliu T3arioc.

1 m 1

C E L D I N T Â 1 U A T E L I E R M E H A N I C A L U I ;

NICOLAU I0AN0VICI, B L A J , S t r a d a P o d u l u i N o . 2 1 1 .

Pregăteşte pe lângă preţuri moderate, tot felul de l u c r ă r i <le f i er , aranjază f â n t â n i cu p u m p e , a p a d u c t e e l e c t r i c e ; găteşte din nou ori ia în reparare c u p t o a r e , face p o r ţ i d e f i er şi d e d r o t după ori-ce m o ' del, face g r i l a j e la morminte şi la trepţi, r o l e t e şi p e r d e l e pentru prăvălii şi o r i - c e

l u c r ă r i d i n b r a n ş a m a ş i n ă r i t u h i i .

S e află d e v â n z a r e în or i -ce t i m p :

pluguri, cuptoare, diverse maşini şi lu­

cruri de fier.

O r i - c e c o m a n d e Ie e x e c u t ă l a t imp ş i c u l a n t !

Restaurant romînesc în Blaj! A m onoare a înştiinţa marele public ro­

mânesc, că din 1 April ie n. c. am preluat con­ducerea restaurantului „ L A S T R U G U R E " , fost-a proprietate a lui Ungar Gyula.

în vreme ce mă rog de sprijinul generos al publicului românesc, promit a-mi da toată silinţa să servesc spre mulţumirea tuturor.

P r e ţ u r i m o d e r a t e !

V i n u r i e s c e l e n t e !

M â n c ă r i g u s t u o a s e !

Se pot face şi Abonamente la masă în preţ convenabil !!

Cu distinsă stimă :

B L A J , luna Martie.

loan Săcărean,

„HOTEL UNIVERS" Cel mai mare, mai

vechiu si mai modern aranjat hotel în B l a j (Balázsfalva)

p r o p r i e t a r :

C A R O L N A G Y . O d ă i p e n t r u p a s a g e r i , r e s t a u r a n t , c a ­f e n e a , p r e ţ u r i m o d e r a t e , s e r v i c i u p r o m t

ş i c u l a n t m â n c ă r i g u s t u o a s e v i n u r i , e s c e l e n t e .

MF** Să ne creăm o clasă de mijloc, căci numai prin ea n<2 vorcţ putea ridica!

Să sprijinim pe meseriaşii şi co* mercianţii români, căci ori*cum, ei sunt a*i noştri si numai dela noi se pot aştepta la sprijin!

Acela care nu vrea să cu* noască pe ai săi, pe sine nu se cunoaşte!

Banul ce*l dai la ai tăi nu este pierdut, căci el sporeşte numai a* verea naţională, care este a noastră a tu* turora.

Deschideţi*Va ochii şi mai slăbiţi cu critica, căci e mai de preferit să fi înşelat de I O ori, decât să învi-nueşti odată pe nedreptul !

Chiar dacă a*ti avea mo* t

tive sä fíti uneori nemulţumiţi, nu uitaţi, că jertfa voastră este jertfa, ce o cere idealul dela om, o jertfă incomparabil de mică în raport cu cauza, ce o serviţi !

Abonamentul la „REVISTA POLITICĂ ŞI LITERARĂ: Pe un an întreg 1 2 coroane.

Pentru studenţi, învăţători şi preoţi dela sat pe ., an

în România şi străinătate pe un an

V A S I L E B I N D E A pantofar în Blaj. Pregăteşte tot felul de ghete executate în cei mai

: modern fason pe lângă preţuri moderate.

S h e t e a m e r i c a n e . — f a s o a n e f r a n c e z e ! = S e r v i c i u p r o m t şi c u l a n t ! S z T i z ^

E U G E N N I C O L A Atelier de maşini şi pluguri în B L A J B A L Á Z S F A L V A .

Şi>a câştigat un frumos renume, pr in p r e

gătirea celor ma i b u n e pluguri de oţel şi in--

strumente economice.

Face p lugur i de o brazdă cu bârsa, cor'

m a n u l şi fierul din oţel; p lugur i din fier bătut;

p lugur i schimbătoare din fier vărsat.

Pregăteşte maşini de sămănat cucuruz,

maniş i de săpat cucuruz, maşini de îmblătit

mânate cu m â n a ; maşini de îmblătit purtate

cu ca i ; maşini cu v a p o r ; motoare cu benzin,

maşini de tăiat nutreţ şi napi pe cum şi tot

soiul de maşini economice.

Primeşte tot felul de reparaturi. P e n t r u or iee l u c r a r e s e g a r a n t e a z ă .

L u c r ă c u p r e ţ u r i l e c e l e m a i m o d e r a t e .

P r e ţ - c u r e n t se tr imite la c e r e r e grat i s şi f r a n c o .

a r S e af iă de v â n z a r e :

Dr. Aug. Bunea: Mitropolitul Dr. loan Vancea, schiţă biogr —'20

— Cestiuni din dreptul si istoria bis. rom. I—II. 3-40

— Istoria scurtă a bisericii rom. unite cu Roma din Şematismul iubilar 8' —

— Vechile Episcopii româneşti a Vadului, Geoagiului, Silvaşului şi Bălgradului 2'50

— Episcopii P. P. Aron şi D. N o -vacovici 4'50

— Discursuri, Autonomia biseri­cească, Diverse 5'—

— Ierarhia Românilor din Ardeal şi Ungaria 3"—

— Mitropolitul Sava Brancovici . 1'50

Dela Librăria Tipografiei Sera. Teol. gr.-cat. din Blaj se pot procura: Cor.

Goga Octavian. Poezii 1'— — Ne chiarnă pământul 2"—

Hodoş Constanţa. Frumos! —'50 — Martini 1*— — Departe de lume 1'50

Iorga N. Istoria Literaturii române în seclulXIX I. II. a 5 IO"—

— Neamul Românesc în Bucovina. . . 2*50 — Istoria lumei 2*50 — Istoria bis. rom. v. 1 1'50 — Istoria românilor 3 '—

fules Brun. Moşneagul deia munte. . . 3 .— Livescu Floarea Marin. Nu se cuvine. . 150 Manolache Holda Ion. Feţe 1'50 Pop Vasile. Domniţa Viorica 2"—

— Cum iubeşte b fată 1*50 — Prin Vraja dragostei 2"— — Fericirea se cucereşte 1*50

Popovici Aurel C. Vorbe'înţelepte. . . . 1'50 Petrescu N. Petra. Ilie Marin 1*50 Paul Augustin. intre Someş şi Prut. . . 1*50 PayotJules. Educaţia voinţei.'. . . . . 1*50 Sadoveanu M. Povestiri. 1*50

— Şoimii 1'50 — Dureri înăbuşite 2'— — Crâşma lui Moş-Precup 2'— — Povestiri din Răsboiu, 2 - — — Floare ofilită 2' — — Amintirile Căprarului Gheorghiţă. . 2'— — Mormântul unui copil 2"— — La noi în Vişioara 2"— — Insămnările lui Niculae Manea . . 2'— — O istorie de demult 2'— — Vremuri de bejenie 2"— — Oameni şi locuri 2"—

Sandu Aldea fc. Drum şi popas. . . . 1*50 — In urma plugului 1'50 — Pe drumul Bărăganului 1 "50 — Cărticica Plugarului —'50

Slavici Ion. Din Bătrâni 2'50 — Nuvele. Vol. I. şi II. a 1*50 . . . 3 —

Urechia Nestor. In BÚcegi 1'50 Vlahuţă Al. Clipe de linişte 1*50

— România Pitorească 1'50 — Poesii 2'—

Verzea Zoe. In lumea de azi 1'50 Alexandri V. Op. comp. Poezii. 344 pag. 1'50

— Op comp. Teatru. 5 voi. a 1*50 . . 7*50 Alexandrescu Gr. Versuri şi proză . . . l ' 5 o Bălcescu N. Istoria Românilor sub Mihai-

Vodă Viteazul 1*50 Bolintineanu D. Poezii 1'50 Creangă Ion. Opere complete 1'50 Eminescu M. Poezii 1'50

— Poezii postume 1*50 — Op. comp. Literatură populară. . . 1'50 — Geniu pustiu 2"50 — Scrieri politice şi literare. Vol. I. . 2'—

Cor.

Filimon Nicolae. Cicoii vechi şi noi. . . 1'50 Ispirescu P. Op. comp. Legendele sau

Basmele Românilor. Vol. I. II. a 2*50 5'— Negruzzi C. Op. comp 1*50

— Poezii şi proză 1*50 Nicoleanu N. 'Cârlcva V. Stamati C. Poezii

si proză 1*50 Odobescu Al. Vol. I. II. III. a 1*50 . . . 4*50 Pann Anton. Opere complete 1*50 Adam loan. Năzuinţi 1'50 Bârseanul Ion. Dor pustiu 1*50

— Popasuri vânătoreşti 1'50 Bassarabescu I. A. Vulturii 1'50 Beldiceanu N. N. Chipuri dela Mahala . 1*50 Boureanul E. Povestiri din copilărie. . . 1*50 Caraivan Virgil. La şezătoare 1'50 Coşbuc G. Valuri alinate 1*50 Cuza A. C. Naţionalitate în artă. . . . 1*50 Cunţan Maria. Poezii 1*50 Dunăreanu N. Chinuiţii 1*50 Delatismana. 100 de basme şi istorioare

pentru copii 1*50 Flammarion C. Tainele cerului 1*50 Gârleanu Em. Cea dintâi durere. . . . 1*50

— Suflete 1*50 Genlis dna de. Povestiri morale pentru

tinerime 1*50 Gorun. Ion Taina a şasea 1'50 /. Dragoslav. La han' la trei ulcele . . l - 50 Natalia Iosif. O primăvară 1'— G. Coşbuc. Balade si Idilie 3*—

— Fire de tort .' 2*50 — Cântece de vitejie 1*— — Eneis, traducere din Virgil. . . . 2*50 — Războiul nostru pentru neatârnare . 95 — Povestea unei coroane de oţel . . 1*50 — Crestomaţia pentru toţi români . . 9 0

Dr. I. Raţiu. Viaţa şi operile lui Andreiu Mureşian. 8° .' 2*—

— Studii şi biografii 2*— — Vasile Cârlova 1'— — Timoteiu Cipariu. Viaţa şi activi­

tatea lui '. . . . 1*— — loan Rusu not. biogr 50 — A. Fabian „ „ 1'— — Dascălii Noştri. Scurte notiţe din

viaţa şi activitatea lor 1*— A. Gura. Visuri trecute 1'—

— Icoane 1*20 — Eminescu şi Coşbuc 1*—

/. Agârbiceanu Dela ţară 1*50 Silvan Gh. Valea albă (roman) . . . . 1*50 Tzigara-Samurcaş. Muzeul neamului ro­

mânesc 1*50 — Arta în România 4'—

Dumbrava Bucura. Haiducul (roman) . 2"— Delavrancea. Apus de soare, dramă în 4 acte 2*—

li-am cerut pe Marioara în căsătorie. Ei n'au râs, notarul n'a zis nimic, dar notără-şiţa a zimbit, ori mi-s'a părut mie. Ba da, a zimbit. Notarul, om cu minte, când am ieşit eu ca trăznit de pasul ce l-am făcut, vine după mine: »D- le Vaier, să nute superi, dar ce-am putut noi zice ? Ce răspuns să-ţi dăm ? Ni-ai spus numai de-odată aşa, fără nici o pregătire. Să nu te superi, d-le Va ie r !« .

A doua zi aveam să duc nişte scrisori la Primărie; când am ieşit, m'a văzut no-tărăşiţa. Dar că m'am întors îndată, fiindcă mi-am uitat tabachera, nu a văzut. O aud povestind în chilia vecină cu cancelaria, cu Mărioara. N'am ascultat în vieaţa mea ce povestesc oamenii fără să ştie ei dar acum am ascultat.

»Auzi , Marioară, scriitorul te-a cerut ieri de nevasta«.

Ea nu-i răspunse decât după o vreme. » D . Vaier, mamă ? — Da, da, scrii torul«. Fata iar nu răspunse îndată. »Cum veţi gândi d-voastră. D. Vaier

nu-i de loc urât«. Aici a trebuit să mă las pe un scaun

că, mi-se tăiau picioarele. Notărăşiţa se răsti cătră fată. » C e gândeşti tu, fată, ai învăţat atâta, ai

o cultură, pe când el nici gimnaziul nu-i are«. Răspunsul fetei, de astă dată, urmă

repede.

»Nici gimnaziul!« — Glasul îi erâ plin de mirare.

— Nu. A r e sase clase si trei ani a servit la miliţie, dacă n'a avut gimnaziul.

— Adecă d. Vaier n'are gimnaziul. Eu credeam c ă . . . « Şi n'am mai auzit nimic. Dar nici scrisori la Primărie n'am mai dus. A doua zi, am spus notarului, că mi s'a deschis un post cu mult mai bun la un advocat. Să facă bine să mă lase. Erâ numai luna jumătate, dar el, cinstit Român, îmi plăti luna întreagă, — şi am plecat, deşi nu-mi erâ deschis nici un post.

Acum mi-am câştigat aici unul. M'am înfundat şi eu într'o cancelarie. A m noroc că-s dedat cu munca asta: lucrez ca o maşină, altfel n'aş putea face nici o ispravă. Praful ăsta mult nu-mi place, dar la sat nu mai pot stă, că ori ce sat îmi amin­teşte prea multe. Aici , nici nu ies nicăiri. Numai dela 5—7, aci, la crâşma mărgi­neanului ăstuia. Al t timp mai bun pentru a te distrage, eu nu-mi pot închipui. Dar astea au trecut toate. A fost o dragoste veche. Nu ştiu cum numără oamenii vea­curile, dar eu aş zice că dragostea asta a mea a fost înainte cu câteva veacuri. Şi după alte câteva veacuri mă voiu stinge şi eu, aşa, înfundat în vre-o cancelarie. Ce să tac, vezi că eu n'am gimnaziul, că, de-1 aveam, ar fi fost altceva«.

Trădătorii în urma situaţiunii excepţionale po­

litice, în care trăim, în lipsa unei con­duceri, care să se estindă asupra tuturor manifestaţiunilor de viaţă a poporului românesc, în urma stării aşa de înapo­iate culturale şi economice, âdăugându-se apoi nenumăratele curse şi ademeniri, ce ni-le opun adversarii noştri, — am ajuns să ne îngrozim de numărul cel mare al uscăturilor, al trădătorilor de toate soiurile, cari, cu cât a fost mai înteţită lupta, ce a trebuit să purtăm în vremea din urmă, cu cât am fost mai neînduplecaţi în afirmarea drepturilor noastre, cu atât şi ei, au ieşit tot mai mulţi din noaptea lor, ca să se adeve-

de neam. rească şi de data asta adevărul nestră­mutat, că: »dacă ai spre soare drumul, umbra este-'n urma ta«f

Am ajuns ca o mulţime de viţii din cele mai urîte, cum sunt mai ales nepăsarea şi egoismul, nu numai să bântuiască liber, ci să se ridice cu un cinism revoltător de-asupra tuturor vir­tuţilor de odinioară, pretinzând să le preschimbe direct în antipodele lor.

Care dintre cei-ce au suferit pentru causa românească, ori au luptat mult şi greu, încât pe urmă le-au secat puterile, ori au jertfit, încât nu au putut strînge bogăţiile în grămezi, — care dintre su­fletele alese, încălzite şi luminate la

flacăra unui idealism curat, nu s'a în­tâlnit în viaţa sa cu astfel de monştrii, fără pic de simţ pentru căuşele publice, cinici în faţa oricărei manifestări de conştiinţă, rîzându-te în faţă pentru fră­mântările cele mai nobile a-le sufletului tău şi făcându-şi un titlu de glorie din nemernicia lor?

Care dintre cei buni nu a rost ter­felit de aceşti oameni lacomi şi perfizi, cari pentru a-şi micşora păcatul şi a-şi ascunde goliciunea, au lovit în toată lumea, au împroşcat în toţi cu tină, au pângărit principii şi virtuţi', ca nimeni se nu rămână mai curat ca dânşii, şi nimic mai sfânt ca egoismul lor sălbatic?

Da, egoismul neînfrânat, cu toate viţiile născute din el, cum sunt: indo­lenţa, pofta de avere, sgârcenia, îmbui­barea, nedreptatea, ambiţia deşartă, cru­zimea etc., — a ajuns să facă şcoală la noi, iară tu, cu iluziile tale în cele mai multe cazuri: »eşti pierdut şi eşti ridicoU!

Dar în vremea din urmă, ne-am perfecţionat aşa de mult în arta răutăţii, încât nu mai avem de a face numai cu oameni egoişti de gradul întâiu, cari întrelasă a face bine, dar nu fac mai mult rău, de?ât le cere interesul lor propriu, ci ne întâlnim azi tot mai des cu egoismul potenţ'iat, care face rele incomparabil de mari faţă de profitul, la care se poate aşteptă, ori face răul numai pentru plăcerea de a vedea pe alţii suferind. între aceştia se numără cea mai urîtă specie de oameni, cele mai perverse brute, căci răutatea lor se ridică chiar în contra firii lor proprii, şi aceştia sunt trădătorii de neam!

Pressa noastră naţională a semnalat pericolul, ce ne ameninţă pe urma lu­crării de sobol a acestor tărîtoare im­becile, pressa noastră naţională a alarmai opinia publică, dară ea încă tot nu-şi dă verdictul, tot mai întârzie să isbeasqă la pământ pe aceia, cari se fac vinovaţi, de cea mai odioasă crimă, care şi mic­

şorată prin alte simţăminte, afară de răul ce-1 produce, întâmpină numai scârbă şi ruşine.

„Senatus haec vidit, populus intel-ligit, hie tamen vivit!" — am putea exclama cu Cicero! Şi de fapt, ori şi în cătrău ne-am întoarce, în adunări, în reuniuni, la festivităţi şi la banchete, pe aceşti monştrii î-i găsim pretutindenea, ei stau cu noi alături, ne înveninează raporturile, ne tulbură sângele, dară pentru aceea îşi ţin locul, de multeori în fruntea instituţiunilor noastre, tot­deauna în contra noastră! îi ştim, îi cu­noaştem, î-i despreţuim din suflet, pentru aceea totuş le întindem mâna, î-i me­naj em pecum menajezi o fiară, de care-ţi este groază, ba la adăpost de ochii lumii le îngăduim fără să-i ţintuim la părete ca în draga lor voie să-şi ex­pectoreze tot veninul şi să-şi urle în­treagă sălbătăcia!

Şi apoi cei mai slabi de înger, drăguţii diplomaţi, cari cu un tupeu de nevinovată stupiditate, îşi depun în mâna acestor renegaţi măruntele lor afaceri, ah! cu ce suveran dispreţ pri­vesc la tine, care nu poţi înţelege înalta diplomaţie: de a stoarce tot profitul, ce ti-se îmbie, de a nu întrelasă nici o oca-siune fie ea ori cât de infamantă pentru aţi aranja plăcut trebşoarele!

Astfel să sufer la noi mişeii, asttel să demoralisează la noi simţământul public!

în faţa acestor rele trebuie să luăm încă de cu bună vreme cele mai severe şi mai radicale măsuri! Trebue să as­tupăm toate găurile şi să înfundăm toate crepăturile, prin cari aceste târâtoare hidoase şi-ar putea împinge înainte scârboasa lor făptură!

Trebuie să-i isolăm, să-i scoatem din toate societăţile noastre şi să le în­fierăm pecetea infamiei pe frunte!

Vremurile mari prin cari trecem astăzi, ne cer cu tărie elementară, ca îna­inte de toate să curăţim codrul de uscături!

A. Ciato.

Nr 6. R E V I S T A P O L r n C A Ş I L I T E R A R A Pag. 187.

P R I N V R E M U R I * ) . ('Povestea neamului).

Feeric simbolică pentru iealru, în 6 momente. (Fragment).

Scena e despărţită în două părţi printr'o cortină, care închipue păretele dintre două săli de tron alăturate, gătite cu toate podoabele şi strălucirea domnească.

Tronurile goale, rămân cu braţele lor desfăcute ca într'o aşteptare, având fiecare pe spătar marca ţărei. I'e unul q acvila şi pe altul un cap de zimbru. — In sala din dreapta stă Valha, iar în sala din stânga Malva.

La ridicarea cortinei se văd cele două surori puse in lanţuri şi îmbrăcate ca domniţe. Ele stau fiecare pe câte un scaun rotund, în câte un colţ, rămase aşa uitate şi frânte de obidă, singure în tot pustiul palatelor dom­neşti. După un moment dela ridicarea cortinei, atunci când muţenia şi singurătatea de pe scenă, ineepe s'apesc şi să se simtă, Valha, face o mişcare de silă de pe scaunul ei şi se ridică. Malva rămâne încă în abatere.

Scena I. Valha. Singură . . . (îşi priveşte manile le­

gate) şi în lanţuri ! . . . Pustiul sălii domneşti, cu muţenia grea a palatului, m'apasă şi mă strâng, ca şi gratiile unei închisori. (întorcându-se spre tron face câţi-va paşi şi s'opreşte).

Tată . . . şi voi surori . . . unde sunteţi ? — (Rămâne aşa mută).

Malva, (ridicându-se cu greu). Domniţă! . . . Mi-se închină robii în cale. . . Poporul cel mult mă slăveşte şi totuş . . . la ce folos? Sunt în lanţuri! . . . (Priveşce în lungul manilor). Ce pot însă să fac? — eu, care sunt singură în lume! . . . (Cade iarăş pe scaun şi plânge cu capul în piept).

Valha. în tronul acesta trebie să fi domnit tata. . . Strălucirea şi bucuria de-atunci, m'ajunge din depărtare, ca amintirea unei cărţi cetite de-demult. . .

Da . . . da.. . A fost odată un împărat. . . . (Se pierde ca zăpăcită şi face sforţări să-şi amin­tească, dar nu mai ştie nimic. La urmă ca într'o ultimă silă:) . . . . şi împăratul acela trebuie să fi fost tatăl meu. . . (Cade în genunchi pe treptele tronului şi-şi continuă plânsul înecat).

Malva, (cu ochii plânşi se scoală obosită şi tristă).

Scena II. Primul Smeu. Iubirea mea, nu face cât

toată libertatea după care plângi ? Ce-ţi lipseşte? — N'ai răma^ tot tu stăpână? Valha, (tristă şi învinsă, ridică manile şi

i-le arată.) Manile. . . Uite manile mele. . . Primul Smeu. Manile — manile . . . ţi-am

spus, că lanţurile acestea nu sunt veşnice. . . .

* ) Subietul acestei feerii este un basm, alcătuit cu elemente din folclorul nostru, care are întregimea şi in­teresul lui ca dramă proprie — lăsând însă să se între­vadă alegoric, momentele prin care a trecut neamul nostru cel atât de încercat.

Momentul care se dă aici, este starea tristă în care au trăit Moldova şi Muntenia până la Unire.

Verde-împărat simbolizază poporul cel mult, neamul nostru, care după ce-a căzut din volnicia lui, s'a tras prin veacuri şi-a trăit cu cântecele şi glumele lui, până s'a ridicat iar' în cinste.

(Dând s'o desmierde). Speră însă şi mai ales cearcă să mă iubeşti din inimă. Nu mă privi aşa încruntată, nu te feri. . . . (Cearcă s'o cu­prindă). Apropie-te de mine, topeşte-ţi sufletul în sufletul meu. . . . (Când dă s'o sărute, Valha ţipă şi se trage din braţele lui).

Valha. Fugi dela mine, eu rămân cu su­fletul şi trupul meu, vreau să trăiesc vieaţa mea, vreau să-mi simt simţirile mele. . . .

Primul Smeu, (furios). Aşa? — bine . . . . vom veda la urmă cine

e mai puternic. (Iese mânios pe uşa din fund. Valha face câţiva paşi şi priveşte speriată pe urma lui, după care cade înfrântă pe un scaun, oftând prelung şi rămânând aşa tristă.)

Malva, (venind cu grije din fund, priveşte bănuelnică împejur).

Când are să vină şi liberatorul meu ? Po­veştile vorbesc de-un Făt-frumos, care va des-robi noroadele din asuprire. . . . (Strigă tare:) Unde eşti tu Făt-frumosul meu? (Uşa din fund se deschide şi întră Smeul al doilea, cu apucă­turile mincinoase şi vorba falsă).

Scena III Smeul al doilea. M'ai chemat, Malva? Malva (surprinsă) Pe tine? — nu . . . . nu

te-am chemat. Smeul al doilea. De ce nu vreai să vezi

tu Malva, că eu sunt Făt-frumos cel aşteptat, eu sunt mântuitorul tău. . . .

Malva. Ţi-am gustat din dragoste şi ţi-am văzut si mila . . . . pentru ca să înţeleg că scă­parea mea nu e în tine. . . .

Smeul al doilea. Nu te inbesc eu în de-ajuns ?

Malva, (revoltată) Iubirea ta este batjoco­rirea mea.

Smeul al doilea. T o t îndărătnică şi rea cu mine.

Malva, (tristă) Numai atât cât poate fi o roabă. . . . (îi arată manile înlănţuite).

Smeul al doilea. 0 . . . biată fată ! . . . E drept, vieaţa în lanţuri e tristă, chiar când ci­neva are pe cap o coroană ca tine. . . . Dar ce pot face eu? (Apropiindu-se tot mai cald) Uită însă lanţurile. . . . N'ai tu in schimb toată inima mea f Să ne iubim amândoi, să ne iubim atâta, încât să fim un singur suflet! . . . .

Malva, (aspru.) Iubirea ta ar fi mai grea decât lanţurile acestea. . . . Căci lanţurile rugi­nesc, sau . . . se pot rupe, dar dacă mi-oi pierde sufletul, rămân roabă pentru veşnicie. . . Nu . . . nu.

Smeul al doilea, (înfuriat.) Ce nu vreai să faci cu binele, ai să faci de nevoe, lasă. . . . (Iese prin fund mânios.)

Pag 188. Nr. 6.

Malva, (rămâne cu ochii după smeu, ca târâtă după vârtej.) Soartă blăstămată, la câte încercări mă supui ! . . . .

Valha, (ridicând capul.) Tată! . . . tată! .<. . Cine e oare tatăl meu? . . . Am eu fraţi şi su­rori? — sau numai duşmani! Ghimpele cel ve­ninos e însă vecina mea Malva. . . . A ! . . . ce vânzătoare! . . . (Ameninţă cu capul înspre Malva.)

Malva, ise lasă într'o întindere de braţe, ca într'un sprijin de amărăciune, privind la ma­nile ei legate.) Ei, să am eu măcar o soră sau un frate, mi-ar fi cel puţin de-o mângâiere . . . dar aşa, numai duşmani împrejur. . . . Şi vecina mea Valha. . . . Ah! . . . cât o urăsc. . . . ( A m e ­ninţă cu capul înspre Valha. Rămân amândouă un moment sfidându-se de după ziduri. — în vremea asta s'aude de departe o doină, care se întăreşte cu cât se apropie. Valha şi Malva rămân amândouă ascultând. Câncecul se opreşte mai întăiu la uşa Malvei.

Valha, (uimită.) Frumos cântec . . . dar cât de trist! . . . S'ar părea că plânge sufletul unui neam întreg în versurile acestea. . . . (Se duce în fund ş'ascultă dela o fereastră.)

Malva, (ascultă, făcând un pas spre fund.) Trebue să fie nişte cerşitori . . . dar ce cântec maestru! Parcă-mi regăsesc tânguirile sufletului meu în viersurile lui. . . .

Valha, (care se uită pe fereastră.) Un bă­trân orb. dus de mână de o feţişoară care cântă, iar mai în urmă un flăcăiandru. — Trebuie să fie copiii lui. . . .

Malva. Mi-se pare că vin la mine. (Se dă înapoi până ajunge în faţa scenei)

Valha. Au intrat la vecină, --- trebuie să treacă şi pe la mine pe urmă. — A m să le dau un ban, sărmanii . . . ce frumos cântă fata aceea! (Valha se duce la o măsuţă din fund şi se pleacă cu faţa mult, ca şi când ar căută ceva şi-apoi stă şi aşteaptă.)

Malva, (cuprinsă de fiori.) Nu ştiu ce am că tremur. . . . Mi-e frică ca de-o presimţire urâtă. . . . Ce caută săracii aceştia la mine? . . .

Scena I V . (Uşa din fund se deschide şi întră Verde

sprijinit de toiag. Doina, încetând cântecul să ţine din urmă. Pâcală întră şi el şi să învârteşte împrejur, privind distrat la toate).

Verde, (dupăce şovăe câţiva paşi să opreşte dornic şi pipăe întunerecul dimprejur cu tremu­rările lui din cap, îndreptându-se ca după o lumină).

Malva!.. Unde eşti tu Malva ? . . Apropie-te şi-mi întinde mâna.. . .

Malva, (aspru şi cu trufie). Cine eşti tu orbule? — şi ce vrei dela mine?

Verde. C u m . . . nu mă mai cunoşti? — tu eşti fata mea cea mică, Malva, — bălaia tatiii...

Malva, (cu dispreţ). T u ? . . . tatăl meu? — tu, un cerşitor orb ?

Verde, (încercând să fie mândru). Eu sunt Verde-împărat, cel vrăjmăşit de Piază-rea, —

care am ajuns orb şi cerşitor în împărăţia mea, chiar. . . .

Malva. Tatăl meu e din viţă de împăraţi, nu din prostime ca t ine . . . .

Verde. Soarta să joacă cu viaţa oamenilor, cum se joacă vântul cu coama copacilor, aci îi ridică, aci îi coboară, — dar la urmă ei rămân tot drepţi. . . .

Malva. Tatăl meu nu putea să cadă chiar a a de jos, cum eşti tu bătrânule

Verde, (sfâşiat). Dar uită-te la mine şi cu­noaşte sub asprimea feţei de azi, urmele trăsă­turilor de demult. . . . în vocea mea răguşită, nu mai tresare duioşia şi desmierdarea de altădată!?

O! blestem fără milă! Dacă aşi avea ochii, — ochii mei te-ar înduioşa mai degrabă, — dar aşa, cu orbitele goa le . . . te p iu esc ca prin două genuni de întunerec şi te înspăimânt.. . .

Doina, (la urechea bătrânului). E cu manile în lanţuri.

Verde. Vai! Malva, (înţepată cătră Doina). Sunt însă tot

domniţă, nu o desculţă ca tine. . . . Pâcală. Apoi că boerie de asta! — leha­

mite . . . Mai bine întingi în sare şi te uiţi Ia soare, decât să mânânci mult şi să cauţi în pă­mânt. . . .

Hai moşule, că tot noi te iubim mai mult (Pe când Verde cu Păcală şi doina ies, Malva sbucneşte în plâns din urmă).

Malva. Iată ce zile am ajuns! Auzi, un orb păcătos, să mă facă de râs, zicând că mi-i tată! . Bine că n'au tost smeii acasă, că m-aşi fi ruşinat mai rău.. . .

(Se razimă de-o colonadă plângând. De afară s-aude iar Doina, care se opreşte la usa Valhei).

Valha, (care în ultimul timp a întins urechea în spre zid ca s'audă ce se vorbeşte dincolo.)

Mi-se pare, că sgârcita asta de vecină, a dat afară pe cerşitori. Cine s'a mai încălzit însă pe lângă ea!

(Uşa se deschide şi întră Verde tot înainte, cu aceleaşi mişcări, iar după el Doina şi Păcală).

Verde. Valha . . . nici tu nu mă mai cunoşti, Valha?

Valha. Cine eşti ? Verde. Sunt eu, Verde-împărat tatăl tău... . Valha. (indignată). Eşti un cutezător, pri-

beagule . . . . Verde, (ducând mâna la frunte) Doamne! —

Ce vis g r e u ! . . . Ce blăstăm pe neamul meu, ca să nu se mai cunoască frate cu frate. Va lha! . . . — nu-mi mai cunoşti vorba? şi copiii să uite pe părinţi . . . .

Valha. (Pipăe-te şi vezi ce sgrunţuros şi nespălat eşti şi apoi întreabă-te dacă poţi fi tatăl unei domni ţ e . . . .

Verde. V a l h a . . . şi stejarul bătrân are coaja crepată şi sgrunţuroasă şi cu toate astea asvârle vlastari frageţi, cari s'avântă în soare . . . .

N r . j j . R E V I S T A P O L I T I C A ^ 1 L I T E R A R A . 1'asr. I M ) .

Valha. Mai înainte de a te da afară, te mai întreb încă odată: — Cine eşti ?

Verde. Cine sunt? — tu nu mă mai cu­noşti? (Cu mândrie greoae). Sunt Verde-împărat!..

Apropie-te şi cunoaşte-mă, că sunt din neam mare, şi dacă m'ai griji şi iubi, ar fi pentru cinstea şi tăria ta . . . .

Valha. (Cu silă). Atât de păcătos şi grosolan, cum poţi să fii.. . .

Verde, (îi tae vorba, truiaş). Eu sunt brazda neagră şi ploată, din care creşte spicul delicat şi sprinten. . . . Eu sunt balta închisă şi noroioasă, de pe care se ridică aburii uşori şi curaţi, care tremură în razele soarelui.. . !

Eu sunt. . . . (Cu vocea înceată şi sfârşit de puteri) eu sunt poporul cel mult şi necunoscut, din care v'aţi ridicat voi stăpânii.. . . (Tare ca in desperare) Eu sunt tatăl vostru, Valha şi Malva, cunoaşteţi-mn....

Valha, (revoltată). E^i afară . . . eşi aiară.. . . (în sine). Auzi? — soră cu Malva şi fiica unui cerşitor. . . .

Păcală, uitându-se batjocoritor la Valha. Las-o mai domol, că-ţi zornăe lanţurile dela mâni, cucoană. . . .

Verde. Şi Valha e-'n lanţuri ? Doina. Şi ea sărmana fermecată!.. Verde, (fără nădejde şi grăbit). Să mergem

înaintea lui Făt-frumos.. . . Numai el va deslega blestemul. . . .

Doina. Ce tristă soartă!.. . (lesă cu toţii). Valha, (îi urmăreşte cu ură din ochi şi

după ce-i vede plecaţi, face câţiva paşi iuţi în spre uşă, dar se opreşte brusc la mijlocul dru­mului, ca şi când s'ar fi răsgândit din prima ei pornire).

Ori lasă-i. . . . A r fi trebuit asvârliţi pe scări, ticăloşii. (Din depărtare s'aude cântând Doina, care se perde cu încetul. Valha să dace de priveşte prin geamul din fund).

Malva, (desprinzându-se de lângă coloană, trece tristă în lungul scenei).

Şi-'n toată vremea aceasta nici o mângâiere, nici o speranţă nouă! . . .

(Oftează şi se aşează abătută pe un scaun rotund din stânga).

Valha, (dela fereastră). Ce văd? — Un că­lugăr s'apropie grăşit de palat. (Vine repede în scenă). O, credinţa, — iată izvorul de mântuire al sufletelor!... Venirea omului acestuia sfânt, va fi o mângâiere pentru mine.

S c e n a V .

(Se deschide uşa şi întră călugărul cu crucea în mâni. El închină sala şi binecuvintează pe Valha, care mărmureşte cu ochii în jos) .

Călugărul (umilit) Dumnezeu să te aibă în paza lui, tristă domniţă, . .

Valha. Dumnezeu este tatăl nostru al tu­turor . . .

Călugărul, (ca în friguri de evlavie). Bat vânturi rele asupra creştinilor... Cetatea sfântului Constantin, leagănul crucii şi podoaba Răsăritului, a căzut sub turci!...

Valha, (atinsă şi dusă). V a i ! . . . Ce mai ră­mâne lumei din mândria ei?

Călugărul, (plângând mincinos). Şi noi . . . servitorii crucei. . . am apucat care-'ncotro, ca să cerşim codrul de pâne.

Valha, (cu generositate). Să fiţi bine veniţi în ţara noastră... Aici veţi ajunge iarăşi în vol-nicia cea perdută... Vă dau avere . . . vă ridic la cinste, ca pe nişte oameni veniţi din locurile sfinte... V o i să vă închinaţi numai pentru noi păcătoşii! . . .

Călugărul, închină iarăşi sala cu crucea lui şi apoi ^ice cu ipocrizie: Noi atâta ştim, să slujim pe Domnul . . .

Valha. Ascultând rugăciunile voastre şi vă­zând suferinţele martirilor, vom sui şi noi mai uşor Calvarul nostru...

Călwjărul. Mântuirea oamen lor e în credinţă. Să nu vezi şi să n'auzi nimica decât aceea ce îţi arată şi spune cărţile sfinte...

Valha, (plecând capul). Ne încredem în voi cu tot sufletul...

Călugărul. Atunci stai colo pe scaun... (Ii arată un scaun; Valha se aşază cuminte). Aşa, acum închide ochii şi închipuieşte-ţi raiul... (Pe când Valha stringe pleoapele, ca într'o voluptate de credinţă, călugărul o leagă la ochi cu o ba­tistă). Vezi pe Domnul Hristos?

Valha, (visătoare). Văd raiul ca într'o carte zugrăvită

Călugărul, (care o lasă pripit) se uită lacom împrejur. Şi pe Atotputernic? (Aici călugărul începe a cotrolăi de pe unde găseşte şi aşi umplea buzunarele).

Valha, (visând). H, văd pe Domnul Hristos, ca în icoana de deasupra patului meu şi de­asupra, învăluit în nouri e Atotputernicul... (Că­lugărul aleargă prin casă, culege ce poate, des­prinde şi podoabele dela tron şi bagă totul în buzunarele iui nesfârşite)

Călugăria, (pe nerăsuflate). Ce frumos trebue să fie în rai! — Ah, păgânii ceia de turci, numai foc şi jaf au lăsat pe urma lor în lume. . .

Valha, (atinsă). Vai, bieţii creştini!... Călugărul, (încărcat şi ostenit). Atunci să

stai aşa legată la ochi, că eu mă duc să-mi fac rugăciunea la biserică... (Privind apoi la Valha, tresare de-odată ca de un gând erotic şi sugân-du-şi degetele murdar s'apropie în vârful dege­telor şi apucă pe Valha de obraz).

Ama! psichimu... Valha, (ca în vis). Stau cum zici, aştept aşa

mântuirea... (Valha rămâne imobilă, pe scaun, cu ochii legaţi. Călugărul iesă, căptuşit de lucruri, după ce şi-a mai rotit odată ochii lacomi prin sală, să nu-i fi scăpat ceva neluat).

Malva (de pe scaun, ridică ochii în sus rugător). Ultima nădejde, tot dela tine o aştep­tăm, Doamne. . (Se deschide uşa din fund şi întră Călugărul cel spăsit, cu crucea în mâni şi cu buzunarele desgolite. El închină sala cu crucea şi binecuvintează pe Malva).

(Va urma).

Cronica literară. „In clasa cultă".

De I. Agârbiceanu.

într'un volum de 281 pagini, dl loan Agâr -biceanu îşi încheagă în rânduri luminoase cre­dinţele sale despre vieaţa din lumea zisă cultă. Î5unt acestea mai mult credinţe pesimiste, cari te fac să crezi, că lumea nostra cultă e o lume ruinată moraliceşte, care nu mai crede în ideale şi care de mult s'a înstrăinat de gândul de a păstra o anumită solidaritate în avântul desnă-dăjduit, ce se face din partea unor răsleţi sin­guratici pentru emanciparea noastră din întu-nerecul, ce ne învălue, ca şi din pânza de pa-janjen, ce se ţese din partea stăpânirii nedrepte în jurul trupului nostru.

Şi cu tot pesimismul acesta nu-ţi vine, să nu-1 aprobi. Ba cetind credinţele sale scrise în cea mai curată limbă românească aproape la tot pasajul îţi vine, să zici : durere, aşa e! E un pesimism întemeiat, parcă nu-i nimic sforţat, ci totul e bine dovedit de vieaţa reală, ce o vedem desfăşurându-se înaintea ochilor noştri în sânul clasei culte şi parcă de multeori când eşti la sfârşitul unei „Răsplăţi" sau „nepotriviri", „ în clasa cultă" ş. a. te întrebi îndurerat: „Oare ce se va alege de neamul nostru ?" Şi e logică întrebarea asta. E doară întemeiată pe multele motive, pe cari ţi-le dă vieaţa lumii noastre, zisă cultă de azi. Dela aceasta atârnă doar în­aintarea poporului nostru. Şi dacă această clasă e aşa de putredă, atunci bine înţeles acest neam, neamul puternic de ţărani trebuie să se lipsească de astfel de conducători sau să se ferească de a se transformă şi el în clasă cultă, pentrucă această transformare, ar fi preludiul sinuciderii sale. Trebuesc dară separate aceste clase, desfăcute unele de altele pentrucă altcum clasa sănătoasă a ţăranilor, cari îşi trăesc vieaţa în curăţenia de virtuţi patriarchale va fi infectată de boale ce roade tot mai mult la fiinţa lumii. Trebuie adoptat acel tolstoianism rigid, care exclude munca intelectuală şi introduce în locul ei sănătoasa muncă fizică, care ne fereşte de mo­lima civilizaţiei şi păstrează acea sănătate de­săvârşită fizică şi morală, care singură se pare, că ar concretiza acel dor al omului de a trăi mulţămit cu sine şi împăcat cu deaproapele său.

Şi mai din toate schiţele ce alcătuesc v o ­lumul dlui Agârbiceanu răsare acest tolstoia­nism ca o ţântă ideală, pe care şi-o plămădeşte ori ce om ce râvneşte sincer după un bine statornic. în tipurile sale perfect caracterizate

întâlneşti caractere decăzute ca Ana Carenina, ca Wronski şi abia ici colo întâlneşti fiinţe ca Levin şi Kitti. Tipurile cele dintâiu fie bărbaţi sau femei formează — după dl Agârbiceanu — grosul societăţii noastre culte. Sau dacă băr­batul e un om virtuos, atunci femeia e un pro­totip de decăzută. „ în clasa cultă" domnul şi doamna şi cu toţi ai lor simt nişte oameni fă­cuţi anume parcă numai de dragul fiinţei lor, nişte persoane cari trăesc în marginile de tot strâmte ale unui subiectivism pedant, ca să nu-i zic egoism gros. Faţă de aceste tipuri se ridică fiinţa luminată, omul cu calităţi înalte pătruns de un adânc altruism Uie Barbu, dar nici acesta nu poate rămânea, îl răpune tică­loşia, îl ucide boala ce bântue în sânul clasei culte. Soţia lui îşi bate joc de ce are el mai sfânt în lume, de mama sa şi această batjoco-rice a celor mai sfinte simţăminte ale omului îl scoate din rostul activităţii sale în sânul so­cietăţii. — în schiţa „Un candidat" te întâlneşti cu un fanfaron de tinăr candidat de advocat, care nici odată nu zice, ce gândeşte şi nu face, ce zice, ba dimpotrivă atunci când e vorba să-şi pue în faptă vorbele sale, să cruţe să­răcia neagră, care urmăreşte cu nemiluita pe omul nostru dela ţară — atunci dai de acest fraziolog, care impune aşa de mult clasei culte, scoţând afară din casă şi punând pe drumuri pe văduva cu cei câţiva copii ai săi. Zădar-nice-s lacrimile, domnul candidat Dr Petru Iuga îşi execută tirania lui „cultă". — în „Răsplată" u i tinăr profesor e ucis de cătră soţia sa ne­credincioasă, care la început ştia să ascundă aşa de bine dinaintea naivului profesor, care judeca pe toată lumea după sufletul său curat — pornirea sa spre păcat. — în „Nepotr ivi r i" un medic, prietin al mulţimii năcăjite şi îngro­pate în sărăcie, e nenorocit de o femeie, care esploatează în mod netrebnic truda bărbatului său fabricându-şi din agoniseala lui toalete bo­gate şi întinzând pe sama tuturor necăpătuiţilor „culţi" mese bogate. Iar ca această femeie-păpuşe să strălucească în toată goliciunea sa sufletească ni-o arată într'un act de-o stranie neînţelegere: la o masă ce-o dăduse, opreşte supărată pe bărbatu-său de a alergă la frate-său dela ţară, care, conform unei veşti, trăgea de moarte. T e înfiorează parcă cinismul, cu care îi spunea nenorocitului medic, „că ţăranii mor mai greu" în urmă această podoabă de fe­meie — când bărbatul său nu-i mai împliniâ capriciile — fuge dela casă ca o perdită nenorocită, lăsând pe medicul Crainic în tăcerea sa seacă dar care-1 mulţămiâ cu sine însuş. — „Domni-

tredă, ci sunt mai mult nişte fiinţe idealizate de autor. Eelul de vieaţă al acestor soţi, deşi puţin cam închis, monoton, pare idealul de vieaţă al autorului. într'o linişte patriarhală în mijlocul muncii sârguincioase şi a naturii slo­bode, în armonia înţelegătoare şi dragostea se­nină creştinească, întrevede autorul adevărata vieaţă. E un chip de vieaţă aceasta, care nu place firilor expansive şi nervoase de azi, care face pe femeia modernă să fie nemulţămită cu soartea, să protesteze uneori, să blasteme alte­ori, care face urlător pe bonvivantul dornic de străluciri şi de petreceri sgomotoase. Dar cine înţelege rostul serios al vieţii, rostul muncii ne'ntrerupte, acela nu osteneşte în mijlocul unei astfel de vieţi, ci mai vârtors se simte împăcat cu această linişte senină, care se adapă din curăţănia neîntinată a sufletului şi a naturii bogată în frumuseţi şi nepătrunsă. Un astfel de om ca profesorul Pascu înţelege perfect preţul personal al eului său şi cunoaşte bine ce rezultate frumoase poate aduce îmbinarea acestui eu curăţit de păcate cu bogăţia naturii. Ţine la valoarea calităţilor sănătoase ale acestui eu şi nu ignorează influinţa bună pe care o exercită şi trebuie s'o exercite tăria naturii. — în schiţa finală „Moartă" autorul afirmă por­nind din conceptele puţin cam dogmatice-teo-logice nemurirea sufletului.

Ş-acum făcând o reprivire generală asupra acestei cărţi, spontan ajungi la concluziunea: Un preot, un păstor peste o turmă înţelege rătăcirea turmei şi vrea s'o îndrepteze spre staul. Observă multele păcate ale neamului său, pă­cate luate mai mult dela cei ce îşi numesc degenerarea civilizaţie, se înfiorează de greul şi stricăciunea acestor păcate şi arătându-le, desvălindu-le goliciunea vrea să le îndrepteze; urmăreşte cu o vie îngrijorare necurmata luptă între bine şi rău, vede de multeori biruinţa răului, dar din acest pesimism se desprinde parcă înălţimea ideală după un bine, pe care-1 aşteaptă toţi cei ce cred în el.

Dar un lucru: Autorul generalizează sau mai bine zis vorbeşte din punct de vedere g e ­neral şi'n mijlocul acestei vii şi prea preocu­pate observări se pare, că-i scapă din vedere un adevăr absolut: Nu cei răi conduc socie­tatea, ci cei buni fixează temeiul veşniciei ace­stei societăţi. în cadrele fixate de cei din urmă se mişcă omul care n'are de a face cu indi­vidul vremelnic. Aceşti buni, deşi puţini, fixează norma de vieaţă a omului, massa, mulţimea, fie aceasta chiar şi „clasă cultă" îi urmează. La noi nu şiragul de advocaţi inconştienţi, nici

şoara Linuţa" moare trudită de un amor cam repentin şi neînţeles nutrit faţă de un tinăr profesor, care nu s'a ştiut emancipa de sub atotputernicia banului. E puţin cam odios chipul de dragoste al domnişoarei Linuţa, dar în sfârşit „inima încă îşi are cuvintele sale, de cari raţiunea nu prea ştie'". Ca o rază de lu­mină pătrunde, parcă în suflet statornicia unei credinţe neîntemeiate pe o iubire curată creşti­nească a feciorului dela ţară, care la plecarea Lintiţei la şcoală îi dă drept pomenire o furcă maestru lucrată, iar la moarte aşază o cunună împletită din florile naturale şi nevinovate ale câmpului — cosciugul răposatei. — ,.Aproape de ofilire" ne înfăţişază un tip de femeie gingaşe crescută în aerul sănătos dela ţară în mijlocul unei lumi neştiutoare de răutăţi civilizate şi de patimi ascunse sub vălul carierelor înalte — care trăeşte tânjind o bună bucată de vreme lângă un advocat dârz, ursuz şi rece la toată vraja de simţăminte simple şi curate, ce sunt concrescute cu sufletul omului dela ţară. Pă­timaş cum e — trăeşte o vieaţă de urgii şi nu ştie găsi potecuţa, prin care ar putea străbate la inima soţiei sale cu faţa ofilită. în sfârşit un salt, produs în mod natural de vitregia îm­prejurărilor — scoate pe Marioara din acest traiu de obidă şi silă şi-o face soţia simţitorului Costin, candidat de advocat la Creţu. E acest salt o apariţie anormală în sânul societăţii, dar în cazul de faţă, el nu apare nici de cât ca o aberaţie dela legea moralului. S'a impus ca un imperativ categoric şi deci a trebuit să fie dus la îndeplinire. — Cele două schiţe ce urmează caracterizează mai puţin cele zise mai sus. în „Bolnavii" întâlneşti două tipuri ca prea multe altele într'adevăr bolnave, cari în­treaga lor viaţă şi-o târâe într'o grozavă inco-ştienţă spirituală, bătându-şi joc în mod naiv şi neînţelegător de menirea lor omenească.

— „Dragostea veche" ne luminează extinsele prejudiţii ce le are clasa „cultă" faţă de dife­ritele cariere, titluri, diplome etc. preferând inimile curate, caracterele integre, sufletele se­nine. „Ce să fac — oftează cancelistul Vaier — vezi , că eu n'am gimnaziul, că de-1 aveam, ar fi fost alceva." — N'a vrut, să-i primească amorul fata notarului, fiindcă el n'aveâ gim­naziul şi asta nu erâ nici pe placul părinţilor.. .

în sfârşit în „ O inimă" ne fixează autorul mulţămitorul fel de vieaţă între bărbat şi femeie. O adevărată Kitti e soţia şi un Lewin mai puţin perfect ca a lui Tols toi e bărbatul. Nu ni-se spune originea acestor soţi, dar reese clar, că ei nu sunt rupturi dur clasa „cultă" prea pu-

preoţii sau dascălii cari şi-au uitat de rostul lor, nici pro.esorii tineri şi naivi, ci caracterele înalte, inimile luminate, sufletele senine şi ener­giile cercate, ce se ridică din sânul tuturor acestora, formează oastea, care se luptă pentru păstrarea euliti nostru colectiv. — Pătrunde adânc autorul în vieaţa individului de azi, ce trăieşte în sfera unei culturi de contrabandă — dar în cele mai multe schiţe ale sale scapă din vedere rostul şi rolul adevăratului conducător. Nu găseşti pe bărbatul care poartă în sufletul său agitaţia vie şi lupta năpraznică, ce se dă pentru adevăr şi dreptate. Nu găseşti nici mame, cari să crească prunci, ce vor formă odinioară bărbaţi ce vor preferi jertfa, văzând în ea înălţarea sufletului deasupra trupului. Şi nu găseşti nici mişcarea motivelor străine, obiective, cari contribue în mare parte la de­generarea clasei noastre culte Dar găseşti

ceva, ce-ţi înalţă sufletul. Din câte-un cuvânt, din câte-o propoziţie, întrezăreşti tăria ce pla­nează în vieaţa ţărănimii noastre, elementul, care formează chiagul fiinţei noastre. Nădejdea ce ni-o dă aceasta sănătate a ţăranului nostru într'un viitor mai bun şi'n păstrarea continui­tăţii integre a vieţii noastre — ne întăreşte încrederea şi mândria. O umbră de scepticism, ce ni-o arată unele gânduri răsleţe şi întrebarea: ce va fi, când o parte mare din ţăranii noştri vor deveni domni, con topind u-se cu clasa cultă de azi — nu ne zdruncină în­crederea în vieaţa noastră. Ţărani, un popor, care va şti să păstreze veşnic continuitatea ne­atinsă a fiinţei noastre — vom avea totdeauna.

Ar mai fi multe de spus despre această carte, dar las ca fiecare cetitor al acestui op de valoare — şi cred că-1 va ceti întreagă clasa noastră cultă — să-şi facă convingerile şi să înveţe din propria sa străduinţă. Noi ceştia dela „Revista politică şi literară" pe a cărei coloane nu încap prea multe şi cari ne temem de a fi învinuiţi de preocupări — ne-am făcut numai datorinţa faţă de o carte de valoare a unui scriitor bine apreciat. (vn).

Informatiuni. întărirea excadrei române dunărene. Ministrul

de războiu român d-1 Torna Stelian a primit sancţionarea prealabilă a M. Sale Regelui pentru construirea a 4 mo­nitoare şi 8 vedete noi prin cari flotila română de pe Dunăre va ajunge la cifra de 59 vase de răsboiu calitate modernă. Noile vapoară trebue să fie gata pe toamna an. 1910. Noile vase cari vor formă divizia IV. a flotilei ro­mâne de războiu vor fi puse sub comanda d-lui comandor Balescu Constantin şi va avea sediul în T.-Severin.

U n monument al Independenţei la Craiova. Au fost primiţi în audienţă de MM. L L . Regele şi Reginain sala de arme a castelului Peleş d-nii general Gigârtu preşedintele comitetului pentru ridicarea monumentului Independenţei la Craiova, Nicolae Ciocârdia secretarul comitet., şi sculptorul D Pavelescu cari au prezentat Suveranilor maketa monumentului executată în bronz în mărime de 1 pe 10.

Suveranul a venit în sala de audienţe însoţit dc d-nii general Mavrocordat, colonel Magheru, Ion Kalin-deru, Ţigara Samurcas şi Spira Haret ministrul instruc-ţiunei publice; iar M. S Regina de d-ncle de onoare Bengescu, Mavrocordat şi Poenaru.

Suveranii au felicitat călduros pe d general Gi­gârtu pentru lăudabila d-sale iniţiativă iar pc sculptor pentru opera sa.

Maketa a fost dăruită M. S. Reginei care nu putea să-şi stăpânească mulţumirea pentru acest dar

Suveranul s'a întreţinut mult timp cu d. general Gigârtu cu sculptorul Pavelescu şi cu d N. Ciocârdia, înteresându-se de aproape de tot ce priveşte monumentul. Majestatea Sa a cerut să fie pus în curent cu mersul lucrărilor până la definitiva terminare

Audienţa a durat o oară şi un sfert. D general Gigârtu a fost invitat să ia eri dejunul

cu M. S. Regele. Informatiuni locale. Cu noul an şcolar s'au ales

ţa toate institutele noastre de învăţământ nuoi directori. In locul dlui Dr. Izidor Marcu, rector la teologie, s'a ales dl Dr. Augustin Iîunea, în locul dlui Iosif Hossu, director la liceu, s'a ales dl Dr. Ambrosiu Cheţianu, iar în locul dlui George Muntean, director la preparandie, s'a ales dl loan V. Ncgruţiu. Munca conscienţioasă a înaintaşiloi vrednici, va fi continuată cu aceeaşi conscienţiositate ri­dicând prestijiul institutelor noastre de învăţământ.

* In numărul proxim vom dă un frumos supliment

muzical datorit dlui Jacob Mureşanu, distinsul nostru compozitor. Se va da romanţa din cscelenta compoziţie: »Brumarelul« şi o horă veselă: » L a ospete«.

A v i »i Implinindu-se xh an dela apariţia

revistei noastre, rugăm respectuos pe abonaţii revistei să binevoiască a-'şi renoi abonamentul.

Asemenea rugăm pe toţi primi­torii revistei noastre să considere greutăţile, cu cari avem a lupta şi să binevoiască a-şi achită costul abonamentului, care e a se plăti anticipativ.

Administraţia »Rev. pol. şi lit.«

„Revista politică şi literară" primeşte ori'ce fel de reclame, anunţuri şi insera ţiuni, pe lângă următoarele taxe: pentru fiecare c rn -D: 6 fii. de prim.a publicare.

„ „ „ h- fii. de publicările ulterioare.

Aceste publicări se vor aclude pe hârtie deschilinită la corpul revistei.

Redactor responsabil: I O A N M I H U .