ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

1

REPERE BIOGRAFICE

Prof. dr. Gheorghe Petruşan Preşedinte al Autoconducerii Românilor din oraşul Seghedin

Date biografice M-am născut la 4 august 1938 în comuna Micherechi (Méhkerék), cea mai românească localitate din Ungaria, situată la vreo 2-3 kilometri de frontiera României, cu o bogată

cultură populară, pe care a prezervat-o până în zilele noastre. După terminarea primelor cinci clase la şcoala românească din satul natal, am trecut, în 1951, la o altă şcoală generală cu limba de predare română, la aceea din oraşul Giula (Gyula), care după cel de-al Doilea Război Mondial, având şi internat, devenise un fel de centru cultural al românilor din ţara noastră. Aici am terminat clasele 6-12, în 1958. Între 1958-1963 am studiat limba şi literatura română şi limba şi literatura maghiară la Facultatea de Litere a Universităţii „Eötvös Loránd” din Budapesta, la română având ca profesori pe academicienii Lajos Tamás şi László Gáldi, precum şi pe Sámuel Domokos, Endre Pállfy şi Béla Nagy, cu toţii unguri veniţi în timpul ultimului război mondial din România, dintre care se remarcă profesorul Gáldi, unul dintre cei mai străluciţi filologi ai epocii.

După terminarea studiilor universitare m-am stabilit, în 1963, în oraşul Seghedin (Szeged), unde am predat timp de patru decenii şi jumătate istoria literaturii române şi istoria poporului român la Catedra de limba şi literatura română a Şcolii Superioare Pedagogice „Juhász Gyula”, care în 2000 a fost integrată în Universitatea din Seghedin şi acreditată ca departament universitar cu un profil de formare a unor cadre didactice pentru şcolile de naţionalitate română. Astfel se explică şi justifică introducerea unor cursuri dedicate problemei naţionale din anul şcolar 1989-1990. Între 1980-2003, timp 23 de ani am

fost şeful acestei catedre la care s-a format majoritatea intelectualităţii române din Ungaria şi pe care am încercat să o transform într-o instituţie demn de titlul de „universitar”. Am ieşit la pensie în 2007. Datorită unor trăsături caracteristice ale unei comunităţi minoritare reduse la număr, cum este şi a românilor din Ungaria, o instituţie academică, respectiv universitară joacă, de obicei, un rol determinant în viaţa spirituală, mai ales, în activitatea educaţională a comunităţii. Profesorii catedrei au fost implicaţi în activităţile culturale şi profesionale ale românilor din cele trei judeţe vecine cu România (Bihorul unguresc, Bichiş, Ciongard). Eu, de exemplu, din anii 1960, 1970 am deţinut funcţii importante în Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria (din 1990, Uniunea Românilor din Ungaria), iar din 1983 până în 1995, cu o scurtă întrerupere, am fost preşedintele ei. Până la 1995 Uniunea era reprezentanta oficială a cuminităţii româneşti din Ungaria. Din 1995 fac parte din conducerea Autoconducerii Românilor din oraşul Seghedin, la început ca vicepreşedinte, din 1998 ca preşedinte. Activitatea ştiinţifică Sună cam straniu, dar activitatea mea profesională şi ştiinţifică începe cu efortul pe care l-am făcut să însuşesc în mod satisfăcător limba română literară. În familie vorbeam numai româneşte, dar în grai, graiul crişan, împestriţat cu maghiarisme. La şcolile din Micherchi şi Giula am făcut progrese respectabile, dar nu şi suficiente, cu atât mai mult cu cât devenind student la Budapesta, am fost pus să fac pe translatorul şi să colaborez la revista „Foaia Noastră”, gazeta românilor din Ungaria, care atunci apărea în capitala Ungariei, sub îndrumarea profesorului meu de literatură română E. Pállfy. Două îmi sunt, în anii studenţiei, îndeletnicirile preferate:

2

PERSPECTIVE ISTORICE

jurnalistica şi cercetarea ştiinţifică, care viza, în primul rând istoria şi cultura poporului român, respectiv relaţiile istorice şi culturale româno-maghiare. Prima o pregătea pe a doua, contribuind în mare măsură la însuşirea de către tânărul venit din provincie a unei limbi române mai îngrijite şi la cunoaşterea patrimoniului cultural al românilor din Ungaria. Ca student şi ziarist fusesem îndemnat să propag împortanţa culegerii şi publicării folclorului literar al naţionalităţii române din ţara noastră. Începutul cercetării ştiinţifice reale se leagă de trecutul Catedrei de filologie română din cadrul Universităţii „Eötvös Loránd” din Budapesta, elaborând, cu prilejul centenariului ei (1963), primul studiu mai amplu despre, poate, cea mai veche instituţie română universitară din lume, publicat sub titlul „100 de ani de la predarea limbii române la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta” în revista „Felsőoktatási Szemle” (nr. 12/1963), recenzat de „Revista învăţământului superior” din România (nr. 5/1964). Tot din această perioadă (anii 1960-1961) datează şi strădania mea de a cunoaşte moştenirea culturală română din capitala maghiară, care, de la mijlocul secolului al XVIII-lea până la Primul Război Mondial, a fost un însemnat centru spiritual şi pentru românii din Ungaria şi Transilvania. Punctul de plecare îl constituia activitatea beletristică şi jurnalistică al lui Iosif Vulcan, care deveniseră subiectul lucrării mele de diplomă. Astfel, rezultatul primelor cercetări mai ample în acest domeniu a fost lucrarea „Iosif Vulcan şi Revista Familia” (1963). Adevăratul meu debut ca istoric literar a avut loc în anul următor, cu un capitol din această lucrare, „Legăturile lui Mihai Eminescu cu Iosif Vulcan şi Revista Familia”, pubicat în „Viaţa Românească” (nr. 4-5/1964), într-un număr dublu dedicat comemorării a 75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. După două decenii, lucrarea de diplomă e restructurată şi publicată sub acelaşi titlu („Iosif Vulcan şi Revista Familia”, Seghedin, 1992) şi susţinută ca teză de doctorat (în limba română) la Academia Magiară de Ştiinţe în 1993. Studiul

monografic, care cuprinde apariţia şi evoluţia beletristicii româneşti într-un context politic şi cultural străin, austro-ungar, este urmat de o culegere de articole şi eseuri literare, studii consacrate comunităţii româneşti din Ungaria, dificultaţilor identitare cu care se confruntă această particică vestică a neamului românesc („În căutarea identităţii noastre”, Giula, 1994), ca apoi, la solicitarea unei edituri budapestane, să public, în limba maghiară, în colaborare cu etnograful Emilia Martin şi profesorul Mihail Cozma, o carte despre românii din Ungaria („Magyarországi románok”, Budapesta, 2000), lucrare care a apărut într-o formă rezumativă şi în „Romanian journal of international affairs” vol. X. Bucureşti, 2004; Românii de pretutindeni, publicaţie a Institutului Român de Studii Interanţionale „Nicolae Titulescu”. După 1989 m-am orientat, din motive didactice şi în urma unui interes pronunţat faţă de problema naţională în ţara noastră, spre studierea convieţuirii popoarelor din Centrul şi Sud-Estul Europei, introducând la Catedra Română din Seghedin o disciplină axată pe o chestiune fundamentală dar care în regimul trecut constituia până prin anii 1980 un tabu. Cursul „Problema minorităţilor din Centrul şi Estul Europei” a avut succes şi l-am susţinut timp de un deceniu, fiind frecventat de studenţi români şi maghiari deopotrivă. Activitatea în cadrul Catedrei de română din Seghedin Catedra de limba şi literatura română îşi începe activitatea în toamna anului 1949 sub conducerea profesorului Endre Pállfy, în cadrul Şcolii Superioare Pedagogice „Apáczai Csere János” din Budapesta. Înfiinţarea catedrei satisfăcea o necistitate reclamată de noile condiţii de dezvoltare a învăţământului public românesc postbelic: formarea unor cadre didactice pentru şcolile generale cu limbă de predare română proaspăt înfiinţate, unele reînfiinţate (1946-1948). În 1955, institutul din Budapesta se desfiinţează, catedra noastră este mutată la Seghedin, oraş cu şcoli renumite în zonă, la care, de-a lungul istoriei, au studiat mulţi român din părţile Banatului.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

3

Eu am sosit la catedră (1963) în momentul în care învăţământul superior se afla în toiul uneia din numeroasele reforme care se succedau într-un ritm galopant în ultimele decenii ale regimului vechi. În cazul nostru era vorba de crearea unor condiţii demne de un învăţământ academic: programe şi cursuri mai moderne, lărgirea paletei materiilor de predare; pe lângă limbă şi literatură am acordat o atenţie tot mai mare materiilor care vizau o mai temeinică cunoaştere a valorilor spirituale româneşti (istorie, geografie, arta plastică, muzică). Vizavi de numărul redus (3-4) al cadrelor didactice, scriam relativ multe cursuri de limbă şi literatură română. Am fost, probabil singura instituţie de învăţământ din Ungaria, la care istoria românilor era predată după canoanele istoriografiei române, chestiunea sensibilă era, evident, teoria continuităţii, care, la noi, a fost totdeauna combătută. (Catedra era un fel de „stat în stat”, necontrolată de nimeni, cu toate consecinţele pozitive şi negative.) Etapa cea mai însemnată a istoriei mai bine de şase decenii a catedrei noastre este incontestabil aceea cuprinsă între anii 1990-2003, când, datorită unor condiţii politice şi economice favorabile, am putut angaja cadre universitare, respectiv lectori din România cu o pregătire profesională impecabilă. Pe lângă forţele proprii (Mihail Cozma, Ana Hoţopan, Mihaela Bucin), devin angajaţii catedrei profesorii clujeni Gavril Scridon, Gabriel Mate, Vasile Voia, George Irimiaş, Ştefan Gencărău etc., care desfăşoară o activitate ştiinţifică remarcabilă, contribuind la creşterea reputaţiei catedrei şi creând condiţiile profesionale pentru înfiinţarea unei reviste ştiinţifice care a rezistat valurilor de tot felul timp de mai bine de un deceneiu. Este vorba de revista bilingvă „Convieţuirea-Együttélés”, care a apărut între 1997-2009. Datorită acestor performanţe, catedra din Seghedin deveniseră un important centru spiritual al românilor din Ungaria, la care se adaguă emisiunile de radio şi tv, parohia ortodoxă română, asociaţia culturală

şi autoconducerea locală a românilor din acest oraş. Autoconducerea Minoritară Română din Seghedin Românii din Seghedin au optat de la bun început pentru denumirea de autoconducere. Sensul cuvântului autogu-vernare în limba română sună cam straniu, aproape bizar, deoarece între conotaţia termenului şi ceea ce e instituţia ca atare este o prea mare distanţă. Se „autoguverniază” un stat autonom, un land, o regiune care într-un anumit stat se bucură de o oarecare autonomie teritorială. În cazul localităţilor mici, sate, comune, oraşe şi municipii, denumirea este adecvată, dar în cazul minorităţilor naţionale din Ungaria chiar şi termenul de autoconducere e prea pretenţios, căci criteriile de a fi autonom, independent nu sunt asigurate. Autoguvernările locale minoritare sunt subordonate celor maghiare (majoritare) în foarte multe privinţe, neavând aceleaşi atribuţii, condiţii de funcţionare. Prin urmare, în cadrul politic şi material stabilit de puterea statală, în cel mai bun caz ne autoconducem, ne administrăm, ne gestionăm, ne având localitate, ţinut pe care să le „guvernăm”. De fapt, nici ungurii nu prea folosesc oficial termenul de „autoguvernare”, ci pe acela de „consiliu local”. Şi în cazul nostru, al minorităţilor, denumirile de „consiliu local minoritar” sau „reprezentanţă locală minoritară” ar fi mai adecvate.

Ca formă de autodefinire, manifestare şi organizare a vieţii unei minorităţi naţionale este un unicat în Europa. Este o structură bazată pe o idee confuză, lăsată tors şi nefinalizată. Temelia ideologică sugerează ideea că cetăţeanul maghiar îşi poate defini sau „alege” identitatea naţională după plac. Să recunoaştem că această idee este extrem de liberală, de care am putea profita, de care însă şmecherii pot face şi fac abuz. Identitatea naţională se moşteneşte prin socializare lingvistică şi culturală, iar păstrarea ei depinde de condiţiile pe care statul în care trăieşti le asigură, respectiv de voinţa membrilor unei

4

PERSPECTIVE ISTORICE

comunităţi naţionale. Problema, mai precis dilema identităţii apare de obicei în cazul acelora care s-au născut în familii mixte sau au printre precursori indivizi de diferite etnii. În cazul acesta rămâne păstrarea ei la „alegerea” individului, după cum într-un stat de drept e firesc ca să ţi se asigure posibilitatea de a-ţi-o păstra sau să o abandonezi, să te scufunzi în majoritatea naţională. Sistemul autoguvernamental a rămas tors şi nefinalizat din cauza unei decizii politice nemărturisite. Ungaria, deşi prin constituţie nu se defineşte ca stat naţional dar recunoaşte drepturile colective ale minorităţilor naţională, pe care le consideră factori constituanţi ai statului, în realitate acest principiu, în multe cazuri, nu se respectă. Acesta este şi cazul aşa-ziselor autoguvernări locale minoritare care, în mod conştient, nu sunt integrate cu drepturi egale în autoguvernările maghiare, ci constituie un fel de „remorcă” a acestora, având cu ceva mai multe atribuţii decât asociaţiile minoritare, dar plutesc între cele două sisteme. Un singur avantaj au faţă de sfera civilă şi anume finanţarea (modestă) garantată de la buget şi, facultativ, din partea primăriilor locale. În sfârşit sistemului îi lipseşte „acoperişul”. La ultimele alegeri (2006) a fost recuperată treapta mijlocie, judeţeană, dar reprezentanţa parlamentară continuă să lipsească. De observat mai rămâne şi faptul că corelaţia dintre autoconducerile locale, judeţene şi naţionale (pe ţară) nu este reglementată, rămănând, între ele, în privinţa competenţelor, atribuţiilor, destul de multe lacune. Autoconducerea românilor din Seghedin a fost infiinţată în 1995, cu un an mai târziu decât primele alegeri generale minoritare (1994). Motivul era că noi, liderii de opinie ai acestei comunităţi, nu erau de acord cu acest sistem, cunoscându-i de la bun început caracterul precar, imposibillitatea de a fi integrabil cu drepturi egale în administraţia publică maghiară. A fost, deci, înfiinţată de nevoie, altfel activitatea culturală tot mai

susţinută a comunităţii româneşti din oraşul universitar de pe malurile Tisei ar fi devenit infinanţabilă. Este o veche „boală” a statului ungar: finanţiază cu o oarecare echitate organele oficiale ale minorităţilor (la ora actuală acestea sunt autoguvernările centrale), dar abia acordă fonduri pentru activităţile culturale, creatoare, cu un rol determinant în păstrarea identităţii, fapt care poate fi interpretat după plac. Totuşi în lipsa fondurilor pe care ni le pune la dispoziţie statul şi oraşul, nu am putea continua tradiţia culturală română împământenită în acest oraş. Vorbind despre activitatea noastră culturală, trebuie să accentuăm înainte de toate faptul că autoconducerea a moştenit o relativ bogată tradiţie atât în privinţa organizării unor reuniuni politice şi culturale, cât şi a „obligativităţii” de a participa la viaţa noastră obştească. Până prin 1990, centrul activităţilor noastre a fost Catedra de limbă şi literatură a Institutului Pedagocic „Juhász Gyula”. După înfiinţarea Asociaţiei Culturale a Românilor din Seghedin (1991) şi a atoconducerii (1995) activităţile noastre tot mai pretenţioase au reclamat condiţii logistice mai favorabile. Astfel simpozioanele ştiinţifice au fost ţinute (între 1990-2003) la primăria oraşului, mai nou la Filiala din Seghedin a Institutului Cultural al României din Budapesta şi la Consulatul General al României din oraşul nostru, realizând şi în felul acesta o excelentă colaborare cu instituţiile României din oraş şi angajaţii lor, fapt la care cu câţiva ani în urmă nici nu am visat. Tot în această perioadă, comunitatea noastră, în frunte cu Petru Câmpian, primul preşedinte al autoconducerii, îşi înfiinţează în 1997 o parohie ortodoxă pentru românii din preajma oraşului, angajaţii instituţiilor României şi pentru ortocşii care călătorind prin Seghedin fac aici un mic popas de relaxare. Şi tot elanul entuziast şi creator al perioadei la care ne referim a dat naştere, în 1997, revistei ştiinţifice „Convieţuirea”, la care am renunţat din motive financiare. Comunitatea română din Seghedin, Macău şi Cenadul Unguresc se adună în fiecare

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

5

an la 14 iulie să comemoreze aniversarea semnării în 1849 de către Nicălae Bălcescu şi Kossuth Lajos al Actului de împăciuire dintre români şi unguri. Depunerea de coroane la placa comemorativă din piaţa Klauzál este urmată de cele mai multe ori de comunicări ştiinţifice. Momente semnificative ale vieţii mele În general, este adevărat faptul că a trăi în minoritate este un dezavantaj. Eu însă ca român nu am avut nici un dezavantaj, dimpotrivă, numai avantaje. S-ar putea spune că e avantajul unui intelectual care face parte din elita unei comunităţi. Numai că eu dacă nu mă năşteam într-o familie de români, nu aş fi putut deveni intelectual şi nu aş fi făcut o carieră demnă de remarcat. Condiţia fundamentală a carierei mele a fost limba română moştenită de la părinţi, biletul de intrare într-o pătură socială intelecuală din care se ridică elita unei comunităţi: plecarea dintr-un sat nevoiaş la o şcoală românească orăşenească (Giula), translator şi ziarist în anii studenţiei (Budapesta), ocuparea unui post de profesor în învăţământul superior, deţinerea unor posturi importante în cadrul comunităţii mele. Important de menţionat faptul că m-am trăit românismul meu în mod firesc, ca un dat, cu dezinvoltura românului de rând, evident,

într-o lume străină, căci în oraşele în care am trăit numărul românilor nu este notabil. Aceasta însemnă că niciodată nu mi-am negat identitatea, dar nici nu m-am lăudat cu românismul meu, am încercat, în orice împrejurare, să-mi păstrez integritatea morală şi identitară. Te pierzi, însă, în caz că nu îţi formezi un mediu de limbă şi spiritualitate naţionale. De aceea, am urmat modelul înaintaşilor: unde se adunau câteva suflete de români, îşi formau un cerc românesc, asociaţie, întemeiau un ziar, un cor sau o formaţie de dansuri şi cântece populare. Acesta este cadrul care conservează alteritatea, care te apără de valurile conştiente sau inconştiente de deznaţionalizare ale majorităţii naţionale. În toate acestea nu e nimic deosebit. În viaţa şi activitatea mea profesională există totuşi un „secret” pentru cei care s-au socializat în ultimele 2-3 decenii: cum poate rămâne cineva o prezenţă vie, bucurându-se de respectul unei comunităţi, timp de o jumătate de secol? Proiecte de viitor La vârsta mea, omul nu-şi face proiecte deosebite. În anul acesta aş dori să-mi adun într-un volum articolele şi studiile publicate în ultimele două decenii. Mai sunt dator cu publicarea în limba română a cărţii publicate în limba maghiară: Românii din Ungaria.

6

PERSPECTIVE ISTORICE

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

7

8

PERSPECTIVE ISTORICE

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

9

EMANUIL GOJDU, POLITICIANUL

Gheorghe Petruşan Preşedinte al Autoconducerii Românilor din oraşul Seghedin

La simpozionul organizat în iarna anului

2002 la Budapesta cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la naşterea lui Emanuil Gojdu, cea mai reprezentativă personalitate a românilor din Ungaria în prima jumătate a secolului al XIX-lea, istoricul orădean Mihai D. Drecin a prezentat o comunicare cu titlul „Victor Jinga despre Emanuil Gojdu ca „personalitate controversată” a neamului românesc” (Vezi Emanuil Gojdu, Bicentenar, Edit. Academiei Române, Buc., 2003, p. 79-95). Istoricul orădean a înfăţişat în mod fidel studiul economistului şi istoricului Victor Jinga (1901-1990) elaborat în 1983 şi susţinut în acelaşi an în forma unor conferinţe în cadrul „Asociaţiei de istoria dreptului şi instituţiilor” şi la „Studioul de limbi” al casei de cultură a sectorului II din Bucureşti, în zilele de 13 noiembrie, respectiv 9 decembrie. Studiul a fost publicat fragmentar după moartea lui Victor Jinga în revistele „Familia” şi „Cele Trei Crişuri” în anul 1991. În acest studiu autorul prezintă în detalii viaţa particulară, familială nu lipsită de unele anomalii şi activitatea politică aşa-zisă „contradictorie” a lui Gojdu. Fără a le evoca, de

vreme ce ele sunt bine cunoscute şi la noi, graţie şi cercetătoarei noastre Maria Berenyi, care a adus o importanta contribuţie la conştientizarea lor, reproducem numai câteva din observaţiile istoricului Victor Jinga, pe care istoricul orădean Mihai D. Drecin, se pare, le împărtăşeşte, oricum nu le combate. Iată câteva din „controversele” care caracterizează atitudinea politică a marelui nostru înaintaş: 1. „gesturile filomaghiare”, „acomodarea lui politico-socială împăciuitoriste”; 2. din familia primei sale soţii „aproape în întregime maghiarizată”, s-au „recrutat o serie de loiali susţinători ai patriei maghiare”; 3. Gojdu ar fi după Jinga un „citadin pragmatic, orientat spre acumulări, succese profesionale şi generozităţi substanţiale”, motiv pentru care „i-a rămas puţin timp pentru a medita despre satul român şi oameni lui”; 4. aceasta ar fi expilcaţia de ce „în caliate de comite suprem al Caraşului (1861)”, Gojdu nu „a apelat la ţăranii români în administrarea comitatului”, reproşindu-i declaraţia „mai bucuros mulţumesc de postul de comite suprem – care nici când nu l-am dorit – decât a guverna comitatul cu o majoritate de ţărani” (declaraţia lui Gojdu se referă la adevărul incontestabil că marea majoritate a ţăranilor români au fost, la această dată, analfabeţi!); 5. faptul că „s-a stabilit în Budapesta”, într-un „mediu citadin maghiar”, iar „capacitatea societăţii maghiare e a asimila etnic valorile altor neamuri, va consolida la Gojdu spiritul conciliator”; 6. drept urmare, „în spiritul lui Gojdu ideea naţională românească nu dobândea încă destulă claritate”, având „încredere exagerată faţă de naţiunea politică maghiară a vremii sale”, „nu a fost în măsură să înţeleagă limitele programului revoluţionar maghiar, care înscria drepturi democratice generale fără să accepte ideea egalităţii reale între naţiunile din zonă”; 7. „Gojdu a apărat, cu înverşunare şi cu

10

PERSPECTIVE ISTORICE

argumente subrede, teza minoritară”, citând o relatare extrem de aspră apărută în „Gazeta Transilvaniei”: „L-am văzut cu triteţe pe Gojdu pledând cu atâta predilecţiune cauza maghiară în centrul românilor săi, în dezavantajul lor”. Sunt cuvintele rostite de Gojdu la o adunare comitatensă în februarie 1861; 8. în cuvântarea ţinută de Gojdu la 19 iunie 1861 în Camera Magnaţiilor „au alternat ferm tezele româneşti cu unele certificate conciliatoriste pe seama ungurilor”, cum ar fi bunăoară „nobila naţiune maghiară”, „maghiarul nu promite uşor, dar înplineşte ce a promis”, „ne leagă de unguri o istorie comună”, citând şi observaţiile critice ale lui Gojdu la adresa ungurilor: a) „naţiunea română a fost exclusă (...) de la toate drepturile civile”, când s-a votat unirea Transilvaniei (1848) cu Ungaria, din partea românilor au fost prezenţi doar doi dregători guvernamentali şi un episcop” (e vorba de episcopul greco-catolic Leményi; Şaguna a fost invitat dar nu a participat la dietă!); 9. „În acest discurs au alterat măgulirile spe seama ungurilor cu protestele ferme împotriva oprimării românilor, aruncând toate învinuirile împotriva Austriei şi, acoperit, împotriva împăratului (...)”; 10. „Orbit de forţa economică, ambiţiile şi orgoliul clasei politice maghiare, care i-a oferit toate onorurile posibile, Gojdu caută să îndrepte ochii românilor transivăneni numai spre Budapesta”; 11. spre deosebire de deputatul sârb Stratimirovici, „care a susţinut că în Ungaria sunt mai multe naţiuni, nu numai cea maghiară”, Gojdu, în 1866, în calitate de deputat de Tinca-Bihor, „s-a raliat la punctul de vedere al lui Ferenc Deák... care afirma că nici o naţionalitate din Ungaria – inclusiv ungurii – nu e independentă, independent fiind numai complexul de naţionalităţi din această ţară”. În spiritul lui Gojdu ideea naţională românească nu dobândea încă destulă claritate”, întrebându-se în şedinţa parlamentară din 15 decembrie 1866 „ce este aceea naţiune politică maghiară” şi „ce e naţionalitate politică şi ce e naţionalitate genetică?”, iar până ce se vor

clarifica propune folosirea termenului de „patria noastră”; 12. românii din Transilvania văd în Gojdu „un român susţinut de oficialităţile maghiare contra românilor”, considerând că „Gândirea politică şi viziunea istorică ale vrednicului român erau, întrucâtva, alterate de antecedentele vieţii lui, de realităţile sociale (...) de cunoaşterea neîndestulătoare a ansam-blului istoriei românilor şi a pământului românesc, a culturii şi aspiraţiilor poporului român”; ”în politică Emanuil Gojdu a fost prizonierul aristocraţiei şi intereselor maghiare”, cuvinte care sunt confirmate, după Jinga, de cuvintele rostite la 11 februarie 1870 de Andrei Şaguna la mormântul marelui mecena: „Eternă să-i rămână memoria, fără de politică”. La sfârşitul comunicării, istoricul Mihai D. Drecin a dat citire ultimelor trei pagini ale studiului scris de Victor Jinga, din care noi redăm doar câteva din ideile discutabile, care, după părerea noastră, nu pot fi trecute cu vederea, fiind vorba de o figură emblematică a gândirii politice a românilor din Ungaria (şi nu a românilor din Transilvania!) din secolul al XIX-lea, dar mai ales pentru că ele dau dovadă de o abordare tendenţioasă sau eronată a faptelor şi care se caracterizează printr-o „confusie” şi „contradicţie” mult mai pronunţate decât confuziile şi contradicţiile atribuite lui Gojdu, chiar dacă, repet, Jinga recunoaşte toate meritele pe care le are în susţinerea cauzei naţionale a românilor din Ungaria (A cunoaşte bine evenimentele unei epoci şi a le înţelege şi interpreta în mod just sunt două lucruri deosebite!). Iată câteva exemple: 1. „Emanuil Gojdu a voit şi a putut să fie în multe feluri: iubitor de bani şi generos, bun român şi apologet maghiar, a împăcat oportunitatea cu idealismul, iniţiat în istoria altora şi puţin cunoscător al istoriei neamului său, admira pe unguri cu patru religii şi repudia sistemul românesc care avea numai două, împăca luxul cu traiul şi vorba simplă, era podgorean care bea numai apă, nu detesta costumul naţional românesc, dar se simţea

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

11

înălţat purtând pe cel unguresc, maiestru al conciliatorismului şi practician al unor intransigenţe, cu incontestabile sentimente naţionale, Gojdu nu a aderat la comunitatea politica organizată a românilor de dincolo de Carpaţi... Un cumul abundent de contraste şi contradicţii, un pom minunat care purta în coroana lui toate felurile de flori şi de fructe şi aşa mai de parte”. 2. „El a trăit în cumpana maghiarismului cu românismul, se devotase marei iluzii şi speranţe a colaborării acestor două popoare şi nu a înţelesc cât de mari erau şi încă sunt şi încă vor mai fi deosebirile între ele”. 3. „Gojdu a făcut puţină şcoală românească şi prea multă ungurească, care i-a deformat gânderea, prin limbă, relaţii şi deprinderi”. 4. „Însuşirile personale remarcabile îl puteau dispensa pe Gojdu de unele manifestări în raporturile cu vecinii noştri dinspre apus. Cazul Gojdu este cea mai semnificativă şi instructivă încercare de colaborare cu ungurii, care nu a dus la nici un rezultat. Trăia încă Gojdu când Transilvania a fost integrată în Ungaria (1867), o presiune contra românilor s-a înteţit, a urmat procesul Memorandului, legile şcolare scelerate ale lui Apponyi etc.”

Oare istoricul Victor Jinga să nu fi ştiut că procesul Memorandului (1892-1894) şi legea şcolară legată de numele lui Apponyi (1907) au urmat după moartea lui Gojdu? Studiul lui Jinga se incheie cu un verdict care dă dovadă nu de o ”analiză rafinată”, ci de o interpretare politică eronată, cuprinsă în următoarea propoziţie: „Gândirea şi metodologia politică ale lui Gojdu au eşuat complet.” Cum e posibilă o asemenea constatare? Un istoric să nu ştie ce înseamnă a trăi în minoritate? Să-i reproşezi unui lider minoritar că colaborează cu elita majorităţii? Cum altfel ar fi putut susţine interesele propriului popor? Aceasta ar fi înţelegerea „mentalităţilor vremii”? Sau „nişte jaloane de comportament într-o Europă în tranziţie” ?

După comunicarea istoricului Mihai D. Drecin s-a făcut linişte în sala bicentenarului la care ne-am referit la începutul comunicării şi nimeni dintre istoricii şi înaltele feţe bisericeşti

nu a încercat să vină în ajutorul meu pentru a oferi o imagine mai nuanţată şi obiectivă asupra atitudinii politice a lui Gojdu, deşi în comunicarea mea cu titlul „Emanuil Gojdu – adept al multiculturalităţii” am făcut tocmai acest efort. (Discuţia de la Budapesta a avut un oarecare ecou şi în presa din România.)

Nu am cum să evoc tot ceea ce am spus atunci, câteva dintre ideile prezentate trebuie însă să le reiau pentru a-l înţelege pe Gojdu şi în general pe românii din Monarchia Austro-Ungară. Ştiind cam ce se va întâmpla la bicentenarul Gojdu, am început să meditez asupra criteriilor de evaluarea a politicii unui stat naţional faţă de minorităţile sale, deoarece aceste criterii nu sunt elaborate în mod satisfăcător, nici chiar noţiunile cu care operăm nu sunt utilizate în aceeaşi accepţiune, fapt de care mi-am dat seamă când am studiat problema asimilării.

Importantă ni se pare accentuarea faptului că românii din Ungaria de odinioară, din Imperiul Habsburgic sau din Austro-Ungaria, respectiv Ungaria de după Tratatul de la Trianon, au constituit şi continuă să constituie o comunitatea naţională care de multe ori cugetă ungureşte sau nemţeşte şi simte româneşte. De fapt, acesta este şi cazul lui Gojdu, care a moştenit gândirea în naţiunea politică înainte sau chiar în momentul trezirii la conştiinţă naţională de la ungurii care aveau o veche tradiţie statală şi o puternică nobilime, susţinatoare a intereselor naţionale maghiare de-a lungul veacurilor, capabilă să se opună tentaţiilor de asimilare, de germanizare a Curţii vieneze. Bătălia între naţionalităţile din Imperiu s-a dat în prima parte a secolului XIX pentru limbă, pentru propriile lor limbi. Dar la început adevărata luptă s-a dat între austrieci şi unguri. Iosif II-lea în 1784 introduce obligativitatea limbii germane, pe care ungurii o resping şi reuşesc să-şi introducă limba lor drept limbă oficială. Românii din Ungaria au fost constrânşi de împrejurări să ia opoziţie convenabilă pentru ei. Deşi majoritatea intelectualităţii din Pesta şi oraşele din Transdanubia vorbea limba germană, iar majoritatea populaţiei din provinciile ţării fiind

12

PERSPECTIVE ISTORICE

maghiară, naţionalităţile de aici se împacă până la urmă cu obligativitatea limbii maghiare, opuneri demne de relevat vin din partea românilor şi a germanilor din Transilvania. Chiar şi elita intelectuală şi politică nemţească din Ungaria, împreună cu evreii, sunt asimilaţi într-un timp relativ scurt. Evident, este vorba de o asimilare lingvistică, iar popoarele de altă etnie îşi păstrează particularităţile lingvistice şi culturale. Astfel se explică de ce multiculturalitatea şi plurilingvismul erau fenomene obiective şi acceptate ca un dat istoric. Liderii maghiari, Széchényi, Eötvös şi mulţi alţii vorbeau şi scriau cu precădere în limba germană, sârbii şi românii, vorbind de obiecei în dialecte, în societăţile culturale şi lieterare foloseau limba maghiară. Pentru sârbul Vitkovics Mihály sau românii Grabovszky şi Gojdu era un lucru firesc să finanţeze nu numai publicaţiile lor proprii ci să susţină şi activităţi culturale maghiare. Gojdu s-a socializat în această lume multietnică, conflictele între unguri şi naţionalităţi apar în timpul revoluţiei din 1848. Românii din Ungaria, căci aceasta le era patria, formulează numai revendicări culturale, nu şi pretenţii politice, fapt reproşat de românii din Transilvania, în frunte cu Simion Bărnuţiu. Românii şi-au însuşit aspiraţiile politice ale ungurilor, de aceea declară Gojdu că nu avem o istorie comună cu restul românilor (în sensul că trăim de mai multe veacuri în acelaşi stat.) Un elocvent exemplu îl constituie faptul că ungurenii au ţinut în 1848-1849 cu Pesta şi nu cu Viena, după cum nu au participat nici la Adunarea Naţională de la Blaj. Aceasta nu-l împiedică să fie prieten cu Şaguna, care ţinea cu Viena, fiind că aşa îi dictau interesele naţionale, luptând pentru aceeaşi cauză.

Este vorba, deci, în perioada anilor 1800-1848, de apariţia unei burghezii româneşti „filomaghiare”, ceea ce însemna o colaborare constructivă în interesul naţiunii române, care nu mai este constrânsă să se maghiarizeze pentru a-şi îndeplini aspiraţiile sociale, urcarea treptelor sociale, intrarea în rândurile elitei dominante. Fără aceste performanţe sociale de care s-a bucurat şi

Gojdu, niciodată nu ar fi apărut, cu excepţia clerului şi a unei subţire pături intelectuale, o burghezie minoritară solidă, capabilă să-şi susţină interesele naţionale. În caz că reprezentanţii minorităţilor nu ar fi reuşit să între într-un număr tot mai mare în administraţia publică, în sferele mai înalte ale societăţii, naţionalităţile pur şi simplu nu ar fi putut supravieţui. Cei care îi repoşează lui Gojdu fantastica cariera economică, relaţiile bune pe care le-a avut cu elita maghiară, pe care le-a valorificat în viaţa culturală română, nu ştiu ce vorbesc, deoarece în această perioadă nu exista stat carte să fi susţinut financiar cultura minorităţilor. Noi, ulterior, nu suntem de acord, dar în epoca lui Gojdu era un lucru aproape firesc ca majoritatea naţională sau puterea politică dominantă să-şi susţină de la buget propria sa cultură, fără ca celelalte etnii să fi primit vreun ban de la buget. Drepturi culturale da, susţinere financiară nu. În aceste condiţii, refuzul de a nu colabora cu ungurii, de a nu căuta un modus vivendi, chiar dacă necesita multe compromisuri, ar fi fost un act totalmente dăunator naţionalităţilor. Cei care ulterior le fac acestor intelectuali de naţionalitate tot felul de reproşuri, nu respectă realităţile naţionale şi sociale ale epocii reformelor şi luminilor, promiţătoare şi pentru românii maramureşeni, bihoreni, bănăţeni, de aceea au ţinut în această perioadă cu Pesta, nu numai pentru că au apărţinut Ungariei, ci pentru că destinul, viitorul lor depindea atunci în primul rând de pătura dominantă din Ungaria, realitate de care Gojdu şi-aşa dat seamă încă înainte de 1848 (în mod indirect, desigur, şi de Curtea vieneză). Trebuie accentuat faptul că românii au trăit împreună nu cu burgul, nu cu austriecii, ci cu ungurii de-a lungul veacurilor. Marea dilemă a românilor din Ungaria şi Transilvania era, în perioada paşoptistă, să ţină cu Pesta sau cu Viena. Rezultatul este cunoscut: majoritatea românilor din Ungaria au ţinut cu Pesta, românii din Transilvania cu Viena. Cunoscut este şi beneficiul colaborării cu Viena, de aceea, pentru că lupta pentru o cauză naţională, nimeni nu-i poate reproşa lui Andrei

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

13

Şaguna fidelitatea sa faţă de Curtea vieneză. Tot acest Şaguna, după 1867, a colaborat, tot din interese naţionale, şi cu Pesta, cu ministrul Eötvös József, de exemplu, era în relaţii de prietenie şi nu numai pentru că şi Eötvös, probabil, a fost de origine macedoromână. Aceste au fost realităţile politice şi în aceste condiţii au fost nevoiţi înaintaşii noştri să ducă o luptă susţinută, cu foarte multe compromisuri, pentru aşi putea crea condiţiile de conservare a etniei moştenite. Evident, alta a fost situaţia românilor în Transilvania în timpul în care stătea în fruntea lor Andrei Şaguna şi altele au fost condiţiile politice şi sociale ale românilor din Ungaria în perioada în care Emanuil Gojdu a jucat un rol determinant în viaţa lor socială şi culturală. În caz că nu facem această distincţie dintre atitudinea românilor din Ungaria şi a românilor din Transilvania faţă de naţiunea dominantă maghiară, deosebire care a existat până în pragul Primului Război Mondial, nu ne vom putea formă o imagine obiectivă despre istoria acestui veac, implicit situaţia şi mentalitatea românilor, opţiunile lor politice.

Emanuil Gojdu s-a dovedit a fi un politician mai înţelept, mai clarvăzător decât cei care nu ştiu sau nu vor să ştie ce înseamnă a sta în fruntea unei comunităţi naţionale subordonate timp de-a lungul a mai multor veacuri unei dominaţii străine. E adevărat că la 17 iunie 1861, Gojdu declara că „Românii doresc viaţă naţională conservată prin atâtea nenorociri de o mie de ani, pe care vrem a o păstra, cultiva şi dezvolta şi în viitor, iar pe fiii săi, implicându-i în toate ramurile guvernării, poporul român voieşte a-i pregăti pentru un viitor mare, pe care-l are nedespărţit de naţiunea maghiară”. Dar o bună parte a celor care au declarat la 1 Decembrie 1918 formarea României Mari au învăţat şi s-au putut pregăti pentru acest mare eveniment din imensa lui bogăţie adunată datorită relaţiilor adecvate cu guvernanţii maghiari de totdeauna, printr-o integrare exemplară în societatea în care i s-a

dat să trăiească. El nu nu avut urmaş, deci toată averea a lăsat-o pentru neamul său, iar politica s-a a vizat tot acest scop. Istoria îl confirmă pe Gojdu, politicianul şi nu pe criticii săi.

Emanuil Gojdu, schimbând ceea ce trebuie schimbat, oferă şi pentru epoca noastră un exemplu de urmat în ceea ce priveşte toleranţa faţă de alterităţile culturale şi lingvistice, convieţuirea paşnică a naţiunilor, loialitatea necesară a unei naţionalităţi faţă de statul în care trăieşte. Greşeala comisă de Victor Jinga este, cred, că la sfârşitul secolului XX proiectează în epoca lui Gojdu unele idei naţionaliste, prejudecăţi, suspiciuni care pe marele nostru înaintaş nu l-au caracterizat.

Aşadar, nu Victor Jinga oferă „jaloane de comportament” pentru contemporaneitate, ci Emanuil Gojdu. Deşi gândea în stat-naţiune, în „una şi indivizibila naţiune maghiară”, într-o patrie comună cu a ungurilor, el într-adevăr înţelegea „mentalităţile vremii” paşoptiste şi, înainte de toate, realităţile politice şi naţionale ale acestei epoci în tranziţie, dominată de afirmarea intereselor naţionale în condiţii politice inegale. Mesajul marelui nostru înaintaş este că numai prin depăşirea unei gândriri etnocentrice şi renunţarea la tot felul de dominaţii şi supremaţii naţionale se poate ajunge la acel mult dorit „modus vivendi”, modalitate de a se acomoda reciproc, de a convieţui, de a se împăca. Nu e mare lucru să faci o paralelă între ceea ce au „profitat” ardelenii pentru fidelitatea nestrămutată faţă de Împăratu’ şi „foloasele” filomaghiarismului ungurenilor din Maramureş Crişana, Banat şi Ungaria. E preferabilă tragedia lui Avram Iancu s-au cuminţenia lui Emanuil Gojdu?

Să nu avem iluzii, Europa multietnică va avea încă mult timp nevoie de politicieni şi intelectuali care ştiu să facă compromisuri, ştiu să colaboreze. Urmaşii noştri au să evoce încă mult timp înţelepciunea politică a lui Emanuil Gojdu.

14

PERSPECTIVE ISTORICE

PAŞOPTIŞTII –

GENERAŢIA REDEŞTEPTĂRII NAŢIONALE prof. drd. Simion Molnar

Preşedinte A.P.I.R.

Anul 1848 a fost un an revoluţionar în

Europa, sau mai precis în cea mai mare parte a Europei, pentru că au existat şi excepţii, dacă ar fi să amintim numai Imperiul Ţarist şi Imperiul Britanic. În ceea ce priveşte Ţările Române, revoluţia a avut durate diferite în funcţie de conjunctura fiecăreia dintre ele: în Moldova a durat două zile (între 27 – 29 martie 1848), în Ţara Românească – 3 luni, iar în Transilvania – un an şi jumătate (între aprilie 1848 şi septembrie 1849).

Dacă le privim în acest fel, am spune că avem de-a face cu trei revoluţii, dar privit în profunzime, prin programe şi mai ales prin revoluţionarii care au „migrat” împreună cu aceste programe în cele trei mari capitale – Iaşi, Blaj şi Bucureşti – avem de-a face cu o singură revoluţie1.

1 Alex Mihai Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat în România”, Vol. I, Editura RAO, Bucureşti, 2002, pag. 73;

Analizarea Revoluţiei de la 1848 din Ţările Române nu se poate face în afara contextului internaţional al revoluţiilor europene, dar căruia trebuie să-i adăugăm în mod inevitabil, caracterul ei naţional, având în vedere stăpânirea otomană şi habsburgică, precum şi permanentul pericol ţarist, care ameninţa principatele. În acelaşi timp, trebuie să subliniem caracterul complex al revoluţiei din Transilvania, având în vedere că în contextul anilor 1848 – 1849, acolo s-au ciocnit două revoluţii: cea a maghiarilor şi cea a românilor, al căror punct de vedere comun nu s-a putut atinge, datorită hotărârii de anexare a Transilvaniei la Ungaria.

Istoriografia comunistă română a ezitat de a prezenta atitudinile faţă de revoluţia română şi faţă de români, chiar a celor care au fost definiţi ca „părinţi” ai teoriei marxist – leniniste. Unul dintre ei este Friedrich Engels, care chiar înainte de declanşarea revoluţiei în aceste zone, mai precis în ianuarie 1848, avea să scrie cuvinte jignitoare la adresa românilor: „Românii sunt un popor fără istorie (...) destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale (...) Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice (...) Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte”2.

Evoluţia istorică a românilor, nu numai că a infirmat cuvintele jignitoare adresate de către Engels, ci a demonstrat capacitatea unei generaţii de tineri revoluţionari şcoliţi în marile

2 Larry Wats, „Fereşte-mă, Doamne de prieteni (războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România)”, Editura RAO, Bucureşti, 2011, pag. 31, citat din Karl Marx şi Friedrich Engels, „Opere complete” Vol. VIII;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

15

centre europene, de a depăşi momentele dificile de după înfrângerea revoluţiei şi a participa la crearea în timp a unui stat naţional, iar ulterior a României Mari, în 1918.

Sacrificiul generaţiei de la 1848, a permis această evoluţie şi a generat un curent emulativ care a intrat în istoria naţională sub genericul de „paşoptism”. Referindu-se la ei, Nicolae Gane spunea: „Închinaţi-vă cu dragoste şi veneraţiune memoriei oamenilor din bătrâna generaţie. Încălziţi-vă inimile la amintirea faptelor şi virtuţilor lor, căci dacă n-ar fi fost ei, cine ştie ce aţi fi astăzi voi şi, împreună cu voi, întrega ţară”3.

Mergând pe firul istoriei, trebuie să spunem că paşoptiştii proveneau din categorii sociale diverse: mare logofăt, mare vornic, vistiernic, stolnic, sluger, ispravnic, vel agă. Ne referim aici la Alexandru Golescu, Nicolae Golescu, Ion Ghica, fraţii Brătianu, Alecsandri, C.A. Rosetti, Alexandru Ioan Cuza. Alţii pro-veneau din familii de preoţi: George Bariţiu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian. Unii provin din familii de ţărani: Ion Maiorescu, Avram Iancu, Aron Pumnul, Timotei Cipariu. Alţii sunt din familii de învăţători: Simion Bărnuţiu.

O parte din cei amintiţi, ei înşişi au deţinut funcţii în stat, astfel încât nu îi putem suspecta de interse de ordin material în acţiunile lor viitoare, pornite din credinţa în idealuri şi dragoste naţională.

Ca şi pregătire, paşoptiştii sunt oameni educaţi; majoritatea lor au studiat în străinătate. Pregătirea iniţială s-a făcut în ţară şi nu putem să trecem cu vederea câteva importante centre: în Bucureşti – Colegiul „Sfântu Sava”; aici s-au pregătit Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, C.A. Rosetti, Alexandru Golescu. În Tran-silvania, acelaşi statut îl are Blajul. Dintre cei care au studiat acolo sunt: George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, Andrei Mureşanu, Aron Pumnul. În Moldova, la Iaşi îşi

3 Ion Bulei, „Generaţia redeşteptării naţionale”, Revista „Istorie şi civilizaţie”, Nr. 20, mai 2011, pag. 13;

fac pregătirea Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu.

În cea mai mare parte, aceşti tineri vor lua drumul capitalelor europene pentru a-şi desăvârşi studiile, Parisul fiind centrul cel mai frecventat.

Considerat ca subiect delicat, aspectul studiilor în Franţa a fost trecut sub tăcere de către istoriografia comunistă română, în ceea ce priveşte iniţierea unora dintre tinerii români prezenţi la Paris în lojile francmasonice franceze4. Se semnalează prezenţa unora din-tre aceştia în lojile „L’Athenee des Etrangers” şi “La Rose du parfait silence”. Printre numele celor iniţiaţi amintim pe: C.A. Rosetti, fraţii Dumitru şi Ion Brătianu, Nicolae Bălcescu, Ion Eliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Cristian Tell. O a treia lojă frecventată de străni şi români era „Fraternite du Peuples”. Este de reţinut faptul că peste câţiva ani, la Iaşi, Galaţi şi Bucureşti, se vor înfiinţa trei loji având aceleaşi nume şi care vor avea un rol hotărâtor în Unirea Principatelor de la 1859.

În viziunea multor istorici, anul 1848 reprezintă o dată aparte, acesta fiind anul marilor revoluţii de tip masonic. O astfel de abordare găsim în mai multe lucrări, dintre care amintim „Istoria Masoneriei române” de Paul Ştefănescu, „Istoria Francmasoneriei; 926 – 1960” de Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu.

În mod cert, în izbucnirea revoluţiei de la Paris, un rol important va juca şi Marele Orient al Franţei, în rândul căruia pătrunseseră masiv, începând cu 1847, radicalii socialişti conduşi de către Luis Blanc şi Ledru Rollin5. Explozia de la Paris a generat valul revoluţionar, care a cuprins mai toate capitalele Europei, exceptând Londra şi Moscova. Peste tot apar steaguri tricolore, iar deviza „Libertate, egalitate, fraternitate!” se generalizează. Interesant de menţionat este

4 Paul Ştefănescu, „Istoria francmasoneriei române”, Editura Vestala, Bucureşti, 2009, pag. 59 – 63; 5 Radu Comănescu, Emilian M. Dobrescu, „Istoria Francmasoneriei; 926 – 1960”, Editura Tempus, Bucureşti, 1992, pag. 31;

16

PERSPECTIVE ISTORICE

faptul că printre revoluţionarii care pătrund în palatul regelui Ludovic Filip, se va afla şi tânărul revoluţionar Nicolae Bălcescu, care ulterior se va mândri cu bucata de catifea tăiată din tronul regelui detronat. Alte două mari figuri ale Revoluţiei de la 1848 se vor distinge în Italia - Giussepe Mazzini şi Giussepe Garibaldi - primul, fost mason, care şi-a creat o societate proprie – Tânăra Italie – iar cel de-al doilea acftivând în continuare în lojile masonice.

În primăvara anului 1848, tinerii studenţi români părăsesc Parisul pentru a se întoarce acasă şi a pregăti revoluţia.

În ceea ce-i priveşte pe paşoptiştii transilvăneni, aceştia urmează cursuri şi domenii diferite de interes. George Bariţiu – filosofie la Cluj şi Seminarul Teologic la Blaj; Ioan Axente Sever, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu şi Andrei Mureşanu – Seminarul Teologic Blaj; Ioan Maiorescu – teologia la Budapesta; Avram Iancu, Ioan Buteanu, Petru Dobra – ştiinţele juridice.

Din această scurtă prezentare putem, să concluzionăm într-un mod pozitiv asupra profilului patriotic şi intelectual al generaţiei care avea să fi definită ca „generaţia paşoptistă”. În ceea ce priveşte paşoptismul, el este o ideologie rvoluţionară, de schimbare a societăţii româneşti, dar este în acelaşi timp şi o stare de spirit. O stare de spirit care pune alături personalităţi din aceeaşi generaţie, dar cu viziuni diferite asupra revoluţiei. Spre exemplu, Avram Iancu, simbol al revoluţionarilor ardeleni, dar şi George Pomuţ, care la 1848 luptă alături de Kosuth, apoi pleacă în exil împreună cu acesta, iar ulterior trece oceanul şi devine un important general în Războiul de Secesiune din S.U.A., în armata unionistă6.

Desfăşurarea revoluţiei în cele trei ţări române este bine cunoscută şi asupra ei nu mai insistăm. Complexitatea ei este mai vizibilă în Transilvania, acolo unde se suprapun două revoluţii având aparent aceleaşi obiective ale 6 Ion Bulei, „Generaţia redeşteptării naţionale”, Revista „Istorie şi civilizaţie”, Nr. 20, mai 2011, pag. 15;

libertăţii naţionale, dar văzute într-un mod diferit. Nerecunoaşterea naţiunii române şi hotărârea de a anexa Transilvania la Ungaria, determină confruntarea dintre cele două revoluţii şi, până la urmă, tragismul acestora. Imperiul profită din plin de această criză şi o fructifică în interesul său. În această valorificare, este utilizat un mit care în contextul mental era imprimat: acela al „bunului Împărat”. Centraţi pe Viena, românii promovează propria naţionalitate, ei reuşind să atingă forme organizaţionale şi de conducere, politico – administrative româneşti, cum ar fi: comitet naţional, legiuni, prefecturi, organizare civilă şi militară. De altfel, însăşi textele adunărilor de la Blaj reflectă acest fapt. Cu ocazia adunării din duminica Tomii, un tânăr cancelist se adresează românilor prezenţi cu următoarele: „Nimic să nu vă teneţi fraţilor, cu noi este Dumnezeu, cu noi dreptatea. suntem credincioşi ai împăratului şi voim dreptate, voim pace. Să trăiască împăratul, să trăiască naţiunea română!” Un alt exemplu îl constituie jurământul de la 3 – 5 mai 1848: „Jur în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, că voi fi credincios Împăratului Austriei şi Marelui Principe al Ardealului, Ferdinand”. În acelaşi sens, este şi apelul Comitetului Naţional din Sibiu către români, din 20 octombrie 1848, care spunea astfel: „Împărăţia este în primejdie. Toată naţiunea română este în primejdie (...) La arme, dară, fraţilor, la arme !”7

Maniera în care s-au desfăşurat ulterior evenimentele şi, mai ales, atitudinea ulterioară a Curţii de la Viena faţă de Avram Iancu şi naţiunea română din Transilvania a dus la destructurarea mitului „bunului Împărat”.

Cel care a încercat medierea celor două revoluţii a fost Nicolae Bălcescu. Cunoscut revoluţionar din Ţara Românească, membru al guvernului provizoriu, Bălcescu a reprezentat un model al Revoluţiei de la 1848. Şcolit în Franţa, iniţiat în lojă masonică, a cunoscut de tânăr rigorile militare, fiind iunker în armată, profesor la Şcoala Militară de la Dudeşti, unde

7 Ion Cârja, „Craiul şi Împăratul”, Revista Historia, mai 2011, pag. 22;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

17

predă citirea şi geografia, dar şi adunând în jurul său tineri soldaţi cărora le povestea istoria naţională. În 1840 este arestat sub învinuirea de a fi participat la o mişcare revoluţionară condusă de Dimitrie Filipescu. Este scos din armată şi întemniţat la Gorgan, iar apoi, în urma unui proces este condamnat la 3 ani de recluziune la Mănăstirea Mărgineni. În 1843, el pune bazele societăţii screte revoluţionare Frăţia, a cărei deviză era „Dreptate şi Frăţie!”, de sorginte masonică.

În ceea ce priveşte rolul său în revoluţia din Transilvania, este legat de încercarea pe care o face în punerea la masa tratativelor, a celor doi revoluţionari: Avram Iancu şi Layos Kosuth. Acordul care se încheie este tardiv, deoarece Imperiul Habsburgic a apelat la sprijinul trupelor ţariste, urmat de iminenta înfrângere a revoluţionarilor maghiari, la Şiria.

Revoluţia de la 1848 – 1849, din cele trei ţări române, pe care am evocat-o prin unele aspecte mai puţin cunoscute, a reprezentat un pas important pe calea înfăptuirii idealului naţional de unitate. Acest ideal a fost subliniat şi pe Câmpia Blajului, unde s-au rostit profeticele cuvinte „Noi vrem să ne unim cu Ţara!” Cu multă ambiţie şi tenacitate, generaţia paşoptistă a prelungit efectul revoluţiei într-o luptă diplomatică de recunoaştere a naţiunii române şi, în prima etapă, a reuşit ca în 1859, să ducă la formarea Statului Naţional Român. Mai apoi, generaţiile următoare, vor reuşi în urma imenselor sacrificii din timpul primului război mondial, să definitiveze finalizarea celei de a doua etape, formarea României Mari.

UN LIDER AL ROMÂNILOR DIN IMPERIUL HABSBURGIC LA 1848-1849

– ANDREI ŞAGUNA prof. Adrian Cristian Liga

Colegiul Naţional Sportiv “Cetate Deva”

Andrei Şaguna s-a născut în ianuarie

1809 la Mişkolţ în nordul Ungariei, din părinţi aromâni, originari din Grabova, lângă Moscopole în Balcani. Naum Şaguna, tatăl lui Andrei Şaguna a trecut în 1814 la catolicism, religie în care şi-a botezat copiii. În 1816,

Anastasie (numele de botez al lui Andrei) a început şcoala la Mişkolţ. In 1826 a terminat gimnaziul catolic la călugării piarişti din Pesta. La 29 decembrie 1826 a trecut la ortodoxie. Între 1826-1829, urmează filosofia şi dreptul la Buda. În 1829 pleacă la Vârşeţ unde urmează teologia. La 1 noiembrie 1833 se călugăreşte şi ia numele de Andrei. La 27 iunie 1846 este numit vicar general la Sibiu. Un aspect criticat al biografiei sale a fost predarea luptătoarei maghiare pentru drepturile românilor tran-silvăneni, autorităţilor imperiale absolu-tiste în ianuarie 1847.

La 30 aprilie 1848 a fost hirotonit episcop la Carloviţ. Atunci el a spus: „pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez”.

În timp se Şaguna vorbea la Carloviţ, câteva mii de ţărani români erau adunaţi la Blaj pentru a asculta proclamările naţiunii române şi pentru a aplauda abolirea iobăgiei. Revo-luţia, care avea în curând să cuprindă

18

PERSPECTIVE ISTORICE

toate popoarele din Transilvania, începuse. Când Şaguna s-a întors la Sibiu, la 6 mai, a rămas mai puţin de o săptămână până la marea adunare a românilor, eveniment care îl va încredinţa pe neaşteptate cu toate răspunderile conducerii naţionale.

În zilele care au urmat au avut loc discuţii intense cu privire la cursul viitor al mişcării naţionale. La 8 mai Bărnuţiu şi ceilalţi conducători au căzut de acord asupra punctelor esenţiale ale programului lor: respingerea unirii necondiţionate a Transilvaniei cu Ungaria şi crearea unei naţiuni române autonome, ca parte constitutivă a Transilvaniei. Au urmat apoi negocieri între Bărnuţiu şi Şaguna, a cărui aderare la cauza lor era considerată ca indispensabilă de către intelectuali întrucât el, ca episcop, se va găsi în poziţia tradiţională de intermediar între poporul său şi guvernul transilvan. Şaguna a acceptat principiile lui Bărnuţiu despre naţionalitatea română, dar a insistat să fie adăugat la acestea un jurământ de loialitate faţă de casa imperială. În seara zilei de 11 mai, acordul lor a fost sărbătorit în mod public printr-o procesiune cu torţe a ortodocşilor şi uniţilor pe străzile Sibiului către reşedinţa lui Şaguna. Atunci când a ieşit să-l salute, Bărnuţiu a păşit înainte şi în numele colegilor săi a declarat că singur Şaguna este în stare să conducă naţiunea română în lunile hotărâtoare care vor urma.

În contextul evenimentelor care se prefigurau, poziţia mai moderată a lui Şaguna se baza pe considerentul că naţiunea sa era prea slabă pentru a urmări o politică cu totul independentă şi deci privea spre curtea de la Viena pentru apărarea de care era nevoie. Era luat în calcul posibilitatea ca Austria să ajungă la o înţelegere cu maghiarii şi, ca urmare, n-ar mai fi avut către cine să se îndrepte. Un curs de mijloc ar fi menţinut relaţii „corecte” atât cu Viena cât şi cu Budapesta. Şi în problema reunificării Bisericilor Ortodoxă şi Unită, susţinută de Bărnuţiu şi intelectualii mai tineri, Şaguna a apreciat că o reconciliere forţată ar duce la o separare a unităţii naţionale şi mai

mare, într-un moment pe care toţi îl recunoşteau a fi crucial.

La 15 mai 1848, în faţa a circa 30.000 de ţărani adunaţi la marginea Blajului, Adunarea i-a ales pe Şaguna şi pe Lemeni (episcopul unit) ca preşedinţi, păstrând tradiţia conform căreia episcopii sunt reprezentanţii oficiali ai naţiunii, şi pe Bărnuţiu şi Bariţiu ca vicepreşedinţi. În ziua următoare, programul naţional, negociat în prealabil între liderii revoluţiei, a fost citit şi explicat articol cu articol, apoi aprobat cu voce tare. Şaguna a fost ales în fruntea unei delegaţii care să reprezinte Adunarea în faţa curţii de la Viena iar Lemeni a fost ales în fruntea unei delegaţii care s-o reprezinte în faţa dietei Transilvaniei la Cluj. Totodată, Şaguna a devenit preşedintele Comitetului permanent, format din 25 de membri, cea dintâi organizaţie politică permanentă a românilor care să vorbească în numele întregii naţiuni.

Amânându-şi plecarea la Viena, Andrei Şaguna s-a dus la Cluj pentru a discuta situaţia politică generală cu guvernatorul Teleki şi pentru a depune jurământul de loialitate faţă de constituţie, cerut din partea tuturor episcopilor nou instalaţi. Dorind să evite violenţele de orice fel, a continuat să joace acelaşi rol conciliator. Pe de o parte, a fost de acord să conducă delegaţia românească la aşa numita Comisie a Unirii, care era însărcinată cu pregătirea detaliilor unirii Transilvaniei cu Ungaria, pe de altă parte, a apărat cu vigoare dreptul naţiunii române de a se organiza din punct de vedere politic şi de a lua parte la treburile publice ca egală a maghiarilor şi saşilor. Cu deosebire, el a dezminţit acuzaţiile guvernatorului Teleki şi ale altor persoane oficiale, potrivit cărora comitetul permanent ar fi o organizaţie ilegală angajată în „subver-siune”. A subliniat acţiunea comitetului în în strictă conformitate cu legea şi cu spiritul vremii şi a arătat că preocupându-se de propăşirea naţiunii române acesta împlineşte pur şi simplu intenţiile declarate ale guvernului.

După întoarcerea la Sibiu, la 2 iunie a plecat către Viena pentru a se alătura în fruntea delegaţiei sale. Ajuns la 13 iunie,

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

19

constată doar eşecul demersului hotărât la Blaj. La 10 iunie, primul ministru Batthyany a obţinut din partea împăratului Ferdinand (refugiat la Innsbruck din cauza revoluţionarilor vienezi) sancţionarea unirii, aşa cum fusese ea adoptată la 30 mai de către dieta Transilvaniei, dominată de maghiari.

Şaguna a refuzat să accepte declaraţia împăratului ca definitivă şi a redactat o nouă petiţie: „Au aşteptat românii timp de patru secole ziua libertăţii, egalităţii şi fraternităţii în aşa multe adversităţi (…) doar pentru a fi umiliţi în zorii acestei sfinte zile? Vor fi ei singurii care nu sunt recunoscuţi legal într-o ţară în care ei constituie majoritatea covârşitoare? (...) Românii doresc să-şi păstreze pururi naţionalitatea lor; ei doresc să vorbească propria lor limbă şi să fie ascultaţi în aceasta (…) Dreptatea (…) cere împlinirea celor Şaisprezece Puncte”. În frunte cu Şaguna, grupul a fost primit în audienţă la 23 iunie dar împăratul a recomandat negocierea directă cu guvernul maghiar, trecând astfel respon-sabilitatea maghiarilor. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, Consiliul de Miniştri austriac a discutat căile de mobilizare a românilor şi slavilor pentru a combate politica „agresivă”a maghiarilor. Ministrul de război a sugerat că

românii pot sluji ca centru al acestei alianţe, care ar putea în cele din urmă să dea Austriei posibilitatea de a-şi extinde influenţa şi în Principatele dunărene.

La sfârşitul lui iunie, Şaguna a călătorit la Budapesta pentru a participa la lucrările Comisiei pentru unire. Promisiunile unor lideri maghiari au convins pe Şaguna că guvernul ungar era gata să facă concesii substanţiale sentimentului naţional românesc.

La 7 august, majoritatea maghiară din comisia pentru unire a decis să nu mai propună legislaţie suplimentară pentru satisfacerea cererilor româneşti întrucât constituţia maghiară şi unirea însăşi au abolit vechiul regim şi garantează drepturi civile egale pentru toţi cetăţenii.

BIBLIOGRAFIE Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis,

Hitchins Keith, Papacostea Şerban, Teodor Pompiliu, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998

Hitchins Keith, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania. 1846-1873, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995

Pascu Ştefan, Pervain Iosif, George Bariţ şi contemporanii săi, Bucureşti, 1975

20

PERSPECTIVE ISTORICE

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

21

22

PERSPECTIVE ISTORICE

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

23

139 DE ANI DE LA MOARTEA LUI AVRAM IANCU

prof. dr. Liviu Lazăr

Avram Iancu, figură remarcabilă a

Revoluţiei Paşoptiste din Transilvania, s-a născut în Munţii Apuseni, la Vidra de Sus, într-o familie de iobagi la origine. Prin funcţia de jude domenial a tatălui său, ajunge să depăşească acest statut şi să studieze, mai întâi la şcolile elementare din Poiana Vadului şi Abrud, apoi la gimnaziul din Zlatna. Din 1841 şi până în 1843 se află la Cluj, unde urmează studii umaniste şi de filosofie la Liceul Piarist. Tot la Cluj va urma Avram Iancu şi Facultatea de Drept, până în anul 1847. După terminarea studiilor, hotărât fiind să urmeze cariera de avocat, vine la Tîrgu-Mureş pentru a-şi îndeplini stagiatura pe lângă Tabla Regească. Această instituţie, care a atras în jurul său mulţi tineri români dornici să-şi construiască cariere de avocaţi sau jurişti. Împreună cu Alexandru Papiu-Ilarian, care era şi el cancelarist la Tabla Regească, Avram Iancu devine lider al tinerilor intelectuali români de la Tîrgu-Mureş, animaţi de sentimente profund naţionale şi dornici de a se implica în rezolvarea problemelor politice şi sociale ale românilor din Transilvania.

În luna martie 1848, sosesc în Transilvania veştile despre revoluţia din Ungaria. Tinerii cancelişti din Târgu Mureş, erau urmăriţi încă din 27 martie 1848, fiind denunţaţi la guberniu ca fiind revoluţionari şi conspiratori 1 . Pe Avram Iancu au vrut să-l izoleze de popor şi sub un pretext oarecare să-l

1 Victor Chersteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, Bucureşti, 1966, p. 293.

aibă sub ochii stăpânirii, căci de arestat nu putea fi vorba, deoarece judelui nobiliar Bisztray Josef îi era frică2. Ideea convocării unei mari adunări cu rol de Congres naţional al românilor transilvăneni, a fost îmbrăţişată cu entuziasm şi de Avram Iancu. El, împreună cu Al. Papiu Ilarian şi cu Ioan Buteanu acţionau de aşa manieră încât adunarea de la Blaj să aibă neapărat loc ca întrunire premergătoare celei din 3/15 mai 1848, pentru că guberniul îşi dăduse asentimentul cu gândul ascuns de a-i diviza pe români, căci în viziunea sa ortodocşii urmau să se întâlnească la Sibiu, iar greco-catolicii la Blaj, luând parte exclusiv clerici3.

Adunarea de la Blaj din Duminica Tomii, din 30 aprilie 1848, a avut loc într-o atmosferă încărcată, pentru că guvernul luase toate măsurile posibile de a împiedica pe români să participe la această întrunire. Episcopul Lemeny interzisese clerului să ia parte la adunare. Cu toate piedicile puse de guvern, mari mase de ţărani participă la această adunare. Avram Iancu, însoţit de Ioan Buteanu şi de cca 2.000 moţi, soseşte la adunare în jurul orei zece dimineaţa. Cu toate că această adunare fusese interzisă de autorităţi, fruntaşii românilor încep să formuleze revendicările româneşti, cerând desfiinţarea iobăgiei, eliberarea lui Florian Micaş, arestat pe motive politice la Cluj, şi anunţă că prezenţa comisarilor guvernului şi a armatei nu îi intimidează şi că sunt hotărâţi să îşi câştige drepturile solicitate. Consfătuirea a fost prezidată de Simion Bărnuţiu, care sosise la Blaj în după amiaza zilei de 30 aprilie. La 1 mai 1848, moţii pleacă spre casă împreună cu Iancu. Ajuns în munţii săi, Iancu, împreună cu Clemente Aiudeanu, începe pregătirile pentru

2 Ştefan Pascu, Victor Chersteşiu, Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, vol. I, Bucureşti, 1977, p. 19. În continuare, colecţia de documente o notăm cu: Documente 1848. 3 Ladislau Gyémánt, Revoluţia democratică de la 1848-1849 din Transilvania, în Istoria României. Transilvania, vol. I, Cluj-Napoca, 1997, p. 813.

24

PERSPECTIVE ISTORICE

următoarea adunare de la Blaj, care va avea loc la 3/15 mai 1848. Cei doi vor străbate neîncetat satele moţilor, organizându-i şi convingându-i să participe la următoarea adunare naţională românească. După întoarcerea de la adunarea din Duminica Tomii de la Blaj, moţii refuză să mai lucreze ca şi iobagi. De asemenea, refuză să mai plătească taxele urbariale.

La 3/15 mai 1848, sosirea lui Iancu, în fruntea miilor de moţi disciplinaţi milităreşte, va produce un mare entuziasm. Adunarea a fost prezidată de episcopul ortodox Andrei Şaguna şi de cel greco-catolic Ioan Lemeni. Zecile de mii de ţărani adunaţi pe Câmpia Libertăţii de la Blaj vor asculta cu însufleţire cuvântările fruntaşilor români, ardeleni sau de peste munţi, printre care s-au numărat Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, Ioan Buteanu, Alecu Russo şi alţii. Alexandru Ioan Cuza, viitorul domnitor al Principatelor Unite, a fost şi el prezent la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848. În primele zile din luna iunie 1848, în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor maghiare aflate în munţi pentru a cerceta starea de spirit a moţilor, într-o zi de târg, la Câmpeni, Avram Iancu îi îndeamnă pe moţii aflaţi acolo în număr neobişnuit de mare, să se înarmeze pentru a se putea apăra la nevoie, dar să nu ameninţe nimeni şi să nu se răscoale. Înarmarea poporului o îndeamnă pentru că toate popoarele din Europa se înarmează pentru a-şi câştiga libertatea. Din această zi, Avram Iancu va fi singura persoană de care vor asculta moţii cu toată încrederea. O convocare a cetelor înarmate de moţi a fost stabilită de Iancu pentru data de 17 iunie, la Câmpeni. Adunarea a avut loc, dar oamenii au venit neînarmaţi. Pe 18 iunie s-a publicat de către guvernul maghiar desfiinţarea iobăgiei, iar o comisie a acestuia s-a deplasat la Câmpeni pentru a se convinge de starea de spirit a moţilor. Iancu a mulţumit comisiei guvernamentale în numele ţăranilor români, dar a declarat în plus că toate proprietăţile camerei regale, aflate în acel domeniu, sunt proprietatea moţilor, care le-au stăpânit

dintotdeauna, şi că ei vor căuta dreptatea în justiţie.

În septembrie 1848 are loc o nouă adunare naţională la Blaj. Axente Sever a profitat de tulburarea produsă de mulţimea de români din zona Sibiului, care la finele lunii august a eliberat deţinuţii politici români. Pe acest fond, el a strâns o trupă de 500 tineri, i-a înarmat şi a pornit spre Blaj. Trupa a sporit pe drum cu mulţi alţi recruţi, astfel că trupa iniţială de 500 oameni soseşte la Blaj pe data de 14 septembrie cu un efectiv de 2.000 combatanţi. În termen de opt zile la Blaj s-au adunat 60.000 români pe Câmpia Libertăţii, pentru a treia adunare naţională. În dimineaţa de 21 septembrie ajunge la Blaj şi Avram Iancu, în fruntea a 6.000 moţi înarmaţi. Comisarul maghiar Vay a încercat să mituiască pe Ion Buteanu, Axente Sever şi Iovian Brad pentru a împrăştia pe români. A fost tratat cu un refuz ferm de către aceştia. Comisarul a rămas impresionat, după cum singur relatează, până la adânci bătrâneţi de privirea ameninţătoare a lui Avram Iancu, care s-a pronunţat la această adunare naţională în favoarea apărării cu orice preţ a pretenţiilor româneşti. La această adunare, Avram Iancu a rostit cel mai scurt discurs de pe Câmpia Libertăţii: „Pretenţiile noastre sunt sfinte, precum e sfântă dreptatea şi noi românii vom fi gata să le apărăm cu orice pre4”. Spusele şi le-a subiliniat prin descărcarea pistolului în aer, şi astfel, în aclamaţiile poporului el puse pecetea caracterului ultimativ pe lucrările celei de-a treia Adunări Naţionale de la Blaj5. La 29 septembrie Avram Iancu pleacă în fruntea oştirii sale ţărăneşti spre Munţii Apuseni. Succesele trupelor maghiare conduse de generalul Bem au închis complet cercul în jurul Munţilor Apuseni, apăraţi cu atâta străşnicie de Avram Iancu. Pericolul devenise şi mai mare deoarece ieşirile din munţi fiind blocate, aprovozionarea era imposibilă. Avram Iancu şi-a rânduit trupele într-un larg cordon de pază, închizând toate

4 Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară. Schiţa tomului III cu introducere şi note de Şt. Pascu, Sibiu, 1943, p.59. 5 Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 880.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

25

drumurile de pătrundere în munţi. Primele confruntări cu trupele maghiare au loc încă de la începutul lunii ianuarie 1849. La 1/14 februarie 1849 are loc prima luptă de la Mărişel, câştigată de români. La 2/15 februarie are loc un atac asupra satului Călăţele, respins de români, iar la 12 martie are loc a doua luptă de la Mărişel, soldată cu victoria românilor. Practic, din acest moment trupele maghiare vor încerca în mod repetat să străpungă apărarea românească din munţi, prin atacuri pornite din toate direcţiile. Luptele aveau loc foarte des, având loc în cele mai diferite zone, în funcţie de direcţia din care atacau trupele maghiare: dinspre Zarand, Huedin, Turda, Aiud etc. În luna aprilie 1849 este trimis de către Kossuth în munţi deputatul maghiar de origine Ioan Dragoş, cu misiunea de a obţine de la Iancu încetarea ostilităţilor şi predarea armelor. După tratative care au durat câteva zile, la începutul lunii mai 1849, încă nu se ajunsese la un rezultat concret, înafară de un armistiţiu convenit pe durata discuţiilor. În acest moment, se pare că independent de misiunea lui Dragoş, maiorul maghiar Hatvani intră în Abrud cu trupele sale, încălcând termenii armistiţiului. Acest fapt a dus la moartea lui Dragoş, lăncierii lui Corcheş l-au omorât ca pe un trădător de neam, cu toate că el fusese folosit de Kossuth pentru a adormi vigilenţa românilor şi a cuceri Apusenii6. Are loc prima bătălie de la Abrud, soldată cu distrugerea totală a forţelor maghiare. Abia scăpat cu viaţă din bătălia de la Abrud, maiorul Hatvani se va întoarce după două săptămâni cu forţe noi, pentru a se răzbuna. Va avea loc Bătălia de la Abrud (18 mai 1849) a doua bătălie de la Abrud, având ca rezultat înfrângerea gravă a trupelor maghiare, din care au scăpat cu viaţă foarte puţini combatanţi. Hotărâţi să distrugă definitiv forţele române din munţi, în luna iunie 1849 maghiarii au lansat un nou atac, şi mai puternic, asupra Abrudului. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, armata maghiară fiind din

6 Spira György, De pe tărâmul celălalt, Ioan Dragoş ne vorbeşte din nou, în Anuarul Ins. Ist. Cluj-Napoca, XXXII, 1993, p. 107.

nou înfrântă, rămăşiţele ei fiind silite să se retragă. După aceste atacuri fără rezultat, efortul maghiarilor de a străpunge apărarea românească din munţi s-a schimbat în altă direcţie. Un atac puternic a fost lansat dinspre nord, din direcţia Huedin, în luna iulie 1849. A rezultat grava înfrângere a maghiarilor în bătălia de la Fântânele, acesta fiind ultimul atac de amploare al trupelor maghiare asupra românilor din munţi7. În luna august revoluţia maghiară este înfrântă de armatele combinate austro-ruseşti, luând sfârşit războiul civil din Transilvania.

După revoluţie începe prigoana autorităţilor austriece împotriva lui Iancu, care este urmărit pentru anchetă deşi luptase de partea austriecilor. În 15 decembrie 1849 este chiar arestat în Hălmagiu, în zi de târg, dar este eliberat urgent datorită presiunii populaţiei româneşti aflate în comună şi care ameninţă cu masacrul garda austriacă. În februarie 1850 Avram Iancu pleacă spre Viena pentru o audienţă la împăratul Francisc Iosef. Acesta îi primeşte pe români cu mare respect. Cu toate acestea, Avram Iancu va refuza decoraţiile imperiale pe motiv că el a luptat pentru drepturile poporului român, nu pentru medalii şi nu acceptă să fie decorat. Câteva zile mai târziu este chemat la poliţia din Viena şi i se sugerează să primească medaliile imperiale. Refuzând din nou, Avram Iancu este expulzat din capitala austriacă. Neprimind medaliile imperiale, Iancu declara: „(...) eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea8.” Se va întoarce acasă în mijlo-

7 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1968, ed. II, p. 145. 8 Ibidem, p.185.

26

PERSPECTIVE ISTORICE

cul poporului său din munţi, între moţi unde va rămâne până la moartea sa. Ultima parte a vieţii şi-o va petrece într-o stare de depresie profundă, probabil dezamăgit de faptul că după atâtea lupte şi jertfe de sânge poporului său nu i s-a făcut dreptate de către împăratul pentru care luptase. Afirmaţiile că ar fi fost nebun sunt cu totul eronate, după cum arată

cele mai recente cercetări. Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece ce au rămas peste timp în conştiinţa naţională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut şi mai îndrăgit, este Marşul lui Iancu, pe versuri adaptate în epocă după cele ale lui C. Negruzzi.

ISTORIA BUSTULUI LUI AVRAM IANCU

DIN BAIA DE CRIŞ Dr. Ioachim Lazăr

Dr. Ioachim Lazăr

Bustul lui Avram Iancu dezvelit în

dimineaţa zile de 31 august 1924 trebuia să fie primul monument ridicat în Transilvania eroului revoluţiei române de la 1848-1849. El era opera sculptorului Romul Ladea din Arad. Asupra calităţii operei de artă ce urma să fie dezvelită nu au avut timpul necesar să se pronunţe specialişti în istoria artei, istorici ai revoluţiei de la 1848.

În zilele premergătoare manifestărilor centenarului lui Iancu bustul a fost amplasat pe soclu şi acoperit cu o pânză în vederea dezvelirii. Despre impresia pe care opera a făcut-o asupra privitorilor cu ocazia dezvelirii, presa, în majoritatea ei, a păstrat o anumită tăcere. Tăcerea a fost ruptă de raportul redactorului special al revistei din Orăştie „Cosinzeana”, publicat în 15 septembrie 1924. Dar să prezentăm relatarea reporterului revistei: „A doua zi, Duminică, la 8 şi jumătate, în Baia de Criş asistăm la dezvelirea bustului lui

Avram Iancu. E, după cât ni se spune dinainte, opera unui tânăr sculptor arădan, care s-a inspirat după tabloul cunoscut al pictorului Iscovescu. O închipuire cam romantică a viteazului moţ, cu pistoale la brâu şi cu mâna pe sabie1.

Ca o garanţie despre valoarea artistică a bustului e de faţă dl. Al. Lapedatu, ministrul artelor, care proclamă într-o scurtă cuvântare, patronajul său asupra tuturor monumentelor. Pânza care acoperă bustul cade, însă, şi o dureroasă surpriză vine să dezmintă însufleţirea ministerială. Dl. Lacea (Ladea n. n.), tânărul sculptor arădean, a scos de subt mâinile sale rău inspirate, un Avram Iancu ghebos, cu faţa cât pumnul şi cu o privire ştearsă, ţinând în mână un ciot de sabie cât un cuţit de bucătărie. Impresia generală nu se poate ascunde. O atmosferă de jenă s-a coborât deodată. Dl. Al. Lapedatu care nu încape nici o îndoială, nu văzuse bustul, are un aer întrebător şi parcă şi-ar cere scuze. Câţiva ne interesăm: Cum s-a putut întâmpla acest neplăcut incident ? Ni se spune că răspunderea întreagă cade asupra administraţiei.

Că impresia celor care au văzut bustul lui Iancu înainte de dezvelire a fost nefavorabilă şi este reală descrierea reporterului „Cosinzenei” din Orăştie este confirmată şi neparticiparea înaltelor oficialităţi, în frunte cu Regele la acest eveniment. Pentru a nu crea o impresie

1 Cosinzeana, 1924, 15 septembrie.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

27

generală jenantă acţiunea a fost scoasă din programul regelui, deşi Majestatea Sa a participat la toate acţiunile care au avut loc la Ţebea, Câmpeni, Muntele Găina, Casa lui Avram Iancu şi Cluj.

După ce s-a stins ecoul manifestărilor din 1924, oficialităţile din Baia de Criş, având şi acordul prefectului şi subprefectului judeţului Hunedoara, iau măsuri pentru înlocuirea bustului lui Romul Ladea cu o altă operă artistică care să fie agreată de specialişti în artă şi istorici. Profesorul Silviu Dragomir l-a recomandat pentru o asemenea lucrare pe sculptorul Corneliu Medrea din Bucureşti2.

La 1 aprilie 1925, primpretorul de la Baia de Criş, Nicolae Turucu, îi scrie lui Corneliu Medrea o scrisoare, în care îi vorbeşte despre strângerea unui fond din care sa „ridicat bustul marelui nostru erou < Avram Iancu > primul bust a lui Iancu pe pământul românesc 3 . „Lucrarea s-a executat de sculptorul R. Ladea din Arad, dar n-a succes deloc. Greşeala aşa dară va trebui să o reparăm. Dorinţa noastră este ca să se formeze o lucrare cu adevărat artistică. Am fi foarte fericiţi dacă D-voastră aţi lua angajamentul formării acestei lucrări în condiţiunile fixate în mod reciproc4.

Alături de scrisoarea sa primpretorul anexează, în copie, opinia profesorului Silviu Dragomir şi un desen al soclului cioplit în piatră, pe care se va aşeza bustul. În finalul scrisorii primpretorul Nicolae Turucu cere sculptorului C. Medrea să dea toată atenţia cererii „fiind chestiunea bustului de o importanţă mare naţională şi interes românesc, având a se ridica în Ţara Zarandului, în Munţii Apuseni”5. La 27 aprilie primpretorul Nicolae Turucu îi răspunde scrisorii lui Corneliu Medrea, şi expediază un avans de 10.000 lei pentru lucrare şi „vă rog să începeţi lucrările”6. În ce priveşte juriul „voi face tot posibilul ca

2 Viorel Vânătoru, Din corespondenţa primpretorului Nicolae Turucu – plasa Baia de Criş – privind realizarea bustului lui Avram Iancu în 1925, în Sargetia, XXVIII-XXIX, 1999-2000, p. 491-507. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem.

juriul să fie format din oameni competenţi în cauză”7. Primpretorul este de părere că ar fi bine „dacă d-l Iorga, care se află în permanenţă în Bucureşti, sau d-l. dr. Lupaş, care este deputat, ar fi invitaţi de noi ca să vadă lucrarea şi s-ar exprima satisfăcător în cadrul unei declaraţiuni în scris, ar fi de prisos cred eu, ca să mai formăm juriu compus din oamenii Ardealului, date fiind greutăţile cu călătoria de la Cluj la Bucureşti. Aştept şi părerea D-voastră”8. Răspunzând la o nouă scrisoare a sculptorului Medrea, primpretorul îi comunică acestuia nedescrisa „bucurie văzând în D-voastră adevăratul artist şi român, care cu însufleţire primeşte încredinţarea lucrării cerute de noi care va fi înălţată într-un orăşel din cel mai istoric colţ al Transilvaniei”9.

Primpretorul acceptă toate cerinţele impuse de sculptor cu o singură condiţie: „Lucrarea când va fi gata din lut sau ghips să fie expusă opiniei unei comisiuni care să se poată pronunţa pro sau contra”10. Primpre-torul crede că ar fi suficient dacă prof. Silviu Dragomir sau d-l Nicolae Iorga „s-ar pronunţa pentru primirea lucrării” 11 . În ce privesc condiţiile de plată cerute de sculptor, primpretorul le primeşte cu o singură modificare: „Jumătate din costul bustului să se achite când lucrarea va fi gata din lut sau ghips şi primită de comisiune, iar 10.000 lei în cursul turnării şi restul la predare”12.

Nicolae Turucu îl roagă pe sculptor să nu se supere pentru modificările aduse în condiţiile fixate de sculptor, deoarece sunt cerute de prefectul Gheorghe Dubleşiu „care este preşedinte de onoare al Comitetului de iniţiativă prezidat de mine, încă din iarnă mi-a pus în vedere că numai în baza acestor condiţiuni să încredinţez formarea bustului, din motiv că lipsesc fotografiile autentice”13.

După ce contractul cu sculptorul Corneliu Medrea este fixat, primpretorul 7 Ibidem. 8 Ibidem. 9 Ibidem. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem.

28

PERSPECTIVE ISTORICE

Nicolae Turucu îi scrie profesorului Silviu Dragomir, la 10 iunie 1925, că lucrarea este aproape gata şi îl roagă să treacă să o vadă deoarece: atât sculptorul cât şi eu dorim şi ţinem foarte mult la faptul ca şi D-voastră să vedeţi modul cum sculptorul a înţeles formarea acelei lucrări”14.

La 20 august 1925, primpretorul Nicolae Turucu raportează prefectului judeţului Hunedoara că executarea „lucrării bustului lui Avram Iancu din Baia de Criş am încredinţat-o sculptorului C. Medrea din Bucureşti. Această lucrare va fi terminată pe la finele lunii august a. c. Până în prezent a fost văzută şi admirată de domnii Goga, dr. Lupaş, prof. univ. şi Paciurea, prof. la Şcoala de Bele-Arte din Bucureşti”15. De asemenea îl mai infor-mează că sculptorul „C. Medrea ne-a fost recomandat de d-l. prof. dr. Silviu Dragomir din Cluj şi este unul dintre cei mai buni şi cunoscuţi sculptori din Bucureşti”16. Câteva zile mai târ-ziu, la 25 august, primpretorul Turucu îi scrie şi subprefectului judeţului Hunedoara, rugându-l să semneze suma de 35.000 lei, aprobată „pe seama ridicării, în Baia de Criş, a unui bust a lui Avram Iancu, deoarece după cum v-am raportat verbal la timpul său, această lucrare va fi terminată la sfârşitul acestei luni”17. Cos-tul lucrării se ridica la 60.000 lei la care se mai adăuga suma de 15.000 lei, costul basoreliefului reprezentând „lupta de la Fântânele” care se va aşeza pe piatra soclului.

La 26 septembrie 1925, sculptorul C. Medrea îi trimitea o telegramă primpretorului Nicolae Turucu cu următorul conţinut: „Vă rog luaţi o hotărâre, ce facem cu monumentul, terminându-l în bronz încă de la 14 septembrie. Conform scrisorii şi telegramei mele, lucrătorii îmi solicită banii care trebuie irevocabil achitaţi, dacă credeţi mai reduceţi din onorariul meu, însă trebuie să lichidăm”18.

Nicolae Turucu îi răspunde că nu are „cunoştinţă ca între noi să se fi stabilit anterior

14 Ibidem. 15 Ibidem. 16 Ibidem. 17 Ibidem. 18 DJHAN, Fond Pretura plasei Baia de Criş, Dosar 2/1925.

înţelesul în felul ca noi să ridicăm bustul de la D-voastră din Bucureşti”, ci era vorba ca „D-voastră să veniţi să-l aşezaţi la Baia de Criş, cu atât mai vârtos, deoarece întâia oară soclul va trebui să sufere unele modificări esenţiale” iar a doua oară pentru că „dorim ca bustul să fie aşezat de mâna D-voastră la locul lui”19. Pentru a avea aprobarea şi a Ministrului Lapedatu, îi cere sculptorului să procure scrisoarea „cerută de noi, în care să vedem şi părerea Dumnealui, fiindu-ne foarte preţioasă în cazul de faţă, mai ales că d-l Ministru al Artelor va vedea bustul turnat gata în bronz”20.

Sculptorul Medrea îi scria primpre-torului despre expedierea bustului, la 21 octombrie şi îl roagă să confirme primirea lui şi să-i expedieze şi „mica sumă rămasă cu adresa care va servi la publicarea în presă a noului monument”21. Pentru acoperirea cheltuielilor pretura Baia de Criş se adresează notariatelor cercuale să prevadă sume bugetare „pentru bustul lui Avram Iancu” 22 . Potrivit adresei întocmite încă din 9 noiembrie 1925, notarul A. Turucu, comunica primpretorului că „banii bugetaţi la comune pentru fondul bustul lui Avram Iancu, în sumă de 14.500 lei, i-am solvit comitetului de iniţiativă în lunile iunie a. c. şi în 2 noiembrie 192523. La 10 noiembrie 1925 din notariatul Vaţa de Jos s-a achitat suma de 14.500 lei şi anume din Basarabasa (1.000 lei), Brotuna (500), Căzăneşti (2.000), Ciungani (2.000), Prăvăleni (1.500), Vaţa de Sus (2.500) şi Vaţa de Jos (5.000)24. Din notariatul Ribiţa se comunica, la 13 noiembrie 1925, primpre-torului Nicolae Turucu despre achitarea sumei de 4.500 lei, strânşi din comunele notariatului şi anume: Ribiţa (1.350 lei), Ribicioara (1.125 lei), Uibăreşti 450 lei) şi Junc (1.575 lei)25. În urma acţiunii pretura înregistrează datorii de 10.000 lei ceea ce îl determină pe Nicolae Turucu trimită o adresă către notari cu următorul conţinut: „D-le notar ca membru în 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Ibidem. 22 Ibidem. 23 Ibidem. 24 Ibidem 25 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

29

Comitetul de iniţiativă pentru ridicarea bustului lui Avram Iancu în Baia de Criş. D-voastră ca membru activ în Comitet cunoaşteţi prea bine greutăţile prin care am trecut cu toţii pentru adunarea fondului necesar formării a doua oară a bustului marelui nostru erou „Avram Iancu”, prin sculptorul Medrea din Bucureşti.

Cum şi azi există încă la banca din loc o datorie de circa 10.000 lei cu interese cu tot şi având în vedere înţelesul nostru din anul trecut vă rog să binevoiţi a contribui la plătirea acestei datorii prin acordarea unui ajutor din Casa comunelor notariatului D-voastră de la poziţia „speze neprevăzute şi anume:

Notariatul Baia de Criş, Vaţa de Jos şi Rişculiţa câte 1.200 lei.

Notariatul Ribiţa, Tomeşti câte 1000 lei. Notariatul Birtin 800 lei. Sumele de mai

sus le veţi vărsa în termen de 8 zile. Inaugurarea noului monument s-a făcut

în mod discret, fără manifestări şi articole în presa centrală sau locală. Mai mult, conform unei situaţii, din 1936, întocmită de Pretura Baia de Criş referitor la monumentul executat de C. Medrea se precizează voit două erori: Bustul lui Avram Iancu ridicat în Baia de Criş în anul 1924 (corect 1925) cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la naşterea marelui erou. Data ridicării, anul 1924, autorul Medrea Bucureşti.

AVRAM IANCU, ALIAS TOMA NOUR DIN „GENIU PUSTIU”

prof. Gligor Haşa

Ardealul, cu personalităţile sale demonice, răscolitoare de mase şi purtătoare de mari idealuri romantice: Horea, Avram Iancu, Andrei Mureşanu, corifeii Şcolii Ardelene etc, găseşte un loc aparte în poezia, proza şi încercările dramatice ale scriitorului naţional, Mihai Eminescu. Romanul-eseu, condensat în numai 75 de pagini, „Geniu pustiu”, este în întregime dedicat eroului Avram Iancu, cel comparabil prin tragism asumat doar cu Socrate şi Budha, cum spunea la Ţebea poetul Ioan Alexandru, el însuşi pilduitor în tragism.

Câteva referiri la această încă neînţeleasă proză de nivel european se impun. Debutul este prin excelenţă balzacian, întâlnit ad-literam la George Călinescu în „Enigma Otiliei”, însă cantonat sub semnul subiectivităţii. Tot în canoane balzaciene face Eminescu, în pagina a treia, portretul junelui Avrămuţ. Schiţa de portret va fi dezvoltată pe parcurs ca o copie în oglindă, care este, de fapt portretul Crăişorului, portret ce s-a impus în conştiinţa publică datorită pictorului A. Iscovescu, urmat mai apoi, pe alte trepte ale vârstei şi suferinţei, de tablouri şi fotografii semnate Carol Pop Szatmari, Stoica, Budai, Karoly: „Era frumos, de-o frumuseţe demonică. Asupra feţei sale palide, musculoae, expresive, se ridica o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra frunţii se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru strălucit, ce cădea peste nişte umeri compacţi şi bine făcuţi. Ochii săi, căprui, mari, ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprâncene stufoase şi îmbinate, iar buzele strâns lipite, vinete, erau de o asprime rară. Ai fi crezut că e (...) unul din acei îngeri căzuţi, un satan mândru de cădere, pe a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul şi iadul, îndărătnicia, un Satan dumnezeiesc care (...) a sorbit din lumina cea mai sfântă şi-a îmbătat ochii cu idealurile cele mai sublime, şi-

30

PERSPECTIVE ISTORICE

a muiat sufletul în visele cele mai dragi, pentru ca în urmă, căzut pe pământ, să nu-i rămână decât decepţiunea şi tristeţea”. Un alt portret romantic de dimensiunea acestuia în literatura română nu întâlnim. Firesc se cere întrebarea: Cum şi când l-a cunoscut Mihai Eminescu pe Avram Iancu, erou legendar încă din timpul vieţii? Probabil că, nemijlocit, la Abla Iulia, când poetul, student la Blaj, participase la serbările Astrei, la care de bunăseamă, va fi fost invitat şi cel mai important român ale acelor vremuri, ori numai prin intermediul unor tablouri şi fotografii de epocă. Noi credem că Dumnezeul românilor a prilejuit o cunoaştere nemijlocită, că şi numai zvonul participării Crăişorului la acest eveniment cultural şi patriotic, motiva drumul poetului de la Blaj la Alba Iulia, că impresia fusese atât de puternică încât să inspire mai târziu portretul făcut cu pastă de geniu în „Geniu pustiu”. Întâlnirea de la Alba Iulia surprinde şi portretul sufletesc al Craiului dezamăgit, realizat de Barbu Iscovescu la 1849, adică cel din citatul de mai sus. Credem că nu ne hazardăm asociind acest portret celui făcut Demonului în general în creaţia literară eminesciană şi lui Hyperion în „Luceafărul”, frumuseţe nepământeană, faţa palidă şi expresivă, fruntea senină şi rece, păr strălucitor, ochi arzători, etc. Începutul romanului „Geniu pustiu” e un sumum al lecturilor din marii romantici: Dumas, Tasso, Hugo, Jokai, Mor. Tema abordată este una dragă poetului-viaţa ca vis, istoria „în oglindă”. Acţiunea este plasată într-un Bucureşti eliadian, de mai târziu, şi într-un Cluj medieval. Întâia locaţie stă sub semnul plictisului balcano-bizantin sau a unei lumi liniare, brodată de Eminescu în două articole pe marginea basmului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viată fără de moarte”, capitala fiind locul unde nu se schimbă nimic, o Vale a Plângerii. Revenind la portret, Avram Iancu, alias Toma Nour, este un „înger căzut”, o fiinţă satanică în sensul romatic de răscolitor de mase, de o frumuseţe iconică, comparabil, credem cu Tudor Vladimirescu. Pe fruntea lui, Dumnezeu a scris: „geniu”, adică îngerul htonic

căruia nu i-au mai rămas decăt „decepţiunea şi tristeţea”. Talia subţire, mâinile lungi (precum în portretul ideal-Crăişorul cu armele şi fluierul- făcut de Barbu Isovescu cu atunci când Iancu avea 25 de ani) exprimă forţă şi armonie. Mai mult decât probabil este că portretul din „Geniu pustiu” s-a conturat şi împlinit şi după informaţiile primite de Eminescu de la prietenii zărăndeni ai poetului-Nicolae Oncu, Ion Hosanu, Damian şi Neamţu. Ne repetăm amintind că portretul fizic este cel al idealului de tânăr revoluţionar byronian, cu elemente referenţiale şi la Lermontov: fruntea, ochii, părul, paloarea, adică un alter ego al tânărului Eminescu, geniu faustic făcut după canoane ghotiene, un tânăr Faust sau Werther pendulând între Rai şi Infern. Strunind lectura vom observa că Eminescu pune în gura eroului transilvan propriile idei, concepţii, raţionamente despre libertate, dreptate, nedreptate, demnitate, cosmopolitism sau iubirea de străini. Din această perspectivă el este la fel de actual precum Caragiale. Cu percepţia ultimilor ani ai vieţii Craiului Munţilor, Eminescu vorbeşte despre trădări şi trădători, istorici care nu cunosc istoria, scriitori agramaţi, divorţuri, adulter, prostituţie, acestea şi alte rele având ecou cu putere de semnal de alarmă peste ani şi secole. Astfel realizează în pag. 4-5 un pamflet tot atât de nimicitor ca şi cel din „Scrisoarea III” „(...) o generaţie de amploiaţi, de semidocţi, de oameni care calculează cam peste câţi ani vor veni ei la putere, (...) inşi care cunoşteau mai bine istoria Franţei decât pe cea a României, (...) care îşi urăsc ţara mai rău şi mai cumplit decât străinii, privind-o ca pe un exil, încât e de mirare că românii nu au migrat cu toţii”. Iată tot atâtea motive care l-au dezamăgit pe Crăişor în aşa măsură încât să sfârşească precum un geniu pustiu. Pe măsură ce te afunzi în lectură se cimentează impresia că portretul lui Avram Iancu, alias Toma Nour, este portretul „în oglindă” al autorului, măcinat, mai cu seamă în perioada de la „Timpul” de toate relele ţării şi ale vremii sale. Pentru acest demers noi am citit în paralel „Geniu pustiu” şi „Jurnalul lui Avram

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

31

Iancu”. În privinţa ideilor şi atitudinilor asemănările sunt frapante: nevoia unui mântuitor, imperativul renaşterii geniului naţional, reformă morală, primenirea atitudinii opiniei publice, „Sabia lui Horea”. Romanul „Geniu pustiu” se cuvine să fie citit şi ca eseu despre CĂDERE, căderea din condiţia umană, căderea în dezamăgire, în mocirla cotidiană, în nebunie, destin previzibil pentru cele două genii naţionale: Mihai Eminescu şi Avram Iancu. Pentru ei substanţa genialităţii a însemnat implicit nebunie, termen

al unei ecuaţii îndumnezeite din care nu se poate ieşi decât prin moarte. Asupra acestui fragment de „roman criptic” sau de biografie romanţă, exegeţii s-au aplecat doar în trecere, chiar şi unii dintre cei mai aveniţi: Călinescu, Zoe Dumirescu, Buşulenga, Ioana Petrescu. Este, însă, cert că opera eminesciană nu va putea fi descifrată şi înţeleasă până nu va fi comentat în registru înţelepţiţilor şi „Geniu pustiu”, acest „Faust” al literaturii române. E de mirare că după două secole de literatură carpatică la nivel european încă nu am învăţat să citim.

32

PERSPECTIVE ISTORICE

APARIŢII EDITORIALE

DUMITRU SUCIU, SOLDAŢI FĂRĂ UNIFORMĂ AI LANDSTURMULUI ROMÂNESC ŞI STAREA PROTOPOPIATELOR ORTODOXE DIN TRANSILVANIA

DUPĂ RĂZBOIUL NAŢIONAL DIN 1848-1849, CLUJ-NAPOCA. Editura Argonaut, 2011, 313 p.

prof.dr.Livia Coroi Colegiul Naţional “Avram Iancu” Brad

Dumitru Suciu, cercetător ştiinţific I la

Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, este un veteran al istoriografiei axate pe evenimentele din Transilvania din a doua jumătate a secolului XIX şi începutul celui următor. Titlul cărţii de faţă îi indică pe românii înrolaţi voluntar la 1848-1849 în armata românească din Transilvania; ea se întemeiază pe rapoartele întocmite de preoţii ortodocşi la solicitarea episcopului Andrei Şaguna, după ceea ce autorul numeşte Război Naţional, constituindu-se într-o veritabilă frescă a protopopiatelor ortodoxe româneşti.

Esenţa acestor informări o reprezintă consemnarea pierderilor de vieţi omeneşti şi a distrugerilor de bunuri din timpul con-fruntărilor româno-maghiare, precum şi o evaluare a situaţiei familiilor celor ucişi. Astfel, sunt numiţi morţii şi se indică împrejurările uciderii acestora - informaţia fiind întărită prin iscălitură, cel mai adesea, martorii fiind foşti camarazi de arme. Materialul acoperă întreaga

arie a Episcopiei Ortodoxe Române a Ardealului şi face referire mai ales la zonele de mari confruntări ale actualelor judeţe Alba, Hunedoara şi Cluj, dar informaţii despre tragedii cu statistici „încărcate” provin şi din zonele Braşov, Sighişoara şi Mureş. În contextul unei abundenţe de nume de persoane şi de locuri, periplul cititorului-cercetător este facilitat de indicii care ocupă la sfârşitul cărţii nu mai puţin de 67 de pagini.

Distinct de „harta” şi statistica morţilor războiului, rapoartele prezintă valenţe de natură economică, demografică şi confesională. Sunt indicate resursele de trai ale celor rămaşi din familiile victimelor şi sunt consemnate şi evaluate în preţurile vremii distrugerile de bunuri materiale, în special incendieri şi jafuri, insistându-se asupra pierderilor de la nivelul bisericilor. Rapoartele prezintă şi o componentă de interes pentru demografia istorică, cu o evidenţă nu doar a morţilor (de moarte firească sau ucişi), ci şi a locuitorilor „gazde”, pe sexe, din diverse aşezări. Imaginea protopopiatelor româneşti este întregită cu aspecte ale dezvoltării învăţământului, precizându-se dacă în localitatea respectivă există şcoală şi dascăl. Întâi de toate însă, ele se constituie într-o evidenţă a preoţilor şi protopopilor ortodocşi din Ardeal (autorii rapoartelor) şi indică frecvenţa covârşitoare a decedaţilor de religie ortodoxă (pe care, adeseori, preoţii o numesc „românească”). De fapt, după cum autorul dezvăluie, cartea face parte dintr-o serie de volume ce vor fi publicate „sub egida unui titlu generic cu numele Biserica, comunitatea şi şcoala ortodoxă din Transilvania în epoca modernă” (p.156).

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

33

Sunt numiţi şi „ceilalţi”, ei fiind unguri sau secui, ori catolici sau reformaţi, autorul indicând complexitatea raporturilor etno-confesionale din Transilvania. Marginal, se fac referiri şi la acţiuni ale românilor soldate cu victime în rândul ungurilor şi la situaţia din primii ani ai regimului neoabsolutist – ceea ce întregeşte imaginea evenimentelor şi a condiţiei politice a românilor.

Dacă pe parcursul prezentării rapoartelor intervenţia autorului este minimă, spre final, acesta – specialist în evoluţia programatică şi tactică a mişcărilor naţionale din spaţiul habsburgic – face o viguroasă

analiză a statutului românilor din Transilvania şi îşi justifică - sumar, dar relevant - preferinţa pentru termenul de Război Naţional în locul celui de Revoluţie în denominaţia luptei acestora de la 1848-1849.

Prin cartea de faţă, reputatul cercetător clujean ne pune la dispoziţie o sursă documentară de o deosebită complexitate privind momentul paşoptist şi situaţia naţiunii române din Ardealul mijlocului de secol XIX, pledând, totodată, pentru o aprofundare a cunoaşterii marelui eveniment şi pentru o sinceră cinstire a eroilor-soldaţi fără uniformă.

COSMIN BUDEANCĂ, REPRESIUNEA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ.

„GARDA ALBĂ” – ORGANIZAŢIE SUBVERSIVĂ INVENTATĂ DE SECURITATEA HUNEDOREANĂ, CLUJ-NAPOCA.

Editura Argonaut, 2010, 388 p. prof.dr.Livia Coroi

Colegiul Naţional “Avram Iancu” Brad

Cosmin Budeancă, născut în Orăştie şi

format ca istoric la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu doctoratul în istorie orală–mentalităţi colective, este Şef Serviciu Muzee-Memorie în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Cartea de faţă are la bază lucrarea de disertaţie a absolvirii masteratului şi se înscrie printre puţinele lucrări de după 1989 care abordează perioada comunistă în spaţiul hunedorean. După cum

indică şi titlul, obiectul cercetării se circumscrie represiunii comuniste regăsite într-o anumită manifestare în plan local.

În politica generală de un etatism extrem – cu o desconsiderare crasă a cetăţeanului şi de inducere a unei temeri endemice la nivelul populaţiei - şi în eforturile de impunere a structurilor colectiviste în agricultură, autorităţile comuniste au recurs la farse judiciare cu deturnări grave de destine. Un astfel de episod surprinde autorul în această carte, cercetând odiseea aşa-zisului grup „Garda Albă” – organizaţie ficţionată de comunişti în 1958 şi localizată în aria regiunii Hunedoara. După un Cuvânt-înainte în care ne este oferită „cheia” descifrării surselor şi a parcurgerii lucrării, autorul prezintă, structurat, pe probleme şi personaje, episodul represiv „Garda Albă”. Urmează 14 interviuri şi şase mărturii scrise provenind de la victime directe ale represiunii sau de la familiali ai acestora. Ei sunt doar câţiva dintre sutele de mii care au trăit astfel de experienţe, iar episodul hunedorean ar putea fi socotit o mostră a represiunii generale din România anilor 1950.

34

PERSPECTIVE ISTORICE

Excepţionalitatea îi este conferită de imaginarea scenariului subversiv de către opresori, ei pornind de la un caz ce ar fi fost de competenţa domeniului medical, şi nu de cea a Securităţii. Cartea se continuă cu listele condamnaţilor, întocmite pe baza Arhivei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, cu anexe de documente şi fotografii, iar apoi cu indici de nume şi de locuri.

Lucrarea de faţă reflectă o metodă de lucru crescând promovată de mediul academic în cercetarea istoriei recente. Autorul recurge, în special, la metodologia istoriei orale, utilizând ancheta pe bază de interviu semidirectiv, atât modul de realizare, cât şi forma editării putând fi socotite drept model. Cum mărturiile sunt vulnerabile pe segmentul indicatorilor cronologici şi sunt marcate de subiectivism, dublarea investigaţiei orale cu cercetarea documentului scris conferă demersului ştiinţific rigurozitate şi un plus de credibilitate; astfel, aici, listele condamnaţilor

confirmă indubital esenţa informaţiei orale şi o completează cu date ce depăşesc limitele „eşantionului”.

Istoria orală redă istoria trăită de individ – impactul marilor prefaceri asupra destinului propriu şi reflecţiile acestuia ca protagonist sau martor. Cea corespunzătoare comunismului este, mai ales, una a suferinţei, dezvăluind tragismul unei politici de stat la nivel individual şi familial, comportând, totodată, o dimen-siune etică acut necesară unei societăţi în prefacere. Cartea de faţă prilejuieşte exprimarea experienţei unor aşa-zişi „duşmani ai poporului”, dar, totodată, ea oferă prilejul probării nevinovăţiei acestora în faţa comunităţii (abil manipulate atunci) şi a istoriei. Dimensiunii cognitive a cărţii i se adaugă, astfel, valenţe de natură etică, dar, prin nivelul formaţiei autorului şi al experienţei editurii, şi o componentă metodologică de înalt profesionalism.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

35

STUDII ŞI ARTICOLE

MARCUS ULPIUS TRAIAN (55-117)

- PĂRINTELE ŞI SĂDITORUL ROMÂNILOR - prof. Nicolae Stoian

În gloria împăraţilor romani Traian

ocupă un loc aparte: Fiu adoptiv al împăratului Nerva şi asociat la domnie de către acesta (din 97 d.Hr.) a fost primul împărat de origine neitalică. Organizator energic al vieţii militare şi civile a imperiului a învins în două campanii militare (101-102 şi 105-106) pe daci şi a transformat cea mai mare parte a Daciei în provincie romană colonizând-o masiv cu elemente romane şi romanizate. A purtat războaie împotriva parţilor, a creat noi provincii Armenia, Mesopotamia şi Asiria. Reuşitele campaniilor militare au fost onorate de către Senat, succesiv, cu titlurile: germanicus, dacicus, particus. Născut la data de 18 septembrie 53, Italica (în Spania) – mort 13 august 117, Selinus (în Asia Mică), împărat 98-117, din dinastia Antoninilor. Era fiul lui Marcus Ulpius Traianus, care avusese o carieră strălucită. Traian şi-a început la rândul său cariera în armată, ca tribun militar rămânând vreme îndelungată în această funcţie, în Siria, unde tatăl său fusese numit guvernator. A îndeplinit apoi diferite magistraturi civile şi militare (consul ordinarus, guvernator al Germaniei Superioare), proclamarea lui ca împărat (la

moartea lui Nerva, 27 ianuarie 98) prizându-l în funcţia de comandant al unei armate din Germania. Puternicul caracter al lui Traian s-a reliefat încă de la preluarea domniei. Sosind la Roma abia în vara anului 99, deşi avea dreptul la triumfuri oficiale, pentru comportarea sa din Germania, el nu le acceptă refuzând chiar şi acele salutaţii imperiale, atât de obişnuite până atunci. Ajuns pe treptele de marmură ale palatului imperial, este întâmpinat de prefectul pretoriului, care-i întinde sabia sa, după obicei semn că este pusă în slujba noului împărat. Traian i-o restitui şi, în auzul întregii mulţimii care-l urma, el îi spune: „Foloseşte-ţi sabia pentru apărarea mea, dar tot cu ea să fiu pedepsit dacă nu voi domni cu dreptate!” Noul împărat a condus statul în bună înţelegere cu Senatul, pe care l-a consultat în toate problemele vieţii de stat. A manifestat respect faţă de tradiţiile republicane dar puterea în stat i-a aparţinut în totalitate.

Cel mai sugestiv portret a lui Traian este realizat de către istoricul Dio Cassius: „Traian era un om cu totul deosebit, mai ales prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos şi înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi, iar cu sufletul era la înălţime, deoarece nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de bătrâneţe. Nu invidia, nici nu nedreptăţea pe nimeni, ci dimpotrivă, de aceea nici nu se temea şi nici nu ura pe nimeni. Nu-şi pleca urechea la intrigi şi nici nu cădea pradă mâniei. S-a ferit de a acapara bunurile altora şi a-şi însuşi onoruri nedrepte”.

Ca toţi marii generali ai lumii, Traian a ştiut să se facă iubit de mase şi în special de soldaţi, care vedeau în comportamentul şi vestimentaţia nepretenţioasă a împăratului dovada simplităţii sale.

36

PERSPECTIVE ISTORICE

Ca şi Alexandru cel Mare, Caesar, Gingis-Han sau Napoleon, ca şi mulţi alţi conducători de oşti, Traian a câştigat devotamentul şi încrederea armatei, prin dovezi personale de bravură, de rezistenţă, de bunătate, dar şi de dreptate, oricât de severă în consecinţe.

A avut curajul, la proclamarea lui în magistratura supremă, nu numai de a nu acorda obişnuitele donaţii armatei şi să mărească soldele (obicei nefast practicat de împăraţii romani), ci dimpotrivă, având în vedere situaţia financiară precară, să reducă soldele! Şi totuşi armata în rămâne fidelă.

Era extraordinar de muncitor şi le pretindea acelaşi lucru tuturor din jurul său. A trimis mulţi senatori comozi să plece şi să facă ordine în provincii. A supravegheat înde-aproape provinciile, înlocuind pe guvernatorii care se dovedeau incapabili sau pedepsindu-i pe cei care se dădeau la abuzuri. Se ocupa de detaliile administraţiei provinciilor încurajând procesul de urbanizare şi romanizare (a se vedea corespondenţa cu Plinus cel Tânăr, guvernator al Bitniei).

A dezvoltat pe scară largă „instituţia alimentară” (alimenta – prevalarea unei rate de 5 % din profitul unei parcele distribuite micilor proprietari, rată destinată întreţinerii copiilor şi înzestrării fetelor din familiile sărace).

Traian a îmbunătăţit legislaţia romană, a întronat pacea internă, a luat măsuri pentru dezvoltarea agriculturii şi comerţului, s-a îngrijit cu succes, de prosperitatea financiară a statului fără a recurge la mărirea impozitelor sau la confiscări.

A distribuit grâne, obiecte casnice şi bani plebei şi a organizat somptuoase şi costisitoare serbări şi jocuri publice (cele care au marcat succesul asupra lui Decebal au durat 123 de zile!).

Împăratul s-a evidenţiat şi în domeniul construcţiilor: Un apeduct gigantic (aproxi-mativ 48 km), un port nou la Ostia, patru mari drumuri, amfiteatrul din Verona, minunatul pod de peste Dunăre de la Drobeta. Dar cea mai cunoscută a fost Forul lui Traian, datorat

geniului lui Apollodor din Damasc; din aceasta singura păstrată întreagă până astăzi este cunoscuta Columnă a lui Traian. Un impresionant „certificat de naştere a poporului român”, dăltuit în marmură de Carrara.

Excelent militar şi, în egală măsură, administrator eficient, Traian este cel mai însemnat cuceritor roman după dispariţia lui Caesar, în vremea sa imperiul realizând ultimul mare efort ofensiv la Dunăre şi Eufrat materializat în atingerea maximei întinderi teritoriale – aproximativ 3.300.000 km2 (populaţie de 55 milioane locuitori) – din Peninsula Iberică până la Golful Persic, din Scoţia la marginele Saharei şi până la prima cataractă a Nilului.

Păstrând bune relaţii cu Senatul, împăratul primeşte în anul 114 din partea înaltului for titlul de „Optimus princpes” (cel mai bun împărat). În secolele următoare s-a încetăţenit urarea adresată în Senat la ocuparea tronului de către noul împărat – feliciar Augusto melior Traiano (să fii mai fericit decât Augustus şi mai bun decât Traian).

Tactul şi priceperea de care a dat dovadă în trebuirile politice şi talentul de comandant etalat pe câmpul de luptă au făcut din Traian o figură legendară, umaniştii Renaşterii considerându-l prototipul „omului de stat ideal”.

Memorabilele fapte ale lui Traian şi legenda despre bunătatea sa deosebită, l-au determinat pe Dante, în „Divina Comedia”, să deschidă porţile purgatoriului pentru a lăsa să treacă în Paradis un singur împărat roman: Traian.

Pentru noi românii numele lui Traian are o conotaţie esenţială de el se leagă eposul incandescent al zămislirii romanităţii noastre, este părintele şi săditorul nostru, îl întâlnim în folclor, îndeosebi în colinzi, în literatură şi chiar în Imnul naţional.

Ca cetăţeni ai Devei putem fi mândri de a avea, în municipiul nostru, cea mai maiestoasă statuie a lui Traian de pe teritoriul României.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

37

ALEXANDRU MACEDON ŞI MAMA SA OLIMPIA Dumitru Hurubă

În anul 356 î.Hr., se năştea unul dintre

cei mai importanţi conducători de oşti şi strateg militar, cunoscut în istorie sub numele de Alexandru Macedon. De-atunci au trecut aproape două milenii şi jumătate, dar şi astăzi incită rapida sa ascensiune spre prim-planul celebrităţii, dacă avem în vedere, însă, că la numai 14 ani ajunsese ofiţer posedând o inteligenţă sclipitoare şi o cultură filozofică solidă în calitate de elev al unuia dintre cei mai mari filozofi ai lumii: Aristotel. Rezumând, am putea spune că Providenţa făcuse efortul investirii în el a tot ceea ce putea servi la rotunjirea unei personalităţi proeminente. În acest context, nu e de mirare că la numai 20 de ani devine rege al Macedoniei ca fiu şi, firesc, moştenitor direct al lui Filip al II-lea. Totul pare normal… Doar pare, fiindcă lucrurile s-au petrecut într-un anormal care proiectează momentul în plin roman poliţist cu tot arsenalul de intrigi, viclenii, teroare, crime etc. Întorcându-ne puţin în timp, trebuie să spunem că fondatorul Imperiului Macedonean, regele Filip al II-lea (382-336 î.Hr.), a domnit între anii 359-336 î.Hr., timp în care şi-a demonstrat talentul şi inteligenţa, iscusinţa diplomatică şi abilitatea ca om de stat, calităţi care au contribuit substanţial la înfăptuirea unor reforme militare şi economice ce au dus, în ultimă instanţă, la ridicarea statului macedonean la rangul de mare putere a lumii antice greceşti. Ajunsese un bărbat cu mare putere politică, bogat şi încărcat de glorie la cei 46 de ani; era căsătorit, avea deja un

moştenitor, astfel că împlinirea, să zicem aşa, îi era deplină şi nu-i mai rămăsese decât să-şi administreze imperiul asemenea unui bun gospodar pentru a se bucura de o bătrâneţe liniştită. Îl obosiseră, probabil, şi mulţimea de campanii militare şi războaiele...

Această hotărâre, mărturisită sau nu, a nemulţumit-o, însă, pe soţia sa Olimpia. În orgoliul său de femeie ajunsă pe primul rând de scaune la spectacolul istoriei, ea dorea să fie rezervată loja de onoare pentru stăpânul lumii. Aceasta o şi ceruse lui Filip: să devină regele unui imperiu care să cuprindă întreaga lume. Nu a reuşit să-l înduplece, dar nici nu a renunţat la acel gând. Discuţiile şi desele certuri au dus la creşterea tensiunii în sânul familiei regale, iar situaţia a culminat cu... a doua căsătorie a lui Filip, existând obiceiul ca un bărbat să aibă mai multe neveste. Cu atât mai mult în cazul unui rege... Noua nevastă şi regină, era de-o frumuseţe aparte şi, bineînţeles, sufletul Olimpiei s-a încărcat, treptat, de germenele geloziei şi al urii, plus că nu-i trecuse prin minte că ar avea de suportat vreodată o astfel de umilinţă. Demnitatea de om, orgoliul de femeie şi, mai ales, mândria de regină şi le-a simţit compromise atât de grav, încât a luat hotărârea să-l părăsească pe Filip.

Nici nu ajunsese bine în Epir, ţinutul său de baştină, că a şi început să-şi arate colţii îndoiala cu privire la gestul de a-l fi părăsit pe rege, mai ales că, pericolul pierderii tronului de către fiul său Alexandru devenise iminent. Una peste alta, Cleopatra – proaspăta regină – adusese şi ea pe lume un copil, deci prezumtiv moştenitor al tronului. Aşadar, totul părea pierdut din cauza geloziei şi a unei hotărâri pripite şi necugetate. În disperarea ei şi cu poziţia de la curtea regală diminuată simţitor, Olimpia a început să ţeasă – în minte deocamdată – pânza răzbunării care s-a şi materializat în anul 338 î.e.n. la Aig, capitala Macedoniei de-atunci. Regele Filip tocmai se întorcea acasă după o victorie militară, i se pregătise o primire fastuoasă, poporul îşi

38

PERSPECTIVE ISTORICE

primea regele cu toate onorurile cuvenite unui mare conducător... Dar sărbătorirea coincidea şi cu cinstirea noului născut; se arăta a fi una dintre acele zile care să fi rămas în sufletul oamenilor ca un moment de neuitat în viaţa fiecărui om. Mulţumit şi zâmbitor, regele se hotărî să parcurgă distanţa până la amfiteatrul unde urma să se desfăşoare evenimentul, pe jos. Saluta în dreapta şi în stânga, strângea mâini, lua copii în braţe, primea flori, totul într-o explozie a dorinţei mulţimii de a-l vedea de aproape pe gloriosul rege, de a-l atinge.... Amfiteatrul nu era departe, aşa că regele Filip se hotărî să renunţe până şi la garda personală trimiţând-o înainte spre locul desfăşurării serbărilor. Ce-ar mai fi putut să se întâmple rău în această totală manifestare de simpatie şi de dragoste faţă de suveran ? Nimic, nimic, nimic! Dar n-a fost să fie aşa. Regele înainta din ce în ce ai greu prin mulţimea entuziastă. Pe măsură ce se apropia de amfiteatru, presaţi de valul mulţimii, oamenii îi făceau tot mai puţin loc de trecere regelui, astfel că, în câteva rânduri a fost nevoit să se oprească până ce prin masa compactă de trupuri se deschidea un culoar pe care să mai înainteze un pas, un metru… Mai rămăsese puţin până la locul unde îl aştepta întreaga suită de curteni, marii dregători, oştenii săi apropiaţi, doamne de onoare înconjurând pe tânăra şi frumoasa, regină şi proaspăta mamă, tiza egiptencei Cleopatra… Regina îi urmărea înaintarea şi, din când în când furişa câte o privire şi spre locul unde doicele se ocupau de micuţul viitor moştenitor al tronului. O clipă îi trecu prin minte că regele risca pur şi simplu să fie strivit de mulţime. La urma urmei, făcuse o greşeală că renunţase la garda personală – doar nu era un oştean oarecare, ci conducătorul unui imperiu, un rege a cărui viaţă era mai importantă pentru popor decât orice pe lume. Să se fi adresat mulţimii din amfiteatru şi-atât. Era, sigur, obosit, prăfuit şi doritor de odihnă, de-un pat curat, de-o mângâiere, de-o vorbă bună şoptită la ureche, de a-şi ţine fiul în braţe…

Dar ce se întâmpla acolo?!? Se produsese o învălmăşeală, iar printre strigătele de entuziasm se auziră şi strigăte de spaimă şi

de groază. Lumea se dădea înapoi lăsând un spaţiu în care, căzut la pământ, regele se zvârcolea cuprins de ultimele spasme dinaintea sfârşitului. Câţiva încercau să-l ajute să se ridice – inutil. De altfel, nu mai avea decât clipe de trăit alături – culmea! – de bărbatul care înfipsese de câteva ori pumnalul în el şi care fusese pur şi simplu zdrobit de mulţimea doar în prima fază uluită. Deci, gata: regele era victima unui asasin, un bărbat care se desprinsese din mulţimea fericită şi… Destul de greu reuşiră să-l identifice, iar când, în sfârşit, nu mai exista nici un dubiu, cineva exclamase:

“-Bine, dar acesta este Pausanias!” Derută totală, înmărmurire generală:

Pausanias fusese unul dintre cei mai destoinici şi mai apropiaţi ofiţeri ai regelui asasinat şi, poate, cel mai bun prieten al lui Alexandru. Cum de-a fost posibilă schimbarea sa într-un criminal? Sărbătorirea s-a transformat într-o adunare de doliu. În acelaşi timp, pe feţele tuturor se citea ura şi dorinţa de răzbunare. Pe cine? Asasinul însuşi era mort. Dar cine îl împinsese la o asemenea faptă nelegiuită? Cu ce scop? Şi de ce tocmai acest ofiţer care se bucurase de un statut de privilegiat al familiei regale, al regelui însuşi? Să se fi amestecat zeii din nou în viaţa pământenilor cu misterioasele lor judecăţi şi hotărâri? Şi ce aveau de gând în continuare ? Şi, dacă ei erau într-adevăr ames-tecaţi în această groaznică întâmplare, de ce îl aleseseră tocmai pe Pausanias drept unealtă a înfăptuirii dorinţei lor? Cel puţin deocamdată nimeni nu găsea vreun răspuns cât de cât logic. Abia mai târziu apăruseră unele bănuieli care, nu după mult timp, se transformaseră în certitudini: zeii nu interveniseră nici într-un fel în viaţa Regatului, a poporului şi, cu atât mai puţin, în aceea a familiei regale. În schimb, urzeala şi fapta aparţineau exclusiv pământenilor…

La toate întrebările privitoare la asasinarea regelui, se cristalizase încet, încet un răspuns aproape năucitor. Celor mai mulţi nu le venea să creadă până ce nu au pus mâna pe cei doi cai legaţi într-un loc ferit de la marginea pieţii, pregătiţi pentru a-l ajuta pe asasin să dispară. Aşadar, nu fusese vorba de

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

39

un gest al unui fanatic, ci totul fusese pus la cale de către cineva care dorise, cu cine ştie ce scop, moartea regelui! O persoană sau un complot? Până la urmă întrebările au devenit tot mai rare şi mai inutile, deoarece de la ura şi dorinţa de răzbunare s-a trecut la resemnare, la renunţare şi, în final, la ideea de răzbunare şi la uitare… Pentru că, doar puţin mai la o parte de cei doi cai înşeuaţi, străjile dăduseră de doi călăreţi care nu păreau a fi fost oameni de rând. Încercuiţi, somaţi şi ameninţaţi, aceştia îşi descoperiseră feţele. Stupoare: în faţa oamenilor se aflau regina Olimpia şi fiul ei Alexandru. Totul devenise brusc limpede şi nimeni nu mai stărui să afle cine şi de ce pusese la cale asasinarea regelui Filip cu ajutorul ofiţerului Pausanias care, se ştia, era prieten bun şi cu regina Olimpia… În situaţia dată, Alexandru se înscăună şi astfel viaţa îşi reintră, într-un fel, în drepturile sale. Se anulase, ca atare, orice idee de răzbunare, regina Olimpia se simţi repusă în drepturi, iar regina Cleopatra dată la o parte şi uitată. Şi astfel, pe nefericirea unei regine, pe amintirea proaspătă a unui asasinat şi în umbra ambiţiei unei femei bolnave de orgoliu şi ambiţii grandomane, îşi începu domnia marele Alexandru Macedon, fiul unui rege asasinat în plină glorie,la numai 46 de ani.

Alexandru al III-lea, cel Mare, pe numele său adevărat, Alexandru Megas, îşi începu, deci domnia sub semnul deloc favorabil al nenorocirii fostului cuplu regal: Filip al II-lea şi regina Cleopatra, şi al derutei amestecată cu spaimă în rândul poporului. Asasinarea regelui şi dispariţia reginei Cleopatra împreună cu fiul său, a proiectat viaţa întregului regat într-o atmosferă de roman poliţist. Treptat însă, de la uimire şi spaimă, supuşii au trecut la sentimente de nemulţumire şi chiar de revoltă mai mult sau mai puţin voalată. Aceasta a fost umbra care a planat deasupra ţării în timpul înscăunării, cu toată zbaterea Olimpiei de a crea măreţia şi fastul cuvenite unei mari sărbători. De altfel, dânsa era cea mai interesată dintre toţi ca atmosfera explozivă să fie atenuată cât de cât, iar lucrurile să capete o anumită turnură şi culoare. Femeie inteligentă,

inventivă şi cu un simţ practic impresionant, ea şi-a dat seama repede că soarta statului macedonean şi, de ce nu?, a lumii, depindea în acele zile de dânsa. Trebuia doar să acţioneze rapid, să-şi impună punctul de vedere şi să demonstreze tuturor că fiul său ocupase tronul pe merit… Alexandru era, încă, un copil şi, lucrul cel mai important, era fiul ei, căruia putea să-i ceară, măcar deocamdată, ascultare.

Astfel, marele Alexandru Macedon a ajuns, de fapt, în postura nu prea rezonabilă de unealtă a mamei sale, un executant docil, drept şi prompt, al dorinţelor ei, mare parte dintre ele fabuloase… Între altele, Olimpia era încântată de iscusinţa militară a fiului său, adică exact aşa cum şi-l dorise pentru înfăptuirea cu ajutorul lui a ceea ce Filip refuzase plătind apoi cu viaţa… Îşi amintea cu plăcere că, doar cu 2 ani mai înainte, în 338 î.Hr., Alexandru, în calitate de comandant al cavaleriei, decisese soarta bătăliei de la Gheroneea spulberând pur şi simplu batalionul teban supranumit sacru. Aşa că, ascultătorul, noul şi tânărul rege, începând chiar cu anul următor înscăunării, întreprinde, în anul 335 î.Hr., campanii militare în Illyria şi Tracia, trece Dunărea în forţă, cum spun istoricii şi, ajuns în Câmpia Munteană, rezolvă într-o singură zi diferendul cu geţii.

La orizontul istoriei începea să se înalţe soarele Olimpiei. Complotul şi suprimarea în final al lui Filip, se estompa odată cu înaintarea în timp, aşa că ea trecu, fără eforturi şi remuşcări, de la statutul de… inculpată la cel de văduvă îndurerată, revoltată şi avidă de răzbunare. Din asasin se metamorfozase în victimă. Populaţia trebuia nu numai să înţeleagă dar să şi accepte că asasinii propriu-zişi o obligaseră pe ea – o biată femeie – şi pe copil, să fie paravane ale unei nelegiuiri. Dar iată că zeii nu erau de acord cu mârşăvia răufăcătorilor, ajutaseră să treacă peste momentul cumplit, iar acum sosise clipa răzbunării. Regina-mamă juca foarte convingător teatru în faţa supuşilor – cel puţin aceasta era părerea despre sine – iar ei nu puteau decât să o creadă, pentru că ea ocupa de-acum un loc extrem de important în

40

PERSPECTIVE ISTORICE

strategia politico-militar-administrativă a regatului. De fapt, rostul reginei-mamă devenise clar: era “eminenţa cenuşie” în cadrul puterii, era creierul diabolic, obsedat de cucerirea lumii, iar Alexandru, nu numai că îi aproba intenţiile, dar şi trecea rapid la executarea lor practică. Însă, în timp ce el strălucea în noi şi noi campanii militare, ea începu în interiorul regatului vânarea celor care ştiau câte ceva, sau fuseseră direct implicaţi, într-un fel sau altul în producerea crimei.

Asemenea lui Pilat din Pont, ea se spălase pe mâini şi-acum, cu un gest de trişor versat, scotea din mânecă asul nevinovăţiei sale. Cu o asemenea “carte de vizită” ea a pus la cale asasinarea inclusiv a adversarilor ipotetici. Trebuia eliminată orice umbră de primejdie, Olimpia având tot mai mult sentimentul că ea însăşi crea istoria modelând-o după chipul şi înfăţişarea sa. Între timp Alexandru se căsătorise, iar soţia-regină, Roxana, născuse un copil căruia, bineînţeles, i se dăduse numele… Alexandru. Naşterea a fost un motiv în plus pentru intensificarea campaniei de nimicire a duşmanilor, între care foarte importanţi erau fosta regină Cleopatra şi fiul acesteia, tot, de asemenea botezat… Alexandru! Într-o oarecare măsură, Olimpia preluase celebra strategie a lui Irod pentru uciderea pruncului Isus. Dispariţia Cleopatrei şi mai ales a fiului ei devenind acum mai mult decât necesară, fiindcă fiul acesteia ameninţa, drept că deocamdată teoretic, ocuparea tronului, iar maică-sa era tocmai femeia din cauza căreia ea, Olimpia, suferise cea mai umilitoare lovitură, fiind nevoită să-şi părăsească soţul-rege pentru a pleca în Epirul natal. Dar iată că sosise – mai repede decât se aşteptau mulţi – ora plăţii datoriilor. În acest context, oameni mai mult sau mai puţin vinovaţi, cădeau unul după altul victime ale unui proces de exterminare conceput şi pus în practică de o minte bolnavă de răzbunare pustiitoare. Erau suficiente un gest sau o vorbă pentru ca viaţa oricăruia să fie în pericol. Desele şi tot mai greu de justificat execuţii şi asasinate, terorizau poporul care trăia din ce în ce mai înfricoşat. Însă Olimpia era mulţumită:

nu mai era mult până ce loja principală la spectacolul istoriei avea să fie ocupată de familia sa – cuceritoarea lumii. Alexandru era tânăr, la începutul domniei, prinsese gustul victoriilor militare şi avea un copil care-l putea moşteni în orice clipă. Soarele deplinei împliniri strălucea tot mai puternic. Părea că nimic nu mai lipsea. Dar se apropia, pe neştiute, pe nebănuite, marea lovitură: un brânci căreia orgolioasa Olimpia nu i s-a mai putut opune, cu toată ţesătura sa de intrigi…

Cu oricâtă bunăvoinţă, înţelegere şi respect pentru celebrul personaj Alexandru Macedon, obiectivitatea ne obligă să recunoaştem că, fără sprijinul substanţial al mamei sale, el ar fi ocupat, fără îndoială, al loc într-un clasament ad-hoc al figurilor de geniu, făuritoare de istorie. În această ordine de idei, orice tentativă de anulare sau diminuare a imaginii Olimpiei din rosturile Imperiului Macedonean atrage după sine aplicarea acelei măsuri şi în cazul… fiului. Pentru că nu era suficientă cucerirea şi anexarea de noi teritorii, ele trebuiau păstrate şi administrate. Iar acest lucru nu ştim dacă ar fi fost posibil fără “mâna de fier” a reginei-mamă. În acest scop ea pusese la punct un sistem de teroare presărat cu crime, pe care îl menţinea cu mare grijă blocând, încă din start, orice idee de revoltă, fie ea cât de abil camuflată. Era starea de lucruri care, fără îndoială, convenea de minune expansionistului Alexandru, şi nu o dată îşi exprimase deplinul acord faţă de modul de administrare al Olimpiei. Se crease destul de rapid între el şi mama sa un consens în a gândi şi a acţiona. Ştiindu-şi spatele asigurat, el îşi putea vedea în voie de campaniile militare uimind lumea cu succese la care contribuia, aproape în egală măsură (uneori chiar mai mult), orgoliul moştenit de la Olimpia şi iscusinţa militară moştenită de la tatăl său, regele Filip…

În acelaşi timp, părea că o forţă nevăzută, dar colosală, îl mâna şi-l obliga să acţioneze rapid aflat permanent într-o luptă acerbă cu timpul, mereu parcă sub imperiul unei presimţiri rele, încât acum avem motive să ne întrebăm: îl stăpânise, oare, pe Alexandru

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

41

Macedon sentimentul unei morţi pretimpurii? Să fi fost doar fiul ascultător pentru care cuvântul şi dorinţele intrigantei şi orgolioasei sale mame erau literă de lege? În orice caz, singura certitudine rămâne că, la numai 33 de ani, în urma unei îmbolnăviri de friguri – diagnostic sec şi credibil pentru generaţiile ce aveau să vină – Alexandru Macedon muri. Doar că, în fişa sa medicală mai apare un amănunt menţionat de vreun asistent sau funcţionar zelos: moartea lui a survenit mai ales ca urmare a unei vieţi necumpătate, s-ar putea spune chiar destrăbălate. Iar acest lucru trebuie avut în vedere în contextul general care ţinea de vârstă, viaţa de militar, statutul său social şi, de ce nu?, sentimentul infatuant că, rege fiind, nimic din ce era omenesc nu avea voie să-i fie străin… Aşa că, din acest unghi văzute lucrurile, ne pot apărea în minte imagini nu tocmai măgulitoare legate de persoana sa. Dar – simple şi, poate total eronate ipoteze! Geniul său nu poate fi contestat, aşa cum nici victoriile sale strălucite obţinute în decursul celor 11 ani de campanii militare, în care a străbătut aproximativ 20 de mii de kilometri în fruntea armatei, ceea ce, să recunoaştem, e o distanţă imensă în condiţiile de azi când unii merg să-şi cumpere ţigări cu autoturismul…

Rând pe rând i-au căzut la picioare Imperiul Ahemenid, în luna mai a anului 334 î.Hr., când învinge armata satrapilor persani; Lidia, Caria şi Frigia, după cucerirea cărora, în luna noiembrie a anului 333 î.Hr., intră în Cilicia şi, la Iasos, îl învinge în bătălie pe însuşi suveranul persan, regele Darius al III-lea, aflat în fruntea unei armate cu mult mai numeroasă decât cea comandată de Alexandru. Acesta se pare că a fost examenul său de admitere în posteritate. Urmează Tyrul, după un asediu de şapte luni; în anul 331 ocupă Egiptul, unde întemeiază oraşul care îi poartă numele. Şi tăvălugul nu se opreşte chiar dacă suveranul persan îşi mai încearcă o dată puterile înfruntând armata macedoneană la Gaugamela, în Mesopotamia, unde este din nou înfrânt şi, după un an, asasinat de unul dintre satrapii săi. O legendă nu destul de convingătoare totuşi, spune că în punerea la

cale a asasinării ar fi fost amestecată şi Olimpia… În orice caz, pentru Alexandru, ocuparea întregului imperiu persan devine acum o simplă chestiune de timp. Astfel, ocupă, pe rând, capitalele imperiului – Persepolis, Pasargade şi Ecbatana – fiind proclamat rege al Asiei. Urmează o perioadă ceva mai grea: cucerirea, între anii 330-327 î.Hr., a provinciilor răsăritene ale fostului imperiu persan. Este vorba despre Media, Parţia, Hircania, Dragniana, Bactriana şi Sogdiana, unde are de înfruntat o rezistenţă neobişnuit de activă. Dar nimic nu-l mai poate opri… În vara anului 327 î.Hr. bate la… porţile Indiei unde, în luna mai a anului 326 î.Hr., îl înfrânge pe dinastul indian Paros, în urma marii bătălii de pe fluviul Hydaspos. Şi, probabil, lucrurile şi cuceririle nu s-ar fi oprit aici, spre deplina satisfacţie a Olimpiei, dacă marele conducător de oşti nu ar fi fost învins de… propria armată. Aparent, lucrurile s-au petrecut simplu şi situaţia poate fi acceptată fără riscul unei interpretări greşite. În anul 326 î.Hr., în zona fluviului Hyphais, are loc răscoala soldaţilor macedoneni; se pare că două cauze principale au generat această întâmplare cu consecinţe atunci imprevizibile: epuizarea morală şi saturaţia soldaţilor cauzate de parcă interminabilele războaie, pe de o parte, şi veştile tot mai proaste venite dinspre imperiul în continuă extindere guvernat de Olimpia, pornită spre strălucirea deplină prin asasinate şi comploturi în numele unui adevăr în care, începuse să nu mai creadă nimeni. În acest context, este important de menţionat că mulţi dintre soldaţii lui Alexandru luptaseră şi sub comanda regelui Filip şi se bucuraseră de intenţia acestuia de a renunţa la campaniile militare. Ca urmare a răzmeriţei, Alexandru se vede nevoit să ordone retragerea ceea ce, între altele, poate fi considerat şi ca un început al declinului… Ajuns la Susa în anul 324 î.Hr., el organizează un ceremonial matrimonial aparent bizar, însă cu o logică aplicată şi în vremea noastră prin unele părţi ale lumii. Este vorba despre căsătoria a 10.000 de macedoneni cu femei persane. Se bănuieşte destul de întemeiat că, şi în acest caz, să fi acţionat mintea diabolică a Olimpiei care voia

42

PERSPECTIVE ISTORICE

astfel să concretizeze unirea macedo-persană şi crearea unei baze puternice şi de durată a imperiului prin căsătorii mixte.

Dar fastul cu care a fost organizată acţiunea în sine, precum şi strălucirea aparentă a întinsului imperiu, nu au adus lumina în sufletul şi mintea oamenilor, iar moartea lui Alexandru, în 323 î.Hr., la numai 33 de ani, a fost nu atât prilej de tristeţe şi de adevărat doliu naţional, cât mai degrabă un moment de ascuţire a fricii de relele ce aveau să vină peste imperiul condus cu mână de fier de Olimpia.

Regina-mamă acumulase suficientă experienţă în decursul celor 13 ani de domnie a lui Alexandru (de fapt a ei), şi era destul de realistă pentru a-şi da seama că, după moartea fiului său, putea să urmeze începutul dezastrului, a sfârşitului… Şi pentru imperiu şi pentru ea ca regină. De-abia atunci simţi cu adevărat că întreg angrenajul de intrigi, comploturi şi crime pus la cale de ea nu avea susţinerea populaţiei. Dimpotrivă. populaţia imperiului, prin natura împrejurărilor, era eterogenă şi dezinteresată de măreţiile după care tânjea Olimpia. Mai mult: neajunsurile şi necazurile de tot felul făcuseră să crească ura poporului împotriva ei. Abilitatea sa, politică şi administrativă, nu mai era suficientă, iar pericolul unui sfârşit iminent devenise clar. Zadarnic dezlănţuise o nouă campanie, şi mai dură, de “curăţare” a imperiului de elementele ostile tronului pe care vroia acum să-l păstreze pentru nepoţelul Alexandru, fiul Roxanei. Crimele avură un efect contrar: făcură să crească şi mai mult înverşunarea supuşilor şi să aprindă spiritele. Intenţia ei era clară: continuarea şi perfecţionarea unui regim dictatorial de teroare, drept care atrase asupră-şi şi mânia conducătorilor armatei. Dintre generalii macedoneni numiţi diadohi, care deschiseseră încă un front de luptă, pe lângă cel cu Olimpia, respectiv pentru împărţirea Imperiului, s-a impus până la urmă Casandru/Kassandros (c.355-297 î.Hr.). El a organizat, împreună cu alţi generali – din armata lui Alexandru – asediul împotriva capitalei Imperiului pentru a scăpa de duşmanul comun, Olimpia. După încercuirea

oraşului, ea se refugie în portul Pydna, având cu sine doar câţiva oameni credincioşi. Casandru îi trimise vorbă că putea să părăsească oraşul fără să i se facă vreun rău, cu condiţia să acţioneze cât mai rapid. Ea nu acceptă însă. De fapt, motivul neacceptării era frica de o asasinare, refuzul ei încurcând socotelile lui Casandru. În consecinţă, el încercă să aplice metoda şantajului ameninţând-o cu chemarea în faţa instanţei pentru crimele săvârşite. Însă şi de data aceasta el dădu greş: scăpase din vedere că regina-mamă era prea versată şi avea atâta experienţă mai ales în situaţii de şantaj, oarecum asemănătoare ca să-şi dea seama că, în calitate de mamă a lui Alexandru, o mare parte a populaţiei nu ar fi fost de acord cu inculparea ei. Era un alt as al său pe care ea mizase cu şanse sigure, cel puţin din punct de vedere teoretic. Într-un fel de… ultimă instanţă, el trimise atunci spre palatul regal din capitală, unde Olimpia se întorsese între timp, 200 de războinici de elită pentru a face orice – inclusiv asasinat – pentru a scăpa de ea. Dar, stupoare: în calea lor ieşi o femeie bătrână care le vorbi despre cel mai mare rege al lumii şi Filip al II-lea… Despre sine nu spuse decât că era mama lui Alexandru şi soţia lui Filip. Dacă ei considerau că strălucirea celor doi uriaşi ai istoriei putea fi umbrită de un omor, nu aveau decât să o facă. Istoria avea să judece fapta lor după cum merita. Cu o figură spăşită, ea juca din nou teatru umilindu-se în faţă şi sperând că steaua Argeazilor va apare din nou.

Trecea timpul şi toate încercările lui Casandru se loveau de personalitatea Olimpiei ca de-un zid. Până la urmă se dovedi că duşmanca putea fi doborâtă numai cu propriile arme, transformate în bumerang. Găsind această soluţie salvatoare, el iniţie o campanie de denigrare în tot Imperiul, fapt ce duse la adâncirea urii din sufletul locuitorilor împotriva celei care îi stăpânise doar prin intrigi, despotism şi teroare. Acest adevăr crud o împinse pe ea să li se adreseze oamenilor, într-o ultimă zvâcnire de a se salva. A fost, într-adevăr, ultima încercare, ultima sa ieşire în lume. La vederea ei, se auziră murmure tot mai

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

43

aspre, apoi au pornit să „zboare” pietrele… Olimpia a căzut sub ploaia de lovituri în faţa intrării în palat, lângă porţi. Strălucirea i se amesteca încet cu cenuşiul pământului…

Tactica lui Casandru reuşise! Ba, mai mult, el însuşi considera că

sosise, în sfârşit, clipa. Execuţia reginei-mamă a avut loc în anul 316 î.Hr., iar şase ani mai târziu, în 310 î.Hr., două asasinate – al Roxanei şi al fiului său Alexandru, închişi imediat după moartea Olimpiei – îl asigurau pe Casandru că principalele obstacole din calea sa spre putere erau anulate. Într-un anumit fel, istoria se repeta, poporul înţelegând că începea o nouă domnie, însă având ca punct de plecare acelaşi mobil: crima. Casandru se proclamă rege al Macedoniei în anul 305 î.Hr. lăsând în urma sa trei asasinate la care nu participase direct

pentru a nu putea fi condamnat de istorie. Cu atât mai puţin de contemporani…

Fărâmiţarea Imperiului a durat a durat aproximativ 40 de ani, timp în care s-au succedat la putere, în ordine, generalii: Antipatros, Polyperchon, Kasandros, Pyrrbos, Lysimachos, Demetrios, Ptolemaios, Keraunos, Sosthenes… Din înşiruire reiese că principalul pretendent la putere ajunsese la ea doar al treilea şi că luptele pentru titlul de conducător al Macedoniei au fost grele şi cu rezultate imprevizibile. Oricum, neamul Argeazilor s-a stins prin crime şi asasinate, iar Imperiul Macedonean şi-a pierdut pentru totdeauna strălucirea, chiar dacă, altă bizarerie, această înălţare a fost precedată tot de o crimă – asupra lui Filip al II-lea…

DIN LEGĂTURILE IMPERIULUI BIZANTIN CU SPAŢIUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC

ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL VI-LEA Lect. univ. dr. Florin Dobrei

Universitatea „Eftimie Murgu” din Reşiţa

Moartea lui Attila, supranumit „Biciul lui

Dumnezeu”, a constituit scânteia care a dus la dispariţia hegemoniei hunilor în Europa. De acest „răgaz” a profitat şi Imperiul romano-bizantin în încercarea de a-şi reface forţele militare şi baza social-economică precară din regiunea Dunării de Jos. Aceasta se datorează mai ales împăratului Anastasie I (491-518), a cărui politică economică, eficientă şi chibzuită, a stat la baza înfloririi Bizanţului în secolele următoare. Măsurile luate de el, continuate de Justinian I (527-565), vor avea un rol considerabil în continuarea procesului de

romanizare a populaţiei autohtone din spaţiul nord-dunărean, proces în care o pondere însemnată au avut-o, fără îndoială, şi provinciile sud-dunărene, îndeosebi Scythia Minor1. Într-adevăr, domnia lui Anastasie I a marcat debutul unei noi etape în istoria multiseculară a romeilor. Prin măsurile sale economice, finanţele statului au fost redresate; oraşele de pe teritoriul Dobrogei actuale, menţionate de cunoscutul istoric antic Procopie de Cezareea în lucrarea De Aedificiis, ca fiind reconstruite sub Justinian I, sunt, în realitate, opera sa 2 . Zidurile cetăţilor Capidava şi Dinogeţia (azi Garvăn) de pe Dunăre, a cetăţilor Ulmetum (azi Pantelimon) şi Tropaeum Traiani (azi Adamclisi), amplasate în interiorul provinciei Scythia Minor, respectiv a cetăţilor Histria (azi Istria), Tomis (azi

1 Dan Gheorghe Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e.n., Iaşi, 1981, p. 16-18.

2 Emilian Popescu, Organizarea eclesiastică a provinciei Scythia Minor în secolele IV-VI, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 32, 1980, nr. 7-10, p. 599.

44

PERSPECTIVE ISTORICE

Constanţa) şi Callatis (azi Mangalia) de pe litoralul pontic, au fost refăcute în această perioadă 3. Cele mai însemnate lucrări s-au efectuat la Tomis, fapt dovedit şi de descoperirea celui mai valoros sigiliu de plumb din timpul domniei lui Anastasie I4. Aşadar, preocupările monarhului pentru acest avanpost al Imperiului înspre „Barbaricum” sunt evidente. De altfel, în această perioadă, toate oraşele cunosc o mare prosperitate, mai ales datorită desfiinţării impozitului cunoscut sub numele de „chrysargyron” sau „lustralis collatio”, ce apăsa anterior asupra populaţiei urbane. În plus, la cumpăna secolelor V-VI, episcopii devin factori de răspundere în conducerea oraşelor; lui Anastasie I i se datorează lărgirea atribuţiilor acestora, prin însărcinarea acestora cu supravegherea distribuirii prestaţiilor „annonare” destinate garnizoanelor oraşelor în care îşi aveau reşedinţa5.

Cărămizile cu ştampile purtând numele său, descoperite aici, dovedesc clar că sub el şi sub urmaşul său a fost sporit în special potenţialul defensiv6, dat fiind faptul că încă din primii săi ani de domnie, graniţa Dunării de Jos a început să fie tot mai mult ameninţată de triburile bulgare şi slave. În anul 493, protobulgarii au trecut fluviul, pătrunzând în Thracia; în încercarea de stăvilire a repetatelor incursiuni ale acestora, s-au consolidat garnizoanele şi s-au restaurat zidurile de apărare ale unor mai vechi fortăreţe7.

Între mişcările interne ce au zguduit profund Imperiul în această perioadă se numără şi răscoala lui Vitalian „Scythul”, comandantul aliaţilor barbari („comes foederatorum”) ai Constantinopolului. Vitalian s-a născut pe la anul 470 la Zaldapa, în sudul

3 I. Bitoleanu, A. Rădulescu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare: Dobrogea, Bucureşti, 1979, p. 128. 4 Vasile V. Muntean, Bizantinologia, vol. I, Timişoara, 2000, p. 81. 5 Ion Barnea, Arta creştină în România, vol. I, Bucureşti , 1979, p. 13. 6 I. Bitoleanu, A. Rădulescu, op. cit., p. 128. 7 V. V. Muntean, op. cit., I, p. 81.

Dobrogei, ca fiu al lui Patriciolus8; izvoarele îl numesc pe Vitalian când „scythul”9, vrând să arate prin aceasta regiunea în care el s-a născut, când „tracul”10, desemnându-se astfel acţiunea lui ofensivă în Thracia. Răscoala, deşi pusă sub flamura Ortodoxiei, urmărea, pe de o parte, apărarea intereselor politico-economice ale teritoriilor balcanice şi danubiene, iar pe de altă parte, propria ascensiune politică a conducătorului ei la rangul imperial. Ca atare, între anii 513 şi 515, răsculaţii au atacat de trei ori Constantinopolul, atât pe uscat, cât şi pe mare, Vitalian fiind numit, în cele din urmă, comandant suprem al trupelor imperiale din dioceza Thracia („magister militum per Thraciam”). Sub Justin I (518-527), care l-a considerat un partizan al Ortodoxiei contra demei „verzilor” (partida monofiziţilor liberali), acesta a fost ridicat la înaltul rang de comandant suprem al armatei palatine („magister militum praesentalis”), iar apoi numit consul în anul 520. La scurt timp, a sfârşit însă tragic din porunca viitorului împărat Justinian I11.

Acest basileu, anume Flavius Petrus Sabbatius Justinianus (527-565), a fost una dintre personalităţile cele mai importante, dar şi cele mai enigmatice ale întregii istorii bizantine, un om cu o excepţională putere de muncă, supranumit de contemporani „basileus akoimetos”, adică „împăratul care nu doarme niciodată”12. Şi, într-adevăr, Bizanţul nu a mai cunoscut un alt împărat care să i se asemene în amploarea realizărilor sale13.

Epoca sa a fost însă şi ea una de profunde frământări militare. Încă din timpul lui Justin I se înregistrase prima penetrare a frontierei danubiene de către anţii din sudul Moldovei şi din nord-estul Munteniei. După 529, când grupuri de sclavini, sprijiniţi de

8 Marius Cojoc, Împăraţi şi înalţi demnitari bizantini pe teritoriul Patriei noastre (secolele IV-XII d.Hr.), în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an. 108, 1990 , nr. 7-10, p. 186. 9 Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 411. 10 Ibidem, p. 527. 11 B. S. Daşkov, Dicţionar de împăraţi bizantini, Bucureşti, 1999, p. 69. 12 V. V. Muntean, op. cit., I, p. 90. 13 B. S. Daşkov, op. cit., p. 70-71.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

45

bulgari şi de anţi întreprind raiduri sistematice în Imperiu, agresiunile barbare devin o constantă. În anul 540, alte două năvăliri bulgare au creat Traciei şi Macedoniei prejudicii enorme. Mii de sclavini au pustiit apoi, în anii 550-551, regiuni întinse din Thracia şi Illyricum, reuşindu-se cu mare greutate alungarea lor. Mai mult, însăşi securitatea Constantinopolului e pusă din nou în pericol, când, în 559, grupuri de cutriguri, înrudiţi etnic cu hunii, în alianţă cu cete bulgare şi slave, au traversat Dunărea, coborând până în sudul Traciei şi în Grecia. Între anii 558 şi 562, alţi nomazi, anume avarii, au migrat până la Dunărea de Jos, solicitând, din partea Imperiului, pământ; datorită flexibilităţii diplomaţiei bizantine, cererea acestora a rămas nesatisfăcută, încheindu-se însă cu ei un tratat de pace şi o alianţă. Într-adevăr, spre a preîntâmpina alte asalturi asupra frotierei dunărene, împăratul Justinian I s-a servit adesea de binecunoscuta şi eficacea metodă diplomatică bizantină de instigare a invadatorilor unii împotriva altora, doar în acest fel izbutind Imperiul să păstreze controlul chiar asupra unor regiuni de la nordul Istrului14.

În acelaşi scop, împăratul a întreprins apoi o nouă organizare a provinciilor. Dintr-o inscripţie descoperită la Tomis s-a dedus că până în 535 ar fi existat un vicariat al provinciilor Moesia Secunda şi Scythia Minor, separat de cel al Traciei; din anul 536, în vederea apărării cât mai eficiente a hotarului dunărean de atacurile barbare, unitatea administrativă şi militară a celor două provincii a fost pusă sub autoritatea unui „quaestor Justinianus exercitus”. Capitala sa era Odessos (azi Varna), pe malul Mării Negre15. Fixarea sediului prefecturii ilirice în Dacia Mediterranea, anume la Justiniana Prima (azi Tsaricin Grad), a fost, de asemenea, un act politic, urmărindu-se prin aceasta consolidarea regiunilor de la Dunărea de Jos, în scopul recuceririi unor teritorii transdanubiene 16 .

14 V. V. Muntean, op. cit., I, p. 95-96. 15 I. Bitoleanu, A. Rădulescu, op. cit., p. 124. 16 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 53.

Interesul deosebit al împăratului Justinian I pentru teritoriul de la nord de Istru reiese şi din Novela XIII din anii 538-539, când, adresându-i-se lui Ioan, comandantul trupelor din Orient, îi face cunoscută intenţia de a strămuta acea armată „în ţinuturile de dincolo de fluviu, spre a sta de pază la hotarele de acolo”17. De altfel, grija împăratului faţă de malul stâng al Dunării relevă dorinţa acestuia de conservare şi menţinere a elementului roman şi creştin de ambele laturi ale Danubiului, nefiindu-i străină existenţa fortificaţiilor romane de aici, ridicate în timpul lui Constantin cel Mare18; pentru restabilirea situaţiei în zonă, atât Constantin cel Mare, cât şi Justinian I, au primit epitetul de „restitutor Daciarum”19.

În acest sens trebuie amintite capetele de pod de pe teritoriul actual al României: Constantiana Daphne (lângă Olteniţa), Drobeta (azi Turnu Severin), Zernes (Dierna, azi Orşova), Recidiva (coruptelă de la Arcidava, azi Vărădia); se adaugă cetatea de pe malul drept al Dunării, anume Litterata (vechea Lederata, azi Ram, în Serbia)20. În De Aedificiis, Procopiu menţi-onează alte două fortăreţe trans-danubiane, anume Theodora, indentificată azi cu un turn din colţul de sud-vest al castrului de la Drobeta21, şi Turris, identificată de unii cu cetatea Tyras de la gurile Nistrului22, iar de alţii cu Turnu Măgurele23. Potrivit aceleeaşi surse, în Dobrogea au fost renovate sau reconstruite din temelii mai multe fortăreţe, anterior abandonate sau dărâmate de năvălitori: Troesmis (azi Igliţa), Noviodunum (azi Isaccea), Callatis (azi Mangalia), Pulchra Theodora (probabil Histria, azi Istria), Axiopa (Axiopolis, azi Hinog), Carso (Carsium, azi Hârşova), Altina

17 Nicolae Dănilă, Izvoare literare, epigrafice, arheologice şi numismatice privind prezenţa bizantină în Banat în secolele IV-VI, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an. 34, 1984, nr. 3-4, p. 152. 18 Emanoil Băbuş, Justiniana Prima în lumina noilor cercetări, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 39, 1987, nr. 1, p. 87. 19 Milan Şesan, Iliricul între Roma şi Bizanţ, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. 5, 1960, nr. 3-4, p. 203. 20 V. V. Muntean, Bizantinologia…, I, p. 96. 21 Ion Barnea, Octavian Iliescu, Corina Nicolescu, Cultura bizantină în România, Bucureşti, 1971, p. 30. 22 D. Gh. Teodor, op. cit., p. 19. 23 I. Barnea, O. Iliescu, C. Nicolescu, op. cit., p. 30.

46

PERSPECTIVE ISTORICE

(azi Oltina) 24, Ulmetum (azi Pantelimon); în ceea ce priveşte ultima cetate menţionată, trebuie precizat faptul că la baza unuia dintre vechile sale turnuri s-a descoperit o inscripţie care atestă reconstrucţia fortăreţei de către „Legiunea palatină a tinerilor lăncieri”, aduşi tocmai de la Constantinopol25. La Tomis, alte trei inscripţii în limba greacă atestă refacerea zidului cetăţii, iar o altă inscripţie, de la Callatis, îl numeşte pe împărat „iubitorul de construcţii”, confirmându-i-se prin aceasta activitatea edilitară26. În plus, investigaţiile ar-heologice au adus însă la lumină rămăşiţe ale unor cetăţi refăcute la mijlocul secolului al VI-lea, care nu figurează pe lista procopiană: Dinogetia, Capidava, Tropaeum Traiani şi Sucidava (azi Celei-Corabia). Deci, cel puţin o fâşie mai îngustă sau mai largă de-a lungul Danubiului era în posesia Bizanţului, care o utiliza pentru apărarea limes-ului său nordic; la fel, o zonă dintre Siret şi Nistru, între Barboşi şi Cetatea Albă27.

În timpul domniei lui Justinian sunt amintiţi de istoricii epocii şi câţiva demnitari bizantini pe teritoriul ţării noastre. Astfel, în anul 528, Baduarius, „magister militum et dux Scythiae”, se opunea invaziei slave din nordul Dunării. În aceleaşi împrejurări sunt amintiţi alţi doi comandanţi bizantini făcuţi prizonieri de către barbari, anume Constantiolus şi Askum, ultimul fiind dus la nord de Dunăre. În 529, Mundus, „magister militum per Illyricum”, fiu al unui rege gepid local, respingea cetele de sclavini, bulgari şi anţi. Între anii 530 şi 533, Chilbudios, „magister militum per Thracias”, a reuşit să-i alunge din dioceza în fruntea căreia se afla pe bulgari, pe sclavini şi pe anţi, trecând Dunărea de mai multe ori în campaniile de urmărire a acestora28. Legat de moartea celui din urmă, fapt petrecut în anul 533, Procopiu relatează un episod deosebit de important pentru istoriografia românească, anume că un 24 V. V. Muntean, op. cit., I, p. 95. 25 I. Barnea, O. Iliescu, C. Nicolescu, op. cit., p. 30. 26 Emilian Popescu, Epigrafia greacă, izvor pentru istoria Bizanţului în secolele IV-IX, în rev. „Glasul Bisericii”, Bucureşti, an. 43, 1984, nr. 1-2, p. 68. 27 V. V. Muntean, op. cit., I, p. 95-96. 28 M. Cojoc, op. cit., p. 187-188.

„Pseudo”-Chilbudios a încercat să se substitue, fiind însă demascat de generalul bizantin Narses, cu toate că „vorbea latineşte şi învăţase multe din deprinderile” celui decedat. Acest ant, care trăise ca şi captiv la sclavini, nu putuse învăţa latina decât la nordul Dunării, aceasta presupunând existenţa unor grupuri romanice, purtătoare şi transmiţătoare ale limbii latine: protoromânii29.

Într-adevăt, instaurarea unei epoci de relativă linişte, cuprinsă între dispariţia puterii hunice (454) şi instalarea efectivă a slaviilor în a doua jumătate a secolului al VI-lea, a favorizat considerabil dezvoltarea societăţii locale carpato-dunărene, permiţând conso-lidarea definitivă a romanităţii nord-dunărene. În cadrul procesului de romanizare al populaţiei autohtone, un anumit rol îl vor fi jucat şi deplasările de populaţie romanică dintr-o regiune într-alta, fie datorită unor cauze politice, fie altora, de natură economică. De asemenea, ponderea elementului etnic romanic a fost sporită şi de numărul mare de prizonieri aduşi la nordul Dunării de către grupurile militare ale diferiţilor migratori. La aceştia se adaugă numeroşii transfugi romanici din Imperiu, emigraţi aici din cauza fiscalităţii excesive, determinate de cheltuielile militare necesare pentru luptele pe care Bizanţul le organiza constant pentru apărarea fruntariilor sale dunărene30.

Stăruinţa menţinerii dominaţiei bizantine în zonă a contribuit astfel la întărirea romanităţii în spaţiul carparo-danubiano-pontic. O dovadă o constituie şi faptul că la mănăstirea sinaită Sfânta Ecaterina există şi astăzi o enclavă „vlahă”, urmaşa grupului nord-dunărean strămutat de Justinian din Dacia la începutul domniei sale31. Şi asupra culturii ro-mâneşti s-a putut simţi amprenta iustiniană, de vreme ce, secole de-a rândul, legiferările cuprinse în Corpus Juris Civilis au stat la baza organizării şi a conducerii societăţii

29 Vasile V. Muntean, Ştiri bizantine despre autohtonii de la Dunărea de Jos (secolul VI), în rev. „Altarul Banatului”, Timişoara, an. 5 (44), 1994, nr. 4-6, p. 74. 30 D. Gh. Teodor, op. cit., p. 16-19. 31 V. V. Muntean, Bizantinologia…, I, p. 96.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

47

româneşti. Versat într-ale teologiei, lui Justinian i se datorează apoi şi o mărturisire de credinţă, cuprinsă în vechile pravile slavone şi româneşti, precum cele tipărite la Govora şi Târgovişte32.

În plan bisericesc, odată cu ascensiunea pe tronul imperial al lui Justinian (527-565), în Imperiu a fost inaugurată o perioadă de relativă pace religioasă. În aceste condiţii, din ambiţii mai mult personale, împăratul a demarat un amplu proces de reorganizare ecleziastică a prefecturii Illyricum. Astfel, la Tauresium, lângă actualul oraş Skoplje, locul naşterii sale, pe temeliile fostului sat natal, a ridicat un „municipium” impunător, numit Justiniana Prima33. În plus, prin Novela XI din 14 aprilie 535, împăratul hotăra transferarea reşedinţei politice a prefecturii Illyricum, de la Tesalonic la Justiniana Prima. Fixarea noului sediu al prefecturii aici era însă un evident act politic, urmărindu-se prin aceasta consolidarea regiunilor de la Dunăre în scopul unor recuceriri transdanubiene 34 . Acest proces s-a resimţit profund şi în Biserică, potrivit principiului că acolo unde se află autoritatea politică, acolo să fie şi autoritatea bisericească. Deci, prin aceaşi Novelă, se dispunea şi înfiinţarea unei noi Arhiepiscopii, declarată autocefală; dispoziţiile privire la Arhiepiscopia Justiniana Prima sunt reluate apoi în partea întâi a Novelei CXXXI din 18 martie 54535.

Identificarea Justinianei Prima a ridicat însă numeroase probleme datorită conţinutului lacunar al textelor acestor decrete imperiale, în care apare doar indicaţia de „patria nostra”. Istoricul contemporan Procopius de Cezareea scria că satul în care s-a născut Justinian se numea Tavrision (Tauresium) şi că era situat în apropiere de Bederiana, locul unde se născuse unchiul său Justin, adică în provincia Dardania, dincolo de hotarele oraşului Epidamnus. Ca atare, în ceea ce priveşte localizarea acestui oraş, părerile sunt împărţite, Justiniana Prima

32 Ibidem, p. 90. 33 Em. Băbuş, op. cit., p. 84. 34 V. V. Muntean, Contribuţii…, p. 53. 35 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a III-a, vol. I, Iaşi, 2004, p. 157.

fiind identificată cu Ohrida (de Ghenadie Enăceanu şi Armand Munteanu), cu Taurision/Tauresium (de Nicolae Iorga, Jacques Zeiller, A. D. Xenopol, Ioan Lupaş), cu Bederiana (de Constantin Litzica, Augustin Bunea), cu Scupi (de V. Martin) ori cu Sofia (de C. C. Giurescu) 36 . În urmă cu câteva decenii, arheologii ex-iugoslavi au concluzionat că Justiniana Prima, implicit şi fostul Tauresium, se găsea pe locul actualului Tsaricin Grad, la circa 40 km nord-vest de Naïsus (Niš), deci cu mult mai aproape de Dunăre decât se credea anterior. Acest fapt este confirmat şi de cronicarul Ioan din Antiohia care scria că Bederiana era situată în apropierea localităţii Naïsus, pe marele drum care îl lega pe acesta de vechea Ulpiana. La aceaşi concluzie duc şi descoperirile arheologice: un complex de edificii monumentale (palat episcopal, basilică de tip elenistic cu baptisteriu, fragmente de fresce, coloane şi capiteluri) aparţinătoare epocii lui Justinian I. de altfel, chiar textul Novelei XI lămureşte în parte noua localizare, cât timp ordinea în care sunt enumerate provinciile puse sub jurisdicţia lui Catellianus, primul arhiepiscop al Justinianei, începe cu Dacia Mediterranea, provincia pe teritoriul căreia s-a pus apoi piatra de temelie a noului oraş37.

Primul arhiepiscop de Justiniana Prima a fost Catelian. Urmaşul său, Benenatus, este menţionat în legătură cu frământările provocate de condamnarea celor Trei capitole antimonofizite în anul 544. În anul 553, deşi era încă în scaun, nu a participat însă la lucrările Sinodului V ecumenic de la Constantinopol, fiind reprezentat de către mitropolitul Focas din Stobi. La sfârşitul secolului al VI-lea se cunosc câteva scrisori adresate de papa Grigorie cel Mare (590-604), în anii 592, 594 şi 602, altui arhiepiscop de Justiniana Prima, cu numele Ioan38. Jurisdicţia noii Arhiepiscopii urma să cuprindă, potrivit Novelei XI, mitropoliile şi

36 Armand Alexandru Munteanu, Arhiepiscopia Justiniana Prima şi jurisdicţia ei, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti, an. 14, 1962, nr. 7-8, p. 446-447. 37 Em. Băbuş, op. cit., p. 86. 38 M. Păcurariu, op. cit., I, p. 159.

48

PERSPECTIVE ISTORICE

episcopiile din următoarele provincii ale prefecturii Illyricului: Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda şi o parte din Pannonia Inferior; provinciile Moesia Inferior şi Scythia Minor, neamintite, rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Întrucât aproximativ 25 de eparhii intrau în componenţa noii Arhiepiscopii a Justinianei Prima, arhiepiscopului de Tesalonic i-au fost lăsate în jurisdicţie doar provinciile din dioceza Macedoniei, adică cele două Epire, Thesalia, Ahaia şi Creta39.

În plus, din textul Novelei XI reiese şi în ce consta jurisdicţia canonică a arhiepiscopului de Justiniana Prima. Acesta avea libertatea de a-şi impune autoritatea sa în toate Bisericile ce ţineau din punct de vedere canonic de el; sfinţea mitropoliţi şi episcopi pentru scaunele vacante, apoi îi investea cu demnităţi corespunzătoare şi le făcea instalarea după orânduiala canonică. Orice intervenţie din afară în cazul alegerii unui nou arhiepiscop sau în cazul relaţiilor cu alte centre bicericeşti din afara Arhiepiscopiei şi îndeosebi cu scaunul episcopal din Tesalonic era reprobată. Potrivit istoriografiei ortodoxe, aceste dispoziţii trebuie considerate drept o reacţie legitimă contra pretenţiilor papale asupra scaunului de Tesalonic, considerat de pontifii romani ca fiind un vicariat al Romei40. În fapt, Justinian I dorea să mărească rangul Arhiepiscopiei la o treaptă egală cu cea a Romei, cerând în acest scop papei Agapet I să-i acorde titlul de locţiitoare a Patriarhiei romane, însă nu ca vicariat, ci ca înlocuitoare onorifică în caz de apeluri la judecată; recunoaşterea acestei demnităţi s-a făcut sub papa Vigiliu, ales cu concursul împărătesei Teodora. Drept urmare, textul Novelei CXXXI constituie expresia legală a acestei recunoaşteri, prin prevederea ca „eparhiile supuse arhiepiscopului să aibă acelaşi rang cu scaunul apostolic din Roma, în conformitate cu hotărârile date de Sfântul Papă Vigilius”41. 39 Ibidem, p. 156-157. 40 A. A. Munteanu, op. cit., p. 451. 41 Em. Băbuş, op. cit., p. 88.

Dispoziţiile celor două Novele nu au adus în vreun fel prejudicii Patriarhiei din Constantinopol, de vreme ce autocefalia Justinianei Prima nu a scos din vigoare nici edictul din 421, nici canonul 3 al Sinodului II ecumenic ori canonul 28 al Sinodului IV ecumenic, reducând doar drepturile exarhului din Tesalonic. Deşi autocefală, noua Arhiepiscopie păstra totuşi legături dogmatice, canonice şi de cult cu Patriarhia de Constantinopol42. Pe de altă parte, jurisdicţia Justinianei Prima se întindea nu doar în Balcani, ci şi asupra vieţii bisericeşti din provinciile şi cetăţile construite sau renovate la nordul Dunării, după realipirea acestora la Imperiu. Novela XI menţionează explicit că hotarele Imperiului s-au întins şi în stânga Istrului: „Crescând cu ajutorul lui Dumnezeu împărăţia noastră, aşa încât locuitorii de pe amândouă ţărmurile Dunării cercetează acum oraşele noastre, şi atât Viminacium, cât şi Recidiva şi Litterata, care sunt dincolo de Dunăre, se află iarăşi sub stăpânirea noastră, am socotit necesar ca însăşi prea fericita Prefectură care era în Pannonia să o mutăm de acolo în prea fericita noastră patrie”43.

Novela pomeneşte aşadar doar trei cetăţi, fapt datorat, probabil, împrejurării că ele reintraseră de curând în posesia Imperiului. Din text nu rezultă însă că stăpânirea bizantină la nordul Dunării se limita doar la cele două „civitates”, de vreme ce Procopius de Cezareea, în De Aedificiis, spune că Justinian a ridicat „o mulţime de cetăţi” în stânga Danubiului. Spre exemplificare, trebuie precizat faptul că din această listă a construcţiilor lui Justinian, Recidiva lipseşte; apare însă la geograful din Ravenna, fiind încadrată pe drumul de la Litterata la Tibiscum (Jupa, jud. Caraş-Severin). Omisiunea s-ar explica prin aceea că Recidiva nu fusese reconstruită în această etapă, păstrându-se, din etapa anterioară, într-o stare bună. Cealalaltă, Litterata, era situată în faţa oraşului Novae, Justinian ridicând aici o fortăreaţă mare şi bine întărită. Procopiu

42 M. Păcurariu, op. cit., I, p. 158. 43 A. A. Munteanu, op. cit., p. 448-449.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

49

înregistrase şi alte cetăţi danubiene, între care şi Sucidava (azi Celei, cartier în Corabia); omisă din Novela XI, fortăreaţa reintrase sub stăpânirea bizantină anterior, deci menţionarea ei nu mai era necesară. La acea dată, Sucidava depindea deja de episcopul Daciei Ripensis, cu sediul la Aquae (Vidrovac, Serbia), dieceză pusă, prin regle-mentarea lui Justinian I, sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Justiniana Prima44. În ceea ce priveşte numele de „Recidiva” (Recidua), se presupune că acesta a fi o coruptelă de la Arcidava (azi Vărădia). Litterata (vechea Lederata) s-a identificat cu localitatea Ram (Serbia), situată în faţa cetăţii Viminacium 45 . Întinderea jurisdicţiei canonice a Justinianei Prima peste provinciile şi ţinuturile arătate în Novela XI rămâne aceeaşi şi după emiterea Novelei CXXXI. Justinian reia acum vechile dispoziţii, fără însă a mai pomeni şi cetăţile din stânga Dunării. Cu toate acestea, întinderea jurisdicţiei canonice a Arhiepiscopiei pare să fi rămas aceeaşi 46 . De netăgăduit, Arhiepiscopia înfiinţată de Justinian I a avut, în secolul al VI-lea, un rol dinamic atât în păstrarea şi continuitatea romanităţii sud-dunărene, cât şi în păzirea nealterată a credinţei şi a rânduielilor ortodoxe în faţa presiunilor externe. Episcopiile pomenite în cuprinsul Novelei XI, la fel ca şi celelalte episcopii sud-dunărene cunoscute, au avut o mare însemnătate în viaţa bisericească a străromânilor nord-dunăreni, prin hirotonirile de preoţi şi de diaconi făcute, precum şi prin sfinţirile de lăcaşuri de cult de către horepiscopii trimişi în aceste părţi, rezidenţi, posibil, chiar în cetăţile Recidiva, Litterata sau Sucidava. Astfel, aceşti episcopi sud-dunăreni şi horepiscopii trimişi de ei în nordul Dunării, pot fi consideraţi cârmuitorii duhovniceşti ai strămoşilor noştri de-a lungul secolelor IV-VI. Într-adevăr, numeroasele descoperiri arheologice dovedesc că populaţia daco-romană din aşezările rurale cercetate a trăit într-o continuă legătură cu Bizanţul. Prin 44 Em. Băbuş, op. cit., p. 86-87. 45 V. V. Muntean, op. cit., p. 52-53. 46 A. A. Munteanu, op. cit., p. 450-451.

urmare, este firesc să se considere că şi jurisdicţia Arhiepiscopiei de Justiniana Prima se întindea asupra unor teritorii transdanubiene întinse47. Precum s-a arătat, sub Justinian I şi antecesorii săi, Imperiul a cunoscut o mare dezvoltare economică, de care n-au fost străine nici regiunile nord-dunărene, fapt dovedit mai ales de numărul mare de descoperiri numismatice, înregistrate pe tot cuprinsul teritoriului actual al României: Sărăţeni şi Horga-Epureni (jud. Vaslui), Botoşana (jud. Suceava), Vameş (jud. Galaţi)48, Unirea (jud. Călăraşi), Prisaca (jud. Olt) 49 , Orşova (jud. Mehedinţi), Dorobanţi (jud. Arad), Săcălaz şi Giarmata (jud. Timiş) 50 etc. Datorită numeroaselor campanii de recucerire a vechilor teritorii pierdute în secolele anterioare, purtate în această perioadă, vistieria statului s-a golit însă treptat. Această stare financiară precară, asociată cu năvălirile barbare interminabile, a determinat, după moartea sa, un drastic regres economic, resimţit în toate domeniile de activitate. Sub împăraţii următori, anume Justin II (565-578), Tiberiu I (578-582) şi Mauriciu (582-602), criza s-a accentuat, culminând, în 602, cu căderea limes-ului danubian sub loviturile conjugate ale avarilor şi ale slavilor, urmaţi, în anii 679-680, de bulgari. În acest context dispar pentru totdeauna şi urmele Arhiepiscopiei Justiniana Prima, precum şi ale mitropoliilor şi ale episcopiilor supuse acesteia. În anul 731, împăratul Leon III Isaurul (726-741) o desfinţează oficial, eparhiile ei sufragane (mai mult nominale) trecând sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol.

47 M. Păcurariu, op. cit., I, p. 159-161. 48 Dan Gheorghe Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n., Iaşi, 1978, p. 23. 49 Idem, Romanitatea…, p. 38. 50 N. Dănilă, op. cit., p. 160.

50

PERSPECTIVE ISTORICE

CETATEA ORĂŞTIEI

prof. Praporgescu Mioara prof. Praporgescu Sergiu

Cea mai mare dezvoltare a fortificaţiilor din Transilvania a aparţinut secolelor XV-XVI când regii, nobilii, oraşele şi unele comunităţi săteşti au iniţiat lucrări de fortificare de mare amploare. Secolele XIII-XIV au reprezentat perioada de vârf a fortificaţiilor de tip castral, iar secolul al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea au fost dominate de apariţia şi dezvoltarea fortificaţiilor colective (incinte orăşeneşti, cetăţi ţărăneşti, biserici fortificate).

Principalul factor care a determinat amploarea lucrărilor de fortificare din Transilvania, în secolele XV-XVI, au fost numeroasele invazii turceşti din această perioadă. Potrivit documentelor primele invazii turceşti din Transilvania au avut loc încă la sfârşitul secolului al XIV-lea, dar ele au devenit mai dese şi cu consecinţe grave în secolul al XV-lea, cum au fost cele din anii 1420, 1432, 1433, 1435. În anul 1438 a avut loc o incursiune turcească de mare amploare, condusă chiar de sultanul Murad al II-lea, fiind devastate satele şi târgurile din Ţara Haţegului, Valea Mureşului şi oraşele Orăştie şi Sebeş. Constatând că puterea centrală nu putea opri invaziile turceşti, oraşele, nobilimea şi cnezii români din aceste părţi au început acţiunea de apărare

prin organizarea oştilor şi prin iniţierea unor noi lucrări de fortificare1.

Cetăţile colective, ridicate de comunităţi orăşeneşti şi săteşti pe culmi de dealuri, au apărut în Transilvania spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi, spre deosebire de cetăţile în sistem castral, sunt de dimensiuni mari, nu au donjoane, dar au în schimb turnuri de poartă de formă rectangulară, în interiorul incintei sau care încalecă incinta2. Unele dintre ele au fost împărţite cu ziduri în două părţi egale, fiind folosite de două sau mai multe comunităţi, majoritatea cetăţilor colective din secolele XIII-XIV aparţinând unor comunităţi săseşti şi secuieşti3.

În ţinuturile hunedorene, cetăţi colective cu ziduri de piatră au fost ridicate la Orăştie (centrul unui scaun săsesc) şi, în apropierea Orăştiei, la Sibişel şi Cucuiş4. Este posibil ca cetatea de la Sibişel să fi fost ridicată de orăşenii din Orăştie ca loc de refugiu, dar fortificaţia de la Cucuiş a aparţinut unei comunităţi mai mici, cum ar fi cele din Beriu, Romos sau Căstău5.

Aşezarea de la Orăştie s-a dezvoltat repede, din punct de vedere economic şi urbanistic, în cursul secolului al XIII-lea, fiind atestată documentar încă din 1224. La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea a avut loc acţiunea de colonizare a saşilor6 în zona Orăştiei, acţiune coordonată de către regalitatea maghiară. Întreaga comunitate a coloniştilor germani beneficia de largi privilegii

1 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p.32. 2 Anghel, Gheorghe, Consideraţii generale privind tipologia cetăţilor medievale din România din secolul al XIII-lea până la începutul secolului al XVI-lea, p. 159. 3 Ibidem. 4 Căstăian, Mihai, Cetatea medievală de la Cucuiş-Colnic, în BCSS, I, Alba Iulia, 1995, p. 124. 5 Ibidem, p. 125. 6 Nägler, Thomas, Die Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1992, p. 141-190.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

51

acordate de regele Andrei al II-lea după ce se pierduse actul lui Géza al II-lea, cel care a iniţiat colonizarea în Transilvania7. Printre cele mai însemnate privilegii de care se bucurau coloniştii germani se numără: libera alegere a dregătorilor, excluderea nobilimii din provincia Sibiu, lipsa iobăgiei, circulaţia cu mărfuri prin întregul regat fără plata vămilor.

În diploma regală din 1224 Orăştia (Waras) este atestată ca limită apuseană a „pământului regal” (fundus- regius). Răscoala saşilor din 1324, împotriva abuzurilor voievo-dului transilvan, a dus la adoptarea constituţiei scăunale şi la împărţirea provinciei Sibiu în şapte scaune plus scaunul principal Sibiu 8 : Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sibiu, Nocrich, Cincu, Rupea şi Sighişoara. Potrivit constituţiei scăunale, în fruntea fiecărui scaun se afla un jude regal, numit de către rege, dar dublat de un jude scăunal. Comunităţile de colonişti aveau dreptul să îşi aleagă singure juzii (primarii).

Dezvoltarea rapidă a aşezării a făcut ca din 1324 Orăştia să devină civitas şi apoi, centru scăunal. În secolul al XIV-lea Orăştia se număra printre oraşele importante ale Transilvaniei, aici fiind menţionate primele bresle meşteşugăreşti, în acelaşi timp cu cele din Sibiu şi din Sebeş9. În ceea ce priveşte situaţia demografică a Orăştiei din secolul al XIII-lea nu s-au păstrat însemnări, dar într-un document din anul 1334, întocmit de preotul Johannes, Orăştia (Varasyo) este menţionată cu 340 de fumuri10.

Fortificaţia Orăştiei este plasată în centrul oraşului, pe o mică ridicătură naturală şi cuprinde un spaţiu restrâns, fapt pentru care seamănă mai degrabă cu o biserică fortificată decât cu o incintă orăşenească 11. De altfel fortificarea bisericii din centrul aşezării este

7 Pop, Ioan-Aurel, Nägler, Thomas (coord.), Istoria Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, 2003, p.222. 8 Ibidem, p. 223. 9 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 140. 10 Documente privind istoria României, veacul XIV, C, Transilvania, Bucureşti, 1954, p. 341, Doc. 220. 11 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 140.

întâlnită şi în alte oraşe săseşti din secolele XIII-XIV (Sibiu, Sebeş, Mediaş etc). Iniţial locul pe care a fost ridicată fortificaţia Orăştiei era un grind înconjurat de mlaştini, cu cetate de pământ şi lemn, construită în secolele X-XI12. Ar putea fi vorba de un complex nobiliar compus din fortificaţie de pământ, turn-locuinţă şi capelă rotondă, care ilustrează prezenţa unui nobil la sfârşitul secolului al XII-lea13. Dacă luăm în discuţie cetatea de la Sibişel, ca cetate de refugiu a comunităţii din Orăştie, situaţie posibilă având în vedere cazurile similare din secolele XIII-XIV, de la Bistriţa, Rodna, Sibiu, Braşov etc14, fortificaţia de la Orăştie poate fi considerată mai târzie, la sfârşitul secolului al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea15. Se poate ca, iniţial, forti-ficaţia de la Orăştie să fi fost o rezidenţă de greavi şi, ulterior, să fi devenit o cetate colectivă, a comunităţii din Orăştie16. Astfel fortificaţia Orăştiei se înscrie în eforturile oraşelor din Transilvania de a se apăra împotriva invaziilor turceşti din această perioadă, mai ales din secolul al XV-lea.

În secolele XV-XVII, probabil din cauza stagnării economice a oraşului, fortificaţia Orăştiei n-a evoluat, lucrările executate în această perioadă având doar rolul de a întări structura fortificaţiei existente. În vreme ce Sibiul şi Sebeşul şi-au extins curtinele, Orăştia, lipsită de posibilităţi materiale, a rămas cu vechea incintă din jurul bisericii pe care a adaptat-o mereu, adăugându-i turnuri şi bastioane, pentru a rezista armelor de foc.

Cele mai vechi ştiri documentare despre fortificaţia Orăştiei provin din secolul al XVI-lea. Sebastian Münster aprecia în 1544 că cetatea aşezată lângă orăşelul Orăştie era puternică17,

12 Rusu, Adrian Andrei, Castelarea Carpatică, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2005, p. 527. 13 Ţiplic, Ioan Marian, Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi Evul Mediu timpuriu (secolele IV-XIII), Ed. Institutul European, Iaşi, 2005, p. 163. 14 Anghel, Gheorghe, Despre evoluţia sistemului de fortificaţii orăşeneşti din Transilvania, în Apulum, XXI (1983), Alba Iulia, p. 169-175. 15 Idem, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 145. 16 Rusu, Adrian Andrei, op. cit., p. 527. 17 Holban, Maria et alii, Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 504.

52

PERSPECTIVE ISTORICE

dar Giovanandrea Gromo o consi-dera, pe la 1560, o cetate slabă18. Fortificaţia de la Orăştie este redată şi într-o stampă de la începutul secolului al XIX-lea, putând fi identificate unele componente care se păstrează şi în prezent, stampa fiind expusă în muzeul din Orăştie.

Fortificaţia Orăştiei, aşa cum apare

astăzi, are o formă rectangulară, cu latura de est uşor semicirculară. Lungimea de la est la vest este de 91 metri, iar lăţimea, de la nord la sud, de 84,5 metri. Zidurile au fost construite în întregime din piatră brută de râu, prinsă cu mortar de bună calitate. Grosimea zidurilor de incintă variază între 1,55-1,70 metri, de-a lungul timpului zidul fiind reparat cu piatră şi cărămidă.

Pe latura de est incinta măsoară între 6-7 metri, în spatele parapetului putând fi surprinse urmele drumului de strajă susţinut pe console de lemn. Pe latura de sud se află patru contraforturi adosate, construite din piatră şi cărămidă. La mijlocul laturii de sud se află un turn de formă patrulateră adosat în exteriorul incintei, cu parter şi două niveluri de apărare. Accesul în turn se făcea din interior. La mijlocul laturii de vest se află o poartă carosabilă, în arc uşor frânt, în interiorul incintei existând probabil, în dreptul porţii, un turn rectangular19. La mijlocul laturii de nord era plasat un turn rectangular, acesta fiind un turn de poartă de dimensiuni mari care poate fi

18 Ibidem, vol. II, p. 340. 19 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 143.

identificat şi în stampa de la începutul secolului al XIX-lea. Fortificaţia avea turnuri rectangulare de flancare dispuse pe colţuri, fiind identificate cele din colţurile de sud-est şi sud-vest.

În general, fortificaţiile orăşeneşti plasate în terenuri care făceau dificilă apărarea au fost protejate cu şanţuri de apărare umplute cu apă, cu o lăţime de 20-30 metri şi cu o adâncime de 3-4 metri. Asemenea şanţuri înconjurau şi fortificaţiile de la Orăştie, şanţuri despre care, în secolul al XVI-lea, Giovanandrea Gromo spunea că erau foarte late şi adânci şi pline cu apă20. Şanţul cu apă al fortificaţiei de la Orăştie exista şi în secolul al XVII-lea, fiind menţionat într-o descriere a cronicarului turc Celebi21. Şanţul cu apă care înconjura cetatea era alimentat permanent din Canalul Morii, construit în secolele XIII-XIV pe partea de sud a aşezării.

În mod cert în evoluţia fortificaţiei de la Orăştie pot fi identificate patru faze de construcţie. Prima fază poate fi datată la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea22, fază în care s-a construit la Orăştie o fortificaţie de piatră de formă dreptunghiulară, cu turn interior de poartă pe latura de vest şi cu turnuri rectangulare de flancare, dispuse pe colţuri.

În a doua fază de construcţie s-au adosat curtinelor, în exterior, turnurile rectangulare de pe laturile de sud şi de nord, cel mai târziu în a doua jumătate a secolului al XV-lea23. Aceste turnuri aveau rolul de a proteja laturile cele mai lungi ale fortificaţiei.

La mijlocul secolului al XVI-lea s-au executat noi lucrări de fortificare (faza a treia). S-a renunţat la poarta de vest, ridicându-se în exterior, pe acelaşi loc un turn semicircular, cu parter orb şi cel puţin trei niveluri de apărare, prevăzute cu metereze de dimensiuni mici. Turnul este din piatră brută, cu diametrul interior de 6 metri, iar la bază are un pinten de

20 Holban, Maria et alii, op. cit., II, p. 343. 21 Ibidem, V, p. 544-545. 22 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 145. 23Ibidem, p. 145.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

53

zidărie cu grosimea de 1,75 metri. Pe latura de nord a fost amenajată o nouă poartă carosabilă şi a fost ridicat turnul circular din colţul de nord-est.

Faza a patra s-a desfăşurat în prima jumătate a secolului al XVII-lea când au fost construite noi elemente de fortificare 24 . În centrul laturii de est se afla bastionul semicircular, un turn de artilerie din piatră brută de râu legată cu mortar albicios, cu parter acoperit cu boltă de cărămidă, cu etaj şi o terasă superioară pentru tunuri, turnul putând fi din anul 163125 când au avut loc lucrări de renovare a cetăţii.

Pe latura de nord a fost construită o mare barbacană, asemănătoare cu cele de la Sebeş şi Alba Iulia26. Folosirea pe scară largă a armelor de foc a impus necesitatea protejării sistemului de poartă de tirul direct al armelor, prin amenajarea barbacanelor. Barbacanele erau folosite încă din secolul XV, dar au cunoscut maxima răspândire în secolele XVI-XVII27. Ele erau construcţii de zidărie de piatră şi cărămidă care protejau partea exterioară a porţilor, având de obicei o formă semicirculară sau de potcoavă.

Barbacana amenajată la fortificaţia Orăştiei are formă de potcoavă cu dimensiuni probabile de 30x20 metri. În barbacană accesul se făcea pe latura de vest a acesteia, peste un pod ridicător apărat de un turn prevăzut cu hersă de închidere.

Între zidurile fortificaţiei putem presupune existenţa a numeroase clădiri care-i adăposteau, ca şi în alte locuri, pe locuitorii din Orăştie şi bunurile lor.

Asemenea clădiri erau adosate pe laturile interioare ale incintelor. Existau şi construcţii independente în interiorul incintei: primăria, şcoala, biserica, depozite, casele unor familii de patricieni ai oraşului. În stampa de la începutul secolului al XIX-lea sunt redate în interiorul fortificaţiei biserica veche cu un turn la vest, cea de-a doua biserică, ridicată în secolul al

24 Ibidem, p. 145. 25 Ibidem, p. 144. 26 Ibidem, p. 145. 27 Ibidem, p. 45.

XIX-lea, o clădire cu mai multe etaje care ar putea fi vechea primărie, precum şi alte construcţii care nu pot fi identificate.

Cetatea Orăştiei, ca şi fortificaţiile celorlalte oraşe din Transilvania, a fost neglijată în cursul secolului al XIX-lea, ceea ce a făcut să se prăbuşească o mare parte dintre turnuri şi partea superioară a zidurilor de incintă. Şanţul de apărare a fost astupat şi peste el au fost ridicate case adosate incintei pe partea exterioară.

54

PERSPECTIVE ISTORICE

ASPECTE DIN VIAŢA COTIDIANĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE (1800-1830)

prof. Liga Lavinia Nicoletta Colegiul Tehnic „Transilvania” Deva

Perioada domniilor fanariote a fost privită în mod diferit de istoricii contemporani evenimentelor şi mai ales de cei de astăzi. Dacă Nicolae Bălcescu aprecia în preajma revoluţiei că veacul fanariot a reprezentat un „veac de apăsare, de jefuire, de corupţie şi de degradaţie, de slăbiciune şi apunere a naţionalităţilor”1 astăzi, se apreciază efortul de „modernizare” al societăţii româneşti iniţiat de unii dintre domnii fanarioţi.

Articolul de faţă îşi propune să surprindă câteva aspecte din viaţa cotidiană a Principatelor Române, în viziunea călătorilor străini şi mai ales a doi reprezentanţi ai ideilor novatoare de la începutul secolului al XIX-lea: Ionică Tăutu în Moldova şi Barbu D. Ştirbei în Ţara Românească. Cei doi au fost contemporani şi chiar apropiaţi prin modul de gândire privind organizarea şi mai ales de modernizarea societăţii româneşti abia ieşită din regimul fanariot. Principalele probleme pornesc în viziunea acestora de la organizarea defectuoasă a instituţiilor şi de la abuzurile şi corupţia existentă la cele mai înalte nivele ale slujbaşilor. Din păcate, acestea se răsfrângeau asupra celor mai mulţi dintre locuitori, plătitori de impozite: ţăranii.

1 Dimitrie Bodin, Glose şi ştiri privitoare la comisul Ionică Tăutu, Imprimeria Naţională Bucureşti, 1945, pp. 450-456

Deşi a murit la 35 de ani (1830), Ionică Tăutu a lăsat în urmă lucrări de o deosebită însemnătate, fără de care, spunea Alecu Russo, „istoria nu se poate înţelege”2. În „Strigarea norodului Moldovei către boierii pribegiţi şi către Mitropolitul” 3 (Veniamin Costache), el supune discuţiei aspecte ale societăţii moldovene, ca de exemplu, perindarea pe scaunul Moldovei a unor „feliuri de domni de la Vosfor”, care au adus cu ei, unul după altul „feliuri de vânzări pricinuite de acie care n-au sămţit în inima lor dulcile santiment al patriotizmului şi feliuri de tulburări în vremi, atâta au schimbat aşezatile privilegii”. Pravilele după care se fac judecăţile nu numai că sunt date într-o limbă străină, dar nu ţin seama de „obiceiurile vechi” (obiceiul pământului), ele sunt făcute pentru cei mari, nu şi pentru cei mici: „aceste pravile făcute pentru cei mari, pentru alt norod şi pentru alte vremi, au lăsat aice, pentru nepotriviri şi lipsuri, slobodă sburdare la alegire obiceiurilor vechi, cari au rămas fără condică şi fără număr”. În continuare, I. Tăutu arăta că pravilele „au drept temeiu giudecăţile în parte urmate după vremi, fii drepte, fii greşîte, fii mitarnice, din cari multe fiind unile împotriva altora, lasă slobodă voinţa giudecătorilor de a alegi pe aceli cari, după vremi şi împrejurări privesc mai mult folosul lor”.4

Asemenea lui Ionică Tăutu, Barbu D. Ştirbei explică în „Raportul Asupra stării Valachiei” către Pavel Kisseleff din anul 1832

2 Ionică Tăutu, Scrieri social-politice, Cuvânt înainte, Studiu introductive şi note de E.Vârtosu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.81 3 Ibidem, pp. 83-84 4Raportul lui Barbu Ştirbei către Kisseleff Asupra stării Valachiei în A.1832, în “Convorbiri Literare” nr. 9, Bucureşti, 1 Decembrie 1888, Anul XXII, p. 738

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

55

cauza abuzurilor din Principat, analizând pe rând: organizarea spătăriei („Poliţia internă”), situaţia ţăranilor, veniturile publice, ordinea judecătorească, greutăţile întâmpinate în iniţierea reformelor, propunând totodată şi măsuri privind schimbarea acestor stări de lucruri.

Spătăria (Poliţia internă) care avea drept scop „siguranţa persoanelor, a proprietăţilor şi a onoarei”5 era formată din cătane (aproxi-mativ 2.550 pentru 17 districte), împărţiţi într-un regiment (polcovnicie) şi 2 până la 4 căpitănii pe district. Aceştia proveneau din rândul ţăranilor, singurii răspunzători de siguranţa publică, „nu erau nici îmbrăcaţi, nici hrăniţi de guvern şi în loc să primească o leafă măcar pentru cumpărarea prafului de puşcă şi a plumbului, trebuiau din contră să plătească 7 lei/an spătarului”. Principalele cătane erau scutite de la plata impozitelor. Polcovnicii (coloneii) şi căpitanii erau aleşi la numirea spătarului, care schimbându-se în fiecare an îşi aducea proprii săi subalterni.6

Barbu Ştirbei subliniază că aceste două categorii nu numai că nu primeau leafă, dar chiar ofereau „cu plăcere bani pentru a fi numiţi”. Sursa principală de bani a acestora era mai ales din „hoţiile ce se făceau cu ocazia inspecţiilor” în teritoriu şi mai ales faptului că „se înţelegeau cu făcătorii de rele”, pe care „îi lăsau să-şi comită hoţiile şi împărţeau în ascuns cu dânşii”. Ştirbei evalua astfel, veniturile Spătăriei „sub cei din urmă hospodari străini” la suma de 400.000 lei/an, „adică la 28.500 galbeni, galbenul făcând 14 lei după cursul de atunci”.

Spătarul vindea fiecare polcovnicie şi căpitănie cu sume care variau între 4 şi 20.000 de lei. Ştirbei îşi punea întrebarea cât câştigau cele două categorii, în condiţiile în care îşi permiteau să plătească sume atât de mari, în condiţiile în care aceştia nu primeau nici o leafă şi nu aveau nici venituri. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, una din instituţiile organizate tocmai pentru menţinerea ordinii nu

5 Ibidem 6 Ibidem, p.739

era altceva decât un „izvor de abuzuri sistematic organizate, bune numai pentru a întinde demoralizarea în folosul unor oameni, care se bucurau mai cu deosebire de favoarea capului statului”.7

Aceleaşi abuzuri sunt remarcate şi în domeniul administraţiei. Funcţionarii de toate categoriile de la cei mai mari la cei mai mici (vistierul, ispravnicii – confirmaţi de domn -, zapcii, sameşi, casierii, judecătorii de districte, grefierii) erau atât de rău plătiţi, încât trebuiau să-şi întrebuinţeze „toate mijloacele de a se despăgubi pe spinarea bietului ţăran, care era mereu pus la contribuţie”. Alături de aceşti slujbaşi, erau slujitorii care înlesneau între altele şi strângerea impozitelor, slujitori care nu aveau altă armă decât biciul, „înaintea căruia, ţăranul român se obişnuise a pleca capul şi a cărui vedere numai îl făcea să-i dea tot ce i se cerea, chiar lucruri greu de obţinut de la dânsul prin făgăduieli avantajoase”. 8 Slujitorii, ca şi cătanele, în loc să aibă leafă şi să fie hrăniţi sau îmbrăcaţi, plăteau chiar ei o sumă de 7 lei/an spătarului, fiind obligaţi să-şi cumpere cai şi să-i întreţină. Singura compensaţie o constituia scutirea de la plata impozitului.

O altă problemă importantă a societăţii româneşti o constituia plata impozitelor şi a altor contribuţii, plătite pe cap de locuitor sau ludie. Din cauza contribuţiilor foarte mari, ţăranii nu puteau plăti întreaga sumă, şi de aceea, se asociau în grupuri de 2, 3 sau 4 şi erau consideraţi ca un singur individ, o ludie. Şi în acest caz, Barbu Ştirbei aminteşte abuzurile care se comiteau de către ispravnici în lipsa unor recensăminte ale populaţiei. De exemplu, dacă un sat avea 10 contribuabili şi plăteau 3 ludii, altul, cu 100 de contribuabili plătea o singură ludie. Alte abuzuri priveau obliga-tivitatea acordării de „hrană şi locuinţă turcilor care sub toate pretextele cutreierau Valachia” sau rechiziţiile de orice natură, făcute pe seama tăranilor. 7 Ibidem, p.741 8 Gh. I. Georgescu, Un vechiu propovăduitor al democraţiei Comisul Ionică Tăutu, Fortuna, Bucureşti, 1943, p.28

56

PERSPECTIVE ISTORICE

De altfel, situaţia grea a ţăranilor este descrisă şi de Ionică Tăutu în Moldova apreciind că „numai ţăranul este reiaua împăratului, de dă şi face numai el singur şi havalelile”, exprimând o realitate socială, felul de trai al ţăranului. Tăutu îi mustră pe semenii săi „cei dintâi ai ţării” că slujbele pe care aceştia pretindeau că l-au adus patriei, sunt „fiştecare pe an sute de mii de lei” strânse pentru a-şi mări veniturile cu orice preţ, „măcar cu ticăloşia norodului, neluând în seamă nici lacrimile văduvei, nici rugăciunea săracului”. Corupţia era atât de mare şi în Moldova, încât Ionică Tăutu se simţea dator să precizeze marilor boieri: „Sunt şi eu boier mare şi aşi fi bogat acum, dacă moşiile mele ar trece preţul jafurilor. Acest feliu ştiu că au fost slujbele în Moldova şi, fiind drept Moldovan, ştiu că acest feliu au fost nepreţălniute slujbe de cari ziceţi Dumv”.9

Situaţia grea a ţăranilor nu era însă numai rezultatul împovărării fiscale din partea statului, ci mai ales din cauza situaţiei de dependenţă. Reformele înfăptuite de Mavrocordaţi la mijlocul secolului al XVIII-lea privind abolirea veciniciei şi a rumâniei au avut ca rezultat doar o îngrădire a dependenţei, ţăranilor, nu şi o împroprietărire a lor, cea mai mare parte a fondului funciar rămânând în proprietatea boierilor. Ţăranii depindeau în continuare de stăpânii de moşii fiind constrânşi la prestarea unor obligaţii tot mai mari , dintre care cea mai importantă o constituia claca.10

În Ţara Românească puterea judecă-torească, ce constituia garanţia de căpetenie a oamenilor, a averii şi a onoarei, în lipsa tribunalelor, era „contopită” în administraţie: perceptorul impozitelor era în acelaşi timp şi magistrat. În lipsa „unui corp cu doctrine”, în condiţiile în care nu exista „un organ natural al legii”, împărţirea dreptăţii se făcea la bunul plac al funcţionarilor. Domnul, este adevărat, avea dreptul de a judeca în ultimă instanţă,

9 Stan Apostol, Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească. Boieri şi ţărani,Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p.20 10 Raportul lui Barbu Ştirbei…, p.750

toate cauzele civile şi „criminale” (penale), dar acestea erau foarte multe şi se ajungea de cele mai multe ori ca, în cauzele cele mai simple şi mai clare deciziile să fie date cu întârzieri de mai mulţi ani. Dar legile rămâneau fără putere, dreptatea era de obicei sacrificată pasiunilor şi interesului josnic.

În ceea ce priveşte procedura penală, Ştirbei era indignat de uşurinţa cu care se dispunea de libertatea şi de viaţa oamenilor. Astfel, capul temnicerilor închisorii din Bucureşti care provenea din cea mai de jos clasă a societăţii, plătit cu o leafă de 250 lei/lună conducea un tribunal compus din 6 până la 9 membri - spune Ştirbei - dintre cei mai ignoranţi şi mai săraci, care primeau o leafă de 50-100 lei/lună, şi care nu prea asistau la şedinţele de judecată. Se întâmpla astfel, ca o singură persoană – capul temnicerilor - să judece singur şi chiar în şedinţe secrete toate procesele penale. Ca urmare, Domnul condamna la moarte sau trimitea la ocnă persoana acuzată, fără ca aceasta să fie de faţă şi fără să fie ascultată.11

Dar cea mai mare problemă a începutului de secol XIX o constituia mentalitatea care cu greu putea fi schimbată. Ştirbei însuşi aprecia că deşi reforme se doreau în Ţara Românească de o jumătate de secol, „stabilirea acestor reforme întâlnea mari piedici. În starea socială mai ales răul înrădăcinat e anevoie înlocuit cu binele. Şi în adevăr cu câte ambiţii, cu câte interese, cu câte prejudecăţi mai ales nu te ciocneşti!(…)”.12

În studiul istoriei o importantă sursă o constituie mărturiile călătorilor străini în Ţările Române, care fie au avut de îndeplinit o solie, fie au venit în calitate de consuli sau ambasadori ai puterilor vecine sau mai îndepărtate, au surprins în rapoarte şi scrisori modul de viaţa şi mentalitatea românilor din diferite perioade istorice.

Pentru studiul de faţă am ales lucrarea lui Gheorghe Bezviconi, „Călători ruşi în Moldova şi Muntenia”, în perioada 1806-1834.

11 Ibidem, p.844 12 Ibidem

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

57

În cea mai mare parte, documentele oferă informaţii despre aşezarea geografică a Principatelor, bogăţiile solului şi ale subsolului, despre sate, târguri şi oraşe şi locuitorii acestora. Unele documente care fac parte din categoria rapoartelor oficiale fac referire la modul de funcţionare al administraţiei şi al altor instituţii, al mişcărilor de trupe în timpul războaielor ruso-otomane şi chiar la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu.

În elaborarea acestui articol am ales şase autori: Dimitrie Bantâş-Kamenski viitor istoric şi guvernator rus, cu o corespondenţă din 1808 în urma unei călătorii în Moldova şi Muntenia, amiralul Pavel Ciceagov, comandant al armatei dunărene în 1812, Ignatii Iacovenko, funcţionar al consulatului rus de la Bucureşti în perioada 1820-1828, Ivan Petrovici Liprandi, agent al Serviciului secret rus şi membru în statul-major al generalului Kisseleff, Mihail-ovski-Danilevski, scriitor militar, ajuns la Bucureşti în anul 1829 şi Pavel Kisseleff guvernator al celor două Principate în perioada 1829-1834.

În corespondenţa celor care vin pentru prima dată în principate se remarcă informaţiile pe care le dau cu privire la aşezarea geografică, la istoria Principatelor, dar mai ales, la bogăţiile solului şi ale subsolului. De exemplu, D. Kamenski, în scrisorile din mai 1808 şi apoi amiralul Ciceagov în jurnalul din 1812, aminteau de pământurile roditoare care dădeau produse de tot felul: grâu, porumb, mei, secară, vii, pomi fructiferi „vite, peşte, sare de munte şi izvoare sărate, păduri, pielării, seu, miere, ceară etc., a căror exploatare este generală, dacă facem excepţie pentru porumb, sau grâu de Turcia, care se consumă în ţară şi care este, dacă nu singura, cel puţin principala hrană a locuitorilor”.13

De altfel, amiralul Ciceagov sublinia că prin felul lor de a trăi, românii nu consumă decât o mică parte a acestor produse, grâul fiind în mare parte exportat. El aprecia că

13 Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Institutul de Istorie Naţională, Bucureşti, 1947, pp.172 şi 195

economia celor două ţări putea produce anual 20 milioane de ruble de argint „dacă administraţia ar fi dreaptă, liberală şi dacă ar fi scăpat de piedicile care îi complică acţiunea. Această sumă este o cincime din veniturile Rusiei.”14 De asemenea, într-o scrisoare din 22 iunie 1820, Ignatii Iacovenko făcea referire la hrana de bază a locuitorilor Valahiei. Astfel, aceştia întrebuinţează ca hrană mai mult porumbul, din care fac mămăligă în loc de pâine, alteori o pregătesc cu lapte, unt şi brânză. Autorul menţiona cu această ocazie şi faptul că guvernul valah nu se interesa să facă rezerve din recolta anilor îmbelşugaţi pentru anii secetoşi.15

Pe lista „narturilor” (preţuri maximale fixate de autorităţi), în Ţara Românească figurează printre legumele consumate în mod obişnuit: spanacul, conopida, pătlăgelele roşii, cartofii, varza mare nemţească, ridichiile mari sârbeşti, bamele şi dovleceii.16

În ceea ce priveşte oraşele, cel mai des pomenite sunt cele două capitale Iaşi şi Bucureşti, care numărau la începutul secolului al XIX-lea 50.000, respectiv 60.000 de locuitori. D. Kamenski menţiona că cele două oraşe aveau străzi înguste şi pavate cu bârne din lemn, unele aflate în stare de degradare. În Bucureşti erau construite mai multe clădiri din piatră, unele în stil european, cu multe grădini în oraş şi împrejurimi. Referire la Bucureşti face şi Ignatii Iacovenko ce remarca „mulţimea de biserici şi mănăstiri (…) ce oferea o privelişte foarte interesantă”,17 dar şi existenţa a trei spitale, dintre care, cel al doctorului Constantin Caracaş avea 70 de paturi. Bolnavii din spital erau „în mare parte oameni săraci, care înainte zăceau în stradă fără nici o îngrijire”. Celelalte spitale erau în mănăstirea Colţea, ridicat de prinţul Mihail Cantacuzino şi în mănăstirea Pantelimon, un spital pentru bolnavii cronici. În ceea ce priveşte fondurile, Iacovenko preciza că

14 Ibidem, p.196 15 Ibidem, p.223 16 Ştefan Bălan, N.Şt.Mihăilescu, Istoria ştiinţei şi tehnicii în România. Date cronologice, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p.116 17 Gh.Bezviconi, op.cit., pp. 210-211

58

PERSPECTIVE ISTORICE

ultimele două spitale primeau de două ori mai mulţi bani, „abia dacă puteau puteau întreţine o jumătate din numărul de bolnavi al spitalului condus de C. Caracaş. Aceste lucruri se întâmplă din cauza fraudelor şi mai ales din cauza lipsei de grijă a celor ce conduc”.18

În mod normal, aceste spitale erau foarte necesare în condiţiile în care periodic izbucneau epidemii de ciumă şi holeră. Cauzele acestor epidemii erau cunoscute şi puteau fi remediate, afirma Kamenski. ”Moldovenii plini de această prejudecată (…) aşteaptă această nenorocire fără a lua vreo precauţie şi i se supun cu resemnare.(…) cauzele principale sunt: marele număr de mlaştini şi de maidane; chiar pe străzile oraşului nu există o scurgere a apelor, care putrezesc sub pavajul de lemn şi emit un miros îngrozitor; excesul de căldură de peste zi şi răcoarea umedă a nopţilor”. O altă cauză o reprezenta consumul de fructe insuficient coapte.19

Epidemii de ciumă, holeră şi febră sunt pomenite aproape de toate izvoarele vremii, călătorii evitând să treacă sau să rămână multă vreme în zonele atinse de aceste boli. De exemplu, Mihailovski-Danilevski trebuind să ajungă în 1829 în Focşani, se întoarce de la Tecuci deoarece în oraş bântuia o ciumă puternică, căreia îi căzuseră pradă o treime din numărul de 3.000 de locuitori.20

Călătorii ruşi nu uită să prezinte şi tipurile de oameni cu care se întâlnesc pentru prima dată: boierii îmbrăcaţi în haine turceşti, în timp ce soţiile lor adoptă mai ales hainele europene, iar cele mai în vârstă chiar costumele naţionale. Boierii moldoveni sunt mândri şi „nu fac niciodată un pas de acasă pe jos”. Mijlocul de transport preferat este trăsura în spatele căreia întotdeauna se găsesc „doi slujitori, dintre care unul ţine luleaua cu ciubuc”. 21 „Boierii care umblă călări au în urma lor câte un ţigan desculţ, care fuge în urma calului şi când boierul se dă jos, îi ţine calul de căpăstru”. Liprandi, după două luni de acomodare în

18 Ibidem, p.214 19 Ibidem, p.193 20 Ibidem, p.269 21 Ibidem, p.172

capitala Moldovei, observa „spiritul de viclenie, intrigă, trufia şi josnicia majorităţii boierilor, inconstanţa lor în împrejurările” de atunci. La cel mai mic zvon, „boierii năvăleau la consulatul austriac (…) şi după ce primeau acolo consolare şi îndrumări se întorceau din nou în cercul lor, făurind uneltiri noi, în cadrul vieţii lor lipsită de orice ocupaţie (…) cea mai mare parte a boierilor doresc continuarea haosului administrativ, care există astăzi (…).”22 De altfel, D. Kamenski sesiza că în Rusia, toţi se fereau de funcţia de ispravnic şi nu înţelegea, de ce în Muntenia, pentru un loc vacant pentru această funcţie erau nu mai puţin de 70 de cereri.

Însuşi Pavel Kisseleff întâmpina rezistenţa boierilor în faţa reformelor pe care se pregătea în 1832 să le definitiveze: „Sunt două săptămâni de când mă lupt cu bărboşii moldoveni, cei mai neastâmpăraţi intriganţi din tot neamul purtătorilor de barbă (…) Să recurg la măsuri de îmblânzire, în afară de regulament , este cu neputinţă: aceasta ar da apă la moară detractorilor noilor instituţii şi ar ridica piedici în calea tratativelor noastre ulterioare cu Turcia.”23

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, până la Regulamentul Organic, existau în Principate şi şcoli, este adevărat foarte puţine, ceea cei făcea pe unii dintre călători să-i caracterizeze pe boierii români ca inculţi, deoarece „nimeni nu se ocupă cu problema învăţământului”, totuşi în anii '20, mulţi dintre boieri văd necesitatea studiilor şi îşi trimit fiii la Universităţile din Apus. Instrumentele muzicale preferate erau vioara şi ghitara, iar „boierii şi soţiile lor dansau ca în Apus: ecosezuri, cadriluri, mazurci şi valsuri, cu toate că hainele lungi îi cam împiedicau, lipsindu-i de acea libertate în mişcări, pe care o au europenii. La teatru, au uneori loc spectacole date de trupe italiene sau germane (…)”24

Societatea românească privită prin ochii călătorilor străini este în prima jumătate a secolului al XIX-lea o societate a contrastelor 22 Ibidem, p.261 23 Ibidem, p.307 24 Ibidem, p.215

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

59

marcată de „moştenirea” orientală a fanarioţilor. Modernizarea este la început de drum şi nu se va face pe deplin simţită cel puţin până la mijlocul secolului, atunci când Regulamentul Organic va pune bazele unor instituţii, iar domnii regulamentari, apoi

Alexandru Ioan Cuza vor desăvârşi importante reforme. Cel mai greu a fost de schimbat mentalitatea care încet se va realiza cu ajutorul tinerilor boieri întorşi de la Paris cu idei revoluţionare.

ÎNSEMNĂRI MARGINALE PE BĂTRÂNE CĂRŢI DE CULT DIN VICARIATUL GRECO-CATOLIC AL HAŢEGULUI: VALENŢE DOCUMENTARE ÎN SCRISUL

ISTORIC AL CANONICULUI IACOB RADU drd. Dorin Petresc

Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba-Iulia

Cartea românească veche din Transilvania a intrat în atenţia mediului filologic şi istoriografic încă din secolul al XIX-lea, pe palierul cultural al Romantismului. Preocupări bibliografice se pot remarca la o serie de clerici, precum Vasilie Popp, Timotei Cipariu1, Ioan Micu Moldovan2 şi, nu în ultimul rând, vicarul de Haţeg – Ştefan Moldovan3. Însă, o investigare pe baze ştiinţifice pozitiviste a fondurilor bibliotecilor confesionale o datorăm lui Ion Bianu, bibliotecarul Academiei Române, şi valorosului său colaborator, Nerva Hodoş, care au iniţiat monumentalul proiect – Bibliografia românească vecche 4 . În necon-tenitele lor drumuri, dintr-o localitate într-alta, de la o parohie la alta, peste ani, din veac în veac, bătrânele cărţi bisericeşti au adunat pe copertele interioare şi filele lor un noian de însemnări, care reprezintă veritabile mărturii documentare5. O surmontare a limesului meto-

1 Date conexe bibliografiei româneşti vechi din Transilvania, la

Timotei Cipariu, în “Archivu pentru filologia şi istoria”, Blaj, 1867-1872.

2 Eva Mârza, Doina Dreghiciu, Cartea românească veche în judeţul Alba, secolele XVI-XVII. Catalog, Alba Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1989, pp. 23-24.

3 În perioada cât a îndeplinit misiunea de vicar foraneu al Haţegului [1852-1857], Ştefan Moldovan, a arătat o atenţie deosebită inventarierii patrimoniului de carte veche liturgică existent la parohiile române unite din jurisdicţia vicarială. Aceste date bibliografice au fost consemnate în Protocolul vizitaţiunilor canonice a vicariatului Haţeg începând de la 15 noiembrie 1852 până la 13 ianuarie 1853.

4 Ion Bianu, Nerva Hodoş, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche (1508-1830), I-III, Bucureşti, 1903-1936.

5 Florian Dudaş, Însemnări pe bătrâne cărţi de cult, Bucureşti, Editura Albatros, 1992, p. 5.

dologiei bibliografice se poate atribui cercetării întreprinse, la începutul secolului XX, de Nicolae Iorga. Istoricul a zăbovit în bibliotecile parohiale din Ardeal, iar roadele strădaniei sale în direcţia repertorizării însemnărilor manuscrise de pe filele vechilor tipărituri le-a valorificat prin publicare, în anul 1906, în volumul Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene. II. Inscripţii şi însemnări6. Din această perspectivă, Nicolae Iorga inaugura, în Universum libri, exploatarea mărturiilor manuscrise, având drept suport paginile bătrânelor cărţi de cult din arealul transilvănean. Prelevate de pe aceste tipărituri, însemnările marginale s-au constituit într-o istorie miniaturală a evoluţiei mentalităţilor, vizând preocupări livreşti, educative, dar şi aspecte economice, istorice, geografice 7. În viziunea aceluiaşi istoric, aceste însemnări marginale relevă “istoria ţării prin cei mici […], istoria, care nu este compusă, ci numai însăilată, notată incidental şi sporadic […]”8.

Aşa cum o atestă bibliografia lucrării Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului [Lugoj, 1913]9, istoricul şi canonicul orădean Iacob RADU frecventase textul lui Iorga, din

6 Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene.

II. Inscripţii şi însemnări (vol. XIII din Studii şi documente cu privire la Istoria românilor), Bucureşti, 1906.

7 Eva Mârza, Doina Dreghiciu, Cartea românească veche în judeţul Alba […], p. 52. 8 Nicolae Iorga, Istoria ţerii prin cei mici, în “Revista istorică”, Bucureşti, VII, 1921, 1-3, p. 55. 9 Iacob Radu, Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, pp. 201, 229, 234, 405, 412.

60

PERSPECTIVE ISTORICE

Inscripţii şi însemnări, ceea ce a favorizat achiziţii metodologice, valorificate din plin în lucrarea monografică dedicată spaţiului confesional greco-catolic haţegan.

Încă de la nivelul concepţiei Istoriei Vicariatului, Iacob Radu a recunoscut importanţa documentară a însemnărilor marginale pe cartea românească veche. Mărturie, în acest sens, stă secţiunea intitulată Documente, inscripţii şi însămnări diverse privitoare la parohii10. Istoricul conexează lu-crării un mic repertoriu, sistematizat pe parohii şi cărţi de cult, completând in extenso informaţia privitoare la trecutul “singuraticelor parohii”. Cele 52 de mărturii documentare inventariate acoperă un interval cronologic de un veac şi jumătate, începând cu zorii Unirii religioase cu Biserica Romei, anul 1700, şi mergând până în anii Neoabsolutismului, în 1850. Ele ilustrează o paletă diversificată de aspecte: evenimente istorice, relaţia om-natură (anomalii climatice, cutremure de pământ, fenomene cereşti), epidemii, foametea, moralitatea clerului, succesiunea preoţilor, elemente de genealogie, renovarea unor biserici, dar şi date bibliologice conexe circulaţiei tipăriturilor ori relegării acestora în noi scoarţe.

Din noianul însemnărilor marginale, Iacob Radu a selectat o serie de informaţii cu relevanţă istorică în plan local şi macroregional. Un prim reper cronologic este developat de o notă caligrafiată pe filele unui Chiriacodromion (Bălgrad, 1699)11, existent în epocă la Parohia greco-catolică Sălaşul de Sus, în care se menţionează misiunea episcopului Atanasie Anghel la Viena, în 1701, soldată cu învestirea acestuia în demnitatea de episcop şi emiterea celei de-a doua Diplome leopoldine, la 19 martie 170112. Faţă de acest punct de referinţă, semnatarul - “popa Sima” din Orăştie - îşi raporta destinul pastoral. Câteva crâmpeie de text asociază contribuţia clericilor din Blaj la

10 Ibidem, pp. 398-431. 11 Ibidem, p. 427. 12 Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite (Partea I-a,

1697-1751, ediţia a II-a), în “Perspective”, München, an XVII, nr. 65-68, iulie 1994-iunie 1995, p. 122-129.

înzestrarea comunităţilor bisericeşti cu folositoarea carte de cult. Aşa este şi cazul parohiei Silvaşul de Jos, unde, la 22 decembrie 1719, “[…] preacinstitul vicarăş Iacob Aaron, vicareşul Episcopiei Făgăraşului”, dona un colligatus – Penticostar, Octoih şi Triod, “[…] pe sama bisericii cei unite din Silvaşul de Jos”13. Opt decenii mai târziu, în timpul vizitaţiunii canonice din Ţara Haţegului, episcopul Ioan Bob proba aceeaşi mărinimie, când dăruia credincioşilor din comuna Baru o Teologie moralicească (Blaj, 1766), spre călăuzire spirituală, potrivit unei însemnări, din 1797, a popei Niculae 14. În primăvara anului 1823, preotul Solomon Roboi, din Sălaşul de Sus, nota pe filele unui Strastnic (Buda, 1816)15, datele statistice – “număruşurile” conexe unei conscripţii vicariale efectuate, în anul 1823, fapt care îi permite istoricului Iacob Radu să ataşeze indicatorii numerici celorlalte izvoare de demografie istorică incluse în sursologia monografiei. O relevanţă aparte o prezintă fondul de carte veche al parohiei române unite Densuş, investigat de autor pe parcursul travaliului elaborării lucrării. Interesante sunt însemnările cu tentă cronicărească ale parohului local, pe o Teologie moralicească (Blaj, 1796)16, în jurul anului 1843, care trec în revistă evenimente memorabile din istoria comunităţii: o epidemie de ciumă la 1733; ecourile Răscoalei lui Horea; incursiunea militară a turcilor în Ţara Haţegului, la 1788; sfârşitul Imperiului napoleonian pus pe seama apariţiei unei comete. Alături de orizontul unei anumite mentalităţi colective, prezenţa în sine a tipăriturii confirmă utilizarea sa în cadrul pastoralei de amvon, mai cu seamă în procesul catehizării. Totodată, acelaşi fond de carte pune la îndemâna istoricului Iacob Radu preţioase informaţii legate de strămoşii Densuşienilor, originari din satul Măceu (jud. Hunedoara). Astfel, este transcris şi publicat ex-librisul autobiografic aplicat pe un

13 Iacob Radu, Istoria Vicariatului […], p. 428. 14 Ibidem, p. 429. 15 Ibidem, p. 427. 16 Ibidem, p. 406-407.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

61

Penticostariu (Blaj, 1808)17 de preotul Nicolae de Măceu, Pater familias al Densuşienilor. Într-un registru tematic similar, însemnările de proprietate pe o Evanghelie (Blaj, 1776) 18 mărturisesc asupra genealogiei familiale a Densuşienilor. La fel, pe o Biblie (Blaj, 1795)19, “zmeritul paroh Nicolae” insera, pro tempore memoria, detalii biografice asupra ilustrei familii din Densuş. Fără a risca o supralicitare, se poate aprecia că Iacob Radu are meritul introducerii, în Agora istoriografică, a acestor contribuţii la biografia familiei Densuşianu, orizont informativ la care se va raporta istoriografia ulterioară20. Un element inedit îl constituie amplul testament al preotului Boldijar Herţa, nemeş din Râu Alb, datat sine loco, la 9 nov. 1738. Istoricul îl descoperă cusut între filele unei vechi Biblii21, asupra căreia se pronunţă “[…] cred că e cea din anul 1688, numită a lui Şerban Vodă” 22 . Alături de consideraţiile bibliografice, autorul Istoriei Vicariatului aduce în atenţie un preţios document, edificator în ceea ce interesează structura proprietăţii funciare a unui preot înnobilat şi pertinenţele moşiei, în deceniul patru al secolului al XVIII-lea, mai cu seamă că, în perioada strângerii materialului, nu se cunoştea textul Conscripţiei fiscale a Transilvaniei din anul 175023.

Uneori, condeiul sacerdotului enumeră titluri de carte aflătoare în micile biblioteci parohiale. La 15 decembrie 1811, în Postul Crăciunului, preoţii din Haţeg, Iosif Laszlo şi Nicolae Găină, rememorau, pe filele unui Penticostariu (Blaj, 1808) 24, titluri din lăsă-mântul bibliofil al defunctului “vicareş Chiril 17 Ibidem, p. 404. 18 Ibidem, p. 404. 19 Ibidem, p. 405. 20 Ioachim Lazăr, Beniamin Densuşianu (1829-1915). Din viaţa

şi activitatea sa, prefaţă de Gelu Neamţu, Deva, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2002.

21 Ibidem, pp. 422-425. 22 Ibidem, p. 300. 23 Izvorul statistic a fost publicat recent, sub egida Institutului

de Istorie “George Bariţiu” Cluj-Napoca, în ediţie critică îngrijită de Ladislau Gyémánt, Remus Câmpeanu, Anton Dörner şi Florin Mureşan – Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750. Vol. I. Descrierea localităţilor conscrise, părţile I-II, Cluj-Napoca, Editura Enciclopedică, 2009.

24 Iacob Radu, Istoria Vicariatului […], p. 414.

Ţopa”. Acest izvor este coroborat, în lucrarea Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului, cu “Însămnarea lucrurilor ce s-au aflat în casa Prea Cinstitului Domn Vicar Kiril Ţopa, răpausat în Domnul An[n]o 1811 […]” 25 , respectiv inventarul bibliotecii personale a vicarului, în care figura şi Supplex Libellus Valachorum26, fapt care ne lasă a întrevedea o racordare a elitei haţegane la mişcarea petiţionară de afirmare politică a naţiunii române din Transilvania, pe coordonate iluministe.

În repetate rânduri, autorului îi sunt de folosinţă însemnările marginale spre a scoate din anonimat protagoniştii locali ai Districtului vicarial. Notele de proprietate şi circulaţie a cărţii relevă seria preoţilor din: Coroieşti 27 , Densuş 28 , Haţeg 29 , Ostrovel - Gureni 30 , Pâclişa31, Peşteana32, Reea33, Sălaşul de Sus34, Silvaşul de Jos35, Silvaşul de Sus36, Vaidei37. Inserţia acestui bagaj informaţional în economia Istoriei Vicariatului nuanţează o faţetă a localismului creator exersat de Iacob Radu în discursul istoriografic.

Desigur, din lungul pomelnic al însemnărilor marginale repertorizate de Iacob Radu, se cuvin a fi amintite cele conexe relaţiei om-natură. Anomaliile climatice sunt episodic atestate, în anii: 1813-1814, la Densuş (pe Noul Testament de la Bălgrad, 1648)38; 1814, la Baru (pe o Teologie moralicească, Blaj, 1766)39; 1850, la Măceu (pe o Biblie, Blaj, 1795) 40. Investigaţia autorului relevă date despre cutremurele de pământ resimţite în Ţara Haţegului, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la 1802 (notă pe un Penticostariu “fără

25 Ibidem, p. 390. 26 Ibidem, p. 391. 27 Ibidem, p. 401. 28 Ibidem, pp. 404-405. 29 Ibidem, pp. 413-414. 30 Ibidem, p. 420. 31 Ibidem, pp. 420-421. 32 Ibidem, p. 420. 33 Ibidem, p. 430. 34 Ibidem, p. 427. 35 Ibidem, p. 428. 36 Ibidem, p. 429. 37 Ibidem, p. 431. 38 Ibidem, p. 405. 39 Ibidem, p. 429. 40 Ibidem, p. 405.

62

PERSPECTIVE ISTORICE

titulă”) 41 şi 1838 (notă pe un Triod, Blaj, 1771)42. Dar regăsim ştiri şi cu trimitere la fenomenele cereşti, precum cel din luna noiembrie 1823, când preotul din Pâclişa încondeia temător pe o Evanghelie (Sibiu, 1806): “[…] am auzit toacă în ceriu” 43 . Neîndoielnic, acest gen de evenimente era pus pe seama Providenţei. La nivelul mentalităţii colective din lumea rurală, întâmplările cereşti induc raporturi de cauzalitate asupra evenimentului istoric. Un asemenea eşantion ne este oferit de Iacob Radu atunci când publică adnotaţiunea lui Bizantie Maciou, paroh la Densuş şi cosângean al Densuşienilor, care conchidea pe un ton profetic: “La 1811 au fost o cometă pe ceriu foarte mare după care au urmat la anu stricarea împărăţii lui Bonaparte” (însemnare pe o Teologie moralicească, Blaj, 1796) 44 . Textul în sine developează şi adversitatea supuşilor habsburgici faţă de inamicul francez cu care Imperiul austriac se afla în beligeranţă, atitudine grevată asupra mentalului colectiv din lumea rurală45. Faţă cu aceste vitregii şi calamităţi, bunul creştin contrapune scutul credinţei, aşa cum proceda, spre pildă, “Dimitrie Danci, Hodnoj la peanzion”, când nota pe Biblia lui Bob (Blaj, 1795)46, rânduiala rugăciunii în caz de primejdie.

De asemenea, Iacob Radu aplică metoda etnografiei asupra orizontului confesional atunci când culege, de pe filele cărţii Rânduiala diaconstvelor (Bălgrad, 1687)47, verşuri popu- 41 Ibidem, p. 429. 42 Ibidem, p. 414. 43 Ibidem, p. 421. 44 Ibidem, p. 406. 45 O pertinentă analiză a atitudinilor, transpuse mai ales la

nivelul însemnărilor pe cărţi, în volumul semnat de Nicolae Bocşan, Mihai Duma, Petru Bona, Franţa şi Banatul. 1789-1815, Reşiţa, Muzeul de Istorie, 1994. Pe palierul atitudinilor ardelene asumate faţă de Napoleon I, edificator este studiul lui Mircea Popa, L ‘image de Napoleon en Transylvanie à l’ époque des Lumières, în vol. coordonat de Romul Munteanu, La culture roumaine à l’ époque des Lumières, vol. II, Bucureşti, Editura Univers, 1985, pp. 159-176. De asemenea, aspecte ale proiecţiei Franţei începutului de secol XIX în mentalitatea populară din Transilvania sunt prezentate în lucrarea lui Sorin Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Editura Polirom, 2006, pp. 338-347.

46 Iacob Radu, Istoria Vicariatului […], pp. 413-414. 47 Iacob Radu, Istoria Vicariatului […], pp. 401-403.

lare la morţi şi un cântec despre patimile Lui Christos, care circulaseră odinioară în arealul comunităţii române unite Coroieşti. Acestor artefacte etnografice li se pot asocia afuriseniile contra înstrăinării şi anatemele “anti-furt”, legate în slova condeiului pe valoroasele cărţi slujitoare la altar, din care se pot menţiona frugal: Chiriacodromionul (Bălgrad, 1699)48, Evanghelia (Blaj, 1765)49, Antologhionul (Râmnic, 1766)50, Strastnic (Blaj, 1773)51, Evanghelia (Blaj, 1776)52.

O fertilă activitate pe tărâmul răspândirii cărţilor de cult au desfăşurat-o copiştii. La începutul secolului al XVIII-lea, în Ţara Haţegului şi în centrul monahal de la Prislop, preocuparea pentru reproducerea manuscrisă perpetua deja o mai veche tradiţie, împământenită pe coordonatele Barocului. Deşi zorii Secolului Luminilor mijiseră şi deasupra orizontului sporirii centrelor tipografice, totuşi, se remarcă persistenţa cărţii manuscrise în paralel cu cea zămislită sub teascurile tiparniţelor. Un prolific centru de multiplicare a scriiturilor sacre fiinţa la Mânăstirea Prislop şi în sihăstria satelitară de la Plosca53, aşezăminte renăscute sub patro-najul vlădicului Petru Pavel Aron de Bistra. După unele surse, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în acest scriptorium iluminist, monahii basilitani Eftimie şi Mihai copiau volumul filozofic cantemirian Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul54, fapt care s-ar afla în congruenţă cu existenţa, la Blaj, a unui alt manuscript cantemirian, o copie a Hronicului vechimei a romano-moldo-vlahilor datorată 48 Ibidem, pp. 426-427. 49 Ibidem, p. 429. 50 Ibidem, p. 413. 51 Ibidem, p. 431. 52 Ibidem, p. 404. 53 Maria Basarab, Cuvinte mărturisitoare. Însemnări de pe cărţi

româneşti vechi din Judeţul Hunedoara, Deva, Acta Musei Devensis, 2001, pp. 13-14.

54 Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Arad, 1986, pp. 84-85. Pentru Transilvania, se cunosc cel puţin două copii manuscrise ale Divanului cantemirean, realizate de “popa Ion din Vizocna” (Ocna Sibiului), în 1703, şi cel al Săidăcarului Constantin, caligrafiat pe la 1753. Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu, Colecţii speciale, http://www.bjastrasibiu.ro/colectii-speciale.htm.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

63

condeiului dascălului Constantin Dimitrievici55. Aceste ediţii manuscriptum conexau filiera moldoveană a preiluminismului românesc la “Luminile” transilvănene din Cetatea culturală a Blajului. Din galeria cărţilor bisericeşti, sursele istoriografice atribuie ieromonahului Varlaam de la Prislop copierea unui Triod, încheiată la 1716, şi unui monah de la sihăstria Plosca, replica manuscrisă a Cazaniei lui Varlaam, realizată în aceeaşi epocă56. Atelierul copiştilor de la Prislop este documentat şi de către Iacob Radu, prin publicarea unei însemnări marginale inedite, puţin cunoscute chiar şi în prezent. În perioada documentării Istoriei Vicariatului, descoperă în biserica din Tuştea o Psaltire, ex officina Bălgrad, 1651. Nota cursivă de pe pagina de gardă a acesteia este mai mult decât edificatoare: “Să să ştie că aciastă Psaltire am cumpărat-o eu Dănilă di la diacul Iosif din Reea anii Domnului 1748 martie 7 zile […] Să să ştie când am venit în Prislop şi ne-am apucat de Psaltire în luna lui Dechemvrie ziua 11. Scris-am eu popa Andraş”57. Din câte ne lasă a înţelege textul reprodus în Istoria Vicariatului, ar fi vorba despre o copiere a Psaltirei, de către “popa

55 Pe la 1730, Inocenţiu Micu Klein află şi cumpără de la un

negustor vienez, venit dintr-o călătorie de la Petersburg, o copie a Hronicului vechimei a romano-moldo-vlahilor. După ce episcopul Klein edifică la Blaj primele şcoli greco-catolice, Hronicul a devenit un bun cultural accesibil în biblioteca Mănăstirii “Sfânta Treime” şi, ulterior, în cea a Seminarului, prezenţa acestuia fiind confirmată şi în urma inventarierii din 1772, demarată de Samuil Micu. În prezent, manuscrisul este păstrat la Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române, fond Blaj, mss. nr. 83, sub cota D. Cantemir, Hronica românilor, despre care Nicolae Comşa afirma că “este desigur manuscrisul lui Cantemir adus de la Viena la Blaj pe la 1730, care se credea în ultima vreme pierdut”. Sub episcopul Petru Pavel Aron, în “Mica Romă” s-a resimţit nevoia copierii Hronicului, fie din grija pentru conservarea originalului, fie din intenţia diseminării conţinutului de idei, programatic pentru discursul corifeilor Şcolii Ardelene. Astfel, Hronicul este retranscris de către dascălul Constantin Dimitrievici, acţiune demarată în anul 1756. Nicolae Comşa, Manuscriptele româneşti din Biblioteca Centrală de la Blaj, Blaj, 1944, p. 89; Iacob Mârza, Şcoală şi Naţiune (Şcolile de la Blaj în epoca renaşterii naţionale), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987, p. 103; Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, I, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, glosar şi indici de Stela Toma, Bucureşti, Editura Minerva, 1999, pp. XXXVII-XXXIX.

56 Maria Basarab, Carte românească veche în Muzeul din Deva. Catalog, Deva, Acta Musei Devensis, 1998, p. 20.

57 Iacob Radu, Istoria Vicariatului […], p. 430.

Andraş”, în jurul anului 1748, având drept model ediţia alba-iuliană de la 1651. Absenţa unor referinţe în Bibliografia românească veche 58 ne determină să credem că manuscrisul, dacă a existat, s-a pierdut ori s-a înstrăinat de-a lungul vremii. Informaţia despre această întreprindere culturală s-a păstrat, însă, peste secole, între paginile Psaltirii de la Tuştea, însemnarea cu pricina fiind descoperită şi publicată de Iacob Radu în Istoria Vicariatului, atribuindu-i în acest mod paternitatea unei inedite contribuţii la catalogul manuscriselor româneşti vechi.

La nivel metodologic, este pertinentă o analiză a modului de raportare a autorului la acest gen de martori sursologici. Zăbovind asupra evoluţiei temporale a comunităţii confesionale române unite Clopotiva, istoricul alătură probaţiunii o însemnare marginală, care depune mărturie asupra faptului că, în veacul al XVIII-lea, aici îşi va fi aflat vremelnica reşedinţă un arhidiacon greco-catolic: „Pe o Căzanie stă scris că în parohia Clopotiva a fost scaun protopopesc” 59. Ajuns la micromono-grafia bisericii din Tuştea, transcrie şi publică o marginală în limba latină, descoperită „Pe o Pravilă vechie ce se păstrează acum în biblioteca diecezană din Lugoj” 60. În alonja competenţelor de paleografie latină puse în valoare, examinează cu obiectivitate textul cu pricina, iar apelul la metodologia cronologică îi permite să corecteze data eronată a izvorului (1674), încheind: „Anul însă trebuie să fie greşit, în loc de 1774, pentru că în 1674 încă nu era Unirea” 61 . Se bizuie pe această sursă, recalibrată pe un făgaş cronologic corect, şi atunci când acreditează, sine loco, la 1774, prezenţa arhidiaconului unit „Pavel Munyan alias Pap de Tustya”62. De asemenea, notele de

58 Ion Bianu, Nerva Hodoş, Dan Simonescu, Bibliografia

românească veche (1508-1830), I-III, Bucureşti, 1903-1936. 59 Iacob Radu, Istoria Vicariatului […], p. 185. 60 Iacob Radu, Istoria Vicariatului […], p. 334. Spre edificare,

prezentăm textul publicat critic de Iacob Radu: “Anno 1674 die vero 13 Aprilis emit hanc Sacram Scripturam Pavel Munyan alias Pap de Tustya et Transilvaniae Graeci Ritus Unitorum Archidiaconus et Saediae Episcopatus praeses”.

61 Ibidem. 62 Ibidem.

64

PERSPECTIVE ISTORICE

proprietate îi sunt de un real folos când încearcă a reconstitui şirul preoţilor slujitori în parohiile greco-catolice din cuprinsul Ţării Haţegului. Galeria presbiterilor din Densuş o întregeşte cu date provenite de pe filele unui exemplar din Noul Testament de la Bălgrad (1688)63, aflat odinioară în inventarul parohiei române unite din localitate. În virtutea unei optici pozitiviste, nu ezită conexarea acestei marginale la datele semnalate de Nicolae Iorga în Scrisori şi inscripţii 64, spre a contura un verdict în spiritul adevărului istoric, susţinând documentar prezenţa parohului Popa Sofronie, sine loco, în jurul anului 1767, precum şi procedura confirmării sale în oficiu de către nemeşii locali65. Revenind la preotul Boldizar Herţa, ce-şi aşternuse testamentul între filele unei „Biblii căreia îi lipseşte titula” 66, varii însemnări olografe ale acestuia îi confirmă prezenţa la destinele parohiei din Râu Alb, către mijlocul secolului al XVIII-lea. Spre optima certificare a informaţiei, coroborează sursa cu un reper arhival distinct - Scrisoarea din 1741, înaintată de nobilimea Comitatului Hunedoara către Maria Terezia67, document cercetat de Iacob Radu în arhiva comitatensă. Din câte se poate observa, cercetarea însemnărilor marginale a presupus mobilităţi în lungul şi în latul Vicariatului greco-catolic al Haţegului, dar şi investigaţii în miezul colecţiei de carte românească veche păstrată la biblioteca Diecezei Române Unite Lugoj.

Alături de menirea intrinsecă a diseminării textelor canonice în actul slujirii liturgice, cartea veche bisericească primeşte, graţie însemnărilor marginale, atributul dăinuirii. Cei ce consemnează evenimente şi întâmplări memorabile pe bătrânele file, îndeobşte aceeaşi „oficianţi” care ţineau la zi matricolele, aveau conturată motivaţia imortalizării şi transmiterii lor peste timp, mai mult sau mai puţin ca formă manifestă a

63 Ibidem, p. 201. 64 Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene. II […], pp. 85-86. 65 Iacob Radu, Istoria Vicariatului […], p. 201. 66 Ibidem, p. 300. 67 Ibidem, p. 301.

conştiinţei istorice. Culese şi valorificate în cheie istoriografică, aceste mărunte izvoare pot ilustra faciesul monografic al unor comunităţi confesionale integrate pe coordonatele tripticului om – carte – societate, aşa cum o demonstrează, bunăoară, şi cazul Istoriei Vicariatului greco-catolic al Haţegului. Pentru spaţiul geocultural hunedorean, Iacob Radu rămâne un deschizător de drumuri. Se poate aprecia că este primul istoric de aici care acordă importanţă acestui gen de surse, incluzând însemnările marginale în orizontul sursologic al lucrărilor de istorie ecleziastică. Anterior, vicarul Ştefan Moldovan se limitase doar la a consemna inventare de carte bisericească aflătoare în altarele parohiilor vizitate canoniceşte, între anii 1852-185368. De altfel, intervalul de timp alocat unei vizitaţiuni nu ar fi permis răgazul necesar răsfoirii cărţilor de cult. La o jumătate de secol distanţă, iată, vicarul Iacob Radu studia amănunţit micile biblioteci parohiale, în speranţa că, între filele bătrânelor cărţi de cult, va descoperi fire călăuzitoare care să concure la reconstituirea trecutului bisericesc din Ţara Haţegului. Chiar el mărturisea o atitudine ocrotitoare cu privire la valoarea patrimonială a cărţii păstrătoare de istorie: “[…] un şir de inscripţii adunate de prin bisericile noastre, unde s-au aflat scrise mai ales pe cărţi vechi, din cari încă am adunat câteva spre a se păstra în arhivul vicarial, fiindcă de prin bisericile de la sate uşor se pot pierde, cum s-au pierdut atâtea altele în trecut”69. Conduita metodologică adoptată de autor susţine atât efortul repertorizării însemnărilor marginale, cât şi integrarea lor critică în corul protagoniştilor sursologici ce susţin valoarea istoriografică a lucrării. Din acest punct de vedere, informaţia este colaţionată obiectiv la celelalte elemente probatorii, adesea fiind confruntată cu izvoare de demografie istorică sau utilizată în beneficiul configurării unor martori cronologici

68 Textul vizitaţiunii a fost publicat de Camelia Elena Vulea,

Luminiţa Wallner Bărbulescu - editori, Ştefan Moldovan, Vizitaţiuni canonice în Ţara Haţegului (1852-1885), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 83-332.

69 Iacob Radu, Istoria Vicariatului […], p. 6.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

65

la o istorie ecleziastică haţegană. În peisajul istoriei istoriografiei române, canonicul orădean Iacob Radu este un ductores al modelului iniţiat de Nicolae Iorga cu lucrarea Scrisori şi inscripţii. Talantul cel bun nu este

îngropat, ci valorificat prin contribuţia dinamică, în spirit critic, adusă la extinderea ariei cunoaşterii atât în domeniul istoriei confesionale, cât şi în cel al bibliografiei române vechi.

ASPECTE PRIVIND EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ A COMUNITĂŢILOR

DIN COMITATUL ZARAND (1861-1876) Prof. Felicia ADĂSCĂLIŢEI

Liceul Pedagogic „Sabin Drăgoi” Deva

În decursul istoriei, populaţia a creat localităţi şi unităţi de habitat în funcţie de o serie de factori sociali, economici, geografici, politici etc., a căror importanţă şi mărime au fost diferite de la ţară la ţară, de la o epocă la alta. Demografii sunt interesaţi să reconstituie distribuţia populaţiei şi densitatea acesteia pe tipuri de localităţi, un loc important dobândindu-l în acest proces clasificarea aşezărilor după mărimea populaţiei lor.1 Am utilizat în ceea clasificarea satelor zărăndene criteriul folosit de către domnul prof. univ. dr. Ioan Bolovan în lucrarea Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918. Astfel satele se împart în: sate foarte mici (sub 200 de locuitori), sate mici (200-499 de locuitori), sate mijlocii (500-999) de locuitori, sate mari (1000-1999 de locuitori) şi sate foarte mari (peste 2000 de locuitori).2

Pornind de la această clasificare şi luând ca punct de reper Recensământul din 1869 3 comunităţile din Comitatul Zarand se clasifică astfel: din categoria satelor foarte mici fac parte 5 comunităţi: Baldovin, Valea Mare, Groşi, Vosdoci, Potingani; În categoria satelor mici se încadrează practic cele mai multe comunităţi 41,8%, (respectiv 41 din totalul comunităţilor urbane şi rurale din comitat). Aceste comunităţi sunt: Vaţa de Jos, Basarabasa, Birtin, Brotuna, Dobroţ, Vaţa de

1 Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918. Contribuţii demografice, Cluj-Napoca, 2000, p. 95; 2 Ibidem; 3 Coordonator, Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemer Mezei, Recensământul din 1869. Transilvania, Colecţia Studia Censualia Transsilvanica, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2008, p. 46-56, p. 178-200;

Sus, Cărăstău, Căraci, Căzăneşti, Leauţ, Obârşa, Prihodişte, Steia, Livada, Tătăreştii de Criş, Târnăviţa, Tomeşti, Tiuleşti, Uibăreşti, Băneşti, Bodeşti, Budeşti,Ţoheşti, Tărmure, Gura Văii, Ioneşti, Cristeşti, Leştioara, Leasa, Mermeşti, Ociu, Ocişor, Poiana, Poenari, Rostoci, Tisa, Ţărăţel, Căinelu de Sus, Mihăileni, Trestia. Alte 39 de comunităţi se încadrează în categoria celor „mijlocii”: Grohot, Ciungani, Baia de Criş, Lunca, Prăvăleni, Ribicioara, Ribiţa, Rişca, Rişculiţa, Târnava de Criş, Aciuţa, Brusturi, Vârfurile, Lazuri, Luncşoara, Măgulicea, Pleşcuţa, Sârbi, Tălagiu, Vidra, Buceş, Bucureşci, Luncoiu de Sus, Crăciuneşti, Crişcior, Curechiu, Ormindea, Peştera, Podele, Rovina, Ruda-Brad, Şesuri, Sălişte, Stejărel, Crişan, Valea Bradului, Zdrapţi, Mesteacăn, Luncoiu de Jos. Din totalul de 98 de comunităţi 10 se încadrează în categoria comunităţilor mari: Ţebea, Tomnatec, Avram Iancu, (Acsuva), Hălmăgel, Hălmagiu, Băiţa, După Piatră, Hărţăgani, Stănija, Dumbrava de Jos. Comunităţi foarte mari sunt doar trei: Bulzeştii de Sus, Blăjeni, Brad.

Aceeaşi clasificare a comunităţilor comitatului pornind de la recensământul din 1880 4, nu aduce schimbări semnificative în structura comunităţilor. Constatăm creşterea cu o comunitate a numărului comunităţilor foarte mici şi de asemenea o mică diminuare a numărului comunităţilor mijlocii în favoarea comunităţilor mici.

4 Coordonator, Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Cornelia Mureşan, Recensământul din 1880, Transilvania, Editura Staff, 1997, p. 190-219;

66

PERSPECTIVE ISTORICE

Fig.1. Reprezentarea grafică a comunităţilor din

comitatul Zarand în funcţie de numărul de locuitori – 1869 şi 1880

Cercetarea de faţă propune identificarea comportamentelor demografice particulare într-un cadru teritorial bine definit de către frontierele administrative ale comitatului Zarand, punerea acestora într-o perspectivă spaţială şi temporală, şi analiza interacţiilor sale împreună cu particularităţile regiunii pe baza intensităţii, cronologiei şi evoluţiei fenomenelor. Pornind de la datele oferite de recensămintele din 1850, 1857, 1869, 1880 şi registrele parohiale, vom încerca pe baza indicatorilor comportamentali dar şi structurali construirea modelelor regionale, cât de cât omogene din punct de vedere al structurii şi al caracterului populaţiei, al modului de funcţionare şi al dinamicii demografice.5

În funcţie de condiţiile de mediu putem considera că s-a format diversitatea economică şi socială a comitatului Zarand. Factorii hidrologici, morfologici, meteorologici au influenţat caracteristicile reţelei de aşezări, utilizarea teritoriului şi potenţialul economic. Comitatul cuprindea mai multe spaţii rurale cu predominarea în rândul lor a satelor mici şi mijlocii. Din cele 98 de localităţi, singurul oraş menţionat era Baia de Criş, (menţionat ca atare în Recensământul din 18506) localitate care este totodată şi sediul comitatului Zarand în perioada administraţiei româneşti a

5 Pakot Levente, Modele ale comportamentelor demografice în Comitatul Odorhei: Mecanisme demografice şi funcţionarea spaţiilor rurale (1869-1910), în Om şi societate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII-XXI), p. 296; 6 Coordonator, Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemer Mezei, Recensământul din 1850, Transilvania, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 200, p. 262;

comitatului. Acelaşi Recensământ din 1850 menţiona localitatea Brad cu statutul de târg, la fel şi Hălmagiu şi Băiţa restul comunităţilor având statutul de sate.

Informaţiile oferite de recensăminte ne permit şi o analiză a tendinţelor demografice generale. Analizând evoluţia populaţiei în comunităţile foarte mari rezultă următoarea prezentare grafică:

Ca un fenomen general se constată o

creştere a populaţiei vizibilă în recensământul din 1869, după care urmează o foarte lentă dinamică a populaţiei. În deceniul opt al secolului al XIX-lea există chiar o tendinţă de depopulare, datorată şi epidemiei de holeră care a afectat şi comitatul Zarand. Impactul epidemiilor din deceniul opt a fost stimulat şi de criza financiară şi industrială care a cuprins întreaga monarhie austro-ungară la care s-au alăturat anii de secetă sau recoltele insuficiente.

Factorii de mediu, poziţia geografică evoluţia socială şi politică au influenţat şi ocupaţiile locuitorilor Zarandului. În funcţie de limitele geografice, în regiunea cercetată se disting două forme de relief cu răsfrângeri asupra ocupaţiilor şi aşezărilor, muntele şi lunca. Partea muntoasă este acoperită cu păduri de stejar şi fag, conţine minereuri preţioase (aur, argint, fier, aramă, cărbuni) oferind condiţii prielnice în vederea dezvoltării meşteşugurilor, pentru prelucrarea lemnului, în vederea păstoritului, creşterii vitelor şi pentru minerit. Lunca Crişului Alb, cu un pământ mai roditor, este prielnică pentru agricultură mai intensă şi pentru creşterea vitelor mari pentru piaţă. Dar cea mai mare parte a Ţării Zarandului este muntoasă, cu un pământ lutos-

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

67

calcaros, încât nici în anii ploioşi nu se obţine o recoltă îndestulătoare. 7 Legate de aceste condiţii de mediu se dezvoltă ocupaţiile locuitorilor din zonă, analizate pe baza Recensământului din 1857 8 Centralizate la nivelul comitatului, situaţia ocupaţiilor se prezintă astfel: cea mai mare parte a locuitorilor din Zarand sunt proprietari de pământ, respectiv 10792 proprietari de pământ la care se adaugă 2196 de muncitori necalificaţi agricoli, o situaţie normală în condiţiile în care mediul principal de locuire îl reprezintă habitatul rural iar agricultura reprezintă ocupaţia de bază a locuitorilor. Alte ocupaţii menţionate la nivelul comunităţilor care vor forma comitatul Zarand din 1861 sunt: industriaşi 275, alături de alţi 476 muncitori necalificaţi în industrie. Este vorba aici, mai ales de satele specializate în anumite meşteşuguri sau acele aşezări care permiteau desfăşurarea unor activităţi industriale, precum minerit, prelucrarea pietrei sau prelucrarea lemnului. Recensământul mai precizează de asemenea existenţa a 104 preoţi, 74 funcţionari, 64 militari în termen, 6 – personal sanitar, 108 rentieri şi 18 comercianţi. Se constată că comparativ cu numărul proprietarilor de pământ celelalte ocupaţii sunt considerabil restrânse, în condiţiile în care nici factorii geografici şi de mediu nu favorizează dezvoltarea altor ocupaţii. Deoarece exercitarea ocupaţiilor legate de agricultură şi a meşteşugurilor nu izbutea în multe cazuri să acopere deficitul bugetar gospodăresc, lipsurile băneşti ori de produse, o bună parte din locuitori, săracii, dar şi mijlocaşii, au plecat în fiecare an, pe vremea muncilor agricole, la săpat, secerat, culesul viilor şi al porumbului în Valea Mureşului, în Ţara Haţegului, în Câmpia Aradului sau în şesul Banatului. 9 Putem considera că ocupaţiile

7 Nicolae Dunăre, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti, Muzeul Regional Hunedoara, Deva, 1956, p. 120; 8 Traian Rotaru, coordonator, Maria Semeniuc, Iulian Pah, Mezei Elemer, Recensământul din 1857.Transilvania, Ediţia a II-a, Editura Staff, 1997, p. 72-73; p.75-77; p. 264-323; 9 Nicolae Dunăre, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti, în Contribuţii la cunoaşterea Regiunii Hunedoara, Muzeul Regional Hunedoara, Deva, 1956, p. 122;

locuitorilor din comitatul Zarandului pot fi împărţite în trei mari grupe 10 : îndeletniciri primitive – culesul din natură, albinăritul.

În ce priveşte distribuţia geografică a acestor ocupaţii constatăm că aceasta nu este uniformă; dacă în toate comunităţile avem proprietari de pământ nu acelaşi lucru putem afirma despre industriaşi. Din cei 275 de industriaşi, în număr mai mare se află în Baia de Criş, sediul administrativ al comitatului Zarand începând cu anul 1861 şi în localităţile care reprezintă sediul cercurilor comitatului Zarand: în Brad sunt menţionaţi doar 5 industriaşi, deşi localitatea are statutul de târg în recensământul din 1850. În Băiţa 11 sunt menţionaţi 38 de industriaşi, iar în Hălmagiu12 47. Interesant este faptul că un număr mai mare de industriaşi sunt menţionaţi în alte două comunităţi specializate pe anumite meşteşuguri cunoscute în întreg comitatul: Târnăviţa13 53 de industriaşi şi Obârşa 47. În Zarand sunt două sate vecine specializate în olărit: Obârşia şi Târnăviţa. În comunitatea Obârşa din totalul terenului de 1741 ha, pădurea reţine 1400 de ha, iar 41 de ha sunt neproductive. Din cele 300 ha de teren cultivabil o treime este arabil, iar două cu fâneţe naturale şi păşuni. Obârşenii au simţit nevoia să pună oarecare accent pe creşterea oilor (113) şi a vitelor (74 bovine, 49 cai, 45 porci). Cai au atât unii olari, care-şi transportă

10 Ibidem, p. 123-124; 11 Băiţa s-a dezvoltat în funcţie de exploatarea bogăţiei principale a subsolului (metalele auro-argentifere) transformându-se şi evoluând de la statutul de aşezare rurală la statutul de târg cum este amintită în anul 1444. În jurul ei se grupaseră o serie de sate, ceea ce a dus la formarea unui district amintit în anul 1436. La începutul secolului al XIX-lea minele din Băiţa se dezvoltă, fenomen explicat şi prin creşterea numărului de muncitori. (după Ioachim Lazăr, Comuna Băiţa. Monografie, Ed. Emia, Deva, 2007, p. 7, p. 50) 12 Hălmagiul a fost oraş - oppidum- înfloritor în vechime; centrul unei industrii miniere, centru comercial, în situaţia sa de punct vamal de frontieră, centru administrativ, militar şi cultural, fiind pomenit ca sediu al unui voievodat românesc şi pe la mijlocul secolului al XV-lea. (după Traian Mager, Ţinutul Hălmagiului, vol. I) 13 Târnăviţa este un centru important al ceramicii smălţuite din preajma Hălmagiului, ceramică ce se caracterizează prin ornamentaţii de smalţ galben cu nuanţe de verde şters. (după Ioan Pârva, Drumuri în Ţara Zarandului, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p. 149)

68

PERSPECTIVE ISTORICE

singuri oalele, cât mai ale o pătură de ţărani care se îndeletnicesc cu cărăuşitul şi desfacerea vaselor produse de olari. Cele 35 care, aflate în sat, în bună parte au această utilizare. De remarcat numărul infim de pluguri, unul la şase-şapte gospodării, explicabil prin caracterul neagricol al satului.14 În Târnăviţa s-au lucrat cahle(plăci) pentru cuptorul cu camniţă. Aceste cahle erau smălţuite.15

Ocupaţiile exercitate în acest teritoriu, pot fi împărţite în trei mari grupe: îndeletniciri primitive – culesul din natură, albinăritul, pescuitul, vânătoarea, care în trecutul îndepărtat au jucat un rol însemnat, atunci alcătuind un mijloc principal de trai. Ocupaţiile principale – lucrul la pădure, păstoritul şi creşterea vitelor, pomăritul, agricultura şi mineritul care, deoarece sunt practicate aproape toate gospodăriile, pot fi numite şi ocupaţii de masă. A treia mare grupă o alcătuiesc meşteşugurile ţărăneşti şi alte îndeletniciri speciale, numite uneori ocupaţii anexe, în raport cu cele precedente.16 În zona Băiţei o amploare deosebită a înregistrat-o pomicultura. Sunt cultivaţi în grădinile localnicilor un număr mare şi variat de pomi fructiferi, spre exemplu în Băiţa, potrivit Recensământului agricol din 1895 se cultivau: meri -430, peri 191, cireşi 109, vişini 177, piersici 298, caişi 124, pruni 9 943, nuci 113 şi duzi 348.17 Producţia de mere, pere, cireşe, vişine, piersici, caise, nuci, era folosită atât pentru consumul propriu dar rămânea un surplus important şi pentru vânzare. De asemenea nu surprinde numărul mare de pruni cultivaţi de altfel, în toate satele comunei, având în vedere zona prielnică din punct de vedere climatic, producţia mare de prune ducea la fabricarea unor importante cantităţi de ţuică, folosite mai ales în gospodăria proprie. În ianuarie 1879 s-au completat trei

14 Nicolae Dunăre, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti, în Contribuţii la cunoaşterea Regiunii Hunedoara, Muzeul Regional Hunedoara, Deva, 1956, p. 136; 15 Ibidem; 16 Ibidem, p. 122; 17 Ioachim Lazăr, Comuna Băiţa. Monografie, p. 68-69;

posturi de cârciumari, la Ormindea, Podele şi Sălişte.18

Pe lângă cultivarea cerealelor, grâu, porumb, ovăz, un loc de frunte şi pentru comunitatea din Crişan ocupa pomăritul. Se cultivau şi aici diverse soiuri de pomi, o parte din excedentul de fructe fiind destinate vânzării, obţinându-se în acest mod banii necesari pentru achitarea taxelor către stat, biserică, comună.19 O donaţie a părintelui Ioan Manea pentru biserica şi şcoala din sat, făcută în anul 1868, ne permite să cunoaştem câteva din soiurile de pomi ce se cultivau în Crişan (Vaca). Donaţia cuprindea: un cireş, un măr altoit, un păr, un nuc şi şase pruni, bistriţi şi roşii.20 Cei mai numeroşi erau prunii, în anii cu recoltă bună, producându-se o cantitate de circa 7-9 vagoane de ţuică, din care aproximativ două vagoane se consuma de către comunitate, restul fiind destinată vânzării.21 În comuna Ribiţa o amploare deo-sebită a luat-o pomicultura, astfel se cultivau un număr mare şi variat de pomi fructiferi, după cum rezultă din datele recensământului agricol din 1895: cei mai numeroşi pomi fructiferi sunt prunii 74 248, urmaţi de cireşi 8 067, nuci 6 004, peri 3 079, vişini 2947, piersici 951, duzi 667. În plus se mai înregistrează aici un număr de 35 de migdali la Junc (32), Ribicioara (2) şi Uibăreşti (1).22 Lucrul la pădure se desfăşoară din toamnă până în primăvară. Dacă mărimea suprafeţei împădurite, peste 32.000 de hectare, explică de ce a fost cu putinţă ca lucrul la pădure, prelucrarea şi transportul lemnelor, să constituie o bază de existenţă pentru marea masă a crişenilor, în acelaşi timp abundenţa fagului (două treimi) şi cantitatea satisfăcătoare de stejar (o treime) în raport cu celelalte esenţe, inclusiv faţă de brad, din care nu se afla nici 1%, au constituit baza

18 Ibidem; 19 Ioachim Lazăr, Crişan. Un sat istoric din Zarand, Deva, 2007, p.70 20 Ibidem; 21 Ibidem; 22 Ioachim Lazăr, Ribiţa. Monografie, Edit. Altip, Alba-Iulia, 2010, p.84;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

69

naturală a orientării localnicilor spre numeroase ramuri de prelucrare a lemnului.23

Mediul geografic oferă din plin baza naturală necesară pentru creşterea oilor şi vitelor: întinderea mare a păşunilor naturale atât în zona subalpină cât şi din cea deluroasă, clima temperată, precum şi faptul că multe terenuri sunt improprii sau nerentabile pentru agricultură, dar utilizabile pentru păşuni şi fânaţe. 24 Astfel, în anul 1850, la cei 1 054 locuitori din Băiţa reveneau 32 de cai şi 145 bovine. Desigur că această cifră pentru Băiţa nu este semnificativă, având în vedere statutul său de târg.25 În Crăciuneşti cei 399 de locuitori aveau 2 cai şi 160 bovine. Bogaţi în animale sunt locuitorii din Hărţăgani unde la 275 de locuinţe revin 9 cai şi 534 de bovine.26 În alte comunităţi din viitorul cerc al Băiţei situaţia se prezintă astfel: Ormindea (185 locuinţe) dispune de 7 cai şi 231 bovine, Peştera (93 locuinţe), 8 cai şi 190 bovine, Sălişte (84 locuinţe) are 2 cai şi 124 bovine, Trestia (127 locuinţe) are 2 cai şi 144 bovine.27

O situaţie asemănătoare întâlnim în localitatea Crişan, astfel că în anul 1850 la cei 542 de locuitori ai satului le reveneau un număr de 47 de cai şi 302 bovine.28 La acest număr de animale mari se adăugau oile, caprele şi porcii, neprecizate în recensământ. Suprafaţa de pământ deţinută de o familie varia între 1 şi 5 iugăre, iar terenul agricol reprezenta circa 30% din această suprafaţă. În aceste condiţii toată producţia cerealieră, grâu, porumb, secară era destinată consumului propriu al familiei. Chiar şi în anii cei mai buni, cea mai mare parte a locuitorilor din Crişan, de multe ori erau obligaţi să cumpere cereale de pe piaţa Bradului sau a Băii de Criş.29 În anul 1850 satele comunei Ribiţa dispuneau de următorul efectiv de animale

23 Nicolae Dunăre, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti, în Contribuţii la cunoaşterea Regiunii Hunedoara, Muzeul Regional Hunedoara, Deva, 1956 p.123; 24 Ibidem, p. 123; 25 Ioachim Lazăr, Comuna Băiţa. Monografie, p. 67; 26 Ibidem; 27 Ibidem; 28 Ioachim Lazăr, Crişan. Un sat istoric din Zarand, p.70; 29 Ibidem;

mari: Ribiţa (22 de cai şi 406 bovine), Junc (2 cai şi 213 bovine), Ribicioara (5 ca şi 116 bovine), Uibăreşti (0 cai şi 34 bovine).30 Deşi viaţa locuitorilor satelor înregistrează o îmbunătăţire în urma împroprietăririi cu pământ, nu se poate vorbi despre un nivel de trai îndestulător, care să-i ferească de boli sau chiar de molimele ce se declanşează la intervale de timp.31 Legea LIII din anul 1871 a anulat restricţiile asupra repartizării păşunilor, dar a menţinut şi pe mai departe principiul indiviziunii pădurilor ţărăneşti. Lipsa unor suprafeţe întinse de păşune a dus la lipsa unor islazuri comunale, ceea ce a îngreunat mult ocupaţia creşterii animalelor. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea numărul de animale din localităţile comunei Băiţa înregistrează o creştere spectaculoasă, luăm în acest sens spre exemplu tot localitatea Băiţa unde la 1895 se înregistrau: bovine – 204, cabaline – 37, caprine – 20, porcine – 450, ovine – 36, păsări – 2 682.32 În cazul comunei Ribiţa până la sfârşitul secolului al XIX-lea efectivele de animale ale localităţilor comunei vor înregistra fluctuaţii în ce priveşte numărul animale mari (cabaline şi bovine) după cum se constată cu ocazia recensământului din 1895, exemplificăm chiar cu localitatea Ribiţa: Bovine – 379, cabaline – 31, caprine – 54, porcine – 182, ovine – 173, păsări – 1 120, stupi – 51.33

În perioada 1850-1895 doar în localităţile Ribiţa şi Junc se înregistrează o creştere la cabaline, în prima de la 22 la 31, iar l cea de a doua, de la 2 la 14. În alte trei sate se înregistrează stagnări, Uibăreşti, sau scăderi ale afectivelor de cai. Astfel în satul Crişan (Vaca) numărul cailor scade de la 47 la 27, iar în Ribicioara de la 5 la 1. 34 Surprinde aici, numărul mic de cai, de numai 73, având în vedere că cea mai mare parte a localităţilor comunei sunt situate într-o zonă deluroasă. Numărul mai mare de bovine însemna, pe lângă folosirea lor în muncile agricole şi o

30 Ioachim Lazăr, Ribiţa. Monografie, p.83; 31;Idem, Comuna Băiţa. Monografie, p. 67 32 Ibidem; 33 Ioachim Lazăr, Ribiţa. Monografie, p.83; 34 Ibidem, p.84;

70

PERSPECTIVE ISTORICE

creştere a nivelului de viaţă a locuitorilor. O parte din produsele obţinute, carne, lapte, brânzeturi ce erau consumate în gospodăria proprie dar mai rămâneau şi surplusuri pentru vânzare cu ocazia târgurilor săptămânale de la Brad şi Baia de Criş.35 Băieşitul, din cele mai vechi timpuri, a format un permanent mijloc de trai pentru locuitorii Zarandului şi un însemnat izvor de câştig. Până la 1848, în comitatul Zarandului s-au exploatat minele de aur şi de argint, apoi şi minele de fier şi de aramă. Pentru prelucrarea minereului erau două topitorii, precum şi 175 de mori pentru măcinat minereu.36

Supunem analizei în continuare realităţile surprinse de recenzori în toamna anului 1857, în cuprinsul viitorului comitat Zarand, evidenţiind pe localităţi totalul populaţiei, numărul de case şi structura populaţiei pe sexe. La 1857, nu a fost înregistrată şi naţionalitatea supuşilor, astfel că nu dispunem de date certe privind structura etnică a comitatului, însă se poate aproxima prin raportare la confesiuni şi ţinând seama de evoluţiile demografice anterioare şi ulte-rioare.37 În anul 1867 s-a inaugurat sistemul dualist de conducere, iar la scurt timp autorităţile maghiare au dorit să inventarieze potenţialul uman din teritoriile pe care le controlau. Astfel recensământul din 1869 ne permite să analizăm comparativ din punct de vedere demografic situaţia din comitatul Zarand, având în vedere aceleaşi coordonate pe care le-am urmărit în recensământul din 1857 (după cum rezultă din tabelul 1)38.

Conform acestei situaţii statistice populaţia localnică a celor 98 de localităţi în 1857 este de 55 312 locuitori. Comparativ cu anul 186939 constatăm că populaţia Zarandului

35 Ibidem; 36 Ibidem, p.125; 37 Adrian Onofreiu, Districtul Năsăud (1861-1876), Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2010, p.139; 38 Situaţia statistică a fost întocmită pe baza Recensământului din 1857, p. 72-78; p. 264-323; Dintre comunităţile care vor forma viitorul comitat Zarand, Şesuri a fost recenzată împreună cu Bucureşci iar comunitatea Vosdoci împreună cu Luncşoara. 39 Vezi Recensământul din 1869, p. 46-56; p.178-202;

a cunoscut o perioadă de evoluţie demografică având în vedere populaţia comitatului se ridica la 63 547 locuitori. Din punctul de vedere al repartiţiei pe sexe, acelaşi Recensământ din 1857 recenza 27.627 bărbaţi şi 27.685 femei, se constată un raport echilibrat, numărul femeilor fiind sensibil mai mare decât cel al bărbaţilor. Numărul caselor în cele 98 de comunităţi era de 11.556 în 1857, ceea ce înseamnă că într-o locuinţă trăiau în medie circa 4,78 persoane în 1857, o situaţie oarecum identică cu cea din 1869, când a crescut numărul caselor dar şi al locuitorilor, astfel că totalul de 13.674 de case reveneau unei populaţii de 63.547 de locuitori, o medie de 4,6 persoane pe o locuinţă. Fenomenul nu este specific doar Zarandului, districtul Năsăudului prezenta pentru aceeaşi perioadă o situaţie similară. Numărul total al caselor din cele 46 de localităţi era de 11.799 imobile, ceea ce însemna că într-o locuinţă trăiau în medie la 1870, 4,5 persoane, valoare aproape identică cu cea existentă la 1857 (4,6 persoane într-o casă). 40 Acest fapt demonstrează că pentru perioada amintită nu au survenit modificări în ceea ce priveşte numărul mediu al membrilor unei familii. Recensământul din 1880 menţionează în localităţile care aparţinuseră Comitatului Zarand până la desfiinţarea sa un număr de 59.326 locuitori, se constată o scădere a populaţiei datorată şi mortalităţii mai ridicate, cauzate de epidemia de holeră din 1872-1873. Se constată şi o scădere a numărului caselor, acum sunt menţionate 13.219 case cu o medie de 4,4 persoane pentru o casă.

Constatăm că populaţia Zarandului nu a suferit modificări majore în perioada administraţiei româneşti a comitatului.

Cunoaşterea structurii etnice a unei regiuni reprezintă o importantă problemă nu numai din punct de vedere strict demografic, ci mai ales din perspectiva elaborării unei politici economice, sociale, culturale care să corespundă regiunii respective. În ce priveşte structura etnică a populaţiei Zarandului, în

40 Adrian Onofreiu, op.cit, p. 146;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

71

perioada administraţiei româneşti nici aceasta nu a suferit modificări semnificative. Dacă la Foaia pentru minte inimă şi literatură, din 25 noiembrie 1861 releva că populaţia Zarandului în primăvara anului 1861 se ridica la 60 000 mai numai de români, 41 Recensământul din 1880 înregistra un număr de 55 090 de români la o populaţie de 59 326 locuitori, adică un procent de 92,85%. Procentul de 7,15% este reprezentat de maghiari - 968, germani, germani – 752, slovaci – 11, ruteni – 1, croaţi, sârbi – 4, alte naţionalităţi – 634, străini – 9.

Fig.2 Reprezentare grafică a populaţiei după originea etnică

Fără a înregistra mutaţii majore între Revoluţia de la 1848 – 1849 şi primul Război mondial, compoziţia confesională a populaţiei Transilvaniei dezvăluie aspecte interesante privind dinamica demografică şi chiar tendinţele manifeste în privinţa evoluţiei structurii etnice din provincie, 42 această caracteristică o întâlnim şi în comitatul Zarand.

Analiza populaţiei din punct de vedere confesional se prezintă astfel:

1857 1869 1880 Ortodocşi 52.507 60.836 52.921

Greco-catolici 414 775 657 Romano-catolici 1033 1310 1244

Reformaţi 296 461 366 Evanghelici 17

Luterani 14 1

Unitarieni 9 15 1 Izraeliţi 42 149 228

Alte religii - - 5

Din cele relatate mai sus rezultă că zărăndenii aparţineau aproape în exclusivitate confesiunii tradiţionale ortodoxe, fapt ce confirmă constatarea că elementul etnic românesc reprezenta circa 92,85% din populaţia comitatului. Analizând aspectul confesional comparativ cu districtul Năsăudului

41 Foaia pentru minte inimă şi literatură, XXIV, Nr. 43/25 noi. 1861; 42 Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918, p. 214;

se constată că în acest district greco-catolicii sunt confesiunea predominantă: 42.500 de credincioşi (80,7%), urmează apoi ortodocşii în număr de 7.712 (14,6%), aflaţi într-un uşor declin procentual, romano-catolicii cu 1 213 credincioşi (2,3%), mozaicii în creştere numerică şi procentuală fiind 955 (1,8%), alte confesiuni reformate cu circa 250 de enoriaşi.43 Adrian Onofreiu explică avansul numeric al mozaicilor din cele 46 de localităţi năsăudene, avans valabil şi în cadrul comitatului Zarand, prin continuarea masivă a imigraţiei evreieşti din Galiţia şi Imperiul Ţarist în Transilvania, mai ales că în Ungaria, se votase în 1868 legea emancipării civile a evreilor, acest lucru contribuind la întărirea curentului imigra-ţionist.44

Creşterea demografică resimţită după reînfiinţarea comitatului se datorează, atât cadrului geografic cât şi evoluţiilor în plan economico-social.

Specialiştii au arătat că dezvoltarea populaţiei într-un spaţiu şi într-o perioadă oarecare este strict determinată şi ea nu se bazează pe hazard, discuţiile evidenţiind atât rolul decisiv al economicului, respectiv creşterea populaţiei pe seama reducerii mortalităţii ca rezultat al îmbunătăţirii dietei, al unei creşteri în producţia de alimente, cât şi aportul fundamental al progreselor din medicină, al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi a igienei la limitarea mortalităţii, ducând la creşterea speranţei de viaţă şi, în mod direct la creşterea demografică.45 Massimo Livi-Bacci, unul dintre cei mai apreciaţi demografi contemporani şi-a exprimat îndoiala asupra existenţei pe termen lung a unei interrelaţii profunde între subzistenţă, nivelul alimentaţiei şi mortalitate, demonstrând că nivelul acesteia din urmă a fost determinat mai mult de ciclurile epidemiologice decât de nivelul şi calitatea alimentării populaţiei. Astfel considera că, de-a lungul timpului, creşterea populaţiei nu a fost unitară, perioadele de expansiune alternând cu stagnarea sau cu 43 Adrian Onofreiu, op.cit, p.146; 44 Ibidem, p. 146; 45 Adrian Onofreiu, op.cit., p.150

72

PERSPECTIVE ISTORICE

declinul demografic, datorită acţiunii a două categorii de forţe (legi): ale constrângerii şi ale alegerii. Între forţele constrângerii, autorul identifică factorii biologici şi de mediu, precum: limitarea în timp a spaţiului agricol şi implicit a pământului producător de resurse, atacul

periodic al şocurilor epidemice, clima. Forţele alegerii, între care nupţialitatea, fertilitatea şi migraţia, îi permit unei populaţii să restabilească echilibrul prin mecanisme mai puţin violente sau dureroase.

Tabelul 1

Nr

crt

Numele

Localităţii

Case Pop.

localn.

Bărbaţi

Femei

Bărbaţi

necăsăt

Bărbaţi

căsăt.

Bărbaţi

văduvi

Femei

necăsăt

Femei

căsăt

Femei

văduve

1 Hălmagiu 242 1105 537 568 325 193 19 298 195 75

2 Băneşti 79 428 221 207 131 84 6 101 83 23

3 Bodeşti 30 194 112 82 73 34 5 40 35 7

4 Brusturi 95 651 333 318 195 128 10 166 129 23

5 Cristeşti 38 226 112 114 64 45 3 61 45 8

6 Ioneşti 57 308 158 150 85 67 6 75 67 8

7 Leasa 75 396 200 196 121 70 9 108 72 16

8. Leştioara 38 197 98 99 62 31 5 58 32 9

9. Poienari 68 345 181 164 103 73 5 82 74 8

10. Tisa 106 549 272 277 156 110 6 146 112 19

11. Ţărmure 45 261 132 129 74 53 5 67 53 9

12. Hălmăgel 191 1017 516 501 316 185 15 279 186 36

13. Luncşoara

+ Vosdoci

103 704 373 331 228 133 12 175 136 20

14. Sârbi 67 467 245 222 160 82 3 129 82 11

15. Târnăviţa 52 271 146 125 81 59 6 59 58 8

16. Ţoheşti 38 215 111 104 70 37 4 60 37 7

17. Pleşcuţa 117 514 255 259 133 110 12 126 112 21

18. Aciuţa 112 491 256 235 140 105 11 107 110 18

19. Budeşti 59 338 172 166 101 69 2 87 70 9

20. Dumbrava 64 325 161 163 97 60 5 90 62 11

21. Gura Văii 72 312 149 163 81 66 2 81 70 12

22. Rostoci 62 317 164 153 96 62 6 81 62 10

23. Tălagiu 156 813 426 387 231 183 12 182 184 21

24. Vârfurile 114 672 343 329 203 129 11 178 130 21

25. Avram

Iancu

188 1037 535 502 326 193 16 267 197 38

26. Groşi 18 155 93 62 62 28 3 34 27 1

27. Lazuri 92 654 302 352 165 130 7 200 131 21

28 Măgulicea 88 529 252 277 140 104 8 156 106 15

29 Mermeşti 27 184 89 95 51 36 2 53 36 6

30 Poiana 59 293 154 139 87 60 7 63 61 15

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

73

31 Vidra 123 713 383 330 229 144 10 170 144 16

32. Brad 458 1890 931 959 531 369 31 506 371 82

33 Mesteacăn 129 543 267 275 137 125 5 122 125 29

34 Potingani 33 181 87 94 48 39 - 52 39 3

35 Ruda-Brad 105 442 203 239 119 76 8 138 79 22

36. Ţărăţel 100 412 195 217 106 85 4 116 85 16

37. Valea

Bradului

149 691 347 343 196 144 7 166 149 29

38. Baia de Criş 125 533 271 262 176 89 6 142 89 31

39. Baldovin 34 159 82 77 49 31 24 41 31 5

40 Căraci 79 338 170 168 96 67 7 80 68 20

41 Cărăstău 70 325 156 169 97 58 1 91 60 18

42. Lunca 106 472 213 259 112 94 7 143 96 20

43. Rişca 115 457 234 224 140 87 6 109 87 28

44. Rişculiţa 189 883 432 451 248 172 12 247 173 31

45 Ţebea 306 1206 581 625 329 236 16 307 236 82

46. Băiţa 292 1167 547 620 349 186 12 339 186 95

47 Căinelul de

Sus

88 346 167 179 93 72 2 90 73 16

48. Crăciuneşti 98 436 215 221 131 78 6 122 82 17

49. Hărţăgani 264 1216 605 611 346 250 9 321 250 40

50. Ormindea 186 800 395 405 231 150 14 213 153 39

51. Peştera 94 458 237 221 138 95 4 119 95 7

52. Sălişte 91 383 178 205 99 77 2 105 81 19

53. Trestia 99 400 199 201 106 84 9 100 84 17

54. Blăjeni 550 2785 1392 1393 791 569 32 717 572 104

55. Buceş 157 700 339 361 201 129 9 187 129 45

56. După Piatră 421 1713 873 840 394 463 16 333 463 44

57. Mihăileni 104 404 195 209 96 93 6 94 96 19

58. Stănija 252 1059 506 553 251 239 16 268 239 46

59. Bucureşci+Ş

esuri

283 1259

629 628 369 250 10 323 253 54

60 Curechiu 185 808 400 408 231 161 8 211 162 35

61. Rovina 141 671 328 343 178 142 8 167 142 34

62 Bulzeştii de

Sus

342 1979 1004 975 600 386 18 511 393 71

63 Grohot 101 486 251 235 153 93 5 119 95 21

64. Tomnatec 234 1129 572 557 312 249 11 270 251 36

65. Crişcior 204 833 409 424 251 152 6 229 156 39

66 Zdrapţi 146 655 330 325 189 137 4 164 138 23

67 Luncoiu de 115 534 255 279 147 103 5 151 112 16

74

PERSPECTIVE ISTORICE

Jos

68 Luncoiu de

Sus

134 576 285 291 165 113 7 148 114 29

69 Podele 90 438 228 210 139 82 7 110 83 17

70 Stejărel 101 478 243 235 136 104 3 120 104 11

71 Ribiţa 135 576 270 306 151 110 9 162 115 29

72 Crişan 145 601 303 298 164 133 6 142 133 23

73 Dumbrava

de jos

268 1233 624 609 359 252 13 308 256 45

74 Ribicioara 200 784 392 392 218 167 7 191 171 30

75. Uibăreşti 46 251 120 131 63 56 1 67 57 7

76 Tomeşti 88 438 210 228 114 94 2 121 94 13

77 Dobroţ 42 218 118 100 74 41 3 50 41 9

78 Leauţ 42 239 116 123 69 44 3 70 44 9

79 Livada 48 257 126 131 79 44 3 70 44 17

80 Obârşa 58 336 174 162 95 73 6 83 74 5

81 Şteia 65 305 150 155 88 60 2 83 60 12

82 Tiuleşti 41 251 132 119 78 52 2 58 52 9

83 Valea Mare

de Criş

21 96 51 45 31 19 1 23 19 3

84 Vaţa de Jos 40 219 109 110 58 48 3 54 49 7

85 Basarabasa 81 415 208 207 121 83 4 107 85 15

86 Birtin 98 450 235 215 135 93 7 99 97 19

87 Brotuna 36 195 87 108 42 43 2 56 46 6

88 Căzăneşti 45 290 137 153 69 60 8 84 61 8

89 Ciungani 72 454 229 225 123 96 10 112 99 14

90 Ocişor 69 374 184 190 106 75 3 101 75 14

91 Ociu 78 469 238 231 131 93 14 121 93 17

92 Prăvăleni 93 552 281 275 152 116 9 138 116 21

93 Prihodişte 69 338 171 167 97 71 3 77 74 16

94 Tătăreştii

de Criş

47 207 100 107 55 44 1 49 46 12

95 Târnava de

Criş

97 443 217 226 118 90 9 118 92 16

96 Vaţa de Sus 87 395 213 182 119 88 6 79 89 14

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

DISCURS ISTORIC PREILUMINIST ÎN TRANSILVANIA: GHERONTIE COTORE

dr. Ciprian Drăgan

Deceniul 1744-1745 are multiple semnificaţii pentru Biserica Unită şi pentru românii transilvăneni. Avem de-a face cu o profundă criză de conştiinţă a românilor, a identităţii lor individuale şi de grup, în raport cu Unirea religioasă şi cu Biserica Unită, dar, în acelaşi timp, au loc numeroase încercări venite din partea elitei intelectuale unite a vremii de a-şi defini Biserica şi a justifica şi rolul acesteia în peisajul confesional al Transilvania. Anul 1744 are multiple semnificaţii pentru istoria românilor din Transilvania. În atmosfera mişcării religioase, contestatară faţă de Biserica Unită, condusă de călugărul Visarion Serai, a avut loc convocarea marelui sinod de către episcopul Inochentie Micu Klein, evenimente ce au culminat cu plecarea episcopului la Viena şi apoi la Roma. Eşecul politicii de emancipare a fost denunţat de plecarea episcopului forţată în exil, fapt care a generat o criză de autoritate la nivelul conducerii Bisericii Unite din Transilvania, pe fundalul amplificării unei puternice mişcări anticatolice, însoţită mereu de leitmotivul cererii din partea clerului superior şi inferior, dar şi al mirenilor, de întoarcere a episcopului în ţară.

Pătrunderea lui Visarion Serai în Transilvania a ocazionat, prin impact şi contagiune mentală, o vastă şi durabilă acţiune populară, mereu în creştere împotriva Unirii şi a Bisericii catolice. Se înregistrau alungări de preoţi uniţi, luări de biserici şi bunuri parohiale, instalări de preoţi ortodocşi, concomitent cu alungări şi violenţe la adresa preoţilor uniţi. În multe părţi ale Hunedoarei, Alba, Făgăraşului, ale Pământului Crăiesc aproape că nu se mai putea vorbi de unire1.

Visarion nu era cauza ci ocazia acestei ample mişcări populare, ce a venit în epocă să demonstreze eşecul sau măcar ineficienţa instituţională şi ideologică a acţiunilor

1 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 237.

anterioare desfăşurate de promotorii Unirii religioase.

Este un deceniu în care şi criza de autoritate de la conducerea Bisericii Unite, de la plecarea episcopului Micu la Viena şi apoi la Roma – 1744 – şi până la hirotonirea noului episcop Petru Pavel Aaron – 1754 – a creat confuzii în rândul elitei clericale, a preoţilor şi poporului.

Pentru perioada respectivă este relevantă atât poziţia puterii laice, Curtea vieneză, cât şi atitudinea Romei. O idee asupra situaţiei o avem la 1746, când în urma vizitaţiei episcopului unit rutean, Mihail Olsávszky, acesta face un raport favorabil întoarcerii episcopului român în eparhie, care este înaintat, alături de un alt raport întocmit de romano-catolici, Curţii vieneze. În baza acestora, Maria Tereza, încercând să liniştească spiritele, emite, în aprilie 1746, trei acte adresate guvernului transilvan, guvernatorului, membrilor catolici ai guvernului, şi vicarilor, protopopilor, preoţilor, nobililor, tuturor românilor, cerându-le acestora măsuri pentru liniştirea situaţiei în Transilvania, după agitaţiile făcute de Visarion Serai. Maria Tereza îşi exprima regretul pentru tulburările pricinuite de mişcarea preoţilor uniţi, menţionând că nu vrea schimbarea ritului oriental şi îndemna pe cei revoltaţi să revină la Unire2.

Interesantă şi explicabilă în acelaşi timp, datorită scăderii influenţei sale în Imperiul habsburgic şi a raporturilor sale delicate cu acesta, a fost poziţia Romei, care l-a numit prompt, la cererea Vienei, implicit şi datorită mişcării lui Visarion, pe P. P. Aaron vicar apostolic (1747), trecând peste decizia episcopului în funcţie, Inochentie Micu-Klein. Acesta din urmă a ignorat, la rândul său, raporturile de forţe existente şi l-a excomunicat pe teologul iezuit. Episcopul Micu, în exil, a fost mai apoi silit să demisioneze sub presiunea 2 Gheroghe Gherontie Cotore, Istoria despre schismăticia grecilor, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006, p. 17.

PERSPECTIVE ISTORICE

Vienei (1751), la insistenţele Romei, iar scaunul pontifical a numit noul episcop şi l-a delegat pe mai vechiul colaborator al Vienei, Mihai Olsávszky, să-l hirotonească pe Aaron în 1754.

Paradoxal, tot acest complex de factori – lipsa de autoritate de la conducerea bisericii, criza de conştiinţă a românilor confirmarea de succesele înregistrate de mişcarea lui Visarion Serai, peste care se suprapunea recunoaşterea unanimă a lui Micu-Klein drept lider necontestat, pe tot parcursul acestei crize, dublul ataşament al episcopului Micu al preoţilor şi enoriaşilor săi faţă de aceleaşi valori culturale şi politice – au contribuit la consolidarea unei identităţi proprii pentru biserica Unită din Transilvania.

Numele lui Gheorghe Gherontie Cotore este mai puţin cunoscut, oprea lui în cea mai mare parte rămânând în manuscris. Cu toate acestea, lucrările lui au o mare însemnătate, fiindcă reflectă gândirea generaţiei crescute în spiritul luptei lui Inochentie Micu Klein, a generaţiei care a precedat Şcoala Ardeleană. Este generaţia fundaţională a Blajului, a epocii de început a şcolilor româneşti, a tipografiei, bibliotecii, în care se vădeşte tot mai insistent conştiinţa naţională la românii din Transilvania. Activitatea acestui cărturar ne dovedeşte că fenomenul renaşterii transilvane nu-l putem reduce doar la activitatea Triadei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, Şcoala ardeleană este doar punctul culminat al unui proces mult mai vechi, în care Cotore a avut rolul său.

S-a născut în comuna Totoiu, judeţul Alba. Studiile le-a făcut probabil la Alba Iulia, în apropierea casei părinteşti, şi le-ar fi continuat la iezuiţi la Cluj3. Studiile teologice le-a făcut le-a făcut la Tyrnavia în Ungaria4. S-a călugărit la Munkács în 1738 şi a terminat învăţătura la Sâmbăta Mare, în 1746. La 1747, intră în mănăstirea din Blaj, între cei dintâi trei călugări. În 29 octombrie 1747, iscălea o petiţie împreună cu Silvestru Caliani şi Grigorie Maior,

3 Gheroghe Gherontie Cotore, Istoria despre schismăticia grecilor, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006, p. 10. 4 Nicolae Comşa, Dascălii Blajului, Blaj, Tipografia Seminarului, 1940, p. 18.

arătându-se preocupat de soarta Unirii în destrămare, în lipsa episcopului exilat.

Ridicarea în scaunul episcopiei a lui Petru Pavel Aron îi aduce o serie de demnităţi legate de activitatea culturală, ajungând să ocupe şi funcţia de vicar de general5. În această calitate, se dovedeşte un om al Bisericii sale, contribuind la întărirea Unirii, zguduită de mişcarea din timpul lui Visarion şi Şofronie. Dar, ceea ce este mai important în activitatea lui Cotore, şi prin care a şi intrat în rândul cărturarilor de seamă, este strădania depusă în slujba şcolilor şi a mănăstirii, a arhivei, al cărei prim păzitor a fost6.

O latură importantă şi prea puţin subliniată este activitatea lui legată de tipografie, de care se îngrijeşte reorganizând-o, cu meşteri din Ţara Românească şi cu ajutorul tipografului Sandu din Moldova7. Datorită fră-mântărilor din sânul Bisericii Unite, în anul 1763, prin noiembrie, episcopul „au pus jos din vicărăşie pe Gherontie” şi l-a înlocuit cu Athanasie Rednic, cunoscut prin persecuţiile împotriva ţăranilor de pe domeniului Blajului. Moartea lui Aaron aduce în scaunul episcopal pe Athanasie Rednic, agreat de Viena, căruia generaţia lui Grigorie Maior, Silvestru Caliani şi Gherontie Cotore îi va face o hotărâtă opoziţie. Prin urmare, sunt chemaţi în 1765 la Sibiu, prin cercetări, când sunt şi încarceraţi. Cotore este trimis la mănăstirea Strâmba.

De la Strâmba ajunge la Gherla. Chiar în această perioadă, de schimbări şi mutaţii, Gherontie Cotore a rămas o personalitate recunoscută şi valorizată de către contemporani. Astfel, în 19 iulie 1769, guvernatorul Transilvaniei, Carol O’Donell aducea; printr-o scrisoare; la cunoştinţa episcopului greco-catolic de la blaj că, prin decret imperial din 1 iulie 1769, s-a acordat călugărului Gherontie Cotore un ajutor în sumă de 200 florini renani8. Revenit la Blaj, în 1772, în urma morţii lui Atanasie Rednic, este repus în drepturile sale, mai ales că în scaunul episcopal 5 Gheroghe Gherontie Cotore, op. cit, p. 10; Nicolae Comşa, op. cit., p. 18. 6 Gheroghe Gherontie Cotore, op. cit, p. 10. 7 Ibidem, p. 11. 8 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ajunge tovarăşul său Grigorie Maior. Ocupă demnitatea de prepozit, aşa cum rezultă din două scrisori ale lui Grigorie Maior din 1774. Data morţii nu se cunoaşte.

Gherontie Cotore a fost educat în spiritul religios iezuit al şcolilor din Transilvania şi Ungaria, venind în contact cu literatura militantă catolică, pusă în slujba casei de Habsburg. Epoca de formaţie intelectuală a lui Cotore este marcată de apariţia unor lucrări de prozelitism catolic, care trebuiau să câştige marea mulţime a „ereticilor” din Imperiu. Habsburgii aveau interesul să sudeze popoarele vastei lor formaţii politice, prin catolicizare, indiferent de forma în care se făcea şi de mijloacele întrebuinţate9. Propaganda prin cărţi era unul din cele mai eficiente instrumente şi, din acest motiv, foarte des aplicat.

Prima jumătate a veacului al XVIII-lea este hotărâtoare şi din punctul de vedere al contactului cu Ţările Române, cu cartea tipărită sau manuscrisă de dincolo de munţi. În catalogul cărţilor care se află în biblioteca mănăstirii, întocmit în 1747, găsim însemnate multe cărţi româneşti. Printre altele, e prezentă tâlcuirea Liturghiei, tradusă din greceşte de Ieremia Kakavela la Iaşi, în 1697, sau lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Gâlceava înţeleptului cu lumea, De Oficiis a lui Nicolae Mavrocordat10. Acum se plasează în timp şi acţiunea politică şi culturală a lui Inochentie Micu Klein, cu întreaga sa argumentaţie istorică, la baza căruia stă manuscrisul hronicului vechimii moldo-vlahilor a lui Dimitrie Cantemir, cumpărat la Viena prin 1732 şi a cărui copie o face primul dascăl al şcolilor româneşti din Blaj, Constantin Dimitrievici. Este epoca care găzduia la Blaj o copie a Letopiseţului lui Nicolae Costin, din care va transcrie Samuil Micu capitolele 16-48, în 178111. De asemenea, în spaţiul transilvan apar numeroase lucrări de istorie, dicţionare, gramatici şi fizici, în care se simte influenţa carteziană, lucrările lui Claude Fleury sau Louis Maimbourg din zona literaturii Contrareformei, citite de contemporanii lui Cotore. 9 Mathias Bernath, Habsburgii şi începutul formării naţiunii române, Cluj, Editura Dacia, 1994, pp. 73-86. 10 Gheroghe Gherontie Cotore, op. cit., p. 12. 11 Ibidem, p. 13.

Gherontie Cotore a desfăşurat o intensă activitate cărturărească. Din lucrările lui Cotore s-a tipărit, la Blaj, în 1760, o carte pastorală adresată protopopilor în calitatea sa de vicar. Cotore a participat şi la întocmirea celorlalte două lucrări, apărute în blajul epocii Stasnicului din 1753 şi Catehismului Mare din 175512.

Raţionamentul pentru care a scris lucrările poate fi surprins dintr-o triplă perspectivă, unul general, ţinând de marea problemă a epocii şi anume: de a merge pe drumul greco-catolicismului sau de a renunţa la el. Al doilea se poate găsi în realităţile transilvane din jurul anului 1744, în timpul mişcării anticatolice, legată şi prilejuite de numele şi intrarea călugărului Visarion. Poporul părăsea Unirea, în ciuda tuturor străduinţelor, fapt care provoacă neliniştea oficialităţilor habsburgice şi a demnitarilor uniţi13.

În această împrejurare, „pentru mai marea îndreptarea neamului meu cu tocma pe acea vreme să despărţisă de cătră capul bisericii”, a scris Istoria despre schismăticia grecilor şi Despre articuluşurile ceale de price. Nu se poate omite nici posibilitatea unui îndemn din partea forurilor superioare bisericeşti sau chiar oficiale.

Aportul definitoriu la crearea spiritualităţii blăjene l-a avut prin funcţia sa informativă dar mai ales formativă, domeniul creaţiei istoriografice. Ilustrativ ne apare încercarea de clarificare doctrinară pe care o încerca Gherontie Cotore, care, fiind încă student în teologie la Târnavia, a tradus o lucrare, ce se înscrie prin mesajul ei, militantismului Reformei catolice: Istoria schismei grecilor (1746), după un reprezentant al absolutismului catolic, Loius Maimbourg. Interesant de istoria controverselor dintre catolicism şi reformă, în spiritul ideilor Contrareformei despre lumea ortodoxă, Cotore a încercat să argumenteze legitimitatea poziţiilor şubrezite ale Bisericii greco-catolice la mijlocul secolului – exilul episcopului Inochentie Micu, mişcarea lui Visarion Sarai14. Acest fapt este evident prin antepunerea traducerii lui 12 Ibidem, p. 14. 13 Ibidem, p. 15. 14 Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984, p. 149.

PERSPECTIVE ISTORICE

Maimbourg, Despre şişmăticia grecilor cu intenţia clară a lui Cotore ca acesta să devină, prin apelul la o autoritate în materie, un argument de necontestat în pledoaria originală, pe care urma să o facă în Articuluşurile sale: „… iată această carte ce o numim drept aceasta, împăcarea cea mai bună a şişmaticilor cu latinii, cu mare osteneală o strânsăş dintr-alte cărţi adevărate”. (Cuvânt înainte către cetitoriu). Cu sugestii din literatura Contrareformei, din studiile lui Cristofor Paichich, el a elaborat lucrarea Articuluşurile cele de price, menit să confere un suport teoretic instituţiei pe care o servea, încercând să explice cele patru principii ale Conciliului de la Florenţa, acceptate sub mitropolitul Teofil, în 1697: „(…) m-am îndemnat ca să scriu dechilin şi Despre articuluşurile ceale de price, anume despre purceaderea Duhului Sfânt şi dela Fiiul, despre materia Sfintei Cumenecături, a treia despre locul curăţârii, a patra despre capul biseaecii sau despre mărirea papii”15.

Acestea sunt motivul, scopul şi cuprinsul cărţii, din care se pot distinge cele trei obiective ale oricărui catehism: credinţa, religia în general, şi nu în ultimul rând salvarea identităţii confesionale, implicit naţionale, fiind evident deja, din debutul cărţii, că rolul definitoriu în geneza, dar şi în motivaţia lucrării l-a constituit tocmai atmosfera mai sus amintită, adică contextul social, politic şi confesional transilvan: „Drept aceea pravoslavnice cetitoriule ca aşea să poţi ceti acest puţintel şi nevreadnic lucru al mieu ca oarecând neamului nostru celui rătăcit să-i poţi fi cu îndireptare spre căraria cea direaptă a împărăţii ceriului16.

Manuscrisul intitulat Despre articuluşurile ceale de price are un Cuvânt înainte şi o Încheiere valoroasă pentru ideile pe care le pune în circulaţie. Data la care a fost scrisă este indicată cu exactitate de Cotore: „Scris-am aceasta în Sâmbăta Mare în Ţara Unugurească, anul Domnului 1746, în 14 zile a lui octombrie”. Atât datarea prefeţei, cât şi a finalului este

15 Gherontie Cotore, Despre articuluşurile ceale de price, Alba-Iulia, 2000, p. 33. 16 Ibidem.

aceeaşi, fapt care duce la ideea că prefaţa a fost scrisă la terminarea manuscrisului.

Modelul după care a lucrat este amintit: Speculum veritatis inter orientalem et occidentalem ecclesias a lui Peichich, ediţia a II-a, apărută la Sâmbăta Mare. Cartea lui Peichich este împărţită în 10 capitole; al zecelea, la rândul său, cuprinde IV secţiuni17.

Indiscutabil, Cotore s-a folosit de mai mulţi autori, între care istoricul francez, Louis Maimbourg, pentru aspectele teologice, dar şi pe iezuitul slovac Martin Szent-Ivány, pentru aspectele teologice. Martin Szent-Ivány a fost rector şi profesor la Trnavia, locul unde a studiat şi Cotore. El este autorul lucrării Dissertatio chronologico-polemica de ortu, pregressu, ac diminutione schismatis Graecis, atque graeci Ritus Eccelesiae, cum Romana Ecclesia, tot votis exoptata Reunione, Trnavia, 1703 18. Este o lucrare cu un posibil rol de manual (îndrumar sau ghid) ce făcea trimiteri la textele teologice fundamentale, sintetiza problemele prezentate, dezbătute şi probabil comentate în baza bibliografiei la cursuri. Cotoare păstrează din menţionata disertaţie, scrisă din îndemnul cardinalului Leopold Kollonich, structura şi problemele discutate de profesorul Szent-Ivány, în capitolele II şi III ale lucrării19.

În literatura de specialitate au existat preocupări în a stabili locul, semnificaţia, importanţa lucrării la nivelul istoriografic şi se impun lucrările lui Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. Epoca lui Petru Maior. Excursiuni, Nicolae Comşa, Manuscrisele româneşti din biblioteca centrală dela Blaj, Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Dumitru Popovici, Studii literare. Literatura română în epoca luminilor. Pe de altă parte, s-a impus efortul pentru definirea conştiinţei naţionale pe care discusul lui Cotore îl ilustra fiind evaluat în acest sens de către I. Tóth Zoltán, David Prodan. O analiză a conţinutului lucrării ne evidenţiază faptul că avem de a face, prin demersul de

17 Gheroghe Gherontie Cotore, Istoria…, p. 20. 18 Ibidem, p. 21. 19 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

popularizare doctrinară pe care îl încerca Gherontie Cotore la 1746, cu implicaţiile educaţionale şi de discurs, pe care lucrarea (structurată pe o serie de răspunsuri, care evidenţia diferenţele între Biserica răsăriteană şi cea apuseană) le presupunea, cu unul din primele catehisme ale noii Biserici transilvănene, după cel de la Târnavia din 1726.

Inducerea conştiinţei catolicităţii, prin apelul la izvoarele comune latine ale religiei cu cele ale neamului statua ideea că Unirea este reîntoarcerea la religia strămoşească. Idee era obişnuită în Catehismul lui De Camilis, de la 1726, probabil cunoscut şi lui Inchentie Micu Klein, care, în viziunea sa, alături de romanitate, originea credinţei plus mitul lui Traian au întărit conştiinţa latinităţii. Oricum, traducerea în epocă a cărţii lui Maimbourg despre schisma greacă de către Cotore reprezintă o clară manifestare antiortodoxă, prin sublinierea consecinţelor pentru Biserica greacă a separării de Biserica catolică, dar şi efortul de a defini identitatea Bisericii unite într-o lume care se schimba foarte repede.

Luând în dezbatere cele patru puncte dogmatice, ce au servit drept bază doctrinară în vederea Unirii, Cotore a fost primul care a pus în lumină efectul, până la el necunoscut, al Unirii asupra conştiinţei naţionale. Unul din argumentele pe care Cotore îl uzita, spre a-i convinge pe români să se „întoarcă” la biserica catolică, se desprinde din ideea romanităţii: „Noi suntem sânge roman adus aici de Traian şi de aceea nu avem nici o pricină să ne despărţim de biserica romană”20. Era partizan convins al Unirii, în spirit florentin, asemenea lui De Camellis, care nu credea în cea de a treia Biserică Unită şi pentru care exista o singură Biserică catolică din care făcea parte integrală şi Biserica greco-catolică, astfel, că la rândul său, viitorul vicar Cotore nu se considera descendentul celei de a doua Rome ci al primeia, al Romei adevărate 21. Aşadar este vorba de opţiunea reafirmată pentru Unirea în spirit florentin.

20 Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 99. 21 Ibidem.

Apar în discursul lui Cotore idei şi convingeri asupra descendenţei din romani, asupra colonizării din timpul lui Traian, romanitatea originii, a credinţei şi mitul lui Traian, nefăcând altceva decât să întărească conştiinţa latinităţii a celor care vor lua la cunoştinţă o asemenea scriere.

Ideii lui Inochntie Micu-Klein, conform căreia situaţia tristă în care se aflau românii se datoreşte schizmei, Cotore îi adăuga ideea, de asemenea apărută la Inochentie Micu, a originii romane a poporului român. Unirea însăşi o socoteşte doar ca o reluare a firului rupt al romanităţii, prin schisma grecească, o revenire la legea strămoşilor, insinuând cu acestea, că ceea ce revendică acum nu sunt decât drepturi avute. Inexplicabila diferenţă între mărirea strămoşilor şi decadenţa urmaşilor, Cotore a încercat să o exemplifice cu pilda poporului grec. Ortodoxia orientală era în evoluţia naţiei schismăticie, adică tăiere de către ascultarea bisericii Râmului22.

Cotore nu numai constata originile romane, dar şi deplângea contrastul dintre mărirea strămoşilor şi „decăderea” urmaşilor invocând mărirea ca un stimul de ridicare. Asemenea lui Dimitrie Cantemir, care făcea confruntarea dintre un prezent supărător şi dominaţia străină şi idealul unei patrii libere, influenţat probabil de practica istorică italiană a vremii23, Cotore a spus că odată Ardealul era sub stăpânire românească. Ideea şi tonul lucrării se pot regăsi în opera istorică a Stolnicului Cantacuzino, în Prefaţa influenţată de acesta a mitropolitului Ţării Româneşti, marcată şi aceasta de inspiraţia lui Ghenadie, patriarhul din Constantinopol24.

Aşa cum activitatea episcopului Inochentie Micu Klein a fost fundamentată pe Diploma a doua leopoldină şi discursul noii Biserici, datortiă complementarităţii între Răsărit şi Apus în prevederile actelor Unirii, şi-a avut punctul de plecare în acestea. Se poate remarca existenţa continuităţii, a unei semnificative similitudini între conţinutul ideatic

22 David Prodan, op. cit., p. 256. 23 Pompiliu Teodor, op. cit., p. 61. 24 David Prodan, op. cit., p. 309.

PERSPECTIVE ISTORICE

al Arculuşurilor de price cu hotărârile, chiar a primului sinod de unire (1697). Şi întreaga această poziţie a lucrării a fost argumentată în baza hotărârilor conciliilor ecumenice, pornindu-se de la fundamentul florentin, a recursului la patristică, dar şi modelul oferit de literatura catolică contemporană, având două finalităţi, ambele la fel de importante, complementare dar nu sinonime, asemenea oricărui catehism, a educa şi a îndoctrina.

Folosind modelul literaturii catolice a vremii, lucrarea iezuitului Lius Maimbourg şi a misionarului Cristofor Peichich, Cotore pornea, deşi nu încerca în mod explicit definirea noii biserici sau a unei noi conştiinţe identitare, în primul rând datorită contextului transilvan căruia i se adresa lucrarea, cu ideea creării unui instrument de propagandă şi instruire, transmiţător al discursului oficial pentru definirea conştiinţei unite, tocmai prin confruntarea şi expunerea în paralel a doctrinei catolice şi ortodoxe. Dar datorită situaţiei conflictuale, de criză acută, existentă în Transilvania, nu în ultimul rând a formării sale intelectuale în mediul Reformei catolice, el nu ezita să facă afirmaţii ilustrative şi pertinente pentru acel moment.

În forma catehetică a întrebărilor şi răspunsurilor, opusul este centrat pe problemele fundamentale dogmatice, ce-i opuneau pe catolici ortodocşilor, pornindu-se în paralel de la cele patru puncte florentine, care au stat la baza unirii Bisericii româneşti din Transilvania cu biserica Romei, dar în acelaşi timp şi pe direcţia Reformei catolice, impusă de conciliul tridentin în luptă împotriva calvinilor şi luteranilor.

După un prim capitol: Cu[m] să începu şişmăticia grecilor? adevărată sinteză cu privire la istoria schizmei, a derulării evenimentelor istorice, capitol în care este deja evidentă pledoaria prolatină, tonul antiortodox şi cunoştinţele teologice, care constituie eşafodul argumentativ al lucrării lui Cotore: Sfânta Scriptură, conciliile ecumenice, izvoarele patristice, istoriografia constantinopolitană chiar, care trece la expunerea problemelor fundamentale în detaliu, prin formulări de

întrebări, urmate de prezentarea în paralel a argumentelor şi izvoarelor latine şi greceşti în construirea răspunsurilor în pricina primului articol (Despre purcederea Duhului Sfânt): „De unde foarte bine împotriva şişmaticilor să zice cum că, de iaste Părintele începutul şi izvorul Duhului Sfânt, lipseaşte ca să fie şi fiiul aceluiuaş Duh începutul şi izvorul, nu oarece început şi izvor deschilinit de a Părintelui, iar întocmai cu a Părintelui şi aşea amândoi sunt nu doaă începeri deschilinite iar amândoi o începere a Duhului Sfânt. Aşea zice latinii în soborul dela Floreanţia împotriva grecilor”25.

Acelaşi stil în formularea răspunsurilor întemeiate pe vaste cunoştinţe teologice, apelul la izvoarele enunţate deja (Sf. Scriptură, Sinoadele ecumenice, patristică, cu trimitere exactă la autorul şi lucrarea invocată) dar, potrivit menirii lucrării-aceea de manual de doilea articuluş de price.

Deosebirea între latini şi greci, în problema azimei sau a pâinii nedospite, îi oferă posibilitatea lui Cotore pentru o erudită şi diferenţiată expunere în favoarea latinilor: „Î: Cu ce temeiu să razămă grecii şişmatici despre acest articuluş împotriva latinilor? R: Grecii şişmatici cum că Domnul Isus Hristos ar fi rânduit cina sa în pâne dospită mărturisesc cu Sfântul Ioan Evanghelistul ce în treiprăzeace cape, verş 1 zice cum că cina Domnului ar fi fost înainte de zuoa Paştilor şi după obiceai gidovii în zoua Paştilor au început a mânca pâne nedospită”26. Iar „latinii răspund cum că mai cu deadins s-ar mărturisi această materie a sfintei cumenecături a fi azima şi cum că Domnul Isus Hristos în azimă ar fi fost slujit şi aceasta o mărturisesc din cuvintele Sfântului Luca”27.

Importanţa, pe care-l avea cel de-al patrulea punct florentin în definirea doctrinară a noii biserici: Despre capul bisericii, apoi despre mărirea papii, este evidentă prin spaţiul întins (mai mult de o treime din cuprinsul lucrării) şi desele referiri pe care Cotore le-a făcut pe parcursul întregii lucrări acestei problematici. Se remarcă bogăţia argumentaţiei patristice,

25 Gherontie Cotore, op. cit., p. 50. 26 Ibidem, p. 57. 27 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

interpretarea nuanţată, în problema raportării la schismatic, dar mai ales, am putea spune, ultramontanismul explicit, categoricul ataşament pentru primatul Sfântului Petru, al papei în biserica creştină şi spiritul antiortodox ferm: „Î: Oare episcopii şi mitropoliţii şişma-ticilor bine slugesc sfintele taine fără de întărirea papii? R: Nicidecum slugesc cum să cade. Că de vreame ce oarece tisturi lumeşti şi sfeatnici până ce nu să vor întări de cei mai mari nici sfatul ce iaste bun nici oarece ortaşă pot stăpâni pe lege nici altă slujbă pot să plinească cum să cade! Cu cât dară mai mult tisturile ceale sufleteşti de nu să vor întări de capul cel mai mare sufletesc nu vor putea plini oarece slujbă sufletească cum să cade!”28. Într-adevăr, toată această Dissertaţie, cu întregul său eşafodaj argumentativ, este o dovadă că în cercurile catolice, din centrul Europei – după ce au fost incluse în Imperiu – spiritul Contrareformei este asociat cu discuţia despre problemele doctrinare în lumea ortodoxă atunci văzute ca o schismă”.

Prin urmare, ni se pare oportună discutarea destinatarului şi implicaţiile Articuluşurile cele de price şi la nivelul unei analize semantice. Viitorul vicar al Bisericii Unite, marcat de modelul şi metoda literaturii catehetice a vremii, se adresa interlocutorului său direct, numindu-l explicit în trei locuri pe parcursul lucrării: „pravoslavnice cetitoriule”. Problema pe care o ridică denominarea „pravoslavnic” exegetului contemporan este dacă expresia avea aceeaşi valoare în epocă ca şi acum, adică drept credincios, cu o sferă extinsă a termenului însemnând, ortodox.

În acest caz exista o diferenţiere în concepţia lui Cotore între „pravoslavnic” şi „şişmatic”, „şişmăticie” în condiţiile în care se cunoaşte faptul că, sensul termenului „sismatic” la 1761, momentul înfiinţării episcopiei orotdoxe, era indiscutabil cel de ortodox?29.

Este evident că cei doi termeni nu erau sinonimi nici în epocă, iar de o confuzie terminologică nu poate fi vorba. Se poate afirma în baza accepţiunii termenului

28 Ibidem, p. 86. 29 Mathias Bernath, op. cit., p. 167.

„pravoslavnic” în text că deşi multe din afirmaţiile lui Cotore au accente vizibil ultramontane, neîndoielnic influenţate de contextul socio-politic al Transilvaniei vremii, formaţia lui Cotore era tributară Reformei catolice: păstrarea tradiţiilor şi a ritului ortodox în biserica românilor transilvăneni. În acelaşi timp, apartenenţa ierarhiei acestei Biserici de Roma apărea indiscutabilă, în conformitate cu dreptul canonic şi istoric, în motivaţia şi demonstraţia lucrării, al cărei obiectiv evident major era contracararea discursului schismaticului Visarion Serai.

În acest sens lucrarea lui Cotore câştiga în semnificaţie. Prin repetarea obsesivă uneori a termenului „şişmatic” şi decantarea conţi-nutului acestuia de cel de „pravoslavnic”, Cotore reuşea să demonstreze şi să impună ideea că nu exista o incompatibilitate în conţinut sau în dogmă între cele două confesiuni ale naţiunii române din provincie, ci o confruntare între doi poli discursivi şi acea putere a discursului ce trebuia cucerită la momentul respectiv.

Pe de o parte, se găsea cel incriminat „şişmaticul”, credinciosul ce s-a desprins din Biserica tradiţională; cel care reprezenta pericolul; pierdutul din biserica tradiţională; cel care reprezenta pericolul; pierdutul pentru Biserica Unită. Era ortodoxul, care se făcea vinovat – asemenea strămoşilor săi, care prin fapta lor au contribuit la divizarea creştinătăţii şi căderea Constantinopolului şi aici deosebit de relevantă este prima parte a manuscrisului coligat, ce cuprinde traducerea lucrării lui Maimbourg, Despre şişmăticia grecilor – de toată decăderea contemporană. Pe de altă, parte era amplasat „pravoslavnicul”/drept credinciosul, destinatarul lucrării, unitul în viziunea lui Cotore aflat în pericol, expus „convertirii” la ortodoxie şi cel care trebuia îndrumat şi întărit în acest moment de criză şi tradiţia istorică. Acesta, la rândul său, se deosebea de o a treia grupare şi trebuia să urmeze exemplul acesteia, aceea a „bunului unit” sub povaţa „preotului unit”.

Se impunea prin urmare, o formulare nuanţată, dar incisivă, cu impact şi promptă, sever îndreptată împotriva celor care s-au

PERSPECTIVE ISTORICE

desprins de Biserica şi valorile tradiţionale, dovedindu-se infideli atât în faţa capului Bisericii (Papa), cât şi a trecutului istoric: „şişmaticii”, în faţa cărora trebuia construit în replică un discurs clar şi convingător: „iată pravoslavnice cetitoriule aceasta fu începerea şişmăticiei şi plata aceleia”. De aceea, lucrarea, prin implicaţiile sale, articula profilul de acum rafinat al unei generaţii şi prefigura parcursul literaturii epocii. Cotore a marcat prin primirea de semnificant pentru aceşti termeni şi la nivel semantic, genealogia discursului oficial al Bisericii Unite transilvănene, desprinsă din articulaţiile Reformei catolice şi din romanitate30.

Nu mai puţin importante sunt celelalte diferenţe doctrinare între latini şi greci: în problema obiceiului – postul, rugăciunea, icoanele – a Pravilei în Biserica ortodoxă, preocupare constantă a elitei noastre clericale, chestiune stipulată de asemenea în actele Unirii. Integrarea clerului nostru în activitatea noii religii cu asimilarea doctrinelor, influenţa catolicismului baroc, a Reformei catolice, dar mai ales a strategiei iezuite, pentru întărirea poziţiilor bisericii romane, concepută şi impusă de către Congregaţia de propaganda fidae se poate exemplifica, prin afirmaţia lui Cotore în această problemă: „Cu care obiceaiuri socotesc grecii şişmatici cum că s-ar vătăma credinţa de vreame ce s-ar ţinea alt obicei în partea Apusului altul în partea Răsăritului. Iar aceasta nu vatămă credinţa numai deş va ţinea fieştecare ţară obiceaiul ce l-au luat de la apostoli, cu pace, dragoste creştinească şi uninţă precum sunt şi între greci multe deschilinite obiceaiuri iar, încăş pentru că fieştecare şi-ar ţinea obiceaiul său cu pace precum sunt şi orianii, maraiotele, etiopii şi armeanii”.

Modelul care a stat la baza Articuluşurilor celor de price a fost Catehismul, editat la Târnavia, la 1726. Structura ideatică şi argumentativă a discursului lui Cotore este următorul: a) Conştiinţă a catolicităţii, demonstrată prin apelul la izvoarele latine, din punct de vedere 30 Gherontie Cotore, op. cit., p. 23.

religios unirea cu Biserica Romei fiind văzută ca o întoarcere la religia strămoşilor şi de aici concluzia: ideea continuităţii – creştinismului şi populaţiei pe teritoriul dat; b) Ambii au profesat o pledoarie prolatină, Unirea fiind considerată doar ca o reluare a firului rupt al romanităţii, prin schisma grecească, o revenire la religia strămoşilor. Şi de această schismă ortodoxă au fost legate manifestele antiortodoxe, tonul antiortodox. c) Acelaşi eşafodaj argumentativ, în baza aceloraşi cunoştinţe teologice întemeiate pe Sf. Scriptură, pe hotărârile conciliilor ecumenice, pe patristică, pe istoriografia constan-tinopolitană, izvoare latine şi greceşti, deopotrivă pe fundamente florentine, dar şi apelul la literatura catolică contemporană; d) Unirea era văzută şi tratată în spirit florentin cu discutarea amplă a celor patru puncte deosebitoare dogmatice31.

Cotore oferă o pledoarie procatolică şi a profesat o atitudine antiortodoxă, justificativă pentru Biserica Unită din Transilvania la 1746. Pentru Gherontie Cotore tradiţia răsăriteană se suprapunea, în discurul său legitimant pentru o lume ignorantă şi o revoluţie ortodoxă, pe care trebuia imperativ să o respingă.

Lucrarea lui Gherontie Cotore a avut o răspândire limitată ea aflându-se tot timpul în biblioteca episcopiei din Blaj. Dar în activitatea şi lucrările unui singur individ se pot scruta caracteristicile unei întregi categorii sociale dintr-o perioadă istorică determinată. În aceasta constă semnificaţia potenţialei circulaţii a Arculuşurilor… tocmai datorită mediului elitar, în care manuscrisul a circulat şi a reuşit să-l influenţeze.

Lucrarea lui Cotore a constituit pentru Şcoala Ardeleană testamentul naţional de urmat, argumentat pe latinitate şi romanitate, al generaţiei lui Inochentie Micu, Gherontie Cotore, P. Pavel Aron.

În concluzie, se poate afirma că discursul lui Cotore este o desfăşurare expozitivă, redactată la persoana a treia, unde sunt prezentate articolele deosebitoare între Biserica romană şi cea răsăriteană, cu argumentele şi 31 Ibidem, pp. 24-25.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

izvoarele ambelor părţi. Avem de a face cu o pledoarie prolatină pentru fundamentarea Unirii şi o demonstraţie în favoarea adoptării catolicismului. Prin asimilarea şi propagarea opţiunii pentru îmbrăţişarea principiilor romane, care era văzută ca o revenire la originile creştinismului latin, Cotore reuşea să impună în spiritualitatea blăjeană, ideea că Biserica romană şi originea latină se suprapun. În această constatare rezidă valoare ideatică fundamentală a Articuluşurilor de price, într-un moment în care Biserica Unită din Transilvania îşi căuta identitatea.

Oprea lui Cotore are toate atributele unei demonstraţii plenare a compatibilizării între o cultură tradiţională ortodoxă şi una orientală deschis spre implementarea într-o nouă cultură: europeană.

Gherontie Cotore face parte din prima generaţie de intelectuali uniţi, crescuţi în şcolile catolice, în spiritul catolicismului militant şi

sincer interesat în risipirea „norului neştiinţei” la jumătatea veacului al XVIII-lea, prin emanciparea poporului său prin cultură.

În condiţiile politice ale Transilvaniei, indiferent de scopurile urmărite de habsburgi, Unirea religioasă rămâne o realitate pentru secolul al XVIII-lea, reprezentanţii, acţiunea şi efectul ei, trebuie judecate din punctul de vedere al împrejurărilor politice şi sociale ale timpului.

Locul lui Cotore în ideologia secolului al XVIII-lea este între acţiunea lui Inochentie Micu Klein şi între aceia a Supplex-ului. Faţă de acest act, gândirea lui Cotore este apropiată de aceea a lui Klein, fiindcă, în Supplex naţiunea îşi pierde din conţinutul său confesional, naţiunea ro-mână în această epocă este o naţiune care se apropie mai mult de sensul modern. Faţă de Klein care îşi limitează acţiunea la Ardeal, Cotore face un pas înainte; în calculele sale politice, intrau şi românii de dinco munţi.

POZIŢIA ŞI ROLUL ROMÂNILOR DIN BANATUL SÂRBESC

ÎN EVENIMENTELE DIN TOAMNA ANULUI 1918

dr. Mircea Măran, Vârşeţ, Serbia

Înainte de formarea statului iugoslav şi a României Mari, românii din Banatul istoric reprezentau un întreg, o parte componentă a naţiunii române care aspira spre unirea într-un singur stat naţional. Desfăşurarea evenimentelor din toamna anului 1918 şi din anii următori, finalizate prin hotărârile conferinţelor de pace, a rezultat cu împărţirea Banatului, părţile sale vestice, cu peste patruzeci de localităţi în care trăiau românii bănăţeni fiind încadrate în Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. În acest studiu ne-am propus să redăm unele aspecte ale mişcărilor sociale şi naţionale prezente printre românii din părţile vestice ale Banatului (cunoscut şi sub denumirea e Banatul Sârbesc) în toamna anului 1918.

Înfrângerea militară a oştirilor Triplei Alianţe în toamna anului 1918 şi destrămarea monarhiei dualiste au dus la dezlănţuirea unor

procese şi evenimente care au zguduit din temelie orânduirea existentă până atunci în această parte a Europei. În această privinţă Banatul nu a reprezentat o excepţie. Fost teritoriu austro-ungar, în momentele de agonie a monarhiei dualiste şi de trecere a puterii în mâinile învingătorilor în război, Banatul a reprezentat spaţiul de interferenţă a intereselor şi aspiraţiilor celor care considerau că au dreptul de a dispune de acest colţ de pământ.

Încă în luna octombrie a acestui an, numărul logoşilor şi a cadrelor verzi prezent atât în Banat, cît şi în alte părţi ale Monarhiei muribunde, devenea din ce în ce mai mare. Conform unor aprecieri1, în comitatele Toron-

1 Dr Bogumul Hrabak, Dezerterstvo, zeleni kadar i prevratna anarhija u jugoslovenskim zemljama 1914-1918, Novi Sad, 1990, pag. 288

PERSPECTIVE ISTORICE

tal şi Timiş în aceste zile erau cca. 8000 de logoşi sârbi şi români, cât şi cca. 200-300 de cadre verzi, care acţionau prin zona Dunelor de Nisip ale Deliblăţii, a Munţilor Vârşeţului şi în regiunile mlăştinoase de pe lângă râul Tisa. Pe lângă aceştia, la creşterea nesiguranţei în societate şi a elementelor de anarhie au contribuit şi grupuri de cetăţeni, aparţinând păturilor de jos a societăţii, care au îmbrăcat uniforme ale armatei sârbeşti, trecând Dunărea din părţile nordice ale Serbiei şi jefuind prin localităţile Banatului de Sud, pentru a ajunge uşor la hrană, îmbrăcăminte şi bani. Astfel de jefuitori, aparţinând „valahilor din vecinătate, dar şi alţii”2, acţionau în Vârşeţ şi împrejurimi, prezentând un pericol serios pentru cetăţenii germani şi maghiari mai bogaţi.

Pe lângă aceasta, starea generală de anarhie de la sfârşitul lunii octombrie şi din primele zile ale lunii noiembrie a fost agravată şi de izbucnirea mişcărilor sociale ale populaţiei sărace de la sate şi oraşe, care la fel ca şi în cazul cadrelor verzi, nu aveau o ideologie precis definită, cu toate că asupra agitării spiritelor au influenţat într-o oarecare măsură şi prizonierii întorşi din Rusia, care răspândeau ştiri despre cele văzute acolo. Poate că una din rarele excepţii în acest sens o reprezintă întemeierea aşa-numitei „Republici din Kusić”, o localitate în apropiere de Biserica Albă. Anume, ţărănimea săracă din localităţile Kusić şi Zlatica, de naţionalitate sârbă şi română, proclamă o „republică sovietică”, ai cărei iniţiatori şi conducători erau foştii soldaţi din armata austro-ungară, întorşi din Rusia, împreună cu câţiva social-democraţi antebelici şi cu cadrele verzi. Acţiunea, iniţiată la începutul lunii noiembrie, a avut ecou şi în satele apropiate Kruščica (cunoscută prin revolta din 1808) şi Gaj. Locuitorii acestora au format un Consiliu Comunal. La jumătatea lunii noiembrie, la adunarea din Kusić a fost proclamată o „republică independentă”, care şi-a propus sarcina de a introduce o orânduire asemănătoare celei din Rusia Sovietică. Îndreptându-se la 15 noiembrie în coloană 2 Ibidem, pag. 289

înspre Biserica Albă, pentru a-l înştiinţa pe comandantul oraşului (este vorba de autorităţile militare sârbeşti care au preluat oraşul) despre întemeierea acestei republici, „revoluţionarii” au cerut să fie recunoscută noua orânduire prezentă în satele lor. Această încercare naivă şi izolată nu putea să aibă un efect mai serios asupra eventualei declanşări a unei adevărate mişcări revoluţionare în această parte a Banatului, aşa că prin intervenţia armatei a fost pus repede capăt „Republicii de la Kusić”.

În majoritatea cazurilor, după cum deja am menţionat, frământările şi revoltele se desfăşurau fără un plan strict stabilit, primind caracter de anarhie. Soldaţii maghiari au spart şi au jefuit prăvăliile din Vârşeţ şi Biserica Albă, făcându-şi provizii pentru acasă şi atacându-i pe jandarmi şi ofiţeri, iar unii dintre aceştia care opuneau rezistenţă au fost chiar şi ucişi. Spre deosebire de cele două oraşe amintite, la Panciova la început nu s-au înregistrat astfel de situaţii, fiind la timp organizate gărzile naţionale. Câteva zile mai târziu însă, odată cu sosirea soldaţilor şi a foştilor prizonieri, şi în acest oraş s-a iscat un haos nemaiîntâlnit, în care „fiecare făcea ce putea şi ce dorea”. La 3 şi 4 noiembrie au început revoltele la Alibunar, Samoş, Ilangea şi Dobriţa, unde a fost ucis şi notarul comunal. Revoltele au izbucnit în curând şi în alte localităţi bănăţene, printre care şi într-un număr mare de localităţi cu populaţie românească. Astfel, la Voivodinţi lângă Vârşeţ, mişcarea a început încă la 1 noiembrie, în care a fost jefuit castelul contelui Bissingen, iar notarul comunal a fost alungat3. În momentul intervenţiei jandarmeriei maghiare, au fost şi victime din rândul sătenilor. Această intervenţie a constat în preluarea armamentului de la săteni, în care jandarmeria a recurs la folosirea armelor, astfel că doi oameni şi-au pierdut viaţa4.

Asemănător a fost şi la Iablanca (tot lângă Vârşeţ), unde ţăranii au atacat casa

3 Feliks Mileker, Letopisi opština u južnom Banatu, Vršac, 2005, pag. 123 4 Monografia Voivodinţului, coordonator Cornel Mata, Voivodinţ-Vârşeţ, 2007, pag. 68

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

comunală şi l-au alungat pe notarul Josip Rapski. Pătrunzând armata sârbă în sat la 10 noiembrie, a reuşit să liniştească revolta, însă cu această ocazie au fost ucise nouă persoane5. Asemenea cazuri au fost şi la Coştei, Grebenaţ, Vlaicovăţ, Sân-Ianăş şi în alte localităţi.

Mai consemnăm şi frământările care au avut loc în alte localităţi cu populaţie românească, din împrejurimile Panciovei şi Alibunarului. Astfel de evenimente au mai fost întâlnite la Petrovasâla (azi Vladimirovaţ), Doloave, Nicolinţ. Din cauza situaţiei critice din cercul Alibunar, marele jupan Botka la 4 noiembrie se adresează autorităţilor de la Budapesta, cerând urgent ajutor armat pentru a interveni, deoarece primpretorul cercului Alibunar este neputincios. La Seleuş, localitate românească aparţinătoare acestui cerc, oamenii au protestat în faţa primăriei împotriva războiului şi împotriva notarului Bene, cerând pământ pentru cei săraci şi restituirea banilor furaţi de către notar. Unul dintre protestatari, ţăranul Moisă Şămanţu, a coborât inscripţia maghiară de pe primărie, cerând să fie pusă una în româneşte. Ciobanul Moise Cionca, nerespectând pe nimeni, a intrat în primărie să ceară pământ pentru cei săraci, ameninţând administraţia comunală că în cazul în care nu se supune, „va avea de furcă cu boţile păstorilor din sat”. Notarul Bene şi colaboratorii săi au încercat să liniştească spiritele, promiţând că va împărţi câte zece jugăre de pământ celor săraci şi familiilor celor plecaţi în război. Aflând despre asasinarea notarului din satul vecin Dobriţa, care era cumnatul său, notarul Bene a încercat să fugă din sat, dar a fost oprit la gară de săteni şi de soldaţii care chiar atunci s-au întors de pe front. Prin intervenţia intelectualilor locali, Bene a scăpat teafăr, dar a fost nevoit să predea actele şi cheile comunale, iar mai târziu a reuşit totuşi să părăsească satul şi să plece cu familia la Vârşeţ. Din cauză că nemulţumirea sărăcimii a continuat, autorităţile locale, în frunte cu primarul Andrei Otonoga, au hotărât

5 Feliks Mileker, op. cit., pag. 129; Vezi şi: Moise Ianeş, Parohiile noastre – Iablanca, în Anuar bisericesc, pe anul comun 1987, Vârşeţ, 1986, pag. 34

să împartă câte 10 jugăre din pământul comunal familiilor sărace, însă în curând a devenit clar că din aceasta practic nu va fi nimic6.

Pentru a zădărnici extinderea anarhiei şi a oferi siguranţă populaţiei, prin localităţile bănăţene, indiferent de apartenenţa naţională a locuitorilor, au început să se înfiinţeze gărzi naţionale, al căror scop principal era întreţinerea ordinii. În legătură cu aceasta, conducerea Partidului Naţional Român a trimis la 1 noiembrie apel liderilor politici români din Banat de a se organiza în scopul menţinerii ordinii. La 4 noiembrie, la Vârşeţ a luat naştere un consiliu militar naţional român7, alcătuit din ofiţeri, subofiţeri, soldaţi, voluntari şi intelectuali români, în frunte cu colonelul Gavrilă Mihailov, originar din Sân-Mihai (azi Lokve), care se găsea şi în fruntea gărzii naţionale din Vârşeţ. Vicepreşedintele acestui consiliu militar a fost maiorul Petru Jucu, iar secretari căpitanul dr. Iustin Cl. Juga şi locotenentul Romulus S. Molin. Astfel de gărzi au fost înfiinţate în aproape toate localităţile cu populaţie românească din Banat8. Sârbii au înfiinţat încă la 27 octombrie Consiliul Popular Sârb, având o Administraţie centrală pentru Banat, Bačka şi Baranja, în frunte cu Jaša Tomić. Conform hotărârii acestui organ, pe întreg teritoriul Voivodinei s-au înfiinţat consilii populare locale şi gărzi naţionale sârbeşti, în localităţile în care trăia această populaţie. Odată cu pătrunderea armatei sârbeşti în Banat, condusă de maiorul Dušan Dodić, vor fi desfiinţate şi aceste gărzi naţionale. Anume, trupele sârbeşti au cucerit la 8 noiembrie Biserica Albă, la 9 noiembrie Panciova, la 10 noiembrie au intrat în Vârşeţ, iar la 17 noiembrie în Becicherecul Mare.

6 Aurel Bojin, Frământările sociale din Seleuş în timpul Primului Război Mondial, în Actele simpozionului „Banatul iugoslav – trecut istoric şi cultural, Novi Sad, 1998, pag. 43-44 7 1918 la români, Docmunetele Unirii, VII, Bucureşti, 1989, nr. 83, pag. 117 8 Gligor Popi, Rumuni u jugoslovenskom Banatu između dva rata, Novi Sad, 1976, pag. 39-40. Unii autori susţin că acest consiliu naţional român a fost alcătuit din 24 de membrii (Ljubica Šijački, Privreda Banata između dva svetska rata, Novi Sad, 1987, pag. 63)

PERSPECTIVE ISTORICE

Pentru a nu provoca conflicte etnice, în special în localităţile urbane în care convieţuiau mai multe popoare, noile consilii municipale înfiinţate după intrarea armatei sârbeşti erau alcătuite din apartenenţii tuturor popoarelor care trăiau în aceste oraşe şi care aveau consiliile lor naţionale. Astfel, la Vârşeţ a fost la 17 noiembrie înfiinţat un nou consiliu municipal, alcătuit din 25 de sârbi, 25 de germani, 25 de maghiari şi 25 de români, avându-l de preşedinte pe protopopul ortodox român Traian Oprea9. Acest consiliu se îngrijea de aprovizionarea populaţiei cu alimente şi de iluminarea oraşului, oferind ajutor şi localităţilor din împrejurime de a-şi înfiinţa consilii locale.

Consiliile Populare au fost înfiinţate pe întregul teritoriu al Banatului. Acestea au fost, de fapt, organe provizorii ale puterii, care aveau sarcina de a asigura proprietatea, siguranţa personală, ordinea şi pacea, având într-o oarecare măsură elemente de organe cu caracter revoluţionar. Condiţiile în care ele îşi desfăşurau activitatea erau foarte grele, având în vedere destrămarea vechii structuri de stat şi starea provizorie în care se găsea Banatul, în aşteptarea deciziei referitoare la soarta sa.

Pe lângă mişcările cu caracter social, despre care am vorbit în rândurile de sus şi care aveau puţine elemente ale unei mişcări revoluţionare, în majoritatea cazurilor având ca scop răzbunarea, jaful şi fără a avea un program revoluţionar clar, care de fapt nici nu putea să iese în evidenţă în stihia evenimentelor care se declanşau şi se desfăşurau haotic, mişcarea naţională era mult mai clară, având un scop bine stabilit şi clar tuturor: alipirea la patria mamă. Prin sate se defila cu steaguri româneşti, se cântau cântece naţionale10 , manifestându-se astfel aspiraţiile naţionale ale poporului român. Constituirea la 30 octombrie a Consiliului Naţional Român, care îşi avea sediul la Arad, a reprezentat prima formă de organizare naţională, având o însemnătate deosebită pentru finalizarea mişcării de înfăptuire a unirii. Consiliile

9 ibidem 10 A. Bojin, op. cit., pag. 44-45

naţionale locale şi gărzile naţionale de pe sate au fost supuse acestui organ suprem naţional. La Vârşeţ, în casa lui Romulus Silviu Molin, a fost la 4 noiembrie adusă hotărârea de înfiinţare a consiliilor naţionale locale. Cei adunaţi au lansat un apel către populaţia românească, trimis prin curieri comunelor româneşti din regiune. Câteva zile mai târziu, la 8 noiembrie, în acest oraş a avut loc o demonstraţie publică organizată de un grup de români, care au defilat prin oraş în căruţe, purtând steagul naţional român11.

Începând cu 5 noiembrie, au fost înfiinţate consilii naţionale în toate satele în care trăiau românii din această parte a Banatului12. Gărzile naţionale au fost subor-donate consiliilor naţionale, având misiunea de a aplica hotărârile consiliilor naţionale referitoare la menţinerea ordinii. Membrii gărzilor purtau la căciula din cap pană de curcan, cu tricolorul românesc, iar la braţul stâng banderola având aceleaşi culori. La Adunările populare convocate prin localităţile româneşti, membrii gărzilor depuneau jurământul, se rosteau cuvântări, se citea proclamaţia Consiliului Naţional Român, se cântau cântece patriotice, printre care „Deşteaptă-te, române”, „Pe-al nostru steag” şi „Trei culori”, se sfinţea drapelul tricolor şi avea loc defilarea gărzii naţionale româneşti nou-constituite 13 . Prima gardă naţională româ-nească din această parte a Banatului a luat naştere la Vârşeţ, iar cea mai numeroasă a fost cea de la Coştei, care număra 120 de membrii, condusă de ofiţerul voluntar Tiberiu Rămneanţu. Populaţia românească oferea tot sprijinul gărzilor înfiinţate, care s-au angajat activ în lupta pentru realizarea unităţii politice a poporului român.

În condiţiile de destrămare a monarhiei dualiste şi de organizare naţională a românilor din Banat, la Vârşeţ a luat naştere publicaţia „Opinca”, redactată de doi învăţători din Coştei: Petru Bizerea şi Patrichie Rămneanţu, 11 Radu Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Timişoara, 1993, pag. 138 12 Vasile Mircea Zaberca, Românii de peste fruntarii, Panciova, 2003, pag. 38 13 Ibidem, pag. 40-41

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

prezenţi în viaţa publicistică a românilor din zonă încă de la sfârşitul deceniului anterior, când au redactat revista pedagogică „Educatorul”. Primul număr al hebdomadarului „Opinca” a apărut la 11/24 noiembrie, deci în momentul în care armata sârbă deja a pătruns în această parte a Banatului. Opţiunea redacţiei pentru republică, prezentă în primul număr al revistei, a reprezentat un moment efemer în orientarea ideologică a membrilor acesteia, având în vedere dorinţa şi decizia românilor din fosta Austro-Ungarie de a se uni cu România, stat cu orânduire monarhică. Deci, fruntaşii români din Vârşeţ şi împrejurimi, în momentele cruciale pentru soarta poporului, au renunţat la scoaterea în evidenţă a momentului social, în favoarea celui naţional.

Pregătirea românilor pentru participarea la Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia a constat în primul rând în alegerea de delegaţi care vor participa la această adunare. În cele 7 cercuri electorale în care trăiau românii din această parte a Banatului, care mai târziu va fi încorporată în statul iugoslav, au avut loc alegeri de delegaţi, dintre care doar unii vor participa la acest grandios eveniment din istoria poporului român. Din cauza piedicilor pe care le-au pus autorităţile militare sârbeşti, numeroşi delegaţi nu au ajuns la Alba Iulia. Despre unii nu ştim cu siguranţă dacă au reuşit să ajungă în oraşul unirii. Dintre românii din Banatul Sârbesc, pentru participarea la Marea Adunare de la Alba Iulia au fost aleşi 6 delegaţi din cercul electoral Vârşeţ, 3 delegaţi din cercul electoral Moraviţa, 15 delegaţi din Biserica Albă, 9 delegaţi din Uzdin, 3 din Zicidorf (azi Plandişte), 8 din Panciova şi 5 din Sasca, deci în total 49 de delegaţi. Pe de altă parte, la Marea Adunare Naţională ţinută la Novi Sad la 25 noiembrie, au participat 578 de sârbi, 89 de croaţi, 62 de slovaci, 21 de ruteni, 6 germani şi un maghiar, dar niciun român, care, evident, şi-au îndreptat privirile înspre Alba Iulia. Dintre aceştia, nu este sigur câţi au fost prezenţi într-adevăr la Alba Iulia. Numeroşi fruntaşi români au fost prigoniţi de autorităţile sârbeşti, printre care Petru Bizerea, Patrichie Rămneanţu, Virgil Molin. Se apreciază că în perioada noiembrie 1918-ianuarie 1919 au fost întemniţaţi de către

autorităţile sârbeşti 77 de fruntaşi români14. Printre aceştia, mai amintim şi numele unor preoţi ortodocşi români: Avram Corcea din Coştei, cunoscut folclorist şi om de cultură15, Ioanichie Neagoe din Petrovasâla (azi Vladimirovaţ), întemniţat la Belgrad (18 noiembrie 1918-iulie 1919) şi alţii.

În ciuda acestor prigoniri, la sfârşitul anului 1918 încă se mai spera în unirea întregului Banat cu România, aşteptându-se, în acest sens, sprijinul francez. De aceea, în aşteptarea vizitei generalului Berthelot în Banat, conducătorii naţionali ai românilor (Vaida Voevod, Şt. Cicio Pop) au propus formarea unei delegaţii de români care să se întâlnească cu acesta. Printre ei au fost propuşi Aurel Cosma şi protopopul Traian Oprea din Vârşeţ, iar în locurile în care va veni generalul „să vie români mulţi, câteva zeci de mii, ca să-i impunem şi să-i arătăm superioritatea numerică faţă de sârbi”16. Pentru a-l impre-siona pe Berthelot, se mai spune că ar fi bine ca „un cor de intelectuali să înveţe marşul francez Marseilleza”. Interesant este faptul că generalul Berthelot a poposit în localitatea Coştei de lângă Vârşeţ, unde puternicul cor local a reuşit doar în câteva zile să pregătească imnul francez, care a şi fost interpretat în faţa înaltei delegaţii17.

Este clar, totuşi, că soarta Banatului nu putea fi hotărâtă de aceşti neînfricoşaţi luptători naţionali, ci de factorii politici mondiali întruniţi la Paris. În urma semnării tratatelor de pace, părţile de vest ale Banatului au rămas în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, prin care începe o nouă epocă în viaţa populaţiei din cele 40 de localităţi în care trăiau românii din Banatul Sârbesc.

14 Ibidem, pag. 44 15 ibidem 16Valeriu Branişte, Scrisori din închisoare (Seghedin, 1918), Reşiţa, 1996, pag. 237 (scrisoarea lui Şt. Cicio Pop către valeriu Branişte) 17Cornel Mata, „Marseilaise” (Marseieza) la Coştei, Almanah Libertatea 1990, Panciova, 1989, pag. 33-34

PERSPECTIVE ISTORICE

PROFESORUL EDUARD I. GĂVĂNESCU

(1903-1984). REPERE BIOGRAFICE preot dr. Pavel Vesa

Unul dintre cei mai distinşi profesori

arădeni, cu înclinaţii spre cercetarea trecutului local, din perioada începutului primei jumătăţi a secolului trecut şi până în deceniul opt al secolului trecut, a fost Eduard I. Găvănescu1. Un dascăl de excepţie, un model didactic, iar în cercetarea trecutului a excelat prin rigoare ştiinţifică.

I. Naşterea, studiile şi activitatea didactică

S-a născut la 1 noiembrie 1903 în Horezu (Vâlcea) ca al doilea fiu al profesorului Ioan Găvănescu şi al soţiei Ermina2. Şcoala primară în Drăgăşani iar curusile liceale la Liceul „Gh. R. Codreanu” din Bârlad3. A absolvit cursurile Fa-cultăţii de Litere şi Filozofie, secţia Istorie şi Geografie, din cadrul Universităţii Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Simion Mehedinţi. Îndemnat de profesorul său Nicolae Iorga, care îi cunoştea capacităţile sale intelectuale, s-a înscris la cursurile de doctorat cu Opera istorică a lui Halcondilas, dar, din anumite motive a fost nevoit să renunţe.

După absolvirea cursurilor universitare, pentru anul şcolar 1926-1927 a fost numit profesor suplinitor în Bucureşti, de Istorie şi Geografie la Liceul „Spiru Haret”. În martie 1927 îşi ia examenul de capacitate la

1 Pentru biografia sa ne folosim de: Alice Găvănescu, Eduard I. Găvănescu, în „Buletin de informare şi documentare”, Arad, 1987, pp. 137-139; Anton Ilica, Evoluţia Şcolii Normale din Arad de la 1920 până în prezent, Arad, 1998, pp. 300-310; Alexandru Roz, Monografia Colegiului Naţional “Moise Nicoară” din Arad, Arad, 2008, pp. 145-146. 2 Profesorul Ion Găvănescu a fost director al Şcolii de arte şi meserii din Hurezu, apoi inspector general pentru învăţământul profesional din Ministerul Învăţământului. 3 Atunci când conducerea Liceului din Bârlad dorea sărbătorirea împlinirii a 120 de ani de la înfiinţarea şcolii, profesorul Traian Nicola, directorul liceului, s-a adresat lui Ed. I. Găvănescu solicitându-i date autobiografice, o fotografie şi lista lucrărilor publicate, necesare pentru redactarea unei monografii a şcolii. Scrisoarea prof. Traian Nicola se află în posesia noastră, din păcate nu este datată.

disciplinele Istorie şi Geografie4. La 15 august 1927 este numit profesor titular la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1927-1941), apoi inspector În cadrul Inspectoratului Şcolar Timişoara (1941-1946). Între anii 1946-1951 predă Istoria la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. În toamna anului 1951, în urma reorganizării învăţământului pedagogic, este transferat la catedra de Istorie şi Metodica predării istoriei, totodată fiind numit şi director adjunct la Şcoala Normală de băieţi din Arad. După câţiva ani a fost numit director la Liceul Pedagogic din Arad (1954-1960), fiind totodată şi primul rector al Institutului Pedagogic de Învăţători5, cu doi ani de şcolarizare, înfiinţat pe lângă liceu în anul 1959. Din cauza presiunilor financiare, instituţia se va stinge treptat, aşa cum a apărut, misiunea de pregătire a cadrelor didactice pentru învăţă-mântul primar şi preşcolar rămânând, din 1965, în exclusivitate în atribuţiile Liceului Pedagogic6.

Retras de la conducerea şcolii, din motive

de sănătate, revine la vechea sa catedră de la Liceul „Moise Nicoară” (1960-1965). În 31 4 Arhiva Familiei Niculescu, doc. Foaie calificativă, doc. din 1931, nenumerotat. 5 A funcţionat în clădirea de pe strada Lucian Blaga nr. 9. 6 Aurel Ardelean, Anton Ilica, Ideea de învăţământ superior în spaţiul cultural arădean, Arad, 2000, pp. 135-136.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

august 1965, după o activitate de peste patru decenii s-a retras la pensie. Ca o recunoaştere a bogatei sale activităţi în domeniul didactic şi ştiinţific, la 16 septembrie 1953, a fost distins cu Ordinul Muncii clasa a III-a, iar în iunie 1966 cu titlul de Profesor emerit.

II. Activitatea cultural-ştiinţifică Eduard I. Găvănescu a desfăşurat o

bogată activitate în afara catedrei ca istoric, gazetar, conferenţiar şi chiar în domeniul beletristic. Încă de la începutul venirii sale la Arad s-a integrat în mişcarea culturală şi publicistică arădeană. Înfiinţat în toamna anului 1930 bisăptămânalul „Aradul”, condus de Ascaniu Crişan, Vintilă Popescu şi colonelul Nicolae Popovici, între colaboratorii tineri, pe lângă Alexandr Negură, Isaia Tolan, Inocenţiu Langa, Traian Mager şi Gheorghe Ciuhandu, s-a numărat şi profesorul Eduard I. Găvănescu. În perioada 1930-1931 a fost chiar directorul gazetei. Mai târziu, alături de alţi tineri condeieri, lucrează şi la săptămânalul „Ştirea” (1930-1940), care devine cel mai bun cotidian arădean. Gazeta avea o pagină destinată problemelor culturale, ţinută aproape număr de număr de Ed. I. Găvănescu.

După înfiinţarea, în 16 septembrie 1931, a Asociaţiei „Ateneul Popular” din Arad, au fost organizate mai multe conferinţe istorice despre ţinuturile Aradului şi Crişanei. Cu prilejul acestor conferinţe, în ziua de 22 noiembrie 1932, profesorul Găvănescu prezintă o conferinţă despre viaţa şi activitatea lui Ioan Popovici-Desseanu cu prilejul comemorării unui secol de la naşterea acestuia. Conferinţa a fost publicată sub titlul Ioan Popovici-Desseanu, viaţa şi activitatea sa (Arad, 1932).

„Ateneul Popular”, începând din 1 mai 1933, scoate revista „Hotarul”7, în care publică multe din rezultatul cercetărilor sale. Între iniţiatori, alături de Alexandru Negură, Gheorghe Ciuhandu şi Alexandru Constantinescu, se numără şi profesorul Eduard I. Găvănescu.

A conferenţiat în fiecare vară la Vălenii de Munte, pe teme diverse până la tragica

7 Revista a apărută până la începutul anului 1940, după primul număr din acest an a fost sistată.

moarte a lui Nicolae Iorga (1932-1940)8. La Arad, pe lângă prezenţa sa la conferinţele „Ateneului Popular” a mai conferenţiat la Cercul „Ioan Russu-Şirianu”, pe care l-a condus9, cu prilejul diferitelor sesiuni de comu-nicări organizate la Arad sau în alte oraşe din ţară.

Profesor de istorie, s-a impus ca un intelectual de primă mărime, nu numai prin exemplara sa activitate didactică, ci şi prin preocuparea permanentă, cu rezultate deve-nite de referinţă, în domeniul cercetării trecutului meleagurilor arădene. El s-a aplecat cu sârguinţă asupra materialelor istorice existente din belşug în arhivele arădene. Aceste cercetări le-a valorificat în lucrări care astăzi încă îşi păstrează actualitatea. În anul 1937 a colaborat cu studiul despre profesorul Alexandru Gavra de la Preparandia arădeană pentru volumul Oameni din Bihor al istoricului Teodor Neş de la Oradea.

Având în vedere importanţa deosebită pe care o prezintă opera lui Ioan Monorai sub aspectul istoric şi al marcării unui monument important în dezvoltarea istorică a limbii noastre literare, după numai un an a publicat volumul Ioan Monorai – un istoric ardelean mai necunoscut (Arad, 1938)10 pe care l-a cercetat şi repus în drepturile sale. Manuscrisul se afla în fondurile Bibliotecii Episcopiei arădene, în două versiuni: Scurtă cunoştinţă a lucrurilor Dachiei şi în limba latină Brevis notitia perum Dacorum, din 1820, respectiv 1822, manuscrise păstrate datorită profesorului Alexandru Gavra11. 8 Iată titlul câtorva conferinţe pe care le-a prezentat la Vălenii de Munte: Ioan Russu-Şirianu; Documente despre Andrei Şaguna; Revista “Observatorul” 1876-1885; Ioan Monorai, iar în 1942, cu ocazia comemorării lui Nicolae Iorga, Italia în opera lui Nicolae Iorga. 9 Din februarie 1976 a fost membru de onoare, în perioada 18 octombrie 1979 – 11 decembrie 1981, preşedinte activ, iar din 12 decembrie 1981, preşedinte de onoare. În noiembrie 1983, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani a fost sărbătorit în cadrul cercului prin expunerea profesorului Melente Nica. 10 Ioan Monorai studiază Teologia la Universitatea din Liov, fiind hirotonit preot pentru greco-catolică din Cergăul Mare (Alba). În august 1836, la vârsta de 80 de ani a trecut la cele veşnice. 11 În 1968, împreună cu profesorul universitar Virgil Bulat de la Cluj şi sub îndrumarea profesorului Iosif Parvain, dorea republicarea întregului material despre Ioan Monorai, la

PERSPECTIVE ISTORICE

Era preocupat şi de alte manuscrise vechi. În 1945 se arăta interesat de manuscrisele arhiereului Ion Boroş, despre care, profesorul Iosif E. Naghiu, îi scria din Lugoj în 24 iulie 1945 că acestea se aflau în posesia episcopului Ioan Bălan al Lugojului. „Manuscrisele din Bibliotecă le puteţi cunoaşte după catalogul lor, alcătuit în primăvară, pe care îl trimisei Dlui C. Grofşoreanu12, pentru Buletinul...13 ce întârzie să apară”14.

Cel care în anul 1937 afirma că „istoria Eparhiei arădene nu se cuprinde până în prezent în cadrele unei monografii”15, Eduard I. Găvănescu, a publicat unul dintre cele mai serioase volume de documente eferitoare la istoria vieţii bisericeşti din Episcopia Aradului. Este vorba de Mărturii româneşti din Eparhia Aradului în veacul al XVIII-lea (Arad, 1940, 162 p.), care cuprinde o mulţime circulare episcopeşti, rapoarte ale protopopilor, scrisori ale preoţilor şi enoriaşilor din diferite sate ale comitatelor Arad şi Bihor, acoperind perioada anilor 1769-1792. Ele înfăţişează stări de lucruri, situaţia clerului aşa cum se prezintă cu păcatele şi viciile lui. O altă serie de scrisori privesc viaţa socială a românilor în secolul al XVIII-lea, raporturile iobagilor cu domnul de pământ, informaţii despre perioada răscoalei lui Horea16. Important volum de documente,

Editura pentru Literatură. Pe marginea acestei iniţiative, Ed. I. Găvănescu împreună cu Virgil Bulat au purtat o bogată corespondenţă, care se află în posesia noastră. 12 Este vorba de Cornel Grofşoreanu. 13 Posibil să fie vorba de “Revista Institutului Social Banat.Crişana”. 14 Scrisoarea din 24 iulie 1945 a lui Iosif E. Naghiu către Eduard I. Găvănescu. (Scrisoarea se află în posesia noastră). Iosif E. Naghiu publică Catalogul manuscriselor episcopiei Lugojului în “Hrisovul”, 1947 (VII), pp. 207-212. 15 Ed. I. Găvănescu, De la episcopul Pahomie Cnezevici la episcopul Petru Petrovici, în „Biserica şi Şcoala”, anul LXI, nr. 1 din 3 ianuarie 1937, p. 12 (în numerele următoare a publicat continuarea studiului, nr. 2, 10 ianuarie 1937, pp. 22-23; nr. 3, 17 ianuarie 1937, pp. 28-30). 16 În legătură cu această perioadă şi pe baza documentelor uprinse în volum a publicat: În preajma răscoalei lui Horea. Un raport inedit al episcopului Petru Petrovici (în „Revista Istorică”, anul XXIV, 1938, nr. 7-9, pp. 253-258). În „Hotarul” din 1936 (anul III, iulie-august, nr. 7-8, pp. 115-116) publică Un document românesc de la 1784. Protopopul Gavril al Butenilor, către episcopul Petru Petrovici al Aradului (1784-1786), despre care cunoaştem că a avut un rol însemnat de mediator al spiritelor din timpul răscoalei lui Horea.

mai ales că unele nu se mai regăsesc în arhiva Episcopiei.

În paginile revistei „Hotarul” a publicat un instructiv şi interesant serial, Târguri arădene, pornind de la un recensământ al domeniului regal şi cameral al Aradului, întocmit în limba latină în 1781. Păstrat în arhiva Tribunalului arădean, acest document istoric, cuprinzând 618 file, face o descriere a diferitelor târguri, comune şi puste din cuprinsului domeniului, cu toate datele statistice. Domeniul regal şi cameral al Aradului „fusese împărţit mai înainte în două districte, al Ineului şi Aradului, iar mai târziu, în şase plăşi şi o câmpie (Boroş-Ineu, Chişineu, Zerindu-Mare, Buteni, Pâncota, Miniş şi Câmpia Bătaniei, fiecare cuprinzând târguri, sate şi puste. Din înşirarea lor rezultă în mod neîndoios covârşitorul număr al comunelor şi satelor româneşti, locuite de români” 17 . Studiind statisticile, autorul precizează că „informaţiile ce ni se dau arată cât de românesc este acest ţinut arădan. Târgurile, referindu-ne numai la ele deocamdată – sunt populate în întregime per totum, de neamul valah, schismatic, adică ortodox, printre care sunt pripăşiţi câţiva străini catolici”18.

A fost un permanent colaborator al revistei „Biserica şi Şcoala”, în paginile căreia a publicat valoroase studii de istorie

17 Eduard I. Găvănescu, Un interesant recensământ al Domeniului regal şi cameral al Aradului, în “Hotarul”, an I, nr. 7, 1933, p. 4. 18 Idem, Târguri arădene, în “Hotarul”, anul I, nr. 8, 1933, p. 3. În “Hoitarul” a mai publicat: Un interesant recensământ al Domeniului regal şi cameral al Aradului, în „Hotarul”, anul I, nr. 3, noiembrie 1933, pp. 3-5; Revoluţia lui Horea, în „Hotarul”, anul II, nr. 1, octombrie 1934, pp. 1-2; Satul Chişineu, în „Hotarul”, anul II, nr. 3, decembrie 1934, pp. 4-5; Ineul sub stăpânirea semilunei, în „Hotarul”, anul I, nr. 5, septembrie 1933, pp. 13-14; Târguri arădene. Târgul Boroş-Ineu, în „Hotarul”, anul I, nr. 8, decembrie 1933, pp. 3-6; nr. 9-10, ianuarie-februarie 1934, pp. 20-23; Figuri arădene: Alexandru Gavra, în „Hotarul”, anul I, nr. 11, martie 1934, pp. 3-8; Câteva însemnări mai vechi despre cărţi bisericeşti în „Hotarul”, anul II, nr. 3, decembrie 1934, p. 10; Vasile Goldiş, în “Hotarul”, anul II, nr. 4, 1935, p. 2; Un document românesc de la 1784. Protopopul Gavril al Butenilor, către episcopul Petru Petrovici al Aradului (1784-1786), în „Hotarul”, anul III, iulie-august, nr. 7-8, 1936 pp. 115-116; Moise Nicoară, în „Hotarul”, anul IV, nr. 5, mai 1937, p. 191; Originalitatea şi însemnătatea lui Ioan Monorai, în „Hotarul”, anul V, nr. 3, martie 1938, pp. 66-70.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ecleziastică19. Este primul istoric arădean care, folosindu-se de protocolul aflat în arhiva Episcopiei arădene, a publicat mai multe studii despre şedinţele Consistoriului ortodox român de la Chişineu-Criş din primăvara anului 184920.

Tot Ed. I. Găvănescu închină în paginile

revistei „Hotarul”, un emoţionant articol memoriei lui Vasile Goldiş, considerat de Octavian Goga, ca unul dintre părinţii patriei pentru contribuţia sa la făurirea României întregite. „Se împlineşte un an de când s-a desprins din această efemeră viaţă sufletul generos al lui Vasile Goldiş. Moartea lui a stat însă pentru mulţi ca o mustrare, pentru unitatea în care lăsaseră pe acela care fusese aici, la Arad, timp de aproape două decenii, cărturarul şi animatorul, cu vorba şi cu scrisul, al neamului său. Căci mersul victoriei şi al zilelor ce au urmat, dăduse la o parte pe aceia ce au fost scut de apărare, în vremile grele de altădată. Dar dincolo de năvala profitorilor şi a

19 Idem, De la episcopul Pahomie Cnezevici la episcopul Petru Petrovici, în „Biserica şi Şcoala”, anul LXI, nr. 1, 3 ianuarie 1937, p. 12; nr. 2, 10 ianuarie 1937, pp. 22-23; nr. 3, 17 ianuarie 1937, pp. 28-30; Un neobosit cercetător istoric: Părintele Gheorghe Ciuhandu în “Bis. şi Şc.”, anul LXIII, 1938, nr. 38, pp. 312-313; Inconştienţă sau trădare în “Bis. şi Şc.”, anul LXIV, 1940, nr. 51, pp. 417-418; Vechi dureri valahe în “Bis. şi Şc.”, anul LXIV, 1940, nr. 53, p. 444-445. 20 Idem, Sinodul de la Chişineu-Criş. O convocare, în „Biserica şi Şcoala”, anul LXIX, nr. 8 din 18 februarie 1945, pp. 50-52; Sinodul de la Chişineu-Criş. Solemnitatea deschiderii, în „Biserica şi Şcoala”, anul LXIX, nr. 10 din 4 martie 1945, pp. 67-68; Sinodul de la Chişineu-Criş, Şedinţa întâia, în „Biserica şi Şcoala”, nr. 14 din 1 aprilie 1945, pp. 99-100.

renegaţilor de până ieri, convertiţi la banchetul izbândei, Vasile Goldiş va fi simţit aproape de el sufletul recunoscător, sufletul delicat şi cinstit al acestui popor ardelean eliberat”21.

A mai colaborat la revistele: „Aradul”22, „Înnoirea”23, „Tribuna Română”24, „Catedra”25, „Ziridava”26, „Revista Istorică”27.

În anul 1964, împreună cu Vasile Popeangă şi Victor Ţârcovnicu publică monumentala lucrare Preparandia din Arad (Arad, 1964, 268 p.). Contribuţia sa se referă la situaţia învăţământului în perioada 1848-1849. Despre şcolile arădene a mai publicat în volumul Monografia Liceului „Ioan Slavici” fost „Moise Nicoară” din Arad. 1745-1919-1971, Arad, 1971 (pp. 153-195), apărut sub îngrijirea directorului Ioan Antone. După doi ani i-a apărut studiul Şcolile româneşti din regiunea Aradului în anii revoluţiei de la 1848-1849, în „Catedra” din Arad (septembrie 1973, pp. 253-273).

Dintr-o scrisoare a istoricului Miron Constantinescu adresată, în 17 martie 1964 (data poştei), lui Ed. I. Găvănescu, aflăm despre proiectul profesorului arădean care intenţiona să lucreze „o monografie a Aradului, centru industrial şi politic de primă însemnătate în toate timpurile şi mai cu seamă în pregătirea

21 Idem, Vasile Goldiş, în “Hotarul”, anul II, nr. 4, 1935, p. 2. 22 Ce-a fost presa românească pentru Arad, în „Aradul”, anul I, nr. 2, 7 noiembrie 1930, pp. 6-7; I. Russu-Şirianu şi Liga Culturală, în „Aradul”, anul I, nr. 2, 7 noiembrie 1930, p. 5; O revistă religioasă arădeană: „Speranţa”, în „Aradul”, anul I, nr. 11, 25 ianuarie 1931, p. 7; nr. 12, 1 februarie 1931, p. 3; Suferinţă şi necazuri româneşti din alt veac, “Aradul”, anul I, nr. 15, 22 februarie 1931, p. 6. 23 Suferinţă şi necazuri româneşti din alt veac, în „Înnoirea”, anul II, nr. 9, 1 februarie 1939, p. 3. 24 Testamentul episcopului Gherasim Raţ, în „Tribuna română”, anul I, nr. 58, 1943, pp. 2-3; Mănăstirea Hodoş-Bodrog, în „Tribuna română”, anul I, nr. 86, 15 decembrie 1943, p. 2; Corespondenţă inedită între Andrei Şaguna şi Gherasim Raţ, episcopul Aradului, în „Tribuna română”, anul I, nr. 95, 25 decembrie 1943, p. 7; Din corespondenţa inedită a lui Andrei Şaguna, în „Tribuna română”, anul I, nr. 97, 31 decembrie 1943, p. 2. 25 Şcolile româneşti din regiunea Aradului în anii revoluţiei de la 1848-1849, în „Catedra”, Arad, 1973, pp. 253-273. 26 Momente din activitatea politică a lui Ştefan Cicio Pop, în „Ziridava, III-IV, 1974, pp. 147-155; Din corespondenţa inedită a lui Ioan Slavici, în „Ziridava”, III-IV, 1974, pp. 254-261. 27 În preajma răscoalei lui Horea. Un raport inedit al episcopului Petru Petrovici, în „Revista Istorică”, anul XXIV, 1938, nr. 7-9, pp. 253-258

PERSPECTIVE ISTORICE

Unirii”28. Din păcate nu deţinem mai multe date despre acest proiect al profesorului Ed. I. Găvănescu.

După cum însuşi mărturiseşte prin anii ’70, că în perioada când preotul şi istoricul Gheorghe Ciuhandu încă trăia (1875-1947), împreună cu acesta a făcut cercetări în arhiva Mitropoliei Ardealului cu sediul la Sibiu. Din păcate de pe urma acestor cercetări nu a publicat decât un singur studiu intitulat Din corespondenţa inedită a lui Ioan Slavici („Ziridava”, III-IV, 1974, pp. 254-261).

Era preocupat şi de istoria primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, lucrând la un studiu despre Iluminiştii arădeni în cadrul iluminismului din Transilvania, pe care însă nu a mai apucat să-l definitiveze. Pentru întregirea studiului, în 6 martie 1973 se adresa Episcopiei Aradului pentru a-i aproba să facă cercetări în arhiva şi biblioteca eparhială. Îl interesau „rapoartele şi lucrările profesorilor D. Ţichindeal, Iosif Iorgovici, C. D. Loga, Ioan Mihuţ, At. Şandor şi Alexandru Gavra”29.

Bun cunoscător al arhivelor arădene, de-a lungul vieţii a mai publicat o serie de studii de istorie ecleziastică, unele în volum, altele în diferite reviste arădene: „Biserica şi Şcoala”, „Hotarul”, „Aradul”, „Tribuna română”, „Înnoirea”, „Ziridava”. A mai fost şi colaborator al multor periodice din ţară, dintre care amintim doar „Ardealul”30, „organ de luptă şi de afirmare românească a refugiaţilor şi expulzaţilor din Ardeal”, alături de alţi arădeni, Petru Pascu şi Alexandru Negură.

Încă din 1931 a făcut parte din „Asociaţia Profesorilor Secundari – Secţia Arad”, având funcţia de secretar, preşedinte fiind profesorul Vasile Suciu. A fost membru şi în conducerea „Societăţii de Ştiinţe Istorice din RSR”.

În beletristică şi-a încercat talentul scriind drama istorică Neînfricatul dac. Rămasă în manuscris, ea a fost publicată în anul 1997 cu

28 Scrisoarea din 17 martie 1964 a lui Miron Constantinescu către Eduard I. Găvănescu. Scrisoarea, datorită urmaşilor, se află în posesia noastră, cărora le mulţumim şi pe această cale. 29 Scrisoare – concept din 6 martie 1973 – a lui Ed.I. Găvănescu către Episcopia Aradului. (Se află în posesia noastră). 30 A apărut la Bucureşti între 16 februarie 1941 şi 14 ianuarie 1946.

sprijinul Universităţii de Vest „Vasile Goldiş”, în a cărei editură a apărut. I-a mai rămas în manuscris o altă scriere din domeniul dramaturgiei, Eminescu la Arad, şi câteva caiete de memorii, în care sunt prezentate evenimentele zilnice la care a fost prezent.

Ultimii ani ai vieţii S-a stins din viaţă la 17 februarie 1984,

fiind înmormântat în cimitirul „Eternitatea” din Arad. După cuvântul preotului, din partea colegilor şi al membrilor cercului „Ioan Russu Şirianu”, a vorbit profesorul Melente Nica.

Iată cum era caracterizat într-o fişă de inspecţie din 1940 de directorul Ascaniu Crişan de la Liceul „Moise Nicoară” pe Eduard I. Găvănescu: „Profesor cu o temeinică pregătire ştiinţifică şi cu deosebite aptitudini pedagogice. Lecţiile metodice totdeauna realizate, cu repectarea programei analitice individuale întocmite cu grije la începutul anului şcolar. Pune un deosebit pond pe latura educativă a materiei ce predă. Conferenţiar iscusit, atât la serbările şcolare, cât şi la manifestările pentru marele public. Un harnic cercetător în domeniul istoriei, mai ales cu privire la trecutul Aradului, tipărind o serie de lucrări, apreciate de specialişti”.

Profesorul Eduard Găvănescu a lăsat în urma sa amintirea unei personalităţi care şi-a adus din plin contribuţia la cunoaşterea istoriei ţinuturilor arădene şi a unui profesor dintre cei mai iubiţi de elevi care se mândresc cu faptul că le-a fost profesor, care, după cum mărturisea academicianul Ştefan Augustin Doinaş, a fost „fără îndoială dascălul cel mai complet pe care l-am avut în liceu”31.

31 Eduard Găvănescu, Neînfricatul dac, Arad, 1997, Ediţie îngrijită de Aurel Ardelean, Alice Găvănescu, Alexandru Roz, pp. 2-4, 114.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

ÎN AMINTIRILE PRINŢESEI MARIA CANTACUZINO-ENESCU drd. Elena-Claudia Anca

profesor la Colegiul „Ion Mincu”, Deva

Maria Cantacuzino-Enescu a fost una

dintre marile doamne ale începutului de secol XX, fiind una dintre cele mai frumoase şi mai curtate femei din înalta societate românească. Părinţii ei, Dimitrie Rosetti Tescani şi Alice - născută Jora, făceau parte din vechea nobilime a Moldovei. Prin căsătoria cu Mihai Cantacuzino, Maruca dobândeşte titlul de prinţesă, devenind nora unuia dintre cei mai bogaţi oameni din România acelei vremi (prinţul Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis „Nababul”). Autoarea volumului Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave se înscrie în galeria marilor doamne din aristocraţia românească redescoperite în zilele noastre graţie publicării recente a operei lor memorialistice, alături de Regina Maria (Note zilnice, Povestea vieţii mele), Yvonne Blondel (Jurnal de război 1916-1917), Martha Bibescu (Jurnal berlinez, Jurnal 1915), Arabella Yarka (De pe o zi pe alta. Carnet intim 1913-1918). Memoriile Mariei Cantacuzino-Enescu au fost redactate în limba franceză în anii 1950 (nu este precizată o cronologie exactă, dar

putem deduce că este vorba depre anul 19561). Se ştia despre existenţa acestor amin-tiri, care au servit ca sursă de documentare pentru filozoful Mircea Vulcănescu în redactarea cărţii despre Nae Ionescu 2, însă nu se ştia dacă manuscrisul se mai păstrează. Memoriile au fost redescoperite de către profesorul Mircea Popa3 în fondul documentar Miron Grindea de la King’s College din Londra. Manuscrisul dactilografiat, care număra 846 de pagini, intitulat Souvenirs d’une Princesse Moldave, a fost tradus în limba română de către Elena Bulai şi publicat în 2000 în ediţie bilingvă (franceză şi română), sub îngrijirea lui C. Th. Ciobanu. Memorialistica Mariei Cantacuzino-Enescu nu se încadrează într-o definiţie canonică a genului, cuprinzând un amestec între diversele specii ale biograficului: memorii, autobiografie, autoficţiune, jurnal intim. Putem distinge mai multe niveluri ale scriiturii: junalul intim, din care memorialista transcrie adesea pasaje, cărora le adaugă comentarii şi amintiri mai recente, redactând o primă versiune a memoriilor în anii de după al doilea război mondial. Versiune finală a memoriilor datează cel mai probabil din anul 1956. Originalitatea scrisului Mariei Cantacu-zino-Enescu constă în maniera de organizare a discursului narativ (fără a respecta o ordine cronologică sau evenimenţială, cu reveniri succesive între prezent şi trecut), în selectarea momentelor reprezentative ale vieţii sale, în comentariile pe care le suprapune peste

1 Memorialista face de două ori referire la vârsta omului politic Iuliu Maniu în momentul când transcrie versiunea finală a memoriilor – 83 de ani; ea nu ştia însă că Iuliu Maniu murise în 1953 în închisoarea de la Sighet. 2 Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut. 3 Mircea Popa a semnalat existenţa manuscrisului în articolul George Enescu în memoriile Marucăi Cantacuzino, publicat în revista „Luceafărul”, nr. 12/1998, p. 12.

PERSPECTIVE ISTORICE

fragmentele de jurnal, în arta portretelor şi a descrierilor.

Autoarea realizează o amplă autobiografie, folosind însemnările din jurnalul său, din care citează pasaje semnificative, pe care mai apoi le comentează. Temporalitatea este discontinuă, iar acolo unde sunt prezente, fragmentele diaristice vin să ilustreze evocările. Deşi declara că nu a dorit „să pozeze în scriitoare”, autoarea dovedeşte talent narativ în conturarea unei atmosfere şi creionarea unor portrete, imprimând un stil unic scrisului său, caracterizat de către Dan C. Mihăilescu drept un fel de îmbinare între „forţa egocentric-pasională ce irigă tiparul reflexiv la Jeni Acterian, cu seninătatea princiară şi nobila stăpânire de sine din paginile lui Alice Voinescu, ori frenezia, fanteziile şi capriciile Cellei Delavrancea (din corespon-denţă) cu buna cenzură de salon regal a Zoei Camărăşescu.”4

Referindu-se la particularitatea stilului Mariei Cantacuzino-Enescu, Costi Rogozanu observa "cochetăria extraordinară a discursului său memorialistic” şi „regulile aristocratice ale expunerii”, „un soi de omniscienţă memo-rialistică, arhaică şi fermecătoare în acelaşi timp”. „Această omniscienţă este însoţită de o "interiorizare"-plafon, extrem de convenţională: izbucniri lirice, meditaţii filosofice de pension, toate întinzându-se pe foarte multe pagini şi camuflând, de multe ori, duritatea poveştilor în sine. Efectul este extraordinar: o viaţă tumultuoasă relatată lin, echilibrată perfect, transformată în destin.”5

Amintirile au o dublă dedicaţie: lui George Enescu („cel care, de mai bine de o jumătate de secol, oferă Omenirii comorile inepuizabile ale geniului şi ale sufletului său”) şi lui Constantin Cantacuzino („cel care a purtat trăsnetul în focul bătăliilor, întru salvarea ţării sale”)6.

4 Dan C. Mihăilescu, Maruca de sărbători, în „Idei în dialog”, nr. 1, ianuarie 2007. 5 C. Rogozanu, Poveştile Marucăi, în “România literară”, numărul 10, 2002. 6 Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, text francez stabilit, traducere şi

Volumul cuprinde patru părţi, având ca teme copilăria, căsătoria, Primul Război Mondial şi relaţia cu compozitorul George Enescu. Anii de război sunt descrişi prin transcrierea unor fragmente din jurnalului acelei perioade, fără respectarea ordinii cronologice, autoarea introducând portrete retrospective al unor personalităţi sau comentarii asupra evenimentelor prezentate. Izbucnirea Primului Război Mondial în Europa a surprins familia princiară în vacanţă în Normandia, ceea ce a condus la o întoarcere grăbită în ţară: „vestea mobilizării generale a căzut la Bois-de-Cise ca trăsnetul, semănând panică printre paşnicii locuitori şi modeştii vilegiaturişti din regiune.”7 La Paris, în aştep-tarea acordului de plecare în România, oraşul îi pare pustiu, sumbru, abandonat. În schimb, în România, care îşi declarase neutralitatea, perspectiva războiului părea încă îndepărtată. Din anul 1915 memorialista reţine mai ales seratele muzicale ale lui George Enescu la Sinaia în anturajul familiei regale. Veştile despre victoriile Aliaţilor întăreau poziţia filo-franceză a românilor şi prefigurau intrarea în război pentru îndeplinirea idealului de unitate naţională. Autoarea notează drama interioară a regelui Ferdinand, care trebuia să decidă intrarea României în război şi atitudinea hotărâtă a reginei Maria, care se comporta ca „un adevărat şef de stat”. „Vineri, 30 iulie, seara, Ferdinand cel drept se sacrifica pe altarul Idealului naţional; îşi renega ţara de origine şi neamul ca să intre în război alături de Franţa; mai patetic şi mai grandios în această hotărâre, cu cât modestia şi timiditatea lui ascundeau măreţia. Câţi dintre români, au realizat în acel moment, drama pe care o ascundea un astfel de gest pentru acest neamţ, un Hohenzollern, a cărui imagine va străluci în istoria noastră ca a unui Erou, a unui martir?”8 Declaraţia de război, înainte de a deveni oficială, a fost anunţată de către rege la

note de Elena Bulai, ediţie şi prefaţă de C. Th. Ciobanu, Oneşti, Editura Aristarc, 2000, p. 23. 7 Ibidem, p. 459. 8 Ibidem, p. 473.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

reşedinţa Canatacuzino de la Floreşti, unde Maruca invitase familia regală, dar şi artişti, oameni politici, demnitari. Toţi musafirii s-au întors a doua zi la Bucureşti pentru pregătirea importantului eveniment.

Primul contact cu realitatea războiului a fost resimţit la nivel auditiv, prin sunetul sirenelor care anunţau bombardamentele asupra capitalei. Sirenele, bubuiturile, exploziile au devenit parte a realităţii cotidiene, creând panică în rândul locuitorilor şi aducând importante pierderi de vieţi omeneşti.

În timpul războiului Maria îşi descoperă trăsături pe care nu le bănuia, spre exemplu pasiunea pentru politică, dar şi aptitudini practice, administrative, ca directoare de spital. Ea s-a implicat, ca şi alte doamne din înalta societate, în activitatea de îngrijire a răniţilor de pe front. A refuzat să lucreze în spitalul înfiinţat de către Regina Maria în Bucureşti, dar a preluat în schimb, conducerea pavilionului 1 din cadrul Spitalului militar, „cel mai nenorocit, cel mai plin de păduchi dintre toate spitalele noastre”, pe care l-a transformat în doar trei săptămâni „într-un sanatoriu lucind de curăţenie, cu sală de operaţie de unde nu lipsea nimic şi cu o echipă de chirurgi englezi ce opera zi şi noapte.”9

Autoarea are o atitudine critică la adresa proastei organizari din armată, administraţie şi spitale. Implicându-se în activitatea de îngrijire a răniţilor, constată situaţia deplorabilă a spitalelor, nepregătite să acorde asistenţă medicală în condiţii cel puţin decente:

„Bărbaţi în zdrenţe, bandajaţi cu pansamente murdare, cuiburi de păduchi şi de puroi – posturile de prim ajutor de pe front! mutilaţi, muribunzi ce umplu spitalele nepregătite, prost organizate, ca toate lucrurile la noi!”10

Maria se desprinde cu greu de spitalul în care lucra, amânând plecarea din Bucureşti până în momentul în care a reuşit să evacueze cea mai mare parte a răniţilor spre spitalele din Moldova. Retragerea populaţiei capitalei spre

9 Ibidem, p. 489. 10 Ibidem, p. 483.

Moldova este un episod tragi-comic, pe care autoarea îl descrie, punctând o serie de amănunte semnificative:

„Exod în masă, neînchipuită defilare de fugari, pe jos, călare şi în trăsură – ce cai şi ce trăsuri!... pe şoseaua între Bucureşti şi Buzău. Ca şi cum oraşul, lichefiat de frică se scurgea, se arunca unde vedea înaintea ochilor, împins de uraganul panicii, ridicând în urmă vârtejuri de praf care te orbeau şi-ţi transmiteau spaima acestei populaţii cuprinse de o nebunie colectivă.

Fug fără să ştie încotro, fără să-şi dea seama exact unde se duc, în maşină, în trăsură sau în căruţă cu boi; coloane de oameni revărsându-se până pe câmp, dincolo de şanţurile cu noroi.”11

La Iaşi, Maruca se află adesea în prezenţa familiei regale şi are chiar câteva iniţiative politice şi diplomatice menite să influenţeze opinia suveranului, nu toate încununate de succes. Activitatea de îngrijire a răniţilor este continuată prin înfiinţarea unui spital având faima de „cel mai bine întreţinut”, însă către sfârşitul războiului directoarea de spital simte lipsa de entuziasm într-un spital „lipsit de iluzii”, în care până şi englezii par să se fi molipsit de spiritul „lasă-mă să te las” specific oriental. Tragismul războiului este accentuat de numărul mare al morţilor care sunt „atât de numeroşi că nu mai ajungi nici să-i îngropi ca pe nişte oameni şi sunt aruncaţi cu duzinile, la grămadă, într-o groapă, săpată în grabă, în afara oraşului, fără serviciu religios cel mai adesea, grăbiţi cum sunt toţi să scape de ei.”12

Semnarea păcii dintre România şi Germania a stârnit consternare în rândul celor care nu acceptau un compromis, printre care se număra şi autoarea: „deşi nu plâng niciodată, am izbucnit în hohote de plâns”.13 A urmat plecarea membrilor misiunilor străine, care a întărit dezamăgirea celor care sperau încă într-o răsturnare de situaţie. Seara de adio, în onoarea generalului Berthelot, la care a

11 Ibidem, p. 493. 12 Ibidem, p. 623. 13 Ibidem, p. 609.

PERSPECTIVE ISTORICE

participat şi familia regală, a fost organizată de către Maria la vila sa din Copou. Perioada guvernării pro-germane sub conducerea lui Alexandru Marghiloman este amintită doar în treacăt, la fel ca şi întoarcerea triumfală în Bucureşti şi încoronarea de la Alba Iulia. În perioada în care îşi transcrie versiunea finală a memoriilor, autoarea face o paralelă interesantă între cele două războaie mondiale. Ea se întreabă în legătură cu mobilurile care au declanşat conflagraţiile, subliniind printr-o serie de interogaţii retorice destabilizarea, lipsa de repere cauzate de război: „Dar relativ inofensive şi blânde zepelinele şi Taubele din 1916, dacă le comparăm cu maşinăriile morţii şi ale distrugerii care vor acţiona cu 25 de ani mai târziu. Progres al civilizaţiei!... Un înalt ideal naţional domnea atunci, totuşi, la noi ca şi în

Franţa. În timp ce războiul care va urma nu va avea ca punct de plecare decât megalomania unui nebun şi lăcomia câtorva capitalişti slujitori ai viţelului de aur şi ca punct final întoarcerea omenirii la barbarie.

De acum înainte, ce Dumnezeu să adori? În cine, în ce să crezi? În ce biserică să te rogi? N-au slujit toate, pe rând, mulţumind pentru triumful crimelor de tot felul? Al vandalismului, al distrugerii masive? De la care preot să ceri iertarea păcatelor, când îţi va veni ceasul? Pe cine să iubeşti? Cui să te dărui? Să aduci copii pe lume? pentru ca mâine, poimâine... Şi totuşi, ne vom ruga, vom crede şi ne vom dărui în continuare...”

Amintirile Mariei Cantacuzino-Enescu din anii de război surprind o lume complexă, fiind mărturie a unui destin individual şi a unei epoci, iar inteligenţa, cultura şi sensibilitatea autoarei se fac simţite pe parcursul evocării.

CONFERIREA ORDINULUI NAŢIONAL COROANA ROMÂNIEI UNOR CETĂŢENI STRĂINI (1919-1940)

prof. Viorel Ciobanu Colegiul Naţional “Decebal” Deva

După cum era stipulat în toate legile şi

regulamentele de înfiinţare, organizare sau reorganizare ale Ordinelor Naţionale Române1, unele dintre aceste distincţii puteau fi acordate şi cetăţenilor străini care s-au distins într-un fel sau altul în slujba statului român sau ocupau funcţii importante în conducerea sau reprezentarea statului lor. În cele ce urmează ne vom opri asupra conferirii distincţiei Coroana României unor cetăţeni ai altor state.

În 1919, ministrul Apărării Naţionale, generalul Văitoianu, solicita decernarea de distincţii unor ofiţeri superiori din armata franceză, care s-au remarcat în bătăliile anilor 1916-19182. Se crea o frumoasă tradiţie în sensul comemorării eroilor dar şi omagierii veteranilor de război recunoscându-se, de asemenea, pentru a câta oară, contribuţia

1 Monitorul Oficial, partea I, nr. 41/26 mai/7 iunie 1881, p. 1307-1308. 1 Ibidem. 2 A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 68/1919, f. 58.

armatei franceze la victoria Antantei, în Primul Război Mondial. În raportul de solicitare a acordării acestor distincţii se făceau aprecieri asupra evenimentelor militare din anii primului război mondial, raportul ca atare constituindu-se într-un veritabil izvor istoric3.

Conferirea de însemne onorifice unor militari din alte armate era o practică des întâlnită. Ocaziile erau numeroase: se acordau distincţii unor ataşaţi militari străini, chiar staţionaţi în alte state, cum este cazul generalului de divizie Charles Antoine Charpy, şeful Misiunii Militare Franceze în Polonia4 sau al ofiţerilor italieni de marină, menţionând aici decernarea ordinului Mihai Viteazul Clasa I Mareşalului Pietro Badoglio, Şeful Statului Major al armatei italiene la Roma5.

O oportunitate era şi vizita unei delegaţii militare române într-o altă ţară şi,

3 Ibidem, f. 58, 59, 96, 98. 4 Ibidem, dosar nr. 47/1926, f. 134. 5 Ibidem, f. 134.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

dacă primirea era una deosebit de cordială, urmau solicitări ale ofiţerilor români către forurile competente pentru acordarea de distincţii gazdelor6. Un bun prilej pentru confe-rirea de distincţii onorifice era şi acela al comemorării a 10 ani de la intrarea armatei americane în primul război mondial, ocazie cu care însărcinatul cu afaceri la Washington solicita întocmirea cuvenitelor decrete şi brevete7. Peste foarte puţin timp erau decoraţi marinari din Marina Franceză, prezenţi pe nave în apele teritoriale ale României8.

Erau numeroase şi decoraţiile conferite

reprezentanţilor sau membrilor Casei de Hohenzollern9. Nu erau uitaţi nici cei care ne erau alături în Mica Înţelegere, mă refer aici la ofiţeri ai armatelor cehoslovacă şi iugoslavă10. Lor li se alăturau ofiţeri ai armatei poloneze, membri ai Misiunii Militare Poloneze la

6 A.N.I.C., fond Speciale, 1935-1939, 51-105, No. 54, litera B, Anul 1925, Seria VI. Argumente pentru decorarea unor oficialităţi greceşti şi poloneze, în anii 1925 şi 1928, datorită curtoaziei, ca reciprocitate, ş.a. 7 Fond Casa Regală, dosar nr. 47/1926, f. 210-216. 8 Ibidem, f. 298; Ibidem, dosar nr. 189/1932, vol. II, f. 102. 9 Ibidem, Dosar nr. 47/1926, f. 52; Ibidem, dosar nr. 189/1932, vol. II, f. 116; Ibidem, dosar nr. 174/1933, f. 210-211. 10 Ibidem, dosar nr. 164/1931, vol. I, f. 42; Ibidem, dosar nr. 153/1934, f. 147; Ibidem, dosar nr. 213/1938, f. 284; Ibidem, dosar nr. 213/1938, f. 299.

Bucureşti, decoraţi la 6 iunie 193211. Aproape concomitent şi-au făcut apariţia în danele maritime navele de luptă franceze: personalului Misiunii Militare Franceze de pe crucişătorul Jeanne d'Arc fiindu-i conferite diverse distincţii12. Dar nici legăturile cu marina americană nu erau ignorate, dovadă stă decorarea cpt. Davis, adjutantul gen. MacArthur al Armatei Americane13.

Un foarte interesant document referitor la acordarea unor decoraţii româneşti este cel privitor la două persoane care au intrat în legătură cu Legaţia României din Bruxelles şi au spus că au adus servicii regelui Carol al II-lea cu ocazia unei aterizări forţate la Bockryak; drept urmare, au cerut o insignă onorifică14. Oare la ce aterizare forţată se făcea referire? Era cumva vorba despre o încercare eşuată a fostului principe moştenitor Carol de a reveni în ţară sau chiar de problemele întâmpinate odată cu zborul din Occident spre Bucureşti în iunie 1930?

Vizitele în străinătate ale diverşilor membri ai familiei regale române sau vizita delegaţiei Comisiei Europene a Dunării la Sulina în anul 193215 sunt tot atâtea opor-tunităţi de conferire de însemne onorifice; pentru serviciul regina Maria, în timpul şederii la Modling16, apoi cu ocazia vizitei reginei Maria în Maroc în anul 193317.

Apoi la Constanţa făcea escală vasul italian Cisterna MAYA, personalul său fiind ţinta curtoaziei româneşti18, iar în mai 1934 era omagiat lt-colonelul Genzo Yanagita, ataşat militar al Japoniei19. Cele mai urgente măsuri se cereau luate însă în relaţiile cu Germania; urgenţa acestor demersuri este ilustrată şi de graba cu care erau solicitate însemne ale ordinului Coroana României de

11 Ibidem, dosar nr. 189/1932, vol. I , f. 203, 204. 12 Ibidem, f. 206. 13 Ibidem, vol. II, f. 60. 14 Ibidem, dosar nr. 164/1931, vol. I, f. 382. 15 Ibidem, dosar nr. 189/1932, vol. I, f. 191, 192. 16 Ibidem, dosar nr. 153/1934, f 3. 17 Ibidem, f.13-14. 18 Ibidem, f. 25. 19 Ibidem, f. 38.

PERSPECTIVE ISTORICE

către Ambasada României la Berlin, în iunie 193420.

Erau continuate însă şi contactele cu aliaţii noştri tradiţionali, Franţa şi Marea Britanie, sau cu aliaţi fermi ai acestora cum erau belgienii21, sau cu state cu un permanent statut de neutralitate, de echidistanţă faţă de desfăşurările strategice sau diplomatice de pe continent ca în cazul Suediei 22 . Sau cazul Austriei, al cărei ministru la Bucureşti era decorat cu Coroana României Mare Cruce23. Cum s-ar spune, relaţii bune spre toate azimuturile. Imediat, la Ministerul Afacerilor Străine şi la Mareşalatul Curţii Regale au fost prezentate şi tabele cu persoanele germane decorate, pe care figurează şi Goering24.

Au urmat întrevederi ale regelui Carol al II-lea cu oficialităţi britanice, sau vizita fostului rege George al VI-lea la Bucureşti (!, n.n ), tot atâtea ocazii pentru noi conferiri de decoraţii25. Au fost decoraţi numeroşi cetăţeni britanici: William P. Mullarchy, maestru de echipaj al Torpilorului Sikh26, despre care Foreign Office spunea că a aprobat decorările27.

Conform uzanţelor diplomatice, cu ocazia rechemării în ţara de origine, ataşaţii diplomatici se prezentau la Palatul Regal, împrejurare în care primeau diverse însemne onorifice; este şi cazul ataşaţilor militari ai Estoniei sau Cehoslovaciei28.

Evident că toată această activitate necesita cantităţi importante de metal şi stofă sau catifea: metal preţios pentru insigne şi catifea pentru panglicile aferente. Prin urmare creştea şi cererea de noi însemne, solicitări 20 Ibidem, f. 57, 62, 69. 21 Ibidem, f. 66. 22 Ibidem, f. 73. 23 Ibidem, f. 123, 124, 126, 146. 24 Ibidem, f. 12, 18, 19-20. 25 Ibidem, dosar nr. 213/1938, f. 23-24, 28, 80. Ex. Sir Frank Bovaber K.T., Lord Mayor of London, Coroana României Mare Cruce; Alderman and Sheriff George Godfrey Warr, Sheriff of the City of London, Coroana României Mare Ofiţer; M. Sheriff Frederick Rowland). În documentul citat de noi apare o neconcordanţă stridentă în privinţa regelui George al VI-lea (se poate să fie vorba de fostul rege Eduard al VIII-lea), situaţie prezentă şi în cazul vizitei reginei Maria în S.U.A. 26 Ibidem, f. 80. 27 Ibidem, f. 81. 28 Ibidem, dosar nr. 180/1930, f. 70-71; Ibidem, dosar nr.

213/1938, f. 121.

adresate bijutierilor bucureşteni29. Interesant este faptul că dacă în primii ani ai perioadei interbelice, corespunzători domniei regelui Ferdinand I şi Regenţei, era un singur furnizor de astfel de produse, ulterior, mai ales după anul 1932, numărul furnizorilor, dar şi al valorii comenzilor, a sporit. Elocvent. Se confereau ordine româneşti unor cetăţeni străini, dar erau şi situaţii când acestea erau returnate, fie din cauza negăsirii beneficiarului la adresa indicată, fie din alte cauze al căror sens ne scapă30.

În contextul tumultuos al anului 1938, regele Carol al II-lea a decorat mai mulţi ofiţeri aviatori din Aeronautica franceză cu ordinul Coroana României31. Regele Carol al II-lea era conştient de valoarea acestei arme, el deţinând de altfel primatul mondial al instituirii unui asemenea distincţii; din păcate, nu a acordat aceeaşi importanţă şi fondului problemei, aviaţiei militare îndeosebi. Apoi, în chiar săptămâna Anshluss-ului România decora pe ataşatul militar al Japoniei la Bucureşti cu Coroana României Mare Ofiţer, gen. de div. Shigeru Sawada32, dar şi pe un alt japonez33.

Mai apăreau şi greşeli în acordarea distincţiilor: decoraţii acordate într-un grad pe care cel distins îl poseda deja34, sau menţi-

29 Ibidem, dosar nr. 213/1938, f. 14; Ibidem, f. 104. 30 Ibidem, f. 226. Liste des insignes des Ordres Roumains retournes a la Legation Royale de Roumanie a Prague.Etoile de Roumanie; Couronne Roumanie; Prague le 5 Avril 1938, SS. dr. Helversen. 31 Ibidem, f. 267. 32 Ibidem, dosar nr. 91/1940, partea I.f. 125; Ibidem, dosar nr. 213/1938, f. 333. Curriculum vitae al unui personaj propus pentru decorare cu un ordin românesc: Domnul General de Divizie Shigeru Sawada/ Ataşatul militar al Japoniei,/ Reşedinţa: Varşovia/ Ţările unde este acreditat: Polonia şi România/ Vechime în grad – 1 martie 1938/ Arma de origină – Artileria/ Data naşterii – 1887/ Căsătorit – Copii: Nobushioque – 22 ani/ Nobuakira – 14 ani/ Data prezentării la M. Stat. Major Român pentru a intra în funcţiunea de ataşat Militar 27 Februarie 1936/ Ordine şi medalii naţionale şi străine:– Soarele răsare clasa a V-a (Japoneză)/ 2 – Comoara Sfântă clasa a III a/ 3 – Uliul de aur clasa a V-a. 33 Ibidem, f. 47. 34 Ibidem, dosar nr. 189/1932, vol. I, f. 99; Ibidem, dosar nr. 91/1940, partea I, f. 125. Notă din 22 Febr. 1940, Ataşatul militar al Japoniei la Bucureşti, lt.-col. KITANO HYOZO şi ataşat naval la Istanbul, acreditat în România, Comandor MAKOTO ISHIKAWA, fiind rechemaţi, au fost primiţi în audienţă de plecare la M.S. Regele şi li s'au

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

onarea unui bărbat în loc de o femeie ca destinatar al distincţiei (evident că cele mai numeroase medalii, cvasitotalitatea lor, erau conferite bărbaţilor.

Şi dacă pe câmpul de luptă am fost alături de aliaţii noştri din Antanta, şi bucuria victoriei trebuia să ne găsească la fel, am sărbătorit deci împreună. La festivităţile prilejuite de încoronarea regelui Ferdinand şi reginei Maria la Alba Iulia la 15 octombrie 1922, au fost invitaţi şi au participat reprezentanţi a numeroase state, cel mai important conviv fiind generalul francez Berthelot, care a stat de-a dreapta regelui35.

Din păcate, starea de sănătate a suveranului român s-a deteriorat mult în anii următori, iar principele Carol se afla în străinătate cu amanta sa Elena Lupescu, declinând cererea de îndeplinire a prerogativelor sale de moştenitor. Problemele de sănătate ale regelui Ferdinand transpar şi din conferirea de distincţii onorifice unor somităţi din domeniul medical: în octombrie 1926 se solicita emiterea decretelor şi brevetelor şi conferirea insignelor pe care regele Ferdinand I le acordase cu ocazia ultimei sale vizite în străinătate. În lista respectivă sunt înscrise şi numele unor medici, precum Chernaux, Doctor în medicină la Vichy36.

Constatăm aşadar că vizitele regelui Ferdinand în străinătate aveau, mai ales în ultima parte a vieţii sale, şi un rost medical, găsirea celor mai buni specialişti europeni în medicină. Apoi au fost decoraţi medici francezi (dr. Raoul Bensaude, medic al Spitalului St. Antoinne din Paris37), membri ai Academiei Franceze de Medicină (profesor dr. Henri Hartmann38), medici români (dr. E. Romalo,

acordat următoarele distincţiuni: Lt.-col. KITANO HYOZO, Coroana României Comandor. Comandor MAKOTO ISHIKAWA, Steaua României Comandor/ Ca ataşat naval ajutor cu reşedinţa la Bucureşti, a funcţionat lt.cdor. JITSUJI GOTO, care deasemenea a fost rechemat şi urmează a părăsi ţara, la 25 Febr. 1940 odată cu ceilalţi. Lt.cdor. GOTU nu posedă nici o decoraţiune românească. 35 Ibidem, dosar nr. 39/1922, f. 17-92. 36 Ibidem, dosar nr. 47/1926, f. 111. 37 Ibidem, f. 152. 38 Ibidem, f. 159; Ibidem, dosar nr. 213/1938, f. 85.

Medicul Curţii Regale, medic dr. Nanu-Muscel, dr. A. Theohari, de la Facultatea de medicină din Bucureşti, dr. I. Mamulea, dr. Gh. Severeanu 39 ). Sunt cei care au căutat să găsească o rezolvare fericită bolii regelui României.

O altă categorie de persoane care au beneficiat de aprecierea forurilor condu-cătoare de la Bucureşti o constituie oamenii de cultură, indiferent de aria artistică sau de cunoaştere căreia îi aparţineau. Pentru decorarea unor profesori de la universitatea din Lille în anul 1928 s-a elaborat un document argumentativ extrem de interesant în raport cu promovarea intereselor româneşti în spaţiul francez, autorităţile de acolo dorind înfiinţarea unei catedre de limba română la această universitate40.

Erau apoi nominalizaţi numeroşi oameni de cultură străini propuşi spre decorare în tabelele din martie şi mai 193241. Se vădea faptul că regele Carol al II-lea era nu doar protectorul artelor şi culturii din România ci îşi întindea acest patronaj şi în afara graniţelor, continua acţiunile fostului suveran Ferdinand. Oare utiliza această conferire de decoraţii ca pe o armă diplomatică, în sensul creării unor prietenii trainice cu exteriorul, prin atragerea unor vectori de informare şi de formare a opiniei publice? Foarte probabil. Era un semn al felului în care poţi face propagandă pentru ţara ta.

Interesant este şi faptul că în lista celor decoraţi se găsea şi o femeie. Este vorba de domnişoara I. Nevejan, Secretară a Asociaţiei Internaţionale pentru protecţia copilului, decorată cu ordinul Coroana României în grad de Comandor, un grad relativ înalt pentru acest ordin42. Prin urmare încă o latură a activităţii

39 Ibidem, dosar nr. 47/1926, fila 372. 40 A.N.I.C., fond Speciale, Dosar nr. 34, litera C, nr. 84, 13 XII 1928. Argument pentru decorarea unor profesori de la Universitatea din Lille. 41 Fond Casa Regală, dosar nr. 189/1932, vol. I, f. 99. 1. D. Dobroslav Orel, Rectorul Universităţii Comenius din Bratislava, 2. D-l Dr. Vaclav Chaloupecky, Profesor de Istoria Cehoslovaciei, J. Mallens; Directorul Fundaţiei Universitare din Bruxelles, I. Nevejan, Secretar a Asociaţiei Internaţionale pentru Protecţia Copilului. 42 Ibidem, f. 100.

PERSPECTIVE ISTORICE

desfăşurate în epocă ni se dezvăluie prin această decorare. Cine ar fi gândit că în acea epocă un domeniu precum protecţia copilului să fie prezent în România, în condiţiile în care muncitorii români au dobândit drepturi socio-profesionale, sindicale destul de târziu? Şi totuşi existau şi astfel de preocupări, în deceniul al IV-lea al secolului XX avea să se înfiinţeze chiar un minister al muncii şi ocrotirii sociale.

Peste puţin timp, era decorat un personaj care introdusese în România ceea ce s-ar numi tehnologie de vârf pentru acea epocă, Nicolae Ivanovici, reprezentantul maşinilor de scris Renington din Bruel 43 . Această practică a suveranului nu era una nouă, şi nu va fi nici una singulară. Regele Carol al II-lea acordase şi alte distincţii onorifice unor inventatori români care se remarcaseră în anumite domenii ale tehnicii. Primeau distincţii ale statului român în acelaşi an 1932 şi alţi oameni de litere, artişti, librari: R. Lisbonne, administrator delegat al Librăriei F. Alcan Paris, Bosse Charles, librar 44 , Marchetti Alberto – arhitect constructor, Carlo Rosetti, C. Canin-Laporte, arhitecţi 45 sau oameni de ştiinţă: prof. dr. Heinrich Neumann, din Viena, M.V. Deznumanz, Secrétaire de la Societé de Géographie, iar în 1938 I.D. Nowe Henri, Conservatorul Arhivelor Muzeelor Arheologice şi al Monumentelor Istorice al oraşului Gand46.

Categoria ziariştilor era una foarte interesantă pentru oficialităţi. Acest lucru transpare cu claritate din justificările făcute de reprezentanţii noştri la Washington, pentru decernarea unor distincţii către diverşi jurnalişti. Sunt decoraţi jurnalişti din diverse ţări şi medii: în 1925, proprio motu G. Bongescu, corespondentul ziarului The Times la Bucureşti 47 , cotidianul londonez fiind unul foarte influent; în 1932 contele Adam Romar,

43 Ibidem, vol. II, f. 56. 44 Ibidem, dosar nr. 153/1934, f. 133, 134. 45 Ibidem, dosar nr. 164/1931, vol. I, f. 4, 6, 53; Ibidem, dosar nr. 189/1932, vol. II, f. 101. 46 Ibidem, dosar nr. 213/1938, f. 317; Ibidem, dosar nr. 189/1932, vol. II, f. 109. 47 Ibidem, dosar nr. 47/1926, f. 87.

şeful delegaţiei ziariştilor polonezi48, redactor politic al ziarului conservator Dzien Polski; în 1934 Ebstein Jacques, director administrator al ziarului L'ordre49.

Nu fuseseră ignorate nici cele sfinte. Astfel sosea la Bucureşti scrisoarea de mulţumire a Î.P.S.S. Patriarhul Vasile al Constantinopolului, pentru decoraţia acordată la 21 februarie 192750. Poate – nu avem nici un indiciu în acest sens – această strângere a raporturilor cu Creştinătatea Ortodoxă era influenţată de boala regelui Ferdinand, tot mai galopantă, dar şi de iminenta semnare a Concordatului cu Biserica Romei în 1927. Cert este că principala grijă personală (la care se adăugau incertitudinile determinate de atitudinea principelui Carol în privinţa viitorului României şi al dinastiei, ca mare şi chinuitoare problemă politică) care apăsa asupra suveranului era boala sa, dovadă fiind şi noile decoraţii acordate unor medici români, cu o lună înaintea decesului său.

La o distanţă de circa 10 ani, avem un alt document care ne arată modul în care se confereau aceste distincţii dar şi rostul decernării lor; se spunea chiar, în cazul decorării unor înalte feţe bisericeşti răsăritene, că „în lumea ortodoxă acest lucru ar avea un frumos răsunet. Ei ţin sărbătorile după stilul vechi, deci le-ar sosi la timp amândurora”51 (la Ierusalim şi Constantinopol, n.n).

Relaţii bune se aveau în vedere şi cu celălalt pol al creştinătăţii – Roma. În anul 1938 se solicita de către ambasada regală a României pe lângă Sfântul Scaun decernarea unei decoraţii contelui Gino Ghazzi, care a fost delegat pe lângă Misiunea specială română la serbările încoronării papei Pius al XII-lea 52 . Urma apoi justificarea conferirii acestei distincţii: „Gino Ghezzi, Camerier secretar de spadă şi capă al Suveranului Pontif, Mare Ofiţer al ordinului Sf. Grigorie şi Mare Ofiţer al

48 Ibidem, dosar nr. 153/1934, f. 134; Ibidem, dosar nr. 164/1931, vol. I, f. 217. 49 Ibidem, f. 134. 50 Ibidem, dosar nr. 47/1926, f. 307. 51 Ibidem, dosar nr. 157/1936, f. 263. 52 Ibidem, dosar nr. 213/1938, f. 11.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Ordinului Sf. Sepulcru, pentru serviciile aduse ţării şi suveranului”53.

Peste doi ani, o altă distincţie a fost conferită personalului din anturajul pontifului de la Roma54. Era de asemenea sprijinită şi biserica ortodoxă sau aşezămintele monahale din spaţiul central-vestic al Europei, cum este cazul unui călugăr de la o mănăstire din Elveţia.

Reprezentanţii mediului de afaceri au fost copleşiţi cu onoruri mai ales după anul 1930. Poate fi o legătură între spiritul întreprinzător al noului rege şi această puzderie de decorări. Pentru reprezentanţii mediului de afaceri străini sau pentru angajaţii lor din România au fost conferite un număr relativ mic de ordine Coroana României. Iată câteva dintre ele: la 18 iulie 1930, M. George Mannett, inginer al The Gramophone Co. Ltd. (His Master's Voice)55, la 29 octombrie 1932, A. Hess-Delilez, administrator Director General de la Societé Générale d'Assurances (Credit funciar din Bruxelles)56, la 6 iunie 1938, John J. Parsons, Subdirector general al Societăţii Anonime Române de Telefoane57, la 7 aprilie 1938 lui Emmanuel J. Tsouderos, Guvernatorul Băncii Greciei.

În 31 ianuarie 1938 sosea de la Paris o solicitare justificată de acordare a unei decoraţii unui bun prieten al României, Louis Gargantiel, director la Grand Hotel58. Într-o săptămână acesta a şi primit distincţia cuvenită, graţie şi serviciilor remarcabile aduse ţării noastre59.

Încheiem lista cetăţenilor străini, din rândurile afaceriştilor, decoraţi cu Coroana României cu Dr. William Falles, directorul fundaţiei Rockefeller, act datat 18 iunie 193260. Un semn că regele Carol al II-lea aprecia succesul în afaceri şi, în continuarea şi pe baza acestuia, acţiunile filantropice. Dar oare în ce 53 Ibidem. 54 Ibidem, dosar nr. 91/1940, partea a II a, f. 1. 55 Ibidem, dosar nr. 180/1930, f. 236; Ibidem, dosar nr. 213/1938, f. 261. 56 Ibidem, dosar nr. 189/1932, vol. II, f. 83. 57 Ibidem, dosar nr. 213/1938, f. 308, 309. 58 Ibidem, f. 418. 59 Ibidem, f. 419. 60 Ibidem, dosar nr. 189/1932, vol. I, f. 224.

măsură le-a şi urmat? Întrebarea este justificată, având în vedere că pentru restaurarea mormântului voievodului Ştefan cel Mare aloca o sumă destul de mică61 în raport cu cea alocată, de exemplu, de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor unei crescătorii de fazani62.

Membri ai familiei domnitoare au efectuat în anii interbelici numeroase vizite în străinătate63. În contextul contactelor cu diver-se personalităţi, atât în cadrul vizitelor externe cât şi al primirilor în România, au fost conferite o serie de distincţii onorifice româneşti. Se cultivau relaţii de bună colaborare cu personalităţi diverse: fie că era vorba de un agent consular al Italiei la Biarritz 64 (un argument în plus pentru decorarea fiind faptul că era propus şi pentru Legiunea de Onoare) fie de medaliere a unor personalitati din domeniul universitar, cultural (Ferdinand I acorda în 1926 distincţii unor profesori universitari din Paris).

Dar nu numai reprezentanţii ştiinţelor, presei sau armatei se aflau în atenţia cercurilor conducătoare româneşti. În septembrie 1926 a ajuns la Bucureşti scrisoarea trimisă de Edsel Ford, fiul celebrului constructor american de automobile, care mulţumea suveranului pentru recompensarea sa cu Medalia Meritul Industrial şi Comercial65.

În scurt timp regina Maria efectua o vizită în SUA, fiind înconjurată cu foarte multă deferenţă şi fast de industriaşul american, dar şi de alţi magnaţi. Oare cum să interpretăm luxul cu totul şi cu totul ieşit din comun, larga apreciere pe care americanii au arătat-o reginei Maria? Era o expresie a uzanţelor diplomatice, a înclinării industriaşilor americani, ajunşi în vârful piramidei sociale pe baza meritului personal, în faţa nobleţei familiei domnitoare şi, de ce nu, a charismei reginei Maria?

În contextul vizitei reginei Maria în SUA, autorităţile române au decis să confere 61 Ibidem, dosar nr. 153, f. 458. 62 Ibidem, dosar nr. 141/1935, vol. III, f. 122. 63 Prinţul Nicolae de Hohenzollern, op. cit., p. 53. 64 Fond Casa Regală, dosar nr. 47/1926, f. 217, 269-271. 65 Ibidem, f. 125.

PERSPECTIVE ISTORICE

distincţii unor oficialităţi americane, atât cu ocazia împlinirii, în curând, a 10 ani de la implicarea SUA în Primul Război Mondial cât şi unora care au înconjurat-o cu foarte multă atenţie pe regină în călătoria sa peste Ocean66.

Ca urmare a telegramei ambasadorului român de la Washington, vor fi decorate numeroase personalităţi din varii domenii, cu diverse servicii aduse României, lista fiind însoţită de extrem de interesante argumente în favoarea decorării lor 67 . Totuşi, din lista iniţială, alături de Henry Ford, lipseau şi gen. Elbert G. Dalton, preşedintele United States Shipping Board, M.W. Aterbury, preşedintele celui mai mare sistem de căi ferate din America, Pennsylvania şi multe alte persoane foarte influente, Edsel Ford, C.E. Sorensen, Warren G. Eynon, toţi de la Uzinele Ford; Cromwell, mare filantrop şi legist, Butler Wright, ambasadorul SUA la Budapesta, Noyes, preşedintele foarte influent al Associated Press, Mayer, ziarist foarte influent care „poate face mult bine dar şi mult rău”`68.

Era perioada în care România căuta să îi fie consacrată internaţional justeţea Marii Uniri din 1918, Congresul SUA încă nu ratificase tratatele sistemului Versailles, România căutând prin toate mijloacele să obţină simpatia influenţilor oameni de afaceri şi directori de gazete americane. (Peste câţiva ani, graţie poate şi acestor demersuri, acestei ofensive diplomatice conduse de regina Maria, americanii vor recunoaşte, indirect, actul de unire a Basarabiei cu România şi tratatul de la Paris din octombrie 1920).

În continuare, regina Maria a vizitat Canada, iar la Ministerul Afacerilor Străine a început munca identificării persoanelor care puteau şi trebuia să fie decorate, păstrându-se acelaşi şablon ca în cazul SUA (unde erau propuşi spre decorare şi guvernatorii statelor, primarii şi preşedinţii comitetelor de recepţie)69.

66 Ibidem, f. 269, 270, 271. 67 Ibidem. 68 Ibidem, f. 218. 69 Ibidem, f. 216.

Analiza registrelor de decorări întocmite pentru intervalul 1932-194070 relevă lucruri foarte interesante. Anii cu cele mai multe conferiri ale ordinului Coroana României în rang de Mare Cruce au fost, în ordine descrescătoare, 1937, 1939 şi 1932, iar pentru Mare Ofiţer anii 1937, 1938 şi 1935. Pe naţiuni, cele mai multe ordine în grad de Mare Cruce au fost conferite, în ordine descrescătoare: iugoslavilor, francezilor, cehoslovacilor, polonezilor, grecilor, englezilor, italienilor, germanilor şi bulgarilor.

Pentru conferirile în grad de Mare Ofiţer situaţia este asemănătoare, în sensul prezenţei aceloraşi state, dar clasamentul conferirilor suferă uşoare modificări: primii erau cehoslovacii urmaţi îndeaproape de francezi, iugoslavi, germani, bulgari, greci, polonezi şi italieni. În cazul celor medaliaţi în gradul de Comandor situaţia este asemănătoare, primele poziţii fiind deţinute de către iugoslavi, cehoslovaci, francezi, polonezi, germani, greci şi italieni. Englezii ocupă un modest loc 13, iar americanii locul 8. Având în vedere că perioada abordată este cuprinsă între 1932 şi 1940 şi că în 1938/1939 respectiv 1939 Cehoslovacia şi Polonia au încetat să mai existe, putem considera că, dacă lucrurile ar fi decurs firesc, cele mai multe medalii ar fi fost acordate cetăţenilor cehoslovaci, polonezii ocupând o poziţie mai avansată. Relaţiile cu Iugoslavia înregistrează, conform datelor, unele momente de răceală după asasinatul de la Marsilia din anul 1934.

De remarcat este şi atenţia în creştere a britanicilor şi americanilor pentru aceste locuri, având în vedere faptul că dacă nu ar fi existat contacte între cetăţenii străini şi autorităţile române aceste însemne onorifice nu ar fi fost conferite. Se constată strânsele relaţii cu aliaţii noştri tradiţionali dar şi, spre anul 1938, o intensificare a interesului german şi englez pentru relaţii cu ţara noastră. Observaţia făcută pentru Mare Cruce este valabilă şi în

70 A.N.I.C., fond Ordinul Coroana României, Registrul membrilor străini. Mari Cruci, f. 1-59; Mari Ofiţeri, f. 93-172; Comandori, f. 190 şi urm; Graficele relative la dinamica anuală şi la cetăţenia celor decoraţi cu ordinul Coroana României.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

cazul Mare Ofiţer şi anume intensificarea interesului german pentru relaţiile îndeosebi

economice cu România în preziua izbucnirii celui de-al II-lea Război Mondial.

ASPECTE DIN ACTIVITATEA INTERBELICĂ A AGRU CU PRIVIRE LA PROTECŢIA COPILULUI prof. Hirghiduşi Aurelia

Grup Şcolar „Retezat” Uricani

Perioada interbelică este plină de controverse în România ca şi în întreaga lume. Acestea fac parte dintr-o desfăşurare a evenimentelor care grăbeau o nouă conflagraţie mondială. În angrenajul european şi mondial, România nu poate face excepţie şi stările conflictuale interne pot fi remarcate la toate nivele de activitate. Nu scapă acestui aspect nici domeniul religios, unde împărţirea pe confesiuni a dus de foarte multe ori la păreri total diferite. Am putea spune azi că fiecare religie în parte a fost preocupată, dincolo de rolul transcendental pe care-l avea, de imaginea socială. În numele acestei imagini, pe lângă anumite acţiuni criticabile, se află implicarea pozitivă în viaţa societăţii. România avea nevoie atunci ca şi acum, pentru progresul ei, ca toate instituţiile religioase şi laice să contribuie prin acţiunile lor la progresul social. Instituţia bisericii se dovedeşte a fi progresivă tocmai prin implicarea ei socială.

Aspecte istorice ale AGRU în perioada interbelică

Asociaţia Generală a Românilor Uniţi (AGRU) s-a înfiinţat la 23 noiembrie, 1929 printr-un Congres de constituire care a avut loc la Blaj1. AGRU a funcţionat până în anul 1948, când a fost desfiinţată de regimul comunist. S-a reînfiinţat în anul 1990, încercând să reînnoade tradiţia interbelică. Înfiinţarea AGRU face parte într-un fel din opera de apostolat a Bisericii, după cum precizează părintele Aloisie Tăutu: “pentru a aduce omenirea iarăşi la Cristos (…) pentru a face să pătrundă spiritul creştin în toate fibrele şi manifestările vieţii omeneşti, publice şi particulare (…) pentru reîncreştinarea societăţii cu toate elementele şi cu toţi factorii

1 Viorica Lascu, Începuturile Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi, în http: //www.credinta-noastra.cnet.ro/2006/10/agru-scurt-istoric/

ei”2. Înfiinţarea AGRU a fost determinată şi de acţiunile Bisericii Ortodoxe pentru reducerea influenţei Bisericii Române Unite. Biserica Ortodoxă voia ca Biserica Română Unită să devină un cult minoritar, făcând propuneri în acest sens în Parlamentul României de atunci.

Primul preşedinte a fost ales Valeriu Pop,

un tânăr avocat din Bistriţa, preşedintele comitetului de iniţiativă, iar secretar general Augustin Popa, profesor la Academia teologică din Blaj (nu era preot). Membri marcanţi: prof. Iuliu Haţieganu, Nicolae Drăgan, Romul Boilă, Alexandru Borza.

Activitatea asociaţiei va fi deosebit de bogată. Au loc congresele generale, cum sunt următoarele: Blaj, Carei, Oradea, Sighet, Aiud, Lugoj, Satu Mare. Sunt implicaţi parohii din fiecare sat prin activitatea lor la nivelul comunităţii. Astfel de activităţi sunt: ridicarea de troiţe, organizarea de pelerinaje, sprijinul acordat persoanelor defavorizate, sprijinul acordat copiilor aflaţi în dificultate etc. De asemenea, s-au organizat conferinţe publice pe diverse subiecte religioase sau laice, editarea

2 Ibidem

PERSPECTIVE ISTORICE

de lucrări folositoare intelectualilor dar şi persoanelor mai puţin pregătite. Datorită extinderii activităţii AGRU în rândurile diferitelor categorii de populaţie, Biserica Ortodoxă a înfiinţat ca replică Frăţia Ortodoxă Română (FOR).

Sunt necesare aceste precizări pentru a înţelege ce s-a întâmplat în lunga tăcere din perioada 1948-1990. „Dintr-un “cult cu un milion şi jumătate de credincioşi”, Biserica Română Unită “devenise, din toamna anului 1948, „problema 132” pe agenda de lucru a Securităţii”3.

AGRU şi protecţia copilului Preocuparea acestei organizaţii pentru

protecţia copiilor din România reiese cel mai bine dintr-un document al cărui conţinut îl redau în întregime mai jos:

Schiţă despre organizarea serviciului de protecţie a copilului în cadrele FOR-ului şi ale

AGRU-lui4 Noţiunea protecţiei copilului şi câteva

consideraţiuni anexe. Natura lucrează cu o mare risipă de vieţi.

O mare natalitate compensează o mare mortalitate în împrejurările actuale. Civilizaţia aduce cu sine şi scăderea numărului naşterilor. O majorare a numărului naşterilor s-a dovedit imposibilă. Deci singurul mijloc de îndreptare vizează la micşorarea mortalităţii şi mai ales a mortalităţii infantile. Dacă reuşim să scădem mortalitatea infantilă în aceeaşi măsură în care scade natalitatea, echilibrul dinamic dintre numărul naşterilor şi numărul morţilor devine restabilit. Eficienţa naţională se sporeşte cu numărul locuitorilor.

Din aceste consideraţiuni, urmează ca protecţia copilului sa impună în afară de motive sentimentale şi de motive naţionale. Suma acestor motive raţionale, o exprimă cel mai reuşit, cuvântul creat de domnul Profesor Iuliu Moldovan (Biopolitică).

3 Al. Cistelecan, Catolicismul şi comunismul în România, Mesagerul Sfântului Anton, nr. 70, mai-iunie 2005) În http://agrunational.blogspot.com/2005/09/catolicismul-i- comunismul-n-romnia_08.html 4 Direcţia Generală a Arhivelor Statului Deva, Fondul Protopopiatului greco-catolic Lupeni, Dosarul nr. 5/1936, filele 9-11

Protecţia copilului înglobează o serie de activităţi diferite:

1. Sfaturi matrimoniale /Erheberatung/ prin care cu persuasiune vrem să împiedecăm căsătoriile din care cu mare probabilitate vor ieşi copii disgenici /în diferita ţări s-au legiferat metodele coercitive corespunzătoare.

2. Ocrotirea prenatală. Mama formează cu embrionul şi mai târziu şi cu sugaciul o unitate biologică. Deci, controlul periodic al mamei este în interesul mamei şi al copilului viitor.

3. Ocrotirea primei copilării. Controlul săptămânal al sugaciului şi în acest restimp educaţia igienică a mamei sunt de o importanţă covârşitoare. La noi mortalitatea infantilă - adică numărul relativ al copiilor morţi înaintea primului an al vieţii se urcă la 20%, număr extraordinar de mare faţă de ţările apusene. Dar tocmai numărul mare actual ne dă o uşoară posibilitate de a scădea mortalitatea prezentă la jumătate ori la o rată şi mai mică, urmând calea arătată de ţările susmenţionate.

4.Ocrotirea verstei preşcolare. 5. Ocrotirea epocii şcolare cade aproape

exclusiv in competinţa medicului şcolar. 6. Îndrumarea profesională. Ca aceasta

iese copilul din epoca copilăriei. Din capul locului trebuia combătută o

părere greşită pe contul protecţiei copilului. Unii pretind că măsurile protective ar avea rezultat contra-selectiv, adică prin protecţia copilului noi favorizăm supravieţuirea copiilor eredobolnavi şi rău dotaţi. Eroare. Mortalitetea infantili secera fără deosebire şi pe cel preţios precum şi pe cei degenerat. Selecţiunea naturală în acest caz păstrează copiii cu un sistem digestiv puternic. În epoca de piatră ar fi corespuns un astfel de criteriu. Azi avem un mai mare interes de un bun sistem nervos decât de o digestie incapabilă.

Pentru scăderea mortalităţii infantile trebuie să ocrotim în primul rând copilul sănătos ca să nu se îmbolnăvească şi să facem educaţia igienică a mamei, ca să ştie să-şi îngrijească copilul. Ocupându-se cu copilul

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

bolnav se ataşează de acesta, dar vine numai în planul al doilea.

Din aceste consideraţiuni urmează că combaterea mortalităţii infantile este mai mult o problemă socială decât o problemă medicală.

Organizarea acestui serviciu să fie în independenţă de serviciul sanitar. Medicul sanitar este supraîncărcat cu diferitele ocupaţii ale serviciului şi nu are timp să organizeze şi acest serviciu de puericultură. Medicul participă numai ca tehnician. În Italia protecţia copilului M. „Opera nazionale per la protezione della Madre e deli, infante” a pornit din aceste consideraţiuni şi a adus roade bune.

La noi cu structura noastră socială etnica, religioasă fi economică numai Bisericile por organiza acest serviciu. O documentare a acestei afirmaţiuni este de prisos. Experienţele mele sunt concludente.

II. Experienţe personale. Toate aceste consideraţiuni n-ar avea nici

o valoare practica, dacă ar fi pornit numai de silogisme sterile, dacă ar fi izvorât din lemnul uscat al mesei de scris

Din Ianuarie anului 1935, am început în două comune vecine, Rimetea şi Colţeşti munca mea, deocamdată cu titlu de experienţă. Prin conferinţe publice şi prin convorbiri particulare, am obţinut de la organizaţiile laice ale bisericilor respective, sprijinul material şi moral, necondiţionat necesar pentru această muncă.

Am avut nevoie de o cameră da ordinaţie bine încălzită, de o balanţă do cântărit copiii, de formularele necesare şi de întreaga înzestrare a unui astfel de local. Am avut nevoie şi de o surori de ocrotire benevole fiindcă orice salarizare a fost exclusă. Toate acestea mi-au fost puse la dispoziţia cu mare solicitudine. Încercarea mea de a interesa şi pe ţărance la munca altruistă a dat greş. Aici văd o dovadă ca clasele sociale sunt rezultatele unei selecţionări naturale. O parte însemnată a intelectualelor din comunele sus menţionate au dezvoltat o muncă foarte preţioasă. Surori benevole asistă la ambulanţă, săptămânală şi astfel îşi însuşesc, cu sfaturile repetat ascultate, o instrucţie de bază solidă.

Controlul alimentaţiei copilului şi al prescripţiunilor medicale numai aşa sa poate executa, dacă surorile sunt prezente la darea sfaturilor. Cunoştinţele lor ar fi rămas insuficiente, dacă m-aş mărgini numai la instrucţie practică. Printr-un curs teoretic complimentar am încercat să întregesc cunoştinţele lor. Orele au fost ţinute de două ori pe săptămână, 16 în timp de 2 luni. Au absolvat cursul cu succes 8 doamne şi domnişoare din aceste două comune. Programul a fost următorul: 1. O oră Noţiuni elementare de chimie alimentară; 2. O oră de Fiziologia alimentaţiei. Energetica fiziologică; 3. O oră Prepararea de babeur; 4. Ibidem; Babeurul şi celelalte alimente dietetice au fost pregătite in timpul cursului pe două maşini Primus; 5. O oră Prepararea laptelui albuminos Moll; 6. O oră Dezvoltarea normală a copilului. Alimentaţie naturală; 7. O oră lapte de migdale, după de zarzavaturi a lui Merry. Apa de orez. Fierturi făinoase; 8. O oră înţărcarea. Alimentaţia după înţărcare, alimentaţia artificială, turburări de digestie în prima copilărie; 9. O oră Igiena generală a copilului: îmbrăcăminte, băi etc.; 10. O oră Bolile infecţioase cele mai importanta ale etăţii infantile. Imunitatea activă şi pasivă. Vaccinările B.C.G. Reacţi lui Pirquet; 11. O oră Studiul familiei; 12. O oră Politica demografică; 13. O oră Legile eredităţii; 14. O oră Instalarea unei eredoteci./ Erbkartei; 15. O oră Rasele umane, Tipologia umană; 16. O oră Grupele sanguine. Rolul lor Juridic şi antropologic, cu determinări practice. Cert este că ordonaţia noastră de puericultura a fost frecventată foarte regulat. În amândouă satele îngrijirea copiilor s-a ameliorat cu mult şi in acesta 5 luni n-am avut nici un caz de deces dintre copiii cu vârsta sub un an.

III. Plan de organizaţie mal vastă.

PERSPECTIVE ISTORICE

A. Deocamdată am plănuit înfiinţarea organizaţiei pe teritoriul Ardealului şi numai în măsura posibilităţilor şi conform experienţelor favorabile s-ar putea generaliza pe toată ţara.

Organizaţie centrală conducătoare sau mai bine un conducător autoritar, este o condiţio esenţială. Numai cu proceduri uniforme ajungem la rezultate controlabile, condiţie necesară unui progres continuu.

După instrucţiunile şi normale centrului, trebuiesc organizate în fiecare judeţ subcentre judeţene, care din partea lor organizează serviciile comunale de puericultura. Surorile de ocrotire benevole fac după un curs necesar, serviciul lângă serviciile comunale de puericultură.

B. Trebuie să revin încă odată la scopul organizaţiei, care este:

Ocrotirea copilului sugaci sănătos şl educaţia igienică a mamei pentru reducerea mortalităţii infantile la minimum posibil. Prin combaterea mortalităţii infantile, vrem să ridicăm eficienţa naţională.

Tratamentul copiilor bolnavi vine numai în al doilea rând, ca o completare a activităţii principale. Măsurile eugenice trebuiesc să stea tot la serviciul ideii conducătoare.

Bucuros primim munca depusă din motive sentimentale, dacă ne ajută la scopul nostru.

Medicul ca atare nu are competinţă mai mare ca oricare altă personalitate în munca organizatoare.

Dar medicul trebuie să aducă aportul lui tehnic, deservind unul sau mai multe servicii comunale. Conducerea serviciului rămâne în mana organizaţiei centrale.

Personalul de conducere trebuie ales, indiferent de sexul lor, dintre oameni cu capacitate administrativă, însuşiri organizatoare, tactul corespunzător şi energie necesară.

C. Înainte de a începe munca pe teren tot personalul de conducere şi surorile de ocrotire benevole ar trebui se urmeze un curs la centrul organizaţiei. Un curs de 10 zile e suficient, considerând calităţile susmenţionate. Cursul poate să albă conţinutul celui dezvoltat in primăvara anului 1935 in comuna Rimetea.

Din consideraţiuni teoretice şi din experienţele făcute, cred că numai organizarea pe confesiuni, are dinamismul necesar aşa încât fără ajutoare bugetare ale Statului să se impună şi să dea roadele necesare.

Tot pe baza experienţelor personale cred că Bisericile creştine - din spiritul creştin - vor suplini în cazurile necesare.

Trebuie să evităm servicii duble, triple sau la o potentă şi mai mare. Înţeleg prin aceasta, că într-o comună cu mai multe confesiuni să funcţioneze numai un centru sub auspiciile confesiunii celei mai active. Celelalte confesiuni cor conlucra.

Munca aceasta altruistă depusă benevol, în interesul oamenilor de religii sau neam străin, va ajuta la o pacificare şi destindere a spiritelor agitate, in detrimentul Patriei comune.

Pe baza experienţelor mal sus menţionate, eu supun aceste gânduri organizaţiilor cu răspundere in Biserică, fiindcă - repet - numai prin oamenii bisericii se poate realiza practic această necesitate naţională urgentă. Cât priveşte pentru scriitorul acestor rânduri, el stă la dispoziţie cu modesta sa experienţa în acest domeniu autorităţilor bisericeşti, cari au cuvântul in chestiuni.

Am prezentat mai sus, prin documentul menţionat, implicarea socială deosebită a AGRU-lui care este concurentă cu cea a Bisericii Ortodoxe. Cu o astfel de activitate în interesul colectiv este greu de înţeles şi de acceptat tragedia prin care a trecut Biserica greco-catolică începând cu anul 1948.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

CONTRIBUŢII LA AVEREA LUI CAROL AL II-LEA

Prof. dr. Dumitrescu Doru

La 8 iunie, prinţul Carol al-II-lea ale

cărui planuri de instaurare a unui regim monarchic absolutist, în România erau cunoscute, era încoronat ca rege, după mai bine de 4 ani de exil. Trebuie subliniat faptul că viitorul rege a ştiut să aleagă bine momentul restauraţiei, pentru a obliga partidele politice să-i accepte autoritatea.” Lasă-mă să aleg eu momentul, îi mărturisea prinţul Carol lui Constatin Argetoianu, în iunie 1930. Lasă să se coacă lucrurile; trebuie să facem întâi dovada, că nu este altă cale de salvare căci leacul nu va fi, poate, pe placul tuturor.”1

În condiţiile creşterii forţei oligarhiei financiare, politica noului monarh a fost subordonată, printre altele, intereselor vârfurilor monopliste, care la rândul lor l-au cointeresat pe acesta şi pe camarila sa, în afacerile lor. Depăşindu-şi pe departe precedesorii acesta a utilizat pentru acu-mularea unei averi personale toate mijloacele pe care le-a avut la îndemână, de la comercializarea prerogativelor regale până la scoterea la mezat a bogăţiilor ţării şi însuşirea frauduloasă de bunuri.

Încă de la venirea sa în ţară, în iunie 1930, noul rege impunea, în plină criză

economic, o nouă listă civilă de 40 de milioane de lei anual, la care se adaugau dotaţiile fixate pentru membrii familiei regale: 20 de milioane lei anual, pentru regina Maria şi câte 7 milioane pentru principesa Elena, prinţul Nicoale şi pentru moştenitorul tronului prinţul Mihai. În total 81 de milioane de lei.2

Este de asemenea cunoscut faptul că în politica de sa înavuţire regele a fost ajutat de camarila regală care cuprindea: metresa regală Elena Lupescu, Puiu Dumitrescu, o perioadă secretar particular al regelui, Mihai Manoilescu, economist celebru, poate omul cu cea mai largă platformă politică din apropiaţii regelui, Felix Wieder, un plaboy cu aspect britanic, inteligent şi bogat, bancherul Aristide Blanck şi apropiatul său Nicolae Tabacovici, viitor şef al CFR-ului Nae Ionescu profesor univeristar şi directorul ziarului “Cuvântul”, Alexandru Mavrodi ”fost actor de mâna a doua la Teatrul Naţional din Iaşi”3. La aceştia ar trebui adaugaţi miliardarii vremii Nicoale Malaxa şi Max Auschnitt sau oamenii politici înregimentaţi cum ar fi Richard Franasovici, binecunoscut membru al PNL.

În goana sa de înavuţire regele Carol al II-lea a vizat, în primul rând, statul. Prin subvenţii, alocaţii bugetare pentru întreţinerea şi mărirea palatelor, scutiri de taxe şi impozite, prime valutare, regele s-a îmbogăţit necontenit.Un exemplu cocludent în constituie mărirea Palatului Regal, pentru care statul a expropriat şi unele clădiri care aparţineau regelui. Pentru aceasta el primea în schimb ferma Clinciu Spanţov, o parte din ferma de horticultură Băneasa, staţiunea de montă Băneasa, pepiniera Murfatlar, balta Iezerul-Mostiştea şi alte proprietăţi în valoare de 69.686.564 de lei.4

În ancheta care se făcea în noiembrie 1941 privind îmbogăţirea rapidă a monarhului pe seama statului, se descoperea că primarul Bucureştiului cedase, fără acte, regelui 100 de pogoane de pădure la Snagov5 şi că statul

PERSPECTIVE ISTORICE

fusese păgubit de importante sume de bani, prin scutiri de impozite şi taxe, la achiziţionarea de bunuri pentru şeful statului (automobile, iahtul “Luceafărul”, blănuri, produse de lux etc.). La acestea se adăugau şi cheltuielile de întreţinere, în străinătate, pentru diferite motive, ale regelui şi ale apropiaţilor săi, pentru care s-au plătit 533.227.2146. În total se aprecia, în noiembrie 1941, că ex regele Carol al II-le ar fi trebuit să despăgubească statul român cu imensa sumă de 1.161.762.359 de lei7.

Concomitent regele a căutat să achiziţioneze pachete importante de acţiuni la marile întreprinderi bancare şi industriale din ţară şi din străinătate. Un prim pilon financiar al lui Carol al II-lea a fost “Banca de Credit Român”, la care acesta a deţinut 303.736 de acţiuni în valaore de 132, 1 milioane de acţiuni sau altfel spus 37,9% din capitalul social al acestei bănci8. Dacă la acestea se mai adaugau şi cele 121.356 de acţiuni (15,1%) ale surorii sale Elisabeta, cei doi membrii ai familiei regale române aveau în 1941 53% din totalul acţiunilor “Băncii de Credit Român”,, transformată practic într-o bancă a familiei regale9. La 31 decembrie 1942 în depozitul personal al regelui se mai găseau încă acţiuni şi efecte publice în valaore de 1.088.363.011 lei10. La rândul ei Banca regelui aşa cum se va numi un timp “Banca de Credit Român”, era strâns legată finanţa internaţională având şi importante participaţii la întreprinderi industriale în ţară şi străinătate.

Conform documentelor de arhivă regele era cel mai mare acţionar al fabricilor “Banloc” şi “Lujani”11 printre cei mai mari acţionari deţinători de acţiuni la „S.A.R”. „Telefoane”12, ”S.T.B”., „N.F.R”., „Societatea română de sticlărie”, „Societatea de Asigurare Dacia Română”, „Pivniţele Rhein”13 etc. Monarhul român deţinea însă şi acţiuni şi la o serie de societăţi străine precum: ”Deutsche Bank”, “Bank of Roumania” (filialele din Londra şi din Bucureşti), ”Credit Suisse Zűrich”, “Allgemeine Electrik Gesellschaft”, “Financière Textile pour France er Etrangère”, concern care deţinea la rândul său, o bună parte din

capitalul celei mai mari întreprinderi textile din România “Societatea pentru Industria Textilă.”14

Regele primea şi cadori de la cei mai bogaţi oameni ai zilei. Din numeroasele mărturii din epocă aş aminti pe cea a lui Nicolae Malax, făcută în faţa Comisiei pentru cercetarea gestiunii şi administrării secretariatului general al Palatului Regal, organism constitut după abdicarea regelui. Astfel acesta spunea că “la diferite aniversări şi cu alte prilejuri făcea fostului monarh daruri pe care socotea normale; printre altele întregul său grajd de curse în valoare de cca 2 milioane lei, o colecţie mare de mărci de cca. 5 milioane de lei, un tablou de Grigorescu, un tablou celebru de Luchian (...)”15 De asemenea Max Auschinitt contribuia şi el la înzestrarea regelui plătind contravalorea a 6000 de lire sterline la Londra colonelului Capşa, însărcinat să-i cumpere lui Carol al II-lea un armasar de prăsilă.16

Cu banii obţinuţi din diverse surse Carol al II-lea a cumpărat 435.000 de acţiuni ale societăţii “Lujani, o adevarată “naţionalizare” a acestei societăţi, cea mai mare producătoare de zahăr, care, la rândul ei, deţinea majoritatea capitatului de la societăţile “Ripiceni”, “Jujica” şi “Crisciatic”. Astfel regele deţinea aproximatix 35% din producţia de zahăr a ţării17.

Totuşi cele mai mari venituriale regelui proveneau tot din contractele oneroase încheiate de stat cu marile societăţi, în afacerile cărora era interesat atât regale, cât şi camarila sa. Pentru a exemplifica arătăm că numai la o singură comandă de armament făcută de stat, al cărui cost era de 182 de milioane de lei aceasta era fost livrată statului la preţul de 1658 de lei!18

Dar regele nu s-a oprit numai la obţinerea de foloase de la capitalul român ci s-a îndreptat şi către cel străin. Legăturile dintre monarh şi capitalurile anglo-francez, belgian şi american s-au concretizat în reprezentările reciproce în consiliile de administraţiew ale diferitelor societăţi, în participaţiile comune la diverse afaceri şi

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

exercitarea împreună a unor comenzi. Exemplificăm cu numai un consiliu de administraţie din multiplele existente în arhive. Astfel la firma “Reşiţa,” alături de întreaga camarilă regală în frunte cu Malaxa, apar şi capitaliştii strănii F. Gautier, Ch. Haas, Ed Antrata şi D Vickers19. De altfel, Nicolae Malaxa, ca urmare a intervenţei regelui, a devenit reprezentantul grupului Vickers în România. Ca o consecinţă a acestei acţiuni, în martie 1939, Angus Vickers devenea membru la consiliului de administraţie al Reşiţei20.

În concluzie putem afirma că, în întreaga sa domnie, dar mai ales în perioada 1938-1940 regele şi grupul financiar din jurul său, având drept pilon “Banca de Credit Român”, şi-au asigurat un rol hotărâtor, în cele mai importante sectoare economice. Acestă realitate i-a adus regelui mari avantaje materiale care l-au plasat pe acesta în topul celor mai mari capitalişti din România şi Europa epocii.

1. Zece ani de domnie ai majestăţii sale Carol al II-lea, vol. I,

Tipografia Cartea Românească, Bucureşti, 1940, p 31

2. Direcţia Generală a Arhivelor Istorice Centrale (DGAIS),

Fond Casa Regală, dos. 11/1930, f. 1

3. Ion, Massof, , Între viaţă şi teatru, Editura Minerva,

Bucureşti, 1985, p 185

4. Anchetă întocmită în 1941 privind fraudele din avutul public

săvârşite de regale Carol al II-lea, în Monarhia

Hohenzollern văzută de contemporani, Editura Politică,

Bucureşti, 1968, pp.574-576

5. Ibidem, p 574

6. Ibidem, p582-589

7. Ibidem, 631

8. DGAIS , Fond Cara Regală, dos.146/1940, f.133

9. Costin Murgescu, Casa Regală şi afacerile cu devize 1935-

1940, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p.78

10. Aurel Vijoli, Cercetări asupra capitalului financiar în ţara

noastră,Tipografia Băncii de Stat, Bucureşti, 1949, pp68-69

11. DGAIS, Fond Casa Regală, dos.196/1939,f35

12. Ibidem,dos.310/1938, f.45, vezi şi dos.146/1940, f587

13. Ibidem, dos.307/1938, f84

14. Ibidem, dos.dos.223/1936, ff 18-29

15. Anchetă întocmită în 1941 privind fraudele din avutul public

săvârşite de regale Carol al II-lea … p564

16. Ibidem p 565

17. C Murgescu Op.cit.p83

18. Ibidem, p82

19. DGAIS,Fond UDR, dos.11/1938, nepaginat

20. DGAIS, Fond UGIR, dos.16/1937, nepaginat

BIBLIOTECA CENTRALĂ DIN BLAJ ŞI MUZEUL DIN BLAJ, REFLECTATE ÎN LUCRĂRILE PROFESORULUI ŞTEFAN MANCIULEA

drd. prof. Simion Molnar Preşedinte A.P.I.R. Hunedoara

Cercetarea vieţii şi activităţii pofesorului Ştefan Manciulea ne relevă o personalitate marcantă care a urmat îndeaproape tradiţia ştiinţifică şi culturală a Blajului1. Cu modestie, dar şi cu o capacitate extraordinară de muncă, Ştefan Manciulea s-a afirmat ca dascăl, om de ştiinţă, dar şi ca un promotor al culturii naţionale. Aşa cum afirma Theodor Mihădaş, viaţa profesorului Manciulea a fost „o viaţă care a însemnat demnitate desăvârşită, îmbrăcată în haina modestiei, dăruire senină şi

1 Liviu Ursuţiu, Profesorul Ştefan Manciulea – repere bibliografice, în Biblioteca şi cercetarea XVIII, Academia Română – Filiala Cluj – Napoca, 1994, p. 102;

totală, fără obstentaţie, dar cu devoţiune creştinească de martir, (...) demnitate şi dăruire puse în slujba neamului şi a omeniei şi a adevărului şi a dreptăţii, într-un mod creştinesc, adică prin iubire discretă, cea adevărată”2. Făcând o scurtă incursiune în viaţa şi activitatea profesorului Ştefan Manciulea, menţionăm că s-a născut la 6 decembrie 1894 în satul Straja, din judeţul Alba3, iar studiile secundare le-a început la Blaj în anul 1905, la

2 Ştefan Manciulea, Povestea unei vieţi, Editura Clusium, Cluj – Napoca, 1995 (Cuvânt înainte, Teodor Mihădaş); 3 Ibidem;

PERSPECTIVE ISTORICE

Liceul de băieţi „Sfântul Vasile cel Mare”. După susţinerea bacalaureatului, urmează studiile Academiei Teologice din Blaj. După Marea Unire de la 1918, pleacă la Bucureşti, unde va urma Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în geografie şi istorie. Va avea renumiţi profesori ca: Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga, D. Onciul, Ioan Bogdan. La absolvire este numit profesor la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, unde funcţionează 6 ani de zile. În timpul verii străbătea Câmpia de Vest, din Nord, de la Satu Mare, până la Baziaş şi Orşova, pentru a strânge materialul necesar elaborării tezei de doctorat.

Se reîntoarce în ţinuturile sale natale şi va deveni preot la Straja, iar după doi ani de zile este chemat la Blaj, pentru a preda la Liceul de băieţi „Vasile cel Mare”, acolo unde şi el făcuse studiile, fără a renunţa, însă, la obligaţiile de preot, până în anul 1931, când se stabileşte definitiv la Blaj. Este numit director adjunct al liceului, iar în paralel şi director al Bibliotecii Centrale din Blaj, ocupându-se de inventarierea tuturor cărţilor bibliotecii, de organizarea şi clasarea materialului arhivistic şi expunând publicului larg prezentarea atât a bibliotecii, cât şi a muzeului, ca instituţii reprezentative şi lăcaşuri

de cultură în lucrările „Biblioteca Centrală din Blaj” (1938) şi „Muzeul Blajului” (1940). Doctoratul în geografie îl susţine în 1936, în faţa unei comisii formate din Constantin Rădulescu - Motru la filosofie, Simion Mehedinţi la geografie, Constantin Giurescu la istorie şi Ioan Cancel la slavistică, obţinând calificativul maxim „Summa cum laudae”, titlul tezei sale de doctorat fiind „Câmpia Tisei”4. În lucrarea sa autobiografică „Povestea unei vieţi”, Ştefan Manciulea prezintă momentul doctoratului şi, din această relatare, rezultă încă odată bunul simţ şi modestia care l-au caracterizat în întreaga sa existenţă. La plecarea spre Bucureşti, el îi va spune soţiei: „Draga mea, ştii de ce fac drumul în capitală. Te rog, însă, foarte mult, nu comunica nimănui adevăratul motiv. Îmi cunoşti firea şi felul de a fi şi a mă purta cu lumea: nu îmi place şi nu vreau să vorbească nimeni despre activitatea mea.5 Nici chiar Mitropolitul Blajului, Alexan-dru Nicolescu, nu a cunoscut felul în care s-a prezentat profesorul Manciulea şi a obţinut titlul de doctor cu menţiunea „Summa cum laudae”. Întâlnindu-se în Senatul României cu profesorul Simion Mehedinţi, a aflat de la acesta, că Manciulea îşi luase doctoratul în urmă cu un an, într-un mod excepţional. Întors în Blaj, înaltul ierarh îl cheamă pe profesor şi îl dojeneşte părinteşte pentru faptul că nu i-a comunicat rezultatul examenului. Cu aceeaşi modestie, Manciulea îi răspunde: „Excelenţă, vă ştiu şi vă cunosc bunătatea şi iertarea acordată celor ce greşesc. Din inimă, vă rog, nu împărtăşiţi nimănui acest eveniment din viaţa dascălului de geografie de la Liceul de Băieţi. Îl cunoaşte numai soţia şi odată, mai târziu, îl vor afla şi restul blăjenilor.”6 Din 1937 este chemat de Nicolae Iorga să susţină cunferinţe la Universitatea de Vară de la Vălenii de Munte. În 1939 întemeiază Muzeul Blajului. Deasemenea, activează ca inspector secundar 4 Ştefan Manciulea, „Istoria Blajului”, Editura Astra, Blaj, 2001, prefaţă de Mircea Popa, pag. 6; 5 Ştefan Manciulea, „Povestea unei vieţi”, Editura Clusium, Cluj Napoca, 1995, pag. 78; 6 Ştefan Manciulea, Op. cit. pag. 80;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

al ţinutului Mureş, este ales preşedinte al despărţământului Blaj al Astrei, iar din 1943 este numit conferenţiar al catedrei de geografie la Universitatea din Cluj. După 1947 va începe o perioadă de mari dificultăţi pentru profesorul Ştefan Manciulea, fiind „comprimat” de la catedră ca persoană incomodă pentru noul regim, iar mai apoi arestat şi închis în două perioade: 1951 – 1958 şi 1961 - 19647. Cercetat de Securitatea din Târgu Mureş, este arestat pentru prima dată în 1951 şi trimis înaintea Tribunalului Militar, unde a fost judecat ca „element primejdios pentru ordinea şi siguranţa de stat, comportare duşmănoasă faţă de naţionalităţile conlocuitoare”. Primele închisori unde va fi trimis, vor fi cele de la Jilava şi Aiud. I se cere să iscălească şi trecerea la Biserica Ortodoxă, cererea fiind însoţită de un argument convingător: „ţinerea timp de mai multe ore, dezbrăcat şi vârât într-o celulă cu apă rece ca gheaţa până glezne, fără nicio mobilă decât pereţii pe care şiroia umezeala”8. În închisoarea de la Aiud se face remarcat prin prelegerile sale de istorie, ţinute în faţa celorlalţi colegi de celulă, evocând unirea de la 1918, la care fusese şi participant9. El va face referire şi la trista situaţie a Basarabiei, răpită atât de Rusia ţaristă, în 1812, cât şi de Uniunea Sovietică, în 1940, concluzionând cu următoarele cuvinte: „Blăstămat să fie orice suflet de român care va uita vreodată de Basarabia !”10. Drept urmare a acestei declaraţii, va cunoaşte timp de o săptămână, un regim de recluziune, fiind închis în condiţii inumane, la „zarcă”, fiind legat cu lanţuri la picioare. Ulterior va fi trimis în alte închisori foarte dure, cum au fost cele de la Baia Sprie şi Cavnic, lucrând ca ocnaş la minele de acolo, iar ulterior, la închisoarea militară Caransebeş. Eliberat în 1958, nu va cunoaşte o prea lungă perioadă de libertate, fiind din nou 7 Vezi Ioan Opriş, Istoricii şi securitatea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 383 – 413; 8 Idem 4, pag. 7; 9 Idem 5, pag. 53 – 62; 10 Idem 4, pag. 8;

arestat în 1961 şi trimis la închisoarea Gherla. În 1964, în urma amnistiei, este eliberat.

După ieşirea din închisoare, va ocupa locuri de muncă necalificate: lucrător cu ziua la ferma Şcolii Normale din Blaj, lucrător la serele CFR, laborant la Liceul „Iacob Mureşanu”, îngrijitor de parc la Sanatoriul TBC. Pentru a-şi putea completa pensia, fiind pensionat la vârsta de 75 de ani (în anul 1969), Filiala Academiei Clujene îl ajută să funcţioneze ca bibliotecar la viitoarea bibliotecă documentară „Timotei Cipariu” din Blaj, fiind remunerat din fond nescriptic11.

În perioada de după detenţie, a continuat să-şi elaboreze opera sa ştiinţifică şi memorialistică, lucrările sale putând să vadă lumina tiparului abia după 1990, cu este şi cazul lucrării „Povestea unei vieţi”, apărută în 1995, prin grija fiicei sale, Ştefania Manciulea şi a lui Ion Buzaşi.

Înainte de 1990, a apărut o singură operă a porfesorului Manciulea, îngrijită de Ion Buzaşi şi Mircea Popa - „Discursuri” - la Editura Dacia din Cluj Napoca. Cu multă dificultate, au reuşit să mai fie trimise articole în Italia, R.F.G., S.U.A. Unele au văzut lumina tiparului în revista „Buna Vestire” din Roma, cum ar fi: „Scriitori români despre vechimea românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria” şi „Ioan Micu Moldovan”. Deasemenea, profesorul a fost imortalizat şi de către scriitorul Ion Brad, în cartea sa „Proces în recurs”, apărută în 1988, folosind un pseudonim – Mihalcea – şi înfăţişându-l ca pe un luptător pentru cauza naţională şi un erou al timpului său.

Reeditarea lucrării „Aşezările româneşti din Transilvania între secolele XIV – XV” a profesorului Manciulea, a oferit posibilitatea unei încercări de sistematizare a bibliografiei sale, de către profesorul universitar clujean Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române (vezi anexa - Bibliografie). La moartea sa, survenită la 12 iulie 1985, Ştefan Manciulea a lăsat în urma sa o bogată activitate didactică şi ştiinţifică.

11 Liviu Ursuţiu, Op. cit. p. 103;

PERSPECTIVE ISTORICE

În panegiricul rostit de Î.P.S. Alexandru Todea la înmormântarea profesorului Ştefan Manciulea, acesta îl va compara cu marele istoric german Mommsen, spunând de asemenea „Ştefan Manciulea, iubiţii mei fraţi, a fost unul din oamenii, una din personalităţile Blajului, care n-a avut altă preocupare decât să descopere adevărul din sufletul lui Bunea, din sufletul lui Moldovănuţ, din sufletul lu Inocenţiu Micu Clain, din inima lui Petru Pavel Aron şi, de aceea, căutând scrierile în articlele dânsului veţi găsi de atâtea ori expresia aceasta a lui Petru Pavel Aron în prima scrisoare adresată întregului Ardeal şi aş zice întregului neam românesc: „Am socotit de bine spre mărirea lui Dumnezeu şi hrana sufletească a poporului, să redeschidem fântâna darurilor, această fântână şi să nu fiţi îngrijoraţi că nu vor muri copiii voştri de foame, că vlădica se va trudi să aibă un blid de zamă şi o bucată de pâine în fiecare zi”12.

Ion Buzaşi avea să scrie că pentru „Ştefan Manciulea, istoria, limba şi geografia patriei au constituit nu numai obiecte de studiu şi cercetare, ci şi (mai ales) generoase izvoare de argumentare legitimă a poporului român din Transilvania”. Bogata sa activitate este indisolubil legată de Blaj – „Mica Romă” – care şi-a aflat bine reflectat rolul său în formarea spirituală şi definirea sa ca un ultim reprezentant al spiritului iluminist şi al Şcolii Ardelene. O parte a lucrărilor sale au reflectat viaţa şi istoria Blajului 13 , iar o altă însemnată parte s-au

12 Idem 5, pag. 150; 13 vezi lucrările: - „Masa Studenţilor” de la Blaj în Cultura Ceştină, (Blaj) Anul XVII, Ştefan Manciulea, Nr. 8-9, august - septembrie, p. 549-556; - „Biblioteca centrală din Blaj, în Preocupări Lite-

rare“ (Bucureşti), III, 1938, Nr. 3, p. 97-117; - 3 – 15 mai 1848 Blaj, Tipografia Seminarului, 1938; - Muzeul Blajului, Tipografia Seminarului, 1940; - Blajul românesc de odinioară, în Transilvania (Sibiu), 73,

1942, Nr. 6; - Ţipăii Blajului în Cultura Creştină (Blaj) XXIII, 1942, Nr. 1-3; 4-

6; - Legăturile Blajului cu Franţa în anii 1870-1871, în

Transilvania (Sibiu) LXXVI, 1945, 1-2; - Ştefan Manciulea, Istoria Blajului, Monografie istorică şi

culturală, ASTRA.

referit la importante personalităţi ale vieţii şi culturii româneşti legate şi de istoria Blajului14. Aşa cum am arătat în scurta biografie a profesorului Ştefan Manciulea, două din instituţiile de cultură pe care le-a reprezentat, au fost Biblioteca Centrală din Blaj şi Muzeul Blajului. Acestora, el le dedică şi două studii apărute în 1938, la Editura Cartea Românească din Bucureşti - cel referitor la Biblioteca Centrală a Blajului - şi în 1940, la Tipografia Seminarului din Blaj – cel referitor la Muzeul Blajului. În ceea ce priveşte primul studiu, încă din primele rânduri, Manciulea defineşte Biblioteca Centrală din Blaj ca „una dintre cele mai de seamă instituţii pe care le-a creat şi le adăposteşte azi modestul târguşor aşezat la îmbinarea celor două Târnave”15.

Începuturile bibliotecii sunt legate de mutarea Episcopiei Române Unite de la Făgăraş, la Blaj şi venirea epsicopului Inocenţiu Micu Clain, care va aduce cu sine şi un însemnat număr de cărţi. Gândul episcopului era şi acela de a înfiinţa o mănăstire şi un ordin călugăresc, necesare pentru educarea clerului, lucru care se va întâmpla în 1747, prin deschiderea Manastirii Sfintei Treimi şi înfiinţării unui ordin nou, acela al „bazilitanilor”. Este cunoscut faptul că datorită atitudinii sale în apărarea drepturilor naţiunii române transilvănene a fost silit să plece la Roma, în exil. Zestrea sa de cărţi a trecut în

14 vezi lucrările lui Ştefan Manciulea: - “Din legăturile lui Vasile Alecsandri cu Blajul”, în Cultura

Creştină, Blaj, Anul XVIII, 1938, Nr. 6-7; - „Timotei Cipariu, început de autobibliografie”, în Cultura

Creştină, Blaj, XX, 1940, Nr. 5-6, 7-9, 10-12; - „Activitatea politică a lui Timotei Cipariu”, Tipografia

Seminarului, Blaj, 1944; - „Timotei Cipariu şi ASTRA”, Tipografia Seminarului, Blaj,

1943; - „Titu Maiorescu bursier al Blajului”, în volumul Omagiu lui

Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani, Imprimeria Naţională, 1943;

- „Simion Balint”, în Ardealul, Bucureşti, III, 1943, Nr. 16; - „Avram Iancu şi Blajul”, Clusium, Cluj – Napoca, 2002; - „Episcopul Ion Inochentie Micu Clain şi spiritul Blajului”, Blaj,

1997; - „Ioan Micu Moldovan, autor de manuale istorice”, Tipografia

Seminarului, 1938. 15 Ştefan Manciulea, „Biblioteca Centrală din Blaj”, Editura

Cartea Românească, Bucureşti, 1938, pag. 1;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

proprietatea călugărilor blăjeni, reprezentând paşii de început ai bibliotecii bisericeşti. Treptat, numărul cărţilor a crescut, datorită stăruinţei călugărilor, astfel încât s-a ajuns la aproximativ 182 de volume. Printre călugării aşezaţi la mănăstire, au fost şi călugări greci, printre care amintim pe Leonte Moschonas din Insula Naxos, care a adus cu el un număr însemnat de cărţi. Încet, încet, zestrea de cărţi se îmbogăţeşte, iar datorită faptului că acestea erau scumpe şi rare, vor fi aşezate cu grijă în dulapuri de lemn şi bine închise. Unele din aceste dulapuri au rezistat timpului şi au fost aşezate în clădirea Bibliotecii Centrale din Blaj16. Îmbogăţirea bibliotecii mănăstireşti a continuat cu manuscrise şi cărţi, prin daniile făcute de cei trei „luceferi” ai Şcolii Ardelene: Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Samuel Clain. Cei trei, făcând strălucite studii teologice la Viena şi Roma, în timpul liber s-au ocupat şi de cercetarea arhivelor şi copierea unor documente şi manuscrise referitoare la originea şi trecutul istoric al românilor.

Studiul profesorului Manciulea va face în continuare ample referiri şi la activitatea politică şi culturală a celor trei corifei ai Şcolii ardelene, la lucrările scrise de aceştia. În general, atât vlădicii, cât şi monahii blăjeni, au dăruit după moarte, agoniseala lor de cărţi manuscrise, acte şi corespondenţă, bibliotecii mănăstireşti. Din nefericire, ne relatează Manciulea, unele dintre acestea s-au înstrăinat, distrus şi risipiit, în perioada anilor de restrişte ce s-au abătut asupra Blajului. Donaţia cea mai de preţ pentru bibliotecă a fost făcută de către marele filolog Timotei Cipariu. De altfel, pentru Cipariu, Ştefan Manciulea are un adevărat cult, acesta făcând subiectul a numeroase studii şi articole scrise de către profesor.

Biblioteca centrală avea în posesia sa aproape toate colecţiile gazetelor româneşti din Ardeal din întâia jumătate a secolului al XIX – lea, între care la loc de cinste erau cele redactate de Timotei Cipariu17.

16 Ştefan Manciulea, op. cit., pag. 5; 17 Ştefan Manciulea, op. cit., pag. 15;

În timpul revoluţiei de la 1848 – 1849 s-au produs mari distrugeri în timpul distrugerilor dintre revoluţionarii români şi cei unguri, ultimii distrugând arhiva mitropolitană, preţioase acte şi documente ale bisericii româneşti unite. A fost distrusă şi biblioteca călugărilor, precum şi bogata bibliotecă a lui Timotei Cipariu. Spunea acesta, mai târziu, că „Prevăzând (...) calamităţile ce urmară şi asupra Blajului, am plecat la Sibiu, cu cuget de a petrece acolo iarna (...) ducând însă cu mine din cele literare, numai o ladă cu douăzeci – treizeci de manuscrise mai scumpe şi abia două – trei cărţi tipărite, iar celelalte lăsându-le acasă în grija lui Dumnezeu (...) Cele rămase în casa mea din Blaj, se nimiciră şi biblioteca mea rămase expusă fatalităţii de care mă temeam şi de care nu a scăpat”18.

Deşi amărât după jefuirea şi distrugerea bibliotecii, după 1850, Cipariu a început să îşi refacă bogata colecţie de cărţi şi manuscrise.

Urmaşul lui Cipariu în adunarea cărţilor, manuscriselor şi actelor în limba română şi latină, a fost profesorul şi canonicul Ion Micu Moldovan, el lăsând Bibliotecii Centrale din Blaj lăzi întregi de cărţi extrem de preţioase. O însemnare păstrată în dosarele bibliotecii centrale, scrisă de Ion Micu, ne arată despre prietenia sa cu învăţatul ceh Urban Iarnic, căruia i-a dăruit o bogată colecţie de poezii populare din Ardeal. Spune astfel, Ion Micu, „În 1876 veni la Blaj dr.Iarnic, născut în Boemia, profesor la o şcoală reală din Viena, ca să înveţe româneşte. I-am dat la dispunere o chilie în gimnaziu ... Fiindcă el umbla mult după limba poporului român, în 1878 i-am trimis colecţiunea mea de poezii poporale române şi el a aranjat-o ocupându-se cu lucrul acesta în 1879”19.

Tot Biblioteca, beneficia de o importantă colecţie de corespondenţă a unor dacăli preoţi şi arhierei blăjeni, purtată în a doua jumătate a secolului al XIX – lea cu personalităţi de seamă din Ardeal, România, sau alte ţări. Tot în bibliotecă se păstra şi

18 Ştefan Manciulea, op. cit., pag. 15; 19 Ştefan Manciulea, op. cit., pag. 20;

PERSPECTIVE ISTORICE

teascul vechii tipografii blăjene, a căror începuturi datau din secolul al XVII – lea.

Manciulea dedică o serie de rânduri istoriei acestei tiparniţe şi lucrărilor mai importante realizate cum ar fi: „Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a cei Nouă, toate care s-au tălmăcit de pre limba elinească spre înţelesul limbii româneşti”.

În finalul studiului, profesorul Manciulea critică lipsa de fonduri şi de ajutoare băneşti pentru biblioteca centrală, lucru care făcea ca ea să aibă mari dificultăţi în înzestrarea cu publicaţii, cărţi şi reviste. El se referă şi la faptul că multe din manuscrise şi documente sunt necatalogate, fapt care îngreunează studierea lor. Exprimându-şi optimismul pentru viitor, profesorul va şi începe o intensă muncă de catalogare a cărţilor, manuscriselor şi documentelor.

Un al doilea studiu, dedicat instituţiilor de cultură ale Blajului, este cel pe care l-am amintit anterior – „Muzeul Blajului”20 – insti-tuţie de al cărei nume şi afirmare se leagă şi activitatea profesorului Ştefan Manciulea. În partea de început a studiului, Manciulea face o legătură între această instituţie şi cea a „Bibliotecii Ieromonarhilor Bazilitani din Blaj”, devenită mai târziu „Centrală”, fâcănd referire la imensul efort de strângere a materialului tipărit, cultural, ştiinţific, literar, istoric, de către marile personalităţi reprezentative ale Şcolii Ardelene: Ioan Inochentie Micu Clain, Gheorghe Şincai, Samuel Micu, Petru Maior, iar mai apoi, Timotei Cipariu, Ioan Micu Moldovan, Augustin Bunea, Al. Suluţiu, Vasile Suciu. Ulterior a apărut ideea ca alături de aceste mărturii documentare, să fie strânse şi alte dovezi ale cunoaşterii trecutului naţional, cum ar fi: monede, inscripţii, pietre funerare. Dar, începuturile sistematice de alcătuire ale unui muzeu datează abia din a doua jumătate a secolului al XVIII – lea din timpul împărătese Maria Tereza. Prin „Ratio educationes” se impune şcolilor ca pentru predarea materiilor de învăţământ, în special a celor naturale, să se organizeze „colecţii”. Autorul presupune că,

20 Ştefan Manciulea, „Muzeul Blajului”, Tipografia Seminarului, Blaj, 1940;

până le Revoluţia de la 1848 – 1849, s-au strâns câteva colecţii modeste21 care au avut legătură şi cu alte ştiinţe, ca cele ale istoriei şi geografiei, dar au fost distruse în vâltoarea evenimentelor.

Abia după 1849 lucrurile se vor realiza în mod ştiinţific şi va începe reorganizarea muzeului şi îmbogăţirea sa. Reforma lui L. Thun din 1849, prevedea că şcolile să strângă cât mai mult material didactic, lucru care a contribuit la apariţia unor colecţii de tip muzeistic. Se înfiinţează, astfel, Muzeu de Ştiinţe Naturale, iar o sală a Liceului de Băieţi „Sfântu Vasile cel Mare” îi este destinată. Iniţiatorul şi organizatorul acestui muzeu, a fost profesorul Simion Mihail Mihăilescu. Începe o intensă activitate de îmbogăţire a colecţiilor muzeului prin donaţii, amintind doar câteva din acestea: reprezentantul şcolar G. Dorgo dăruieşte o colecţie de minerale (300 de bucăţi), consilierul de prefectură A, Lazăr (200 de minerale).

În 1854 se organizează un bal urmat tot de o colectă pentru îmbogăţirea colecţiilor muzeului. Cu acest prilej, Simion Mihail Mihăilescu şi Timotei Cipariu lansează un apel preoţilor şi intelectualilor din Ardeal, pentru a putea deschide noi secţii22. Se face un apel şi românilor din Bucovina, apel trimis tot de către profesorul Mihăilescu şi intitulat „Poftire la contribuire pentru o colecţie de cochilii şi plante la cabinetul natural din Gimnaziul Românesc din Blaj”23. În urma acestei scrisori, bucovinenii nu rămân indiferenţi, iar suma strânsă în valută austriacă va fi în valoare de 153 Fl 96 Cr.

Muzeului încep să i se adauge şi alte tipuri de obiecte, ce vor proveni din diverse donaţii, cum ar fi: preotul Balint, din Roşia Abrudului, trimite lui Timotei Cipariu câteva tabele cerate, precum şi monezi romane; preotul Ulpiu din Haţeg, dăruieşte muzeului monede romane, o statuetă a soarelui, o amforă, el declarând: „Am fost poftit a trimete la Viena şi Cluj acele antichităţi pentru o bună

21 Ştefan Manciulea, op. cit., pag. 5; 22 Ştefan Manciulea, op. cit., pag. 6; 23 Ştefan Manciulea, op. cit., pag. 7 – textul apelului;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

răscumpărare, totuşi mai bine am cugetat de a le înştiinţa la Blaj, unde şi eu îmi luai mântuitoarea creştere”24; Iacob Mureşan (Bra-şov) trimite un galben bizantin; Ioan Maior din Căpuşul de Câmpie, trimite o bucată din meteoritul căzut în 1852 pe teritorul comunei Mădăraş.

Dezvoltarea colecţiilor muzeului se va face mai intens pe perioada directoratului lui Timotei Cipariu, crescând numărul donatorilor. Liceul va pune la dispoziţie mai multe săli muzeului, iar din 1889 va apare „Cabinetul de arheologie”. Două importante donaţii vor reţine atenţia: în 1859, cea a colonelului David Baron Urs de Margina şi cea din 1867, a Mitropolitului Vancea. Colecţiile cu care se îmbogăţeste muzeul sunt menţionate şi în Anuarul liceului din Blaj, începând cu anii 1879 şi până la 1903 – 1904. Cu multă minuţi-ozitate, autorul menţionează donaţiile cele mai importante, precum şe face şi o sumară descriere, pentru ca cititorul să-şi imagineze obiectul şi să facă aprecieri asupra valorii acestuia.

După primul război mondial, se vor face eforturi în direcţia concentrării tuturor colecţiilor într-o singură clădire şi aşezării lor în condiţii ce să facă posibilă cercetarea cu mai multă uşurinţă. Odată cu terminarea clădirii Palatului Cultural, profesorul Ştefan Manciulea adresează o scrisoare autorităţilor biserioceşti, cerând ca la etajul clădirii să fie destinate 4 săli pentru colecţiile muzeului şi să se organizeze astfel „Muzeul istoric şi etnografic al Blajului”. Cererea a fost acceptată, s-au comandat dulapuri şi vitrine noi, ca exponatele să fie aşezate după epoci şi importanţa istorică. În 1838 a început mutarea muzeului de la liceul, Biblioteca Centrală şi Mitropolie. Profesorul Manciulea va face propunerea ca ianugurarea noii instituţii să se facă la 3 / 15 mai, în cadrul serbărilor comemorative ale Adunării de pe Câmpia Libertăţii, de la 1848. În ziua amintită, în cadrul solemnităţilor, publicul blăjean, oficialităţi şi oaspeţi străini, s-au îndreptat spre Palatul Cultural, pentru a participa la

24 Ştefan Manciulea, op. cit., pag. 8;

deschiderea muzeului. Î.P.S. Mitropolitul Nicolescu, va oficia slujba de sfinţire a noului locaş. În calitate de director al muzeului, Ştefan Manciulea va rosti un discur, din care cităm:

„Nădăjduim că pe viitor, conducătorii statului vor întinde o mână de ajutor şi acestei instituţii, aşa încât modestul început de muzeu de aastăzi, să se transpuie cu vremea, în marele şi multdoritul Muzeu Regional Istoric, Etnografic şi de Artă religioasă, care să adăpostească în încăperile lui, toate manifestările sufletului individual sau colectiv ale neamului românesc din Ardeal, realizate vreme de milenii pe aceste tărâmuri. Şi credem în viitor să realizăm şi această operă visată şi dorită cu toată ardoarea sufletului, de un Timotei Cipariu, Ioan Micu Moldovan, Augustin Bunea, Vasile Suciu şi atâţia din marii bărbaţi ai Blajului”25.

Răspunzând Î.P.S. Mitropolitul Nico-lescu avea să spună: „Ţin să relev în câteva cuvinte, activitatea laborioasă a părintelui subdirector al liceului nostru, doctor Ştefan Manciulea, inspector general al învăţământului secundar, ţin să relev această muncă neprecupeţită, care merită întrega noastră apreiere, atât a blăjenilor, cât şi a ardelenilor şi a întregii ţări româneşti, că, dacă n-ar fi fost Sfinţia sa, nu ştiu când s-ar fi tradus în fapte această idee a muzeului nostru, care astăzi, cu colecţiile pe care le veţi constatata, constituie o comoară de nepreţuit”26.

În continuarea studiului, Manciulea face o descriere sălilor muzeului, începând cu cea etnografică, apoi continuând cu secţia Istorie, a căror colecţii au fost plasate pe epoci, începând cu Neoliticul, Epoca bronzului, cea Romană, sau Evul mediu. O atenţie specială este acordată dulapului şi vitrinei, care cuprindea manuscrise şi tipărituri arabe, moştenite de Biblioteca centrală de la Timotei Cipariu. Sunt evocate de asemenea, momentele 1848 (scrisoarea autografă a lui Avram Iancu, bastonul lui Axente Sever, diverse proclamaţii) şi 1918 (colecţii de ziare, reviste, decrete de organizare a gărzilor naţionale româneşti).

25 Ştefan Manciulea, op. cit., pag. 15; 26 Ibidem;

PERSPECTIVE ISTORICE

Blajul este înfăţişat printr-un număr impresionant de documente, diplome, manuscrise, scrisorile lui Ioan Micu Clain, manuscrisel lui Samuel Micu, călimara lui Gheorghe Şincai.

Având un cult pentru Timotei Cipariu, Manciulea face o amplă referire şi la moştenirea sa culturală lăsată muzeului.

Un subiect extrem de interesant pentru autor îl reprezintă şi istoria tăbliţelor cerate descoperite în minele romane din Munţii Apuseni, dintre care, unele au ajuns şi în posesia lui Timotei Cipariu, prin bunăvoinţa Protopopului Simion Balint. Manciulea va descrie în câteva pagini, un istoric al acestor table cerate şi a traducerii unora dintre aceste inscripţii care erau în limba latină.

Alte încăperi mai mici ale muzeului, cuprindeau un interior de biserică veche românească, precum şi tipografia blăjeană, cu produsele ei din secolul XVIII.

Descrierea Muzeului Blajului, făcută de către profesorul cărturar blăjean se încheie cu un îndemn pentru generaţiile viitoare: „Colecţiilor actuale le dorim o cât mai grabnică înmulţire, prin donaţiile mărinimoase ale tuturor fiilor neamului, înţelegători ai trecutului şi continuatori ai lui, convinşi fiind că, din adunarea materialului, care a format vechile temelii ale culturii şi civilizaţiei româneşti, generaţiile ce vor urma, vor şti preţui, după adevăr şi dreptate pe strămoşi şi vor avea prilej să înveţe multe din opera realizată de ei în împrejurări istorice atât de grele”.

GULAG-UL SOVIETIC prof. Draia Teofan Marius Şcoala Generală Boşorod

Termenul Gulag - a devenit familiar în

Occident după publicarea în 1973 de către către scriitorul rus Alexandr Soljeniţîn a cărţii Arhipelagul Gulag. Cele trei volume despre viaţă şi moarte în lagărele sovietice, consternează intelectualitatea occidentală, cunoscătoare doar a sistemului concen-traţionar nazist, şi năruiesc imaginea orbitoare despre paradisul bolşevic, construită cu atâta trudă de agenţii de influenţă ai Cominternului, ai PCUS şi ai KGB-ului.

După înlăturarea ţarului, Rusia are drum liber spre cele mai înalte culmi ale socialismului. Primul pas, şi probabil cel mai important, a fost acela de a crea o societate disciplinată, în care minoritatea exploatatorilor urma să fie reprimată, prin măsuri draconice,1 de către majoritatea foştilor robi salariaţi2. Lenin preconiza o serie de pedepse ce includeau confiscarea întregii averi, privarea de

1 A. Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, Ed. Univers, Buc., 1997, p.7 2 ibidem, p.8

libertate, expedierea pe front sau la muncă forţată, cu predilecţie în Siberia.

Pentru a reprima orice protest faţă de

noua politică de stat, vechiul mecanism de constrângere moştenit de la sistemul ţarist trebuia distrus. Astfel se ajunge la reformarea • armatei – la începutul anului 1918 era

creată Armata Roşie; • poliţiei – înnoită şi transformată în miliţie

încă dinainte de reformarea armatei;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

• tribunalelor – constituite încă din 24 noiembrie 1917 ca tribunale ale poporului;

• închisorilor 3 – transformate în lagăre de reeducare prin muncă.

Dar noua ordine a lui Lenin, introdusă cu ajutorul constrângerii revoluţionare 4 , nu este pusă în aplicare imediat după revoluţia din 1917. Motivul pentru care a fost amânată aplicarea în detaliu a programului comunist îl constituie faptul că, imediat după revoluţie şi până la înăbuşirea rebeliunii socialiştilor-revoluţionari de stânga (1918-1921), Republica Sovietelor va fi condusă de un guvern de coaliţie. În acest interval de timp, comuniştii au fost nevoiţi să-şi împartă puterea şi să fie martorii acţiunilor democratice ocrotite de partenerii de guvernare. Spicuind doar câteva evenimentele legate de sistemul concentraţional în această perioadă de tranziţie spre socialism, observăm că personalul penitenciarelor rămîne acelaşi de pe vremea ţarului şi îşi schimbă doar numele în comisari ai penitenciarelor. Mai revoltător este faptul că, luîndu-şi nasul la purtare, aceşti comisari şi-au permis să-şi chiar organizene un sindicat propriu, care să le reprezinte interesele.5

Tot acum, nici evoluţia sistemul de reprimare a ,,insectelor” 6 nu este mulţumi-toare pentru Lenin. Alexandr Soljeniţîn surprinde câteva aspecte semnificative legate de această problemă:

,,Cum primul guvern sovieic era unul de coaliţie, o parte dintre comisariatele

3 ibidem, p. 8 4 ibidem, p. 98 5 Ibidem, p. 8-9 6 Vol I, p.24-25 V.I.Lenin, la sfârşitul anului 1917, pentru instaurarea ,,unei ordini revoluţionare stricte”, cerea ,,să se reprime fără cruţare încercările de anarhie din partea beţivilor, huliganilor, contrarevoluţionarilor şi a altor persoane”. Adică, pericolul cel mai marepentru Revoluţia din octombrie îl constituia, după el, beţivii, în timp ce contrarevoluţionarii fuseseră înghesuiţi undeva în rândul al treilea, însă, tot el punea problema şi într-un câmp mai larg. În articolul Cum să organizăm întrecerea ( 7-10 ian 1918 ), V.I.Lenin proclamă ţelul suprem şi unic al ,,curăţării pământului rusesc de toate insectele dăunătoare”. Şi, prin ,,insecte” înţelegea nu numai pe cei străini de apartenenţa la clasă, dar şi ,, muncitorii care se eschivează de la muncă”. Insecte erau şi preoţii, călugării, intelectuali blestemaţi, studenţi fără astâmpăr, tot felul de excentrici, căutori de adevăr şi nebuni ş. a.

poporului au trebuit date socialiştilor-revoluţionari de stânga şi, din nefericire, printre acestea a încăput pe mâna lor şi comisariatul poporului pentru justiţie. Ghidat de putredele concepţii mic-burgheze despre libertare, acestea aproape că a dus la ruina sistemului punitiv; s-au dat sentinţe mult prea blânde, iar principiul înaintat al muncii forţate a fost, practic, ignorat. În februarie 1918, preşedintele SNK 7 , tovararăşul Lenin, cerea creşterea numărului penitenciarelor şi intensificarea reprimării penale, iar în mai, trecând deja la obiective concrete, dădea indicaţia că, pentru mită, să se administreze nu mai puţin de zece ani de închisoare, plus zece ani de muncă forţată, adică, în total, douăzeci de ani.” 8 Încă de atunci, socialiştii roşii garantau ani mulţi reeducării prin muncă productivă!

6 iulie 1918 a însemnat înăbuşirea revoluţionarilor-socialişti de stânga. Doar după acest monent se poate produce cu adevărat restructurarea vechiului mecanism al peniten-ciarelor9, şi doar de acum inovaţia lagărelor de muncă este consacrată legislativ. Astfel, la 28 iulie 1918 intră în vigoare Instrucţiunile provizorii privind privarea de libertate10, lege prin care se demarează crearea lagărelor de muncă pentru toţi indivizii dubioşi, nu vinovaţi.11

Se poate afirma că aceste instrucţiuni, promulgate la nouă luni de la revoluţia din octombrie 1917, reprezintă piatra de temelie a lagărelor de muncă12, lagăre care vor împânzi URSS–ul şi vor constitui model şi pentru alte guverne comuniste.

Cuvântul în sine, lagăr, mai fusese utilizat şi în timpul primului război mondial, dar cu referire la prizonierii de război şi străinii indezirabili. Dar, acum este folosit pentru întâia

7 Sovnarkom – Sovet narodnîh komissarov – Consiliul comisarilor poporului; denumirea organelor executive şi de dispoziţie superioare ale puterii de stat din URSS, republicile unionale şi autonome ( 1917 – 1918 ). În martie 1946 au fost transformate în consilii de miniştri. 8 ibidem, p. 8-9 9 ibidem, p. 8 10 ibidem, p. 11 11 ibidem, p. 12 12 ibidem, p. 11

PERSPECTIVE ISTORICE

oară cu trimitere la cetăţenii propriei ţări. Transferul de sens este limpede: lagărul de concentrare pentru prizonieri nu este o închisoare, ci un loc indispensabil pentru concentrarea preventivă a acestora. Ei bine, iată că şi pentru compatrioţii dubioşi se preconizau acum preventive extrajudiciare. Energica minte leninistă, imaginând garduri de sârmă ghimpată împrejurul unor oameni nejudecaţi, a găsit numaidecât şi sintagma potrivită – lagăre de concentrare. 13

Şi acelaşi Soljenitîn, cu umor amar, ne

oferă şi explicaţia plauzibilă a reeducării prin muncă:

,,De ce deţinutul nostru nu trebuie să stea la taifas în celulă ori să frunzărească o cărţulie, ci trebuie să muncească? Pe simplu motiv că, în Republica Sovietelor, nu e loc pentru ‹‹trândăvia silită››, acest ‹‹parazitism impus››, care a putut exista doar în orânduirea ţaristă – ea însăşi parazitară (...) O asemenea inactivitate a deţinuţilor ar fi venit pur şi simplu în contradicţie cu principiile orânduirii muncitoreşti din Republica Sovietelor, consacrate în Constituţia din 10.07.18: cine nu munceşte, nu mănâncă. În consecinţă, dacă deţinuţii nu ar fi antrenaţi în muncă, ar trebui să li se taie raţia de pâine. ”14

Primele lagăre de muncă forţată apar astăzi ca nişte entităţi impalpabile. Alexandrî Soljenitîn, care la rândul său a petrecut unsprezece ani din viaţă la reeducare, scrie cu amărăciune că, toţi cei ce au fost închişi în

13 ibidem, p. 12 14 ibidem, p. 10 -11

primele lagăre de muncă, nu au povestit nimic nimănui – nu există nici un fel de mărturii. Scrierile beletristice şi memorialistica, vorbind despre comunismul de război, pomenesc doar execuţii şi închisori, dar nu spun nimic despre lagăre. Ele nu se întrezăresc nici măcar printre rânduri, nici măcar în subtext.15

Unele informaţii, autorul rus le obţine cercetând Instrucţiunile din 23 iulie 1918, diferite materiale ale NKIU sau raportul prezentat la al X-lea Congres al Sovietelor (1922) de către şeful tuturor locurilor de detenţie din RSFSR. Dar acestea prescriau regimul de muncă, fără a specifica indicaţii amănunţite, fiecare lagăr procedând, mai mult ca sigur, după cum îi era voia. În perioada edificării noii puteri şi având în vedere supraaglomerarea considerabilă a spaţiilor de detenţie, nu era cazul să se insiste asupra regimului, căci întreaga atenţie era concentrată asupra descongestionării închisorilor.

Şi de aici, Soljenitîn îşi pune o serie întreagă de întrebări pertinente :

,,Ce se petrecea în nenorocitele acelea de închisori? Care erau cauzele sociale ale unei astfel de supraaglomerări? Prin ,,desconges-tionare” trebuie să înţelegem execuţii în masă, ori expedierea deţinuţilor în diferite lagăre? Şi ce înseamnă că nu era cazul să se insiste asupra regimului ? Înseamnă că NKIU n-avea de gând să-l mai apere pe deţinut de arbitrarul comandantului de lagăr – nu e singura interpretare posibilă? Cum nu estistau instrucţiuni privind regimul, în anii concepţiei juridice revoluţionare, fiecare individ cu apucături despotice putea face cu deţinutul ce vroia?16

Întocmai cum, la apariţia oricărui Arhipelag, înainte ca imaginea unei noi lumi să se înfăţişeze privirii noastre, undeva în adânc au loc importante deplasări ale unor roci de rezistenţă, şi la crearea GULAG–ului s-au produs dislocări şi redefiniri majore, cvasiinaccesibile intelectului nostru. La început, un talmeş-balmeş primitiv: locurile de detenţie

15 ibidem, p. 14 16 ibidem, p. 15

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

sunt guvernate de trei autorităţi: VCEKA17- tov. Dzerjinski, NKVD 18-tov. Petrovski şi NKIU 19- tov.Kurski; în interiorul NKVD - ba GUMZak (Direcţia Generală a Locurilor de Detenţie, imediat după oct. 1917), ba GUPR (Direcţia Generală pentr Muncă Forţată), ba din nou GUMZak; la NKIU - Direcţia Penitenciarelor (dec. 1917), apoi Serviciul Punitiv Central (mai 1918) cu o reţea de secţii guberniale, care ţineau chiar congrese( sept 1920), rebotezată apoi, ca să sune mai acătării, în Serviciul Central pentru Reeducare prin Muncă (1921). Se înţelege de la sine că o asemenea diseminare nu servea cauza puniţiunii reeducativeşi Dzerjnski se bate pentru o conducere unică. Tocmai la timp, se produce, aproape pe neobservate, contopirea VCEKA cu NKVD: de la 16 martie 1919, Dzerjinski devine, prin cumul, şi comisar pentru afacerile interne. Iar în 1922, el obţine trecerea la NKVD, adică în mâna lui, şi a tuturor locurilor de detenţie ale NKIU ( 25.06.1922) (...)

Apoi, GUMZak-ul este rebotezat GIUTU, apoi în GUITL OGPU.

Câte frământări! Câte scări, cabinete, santinele, permise de trecere, ştampile şi tăbliţe indicatoare!

Din GUITIL, progenitura GUMZak-ului şi se trage şi GULAG-ul nostru.20

Ca o instituţie a întregii Uniuni, Gulag-ul a fost organizat în mod oficial în 1930. GULAG desemnează o ramură a poliţiei interne şi serviciilor de securitate sovietice care controla sistemul penal al lagărelor de muncă forţată, a închisorilor şi lagărelor de detenţie şi de tranzit asociate. Concret, Gulag, în ruseşte ГУЛаг, este prescurtarea de la Ispravitelno-trudovîkh lagerei = Administraţia Generală a Lagărelor de Muncă.

Gulag-ul s-a dezvoltat rapid. Proiecte eşuate, recolte proaste, accidente, producţia

17 Vserossiskaia cerezvîceainaia komissiia (Comisia Extraordinară – CEKA – panrusă). A fost înfiinţată în dec 1917, iar în 1922 a fost reorganizată în GPU. 18 Norodnîi komisssariat vnutrenih del (Comisariatul poporului pentru afaceri interne) 19 Norodnîi komissariat iustiţii (Comisariatul poporului pentru justiţie ) 20 ibidem, p. 18 - 19

slabă, proasta planificare, toate erau atribuite corupţiei şi sabotajului iar cei asupra cărora se putea arunca vina puteau fi găsiţi cu nemiluita. În acelaşi timp, rapida creştere a nevoii de resurse naturale şi programul exploziv de industrializare cereau forţă de muncă ieftină. 21

Din mers, în ordine de bătaie, s-a constituit, deopotrivă şi noua organizare a Arhipelagului: Direcţii ale lagărelor, secţii ale lagărelor, lagpunkte ( OLP- lagpunkte speciale, autonome, KOLP – lagpunkte cu comandant, GOLP – lagpunkte avansate), tabere ( şi ele ,, în deplasare” sau ,,în semideplasare”). Plus: în Direcţii – Sectoare, în Sectoare – Secţii: I – Producţie, II – Evidenţă şi Repartizare ( URC), III – Operativă – CEKA.22

În disertaţiile din epocă se putea citi: ,,Se conturează, pentru viitor, profilul unor instituţii educative destinate câtorva indivizi, membri nedisciplinaţi ai societăţii fără clase.”23

Denunţurile, "planul" de arestări, execuţiile sumare şi activitatea poliţiei secrete au devenit larg răspândite. Cea mai simplă cale pentru condamnare lipsită de complicaţii, în cele mai multe cazuri automată, era asigurată de Articolul 58 al Codului Penal al RSFSR. Între anii 1931–32, în Gulag erau aproximativ 200.000 de prizonieri în lagăre; în 1935 - aproximativ 1 milion (inclusiv coloniile de muncă), iar după Marea Epurare din 1937, aproape 2 milioane de oameni. Prin com-paraţie, populaţia de condamnaţi, care munceau în echipe în afara închisorilor sau în penitenciarele din SUA, a rămas constantă la un numar de câteva sute de mii de oameni.

Pe durata celui de-al doilea război mondial, popolaţia din Gulag-uri a scăzut dramatic, datorită " eliberărilor" în masă a sute de mii de prizonieri care au fost înrolaţi şi au fost trimişi direct pe linia frontului, dar asta în principal datorită creşterii pierderilor în perioada 1942–43. După terminarea răz-boiului, numărul de întemniţaţi în lagăre şi în colonii a crescut din nou foarte rapid şi a juns la un total de aproximativ 2,5 milioane de oameni

21Wikipedia 22 ibidem, p. 52 23 ibidem, p. 53

PERSPECTIVE ISTORICE

la începutul deceniului şase. În timp ce unii dintre ei erau dezertori şi criminali de război, au fost de asemenea întemniţaţi şi prizonierii de război ruşi şi "ruşii trimişi la munca forţată" în Germania care, fără excepţie, au fost acuzaţi de trădare şi "cooperare cu inamicul", (în mod formal, ei lucraseră pentru nazişti). Un mare număr de civili din teritoriile sovietice căzute vremelnic sub ocupaţia străină, ca şi din teritoriile anexate de Uniunea Sovietică după război, a fost trimis în lagăre.

Nu a fost neobişnuit ca supravieţuitori ai lagărelor naziste de exterminare în masă să fie transportaţi direct în lagărele sovietice de muncă.

Pentru ani de zile după terminarea războiului, o minoritate semnificativă dintre condamnaţi a fost formată din germani, finlandezi, polonezi, români şi alţi prizonieri de război şi persoane din ţările străine "eliberate" de Armata Roşie.

În cadrul noii faze de concentrare în Gulag-uri a forţei de muncă ieftine, s-au construit noi lagăre prin toată sfera de influenţă sovietică, oriunde obiectivele economice impuneau existenţa lor. Obiective precum Belomorkanal sau Magistrala Baikal-Amur sau construcţii din marile oraşe, precum tronsoane ale faimosului Metrou din Moscova şi campusul Universităţii de Stat din Moscova, toate edificate prin muncă silnică. Multe alte proiecte din timpul industrializării forţate, a războiului sau din perioada imediat postbelică au fost realizate cu munca forţată a condamnaţilor, iar activitatea lagărelor Gulag-ului acopereau un domeniu mare de activitate a economiei sovietice.

Majoritatea lagărelor de muncă erau aşezate în cele mai îndepărtate zone ale nord-estului siberian (cele mai cunoscute lanţuri de lagăre era Sevvostlag (Lagărele de Nord-Est) de-a lungul râului Kolîma şi Norillag lângă Norilsk) ca şi în partea de sud-est a Uniunii Sovietice, în principal în stepele din Kazakhstan (Luglag, Steplag, Peschanlag). Acestea erau nişte zone vaste şi nelocuite, fără drumuri (de fapt, chiar construcţia drumurilor era asigurată de condamnaţii din lagărele specializate în

construcţii de şosele), fără resurse de hrană, dar bogate în zăcăminte minerale şi alte resurse naturale (precum lemnul). Totuşi, lagărele erau răspândite şi în restul Uniunii Sovietice, inclusiv în partea europeană a Rusiei, în Belarus şi Ucraina. Au mai fost câteva lagăre aflate sub controlul direct al Gulag-ului, localizate în afara Uniunii Sovietice în Cehoslovacia, Ungaria, Polonia şi Mongolia.24

Sistemul Gulag-ului a devenit cunoscut mai ales ca un loc pentru deţinuţii politici şi ca un mecanism de represiune a opoziţiei politice din Uniunea Sovietică, cu toate că aceste lagăre găzduiau criminali de toate tipurile.

Unii autori se referă la toţi prizonierii şi la toate lagărele din istoria sovietică (1917 – 1991) ca la Gulag-uri. De asemenea, folosirea modernă a termenului este deseori nelegată de URSS: de exemplu, în expresii precum: "Gulagul din Coreea de Nord", ,, Gulagul din România” sau chiar "Gulagul privat american". Trebuie notat că abrevierea originală rusească, folosit numai la singular, nu a descris niciodată un singur lagăr, ci o instituţie guvernamentală care avea în subordine întregul sistem de lagăre. Tocmai de aceea şi Alexandr Soljeniţîn numeşte metaforic acest sistem concen-traţionar arhipelag.

Potrivit Wikipedia, ultimele ţări din lume care mai au o reţea carcerală şi de lagăre pentru deţinuţii politici bazată pe modelul Gulag-ului, sunt Coreea de Nord, China comunistă şi Cuba.25

24 În mod oficial, Gulag-ul a fost închis prin ordinul 20 al MVD (ministerul sovietic de interne) din 25 ianuarie 1960, pentru ca şi MVD însuşi să fie eliminat prin ordinul 44-16 al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, doar pentru a renaşte sub denumirea de KGB. 25 Wikipedia

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Iarna prea lungă în Gulag-ul sovietic

prof. Draia Marilena Ana Grup Şcolar Ovid Densuşianu Călan

Cartea lui Alexandr Soljeniţîn Arhipelagul

Gulag nu a fost prima operă literară care a tratat problema lagărelor. Dar a fost prima care a demonstrat ca Gulag-ul a fost un instrument al represiunii guvernamentale la o scară de masă. Autorul precizează în cartea sa : Arhipelagul, nu s-a dezvoltat de la sine, ci cot la cot cu întreaga ţară. Câtă vreme ţara a fost în şomaj, nu s-a dezlănţuit nici goana după mâna de lucru a deţinuţilor, iar arestările nu se derulau ca o mobilizare a forţei de muncă, ci ca o degajare de teren. Dar când s-a pus la cale omogenizarea, într-un uriaş malaxor, a celor o sută cincizeci de milioane de suflete din ţară, când planul superindustrializării a fost respins în favoarea cursei pentru super-super-superindustrializare, când deja fuseseră proiectate şi deschiaburirea, şi giganticele lucrări publice ale primului cincinal, atunci, în ajunul Anului Marii Brambuleli, s-a schimbat şi concepţia despre Arhipelag, şi Arhipelagul în întregul său.1

Povestea deportării europenilor în

Uniunea Sovietică trebuie legată de aceste planuri economice grandomane, dar mai ales de politica sistemului represiv de guvernare îndreptată împotriva populaţie rezistente la ideile revoluţiei socialiste. Calvarul deportării este destul de puţin cunoscut, deşi au existat

1A. Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, Ed. Univers, Buc., 1997, p 51

trei mari valuri succesive de circa un milion de deportaţi: primul în 1940-1941, al elitelor sociale din ţările baltice şi Ucraina de vest, al doilea, începând din 1944, cuprinzând persoane bănuite că s-au opus armatei sovietice, şi al treilea, din 1949, din aceleaşi ţări, dar şi din România, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria.

România a fost prima ţară care a cunoscut fenomenul deportărilor masive de populaţie germană, pentru că a fost prima ţară ocupată de Armata Roşie şi cedată sferei de influenţă sovietice. În ianuarie 1945 germanii ridicaţi nu erau acuzaţi de ceva anume, ei fiind selectaţi doar pe criteriul etnic şi de vârstă.

După şaizeci şi şase de ani, un muzeu virtual sonor este dedicat sutelor de mii de oameni din Europa de Est deportaţi în Gulag. Fiind primul proiect de această amploare la scară europeană, muzeul virtual cuprinde 160 de mărturii inedite ale unor deportaţi din Europa centrală şi de est, trimişi în lagărele de muncă şi coloniile speciale (gulaguri) din URSS, între 1940 şi 1949.

Intitulat Arhive sonore, memorii europene ale gulagului, proiectul este accesibil pe site-ul museum.gulagmemories.eu. El a fost pus la punct de cercetători europeni din 15 ţări Franţa, Germania, Belarus, Letonia, Lituania, Estonia, Ungaria, Italia, Kazahstan, Polonia, România, Marea Britanie, Rusia, Cehia şi Ucraina. Aceştia au cules timp de trei ani, începând din 2008, mărturii de la persoane care au în prezent între 75 şi 94 de ani şi care au fost deportate în lagărele din Siberia şi Kazahstan în perioada copilăriei. Mărturiile acestora, înregistrate şi filmate, apoi traduse simultan în 3 limbi (franceză, engleză, rusă), aparţin unor oameni din ţările baltice, Ucraina vestică, România, Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia. Ei au fost deportaţi între 1940 şi 1949 în gulagurile sovietice.

PERSPECTIVE ISTORICE

Deşi studiul de faţă are la bază mai ales mărturiile germanilor hunedoreni, realitatile dezvaluite de ei au fost aceleasi pentru toti deportati în U.R.S.S., indiferent de etnie sau de ţara de unde au fost ridicaţi în 1945. Astfel, există câteva constante în amintirile tuturor :

• natura aspră; • foamea; • sărăcia ţăranilor ruşi; • puternica solidaritate care s-a creat

între deportaţi şi localnici pe parcurs. Majoritatea etnicilor hunedoreni, dar nu

doar hunedoreni, au fost trimişi în lagărele de muncă din Pod. Doneţ. Una dintre cele mai importante regiuni de exploatare a cărbunelui din Europa, Donbassul cuprinde o zona industrială şi o alta miniera. Geografic este situat în partea de sud a Ucrainei, marginit de lacul Timleask si râul Don la sud-est, Marea Azov la sud si cursul Niprului la est, fiind traversat de Doneţ.

Pentru zeci de mii de oameni, o mare parte dintre ei cetăţeni ai statului român (75000), Donbassul a devenit unul din cele mai cumplite spaţii concentraţionare, un tărâm al suferinţei şi al umilinţei.

Ca un stereotip, atunci când spunem RUSIA, cu siguranţă cei mai mulţi dintre noi se gândesc la comunism şi la iernile cumplit de geroase din această ţară. Şi consider că nu este nimic neadevărat, pentru că, timp de peste o jumătate de veac, cele două au avut o oarecare legătură, căci oricine schiţa un gest cât de mic contra ideilor bolşevice revoluţionare, era sortit lagărelor de muncă, în climatul ostil al imensei Mama Rusia. Frigul descris de către foştii deportaţi este unul continuu, pătrunzător, din cauza căruia nu puteau dormi noaptea sau care îi trezea din somn atunci când, după munca istovitoare din mină, reuşeau să adoarmă. Ore întregi toţi deportaţii stăteau în paturi cu păturile pe ei şi nu se puteau linişti din tremurat. În astfel de zile cumplit de friguroase, nu erau duşi la muncă decât cei care lucrau în mină. Bineînţeles, nu putem compara iernile îndurate de cei deportaţi în ţinuturile subpolare sau ale

Siberiei2 cu cele din Donbass3. Dar, deportaţii din Ucraina de est, îmbrăcaţi necorespunzător, flămânzi, epuizaşi fizic şi demoralizaţi resimţeau foarte dur toate interperiile climatice.

Primul contact al deportaţilor germani de pe teritoriul României cu natura aspră a stepei est-europene este unul dramatic pentru unii dintre ei. Ridicaţi din case şi înghesuiţi în bou – vagoane, etnicii germani sunt transportaţi spre Ucraina în plină iarnă. Toţi deportaţii îşi amintesc de pauzele de dezmorţire pe care le făceau după zile întregi de mers cu trenul. Erau coborâţi în plin câmp şi cât vedeai cu ochii era doar alb; nici nu se punea problema să fugi pentru că nu ştiai unde, şi, pe un asemenea frig, oricum nu aveai nici o şansă de supravieţuire. D-na Geller, deportată şi dumneaei în ianuarie 1945, îşi aminteşte că mulţi nici nu aveau haine potrivite asprimii vremii : Era o doamnă care, atunci când a coborât din vagon, am obervat că avea ciorapi de mătase.

Odată ajunse în lagăr, grupurile de deportaţi aveau surpriza să nu aibă unde să fie cazaţi. Pentru o perioadă, erau puşi să doarmă în case avariate de război, fără gemuri, fără paturi, fără căldură. D-ul Oravecz în Ţarcul morţii repetă în câteva rânduri că autorităţile bolşevice nu i-au putut cazapentru că nu se aştepatau la un asemenea număr. Dar, mai mult ca sigur, acestea nu au găsit necesară pregătirea din timp a lagărului, atâta timp cât deportaţii puteau singuri să-şi amenajeze barăcile. Căci după autoamortizare, statului îi curgeau balele de mult. 4 Iar ,,Regulamentul locurilor de detenţie” din 1921 se îngrijea de acest lucru, precizând că toate cheltuielile aferente întreţinerii locurilor de detenţie trebuie, în măsura posibilităţilor, acoperite din munca deţinuţilor.5 Pentru Ucraina, autogos-

2 temperatura medie anuală în iulie sub10-15˚C, temperature medie anuală în luna ianuarie sub -20- -30˚C 3 temperatura medie anuală în luna iulie 20-25˚C, temperature medie anuală în ianuarie între -5-0˚C 4 A. Soljeniţîn, op.cit, p. 411 5 ibidem, p.411

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

podărirea fusese impusă din 1931, deci cu 14 ani înainte.6

Cele mai multe şi mai detaliate imagini ale naturii potrivnice ce se dezlănţuie în Donbass le-am selectat din jurnalul d-ului Oravecz Fridrich Cesis, strungar din Lupeni, deportat şi el în iarna lui 1945. Acest jurnal impresionant, scris în lagărul de muncă pe furiş, a fost găsit în anul 1992 de către cea mai mică dintre fiicele domniei sale, Edith, care, profund impresinată de suferinţa celor deportaţi, se hotărăşte să-l publice.

Dealtfel, am să încep chiar cu o destăinuire d-ului Oravecz, destăinuire care nu are nevoie de prea multe comentarii: Dacă cineva va citi vreodată aceste însemnări modeste, bineînţeles peste ani şi în condiţii umane, va fi în mod sigur exasperat de insistenţa mea asupra a două elemente ale vieţii noastre de aici: foamea şi frigul. Dar trebuie să se înţeleagă că nu bat moneda pe lucruri anapoda. Nu ştiu dacă cineva va putea realize mai târziu suferinţa noastră de acum. Ce poate fi mai rău pentru un om învăţat să trăiască în condiţii civilizate, decât să se târască în mocirla unui lagăr bolşevic, în nişte geruri cumplite de făceau să cadă din pomi păsările îngheţate şi cu o foame greu de descris.7

Pe geam, în interior, în cameră era o gheaţă mai groasă de două degete. Practic nu se mai vedea afară. Nu poate nimeni de prin părţile noastre să-şi imagineze iernile ruseşti!8 La toate aceste realităţi ale vremii se adaugă şi gerul, gerul cumplit care face să-ţi crape faţa, să-ţi ardă obrajii şi să-ţi usuce nările într-o îngheţare instantanee.9 Acest ger năucitor nu avea cum să nu facă rapid victime în rândul deportaţilor neobişnuiţi cu iernile ruseşti. Dl. Ernest Ulrich îşi aminteşte cum începeau să apară pe feţele tuturor pete albe de degerături. Am început să luăm măsuri, adică am luat în mână un pic de zăpadă, care nu era zăpadă ci gheaţă, şi am frecţionat uşor zona albă, până 6 ibidem, p. 412 7 Edith Oravecz, Ţarcul morţii, Ed, Vascoremo Company, Brăila, 1996, p. 39 8 ibidem, p.23 9 ibidem, p.23

pielea şi-a căpătat culoarea normală şi astfel eram salvaţi. Un farmacist din Simeria, om solid şi cu nasul mare, (…) s-a masat fără fineţe şi, din nefericire, omul nostru a rămas cu nasul în mână, având să sufere toată viaţa lui. (…) Spre norocul lui, a fost trimis acasă cu primul transport de bolnavi.

Iernile lungi şi geroase îi obligă pe oameni să se îmbrace cu tot ce aveau, dar nimic nu era deajuns. D-ul Oravec menţiona în jurnal: M-a trezit frigul cumplit care pătrunsese prin pătura şi paltonul cu care eram îmbrăcat zi şi noapte, de parcă aş fi fost îmbrăcat în cămaşă (...)10 Scoşi afară la tot felul de munci necesare sau inutile, existente sau imaginare11 deţinuţii simţeau că erau exterminaţi, cu răbdare, în fiecare zi.

Foamea, mizeria, munca istovitoare în condiţii periculoase suprapuse climatului aspru al stepei ucrainiene, îi demoraliza pe tot mai mulţi dintre deportaţii nemţi, mai ales că şi în data de 21 martie 1945 încă sulfa crivăţul. Până la începutul lunii mai, pentru a se putea spăla, femeile din lagărul d-nei Geller topeau zăpadă.

Iar o posibilă creştere sensibilă a temperaturilor este amintită abia în 9 iunie 1945: Se simte vara, dar nu una ca a noastră, din ţară. Aici vremea este capricioasă, rece dimineaţa şi seara. Peste zi de multe ori plouă cu viitură de apă care transformă curtea lagărului ca şi întreaga zonă într-o mocirlă clicoasă în care trebuie să ne mişcăm cu încălţările noastre rupte şi scâlciate, tot timpul uzi la picioare şi ,, răcoriţi ” de zeama neagră a noroiului care intră peste tot. Cum să nu ne îmolnăvim? Cum să ne mai rămână întregi măruntaiele din noi când toate condiţiile de viaţă ne erau potrivnice? Dacă acum, la început de vară eram încă sătui de frig, dar dacă ne mai apucă o iarnă în acest lagăr? 12

Anul 1945 a adus ploi de primăvară care s-au prelungit până la sfârşitul lunii iulie. Dl Oravecz îşi aminteşte cum apa pătrundea în dormitoarele care până mai ieri erau

10 Edith Oravecz, op.cit., p. 33 11 ibidem,p.28 12 ibidem, p.95-96

PERSPECTIVE ISTORICE

îngheţate. Se scurgea prin tavanul neizolat, se prelingea pe pereţii crăpaţi şi prin ferestrele cu geamuri sparte. Aşternuturile deveneau umede şi reci, iar lucrurile personale pe care le mai aveau prin valize miroseau a mucegai.

Vara mult aşteptată, le aduce deţinuţilor numai dezamăgiri: o secetă aspră şi prelungirea zilei de lucru în subteran, de la 8 la 10 ore.

Singura perioadă călduroasă în Donbass este cea din luna august, dar care este o lună de vară excesivă, cu o secetă severă. Barăcile au devenit nişte cuptoare încinse care pe timp de noapte se descarcă cu duşmănie pe noi, creându-ne insomnia permanentă, o stare de sfârşeală, o somnolenţă continuă, îngrijo-rătoare. Dacă în perioada ploilor de primăvară totul mirosea a mucegai şi umezeală, acum în tot lagărul persistă duhoarea aşa-ziselor ,,grupuri sanitare”, nişte gropi imense acoperite cu scânduri, locuri rezervate necesităţilor sutelor de deportaţi, niciodată vidanjate sau igienizate.13

Toamna vine repede, şi, după cum spune dl. Urich, ea este percepută de deţinuţi ca o perioadă de acomodare a omului cu iarna. Debutează tot cu ploi, bărăci pline cu apă, dormitoare umede şi respingătoare, noroaie peste tot. Dl. Oravecz nota în jurnalul dumnealui pentru data de 16 septembrie 1945, duminica: Nu există câmp, nu există drum. Peste tot, cât vezi cu ochii, se întinde o mare de apă tulbure şi ameninţătoare. Cu toţii suntem uzi din cap şi până la picioare. De trei zile nu reuşim să ne uscăm hainele şi aşternuturile paturilor. Tot timpul suntem înfriguraţi şi cu teama că de data aceasta foarte mulţi dintre noi se vor îmbolnăvi.14 Vineri, 21 septembrie: De la ultima însemnare nu s-a mai întâmplat nimic deosebit. Totul a fost urât, monoton, sub limita suportabilului. Noroaiele lăsate de ultimele ploi stăpânesc tot ţinutul, deplasarea fiind o problemă în special pentru noi, nevoiţi să mergem pe drumurile desfundate cu în-călţămintea ruptă. 15

13 ibidem, p.102 14 Edith Oravecz, op.cit, p.109 15 ibidem, p. 110

Şi toamna lui 1945 a durat cam …o lună. Duminică, 30 septembrie 1945. Se pare că pe aici va începe în curând iarna. Primele semene au apărut aşa, deodată, după ploile din ultima perioadă. Vremea s-a răcit, iar vântul a început să bată insistent de-ţi pătrunde până la oase. Noroaiele au pus stăpânire pe toată zona şi, până va veni îngheţul, vom continua să ne luptăm cu mâlul clicos şi urâcios care ne-a distrus complet încălţămintea, în disperarea noastră, a tuturor. Ziua s-a micşorat simţitor, aspectul lagărului şi al întregii zone este dezolant.16 6 octombrie 1945, sâmbătă: Vre-mea s-a răcit considerabil existând pericolul ca în orice moment să apară zăpada. Noaptea se simte frigul, iar dimineaţa apa din bălţile de afară are o pozghiţă de gheaţă. Am convingerea că frigul vremii este amplificat şi de faptul că suntem dezbrăcaţi pentru un asemenea timp şi că zdremţele noastrenu ne mai asigură protecţia… După părerea mea, problema îmbrăcăminţii este punctul cel mai grav …17

Acest lucru este subliniat de către toţi supravieţuitorii. D-nul Urich îşi aminteşte că nu aveau haine şi albituri de schimb, iar cu hainele ce intrau în mină, stăteau şi în lagăr şi cu ele şi dormeau. Îmbrăcămintea se transformase în zdremţe de atâta purtat, dar şi de la repetatele deratizări la care erau supuse pentru a-i scăpa pe deportaţi de purici. Dealtfel, acele substanţe chimice folosite făceau ca lenjeria de corp să se sfărâme pur şi simplu atunci când era spălată. Mulţi dintre deţinuţi rămăseseră fără haine şi datorită faptului că, flămânzi fiind, şi le-au vândut pentru mâncare sau alte lucruri strict necesare. D-na Geller îşi aminteşte că, atunci când sora dumneaei s-a îmbolnăvit în lagăr, ea şi-a vândut un set de lenjerie intimă pentru a face rost de medicamente. Şi d-nul Oravecz a fost tentat la un moment dat să-şi vândă pentru hrană şi o ultimă pereche de pantaloni pe care o avea mai bună, şi pe care o păstrase pentru zile mai negre. 18 Tot domnia sa menţionează în jurnal că, încă din vară lui

16 ibidem, p. 111 17 ibidem, p. 112 18 ibidem, p. 58

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

1945, unii dintre deportaţi au ieşit la raport la comandantul lagărului şi au solicitat haine. Cum era de aşteptat, intervenţia lor a fost considerată o obrăznicie, astfel că au primit o bătaie pe cinste de la soldaţii ruşi. 19 Dealtfel, grupul de deportaţi din care a făcut parte d-nul Oravecz a primit îmbrăcăminte doar când au fost expediaţi acasă, spre norocul lor, în aprilie 1946.20 Era vorba de haine militare ruseşti, iar pe cap, o căciulă de pâslă.21 D-nul Ulrich şi ceilalţi din lagăr, care din nefericire au stat în lagăr până în 1949, au primit şi ei, după câteva luni, nişte salopete albe din pânză groasă, o căciulă de tip bolşevic, care aveau un vârf ascuţit în creştetul capului şi apărători de urechi foarte lungi, o manta largă şi lungă, probabil de pe vremea ţarilor, pe care o strângeau peste mijloc cu o sârmă. Hainele erau aspre şi permanent soioase, iar iarna nu erau date niciodată jos de pe ei, pentru că nu aveau nici altele de schimb şi nici apă cu care să le spele. În aceste condiţii, nemai-suportându-le direct pe piele pentru că le făcea răni, surorile Geller şi-au croit, din îmbrăcămintea saltelei, lenjerie intimă ( două sutiene şi două perechi de chiloţi).

Revenind la climatul aspru al Don-bassului, ajungem la însemnarea din data de 14 octombrie 1945, duminică. Iarna s-a instalat cu toate drepturile ei în pustietatea în care ne aflăm. Toată săptămâna trecută a nins aproape continuu (…) A mai viscolit în special seara şi noaptea, iar frigul se simte din plin.22

9 noiembrie 1945, vineri. De câteva zile ninge şi viscoleşte…

17 noiembrie 1945, sâmbătă. Nici nu mai pot ţine creionul în mână de frig. După cum a început, se pare că iarna acesta va fi foarte grea, mai cumplită decât cea de anul trecut, fără ca noi, deportaţii, să ne putem proteja faţă de ea; nu avem nici o posibilitate de apărare. Suntem la cheremul naturii şi a răutăţii nemărginite a bolşevicilor (...) Ninsoarea şi viscolul s-au înteţit de la o zi la

19 ibidem, p. 81 20 ibidem, p. 138 21 ibidem, p. 141 22 Edith Oravecz, op.cit, p. 114

alta. Nu mai există drumuri ci doar cărări ce şerpuiesc printre dunele de zăpadă ce se mută de la o oră la alta, făcându-ne deplasarea un adevărat infern.

Primele semene în confruntarea cu natura dezlănţuită au început să apară. Mulţi dintre deportaţi nu s-au mai putut prezenta la lucru, bolnavi, unii cu febră mare...23

Joi, 22 noiembrie 1945. Zona a fost blocată complet de viscol. De două zile tancurile echipate pentru îndepărtarea zăpezii se străduiesc să elibereze drumurile, dar degeaba; în urma lor crivăţul acoperă totul la loc. De două zile stăm în lagăr, în dormitoarele umede şi reci în aşteptarea îndreptării timpului. Stăm flămânzi în dormitoarele îngheţate. Abia reuşeşte să aducă cu tancurile acea pâine amărâtă din făină de mazăre, dar şi asta este îngheţată (...)

De când s-a pornit viscolul nu ştiu dacă am dormit mai mult de trei, patru ore pe noapte. Este imposibil să te odihneşti. Sunt moment când ai senzaţia că vântul va muta dintr-o clipă î n alta barăcile pe care le loveşte cu putere în rafale prelungite, insistente…

Citind jurnalul d-ului Orevecz, se observă că însemnările sunt tot mai rare, şi aceasta pentru că nu avea evenimente deosebite de consemnat. Datorită frigului năprasnic de afara şi din barăci, deţinuţii flămânzi şi bolnavi erau ţinuţi mai mult în dormitoare; tot lagărul era fără activitate, era inert. Când gerul se mai potolea, erau scoşi afară din barăci şi puşi să cureţe zăpada, care însă nu putea fi răzbită doar cu lopeţile. Uneori, în ajutorul lor, veneau şi maşinile cu lamă pentru a face loc camioanelor care transportau alimente şi lemne. Fireşte, nici unele, nici altele, niciodată nu erau de ajuns. Şi întotdeauna deţinuţii trebuia să se descurce. Toţi supravieţuitorii menţionează furtul de cărbune şi de lemne pentru sobele pe care le aveau în baraci. Îşi asumau acest risc pentru că trebuia să supravieţuiască. Cum de nu erau prinşi, mai ales că unii foşti deportaţi menţionează furtul unor cantităţi îngrijorător de mari24 de com-

23 Ibidem, p. 120 24 ibidem, p. 123

PERSPECTIVE ISTORICE

bustibil? Explicaţia este dată chiar de ei şi nu surprinde pe nimeni dintre cei care cunosc, măcar în parte, cum funcţiona în realitate un stat socialist: toţi furau! Şi aici nu vorbim de bieţii deportaţi, ci, mai ales, de staful lagărului de muncă.

În ciuda faptului că furau, camerele deţinuţilor niciodată nu aveau o temperatură suficientă, doar se dezmorţea aerul îngheţat. Dl. Orevecz scria că pentru ruşi era suficient că iese fum pe coş şi acest lucru însemna că aveam căldură. Pentru o găleată sau un sac de cărbune, în funcţie de dimensinea camerei sau a barăcii, deţinutul responsabil cu încălzirea era nevoit să străbată pe jos, în unele lagăre, mai bine de un kilometru.

La Dzerjinsk, dl. Ulrich a fost, pentru o perioadă, responsabil cu încălzirea şi curăţenia. Dumnealui îţi aminteşte : (…) aveam câte două găleţi de cărbune pe zi pentru fiecare cameră. Eu deţineam cheia de la magazia cu cărbune, care era o cameră la fel ca cea în care locuiam,

dar cu geamurile închise cu scânduri şi uşa închisă cu lacăt. Noaptea, când lumea dormea, luam găleata şi mergeam să fur o găleată de cărbune…dar când să iau mă mai împiedicam de corpul încremenit al unor semeni de-ai noştri. Morţii erau aruncaţi pe cărbune, în magazie. Ca să pot ajunge pe întuneric să umplu galeata cu cărbune, trebuia să le dau picioarele la o parte, dar nimic nu mai conta, eram deja obijnuiţi cu această viaţă! Bine că aveam o găleată de cărbune în plus pentru camera noastră!

Furtul de combustibil va continua pe tot parcursul detenţiei, însă destinaţia finală a acestuia nu va fi întotdeauna camera sau baraca de locuit. Începând cu iarna 1945 -1946, deţinuţii lipsiţi de hrană, încearcă să vândă lemnele sau cărbunii furaţi ruşilor civili de prin împrejurimi, şi ei la fel de înfriguraţi şi flămânzi. Cu banii câştigaţi, nemţii îşi iau mâncare, medicamente sau haine călduroase pentru a supravieţui…

ROMÂNIA COMUNISTĂ ÎN VIZIUNEA PRESEI LIBERE ROMÂNEŞTI DIN DIASPORA

prof. Dr. LIVIU LAZĂR Liceul Pedagogic „Sabin Drăgoi” Deva

Publicaţiile emigraţiei româneşti au avut un rol important în reunirea românilor din diaspora, stabiliţi pe unde puteau să-şi câştige existenţa. Înfruntând greutăţile adaptării la o nouă viaţă, departe de ţară şi fără speranţa reîntoarcerii, numeroşi oameni de litere români au încercat şi au reuşit să-şi regrupeze conaţionalii în vederea unei atitudini angajante faţă de ţara aflată sub regimul comunist. Două elemente i-au ajutat, în primii ani ai exilului pe români: biserica şi presa românească liberă. În articolul de prezentare a publicaţiei „Ortodoxie în surghiunie”, Ion Coroamă menţiona: „Nu am fost siliţi să fugim, nu am fost izgoniţi, ci noi înşine, credincioşi libertăţii, am păşit în surghiun. Pe calea lui Hristos, desferecând cursele ucigătoare ale Satanei, să ne mărturisim credinţa în biruinţa luminii. După cum ne învaţă Ortodoxia, o atitudine activă, responsabilă în faţa lumii, o stăruinţă şi jertfă în credinţă. Să acceptăm surghiunul –

mai mult decât un destin necesar, ca pe o liberă alegere a noastră. Nu victime – după cum Occidentul cu plăcere ne-a numit – ci oameni angajaţi”1. În 1949, existau, printre altele, următoarele publicaţii româneşti în exil: „Chemarea”, „La Nation Roumaine”, „Uniunea Română” (Organ de presă al Uniunii Democratice a Românilor Liberi, „L’action Roumaine”, „Buletinul Eparhiei Românilor din străinătate”, „Caiete de mărturisire ortodoxă” şi „B.I.R.E.”(Bulletin d’information pour les Roumains de l’Etranger), toate în Paris. La Roma apăreau în acelaşi timp ziarele: „Suflet Românesc” (Revistă de cultură creştină) şi „Ţara” (Tribună a românilor liberi). La Londra, apărea „Făclia” (Buletin de ştiri pentru Românii din Anglia) iar la Buenos Aires era publicat

1 „Caiete de mărturisire ortodoxă. Chaiers de temoignage orthodoxe.” Publication religieuse mensuelle, Paris, Anul I, Nr. 3-4/septembrie-octombrie 1950.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ziarul „România” (Organul Românilor din Argentina).2 Făcându-şi o datorie de conştiinţă faţă de confraţii din diaspora, dar şi faţă de fraţii din „raiul comunist”, presa din diaspora a informat cu o consecvenţă uimitoare despre ceea ce se petrecea în spatele „cortinei de fier”, dar mai ales în România. Cu mare durere, atât publicaţiile ortodoxe, cât şi celelalte publicaţii au prezentat actul samavolnic prin care a fost desfiinţată Biserica Română Unită cu Roma.

În articolul „O tristă aniversare”, ziarul „Vestitorul” scria: „La 24 octombrie s-a împlinit un an de când Biserica Română Unită cu Roma a încetat a mai avea existenţă legală pe teritoriul republicii populare. Printr-un simplu decret al prezidiului acestei republici, 1906 preoţi greco-catolici care slujeau 1807 parohii totalizând 1 569 427 credincioşi, au fost scoşi în afară de lege, având să aleagă între a subscrie o declaraţie de supunere faţă de ortodoxia păgână a Moscovei roşii şi calea temniţei. Numărul preoţilor care au subscris asemenea declaraţii a fost doar de 420. Dar şi dintre aceştia, un mare număr şi-a retras ulterior semnăturile, făcând declaraţii publice asupra împrejurărilor în care au fost forţaţi să semneze. Peste 700 de preoţi, ajutaţi de populaţie, au putut scăpa de urgia miliţienilor, găsind adăpost în codrii şi în munţi, de unde coboară din când în când pentru a oficia în tainice locuri, ca în primele timpuri ale creştinismului. Cei mai mulţi au fost însă arestaţi, purtaţi din puşcărie în puşcărie, supuşi la cele mai neomemşti cazne” 3. În aceeaşi notă, ziarul „Ţara” consemna următoarele: „Fără îndoială, în clipa când poliţia înstrăinată a putut spune că toate bisericile uniţilor sunt închise, că Episcopii greco-catolici sunt arestaţi şi că preoţii uniţi sunt aruncaţi în temniţă, sovrompatriarhul a săltat de bucurie. Ordinele Moscovei erau îndeplinite şi agenţii Kremlinului puteau aştepta răsplata fărădelegii lor, căci au înlăturat cel mai puternic obstacol din calea

2 „Vestitorul” (Paris), anul II, nr.12, din 8 noiembrie 1949. 3 Ibidem.

sistemului de rusificare şi de descreştinare a poporului român”4.

În aceeaşi ordine de idei, ziarul „Vestitorul” relua articolul lui Mircea Eliade, publicat în ziarul „Uniunea Română” în octombrie 1949 la Paris. În acel moment, Mircea Eliade era preşedintele unui Institut Român de Cercetări cu sediul la Paris, a cărui activitate era închinată marilor probleme de cultură şi de gândire românească în cadrul Europei. Articolul intitulat „Sângele martirilor” era o pledoarie a lui Mircea Eliade pentru unitatea românilor, atât a celor din ţară, cât şi a celor din diaspora. În articol, Eliade scria: „De curând, la Roma, am ascultat rugăciunile rostite în comun de trei preoţi: romano-catolic, greco-catolic şi ortodox. Preotul ortodox care izbutise să fugă din ţară cu câteva luni înainte, era un preot vrednic, dintr-un sat din Ardeal. Şi după încheierea rugăciunilor ne-a mărturisit că lucrul acesta se întâmplă frecvent în tot Ardealul, încă de acum un an. Preoţii ortodocşi şi greco-catolici se întâlnesc, pe ascuns, în câte o casă şi, în odăjdii rostesc rugăciuni împreună. Hotărârea aceasta au luat-o spontan, şi încă înainte de desfiinţarea Bisericii Unite. S-au hotărât să se întâlnească şi să se roage împreună, pentru că se simţeau făcând parte din aceeaşi Biserică a lui Hristos, şi pentru că această Biserică a lui Hristos era batjocorită, încălcată şi prădată de ocupant şi de uneltele lui”5.

Trăgând concluziile din acest eveniment, Mircea Eliade scria: „Unire este prea puţin spus. Şi nici măcar expresia, atât de folosită astăzi, de bloc granitic, nu dă seama întru-totul de experienţa întregului neam românesc. Ceea ce se petrece astăzi în ţară, reaminteşte întru cât-va de viaţa primelor comunităţi creştine. Sărăcia, prigoana, teroarea, au făcut să irumpă din străfundurile neamului întreg acel izvor nesecat al frăţietăţii, dragostei şi jerfirii de sine. Numai privindu-l ca un fenomen religios, de nebănuite proporţii,

4 „Țara” (Roma), anul I, nr. 7, din octombrie 1949. 5 „Vestitorul”, din 8 noiembrie 1949.

PERSPECTIVE ISTORICE

înţelegi adevărata semnificaţie a blocului de granit din ţară”6.

Cu o viziune profetică, desluşită de noi de-abia la mulţi ani după căderea comunismului, Mircea Eliade scria: „Pe de altă parte, unitatea sufletească de care dă dovadă astăzi întregul neam românesc este ea însăşi creatoare de noi valori morale şi de noi orientări politice. Să nu ne facem iluzia că, după ce a trecut prin ce a trecut, şi mai ales prin ce va trece de aici înainte, neamul românesc, odată scăpat de urgie, se va reîntoarce la vechile aşezări sociale şi la moravurile politice de mai deunăzi. Cu sau fără voia noastră, primenirea s-a făcut dinlăuntru, şi în toate straturile sociale. Nimeni nu poate şti, de pe acum, încotro se va îndrepta românimea şi ce structuri îşi va impune”7.

Analizând modul cum regimul comunist şi-a aservit justiţia, ziarele din diaspora evidenţiau măsurile samavolnice care anulau independenţa acestei a treia puteri a statului. În articolul Asasinarea justiţiei româneşti, ziarul „Vestitorul” consemna: „S-a introdus, după modelul sovietic, o nouă categorie de magistraţi: asesorii populari. Alături de magistratul de carieră, judecă oameni desemnaţi de partid, propuşi ai sindicatelor şi confirmaţi cu entuziasm în parodii de alegeri. Nu li se cere nici o pregătire, nu numai juridică, dar nici intelectuală şi nici un fel de calificare morală. Ei trebuie să fie numai devotaţi luptei de clasă, învăţaţi să urască tot ceea ce nu este membru de partid. Aceşti asesori populari sunt întotdeauna în număr mai mare decât magistraţii de carieră: 2 asesori populari şi un judecător la judecătorii şi tribunale, 3 asesori şi 2 judecători la curţile de apel”8.

Prezentând şi alte măsuri de subordonare a justiţiei de către regimul comunist, cum ar fi înlăturarea magistraţilor şi avocaţilor de carieră, autorul articolului concluziona: „Justiţia a devenit astfel o justiţie de clasă, pusă în slujba urei destructive. Justiţia

6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem.

populară a ajuns astfel să fie un simplu oficiu de întregistrare a rezultatelor anchetelor făcute de ofiţerii de miliţie comunistă”9.

O altă instituţie aflată „în atenţia” autorităţilor comuniste a fost armata. Organele de siguranţă militare, cât şi cele de partid, cunoscând adevărata stare de spirit din unităţi, se străduiau să combată tendinţele anticomuniste, utilizând deopotrivă: propa-ganda şi teroarea. Ziarul „Vestitorul” preciza că programele erau astfel alcătuite, încât ostaşului nu-i rămânea nici o clipă de recreere sau de cugetare. „Instrucţia militară propriu-zisă ocupă un număr egal cu normativul armatei sovietice. În ce priveşte instrucţia politică însă, soldatul român este îndopat mult mai mult cu propagandă comunistă decât marele său camarad. În fiecare dimineaţă el este nevoit să digereze 45 de minute de informaţii politice. de două ori pe săptămână însă, marţi şi vineri i se administrează o pregătire politică specială care durează 2 ore. După cină, până la stingere, ascultă alte actualităţi politice. În unele seri mai trebuie să şi vizioneze un film sovietic, în care se preamăresc virtuţile militare ale ruşilor sau se arată realizările din marea patrie socialistă”10.

Autorităţile comuniste au avut grijă să modifice jurământul militar pentru a se asigura de loialitatea armatei şi, în caz contrar, să poată judeca şi condamna pe cei care nu-l respectau. În articolul Jurământul urei”, ziarul „Vestitorul” nota: „Printr-un decret al Prezidiului R.P.R.-ului s-a stabilit noua formulă a jurământului de credinţă al militarilor. Pe viitor, ostaşul român jură <să fie devotat poporului muncitor, Patriei şi Guvernului Republicii Populare Române > şi să urască <din adâncul fiinţei pe toţi duşmanii patriei şi ai poporului muncitor>. Menţionarea Patriei în acest jurământ e o simplă mascaradă. Nu e vorba de Patria pângărită a Românilor, ci de feuda sovietică dată în exploatarea apatrizilor, patria tripletei dialectice Anna Pauker-Teohari Gerogescu-Iosif Kişinewski. Prezidiul R.P.R. a ridicat ura la rangul de virtute civică absolută,

9 Ibidem. 10 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

de imperativ categoric. Cei chemaţi sub arme vor fi siliţi să considere ura ca esenţa codului de onoare ostăşesc şi să-i aplice corozivitatea purificatoare împotriva propriilor fraţi. Se încearcă prin acest scelerat ucaz să se compromită iremediabil tradiţiile militare ale poporului român”11

Referitor la impactul războiului rece asupra armatei române, ziarul nota că: „politrucii se căznesc să-i convingă pe soldaţi că U.R.S.S. doreşte pacea, dar... se pregăteşte de război numai pentru a preîntâmpina atacul forţelor reacţionare dirijate de capitaliştii anglo-americani, de Tito, de Papa şi de Dl. Churchill. Li se spune soldaţilor că războiul este iminent, că ruşii au cele mai bune arme, cea mai puternică armată şi cea mai puternică aviaţie. În clipa declanşării operaţiunilor, forţele progresiste din toată lumea vor paraliza maşina de război a capitaliştilor, contribuind astfel la victoria totală a nebiruitei armate sovietice”12.

Un punct de vedere mai puţin cunoscut despre actul de la 23 august 1944 îl prezintă Alexandru Frâncu în articolul „Armistiţiul”din ziarul România apărut la Buenos Aires. Autorul porneşte de la aprecierile cunoscutului om politic englez Hugh Seton Watson în cartea „East Europe Revolution”, care nota: „Lovitura de stat din 23 august 1944 este aceea care a deschis porţile Europei pentru a lăsa liberă intrarea armatelor comuniste şi a provoca astfel ocuparea de către bolşevici a jumătăţii continetului”13. Autorul susţine că: „La argu-mentul că şase luni suplimentare de război contra bolşevicilor ne-ar fi costat încă 100 000 de vieţi, se răspunde invocând moartea celor 200 000 de ostaşi români aliaţi cu forţa ai Sovietelor, rămaşi pe câmpurile de luptă din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. În sfârşit, o prelungire a războiului cu şase luni, ar fi permis României să ia câteva măsuri conservatorii, cum i-ar fi îngăduit şi realizarea planului Mihai Antonescu, de trimitere în

11 Idem, din 1 februarie 1950. 12 Idem, din 8 noiembrie 1949. 13 „România” (Foaie românească independentă), Buenos Aires, anul III, nr. 4, august 1951.

Occident şi în Turcia a unui cât mai mare număr de intelectuali, artişti, şefi militari etc. Ungaria, care nu a făcut armistiţiu, şi-a putut salva în străinătate aproape întreaga elită naţională. O singură cifră comparativă: la Buenos Aires colonia română reprezintă 500 de suflete faţă de 35 000 de maghiari. Dl. Vişoianu nu numai că a torpilat radical planul Antonescu, dar i-a adormit şi pe românii care, ulterior s-ar fi putut salva singuri, asigurându-i că fraternitatea sovromânească se va transforma în cea mai seducătoare idilă”14.

Procesul de industrializare forţată a stat, de asemenea, în atenţia presei româneşti din diaspora. În articolul „Industrializarea lui Gheorghiu-Dej”, se menţiona că ar fi o lipsă de obiectivitate să nu se recunoască faptul că industrializarea României era o necesitate imperioasă, pe care guvernele interbelice au neglijat-o şi au subordonat-o intereselor de partid. Articolul critica însă proiectul dezvoltării industriei grele după model sovietic: „În toate ţările unde s-a păşit la industrializare, cursul urmat a fost pretutindeni acelaşi, începându-se cu industriile de bunuri de consum – mai întâi industriile textilă şi alimentară – trecându-se apoi la celelalte ramuri şi sfârşind cu industria grea. Motivele sunt clare: 1. Bunurile de consu-maţie sunt acelea de care se simte nevoie în primul rând într-o ţară cu structură economică neevoluată. 2. Industriile alimentare şi textile sunt acelea care absorb produsele agricole, înlesnind astfel intensificarea agriculturii care trebuie să meargă paralel cu industrializarea. 3. În ţările aflate în stadiul iniţial de indu-strializare lipsesc capitalurile; industria grea necesită însă cele mai mari capitaluri de investiţie”15. Confirmând previziunile presei din diaspora, în anul 1949, industria s-a zbătut în dificultăţi serioase datorate înlocuirii per-sonalului competent cu oamenii noi ai regimului comunist. În articolul „Bilanţul R.P.R. în 1949”, ziarul „Vestitorul” scria: „Organizări şi reorganizări se succed rapid, sperându-se ca prin schimbări de denumiri se vor rezolva neajunsurile. Producţia a crescut faţă de 1948,

14 Ibidem. 15 „Vestitorul”, din 1 ianuarie 1950.

PERSPECTIVE ISTORICE

după cifrele oficiale, şi rezultatul se datoreşte numai măririi sforţărilor muncitorilor. Prin noile contracte colective, salariile au fost micşorate, normele au fost mărite, iar obligaţiile de lucru ale salariaţilor definite în mod amănunţit. Prin întreceri socialiste, muncitorii sunt obligaţi să-şi mărească sforţările pentru depăşirea planului. Cât de mare este încordarea în timpul acestor întreceri, controlate îndeaproape, o arată constatările ziarelor că după întrecere, muncitorii care depăşeau norma, nu mai reuşesc să îndeplinească decât 40-50% din ea”16. Ziarul mai adăuga faptul că în anul 1949, „acapararea economiei româneşti de către U.R.S.S. a continuat, Uzinele Reşiţa au devenit Sovrom, ca şi minele de cărbuni, utilajul de construcţii şi asigurările. Prin politica urmărită de soviete de a prelua întregul surplus de cereale, petrol şi lemn, România nu mai este în măsură să-şi procure în schimb produsele industriale. Nu-i rămâne altceva guvernului decât să încerce în ţară fabricarea maşinilor şi produselor industriale pe care în trecut le importa din Europa de Vest. Într-un an întreg, faimosul ajutor sovietic s-a redus la cca 200 tone de oţeluri speciale, cam atâta cât produc cuptoarele de oţeluri speciale ale Reşiţei într-o singură zi, iar celelalte cifre sunt ascunse cu grijă, constituind secret de stat”17.

Analizând şi situaţia socială din România anului 1949, acelaşi ziar scria că: „salariile nominale ale muncitorilor români continuă să fie mizerabile, iar puterea lor de cumpărare e derizorie. De aceea, propaganda de partid a produs un argument inatacabil, afirmând că <nivelul de trai al muncitorilor a sporit simţitor, datorită măririi neîntrerupte a unei forme de salariu invizibile – salariul social >, manifestat prin posibilităţile crescânde de folosire a mijloacelor culturale, ca şi prin grija deosebită ce s-a dat sănătăţii oamenilor muncii”18. Comentând această invenţie propa-gandistică, ziarul adăuga: „Ţinând seama de starea actuală sanitară catastrofală din România şi de faptul că medicamentele nu se

16 Ibidem. 17 Ibidem. 18 „Vestitorul”, din 1 februarie 1950.

procură decât din comerţul negru, aportul salariului social pentru întreţinerea sănătăţii muncitorilor e desigur foarte modest. Accentul se pune doar pe opera culturală, adică frecventarea obligatorie a conferinţelor comuniste, răspândirea cărţii ruse, propaganda ARLUS-ului, Casa Scânteii etc. Acest program de culturalizare nu e absolut gratuit. În presa comunistă din ţară se pot urmări zilnic iniţiative de a lucra ore suplimentare pentru susţinerea vreuneia din instituţiile de mai sus. În plus, din salariile obişnuite se reţin la sfârşitul lunii contribuţii importante pentru achitarea literaturii de partid”19.

Făcând o analiză a vieţii culturale,

acelaşi ziar nota: „În cursul anului 1949, cultul pentru Soviete a luat forme idolatre. Reprezentanţii regimului nu mai roşesc când vorbesc de statul sovietic cel mai progresist din lume, de poporul sovietic care este cel mai cult din lume şi de industria sovietică care are cea mai avansată tehnică . Iar lumea a învăţat cât de periculos este să zâmbeşti când auzi astfel de lucruri. Într-o şedinţă solemnă, Academia Română a condamnat ca antipatriotică, trădătoare şi antiprogresistă, tendinţa oa-menilor noştri de ştiinţă de a păstra contactul cu oamenii de ştiinţă din Apus. Teatrul trebuie să copieze modelele sovietice, critica să nu aprecieze elogios decât operele scrise conform normativului. Muzeul româno-rus adună material ca să dovedească că suntem slavi”20.

19 Ibidem. 20 Idem, din 1 ianuarie 1950.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

În articolul „Cultură planificată”, se menţiona: „Literatura, poezia, muzica, arta plastică, totul este pus în slujba acestei acţiuni masive de desfiinţare a oricărei urme de valoare spirituală românească. Dogmatica vechilor teorii estetico-literare a fost total părăsită în favoarea principiilor realiste ale revoluţiei: este valoros tot ce se apropie până la identificare de creaţiile sovietice şi de problematica lor. Restul trebuie eliminat şi înfierat, ca reminiscenţă a vechii lumi burghezo-capitaliste. De aceea, orice poezie trebuie să cuprindă cel puţin un vers închinat lui Stalin, muncii în URSS, sau Revoluţiei din Octombrie, altfel nu este bună. Orice piesă de teatru trebuie să atace primitivismul social şi ignoranţa culturală în care au ţinut masele vechile regimuri şi să elogieze lumina care generos şi continuu ne vine de la Moscova, începând de la 23 August 1944”21.

Referitor la pictură şi la muzică, directivele de partid sunau astfel: „Pictura trebuie să vizeze peisagiul sovietic, prezentându-l ca pe un paradis al muncii. Sculptura trebuie să se inspire sau din feţele chinuite ale robilor obligaţi să lucreze zi de zi mai mult, tot mai mult, sau din glorificarea morţilor sovietici din război. Muzica este adusă la acelaşi numitor comun: lupta de clasă trebuie să stea la baza creaţiei muzicale. În statutul de constituire al Uniunii Compozitorilor din R.P.R., această organizaţie se întemeiază pe <principiul participării active a membrilor ei în lupta pentru construirea socialismului în ţara noastră>. În acelaşi statut se menţiona că <unii compozitori se situează în lucrările lor pe poziţii formaliste, ermetice, lipsite de melodie şi de caracter naţional, servind intereselor duşmanilor progresului, libertăţii şi independenţei noastre naţionale>”22.

Referitor la acelaşi aspect, ziarul „Mesagerul” nota: „Sovietizarea României devine, pe zi ce trece, tot mai înfiorătoare. Nenumărate cursuri de limba rusă, conferinţe, cărţi (care inundă toate librăriile şcolile şi universităţile), ziarişti, scriitori şi oameni de

21 Idem, din 1 februarie 1950. 22 Ibidem.

ştiinţă sovietici sau români stalinizaţi , metode sovietice de lucru în fabrici, birouri şi agricultură, spirit sovietic în armată, artă - peste tot Ţara geme cumplit înnăbuşită”23

În aceeaşi notă, ziarul „Vestitorul” scria că: „Muzeul româno-rus adună material ca să dovedească că suntem slavi. O delegaţie de ţărani a fost trimisă în vizită în URSS spre a se convinge la faţa locului de cea mai înaintată agricultură din lume şi de fericita viaţă a colhoznicilor. La Bucureşti s-a deschis o expoziţie a industriei sovietice, organizându-se vizitarea ei obligatorie de zeci de mii de oameni, aduşi gratuit în trenuri speciale. De săptămâna prieteniei ruso-române s-a început traducerea integrală a operelor lui Lenin şi Stalin 24”.

Una din preocupările importante ale conducerii PCR a fost şi lupta pentru câştigarea tineretului de partea idelogiei comuniste. În acest context, ziarul „Vestitorul” scria: „Astăzi când comuniştii încearcă să educe tineretul în spiritul Comsomolului, obiectivul lor este creşterea unei generaţii, care mâine să nu mai simtă artificialitatea statului comunist de azi. Dimpotrivă, să se simtă solidară cu el, conştiinţa violentărilor prin care el a fost creat pierzându-se cu timpul. În aceasta constă importanţa luptei angajată de comunişti pentru câştigarea tineretului 25.”

Iată, în câteva rânduri, o parte din realităţile lumii comuniste din România din jurul anului 1950, altfel prezentate decât presa oficială de partid. Din paginile publicaţiilor pe care le-am parcurs, se desprinde preocuparea permanentă a diasporei româneşti, fie de la Paris, Roma sau Buenos Aires, pentru ceea ce se întâmplă în ţara în care libertatea a fost lichidată de puterea comunistă. Acest lucru demonstrează conştiinţa patriotică a diasporei româneşti, care deşi era confruntată cu problemele asigurării mijloacelor de trai şi cu adaptarea la noua situaţie de emigrant, nu şi-a uitat patria natală şi a căutat să culeagă şi să

23 „Mesagerul” (Paris), anul I, nr. 1 din 15-30 iulie 1951. 24 „Vestitorul”, din 1 ianuarie 1950. 25 Ibidem.

PERSPECTIVE ISTORICE

ofere informaţii despre ceea ce se întâmpla în spatele „cortinei de fier”.

Extrem de relevant este faptul că multe ziare au intrat în ţară pe diferite căi, în ciuda vigilenţei autorităţilor comuniste. În acest fel, în ascuns, românii puteau să aibă o contrapondere la asaltul propagandistic al

presei comuniste. De exemplu, ziarele pe care le-am consultat, le-am găsit în podul clădirii Liceului Pedagogic „Sabin Drăgoi” din Deva, unele dintre ele fiind trimise, evident nu prin poştă, din Germania, de la Mannheim de către O. Bârlea.

O scurtă radiografie a vieţii politice din România comunistă, analiză făcută

împreună cu Botar Petru Ioan, fostul director al Institutului Român pentru relaţii cu străinătatea

prof. dr. Mirela Crâsnic La sfârşitul lunii august 2011 am avut o

discuţie cu domnul Botar Petru Ioan, originar din Bucium Muntari, judeţul Alba, satul meu natal, cel care în perioada comunistă a fost directorul Institutului Român pentru relaţii cu străinătatea. Prin natura serviciului, Botar Petru a intrat în contact cu potentaţii timpului: Gheorghe Gh. Dej, Nicolae Ceauşescu, Pacepa ş.a. Relatările interlocutorului meu sunt interesante şi inedite de aceea consider că pot fi făcute publice, având în acest sens şi acordul dumnealui. Pot spune că am descoperit în interlocutorul meu un om interesant, un om cu un vocabular mult mai bogat decât politicienii zilelor noastre.

Perioada care face obiectul discuţiei noastre este una dintre perioadele dificile ale istoriei României, când se plăteau ruşilor împovărătoare datorii de război, ţara era spoliată prin intermediul sovromurilor, iar trupele ruse staţionau pe teritoriul ţării, deşi războiul se încheiase demult. Nu doresc să facă o analiză detaliată a acelei perioade, prefer în schimb să las interviul să curgă:

”Mă numesc Botar Petru Ioan şi m-am născut în 1928. Era o perioadă destul de grea pentru familia noastră. Tata lucra la Petroşani, mama rămăsese aici cu noi. A venit perioada 1929-1933 care a fost o perioadă foarte grea. În 1929 a avut loc greva minerilor de la Lupeni, iar tata a obţinut aşa-zisul certificat de a nu mai fi angajat nicăieri. Aşa că s-a dus prin Moldova sau până prin Muntenia la minele de cărbuni de acolo. O săptămână se ducea, o săptămână lucra până-l depistau şi o

săptămână venea înapoi. Aşa a trecut perioada 1934-1935. Şi în situaţia lui se găseau mulţi mineri de pe aici.

Care era motivul pentru care tatăl dv.

nu-şi mai găsea un loc de muncă? Participarea la greva minerilor din 1929

de la Lupeni. În consecinţă am avut o copilărie destul de sărăcăcioasă. În 1942 eram deja 6 copii. În 1941-1942 tata a fost concentrat şi atunci, eu fiind cel mai mare, a trebuit să lucrez. Am întrerupt studiile de la Abrud, terminasem clasa a II-a de gimnaziu şi am ajuns miner. La început am scos piatră cu sacul în spinare, după aceea am ajuns vagonetar, iar la naţionalizare, în 1948, am ajuns să fiu prim-miner. După naţionalizare am plecat toţii buciumanii de aici, împreună cu roşienii şi cornenii, pe şantier la Salva Vişeu. Acolo am lucrat 5 luni, apoi m-am transferat la „Mica” Brad unde am lucrat din februarie până în septembrie, când am prins o posibilitate de a-mi continua studiile la şcoala specială din Cluj.

Cine v-a recrutat? Era o comisie din partea Ministerului

Învăţământului şi din partea Comitetului Central.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Care erau criteriile după care cei de la Comitetul Central selectau tinerii?

În primul rând activitatea pe linie de tineret pentru că toţi care veneau aici erau fii de muncitori. Îmi amintesc de o colegă care era electrician la combinatul de la Hunedoara şi fusese recrutată şi ea pentru studii în U.R.S.S. Acolo a terminat istoria şi a fost unul dintre cei mai buni ghizi de la Institutul de Istorie a partidului din Bucureşti.

În ce an a avut loc această recrutare a dv. de către comunişti?

Se întâmpla în anii ’51-’55. Dar eu nu am mai plecat în U.R.S.S. pentru că între timp se înfiinţase Institutul de Studii Politice în Bucureşti cu o durată de 2 ani. Am venit acasă de la Cluj şi după puţin timp am fost chemat la examen la Bucureşti. Mi s-a pus o întrebare pentru anul II direct. Apăruse atunci în „Pace trainică” programul Partidului Comunist Indian, eu venit acasă m-am apucat de coasă şi nu ajungea „Pace trainică” pă aici, ca eu să pot citi, m-au întrebat din programul Partidului Comunist Indian, bineînţeles că nu ştiam, aşa că mi-au zis:

- Te luăm în anul I! Am făcut anul I, am făcut anul II şi când am ajuns în anul II s-a prelungit şcoala cu anul III, când am ajuns în anul III s-a prelungit cu anul IV, când am ajuns în anul IV s-a prelungit cu anul V! Tot făceaţi la şcoală şi nu se mai termina! Am avut noroc că eu am terminat cu anul IV pentru că am fost dat în producţie cum se spunea atunci. Am lucrat la secţia externă a C.C. În ’55 mi-am luat licenţa şi am lucrat la secţia relaţii externe a C.C. M-am ocupat de relaţiile României în cadrul comerţului exterior, după aceea m-am ocupat de studenţii români care studiau în străinătate. Erau foarte mulţi, în jur de cca. 5.700 de studenţi. Într-adevăr, majoritatea studiau în U.R.S.S., dar aveam vreo 4-5 care studiau în Vietnam, în China, în Coreea, în Egipt, în Siria, în Iordania, dar şi în alte ţări, în special în ţările comuniste. Atunci am format o pleiadă întreagă de traducători, inclusiv de franceză şi engleză. În acelaşi timp mă ocupam şi de studenţii pe linie de partid,

erau chiar şi brădeni de-ai dumitale. Era de exemplu Patilineţ care avea socri la Ţărăţel. Atunci au fost luate câteva măsuri şi am redus foarte mult din ei. E adevărat că mulţi aveau rezultate slabe, aşa că am redus cam vreo 3.000 odată prin ’56-’57. Au rămas doar cei mai buni! Ei au devenit oamenii de bază ai diplomaţiei române. Majoritatea au devenit ambasadori.

Pe care dintre liderii comunişti de marcă, din România acelor ani, i-aţi cunoscut mai bine?

În primul rând pe şefa mea, Ghizela Vosch, care a reuşit să se menţină sub toate oblăduirile: şi a lui Dej, şi a lui Ceauşescu.

Era evreică? Era evreică. Dar când am intrat în

Institut şefa Ministerului de Externe era Ana Pauker. Ea venea la întrunirile noastre. Am participat şi la detronarea ei, adică la şedinţa în care preşedintele Pârvulescu a analizat activitatea ei din partea conducerii partidului şi a fost exclusă atunci din partid şi din funcţia de ministru de externe.

Cum a reacţionat Ana Pauker la destituirea ei din funcţiile pe care le deţinea pentru că a fost totuşi o femeie puternică?

Cu totală indiferenţă! Nu a recunoscut nimic din acuzaţiile care i se aducea. Adjunctul ei, Bunaciu, a fost cel care şi-a pus ţărână în cap. E adevărat că-l stimula şi Pârvulescu care-i spunea:

- Bunaciule, pentru ce te-am trimis noi acolo?! De ce măi? Te-am trimis ca să aplici acolo linia partidului, nu ca să conducă cele două Anuţe?!

Că erau cele două: Ana Pauker şi Ana Toma. Ce s-a întâmplat cu Ana Pauker după

înlăturarea ei? Ştiu că a făcut şi puşcărie la un moment dat, ba chiar a fost în pericol să fie lichidată!

A fost trecută pe linie moartă şi a avut un regim destul de limitat, cred, nu ştiu exact, a fost izolată în cercul ei de prieteni, avea restricţii de circulaţie, dar în rest a dus o viaţă destul de liniştită până când a murit. Tovarăşii aveau relaţii strânse cu evreii, de exemplu:

PERSPECTIVE ISTORICE

Stoica, prima nevastă a fost evreică, nevasta lui Moghioroş era tot evreică, a lui Răutu la fel.

Care era procentul de evrei existenţi la acea vreme în cadrul P.C.R.?

În anumite perioade cred că a fost peste 80%. După aceea a venit valul mai nou cu Mizil, Ştefan Andrei şi alţi câţiva. Ghizela Vosch a fost menţinută şi de Ceauşescu pentru simplu motiv că avea cele mai bune relaţii în cadrul partidelor comuniste şi muncitoreşti din toată lumea. Oriunde se ducea rezolva ce avea de făcut. A avut o abilitate extraordinară! Ceauşescu a ţinut două femei în aparatul de partid şi nu vorbesc aici de funcţionare, pe Ghizela Vosch şi pe tov. Barana.

Există vreo legătură de rudenie între Ghizela Vosch şi Paula Vosch?

Îi este nepoată. Barana s-a ocupat de mişcările de eliberare naţională, în special de Angola, iar Augustin Onetto, preşedintele din Angola, a ţinut foarte mult la această femeie, şi, de câte ori venea în vizită la Bucureşti, cu cereri de susţinere, o cerea pe ea. Ea trebuia să meargă cu nevastă-sa la control, la…, la… Cei din Siria, Egipt sau Iordania când veneau o cereau pe Mioara Roman. Ţineau foarte mult la ea, cred că ţin şi acum. Mioara Roman, una că taică-su lucrase în diplomaţie, iar în al doilea rând ştia bine araba. Făcuse studiile în Egipt şi îşi urmase tatăl în ţările arabe, unde el fusese ambasador sau consilier. După ce am ajuns la Institut am folosit-o şi eu foarte mult ca traducătoare pe Mioara Roman. Am lucrat la secţia externă până în 1965. În această perioadă m-am ocupat de comerţul exterior şi după aceea de studenţi, apoi de organizaţiile de masă şi obşteşti la nivel internaţional, de femei, de sindicate şi de ministerul de externe. În această perioadă au fost organizate foarte multe acţiuni atât în ţară, cât şi în străinătate. Eu răspundeam de instruirea lor, de materialele care li se trimiteau. Asta era pe plan extern, pe plan intern mă ocupam de organizarea vizitelor, de organizarea congreselor şi conferinţelor. De organizarea congresului partidului m-am ocupat până prin 1975. Eu organizam traducerea simultană şi programele oaspeţilor.

Aveam un colectiv de traducători care vorbeau în 7-8 sau chiar 10 limbi simultan.

Vă mai amintiţi de o vizită mai deosebită?

Prima vizită pe care am organizat-o a fost a lui Sukarno. A fost prima vizită a unui şef ce venea din zona asiatică, cu foarte mari pretenţii, cu pregătiri de culise şi cu atenţie la detalii. Asta a fost prima vizită, dar cea mai importantă a fost întâlnirea lui Dej, a lui Hruşciov şi a lui Ciu Enlai Atunci au fost discuţiile lui Dej cu Hruşciov în legătură cu aşa-zisul „porumb în patrat”. L-am dus pe Hruşciov la Institutul nostru de la Fundulea, iar discuţiile au fost foarte energice, iar cauza a fost legată de retragerea trupelor ruseşti. La asta se referea „porumbul în patrat”.

Era un fel de cod? Da. Ce fel de om era Gheorghe Gh. Dej în

particular? Un om calm, un om deosebit. Ştia să te

apropie şi să scoată din tine tot ce aveai mai bun. Îi dădeai un material şi zicea:

- Mă, v-aţi gândit bine, dar nu credeţi că ar fi şi mai …

Adică ştia cum să te ia. Moartea lui bruscă are legătură cu

iradierea despre care se vorbeşte că ar fi pusă la cale de ruşi, datorită relaţiilor care se erodaseră între timp?

Nu ştiu dacă are vreo legătură. Oricum la ultimul congres el nu s-a mai dus. S-a dus Ceauşescu cu ministrul de externe care a şi căzut atunci, cu Moghioroş. Ei se aflau în al doilea avion care s-a prăbuşit, iar pe noi ne-au întors şi am decolat pe o pistă, care nici nu era curăţită de zăpadă. El nu s-a dus, lucru ce a fost punctat de către ruşi, dar în acea perioadă Dej avea un început de cancer de prostată. Se trata, dar nu evoluase medicina într-atât încât să poată să-l stopeze. La starea asta contribuiseră şi anii de puşcărie pe care-i făcuse. După mine, în perioada aceea, a existat o tripletă extrem de interesantă: Groza, cu aptitudinile lui de politică generală pe care Dej a sprijinit-o, Preoteasa, ministru de externe şi Maurer. Atunci s-a făcut un pas înainte în

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

relaţiile noastre externe cu China sau alte ţări comuniste, inclusiv cu americanii. S-a făcut o deschidere care a început de prin ’59 şi a ţinut până prin ’77. După aceea a început să scârţâie, nu atât datorită lui Ceauşescu, cât datorită Lenuţei. Influenţa ei a fost nefastă!

Cum a fost ieşirea din politică a lui Petru Groza?

El a avut câteva idei care, după părerea mea, la vremea respectivă nu puteau să prindă toate. El vroia o deschidere mai largă, ori la noi trebuiai să asculţi şi ce zice Moscova, şi ce zice Berlinul, şi ce zice Budapesta, ba chiar şi ce ziceau partidele din ţările respective, care nu erau la putere.

Cu siguranţă cel mai mult conta părerea Moscovei!

La ultimul congres pe care l-a ţinut Gheorghe Gh. Dej, Hruşciov a cerut raportul ca să facă observaţii. El stătea în bazin şi făcea pluta, iar traducătorul îi citea raportul. Asta este aşa o picanterie, dacă o scrii. În orice caz, în cel priveşte pe Groza, nu era seară în care să nu meargă de la sediul partidului pe jos împreună cu Dej, Moghioroş şi Chivu Stoica. Treceau pe lângă statuia aviatorilor, se aşezau pe o bancă şi povesteau, după aceea plecau mai departe.

Aveau gărzi de corp? Aveau, dar păstrau o distanţă, iar noi

care ieşeam din Institut, ieşeam adesea ca să-i vedem, uneori îi salutam şi ne răspundeau, alteori se mai găsea câte un securist din acesta care ne făceau semn să grăbim pasul. Mia Groza a jucat un rol important, Groza ţinea foarte mult la ea, ţinea şi la ceilalţi copii, dar cu ea era mai tot timpul. Oriunde se ducea Groza o ducea şi pe ea. Până la urmă, Mia a ajuns adjunct la Ministerul de Externe. S-a retras la Deva şi a murit acum vreo câţiva ani.

M-am întrebat adesea cum a reuşit Petru Groza să scape de stigmatul de chiabur, el care era până la urmă un moşier? Cum a jonglat în epocă cu statutul pe care l-a avut?

Groza a avut o mare influenţă în cercurile bogate şi, cred eu, că, şi-a luat câteva bobârnace de la foştii colegi care şi-au pierdut averea. Numai el putea să spună cum a făcut!

Care ar fi deosebirile şi asemănările dintre epoca Ceauşescu şi epoca Dej? În primul rând s-a mers pe calea acestei politici naţionale, nu naţionaliste, ci naţionale: a respectării integrităţii şi independenţei ţării şi încet, încet s-a trecut la o mai mare deschidere în relaţiile politice şi economice ale ţării. În relaţiile cu ruşii, noi aveam statut de slugi, nu aveam voie să facem nimic fără să aveam acordul lor. Totul a început de la acea discuţie dură pe care a avut-o Gheorghi Dej cu Hruşciov în legătură cu sovromurile, cu datoriile de război care nu se mai terminau, dar şi în legătură cu relaţiile României cu alte ţări, inclusiv cu ţările capitaliste sau în legătură cu mişcările de eliberare naţională. Începând cu anii ’80 devenise o frână faptul că nu mai puteai face nimic fără să ridici osanale. Am scris prin anii ’70 două cărţi „România azi-mâine” pe care nu le-am mai putut continua pentru că nu se mai putea face nici o traducere în afară dacă nu se referea la tovarăşul şi tovarăşa, sau nu se scria despre realizările ei în chimie, despre discursurile ei. De toate acestea se ocupa Dulea, adjunctul lui Ghizel, care se ocupa de traducerea „vastei” opere a tovarăşei. A fost creat Institutul de studii Politice condus de un alt trepăduş: Mihnea Gheorghiu, care a fost şi vicepreşedinte al departamentului relaţiilor cu străinătatea. Pentru că scria osanale a fost numit preşedinte al Academiei de Ştiinţe Politice.

Deci se trăia într-o mare minciună, într-o atmosferă contrafăcută.

Nici la congrese, eu organizam conferinţe culturale pentru diferite ţări, nu puteai să faci nimic dacă nu puneai la început osanalele adresate iubiţilor tovarăşi. Nu exista deschidere care să nu înceapă cu asta, pentru care era tovarăşul de la Securitate care nota şi-ţi făcea raport. Nu-ţi spunea nimic atunci, dar bobârnacul îl primeai mai târziu.

Cred că momentul de glorie al lui Ceauşescu a fost anul 1968, când a condamnat public intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. A fost o zvâcnire bună.

A câştigat capital politic!

PERSPECTIVE ISTORICE

A câştigat, dar numai într-o parte. A câştigat la ţările capitaliste şi la mişcările de eliberare, dar în rândul ţărilor socialiste, îmm, nu prea a câştigat!

Totuşi Ceauşescu a rezistat, cum a reuşit?

Norocul a fost forţa economică şi posibilităţile pe care le avea această ţară, şi pe care acum nu le mai are. Ceauşescu a sprijinit mişcările de eliberare şi partidele comuniste din diverse ţări. A mai avut norocul de a avea câţiva oameni buni prin ministere şi prin C.C., dar a avut în acelaşi timp şi trepăduşi, şi lingăi.

Care ar fi, în viziunea dv.,acei câţiva politicieni capabili din acea perioadă?

Mizil, Ştefan Andrei, Trofim, a cărui moarte este după mine suspectă.

Cum a murit Trofim? Cine ştie! Burtică, care a fost trimis la

munca de jos. Singurul care s-a fofilat a fost Iliescu.

Iliescu a fost unul dintre apropiaţii lui Ceauşescu?

A fost, dar când vedea că s-a băgat prea mult îl trimitea secretar la: Timişoara, Iaşi, iar când s-a aflat că vrea să-i ia scaunul, atunci l-a trimis director de editură.

A fost ultima funcţie deţinută de Iliescu înainte de revoluţie?

Da, a fost directorul editurii Politice. De aici au început lucrările împotriva lui Ceauşescu. Apetitul lui Iliescu pentru putere a fost mare, de fapt el se vede şi acum.

Un moment cutremurător pentru Nicolae Ceauşescu a fost cu siguranţă plecarea lui Pacepa! L-aţi cunoscut pe Pacepa?

L-am cunoscut. El lucra cu Ghizela Vosch prin subordonatul său, Doicaru, a cărui moarte este tot aşa, suspectă. S-a dus la o vânătoare şi s-a împuşcat. Nu se ştie, el sau cine l-a împuşcat. La toate întâlnirile care se organizau participa şi Pacepa ca apărător, chipurile, al familiei prezidenţiale. La vizita cea mai lungă, care a avut loc în America Latină, atunci s-a cristalizat trădarea lui şi probabil că lucra dinainte şi cu alte servicii: cu ruşii, dar cu americanii lucra în mod direct. Şi confirm acest lucru astfel: am avut-o ca angajată pe d-na

Dimulescu, profesoara de spaniolă a Elenei Ceauşescu, şi după ce s-a terminat vizita acolo, ea nu a mai venit o lună de zile la serviciu şi am rămas descoperit pe sectorul de spaniolă. Când a revenit am întrebat-o de ce a lipsit.

- Am fost obosită, am lucrat la C.C. - Cum aşa? - După ce terminam treaba cu tovarăşa,

venea Pacepa şi trebuia să-i bat la maşină comunicatul către ţară.

- Şi cum îl scriai? - Eu scriam la maşină şi el îmi dicta.

Ori o asemenea situaţie, pentru om ca el, era inadmisibilă. Se ştie că în astfel de clădiri există microfoane, există şi la hotel, darmite într-o clădire unde este un om de stat. Ori el dicta, deci ei ştiau tot ce a făcut şi a zis Ceauşescu.

Şi unde se întâmplau aceste „dictări”? Prin ţările Americii Latine, unde se

desfăşurau diverse vizite. Asta era modalitatea folosită de Pacepa

de a transmite informaţii fără să se incrimineze?

Da. Despre Pacepa şi despre Ion Iliescu eu am o părere personală. Suntem singura ţară din lume care i-am redat gradul unui trădător, i-am redat toată averea, tot ce a luat de la artişti, plus toate drepturile ce îi revin unui general român. Ori aşa ceva nu se poate! Şi asta a făcut numai Iliescu, în perioada în care a fost preşedinte, pentru a se pune bine cu americanii. Nu am mai întâlnit aşa ceva în nici o ţară, şi cunosc multe, ca să recompensezi un trădător de ţară! Şi nu a fost numai el, au mai fost şi alţi câţiva trepăduşi mai mici, care au vândut informaţii americanilor. De ce nu le-au vândut celor din Angola, din Anglia sau din Franţa? Cei trei care au vândut secrete americanilor au fost reabilitaţi, şi vinovat este Iliescu. A fost o dispută destul de aprinsă în legătură cu cazul Pacepa, pentru unii el era un erou, mai exact cel care a pus umărul la prăbuşirea comunismului în România, în timp ce alţii susţineau că este un trădător. Dv., la fel ca ei, susţineţi că este trădător?

Da! Şi argumentez şi de ce: el nu l-a trădat pe Ceauşescu, aşa cum susţin toţi, el a

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

trădat sistemul de securitate al României. Toţi spionii au trebuit schimbaţi, iar unii nici nu mai sunt.

Adică? Au fost lichidaţi? Da! Şi au fost lichidaţi oameni de bază

care au adus servicii economiei naţionale. Asta e istoria, fiecare perioadă îşi are cursul ei!

Cum arăta Pacepa? Era un bărbat bine. De ce credeţi că refuză să fie filmat?

Oare şi-a schimbat înfăţişarea în urma unor operaţii estetice?

În cazuri din astea, de obicei, aşa se procedează, ca să nu te recunoască careva pe stradă şi să te pălească!

Cum a reacţionat Ceauşescu când s-a văzut descoperit? A fost totuşi o lovitură dură!

Nu ştiu cum a reacţionat, nu făceam parte din cercurile apropiate lui. Ce pot să spun este că, gestul lui Pacepa a adus mare, mare prejudiciu ţării. Nu lui Ceauşescu, ci ţării efectiv, iar un sistem din acesta nu se formează de azi pe mâine. Am rămas descoperiţi în contextul în care U.R.S.S. s-a dezmembrat, a avut loc unificarea Germaniei, iar o serie de ţări şi-au câştigat independenţa. Nu mai avea cine să informeze şi stabilească relaţii cu aceste ţări.

Vreţi să spuneţi că la momentul 1989 sistemul de Securitate al României nu se regenerase?

Nici acum nu s-a regenerat. Un om din acesta nu se formează de azi pe mâine. Trebuie format aici, apoi trebuie să treacă prin diverse ministere, să cunoască activitatea guvernului, să acumuleze informaţii. Câţi nu au venit la pregătire, când eram eu la Institut?!

Cum vă amintiţi acele zile din decembrie 1989?

Eram în Institut, în piaţa Romană, şi au fost câteva lucruri, aşa, mai deosebite. Au fost tot felul de tiruri, spuneau că trag arabi, iar seara ne-am trezit cu piaţa ocupată, dar dintr-o dată! Oamenii aveau tablouri cu Nicolae şi Elena Ceauşescu la care le dădeau foc.

Dar în prima fază oamenii au fost chemaţi!

Da, în prima fază oamenii au fost chemaţi. Mitingul a degenerat şi au intrat

trupele în acţiune. În zona centrală au început să vină fel de fel de formaţii din acestea, de exemplu, în faţa Institutului au venit două maşini ale ambasadei ruse care supraveghea tot ce se întâmplă acolo. Nu numai că supravegheau, dar, după părerea mea, chiar au organizat evenimentele din seara respectivă. Nu puteau să vină muncitorii de la „23 August” cu sute de portrete ale Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu cărora să le dea foc în Piaţa Romană. Evenimentele din seara respectivă au fost organizate de către spionajul rusesc.

Ce interes aveau ruşii, astfel încât să declanşeze o revoluţie? Urmăreau oare înlăturarea lui Ceauşescu?

Da, iar Gorbaciov a declarat acum câteva zile că a dat ordin pentru înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu.

În consecinţă, ruşii de la ambasada rusă acţionau conform ordinului.

Da, şi au venit nişte ruşi-români, adică cei care aveau soţii rusoaice, care s-au amestecat printre oameni. La ultima şedinţă de partid, ambasadorul rus i-a spus consilierului: Până la sfârşitul anului Ceauşescu nu va mai fi! Punem pariu?

Şi au pus pariu pe o sticlă de coniac. Acest consilier a avut un post de mare răspundere în securitatea rusească, dar fiind alcoolic, nu îl mai puteau folosi, şi atunci ce să facă cu el? l-au trimis consilier la ambasadă. Acest episod îl povestea consilierul unui angajat al Institutului în februarie 1990.

Credeţi că Securitatea a fost implicată în evenimentele din decembrie 1989?

A noastră până la un moment dat da, după aceea s-au retras toţi în găoace şi au preferat să stea ca struţul. Generalul Vlad nu a avut nici o răspundere: nu a răspuns nici că a participat, nici că nu a participat.

Practic aşa a reuşit să se salveze! Da, şi să ştiţi că majoritatea dintre şefii

Securităţii au fost maziliţi în această perioadă a revoluţiei. Revoluţie! A fost o lovitură de stat, ce ne mai ascundem după deget?! Da, aşa a fost. Generalul Vlad s-a retras după ce a văzut cum evoluează lucrurile şi a văzut cum o parte

PERSPECTIVE ISTORICE

din generalii lui cei mai buni au fost căsăpiţi. Şi au fost căsăpiţi în mod ordinar! Tocmai când fuseseră chemaţi la Iliescu, au fost aşteptaţi cu focuri de mitralieră. Şi atunci omul ca să-şi

salveze pielea s-a retras. A urmat vandalismul care a fost şi nimeni nu a mai putut să informeze ce a fost la Sibiu, Brad sau în altă parte.

Aspecte din politica statului român faţă de saşi în contextul colectivizării agriculturii prof.dr.Livia Coroi

Colegiul Naţional “Avram Iancu” Brad

Într-o renegare a politicii regimurilor precedente, începând cu 1945, statul român, într-o fulminantă ascensiune a comunismului, îi încadrează pe etnicii germani colaboratori ai Germaniei naziste într-o categorie paria a societăţii româneşti, iar avutul lor ajunge la discreţia autorităţilor. Prin Decretul-Lege 187/23 martie 1945, de înfăptuire a reformei agrare, la capitolul II, art. 3, se prevede că vor fi expropriate şi trecute la dispoziţia statului „următoarele bunuri agricole, cu inventarul viu şi mort afectat lor: a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţeni români, persoane fizice sau juridice, de naţionalitate (origine etnică) germană care au colaborat cu Germania hitleristă.”, art. 7 prevăzând că exproprierea se face fără niciun fel de despăgubire.1 În consecinţă, c. 60-70.000 de familii 2 au fost deposedate de pământuri, inventar agricol, dar şi de case, într-o perioadă în care situaţia din România era dezastruoasă.

Distinct de referirile în documentele oficiale la confiscarea averii etnicilor germani şi la atribuirea lor unor cetăţeni etnici români sau rromi,3 ineditul şi drama momentului au rămas

1 Monitorul Oficial nr.68 bis din 23 martie 1945, Decret-Lege nr.187/1945, apud Gheorghe Iancu, Ottmar Traşcă, Virgiliu Ţârău(eds.), Colectivizarea agriculturii în România. Aspecte legislative, 1945-1962, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, p.1. Vezi şi Florin Cosmin Budeancă, Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: Judeţele Hunedoara, Alba, Sibiu, Teză de Doctorat Istorie, coord. Prof.univ.dr.Doru Radosav, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Cluj-Napoca, 2007, p.161. 2 Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Germanii din România, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2000, p.75, apud F.C.Budeancă, loc.cit. 3 Vezi, spre exemplu, Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale (DJAN) Hunedoara, Fond Pretura Plasei Baia de Criş, d. 5/1945, f.24, d.8/1946, f.167, DJAN Hunedoara, Fond Ocolul Agricol Brad, d.49/1945, ff.13-106.

impregnate şi în memoria colectivă. „Io am avut pământ de la nemţi, că m-o împroprietărit în `45 cu 4 iugăre.”4 „S-or băgat românii cu de-a sila şi le-o` luat boii, şi le-o` luat caii, şi le-or luat tot ce-or avut (...) I-o` lăsat ca deştiu`...Praf i-or făcut românii... Şi praf şi pulbere s-o ales de casele lor...”5

În 1948, s-a instituit sistemul cotelor din produsele agricole, în 1949 se declanşa colectivizarea agriculturii, iar efectele acestora reduceau din beneficiile celor împroprietăriţi, totodată, situaţia saşilor expropriaţi nemaifiind percepută ca exclusiv negativă. „După ce-or vint comuniştii, la saşi le-o` făcut un bine că le-o` luat tot...La români le-o` dat locu` lor, şi după aia i-o pus pe cote şi câte minuni toate. Şi saşii s-o` dus şi şi-o` găsât servici unde o` vrut ei în România. O` avut altă socoteală... Şi de la o vreme te-o năcăjit că să te scrii la Colectiv... Şi ei o` fost mai câştigaţi ca noi...”6

În condiţiile în care după moartea lui Stalin în procesul colectivizării prim-planul îl lua constituirea întovărăşirilor agricole („so-luţia de avarie” a anilor 1953-1955), auto-rităţile explorau posibilităţi de consolidare a gospodăriilor agricole colective (GAC-urilor) şi a gospodăriilor agricole de stat (GAS-urilor), astfel încât să nu încapă nicio îndoială cu privire la ireversibilitatea colectivizării. Prin HCM 3522 /17 oct.1953 privind trecerea unor 4 F.C.Budeancă, loc.cit., p.166, martor Romulus Hetel din localitatea Aurel Vlaicu, jud. Hunedoara, interviu luat de Felix Ostrovschi în 24.07.2003, transcrierea Gela Benchea şi Cosmin Budeancă, editarea Cosmin Budeancă. 5 F.C.Budeancă, loc.cit., p.168, martor Maria Budoi din localitatea Aurel Vlaicu, jud.Hunedoara, interviu luat de Felix Ostrovschi în 25.07.2003, transcrierea şi editarea Cosmin Budeancă. 6 F.C.Budeancă, loc.cit., p.182, martor Valer Coman din Berghin, jud. Alba, interviu luat de Valentin Orga în 31.07.2005, transcrierea şi editarea Cosmin Budeancă.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

terenuri agricole rezervă de stat în folosinţă veşnică a GAC-urilor şi în proprietatea unor ţărani muncitori cu pământ puţin şi familii numeroase, 7 terenurile rezervă de stat re-zultate prin aplicarea HCM nr.308/1953 şi din alte surse - ca terenuri părăsite, expropriate, renunţări şi creanţe ale statului – urmau a fi repartizate şi atribuite GAC-urilor din apropiere, ca islazuri comunale şi ca loturi zootehnice (toate acestea neputând depăşi 50% din rezerva de stat din raion), ţăranilor întovărăşiţi şi individuali, a căror proprietate funciară totală nu trebuia să depăşească 5 ha; puteau fi acordate terenuri şi muncitorilor şi funcţionarilor care au cedat pământ statului în baza HCM 308/1953, cel mult în suprafaţa cedată, iar dacă era posibil, chiar cel cedat. Fondul disponibil, rezervă de stat, pe regiunea Hunedoara, era în suprafaţă totală de 6143 ha. 8 La 22 decembrie 1953, aici, bilanţul acestor redistribuiri de terenuri presupunea împroprietărirea a 26 gospodării agricole colective cu 1039,33 ha, a 311 ţărani întovărăşiţi (cu 262,05 ha), a 2.582 ţărani individuali, aceştia primind 1.517,72 ha, restituirile din HCM 308/1953 făcându-se către 22 familii, ele primind 35,72 ha. Masiv, astfel de împroprietăriri s-au făcut în raionul Sebeş.9

Totodată, autorităţile au continuat înscrierile în vechile GAC-uri şi nu au abandonat obiectivul înfiinţării altora, 10 aşa cum, una dintre priorităţile politicii agrare era şi de a-şi asigura cât mai mari colectări de produse agricole la fondul de stat, prin sistemul cotelor, context în care, planul de culturi agricole era de primă importanţă la nivelul fiecărei localităţi. După aplicarea prevederilor legii de reformă agrară din 1945, realităţile din localităţile cu etnici saşi au evoluat într-o direcţie mai puţin anticipată. Cum la expropriere unii saşi nu au

7 DJAN Hunedoara, Fond Comitetul Regionalal Partidului Muncitoresc Român, d.1070/1953, ff.60-66. 8 Ibidem, f.68. 9 Ibidem, d.1372,/1954, ff.26-28. 10 Livia Coroi, „Impactul morţii lui Stalin asupra colectivizării agriculturii în regiunea Hunedoara”, în Perspective istorice, Revista Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România „CLIO”, Filiala Hunedoara, publicaţie bianuală, nr.3/2011, pp.123-130.

fost evacuaţi din case,11 rămânând astfel în localitate, în scopul asigurării unui venit minim, „luau ei de la români pământ şi lucrau în arendă”.12 Pe de altă parte, unele gospodării ale saşilor au intrat într-o rapidă degradare: „Pă comune le-o` luat comuniştii căsâle la saşi şi-o` băgat ţâgani în ele... şi când o` plecat saşii o` trăbuit să lase pe loc carăle, boii, tot, şi s-o` băgat ţâganii, că ei erau comunişti. Şi-apă` aşa s-o degenerat toate, ăştia o` făcut lucru slab...”.13 Dificultăţile din procesul colectivizării şi nefirescul din localităţile cu saşi expropriaţi par să fi determinat implicarea celor mai înalte oficialităţi ale statului în identificarea unei soluţii bivalente – atât de susţinere a procesului colectivizării, cât şi de a prilejui o oarecare reparaţie pentru saşi. Potrivit unei observaţii de bun simţ a omului de rând, „Când au văzut comuniştii ce prostie au făcut, bineînţeles că i-o dat pe ăştia afară şi i-o adus pe saşi înapoi... care-or trebuit să muncească ca să-şi pună casa din nou la punct...”.14 O altă mărturie sesizează ecuaţia complexă a evenimentelor, chiar dacă ea trezeşte îndoieli pornind de la încadrarea cronologică (gospodăria colectivă din satul martorului fiind deja înfiinţată din 1952, iar Maurer devenind prim-ministru de-abia în 1961). „Când o ajuns Maurer prim-ministru o spus cineva: „În Ardeal nu se poate face colectivizarea că românii nu să scrie, şi saşii s-ar scrie da` n-au pământ.”... Şi-o` vint aicea şi-o-ntrebat pe sas: „Ai pământ? Nu. Te scrii în colectiv? Cu ce să mă scriu? Da` lucri pământ? Da, în parte, de la ţâgani, de la rumâni... Cât lucri? Două iugăre... Scrie-te cu ăla!” Aşa că la noi întovărăşire o fost numa` cu saşi... Ei s-o-nscris cu pământu` ce-o` lucrat de la români... O` lucrat vreo tri-patru ani la 11 F.C.Budeancă, loc.cit., p.178, martor Horea Morcu din satul Rapolţău, comuna Rapoltu de Jos, jud. Hunedoara, interviu luat de Felix Ostrovschi, în 23.07.2003, transcrierea şi editarea Cosmin Budeancă. 12 F.C.Budeancă, loc.cit., p.181, martor Floarea Haplea din Berghin, jud. Alba, interviu luat de Denisa Bodeanu în 31.07.2005, transcrierea şi editarea Cosmin Budeancă. 13 F.C.Budeancă, loc.cit., p.176, martor Avram Opincar din Sebeş, jud. Alba, interviu luat de Cosmin Budeancă în 15.08.2004, transcrierea şi editarea Cosmin Budeancă. 14 F.C.Budeancă, loc.cit., p.176, martor Georgeta Dobrotă din Şelimbăr, jud. Sibiu, interviu luat de Denisa Bodeanu în 30.07.2005, transcrierea şi editarea Cosmin Budeancă.

PERSPECTIVE ISTORICE

întovărăşire... şi-apăi o trecut cu toţi la Colectiv...”15 Cert este că la 25 ianuarie 1954, Comitetul Regional PMR Hunedoara întocmea un referat „Asupra constatărilor făcute pe teren în raionul Sebeş în urma sarcinilor primite în şedinţa din 22.I.1954 al CC al PMR în problema creierii de GAC în comunele indicate de CC populate de ţăr. muncitori saşi expropriaţi”. 16 Astfel, în urma cercetării efectuate în 11 comune din raionul Sebeş, în ianuarie 1954, Secţia Agrară a regiunii împreună cu delegatul Secţiei Agrare a CC al PMR apreciau că aici ar mai fi condiţii de creare a unor GAC-uri, deoarece o parte dintre cei împroprietăriţi nu-şi lucrează pământurile, dându-le în dijmă saşilor expropriaţi. Spre exemplu, în comuna Aplodul de Sus, din 359 de familii împroprietărite, 51 (cu 83,46 ha teren arabil) au părăsit comuna, iar alte 77 de familii de colonişti (rromi), care deţineau o suprafaţă de 121 ha, nu-şi lucrau pământul, acesta fiind lucrat de saşii expropriaţi şi de o parte din colectivişti.17 În concluzie, atât dintre localnicii împroprietăriţi, cât şi dintre cei colonizaţi, unii nu mai au inventar agricol, care să le permită să lucreze pământul în bune condiţii, sau sunt în vârstă şi incapabili de muncă, ceea ce face să-şi dea pământul în dijmă. Pe de altă parte, saşii care au fost expropriaţi iau pământ în dijmă de la cei care au fost împroprietăriţi, astfel că peste 60% din gospodăriile săseşti au reuşit să-şi refacă inventarul agricol. Toate acestea au dus la lipsa de braţe de muncă în GAS, la neachitarea obligaţiilor faţă de stat în raport cu suprafeţele din comunele respective şi la preferinţa unor colectivişti de a lucra teren în dijmă, decât să participe la muncă în GAC. Pentru îndreptarea acestei stări de lucruri, se propunea ca în comunele din raionul Sebeş unde erau GAC-uri, suprafeţele părăsite să fie atribuite acelor saşi care ar fi consimţit să intre în GAC cu aceste terenuri. În satele în care nu ar fi fost gospodării colective, precum în Pianul

15 F.C.Budeancă, loc.cit., p.185, martor Nicolae Blejan din Aţel, jud. Sibiu, interviu luat de Cosmin Budeancă şi Valentin Orga în 27.07.2001, transcrierea şi editarea Cosmin Budeancă. 16 DJAN Hunedoara, Fond Comitetul Regional..., d.1372/1954, ff.26-28 17 Ibidem, f.28.

de Jos, şi existau terenuri părăsite şi cetăţeni care să-şi dea în dijmă pământul, acestea să fie atribuite saşilor care ar accepta să se constituie în GAC sau, dacă nu sunt condiţii pentru crearea unei astfel de structuri dar există GAS, să fie atribuite salariaţilor din GAS, atât saşi, cât şi români.18

În acest context, saşii expropriaţi în 1945 beneficiau de o oarecare reparaţie, dându-se Decretul 81/18 martie 1954 cu privire la dobândirea şi pierderea unor drepturi asupra unor categorii de bunuri şi, aferent acestuia, HCM 370/19 martie 1954, care prevedea procedura de aplicare. 19 Prin aceste acte normative, s-a prevăzut că li se vor atribui case sau terenuri pentru construirea de case, precum şi înlesniri materiale în acest scop, cetăţenilor români de etnie germană sau maghiară expropriaţi - „a. Dacă până la expropriere cetăţenii români de etnie germană sau maghiară, cărora prin legi speciale li s-au luat casele, au fost ţărani muncitori sau muncitori, la data când s-a luat măsura respectivă. b. Dacă astăzi nu sunt elemente exploatatoare şi nu au casă în proprietate. c. Dacă sunt membri în gos-podării agricole colective existente, intră în asemenea gospodării sau în gospodării agricole colective care se înfiinţează de acum. d. Sînt muncitori permanenţi sau tehnicieni în SMT–uri, GAS, muncitori sau tehnicieni în întreprinderi agricole de stat.”.20

Se preciza că beneficiază de prezenta lege numai cei ale căror case au fost trecute în proprietatea statului în baza Legii 187/1945 şi a altor legi speciale şi că ea nu se aplică celor care au casele naţionalizate în temeiul Decretului 92/1950 şi a altor decrete speciale, 18 Ibidem, ff.36-38. 19 Aceste acte normative nu au fost publicate. De-abia în 1997, au apărut în Karpatenrundschau. Kronstädter Wochenschrift, nr.17 (2396), p.3, inserate în Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien,5. Jahrgang nr.1096, 26 aprilie1997, apud Rudolf Poledna, Sit ut sunt, aut non sunt? Transformări sociale la saşii ardeleni după 1945 – O analiză sociologică din perspectivă sistemică, Editura Presa Universitară Clujeană, 2001, p.103. Vezi Instrucţiunile de aplicare a Decretului şi a Hotărârii la DJAN Hunedoara, Fond Comitetul Regional..., d.2104/1956, ff.30-41. 20 DJAN Hunedoara, Fond Comitetul Regional..., d.2104/1954, f.30.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

date de la caz la caz, sau care au fost preluate în temeiul unor măsuri speciale administrative. Urma să li se restituie şi construcţiile anexe, curtea şi grădina din vatra satului, dar nu şi inventarul, iar celor care sunt sau devin colectivişti, curtea şi grădina le erau atribuite doar în folosinţă personală; beneficiau de decret şi micii meseriaşi, dacă se înscriau în GAC.

În contrapartidă, Decretul prevedea şi pierderea de drepturi de proprietate sau folosinţă de către unele categorii de cetăţeni. Astfel, urmau să retrocedeze casele şi celelate bunuri imobile primite în proprietate sau folosinţă în baza legii de reformă agrară din 1945, cei care nu le-au locuit personal sau le-au lăsat în părăsire, cei care nu deţin casa cu titlu de proprietate iar fostul proprietar beneficiază de dispoziţiile Decretului. În cazul în care deţinătorul vremelnic continua să locuiască alături de proprietarul repus în drepturi, primul era obligat să-i plătească chirie proprietarului. Moştenitorii care la data exproprierii nu beneficiau de nicio cotă din imobilul respectiv, nu îl puteau revendica (Ultimele două prevederi vor fi modificate în 1956). În cazul în care casele au fost atribuite ca sedii unor instituţii economice, administrative sau de interes obştesc (Sfat Popular, SMT, GAC, GAS, Miliţie, Cămin ultural, Cooperativă, dispensar, casă de naşteri) „şi au fost dobândite în mod legal, nu ocupate fără nici un titlu”,21 fostului proprietar urma să i se dea o altă casă sau teren pentru a-şi construi una.

Terenurile agricole primite de la etnicii germani sau maghiari în temeiul Legii 187/1945 care nu erau lucrate de împroprietărit personal sau cu membrii familiei urmau să fie trecute în rezerva de stat. În Instrucţiunile care au însoţit Decretul şi Hotărârea, se sublinia că nu trebuie expropriate decât acele părţi din terenuri care nu au fost astfel lucrate în anul agricol 1953. De asemenea, Instrucţiunile îi prevedeau pe cei exceptaţi de la pierderea terenurilor agricole: văduve în incapacitate de muncă, invalizi, bolnavi, orfani, tineri aflaţi în stagiul militar. 21 Ibidem, f.33.

Că acest episod al reparaţiilor faţă de saşi era subordonat politicii de colectivizare, o dovedeşte indubital condiţionarea efectelor pozitive ale Decretului de înscrierea în colectiv, care, în cazul imposibilităţii creării unui GAC în localitatea proprie, merge de la îndemnul de a se înscrie în satele vecine sau de a accepta casă în satul în care lucrează în vreo structură agricolă socialistă, până la indicarea de a se stabili în regiunile Constanţa, Galaţi sau Bucureşti, unde, înscriindu-se în colectiv, ar beneficia de sprijinul prevăzut de Decret pentru construirea unei case. Drept urmare, în martie-aprilie 1954, se constituiau GAC-uri în raionul Sebeş, unde 15 sate se încadrau în prevederile Decretului 81/1954. În satul Păuca, în 21 martie 1954, se inaugura GAC „Horea, Cloşca şi Crişan”, unde, din 57 înscrişi, 42 de gospodării erau săseşti, ţărani fără pământ, înscrişii reprezentând 14,79% din gospodăriile din sat. GAC-ul era înzestrat cu 132,03 ha de la rezerva de stat, din care 62,03 ha erau „găsite în urma aplicării HCM 3522/1953”, iar restul proveneau de la GAS. Pentru sediu, s-au propus trei imobile aflate în imediată vecinătate, expropriate de la saşi în baza Legii 187/1945.22 În satul Reci, comuna Gârbova, se crea, la 11 aprilie 1954, GAC „1 Mai”cu 58 de gospodării (din 195), 56 fiind familii de saşi expropriaţi în 1945, înscrişii aducând 3,73 ha, un bou, un plug şi un car. I se acorda însă pământ din rezerva de stat provenită din aplicarea Decretului 81/1954 şi cu care vin în GAC locuitorii saşi, suprafaţa totală a GAC „1 Mai” Reciu ajungând la 224,86 ha. Raportul de constituire menţionează diferendele naţio-naliste de la nivelul comunei.23 Pentru 11 aprilie 1954, era aprobată inaugurarea GAC „Gheorghe Doja” în satul Gusu, comuna Ludoş. Ea s-a format prin înscrierea a 34 de familii (dintre care 29 saşi expropriaţi în baza legii speciale nr.187/1945), totalul gospodăriilor din sat fiind de 255; suprafaţa adusă era de 21,81 ha, la care s-a adăugat o rezervă de stat de 43,08 ha, provenită din aplicarea Decretului 81/1954; inventarul a fost cu totul modest (două vaci, o

22 Ibidem, f. 162. 23 Ibidem, d.1379/1954, ff.144-146.

PERSPECTIVE ISTORICE

căruţă, 5 care, 5 pluguri, 5 grape şi o prăşitoare. Ca sediu al GAC se stabilea imobilul unui etnic german, Weber, expropriat în 1945 şi care nu beneficia de Decretul 81/1954. Ca impedimente în constituirea acestui GAC, sunt menţionate zvonuri lansate de chiaburi şi o atitudine ostilă saşilor manifestată de biroul organizaţiei de bază.24 Tot în 11 aprilie 1954, se inaugura GAC „Ogor Nou” Petreşti, cu 40 familii înscrise, din 622, care nu aduceau pământ deloc, iar ca inventar veneau cu 3 pluguri şi o grapă. O martoră îşi aminteşte: „Ei n-or avut cu ce intra, numa o` făcut cerere că să-i primească-n Colectiv, şi-apăi le-o` dat 25 de ari. Toţi bine or intrat care-o` fost de muncă... Că undeva trebuia să muncească.”25 Prin aplicarea aici a Decretului, rezultau 91,84 ha teren agricol, în procesul comasării fiind dislocaţi 76 ţărani săraci şi mijlocaşi şi 2 chiaburi.26 În satul Pianul de Jos, la 2 mai 1954, din 439 gospodării, 29, toate de saşi, se înscriau în GAC „Nicolae Bălcescu”, pământul adus fiind de 1,15 ha. Din aplicarea Decretului, au rezultat 188,47 ha, din această rezervă de stat, acordându-i-se gospodăriei colective 137 ha. 27 Aplicarea Decretului 81/ 1954 a dus, astfel, la formarea a 5 GAC-uri în raionul Sebeş, cu 217 familii şi 690 ha, şi la intrarea altor 209 familii în GAC-urile vechi.28

Transpunerea acestuia în practică s-a făcut de către comisii comunale instruite, care, mai întâi înregistrau saşii care se încadrau în dispoziţiile acestui decret, după care îi identificau pe cei împroprietăriţi prin efectul Legii 187/1945 şi care în anul 1953 nu şi-au lucrat personal sau cu membrii familiei terenurile cu care au fost împroprietăriţi. Din cei analizaţi, cca 60-70% nu-şi lucrau deloc pământul, dându-l în arendă, iar ceilalţi şi-l lucrau parţial. Se apreciază că măsurile întreprinse au fost bine-venite, deoarece

24 Ibidem, ff.114-117. 25 F.C.Budeancă, loc.cit., p.185, martor Valeria Brendea din Petreşti, jud. Alba, interviu luat de Cosmin Budeancă în 31.07.2004, transcrierea şi editarea Cosmin Budeancă. 26 DJAN Hunedoara, Fond Comitetul Regional..., d.1379/1954, ff.223-246. 27 Ibidem, ff. 181-182. 28 Ibidem, d.1376/1954, ff.22-24.

majoritatea celor cărora li s-a luat terenul în baza acestui decret sunt ţigani împroprietăriţi în 1945, care au primit atunci „şi atelaje necesare pentru lucrarea terenului, care după un timp foarte scurt le-au vândut şi le-au băut. Deasemeni şi casele care le-au primit în stare bună le-au lăsat să se distrugă.”29 Pe lângă acestea, se susţine că terenurile erau date în arendă la 2-4 ţărani muncitori care se întâlneau la parcela respectivă şi nu ştiau care este îndreptăţit să lucreze pământul, ajungându-se la scandaluri. Situaţia la care se ajunsese era indezirabilă şi pentru că după aceste terenuri nu dădeau cote sau impozite nici împroprietăritul, nici cei care le munceau.30 În raionul Sebeş, suprafaţa intrată în rezerva de stat în temeiul Decretului 81/1954, era de 2.411 ha, cea mai mare fiind în satul Câlnic, de 371 ha, iar cea mai mică în Doştat, 51 ha, suprafaţa totală atribuită GAC-urilor fiind de 2.028 ha, cea mai mare în Apoldul de Sus, de 325 ha (toată din rezerva de stat astfel constituită). 31 În raportul Comisiei Regionale înaintat de Sfatul Popular Regional Ministerului Agriculturii şi Silviculturii, la 11 mai 1954,32 se precizează că punerea în aplicare a Decretului 81/1954 şi a HCM 370/1954 a început la 24 aprilie 1954 (numai că datele de constituire a GAC-urilor indică altceva, această deplasare a datei din martie înspre sfârşitul lui aprilie fiind cauzată de primirea în teritoriu a HCM 370/1954 cu aproximativ o lună şi jumătate întârziere faţă de Decret 33 ). În regiunea Hunedoara, aplicarea s-a făcut în 22 de sate, după cum urmează: 15 sate în raionul Sebeş, un sat în raionul Alba, 5 sate în raionul Orăştie şi un sat în raionul Hunedoara. Pentru raionul Orăştie, autorităţile se plâng că lucrările se desfăşoară cu dificultate, deoarece, locuitorii, fiind informaţi despre cele întâmplate în raionul Sebeş, îi tăinuiesc pe cei care au dat terenurile în dijmă, iar informatori cinstiţi nu se găsesc decât foarte greu; în Aurel Vlaicu şi

29 Ibidem, f.12. 30 Ibidem, f.13. 31 Ibidem, f.14. 32 Ibidem, ff.15-17. 33 Ibidem, f.23.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Romos, nici măcar informaţiile agenţilor agricoli şi fiscali nu ar prezenta garanţie.

Prin Decretul 268/26 mai 1956, Prezidiul MAN modifica articolelor 1 şi 2 din Decretul 81/1954, în noua formă a articolului 1 prevăzându-se pentru etnicii germani şi maghiari, cetăţeni români, ale căror case cu terenul din jurul lor au fost trecute în proprietatea statului, restituirea acestor imobile sau atribuirea altor case cu terenul respectiv, ori dacă acest lucru este imposibil, acordarea unui loc de casă în proprietate, a unei despăgubiri şi credite pentru a-şi construi o altă casă.34 Se preciza că nu fac obiectul acestei restituiri imobilele care au intrat sau puteau să intre sub incidenţa Decretului 92/1950, cele care au fost obiectul unei exproprieri individuale şi cele care au făcut obiectul unor hotărâri ale instanţelor penale. În articolul 2 modificat erau mai vizibile schimbările, prevăzându-se că dispoziţiile Decretului 81/1954 se aplică şi succesorilor legali, dar şi celor vizaţi de Decretul pentru înlesnirea repatrierii unor cetăţeni români şi amnistierea celor repatriaţi nr.253 publicat în Buletinul Oficial al MAN nr.18 din 30 iunie 1955.35 HCM 968/26 mai 1956 modifica HCM 370 din 19 martie 1954 privind condiţiile de aplicare ale Decretului 81/195436 şi se preve-deau cazurile de pierdere a imobilului şi despăgubirile ce se cuveneau într-o astfel de situaţie, fie că era vorba de vechiul proprietar, fie că era împroprietăritul (colonistul). Astfel, celui îndreptăţit care nu i se putea acorda casa, trebuia să i se repartizeze o altă casă, cu terenul corespunzător, sau să i se acorde o despăgubire de 50% din valoarea oficială a imobilului pe care-l pierdea, credite în valoarea celorlalte 50% pe o perioadă de 10-15 ani, lot de casă gratuit şi facilităţi în procurarea materialelor de construcţie (acestea, contracost). Fostul proprietar nu-şi putea redobândi imobilul dacă acesta a fost dat altui cetăţean cu titlu de proprietate (care nu mai avea altă casă) sau dacă a fost acordat unor

34 Ibidem, d.2104/1956, f.8. 35 Ibidem, f.46. 36 Ibidem, ff.9-12.

instituţii sau unităţi economice de stat; GAC-urile care au primit imobile din categoria acestor locuinţe, pot decide dacă să le păstreze, dar în cazul în care nu dispun de un decret sau de o hotărâre de guvern privind deţinerea imobilului, ele trebuie să-i acorde fostului proprietar o despăgubire de 50% din valoarea stabilită de către comisiile de evaluare din teritoriu, la data prezentei hotărâri, lot de casă gratuit, iar statul îi va acorda fostului proprietar celelalte înlesniri. Evaluarea urmează să se facă între 18.000 şi 30.000 lei, iar dacă clădirea de locuit este evaluată la mai puţin de 30.000 lei, atunci se iau în calcul şi celelalte acareturi. Locatarul care nu are un alt imobil mai poate rămâne maximum doi ani locuind împreună cu proprietarul, în acest timp, el beneficiind de credite din partea statului pentru a-şi construi locuinţă. Cei care au locuit împreună cu etnicii germani sau maghiari şi nu au titlu de proprietate vor primi o altă casă în împrejurimi, iar dacă acest lucru nu este posibil, atunci li se acordă credite pe 15 ani, lot de casă gratuit şi pot rămâne în locuinţa respectivă până reuşesc să şi-o construiască pe a lor. Etnicii germani şi maghiari care s-au stabilit în oraşe şi nu mai voiesc să se întoarcă în comune, vor primi 50% din valoarea casei, iar în cazul în care vor să-şi construiască locuinţă, vor primi credite în condiţiile HCM 4015/1953. Toţi cei care primesc despăgubiri şi credite sau numai credite trebuie să îşi construiască în maximum 2 ani o nouă locuinţă, iar banii respectivi nu pot fi folosiţi în alte scopuri. Iniţial, prin Decretul 81/1954, moştenitorii nu beneficiau de prevederile redobândirii locuinţelor, dar HCM 968/1956 îi cuprinde şi pe aceştia. Dacă etnicul german sau maghiar a avut mai multe case, i se restituie doar una, iar în caz de evaluare, aceasta se efectuează la imobilul indicat de proprietar (prevedere ce va fi revizuită); însă dacă două construcţii din aceeaşi curte sunt în strînsă dependenţă, ambele urmează să fie retrocedate. Se prevedea acordarea de credite şi pentru deţinătorii vremelnici ai caselor, pentru repararea caselor proprii, la care trebuie să se întoarcă chiar dacă primiseră titlu

PERSPECTIVE ISTORICE

de proprietate pe casa provenită din expropriere. Dacă imobilul etnicului german sau maghiar nu mai este locuibil, din cauza stricăciunilor foarte mari, atunci respectivului trebuie să i se acorde o altă casă. La 30 de zile după încheierea lucrărilor de către comisia locală urma să se efectueze întăbularea drepturilor de proprietate asupra caselor şi locurilor de casă atribuite, inclusiv pentru clădirile acordate unităţilor GAS şi SMT.37 În Instrucţiunile Comisiei Centrale pentru aplicarea Decretului 81 modificat şi a HCM 968/1956, se prevede ca loturile de casă să fie acordate pe cât posibil în vechea vatră a satului, iar dacă aceasta nu permite, să se extindă vatra satului. Lotul era stabilit între 800 şi 1500m2, iar pentru completarea celor 20-30 ari, colectiviştii aveau dreptul să primească din perimetrul gospodăriei colective respective terenuri pentru grădină în apropierea satului.

Preocupările de aplicare a acestor acte

normative sunt acute în zonele locuite de saşi, o şedinţă pe această problemă având loc în regiunea Stalin (Braşov), la care participă şi un reprezentant al regiunii Hunedoara. La 5 iulie 1956, în Şedinţa extraordinară a Biroului executiv al Comitetului Regional PMR Hunedoara, moment de analiză şi revigorare a aplicării Decretului, se face o trimitere la situaţia din regiunea Stalin – considerabil mai vitregă decât cea din Hunedoara, prin faptul că acolo s-au acordat numeroase titluri noilor împroprietăriţi şi prin efectele impalpabile la nivelul colectivizării agriculturii, cele mai multe

37 Ibidem, f.25.

familii înscrise fiind în raionul Sibiu, 14, iar „în restul regiunii ici-colo câte 1-2 familii”.38 În „Planul de măsuri privind aplicarea Decretului 81 modificat”, corespunzător regiunii Hunedoara, cerinţa este ca până în 10 august 1956, aplicarea Decretului să se încheie. În plus, la aspectele administrative, de prelucrare a actelor normative şi propagandistice, erau indicate oarecari paliative în politica faţă de minorităţi. Astfel, se cerea ca bibliotecile să fie dotate cu cărţi şi reviste în limba germană, programele de la staţiile de radioficare să fie şi în limba germană, minoritarii să fie reprezentaţi în comitetele executive comunale şi în conducerea altor instituţii locale, să se asigure condiţii optime pentru şcolile germane.39

În 15 august 1956, se încheia oficial în regiunea Hunedoara aplicarea Decretului 81/1954 modificat. S-a operat în 15 localităţi din raionul Sebeş (Sebeş, Petreşti, Miercurea, Pianul de Jos, Boz, Gusu, Dobârca, Doştat, Ungurei, Apoldul de Sus, Câlnic, Vingard, Gîrbova, Păuca, Reciu), în două din raionul Alba (Berghin şi Vinţul de Jos), în cinci din raionul Orăştie (Orăştie, Aurel Vlaicu, Romos, Geoagiu şi Ludeşti), în două din raionul Hunedoara (Batiz şi Călan) şi în Bretea Streiului din raionul Haţeg. Raionul cu cei mai mulţi etnici germani era Sebeşul, cu 9.670, ei reprezentând 22,3% din populaţia comunelor respective şi 12% din populaţia totală a raionului.40 Se apreciază că majoritatea covârşitoare a caselor a rămas la foştii proprietari, exproprierea lor făcându-se cel mai adesea fără titlu de proprietate. În aceste condiţii, etnicii germani şi-au asigurat existenţa lucrând pământ de la cei împroprietăriţi ori s-au angajat la GAS sau la întreprinderi industriale. Făcând trimitere la politica statului român de a asigura egalitatea în drepturi fără deosebire de naţionalitate, se precizează că, prin aplicarea Decretului 81, în 1954 au fost restituite 740 de case, din care, 716 numai în raionul Sebeş; în 1956, s-au restituit 1.528, din care 1.317 în acelaşi raion,

38 Ibidem, f.1. 39 Ibidem, f.44. 40 Ibidem, f.64

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Sebeş.41 (Fuseseră expropriate aici 2.232 case, din care, în 317, foştii proprietari au locuit împreună cu coloniştii.42) În intervalul 1954-1955 s-a verificat lucrarea terenurilor de către cei împroprietăriţi, fiind supuşi exproprierii c.1100 dintre aceştia, cu o suprafaţă de 1800 ha, care a fost trecută în rezervă de stat şi înzestrate GAC-urile. S-au înmânat 1.528 de titluri de proprietate pentru case restituite, 35 de titluri pentru loturile de case restituite şi alte 35 pentru loturi atribuite etnicilor germani; foştilor împroprietăriţi (colonişti) li s-au eliberat 80 de titluri pentru locuri de case. La instituţii de stat, GAS, GAC şi Cooperative, au rămas 58 de case, iar 20 de case au fost naţionalizate şi, astfel, nu au făcut obiectul restituirilor. În 52 de cazuri, casele erau ale celor plecaţi în Germania şi s-au dat rudeniilor din ţară în folosinţă. Un număr de 96 case şi 156 loturi de casă au rămas rezervă de stat, disponibile, iar împroprietăriţilor le-au rămas 60 de loturi. Au fost 36 cazuri de despăgubiri, în suma de 520.357 lei, care se suportă de către stat, GAC suportă despăgubiri pentru 7 cazuri, cu suma de 91.075 lei, iar cooperaţia în două cazuri, cu 30.000 lei. Astfel, totalul despăgubirilor ce urmează a se acorda este pentru 45 cazuri, cu suma de 641.432 lei. Credite urmează a se acorda în 94 de cazuri, într-o valoare de 1.402.075 lei, din care 39 de cazuri corespund etnicilor germani propuşi pentru despăgubire şi sunt de 565.075 lei, restul corespunzând coloniştilor. Totalul despăgubirilor şi al creditelor ajunge la 2.043.507 lei. 43 Se precizează că, deoarece majoritatea etnicilor germani au rămas în casele lor, nu s-au operat modificări în cartea funduară. Se face referire şi la situaţii de nemulţumire în rândul etnicilor germani, 38 dintre ei refuzând să semneze actele comisiei de evaluare, iar alţii fiind nemulţumiţi că, deşi au trecut doi ani de când au fost repuşi în drepturi, colocatarii români încă nu le-au eliberat casele. Fenomenul restituirilor, ilustrat riguros de cifre, a rămas şi în memoria localnicilor: „O` venit apoi de le-o`

41 Ibidem, f.71 42 Ibidem, d.1376/1954, f.40. 43 Ibidem, d.2104, f.68.

dat căsâle înapoi şi-atuncea la ăştia care era în căsâle lor, la colonişti, le-o` dat locuri de casă şi să zâce că le-ar fi dat şi ajutoare de prin bancă şi ş-or făcut oamenii căsi. Şi-apăi aşa s-o extins satu`.”44

Rezultatul imediat pentru procesul colectivizării se concretizează în înfiinţarea în raionul Sebeş a 5 gospodării agricole colective – la Păuca, Pianul de Jos, Petreşti, Reciu şi Gusu – cu 210 familii. În GAC-urile din satele şi comunele cu populaţie germană, marea majoritate a colectiviştilor o formau locuitorii de naţionalitate germană.45 Percepţia asupra saşilor încadraţi în structurile colectiviste este preponderent pozitivă: „Amu le era drag să muncească, şi dacă munceau, apăi să cunoştea...Erau alţii care numa` puneau pământu`... trăgeau pământu` p-ici pe buruiană, da` ei nu... Ei or muncit corect.”46

La 26 septembrie 1957, printr-o Hotărâre de guvern, se aduceau completări la HCM 968/1956,47 astfel că: despăgubirile şi creditele pot fi acordate şi pentru cumpărarea unei case, acestea se acordă fără condiţionări (dacă persoana este în vârstă sau lucrează la întreprinderi din alte localităţi); casa fostă proprietate a etnicului german sau maghiar deţinută de un împroprietărit cu titlu de proprietate poate fi restituită etnicului german dacă âmproprietăritul este de acord, caz în care, despăgubirea şi creditul le primesc împroprietăritul; facilităţile pentru construirea unei case se acordă atât coloniştilor, cât şi localnicilor care fuseseră împroprietăriţi; în cazul folosirii împreună a imobilului, străinul nu va plăti chirie pentru perioada în care legea îi permite să stea; cu privire la restituirea celei de a doua sau a treia case de locuit, acestea pot fi restiuite dacă sunt în aceeaşi curte şi nu cad sub incidenţa Decretului 92/1950 modificat

44 F.C.Budeancă, loc.cit., pp.182-183, martor Ana Ganea, din Şelimbăr, jud. Sibiu, interviu luat de Denisa Bodeanu şi Anamaria Mara în 30.07.2005, transcrierea şi editarea Cosmin Budeancă. 45 DJAN Hunedoara, Fond Comitetul Regional..., d..2104/1956, f.70. 46 F.C. Budeancă, loc. cit.,p.187, martor Floarea Haplea (vezi supra). 47 DJAN Hunedoara, Fond Comitetul Regional..., d.2425/1957, ff.247-249.

PERSPECTIVE ISTORICE

prin Decretul 524/1955 sau, în cazul că nu sunt în aceeaşi curte, se restituie dacă descendenţii proprietarului sunt căsătoriţi sau se află la vârsta căsătoriei şi urmează a locui în ele. În cazul în care casa este ocupată de o instituţie, propietarului i se dă altă casă în loc, iar dacă este ocupată de un particular, i se dă o alta sau, dacă acest lucru nu este posibil, atunci rămâne la restituirea doar a primei case. Casele cu terenurile din jur aparţinând celor plecaţi în străinătate pot fi restituite rudelor care locuiesc în ţară. Cele rămase disponibile după aplicarea Decretului 81/1954, pot fi vândute, dar cu prioritate membrilor colectivişti, angajaţilor unităţilor socialiste, membrilor cooperativelor meşteşugăreşti şi altor „oameni ai muncii” care nu au posibilitate să-şi construiască o casă.

Într-o perioadă în care procesul colectivizării trena, iar regimul tânjea după o legitimare originată în promovarea egalităţii în drepturi a minorităţilor naţionale cu etnicii români, când la Moscova părea să se profileze „un nou curs”, iar în plan internaţional România făcea eforturi de a fi acceptată în

diverse structuri politice (cu participare germană), statul român identifica o nişă de politică internă, ce se voia democratică, - problema etnicilor germani, supuşi unor nedreptăţi crase în 1945. Acţiunea reparatorie era însă ştirbită de principiul luptei de clasă şi de practica duplicitară a acordării de pământ doar pentru a-l înscrie în gospodăriile agricole colective, familiei colectivizate revenindu-i lotul de 20-30 ari, lot repartizat tuturor înscrişilor. Astfel, în condiţiile aplicării Decretului 81/1954, statistica formării de GAC-uri şi a noilor înscrişi îşi relua creşterea, dar, conjugat acestui aspect, raporturile interetnice se tensionau din nou, după momentul 1945, de data aceasta, românii socotindu-se victime – şi sub aspectul retrocedării, dar şi sub cel al demarării colectivizării, în propria localitate, prin înscrierea saşilor. Cazul de faţă se constituie, astfel, încă într-un aspect al implicaţiilor nefaste pe care le-a avut intervenţia abuzivă a autorităţilor comuniste în evoluţia firească a unor comunităţi cu structuri aşezate pe veacuri de evoluţie.

REAFIRMAREA GERMANIEI ÎN ANSAMBLUL GEOPOLITC EUROPEAN prof. Adrian Cristian Liga

Colegiul Naţional Sportiv „Cetate” Deva

Motto: „Istoria nu-şi repeta ofertele” (H. D. Genscher) Problema germană şi administrarea ei Unificarea Germaniei a fost un proces cu o istorie relativ scurtă, desfăşurat într-un context încărcat de semnificaţii şi, în orice caz, în schimbare. Ea a fost posibilă, în primul rând, datorită deschiderii dar şi oscilaţiilor liderului de la Kremlin, a evoluţiei către parteneriat între SUA şi URSS. De asemenea, în mare măsură pentru aspectele sale externe, unificarea a fost rodul diplomaţiei occidentale, a fost apoi consecinţa directă a slăbiciunii interne a URSS dar şi opera liderilor politici germani şi a naţiunii germane.

S-a spus, nu fără temei, că adevărata învingătoare în „războiul rece” a fost Germania, marea învinsă din 1945.

Iniţial, în decembrie 1988, în alocuţiunea sa de la Naţiunile Unite, liderul sovietic afirmase că

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

autodeterminarea trebuie să se extindă şi asupra germanilor1. Cu prilejul primei vizite a lui Gorbaciov la Bonn, declaraţia comună germano-sovietică din 13 iunie 1989 menţiona dreptul popoarelor la autodeterminare de două ori, deşi n-a fost amintită problema germană. Totuşi, versiunea rusă a declaraţiei conţine o surpriză: Moscova consfinţea, pentru prima dată după stabilirea relaţiilor diplomatice cu Bonn-ul în 1975, să numească corect, în limba rusă, Republica Federală Germania (Federativnaya Respublika Germaniya). Înainte, Bonn-ul trebuia adesea să reamintească, prin note diplomatice, numele oficial al statului vest-german sovieticilor care persistau să pună Germania la genitiv şi deci, s-o numească Republica Federală a Germaniei (Federativnaya Respublika Germanii). Ministrul Afacerilor Externe de la Bonn s-a arătat satisfăcut de utilizarea nominativului corect în locul genitivului tendenţios2. În iunie 1989 la Bonn, Gorbaciov n-a dat decât un răspuns evaziv la problemele referitoare la posibilităţile unei apropieri progresive a celor două state germane, în viitoarea ordine a păcii în Europa. În problema Berlinului, el n-a adoptat formula provocatoare a lui Honecker (liderul statului est-german), care proclamase că Zidul Berlinului va rămâne pe loc pentru o sută de ani dacă va fi nevoie. Zidul poate dispărea într-o zi, sugera Gorbaciov, dacă cauzele construirii sale deveneau caduce3. Două luni mai târziu, problema germană „exploda” în contextul ieşirii din orbita Kremlinului a sateliţilor din Europa Centrală şi de Est. În august 1989, 130 de est-germani au primit azil la misiunea Germaniei Occidentale din Berlinul de Est4. La 24 august, sigur de consimţământul sovietic, primul ministru ungar Mikloş Nemet îi

1 M Beschloss, S. Talbott, La cele mai înalte nivele. Relatare din culisele puterii referitoare la sfârşitul Războiului Rece, Editura Elit, 1995, p. 189. 2 Christian Müller, Bonn et le consentement du Kremlin a la réunification, în „Relations Internationales”, No. 70, Été, 1992, p. 153. 3 Ibidem, p. 154. 4 M. Beschloss, S. Talbott, op. cit., p. 189.

informează pe cancelarii Helmuth Kohl (RFG) şi Frank Vranitky (Austria) că va deschide frontiera cu Austria. Într-adevăr, Ungaria permitea celor 7.000 de refugiaţi est-germani să plece în R. F. Germania la 10 septembrie 1989. Alţi 5.500 s-au refugiat la misiunea din Praga a RFG5. Şeful partidului comunist din Germania de Est, E. Honecker a cerut să se pună capăt exodului, dar fără succes. Purtătorul de cuvânt al Ministerului sovietic de Externe, Ghennadi Gherasimov, s-a exprimat, referitor la acţiunea Ungariei de deschidere a graniţei că aceasta era „foarte neaşteptată, dar nu ne afectează în mod direct pe noi”. În toată Germania Răsăriteană aveau loc demonstraţii. La Dresda, zeci de mii de oameni au încercat să oprească un tren care mergea spre Vest ca să se poată urca în el. Din Berlinul de Est, la cererea lui Honecker, ambasadorul sovietic tradiţionalist Viaceslav Kocemasov, bombarda Kremlinul cu telegrame una după alta, cerând „să fie salvat” Honecker de potop, dar Gorbaciov le-a spus colaboratorilor săi că era „dezgustat” de incapacitatea lui Honecker de a face faţă acestei probleme6. Totuşi Gorbaciov, abordând problema germană în desfăşurare la întâlnirea cu Margaret Thatcher (prim-ministrul Marii Britanii) de la Moscova din septembrie, recunoscuse că „nici o persoană raţională” nu putea fi altfel decât neliniştită la perspectiva unei puteri germane imense, unite, în chiar inima Europei. Primul ministru britanic replicase că poporul ei, ca şi al lui Gorbaciov, suferise din cauza nemţilor în timpul războiului. A fost şi ea de acord că procesul de schimbare din Germania se desfăşoară repede, poate ceva cam repede. Ar fi bine dacă procesul în ansamblul lui ar fi încetinit puţin „ca să putem reflecta cu toţii, cu multă atenţie la implicaţii”7. În prima săptămână a lui octombrie, Gorbaciov a zburat în Berlinul de Est pentru a participa la festivităţile prilejuite de cea de-a

5 E. M. Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea, Societatea Ştiinţă & Tehnică, S.A., 1995, p. 125. 6 M. Beschloss, S. Talbott, op. cit., p. 189. 7 Ibidem, p. 195.

PERSPECTIVE ISTORICE

40-a aniversare a regimului comunist. În discursul oficial rostit de Gorbaciov cu acel prilej, a îndemnat pe germanii din Est să adopte reforme în stilul celor sovietice. În plus, el a precizat că politica RDG trebuie „să se facă la Berlin nu la Moscova”. Această poziţie, care l-a nemulţumit făţiş pe Honecker, confirma renunţarea la doctrina Brejnev de către sovietici. După ce s-a întors la Moscova, Gorbaciov le-a spus în particular colaboratorilor săi că Honecker trebuie să plece cât mai curând de la putere. Apoi a dat ordin Statului Major să ia toate măsurile pentru ca trupele sovietice staţionate în RDG să nu se implice în luptele care s-ar fi putut declanşa8. Şeful Securităţii statului est-german, Egon Krenz s-a opus deciziei lui Honecker de a folosi armele şi gazele lacrimogene pentru a-i dispersa pe demonstranţi. El a lăsat 50.000 de protestatari să mărşăluiască prin Leipzig. Şi alţi membri ai regimului l-au părăsit pe Honecker. Dealtfel, adoptând o lozincă nouă, „schimbare şi reînnoire”, ei l-au înlocuit brusc, la 18 octombrie 1989 cu Krenz şi au eliberat sute de demonstranţi din închisori. Fostul şef al Securităţii se oferea să devină un Gorbaciov al RDG9. În timpul unei vizite imediate la Moscova, Krenz a respins ideea unificării Germaniei ca pe o „iluzie de care trebuie să scăpăm pentru a nu submina aspectul integral al unei Europe stabile”. Gorbaciov a fost de acord cu el. În ceea ce priveşte Zidul Berlinului, după opinia lui Krenz, mai era necesar ca „scut de protecţie între două sisteme sociale şi între două blocuri militare”. Această poziţie publică a avut drept rezultat creşterea numărului de demonstraţii, ceea ce l-a obligat la demiterea guvernului şi la înnoirea în proporţie în proporţie de două treimi a Biroului Politic. Nici aceste măsuri nu au fost suficiente şi, în disperare de cauză, Krenz s-a adresat telefonic lui Gorbaciov. Acesta, la sugestia lui Şevardnadze, ministrul de externe sovietic, i-a recomandat să deschidă frontierele. În felul

8 Ibidem, p. 190. 9 Ibidem, p. 191.

acesta „se va da drumul la aburi” şi se va evita „din nou explozia”10. La 9 noiembrie 1989, guvernul RDG a anunţat că cetăţenii săi pot părăsi ţara fără nici un fel de autorizaţie specială pentru RFG. După lăsarea întunericului, zeci de mii de cetăţeni s-au năpustit spre Zidul Berlinului. Orchestre de jazz cântau sub reflectoarele menite altădată să-i depisteze pe fugarii est-germani. Berlinezii din estul şi din vestul oraşului s-au urcat pe zid închinând pahare de şampanie şi de bere, cântând, dansând sau plângând de bucurie11. Ministerul sovietic de externe a prezentat, în acest context, un avertisment public împotriva „remodelării graniţelor Europei postbelice”. RDG trebuia să rămână membră în Pactul de la Varşovia şi un aliat strategic al URSS. De altfel, cererile pentru crearea unei singure Germanii provocau la Kremlin „o mare îngrijorare”. Acesta era sensul unei scrisori adresată de Gorbaciov preşedintelui american George Bush. În ea se exprima clar că URSS aveau interese vitale în privinţa viitorului Germaniei şi Statele Unite trebuiau să ţină seama de ele. Pe de altă parte, Gorbaciov sublinia că puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial (SUA, URSS, Anglia, şi Franţa) erau în continuare răspunzătoare de Germania şi că vor trebui să colaboreze dacă situaţia va degenera în criză12. La Washington se evalua deja că unificarea Germaniei era inevitabilă şi că adoptarea unei politici cu „două Germanii” ar putea avea efecte negative asupra politicii externe a SUA. De aceea, preşedintele Bush a decis „să-şi potrivească pasul după cel al cancelarului vest-german”13. La Bonn, Kohl le spunea colaboratorilor că unificarea nu poate fi exclusă dar aceasta nu se va produce înainte de 3 – 4 ani. În faţa Bun-destag – ului , el a cerut să se ia în considerare un fel de „structuri confederative” cu RDG.

10 Ibidem, p. 192. 11 Ibidem, p. 188. 12 Ibidem, p. 196. 13 Paul Letourneau, Les États Unis et la question allemande en evolution, 1989 – 1991,în „Relations Internationales, No. 70, été, 1992, p.172 – 173.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Această declaraţie a atras protestul URSS care a criticat Bonnul că împingea reforma din RDG „pe o direcţie naţionalistă”14. Chiar în timpul întâlnirii liderilor SUA şi URSS de lângă Malta, regimul comunist din RDG cunoştea prăbuşirea finală. A fost revocat rolul conducător al partidului comunist. Honecker şi alţi lideri răsturnaţi de la putere au fost acuzaţi de corupţie şi excluşi din partid. Egon Krenz a demisionat, locul său fiind luat de un lider de partid mai reformist, Gregor Gysi15.

Grupuri masive de est-germani au început să fugă spre Occident. În ianuarie 1990, numărul acestora a fost de 75.000. Poarta Brandenburg a fost deschisă pentru deplasarea între Est şi Vest. Au fost fixate alegeri, iniţial pentru luna mai, apoi au fost devansate în luna martie. Dându-şi seama că vor învinge cei care erau pentru unificare, Casa Albă a început elaborarea unui plan care să administreze acest proces16. Conform lui, viitorul Germaniei trebuia decis de liderii celor două Germanii şi de puterile victorioase în cel de-al doilea război mondial care să discute aspectele externe ale unificării17. Acest plan a fost prezentat lui Gorbaciov la 9 februarie 1990 de către James Baker, care a insistat pentru o „Germanie unită care să rămână în NATO şi să nu fie neutră”. Principalul argument prezentat liderului sovietic a fost că era nerealist să se

14 Immanuel Geiss, The Trouble with German Unification, 1989 – 1991, în „The Australian Journal of Politics and History”, vol. 37, No. 2, 1991, p. 239. 15 Michael Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 238. 16 Paul Letourneau, op. cit., p. 174. 17 Immanuel Geiss, op. cit., p. 241.

creadă că o putere economică de talia Germaniei putea să rămână neutră. Dimpotrivă, în acest caz ar fi fost liberi să-şi ia propriile măsuri de securitate18. A doua zi, la 10 februarie, liderii vest-germani H. Kohl şi Hans Dietrich Genscher au sosit la Moscova. Cu acel prilej a fost lansat sprijinul financiar al Bonnului pentru trupele sovietice rămase în RDG şi onorarea contractelor comerciale ale RDG cu Moscova. Cei doi lideri s-au angajat şi pentru reducerea dimensiunilor armatei germane19. Cu prilejul reuniunii de la Ottawa a miniştrilor de externe ai statelor membre ale Pactului de la Varşovia şi ale NATO, în chestiunea controlului armamentelor a fost anunţat mecanismul „Doi-plus-Patru”. Atunci cancelarul Kohl a declarat: „N-am fost niciodată aşa de aproape de năzuinţa noastră, de unitatea tuturor germanilor în libertate, aşa cum suntem astăzi”20. La 24 februarie, în timp ce buldozere est-germane demolau Zidul Berlinului, Bush şi Kohl au căzut de acord, pentru a-l linişti pe Gorbaciov, ca teritoriul fostei RDG să aibă un statut militar aparte care să ia în considerare „interesele legitime de securitate ale tuturor statelor interesate, inclusiv ale Uniunii Sovietice”21. La 18 martie 1990, alianţa conser-vatoare a câştigat alegerile parlamentare din RDG cu 48% din voturi 22 . Această victorie semnifica dorinţa pentru o unire rapidă cu RFG. Dealtfel, noul prim-ministru est german Lothar de Maiziere s-a pronunţat pentru reunificarea rapidă a Germaniei, a cerut scuze pentru Holocaust şi a recunoscut graniţa cu Polonia. Dincolo, la Bonn, la 5 mai a început prima rundă de negocieri la care au participat miniştrii de externe ai URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei (Patru) şi ai celor două state germane (Doi), de unde formula abreviată de tratative „Doi-plus-Patru”. În cadrul acestor tratative, s-

18 Paul Letourneau, op. cit., p.176. 19 Michael Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 265. 20 Ibidem, p. 268. 21 Paul Letourneau, op. cit.,p. 178. 22 Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 127.

PERSPECTIVE ISTORICE

a ajuns la un compromis în problema frontierei Oder-Neisse, dintre Germania şi Polonia23. Un pas important pe calea unificării Germaniei l-a făcut la 14 mai 1990 H. Kohl, care a declarat că era decis ca alegerile din întreaga Germanie să se desfăşoare spre sfârşitul anului 1990. Anterior insistase ca aceste alegeri să se desfăşoare în 1991. Decizia a fost grăbită de o înfrângere pe plan local a Uniunii Creştin Democrate (UCD) a lui Kohl. Germanii începuseră să înţeleagă cât de mult va costa unificarea. Cu cât procesul va fi mai îndelungat cu atât mai puţin popular ar deveni Kohl. În plus, nemulţumirile militarilor sovietici ar fi putut influenţa acordul Kremlinului de a tolera unificarea Germaniei. Se conştientiza de fapt că „Istoria nu-şi repetă ofertele”(H. D. Genscher). De aceea, consilierul lui Kohl, Horst Teltschik, aflat la Kremlin, a promis lui Gorbaciov că, după unificare, Bonnul va finanţa trupele sovietice în număr de 360.000 de persoane şi aflate pe teritoriul RDG, timp de câţiva ani şi le va construi locuinţe când se vor întoarce acasă, în Uniunea Sovietică 24 . În compania a doi bancheri germani, Teltschik a negociat şi un credit de urgenţă destinat Uniunii Sovietice pe principiul „credite şi cooperare cu rol catalizator” al unificării”25. Negocieri diplomatice foarte abile purtate cu prilejul vizitei lui Gorbaciov în Statele Unite în problema apartenenţei Germaniei unificate la NATO, la începutul lunii iunie 1990, s-au soldat cu acceptatea tacită a acestui fapt de către liderul sovietic. Aşa cum s-a exprimat James Baker, URSS era în sfârşit „la bord”26.Oficial, această acceptare a venit din partea lui Gorbaciov la 12 iunie la Moscova, printr-o declaraţie în faţa Sovietului Suprem. Pentru a nu părea o concesie prea mare făcută occidentalilor, liderul sovietic a condiţionat aceasta de existenţa unei perioade de tranziţie în timpul căreia forţele militare actuale din

23 Notă întocmită de Dan Petre în M. Gorbaciv, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p. 365. 24 Michael Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 295. 25 Christian Müller, op. cit., p. 157. 26 Michael Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 324.

RDG să-şi păstreze „statutul de membru asociat” în cadrul Pactului de la Varşovia27. La 17 iunie, Parlamentul est-german s-a pronunţat pentru folosirea unei clauze din Constituţia RFG pentru a accelera fuzionarea celor două state. RDG putea deci să voteze că se uneşte RFG. Tot acum, Kohl a anunţat luna decembrie ca lună a alegerilor generale germane. Câteva zile mai târziu, la 21 iunie, cele două legislative germane au acceptat ideea unei uniuni economice rapide şi s-au angajat să semneze un tratat care să confirme definitiv frontiera stabilită cu Polonia în urma celui de-al doilea război mondial28. La 1 iulie 1990 a intrat în vigoare Tratatul dintre RFG şi RDG privitor la uniunea economică şi monetară care a fost ratificat de parlamentele ambelor state. Marca vest-germană a devenit moneda RDG, fapt ce a contribuit esenţial la unire29. Un alt pas important pe calea unificării l-a constituit şi vizita cancelarului H. Kohl la Moscova din 14 iulie 1990. Cu acel prilej, Gorbaciov şi-a dat din nou acordul pentru unificarea rapidă a Germaniei şi pentru rămânerea ei în NATO30. Această acceptare a fost influenţată de „Declaraţia de la Londra” făcută cu prilejul reuniunii la nivel înalt a statelor membre NATO, la 5 iulie 1990. Declaraţia anunţa reînnoirea NATO, încetarea războiului rece şi alte principii de acţiune, unele solicitate chiar de Gorbaciov. Reunite în sesiune comună, parlamentele din RFG şi RDG au decis, la 26 iulie, ca parlamentul german să fie ales printr-un mod de vot unic. Drumul către unificare intrase în linie dreaptă. La 23 august, Camera Populară a RDG s-a pronunţat în favoarea unirii cu RFG la data de 3 octombrie 199031. La 31 august a fost elaborat un nou tratat cu privire la reformarea administrativă a RDG. Prin el s-a revenit la

27 Ibidem, p. 325. 28 Daniel Vernet, La reinassance Allemande, 1992, p. 86. 29 Ibidem, p. 88. 30 Michael Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., 336. 31 Ulf Sundhausen, Voting for Reunification. East-Germany Four Elections in 1990, în „The Australian Journal of. Politics and History”, vol. 37, No. 2, 1991, p. 230.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

tradiţionalele landuri, s-au păstrat consecinţele reformei agrare înfăptuită în RDG în anii 1945-1949 şi s-au acordat unele înlesniri sociale pentru cetăţenii RDG32. La 7 şi la 10 septembrie, cancelarul Kohl şi liderul de la Kremlin au purtat două convorbiri telefonice care au avut ca subiect fixarea sumei totale de bani pe care Germania să o dea URSS. Guvernul de la Bonn era conştient de faptul că ajutorul financiar era elementul cheie al acceptării reunificării de către Gorbaciov33. O remarcabilă tocmeală a fost făcută între Gorbaciov şi Kohl cu privire la preţul de plătit. Teltschik a fost primul care a descris ca martor conversaţiile telefonice. La 7 septembrie, conversaţia s-a referit la reglementarea retragerii trupelor sovietice. Kohl a oferit suma de 8 miliarde de mărci, în cea mai mare parte pentru construirea de locuinţe în URSS. Gorbaciov a considerat acestă ofertă total insuficientă şi a vorbit imediat de un „impas”. El a arătat că numai pentru locuinţe îi trebuiau 11 miliarde şi că suma totală a cererii sovietice era considerabil mai ridicată. Ministrul finanţelor german, Waigel, s-a văzut confruntat cu cereri sovietice în valoare de 16 până la 18 miliarde de mărci. După ce prima „tocmeală” telefonică a rămas fără rezultat, în cea de-a doua, din 10 septembrie, Kohl a oferit o sumă mai ridicată, de 11 sau 12 miliarde. Gorbaciov a reclamat o sumă de 15 până la 16 miliarde. Această sumă era uşor inferioară primei cereri sovietice. Kohl a spus că oferta sa va fi urmată de un ajutor comun al ţărilor occidentale către sfârşitul anului 1990. În cele din urmă, cancelarul a oferit şi un credit fără dobândă de trei miliarde care s-a adăugat celor 12 miliarde. Gorbaciov s-a declarat imediat satisfăcut34. La 12 septembrie 1990, la Moscova, miniştrii afacerilor externe ai celor şase ţări (SUA, Marea Britanie, Franţa, RFG şi RDG) au semnat Tratatul cu privire la reglementarea 32Anatol Petrenco, Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1993). Europa, SUA, Canada, Editura Ştiinţa,Chişinău, 1995, p. 129. 33 Christian Müller, op. cit., p. 154. 34 Ibidem, p. 157-158.

definitivă a problemei germane (Tratatul Doi – plus – Patru). În tratat se menţiona că hotarele Germaniei unite sunt hotarele RFG şi RDG, recunoscute de părţi ca stabilite definitiv. Părţile au declarat că Germania unită nu are nici un fel de pretenţie teritorială faţă de alte state şi nici nu va avea în viitor. În legea fundamentală a Germaniei unite nu trebuie să fie articole ce contravin declaraţiilor din Tratat. Guvernele RFG şi RDG au confirmat încă o dată că de pe pământul german nu se va mai declanşa niciodată război şi nici nu vor dispune de armele atomice, chimice sau biologice. Germania unită va respecta clauzele tratatului cu privire la neproliferarea armei nucleare. S-a hotărât ca timp de trei-patru ani, forţele armate ale Germaniei să fie reduse la 370.000 de oameni. URSS s-a obligat să-şi retragă trupele de pe teritoriul fostei RDG şi din Berlin până la sfârşitul anului 199435. Pe teritoriul fostei RDG se vor afla trupe germane ce nu vor face parte din contingentul NATO. În conformitate cu prevederile Tratatului, Germaniei i s-a interzis să amplaseze trupe străine, arme nucleare sau purtătoare de astfel de arme pe teritoriul fostei RDG. Pe de altă parte, URSS a acceptat intrarea Germaniei unite în NATO36. La 3 octombrie 1990, la Berlin, a avut loc şedinţa solemnă a Bundestag-ului care a proclamat unirea celor două Germanii sub denumirea de Republica Federală Germania. Guvernele URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei au declarat că nu mai au nici un fel de drepturi asupra Berlinului şi asupra Germaniei. Acordurile cvadripartite semnate după război au fost anulate, iar organele respective, constituite în baza acestor acorduri – dizolvate. Germania unită a obţinut suveranitatea deplină în afacerile interne şi externe37.

35 Într-adevăr, la 31 august 1994, ultimele trupe ruseşti s-au retras de pe teritoriul Germaniei. Cu acel prilej, purtătorul de cuvânt al Kremlinului a declarat: „Rusia nu doreşte să aibă trupe în afara graniţelor, ea dispunând de suficient potenţial militar pentru apărarea ţării. Rusia vrea să fie prezentă în lume prin produsele sale, prin tehnologie şi cultură, nu prin tancuri şi puşti”. Trupele americane, mult diminuate, au rămas, însă, pe teritoriul german. 36 Daniel Vernet, op. cit., p. 121. 37 Ibidem, p. 114.

PERSPECTIVE ISTORICE

Consecinţele acestui eveniment au fost evocate cu prilejul ratificării acordului sovieto-german la 9 noiembrie 1990, de către Gorbaciov. Acestea erau: reunificarea unei mari naţiuni, fericirea a sute de mii de familii, prezenţa în centrul Europei a unui stat dotat cu un uriaş potenţial economic, politic, ştiinţific şi tehnic, relaţii de vecinătate cu totul noi, o situaţie nouă în cadrul NATO, în Comunitatea Economică Europeană şi în toate structurile şi grupările europene, schimbări în evoluţia şi poziţiile militare şi politice pan-europene38. Procesul unificării germane s-a încheiat în 1990, la 2 decembrie, după alegerile pentru constituirea celui de-al 12-lea Bundestag. Însemnătatea acestor alegeri a fost dată de faptul că, pentru prima dată, la urne a fost chemat întreg poporul german. Alegerile au fost câştigate de coaliţia de centru-dreapta a cancelarului Kohl (UCD, UCS şi Partidul Liber Democrat) cu o majoritate confortabilă de 54,8 %39. În concluzie, problema germană s-a impus în centrul preocupărilor diplomaţiei URSS şi Statelor Unite pentru singura soluţionare posibilă în acel context istoric: unificarea. Totuşi, modul cum a fost ea administrată l-a determinat pe cancelarul Kohl să afirme: „Numai cu forţele noastre nu am fi realizat unitatea germană”. Reunificarea germană. Implicaţii geopolitice Reunificarea germană a reprezentat momentul cel mai greu în semnificaţii din perioada „post război rece”. Aceasta deoarece reunificarea a declanşat un set de urmări importante în relaţiile de putere în Europa, în primul rând o criză a echilibrului de putere. Pentru a-i face faţă de pildă, în CEE a fost declanşată accelerarea procesului de integrare prin decizia de demarare a integrării politice şi monetare luată în prima decadă a lunii februarie 1992. Printre raţiunile multiple ale acestui proces era şi acela de a păstra controlul structurilor comunitare asupra comportamentului politic al unei Germanii

38 Mihai Gorbaciov, op. cit., p.249. 39 Daniel Vernet, op. cit., p. 121.

devenită foarte puternică prin unificare. Autorii unificării – SUA şi URSS – alături de germanii înşişi prin cancelarul H. Kohl, au urmărit prin acest act crearea unui obstacol solid în calea constituirii unei Europe integrate sau, cel puţin, o întârziere a ei într-o fază care să nu-i permită manifestarea ca entitate continentală 40 . Această intenţie se sprijină pe o declaraţie a fostului lider sovietic, M. Gorbaciov făcută cu prilejul întâlnirii din 2-3 decembrie 1989, cu preşedintele G. Bush, lângă Malta: „Asistăm la însemnate modificări în lume în ceea ce priveşte repartizarea raporturilor de forţă. Este limpede că suntem pe cale să trecem de la o lume bipolară la una multipolară. Dacă vrem sau nu, vom avea a face cu o Europă unită şi integrată din punct de vedere economic. Am putea avea o discuţie separată despre Europa Occidentală”41. Cele două superputeri au mizat totodată pe o repliere a Germaniei asupra ei însăşi prin retragerea din politica europeană, ca urmare a problemelor interne puse de reunificare. Răgazul astfel obţinut ar fi fost în avantajul ambelor state în momentul istoric respectiv. Dar Germania a declanşat o ofensivă în spaţiul Europei Centrale. Ea s-a implicat politic, diplomatic şi, indirect, militar în sprijinul Croaţiei şi Sloveniei, în războiul de secesiune din Iugoslavia. În iunie 1991 Bonn-ul, cu ajutorul Vienei, a încurajat Slovenia şi Croaţia să-şi proclame independenţa. Spre deosebire de Germania, Franţa, Marea Britanie şi SUA au dorit iniţial menţinerea Federaţiei iugoslave şi, dacă era necesar, s-o transforme în confederaţie. Începând din iulie 1991, prin ministrul de externe H. D. Genscher, Germania a început să exercite presiuni asupra CEE pentru recunoaşterea Sloveniei şi Croaţiei. Europa Occidentală a urmat Germania din considerente strategice legate de Tratatul de la

40 Nicolae Anghel, Miza europeană în jocul actual de putere, în „Crizele Europei”, Institutul de Teorie Socială al Academiei Române, Clubul UNESCO „Societate şi cultură”, 1992, p. 28-29. 41 Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 87.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Maastricht pentru ca unitatea CEE în probleme externe să nu fie greu de refăcut42. De altfel, Croaţia şi-a serbat independenţa sub acordurile imnului „Danke Deutschland”43. Într-un articol publicat în „Quotidien de Paris”, generalul francez Pierre Gallouis scria, la începutul anului 1993: „politica Germaniei a contribuit cel mai mult la declanşarea crizei din Balcani. Germania, după 50 de ani de activitate diplomatică modestă, dar cu o expansiune economică ambiţioasă, a devenit dintr-o dată regizorul Europei şi dirijează dispariţia Federaţiei iugoslave. Germania îşi răspândeşte influenţa către sud, îşi impune dictatul asupra CSI, care depinde de credite germane şi îşi face publică intenţia de a organiza Europa Centrală după bunul său plac, în ciuda rezervelor aliaţilor occidentali”44. Ideile din acest text au fost susţinute şi de programul politic al creştin-democraţilor din 1995, în care se specifica necesitatea ca Germania să treacă la „stabilizarea prin mijloacele sale tradiţionale” a ţărilor Europei Centrale în cazul în care ceilalţi parteneri occidentali din Uniunea Europeană (UE) şi NATO, nu se arată dispuşi să contribuie la acest lucru45. Germania a preluat şi s-a inserat în fluxurile economice ale fostei RDG cu fostele ţări socialiste, şi în special, cele cu Ungaria şi Republica Ceho-Slovacă. A devenit primul partener comercial al Ungariei şi a cedat acesteia o importantă parte din armamentul fostei RDG, precum şi sprijin în integrarea în structurile comunitare. S-a implicat economic, într-o măsură importantă în Republica Ceho-Slovacă, încât oficialii din acestă ţară au fost nevoiţi să invite tot mai insistent pe americani pentru a contrabalansa influenţa Germaniei. Ofensiva germană contura limpede constituirea unui spaţiu geopolitic de influenţă

42 Florian Gârz, Iugoslavia în flăcări, 1993, p. 103. 43 C. I. Christescu, Sângeroasa destrămare: Iugoslavia, 1994, p. 337. 44 Florian Gârz, Iugoslavia..., p. 102-103. 45 Dan Dungaciu, Revizionismul în lumina teoriei frontierelor, în „Sociologia şi Geopolitica Frontierei”, vol. II, Bucureşti, 1995, p. 135.

şi control german. Cu alte cuvinte, Germania a exploatat criza de putere sovietică46. „Dacă privim viitorul Europei pur şi simplu din punct de vedere al puterii, el nu arată prea stabil date fiind o Germanie care este mai dominantă decât a fost în ultimii o sută de ani, o Rusie mai slabă decât a fost în ultimii o sută de ani şi o Europă Răsăriteană unde este un vacuum de putere”47. Direcţia ofensivei germane a urmărit Slovenia, Croaţia, Austria, Ungaria, Cehia, Polonia, Ţările Baltice. De aceea, politica Germaniei a părut ca o reluare a vechii direcţii a „drumului spre Est” cu mijloace şi într-un context nou48. Revenind la problema reunificării, unele surse au mărturisit că în intervalul separării celor două Germanii, fosta Germanie Federală elabora planuri de unificare care topeau în substanţa lor particularităţile conjuncturii politice ale momentului. Înţelegem deci, că unificarea a fost produsul conjuncturii dar şi al acţiunii abile a liderilor săi49. Aspecte ale poziţiei economice şi politice a Germaniei în Europa Rolul Germaniei în cadrul Uniunii Europene este destul de important. Din anii '80 guvernul vest-german s-a pronunţat pentru creşterea ponderii economice în CEE şi a tins să coordoneze politica celorlalţi membri ai Comunităţii faţă de Statele Unite şi Japonia. Urmărind scopul de a deveni lider al CEE, a acţionat precaut, fără a înainta anumite pretenţii în mod deschis, a folosit la maximum atât mecanismul economic şi financiar cât şi legăturile interparlamentare dintre partide50. În aceşti ani, Germania Federală, cu 13 % din populaţia CEE, deţinea 26 % din PIB, 30 %

46 Nicolae Anghel, op. cit., p. 32. 47 Gregory Travertan, specialist în probleme europene la Consiliul de Relaţii Externe din New York, apud Paul Dobrescu, „Crizele Europei”, Institutul de Teorie Socială al Academiei Române, 1992, p. 113. 48 Nicolae Anghel, op. cit., p. 37. 49 Paul Dobrescu, O Germanie europeană sau o Europă germană ? Consideraţii privind impactul reunificării Germaniei asupra configuraţiei geopolitice a continentului, în „Crizele Europei”, Institutul de Teorie Socială al Academiei Române, 1992, p. 111. 50 Anatol Petrenco, op. cit., p. 121.

PERSPECTIVE ISTORICE

din exporturi şi 34 % din producţia industrială. Dacă comerţul exterior exprimă sănătatea unei economii, atunci nu putem să nu menţionăm că, în 1989, Franţa avea un deficit al comerţului exterior de 45 de miliarde de franci, iar Germania un excedent de 450 de miliarde de franci51. Din compararea PIB-ului Germaniei la nivelul anului 1989 cu cel al celorlalte patru ţări dezvoltate economic din CEE rezulta un indice de mărime de 1,24 ori superior faţă de Franţa, 1,42 ori în raport cu cel al Marii Britanii şi Italiei şi de 3,13 ori faţă de Spania52. Germania se manifestă ca pol al vieţii economice a Uniunii şi prin forţa de atracţie pe care o exercită firmele sale asupra partenerilor comerciali. Prezintă relevanţă, din acest punct de vedere, atât relaţiile sale cu ţările mari ale Comunităţii cât şi cele cu partenerii mai mici. Pe primul loc în ansamblul exporturilor realizate de Germania către ţările comunitare se situa, în 1989, Franţa cu 23,56 %. La rândul ei, Germania a importat din Franţa produse a căror valoare reprezenta 29,26 % din exporturile franceze către ţările CEE53. Ponderea Germaniei în comerţul ţărilor mici are valori şi semnificaţii diferite în raport cu situaţia existentă în relaţiile comerciale cu Franţa. Ţările mici vest-europene depind de piaţa germană, pe care îşi realizează anumite procente din exportul lor către statele CEE, după cum urmează: Olanda – 34,46 %, Grecia – 31,17 %, Belgia şi Luxemburg – 26,54 %, Portugalia – 22,14 %, Irlanda – 15,8 %. Germania nu desfăcea însă, decât o mică parte din exporturile sale comunitare în aceste state: în Olanda – 14,83 %, în Belgia şi Luxemburg – 12,63 %, în Grecia – 1,76 %, în Portugalia – 1,49 %, în Irlanda – 0,76 %54. Economia Germaniei se bazează pe industria prelucrătoare (locul I pe glob la mai multe produse) şi comerţul exterior, fiind cel mai mare exportator mondial de mărfuri. Industria prelucrătoare dă două cincimi din 51 Paul Dobrescu, op. cit., p. 111. 52 Simion Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura Amco Press, Bucureşti, 1995, p. 53. 53 Ibidem, p. 54. 54 Ibidem, p. 55.

PNB şi se axează pe chimie (primele trei grupuri industriale mondiale în domeniul industriei chimice sunt germane: Basf, Hoechst şi Bayer) şi construcţia de maşini, îndeosebi maşini-unelte, utilaje industriale, autovehicule, mecanică de precizie, aparatură optică, aparate electrice şi electrotehnice. Este totodată al treilea producător mondial de sare şi al 5-lea producător de cartofi. Deţineau locul I la capitolul „rezerve valutare internaţionale” (85,53 miliarde de dolari la nivelul anului 1992) şi locul II la cel al rezervelor de aur, după SUA55. Oglindă fidelă a forţei economice germane, moneda naţională – marca (DM) – s-a situat pe locul II în lume, după dolarul american (USD) ca monedă de rezervă56.

Forţa economică şi financiară a Germaniei a fost reflectată de contribuţia, la începutul anului 1992, cu jumătate din ajutorul internaţional acordat ţărilor din centrul Europei şi fostei URSS 57 . Investiţiile germane şi comerţul cu Estul european depăşesc cu mult implicarea economică a oricărei alte ţări vest-europene (fapt de altfel normal dată fiind poziţia geopolitică a Germaniei în imediata vecinătate a acestei zone). Germania a investit în această perioadă, în Europa Centrală şi de Est, 90 de miliarde de mărci58. Penetraţia germană în economia rusă era încă de la început preponderentă în raport 55 Horia C. Matei, ş. a., Statele lumii. Mică enciclopedie, Ediţia a V-a, Bucureşti, 1993, p. 445. 56 Ioan Bari, Economia mondială, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1994 p. 32. 57 Elizabeth Pond, Germany in the New Europe, în „Foreign Affairs”, vol. 71, spring, 1992, p. 126. 58 S. Tămaş, Geopolitica. O abordare prospectivă, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, p. 282.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

cu prezenţa altor state occidentale. Germania deţinea în 1991, 38 % din piaţa ţărilor fostei URSS şi 40 % din creanţele occidentale, în timp ce ponderea SUA pe această piaţă era de 12,2 %, iar a Japoniei de 7,7 %59. SUA – prima putere a lumii – dă prioritate relaţiilor cu germanii, pe care fostul preşedinte Bush i-a avut în vedere la începutul lui 1989 când i-a declarat „parteneri în leadership”60. Situaţia a fost reconfirmată în vara anului 1994 de preşedintele Bill Clinton. Germania exporta 1/3 din valoarea PIB în SUA, iar Statele Unite valorificau pe piaţa germană mai mult de 1/10 din propriul PIB, mult mai mare ca volum decât cel german61. Deşi lider al Uniunii, economia Germaniei este strâns legată de cea a Comunităţii de care depinde prosperitatea germană. Interdependenţele create între statele membre sunt foarte puternice iar avantajele foarte mari62. Forţa financiară a statului german a fost poate cel mai bine ilustrată de ajutorul acordat (nu credite) fostei RDG. Cei 600 de miliarde de dolari reprezintă de aproximativ trei ori valoarea sprijinului acordat refacerii ţărilor occidentale după cel de-al II-lea război mondial (prin Planul Marshall). Această sumă ar putea sugera relansarea economică pe teritoriul fostei RDG cu atingerea pragului de prosperitate. Dar n-a fost aşa. Numeroase tensiuni şi insatisfacţii sociale există şi aici. Spre exemplu, un motiv de nemulţumire l-a constituit faptul că venitul mediu lunar al unei familii din est reprezinta 72 % din nivelul corespunzător în vest. Totuşi, ritmul procesului de restructurare al economiei fostei RDG, de modernizare rapidă a sa, aproape în dispreţul oricărui calcul economic, lasă să se înţeleagă dorinţa Germaniei de a deveni o superputere economică cu mare influenţă în Europa Centrală şi de Est63.

59 Simion Boncu, op. cit., p. 60. 60 Elizabeth Pond, op. cit., p. 115. 61 Ibidem, p. 120. 62 Simion Boncu, op. cit., p. 62. 63 Z. Brzezinsky, Beyond Chaos: A Policy for the West, în „The National Interest”, No. 19, spring, 1990, p. 42.

După ce în 1993, în Germania se înregistra o scădere a PIB-ului cu 1,1 %, în 1994 creşterea a fost de 2,3 % în vestul Germaniei şi de 8,9 % în est. Berlinului îi este rezervat locul I în Europa în privinţa ritmului de creştere, cu 15 %. Ceea ce a adăugat fosta RDG forţei economice a Germaniei Federale reprezintă echivalentul a patru ani de creştere în ritmul din 1989 al RFG. PIB-ul Germaniei a devenit aproximativ echivalent cu cel al Marii Britanii şi Italiei la un loc64. Acelaşi PIB era mai mare decât al tuturor ţărilor europene membre ale fostului bloc sovietic la un loc şi de peste două ori mai mare decât cel al Poloniei, Cehoslovaciei şi Ungariei luate împreună65. În concluzie, însumând toate caracteristicile prezentate care indică o creştere economică puternică, un export masiv, o forţă demografică de 80 de milioane de locuitori, calitatea de „locomotivă” a Uniunii Europene şi pol economic, financiar şi tehnologic al acesteia, înţelegem afirmaţia fostului prim-ministru britanic, Margaret Thatcher: „Germania nu este un partener ci o ţară potenţial dominantă”. Chiar dacă, la aniversarea a cinci ani de la încheierea Tratatului „Doi-plus-Patru” (septembrie 1990), Germania unificată, aşa cum a declarat ministrul de externe Klaus Kinkel, „îşi aşează politica în slujba unificării Europei”, înţelegem totuşi, temerile statelor europene cu privire la modul în care înclină azi „balanţa puterilor” în Europa.

64 Paul Dobrescu, op. cit., p. 112. 65 Z. Brzezinsky, Beyond Chaos..., p. 43.

PERSPECTIVE ISTORICE

Foametea din 1946 – 1947 din Basarabia prof. Minel-Dorin Răduţi

Tamara Lazăr „Uniunea sovietica s-o purtat bine

faţă de noi, noi munşeam , da tăt ne luau ei, şî ne dăde şî nouă să nu murim de foame.”( Sofia Untilă )

Fostul Secretar al CC al PCM, tipăreşte la Tiraspol în 1999 o carte în circa de 5.000 de explare în care încearcă să se justifice, persiflând agresiv şi agramat pe istoricii care au studiat şi au publicat lucrări pe tema foametei din 1946-1947. El neagă după tipul bolşevic, rolul sovieticilor în dezastrul umanitar care s-a produs în Basarbia în acea perioadă, spunând că „Tragedia popoarelor Moldovei nu a început cu seceta din 1945 sau cu colectările de cereale, aşa cum încercă să demonstreze în publicaţiile lor cei care pe atunci nu erau pe lume sau mai umblau încă în pantalonaşi scurţi. Tragedia foametei a început cu năvălirea asupra Uniunii Sovietice a Germaniei fasciste, a României monarhice, a Ungariei, Finlandei, Italiei şi a altor aliaţi ai lui Hitler. În anii de război ocupanţii cărau totul din Moldova, iar ceea ce a mai rămânea era confiscat sau distrus de către armate... Conducerea unională a redus la jumătate planul de colectare a ceralelor pentru Moldova. Informaţiilor despre ajutorul acordat se găsesc în arhivele Moldovei, le poate studia oricine. În special ar trebui să le citească acei scribi, care, cum se zice, <<sunt duşi cu pluta>> (...) Unii publicişti au transformat cele petrecute în anul 1945 şi în anii următori în sursă de onorarii şi se străduiesc din răsputeri să acuze, să compromită... Nefiind lipsiţi de har, ei încearcă să convingă poporul precum că anume comuniştii şi sovietele au luat toată pâinea de la ţărani şi astfel au provocat foametea... În primăvara lui 1947, după venirea lui A.N. Kosâghin, în Moldova au fost aduse 366.000 puduri de făină, multă altă producţie şi furaj.(1)

Propagandă sovietică în timp de foamete (1946-1947)...

Oficialităţile sovietice ale Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti au văzut în foametea din 1946-1947, efectele „ocupaţiei Româneşti din 1941-1944”. Sovieticii s-au folosit de propagandă atunci când vine vorba de „măsurile” luate pentru a contracara foametea. De exemplu în Raportul Scretarului Comitetului Judeţean Bălţi al Partidului Bolşevic al Moldovei din 16 septembrie 1946 intitulat „Cu privire la ajutorul acordat colhozurilor, gospodăriilor ţărăneşti şi sovhozurilor R.S.S. Moldoveneşti” în legătură cu recolta slabă în anul 1946, s-au întreprins următoarele acţiuni şi documentul însuşi prezintă cantităţile de alimente ce au fost repartizate pentru a combate foametea . Tot în document se vorbeşte de faptul că ţărănimea a întâmpinat hotărârea Sovietului Miniştrilor al RSS Moldoveneşti cu o însufleţire şi cu un sentiment de recunoştinţă faţă de guvern şi personal faţă de tovarăşul Stalin.

„(...) Toată recunoştinţa scumpului nostru guvern şi tătucului nostru, t. Stalin. Eu am fost scutită de cota de livrări, primesc împrumut alimetar. Am posibilitatea să predau statului 50 Kg, pe care mâine o să le expediez la punctul de colectăr (...).”

„(...) Puterea sovietică se poartă faţă de noi ca o mamă faţă de copilul său. Dumnezeu nu ne-a dat roadă, în schimb ne ajută Puterea Sovietică – ea a scutit mulţi ţărani, acordă împrumuturi de seminţe şi alimentare. Mulţumim t.Stalin pentru grija materială faţă de ţăranul Moldovan (...)”

„(...) Mulţumim partidului, guvernului şi personal t. Stalin pentru ajutorul acordat şi pentru grija faţă de noi, nevoiaşii şi invalizii din Războiul pentru Apărarea Patrie (...).”

„(...) Românii nu mai conteneau să se laude pe ei înşişi şi partidul lor cuzist. Ei nu şi-au demonstrat prin nimic loialitatea faţă de noi, ţăranii, iar toate vietăţile de pe lângă casă

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ni le-o dat puterea sovietică, văzând greutăţile noastre din cauza recoltei proaste, ea ne-a acordat înlezniri şi chiar ajutor de pâine(...)”(2)

Tot în acest document oficialităţile sovietice recunosc că unii ţărani nu sunt prea încântaţi de noua situaţie din Basarabia. Asemenea atitudini oficilităţile Sovietice le pun pe seama chiaburilor „precum şi ale ţăranilor care n-au înţeles corect Hotărârea cu privire la acordarea ajutorului”:

„N-am de gând să dau pâine statului, puterii sovietice, şi pe voi vă sfatuiesc acelaşi lucru. Mai bine să mergi la puşcărie , acolo te hrănesc cu pâine...”

„(...) Pot să ne şi spânzure, dar pâine nu dăm...”

„(...) Nu trebuie să predăm pâine. De ce să plătim, eu abia m-am întors de la Chişinău, acolo în toate satele lumea a fost scutită de cotele de livrări către stat...”

„(...) Iată, mulţi au fost scutiţi de plata pentru livrarea la stat, dar pe mine nu m-au scutit; pe pământul meu n-a plouat, n-o să plătesc (...)”(3)

În încheierea „Raportului” sunt oferite şi soluţii pentru a se îndrepta „toate cazurile de denaturări şi greşeli” şi anume să fie organizate în toate satele adunări în cadrul cărora să fie prezentate rapoarte cu următoarele: „Lenin şi Stalin despre ţăranime”; „Rolul orânduirii colhoznice în victoria Statului sovietic asupra Germaniei”; „Măsurile între-prinse de Puterea Sovietică în vederea sporiri recoltei câmpurilor, viilor şi livezilor”.

Într-o altă informare a Scretarului Comitetului Judeţean din Bălţi al PC(b)M, N. Korneev prezentată secretarului CC al PC(b)M, N. Koval „cu privire la stările de spirit nesănătoase şi manifestarea uneltirilor ostile de clasă ale elementelor Chiabure şi naţionliste în judeţul Bălţi”3 face o prezentare sistematică „în legătură cu desfăşurarea colectărilor de cereale şi a stări de spirit nesănătoase din partea unor ţărani şi uneltirii ostile de clasă ale elementelor chiabure şi naţionaliste.” După ce trece în revistă „cazurile de stări de spirit nesănătoase” şi cazurile „de uneltire ostilă de clasă” N. Korneev „ prezintă greşelile comise de

o parte din lucrători în perioada colectătilor de cereale”, aceştia sunt acuzaţi că „ în loc să organizeze o activitate politică de masă în rândul ţărănimii şi să consolideze activul nevoiaşilor la realizarea planului de colectări, n-a asigurat îndeplinira sarcinilor de către vârfurile înstărite ale chiaburimi, făcând presiuni asupra mijlocaşilor.”

Într-un raport al MAI (Ministerul Afacerilor Interne) al RSSM din 19 decembtri 1946 catalogat stict secret , transmis personal ministerul afacerilor interne al URSS Krugolov S. N. Se precizează situaţia alimentară complicată a popilaţiei, creşterea criminalităţi si a mortalităţii în RSSM. În raport se prezintă situaţia alimentară extrem de grea a populaţiei moldoveneşti, făcându-se referire mai ales la ţărani din judeţele Chişinău, Bender, Cahul şi parţial, Orhei şi Bălţi. În acest document se precizează că:

„(...) Printre locuitorii de la sate se numărau 30.043 distrofici, dintre care 18.570 copii. În sate, multe familii zac umflate de malnutriţie, fără să dispună barem de un kilogram de pâine... . Oamenii mor în sate pe drumuri şi în oraşe. În octombrie 1945 au decedat 3.993 persoane, în octombire 1946 – 5.714, iar în coparaţie cu septembrie 1946 numărul decedaţilor a sporit cu 1.110. Datele pentru luna noiembrie curent privind mortalitatea în republică lipsesc, dar putem afirma cu siguranţă că mortalitatea va fi mult mai mare ca în luna octombrie.” (4)

„(...) Printre locuitorii de la sate se numărau 30.043 distrofici, dintre care 18.570 copii. În sate, multe familii zac umflate de malnutriţie, fără să dispună barem de un kilogram de pâine... . Oamenii mor în sate pe drumuri şi în oraşe. În octombrie 1945 au decedat 3.993 persoane, în octombire 1946 – 5.714, iar în coparaţie cu septembrie 1946 numărul decedaţilor a sporit cu 1.110. Datele pentru luna noiembrie curent privind mortalitatea în republică lipsesc, dar putem afirma cu siguranţă că mortalitatea va fi mult mai mare ca în luna octombrie.” (5)

PERSPECTIVE ISTORICE

Deşi propaganda sovietică susţinea că săracia populaţiei moldoveneşti se datorează secetei şi fostului ocupant, documentul secret dovedeşte cu totul altceva:

„Din cauza dificultăţilor de ordin

alimentar s-au intensificat substanţial stările de spirit emigrăţioniste. Conform datelor incomplete, în decursul a 11 luni ale anului curent au fost reţinuşi pentru tentativă de trecere în Români 189 de locuitori, 20 de oameni au reuşit să treacă hoatarul, în total – 209 persoane(...) . La interogatoriu s-a stabilit că toţi au fugit în România din cauza foametei, în cautarea unei vieţi mai bune(...)” (6)

Uniunea sovietică foloseşte foametea ca motiv al acutizării luptei de clasă, din cauza dificultăţilor din domeniul alimentar (“elementele precum chiaburii care şi-au înteţit simţitor activitatea antisovietică”). În cele 10 luni ale anului 1946 s-au săvârşit 15 acte de terorism împotriva activului sovietic-comsomolist, 194 manifestări banditeşti, în urma cărora au fost omorâţi 49 de oameni şi 9 răniţi, şi s-au săvârşit 138 de jafuri înarmate asupra unor persoane private.

Împrumutul alimentar în valoare de un milion şi jumătate de puduri pe care Guvernul Unional l-a acordat populaţiei Republicii Moldoveneşti s-a dovedit a fi insuficient. Acest împrumut a fost deja repartizat aproape în întregime şi consumat, acest rapor catalogat „Strict secret” scoate în evidenţă o altă relitate a situaţiei din Basarabia anilor 1946-1947 total diferită faţă de imaginea idilică pe care o crease Uniunea Sovietică.

Anotomia foametei...

Pentru a înţele mai bine „Anatomia foametei” din Basarabia anilor 1946-1947, dincolo de rapoarte mai mult sau mai puţin secrete ale sovieticilor, dincolo de statistici şi studii mai mult sau mai puţin pătimaşe asupra acestei probleme rămân de netăgăduit vorbele celor care au avut şansa să supravieţuiască nenorocirii.

Untilă Sofia (7) Au fost foame, au fost război, n-avem şe mânca, uscam mezi de răsărită, beţe de răsărită pe plită şî făşem turte şî mâncam că n-avem şe mânca... . Şî ţânea jitili în tindă că ni le luau, şî-o fost tare greu. Mureu oamenii mergând pe drum de foame, îngheţau, şî nu era nişi un ajutori, pe urmă s-o format un fel de cantină şî ne duşem şî ne dăde câte un ceai, şî trăiam o zi întreagă.

Am fost muncitori la pământ, am lucrat, nu erau vite, ca pe foame , ne punem câte zăşî, în rând cu greble mari de doi metri şî greblam grâiele şî prăşăm, vara trăieram, pâinea ne-o lua, era săşită, ş-am trăit aşa înainte.

Răzvan Grigore (8) Foarte greu a fost foamea, noi eram mişi, adică eu eram mai mărişor aşa o leacă, aveam vreo 11-12 ani, da la părinţi acasă am fost 14 copii. Tatăl meu era, venise de la război s-o stăruit, munşe une munşe pe pâine, pe şie, pe şie, ne scote, ne dăde câte o bucaţică să mâncăm să nu murim, poate ş-o faşe pâinea, poate o ploua, poate cumva ceva, am ajuns vremea că d-amu n-avem şe mânca, cumpărase tatăl meu nişte macuc, de sămână de cânepă, macuc era şî răşnem şi luam beţe de răsărită şi cu un băţ le tăiam aşa scurte şî cu un băţ scotem miezul ciala îl uscam pe plită cât făşem acolo o jumătate de căldare ş-îl râşneam ş-îl mestecan cu macucul şela, şî mama ne făşe turte. Când n-avem macuc era şiorlan pe foamea aşeia să făcut şiorlan mulţi .

Am avut noroc că tată-miu avea oi şî din când în când pe săptămână aproape tăie câte o oaie , şî cu grăsmea ceia de oaie, şî cu şeia şî cu şeia, nu ne-o scăpat să ne ducem pe şeia lume. Şaşă ciorlanul şela râşneam şi iară la

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

turte, până când şî huma din dealuri scotem un fel de lut cenuşâu-verzui aşa iană, şî mâncam şi de şeia, ca cum i-amu şucalata, aşa o mestecam în gură, şi ne-o scos înşetu, înşetu, pe urmă s-o făcut, şî atunci când s-o făcut pâinea d-amu, tata meu tot zicea nu trebuie de mâncat mult, care mâncă mult, iacătă cutare care o mâncat mult şî nu era stomacul dat cu şeia plină cu pâine cu iesta, n-avea putere se îmfla şî murea.

Coşleţ Teodor (9) Foamea o făcut-o cum se spune prezidatul cela sovietic care era unu golan şî aşela a dat poruncă la, cum era agro-poromuşnici şi dacă găse un sac în pod ţi-l lua înainte de foamete, fondul crasnaia armia(armata roşie) să fie. Nu se uita că tu ai copii sau şeva, sau pe dincolo, tăt o luat, mătura podul, nu neapărat soldaţii, tot oamenii au luat, dacă te punei cumva contra cumva şeva, fondu rusesc ştie de tine, de frică tăceai din gură te uitai la dânşi şi taceai din gură, ultimul tăbăltoc lua nu ultimul sac lua, înainte de foame asta, dacă nu se curăţau podurile tot se simţea o leacă de foame, dar nu aşa(...)

Şî dacă la înşeput poporul sî mai văita, înspre primăvara nişi pentru asta nu-i mai ajunjeau puteri. Oamini nu mai cătau răpunsuri sî gândeau cum sî iasă din nevoi, nu blăstămau pi nime nu şereau la nimeni socotială, părcă nişi puteri di mai gândi numai aveau(...)

Maria Chiriac (10) Lumea,istovită şî lihnită vlăgită di boală, rupea de la gura copchiilor şî aducea ultimili fărmături, doar că i-a lecuii i-a scăpa de la moarte.... Îi aduşeau, mai aşel, ouă pi care noi le videam doar în vis el ouli li mânca, da cojâli li usca, li măşina în piuliţă, li învălea ca pi prafuri, şî cu orşi boală venea omul îi întindea pachiţălili şî zâşea Iaca, eu ştiu că pentru boala nietale sî cuvine să bei medicamentul ista(...) Alţâi sî răsplăteau cu obiecte din case şî dumnealui sî duşea şî le vindea la piaţă, iar pe banii câştigaţi îş cumpăra di mâncare. Cartoafi, bunăoară mânca în fiecare zî. Şî ca să videţi, nu li curăţa crudi cu cuţâtu, da li coşea şi după aşeia le curăţa di coajă.

Dar ajutorul ista ni chicasă târzâu, când înşepusără oamini a să duşi pi un cap, când pre puţâni puteau fi scăpaţi.

În loc de încheiere Aşa cum s-a întrebat: „Cum se mai

poate trăi după Auschwitz?” cred că am putea pune şi noi o întrebare asemănătoare: „Cum se mai poate trăi după ce s-a trecut prin foametea din 1946-1947 din Basarabia?”. Pentru noi care n-am trăit acele timpuri este greu de răspuns şi totuşi în rândurile care vor urma , vom încerca să dăm un răspuns. Şi totuşi ce a rămas?

A rămas în memoria colectivă e românilor basarabeni cazurile de canibalism:

Eram în clasa a daua şi o fetiţă, Iliana Soroceanu nu s-a prezentat la şcoală de vreo trei-patru zile. Învăţătorul nostru, Fiodor Vassilevici Chetraru, s-a neliniştit, nu ştia ce se întâplase, atunci erau cazuri când copiii nu veneau la şcolă fiindcă mureau şi învătărorul era obligat să declare la sovietul sătesc. Aşa a făcut şi în cazul colegei noastre. Şi atunci înpreună cu sovietul sătesc se duc la omul cela, la moşul Soroceanu, îi găsesc acasă, părinţii şi vrea doi băietani, şi din vorbă în vorbă, întrebau unde-i fetiţa. Şi se vede că a dat de bănuit ceva, poate vorba părinţilor, poate că preşedintele i-a rugat atunci să deschidă gura la cuptor... Şi când au deschis, au văzut nişte oale mari pentru plachie cu carne... de copil. Fetiţa a fost sacificată pentru a-i hrăni pe cei mai mari (...)”.(11)

A rămas amintirea unor” reţete culinare” de neimaginat în condiţi normale. Nimeni nu s-a gândit să folosească „macuc” amestecatcu „miezul beţelor de răsărită” sau să mănânce „humă” ca pe „ciucalată”, sau când retrăiesc cu „bucurie” că „mama ne făcea turte din macucul cela”, sau că aveau posibilitatea „să taie o oaie pe săptămână şi cu macucul şela, nu ne-o scăpat să ne ducem pe şeia lume” Dar a rămas şi amintirea ajutorului dat de puterea sovietică şi datorită aparatului propagandistic acest lucru a dus la estomparea cauzelor reale ale foametei din 1946-1947. Propaganda sovietică a repetat la nesfârşit

PERSPECTIVE ISTORICE

acest „adevăr” şi oamenii au sfârşit prin al crede. Note 1.Igor Caşu, Gulagul basarabean: deportări, represiuni foamete( 1940-1941 1944-1951), în Comunism şi represiune în România. Isteria tematică a unui fratricid naţional, Polirom, 2006, p. 198 2.Larisa Turea , Cartea foametei , Curtea veche, Bucureşti , 2008, 3. Ibidem, pp352-359, pp. 334-352 4. Ibidem , pp 352-359 5. Ibidem , pp 382-388

6. Ibidem, p.13; Ana Griţca, Rechiziţiile-o formă de „sovietizare” a ţăranului basarabean, în Tyragetia, vol I (XVI) nr. 2, 2007, pp. 303-307 7.Transcriere din interviul luat de Tamara Lazăr Sofiei Untilă la data de 30.04.2008 8.Transcriere din interviul luat de Tamara Lazăr lui Răzvan Grigore data de 24.04.2008 9.Transcriere din interviul luat de Tamara Lazăr lui Coşleţ Teodo data de 24.04.2008 10. Transcriere din interviul luat de Tamara Lazăr Maria Chiriac data de 02.05.2008 11.Larisa Turea, op. cit. p.34. ; Mircea Martin, Despre caracterul colonialist al comunismului de tip sovietic, în Şcoala memoriei 2006, Fundaţia academia Civică, 2007, pp. 443-455

SFÂNTUL BERNARD ŞI CAVALERII DUBLEI VOCAŢII

prof. Mirela Grădină Colegiul Naţional „Decebal” Deva

Sfârşitul primului mileniu de existenţă a creştinătăţii, va aduce modificări însemnate în întreaga societate. Anul 1000 reprezintă un moment de cotitură: apare problema milenaristă, lumea se confruntă cu dezastre pe toate planurile, cu epidemii, foamete, războaie. Exaltarea provocată de acest an îi determină pe creştini să se angajeze în a doua jumătate a secolului al XI-lea pe drumurile Orientului Apropiat. Va creşte numărul pelerinajelor în Ţara Sfântă, la Ierusalim în principal. Însă, odată cu căderea acestuia în mâinile musulmanilor situaţia se schimbă; atitudinea acestora faţă de creştini e nemiloasă, astfel că va scădea fluxul pelerinajelor. În acest context va lua însă naştere ideea de „eliberare a Locurilor Sfinte”, văzută ca o cale de mântuire; aceasta, într-o perioadă când Dumnezeu era „folosit” peste tot şi lumea era stăpânită de misticism şi de frica pedepselor divine.1 Ideea este lansată de către biserica apuseană care-şi va afirma acum pretenţiile de universalitate şi dorinţa de realizare a unităţii creştine, prin lupta împotriva necredincioşilor. Dar cum creştinismul primitiv condamna războiul, trebuia justificat astfel un nou tip de

1 Columbeanu, S., Radu, V., Cruciadele, Bucureşti, 1973, pg. 13

război, cel sfânt, cel care va sta la baza cruciadelor. Războiul sfânt era purtat ca să aducă pacea. Sfântul Bernard îl justifica: „Noi vrem pace şi nu purtăm război decât din necesitate, deci nu căutăm pacea pentru a începe război, ci purtăm război pentru a obţine pacea.”2 Astfel, ideea de pace este folosită tot mai mult într-o lume dominată de violenţă, care este agravată şi de ascensiunea unei noi categorii sociale: cavalerii. Profesionişti ai luptei călare, ei sunt, în jurul annului 1000, o adevărată „pacoste” pentru societate. În condiţiile slăbirii puterii regalităţii, singura care putea să ia, în cadrul unor sinoade provinciale, măsuri împotriva agresivităţii cavalerilor era Biserica. Ea întrevede o soluţie ce îi va pune pe cavaleri în slujba credinţei: odată cu includerea în schema de organizare trifuncţională a societăţii propusă de Adalberon de Laon, cavalerii puteau folosi lui Dumnezeu împotriva rebelilor. În cadrul războaielor sfinte, cavalerii devin „cei buni”, alături de comunitatea de preoţi. Aceste „miliţii de pace” au o emblemă comună: crucea. Ei încep acţiunea de a aduce pacea, dar şi de a converti. Devin „cavaleri ai lui Christos”, pregătiţi să lupte împotriva 2 Demurger, A., Vie et mort de l'Ordre du Temple – 1118-1314, Paris, 1989, pg. 30

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

adversarilor creştinătăţii.3 Astfel, prin schema trifuncţională a societăţii şi prin războiul sfânt, cavalerii vor fi integraţi definitiv în ordinea creştină, devenind forţa principală a cruciadelor. Poate afirmaţia conform căreia faptul de a fi cruciat reprezintă esenţa cavalerească restul fiind fără importanţă – este exagerată, dar ideea fundamentală rămâne justă: cavalerii se vor indentifica în mare parte cu cruciada, iar aceasta cu războiul sfânt, născut din ideea de a recuceri teritoriile pierdute de creştini şi de refacere a unităţii creştine. Justificarea se găseşte în teza augustiniană privind apărarea cetăţii lui Dumnezeu. Ea va fi lansată de papalitate, care reuşeşte să atragă de partea sa şi regalitatea apuseană.

Declanşarea primei cruciade va avea ca rezultat recucerirea Ierusalimului, în 1099, şi odată cu aceasta şi renaşterea pelerinajelor. Ele se desfăşoară însă în condiţii precare, în Ţara Sfântă pelerinii neavând aproape nici un sprijin. Jaques de Vitry prezintă clar situaţia pelerinilor: „...briganzii şi hoţii bântuiau drumurile şi surprindeau pe pelerini, îi jefuiau pe mulţi dintre ei şi se dedau la numeroase masacre”4 Se impunea astfel crearea unei forţe care să-i apere pe pelerini. Este momentul în care nouă cavaleri iau hotărârea de a-şi prelungi legământul de credinţă şi de a deveni protectori ai pelerinilor. În aceasta constă scopul lor iniţial. Ei se vor grupa în jurul lui Hugues de Payns şi Geoffroy de Sain-Omer, dând naştere unui renumit ordin militaro-călugăresc.

3 Ibidem, pg.33 4 Pernoud, R., Templierii, Bucureşti, 1996, pg. 6

Începuturile Ordinului sunt destul de obscure. Se ştie că Hugues de Payns era originar din Champagne şi prin alianţă se pare că era rudă cu mama Sfântului Bernard; dar şi că avea strămoşi italieni. Dacă numele de Pagan, Pagani, Payen aparţin aceleiaşi familii, atunci Hugues de Payns face parte din una dintre acele numeroase familii ale Occidentului creştin5. Majoritatea istoricilor confirmă faptul că a participat la prima cruciadă. Nu se ştie dacă a rămas în Palestina, ci doar că în 1114 era sigur acolo. Cine a avut iniţiativa înfiinţării Ordinului: cavalerii sau regele Ierusalimului în acord cu principii occidentali şi autorităţile ecleziastice? Opiniile diferă, dar majoritatea istoricilor înclină spre a da câştig de cauză cavalerilor. O altă problemă nelămurită rămâne şi cea a datei la care a fost înfiinţat Ordinul. Aceasta se încadrează între 1118 şi 12 ianuarie 1120; majoritatea opiniilor creditează anul 1119 drept anul de înfiinţare. După întemeiere, cavalerii vor primi de la regele Ierusalimului, Balduin al II-lea, o aripă a castelului său, iar canonicii Ierusalimului le vor ceda un teren învecinat cu al lor. Mai târziu le va fi cedată întreaga reşedinţă regală. Ea va fi identificată cu Templul lui Solomon, din care musulmanii făcuseră moscheea Al-Aska. De la Templu li se trage numele, astfel că ei devin Cavaleri ai Templului sau cavaleri templieri. Însă numele pe care şi-l luaseră ei era de „Săracii cavaleri ai lui Christos” (pauperes commilitares Christi templique Salomonici), denumire care reflectă exact situaţia în care se aflau la începuturi. Este de necontestat extrema modestie ce îi caracteriza: ei nu cer decât să îi însoţească pe pelerini pentru a-i proteja şi nu caută să se îmbogăţească. Semnificativ în acest sens este jurământul de castitate, umilinţă şi sărăcie depus în faţa patriarhului Ierusalimului. Cu toate acestea, începuturile Ordinului sunt dificile. În ciuda sacralizării războiului purtat pentru creştinătate, ideea ca nişte călugări, chiar dacă duc o luptă de pacificare, pot să se războiască şi să verse sânge răneşte 5 Demurger, A., op. cit., pg. 22

PERSPECTIVE ISTORICE

încă multe conştiinţe. Era o ideea nouă, la fel ca şi Ordinul. Acesta era într-adevăr o creaţie originală. Era un ordin care concilia ireconciliabilul, reunind călugărul şi războinicul, prin eliminarea tuturor surselor de antagonism dintre ele.6 Era o creaţie nouă ce răspundea la nevoia particulară a Bisericii în acea epocă. Asta, deşi nu a fost, iniţial, decât manifestarea acelui simţ al adaptării, al preocupării de a răspunde necesităţilor momentului.7 Cavalerii Templieri realizau un ideal de o dublă vocaţie, în aparenţă contradictorie: sunt călugări, dar şi cavaleri. Călugărul are rugăciunea, cavalerul are spada. Templierul le are pe amândouă. El îmbină ce au cele două mai dur: pericolul şi abstinenţa.8 Noul cavaler, ce se încadrează perfect în idealul cavaleresc completat de un alt tip de călugăr decât cel cunoscut până atunci, călugărul-luptător, dă naştere cavalerului lui Christos. Este un cavaler întruchipat chiar de la începuturi de către fondatorii Ordinului: nu sunt decât nişte creştini adevăraţi care au fost aleşi de destin să joace un rol măreţ: să se lupte cu un suflet pur pentru Supremul şi Adevăratul Rege. 9 După înfiinţare Ordinul îşi va mări destul de rapid numărul, în special datorită elanului religios al epocii. Devin astfel cunoscuţi şi mesajul lor e tot mai bine recepţionat. Însă pentru a face noi recrutări şi pentru a obţine recunoaşterea de către autoritatea ecleziastică occidentală, se impunea plecarea în Europa. În 1127 Hugues de Payns ajunge în Occident însoţit de cinci templieri: Godeffroy de Saint-Omer, Payn de Montdidier, Archambaud de Saint-Amand, Geoffroy Bisol şi un oarecare Roland. Călătoria acestora poate fi analizată din trei perspective: 1. cea a „crizei de creştere” - Ordinul era numeros, dar nu suficient pentru a-şi îndeplini cu succes misiunea aleasă; 2. cea a „crizei de conştiinţă sau a crizei de identitate” ce a rezultat din criticile aduse noii miliţii şi implicaţiilor militare ale misiunii sale; 3. cea a

6 Ibidem, pg. 36 7 Pernoud, R., op. cit., pg.7 8 Bordonove, G., La vie quotidienne des Templiers au XIII-e siècle, Paris, 1975, pg.22 9 Charpentier, J., L'Ordre des Templiers, Paris, 1977, pg. 19

recrutărilor de soldaţi pentru Orient.10 Se pare că acest turneu a fost finanţat de regele Ierusalimului care va fi cel care îi pune pe templieri în legătură cu Sfântul Bernard, care devine un adevărat protector al Ordinului. Sfântul Bernard s-a născut în 1090 la Fontaine. Urmează, în calitate de canonic, cursurile la Colegiul Saint- Vorles la Châtillon. Dorind să devină călugăr, se prezintă la Câteaux, unde mai târziu va deveni abate. În 1115, împreună cu 12 călugări fondează Clairvaux, mănăstire ce în 40 de ani îi va egala, dacă nu chiar îi va întrece pe cistercieni. Se pare că un vis al Sfântului Bernard a fost crearea unei miliţii creştine care să apere şi să impună creştinismul. El vede astfel, în noul Ordin, realizarea visului său şi va dedica templierilor o lucrare numită De Laude Novae Militiae, în care salută apariţia lui în termeni elogioşi, lăudând virtuţile Ordinului, pe care chiar le exagerează: „Înainte de toate, disciplina este constantă şi supunerea este respectată întotdeauna; se pleacă şi se vine la semnul celui care deţine autoritatea; se poartă veşmântul dat de superior; nu există tentaţia de a căuta în altă parte hrană sau veşminte (...) Ei duc în mod cinstit o viaţă comună sobră şi veselă, fără soţie sau copii; nu sunt văzuţi niciodată stând degeaba, trândăvind sau ispitindu-i curiozitatea (...); (...) printre ei ni-meni nu este privilegiat: este respectat cel mai curajos, iar nu cel mai nobil (...); ei detestă zarurile şi şahul, au aversiune pentru vânătoare (...); ei poartă părul tăiat scurt, nu se piaptănă niciodată, se spală rareori, au barba nerasă şi zbârlită; murdari de colbul drumurilor, cu pielea tăbăcită de arşiţă şi de cămaşa de zale (...).”11 Prin această descriere, Sfântul Bernard opune fastului cavalerilor laici şi bogăţiei acestora, umilinţa şi sărăcia primilor templieri, puritatea şi disciplina vieţii lor. Sunt istorici care afirmă că Sfântul Bernard ar fi descris de fapt imaginea templierilor aşa cum ar fi vrut el să fie, nu cum era în realitate, dar documentele

10 Demurger, A., op. cit., pg. 41 11 Pernoud, R., op. cit., pg.11

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

păstrate îi contrazic în mare măsură; cel puţin pentru cavalerii de la începuturi. Abatele de Clairvaux justifică meseria de soldat; el susţine ideea de război defensiv dus pe Pământul Sfânt şi face apel la cavalerii laici să îmbrăţişeze noul Ordin pentru a contribui la salvarea Ţării Sfinte. Astfel, alături de portretul fizic, Sfântul Bernard le face templierilor şi un memorabil portret spiritual: „Acest cavaler al lui Christos este un cruciat angajat permanent într-o dublă luptă: împotriva cărnii şi a sângelui, împotriva forţelor spirituale din ceruri. El înaintează neînfricat, acest cavaler etern veghetor. El şi-a acoperit pieptul cu cămaşa de zale, iar sufletul şi l-a întărit cu armura credinţei (...). Mergeţi aşadar înainte cu încredere, cavaleri şi izgoniţi-i (...) pe vrăjmaşii crucii (...). Cât este de glorioasă întoarcerea voastră ca învingători din bătălie! Cât este de fericită moartea voastră ca martiri în luptă!”.12 După cum reiese din De Laude Novae Militiae, Sfântul Bernard realizează un portret ideal al templierilor, contribuind la răspândirea ordinului, dar şi la recunoaşterea lui de către Biserica Occidentală. Această recunoaştere va avea loc în cadrul Conciliului de la Troyes, care se va ţine în ziua de Saint-Hilare, 14 ianuarie 1128. Conciliul va fi prezidat de Cardinalul-legat Mathieu d'Albano; printre participanţi se numărau şi arhiepiscopul din Sens şi Reims, episcopii din Troyes şi Auxerre, abatele de la Câteaux, Etienne Harding. Participarea Sfântului Bernard este pusă sub semnul întrebării de către unii istorici, în timp ce alţii suţin că acesta a reprezentat autoritatea ce se impune şi ce va dirija desfăşurarea Conciliului. 13 Într-adevăr, datorită preferinţei manifestate pentru templieri, este puţin probabil ca Sfântul Bernard să nu fi fost alături de ei într-un moment atât de important, deoarece Conciliul de la Troyes marchează o nouă etapă în istoria Ordinului. În cadrul Conciliului va avea loc recunoaşterea templierilor ca nou ordin militaro-religios şi va fi stabilit regulamentul Ordinului - regulament care naşte noi dispute

12 Ibidem, pg. 12 13 Melville, M., La vie des Templiers, Pasris, 1959, pg. 14

între istorici, dacă a fost scris sau nu de către Sfântul Bernard. În plus, Conciliul mai recunoaşte Templului: dreptul de a purta mantaua albă, dreptul de a percepe impozite, dreptul de a poseda pământuri şi de a avea vasali. Creat şi recunoscut, ordinul avea nevoie de un număr mare de soldaţi, astfel că templierii vor fi autorizaţi să recruteze noi membri. După Conciliu, Hugues de Payns va începe un „turneu de propagandă” pentru recrutarea de noi membri, ajungând în Champagne, Provence, Pointou, Normandia, Flandra dar şi pe Valea Rinului. Astfel că turneul s-a dovedit a fi un succes, deoarece la întoarcerea în Orient numărul membrilor crescuse considerabil, iar Ordinul era cunoscut în întregul Occident. Perioada de organizare a Templului va dura până prin anii 1130; în 1136 moare Hugues de Payns, urmându-i ca maestru un organizator, Robert de Craon. Acesta doreşte să obţină supunerea Ordinului numai autorităţii papale, acţiunea sa fiind încununată cu succes în 1139 prin Bula papală a lui Inocentiu al II-lea la 29 martie 1139. Bula Omne datum optimum este adresată „dragului nostru fiu Robert, maestru al cavaleriei religioase a Templului, care se află la Ierusalim”. După cum o definea foarte bine Marion Melville, bula este „o adevărată Magna Charta” a Ordinului Templier, bază a tuturor privilegiilor şi a favorurilor acordate Ordinului pe care papa le consideră întemeiate datorită misiunii pe care cavalerii o îndeplinesc. Pentru prima dată un text pontifical explică această misiune: ”Natura a născut fii ai răutăţii (...) dar voi puteţi fi consideraţi efectiv ca soldaţi ai lui Christos, să purtaţi tot timpul pe piept semnul crucii, sursa vieţii (...). Dumnezeu însuşi v-a ales ca apărători ai Bisericii (...)” 14 Sunt cuvinte asemănătoare cu ale abatelui de Clairvaux, care redau esenţa existenţei Ordinului. Scopul aparent al Bulei era instituirea de capelani pentru efecutarea serviciului religios şi liturgic în comanderii; dar scopul real era de a proclama autonomia Ordinului, punându-l direct în slujba papalităţii: „Noi declarăm: casa 14 Demurger, A., op. cit., pg. 51

PERSPECTIVE ISTORICE

voastră, împreună cu toate posesiunile se află sub tutela şi protecţia Sfântului Scaun”. Ei obţin astfel o independenţă atât temporală cât şi spaţială. Privilegiile acordateTemplului vor avea ca şi consecinţe: alegerea maestrului direct de către membrii Ordinului, fără intervenţia exterioară, întărirea autorităţii maestrului asupra celorlalţi templieri care îi datorează ascultare şi care nu pot părăsi Ordinul fără aprobarea sa. Printre privilegii este şi dreptul de a avea proprii preoţi. De fapt, la acea dată Templul avea propriul cler, Bula nefăcând decât să legalizeze această situaţie. Un alt important privilegiu obţinut de cavaleri prin Bula papală din 1139 a fost şi acela de a fi excluşi de la plata impozitelor; ba mai mult, Ordinul le putea percepe el însuşi, fără asentimentul episcopului. Ţăranii, liberi sau servi, care lucrau pământurile donate Ordinului continuau să plătească preoţilor din parohii dijmele, chiar dacă acestea erau, în totalitate sau parţial, date clerului aparţinător Ordinului. Obţinerea acestui privilegiu demonstrează respectul pe care deja îl câştigaseră templierii şi încrederea pe care papalitatea o are acum în ei. Cum altfel s-ar putea explica acest favor de care nu se mai bucura în lumea creştină decât Câteaux-ul? Primelor privilegii li s-au adăugat şi cele privind scutirea de jurăminte şi omagiile ce se făceau în Evul Mediu, stabilirea sediului principal la Ierusalim, în plus templierii puteau să reţină prada luată de la infideli. Ordinul avea dreptul de a construi capele, de a

deschide biserici şi parohii în oraşele excomunicate, unde se ţinea o slujbă odată pe an. Acest ultim privilegiu este dat la 9 februarie 1143 prin Bula Milites Templi şi care are ca rezultat atragerea unui număr mare de credincioşi care dau ofrande în favoarea Templului. Între 1139-1272 sunt peste 100 de texte pontificale care confirmă sau lărgesc privilegiile. Printre acestea se numără: în 1145 Militia Dei, bula papei Eugeniu al III-lea, care lărgeşte dreptul acordat Templului de a avea proprii preoţi, bisericii şi cimitire. Ei i se adaugă bulele din 1186, Sacra Militia Templi dată de Urban al III-lea şi Dilecti Filii datată 1187-1189 şi aparţinând papei Alexandru al III-lea. În tot secolul al XIII-lea, diverşi pontifi vor relua bulele predecesorilor şi cer episcopilor să respecte drepturile primite de cavaleri. Însă, dacă Bula din 1139 a generat gloria Templului, tot ea a fost instrumentul indirect al sfârşitului lui. Ea duce la serioase nemulţumiri în rândul laicilor şi al clericilor. Scutirea de impozite în principal, a provocat numeroase conflicte, uneori chiar virulente. Cu toate acestea, pontifii îşi vor menţine poziţia, iar Ordinul, privilegiile primite. Odată cu recunoaşterea Ordinului în Occident vor apărea şi primele donaţii, care se înmulţesc rapid, în câţiva ani patrimoniul acestuia lărgindu-se considerabil. Ca urmare, Ordinul se va putea dedica în întregime misiunii lui de apărare a pelerinilor şi a Locurilor Sfinte, cu ajutorul sabiei şi a credinţei.

VALORIFICAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ ÎN CADRUL ACTIVITĂŢILOR

CURRICULARE prof. Petric Călin Dorin

Şcoala Generală cu clasele I-VIII “Ioan Buteanu” Buceş/Şcoala Generală cu clasele I-VIII Luncoiu de Jos

Revoluţia din decembrie 1989, democratizarea şi modernizarea ulterioară a societăţii româneşti, au determinat o nouă abordare a predării-învăţării istoriei în şcoală. Deşi există cerinţa unei noi abordări a istoriei, educaţia patriotică rămâne o latură

importantă a educaţiei, urmărită cu prioritate de profesorul de istorie. Omul din societatea democratică nu trebuie să fie o fiinţă rigidă, de piatră, el trebuie să înţeleagă, să vibreze în acelaşi „timp afectiv” cu normele moral civice, sub forma sentimentelor patriotice.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Pentru a face să apară şi să se dezvolte dragostea de patrie la elevi, este necesar să se creeze situaţii care să provoace în sufletul lor emoţii adânci faţă de patrie şi popor, în primul rând prin cunoaşterea locului natal. Sentimentul patriotic apare şi ca rezultat al admirării unor fapte patriotice săvârşite de diferite personalităţi istorice sau prin participarea directă a elevilor la diferite acţiuni ale vieţii sociale. Materialul de istorie locală poate fi folosit în mai multe modalităţi, în funcţie de natura elementului local, de scopul urmărit în lecţie, de particularităţile de vârstă şi de nivelul de dezvoltare intelectuală ale elevilor. „Cele mai multe şi mai importante metode pe care le folosim sunt cele active, care au scopul de a-l învăţa pe elev să înveţe, să-l obişnuiască să studieze în mod independent, pregătindu-l în vederea educaţiei permanente”1. Pe această bază, elevii pot alcătui referate, micromonografii ale satului, descrierea unor personalităţi locale, fie în cadrul cercului de istorie, fie prin intervenţii personale în lecţiile corespunzătoare. Astfel, „activitatea de investigare, contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor prin studierea unor cazuri particulare care vin să argumenteze aspectele generale ale istoriei naţionale, să demonstreze legătura particular-general şi invers”2. Urmările benefice pentru elevi constau în dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză, a spiritului critic, a celui de observaţie, transformându-i din factori pasivi ai lecţiei în adevăraţi parteneri ai profesorului, în actul de predare-învăţare. Locuitorii comunei Buceş se mândresc cu un trecut bogat. Colaborarea cu o serie de instituţii din judeţ şi din localitate (Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, Direcţia Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale, Biblioteca Judeţeană Hunedoara, Biblioteca Municipală Brad, Biblioteca Comunală Buceş),

1 I. Cerghit, Mijloace de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 67-68. 2 E. Ene, Metodica predării istoriei României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 25.

oferă posibilitatea celor pasionaţi de istorie să valorifice ştiinţific elementele de istorie locală (material arheologic, documente de arhivă), care prelucrate se pot integra în mod eficient în lecţiile de istorie. Prin introducerea manualelor alternative şi a noului curriculum naţional la disciplina istorie, ţara noastră se înscrie alături de ţările cu învăţământ modernizat. Se poate pune, în mod firesc, întrebarea - Unde apare trăsătura europeană în privinţa studiului istoriei locale? 3. Primul aspect care trebuie subliniat este acela potrivit căruia localitatea poate fi într-adevăr studiată numai din punct de vedere local, dar poate, la fel de bine, să constituie subiectul unui studiu de caz referitor la tendinţele care au loc în Europa sau în anumite regiuni de pe continent, dar în proporţii diferite. De exemplu, fotografiile şi cărţile poştale care înfăţişeză unele străzi cunoscute, fabrici sau firme realizate în perioade diferite ale istoriei şi care se află în muzeele locale, pot fi folosite pentru a identifica continuitatea sau schimbările apărute în aspectul localităţii respective. Mai mult, acestea pot fi folosite şi în ceea ce priveşte reliefarea impactului pe care l-au avut asupra vieţii comunităţii procesele de modernizare - apariţia electricităţii, iluminatul public, realizarea de şosele, mecanizarea agriculturii şi consecinţele poluării asupra mediului înconjurător. Prin folosirea colecţiilor din muzeele locale, a arhivei, a ziarelor locale, a altor surse documentare, a statisticilor oficiale, fotografiilor sau albumelor care aparţin familiilor elevilor, aceste demersuri pot căpăta o dimensiune istorică. Aceasta este o metodă importantă pentru a ilustra schimbări politice şi economice care au avut loc de-a lungul unei perioade istorice. Chiar dacă sursa de informare are un caracter local, ea ajută la prezentarea istoriei economice şi politice a continentului. Includerea studiului istoriei locale în programele de istorie pentru gimnaziu şi liceu conferă o importanţă sporită studiului istoriei naţionale şi universale. Faptul că istoria este

3 Robert Stradling, Să înţelegem istoria secolului XX, Editura Sigma, Bucureşti, 2002, p. 190.

PERSPECTIVE ISTORICE

atât de tangibilă trezeşte interesul elevilor, mai ales când este vorba despre locuri şi oameni sau despre evenimente de care au auzit deja, ceea ce dă o nouă dimensiune studiului istoriei naţionale, regionale sau internaţionale. De asemenea, elevilor li se oferă posibilitatea să lucreze alături de istorici pe plan local, folosind concepte istorice şi metode de investigare care contribuie la dezvoltarea abilităţilor interpretative. În plus, li se oferă şansa de a pătrunde în esenţa problemelor pe care istoricii le înfruntă în încercarea de a explica sau a interpreta un eveniment din trecut. Elevii presupun adesea că dacă cineva s-a aflat în locul respectiv la un anumit moment şi a fost martor la evenimentele respective, atunci dovezile aduse de acea persoană trebuie să fie mult mai de încredere decât observaţiile şi comentariile unei persoane care nu a fost acolo şi scrie despre respectivul eveniment mai târziu. Astfel se poate aplica principiul „a fost acolo, trebuie să ştie ce s-a întâmplat”. Până la un moment dat, istoricul şi profesorul de istorie încurajează această presupunere, operând o distincţie între sursele istorice primare şi secundare. Totuşi, oricine a fost interesat de istoria locală a intrat în contact cu fenomenul ciudat al amintirilor denaturate ale unei comunităţi. Nu întotdeauna povestirile oamenilor despre un anumit loc coincid cu informaţiile pe care le avem din fotografiile timpului, din analiza arhivelor locale şi din cercetarea documentelor. În prezent, există tot mai multe posibilităţi pentru includerea în studiul istoriei locale a unei dimensiuni comparative, realizarea unui studiu comparativ între două aşezări, zone istorice, de exemplu. Se pot accesa prin intermediul internetului diferite informaţii cu ajutorul cărora se poate realiza o comparaţie între două aşezări în aceeaşi perioadă istorică. Profesorul de istorie trebuie să acorde o mare atenţie integrării elementelor de istorie locală în lecţiile de istorie, deoarece cultivând dragostea pentru locul natal vom obţine mai târziu sentimente patriotice solid construite. „Nimeni nu se poate simţi legat de patrie, înainte ca sufletul său să fi vibrat profund prin

contactul cu localitatea unde trăieşte (...). Sentimentul se dezvoltă ca şi gândirea. El câştigă orizonturi din ce în ce mai largi, care radiază din cele iniţiale”4. Esenţială pentru obţinerea unor rezultate bune şi foarte bune, a unei eficienţe sporite în activitatea la clasă, este tratarea individuală şi diferenţiată a elevilor. „Tratarea individuală şi diferenţiată a elevilor constituie o modalitate eficientă privind creşterea randamentului şcolar şi înlăturarea insucceselor. Folosită în toate sistemele şcolare în plin proces de modernizare, tratarea individuală şi diferenţiată a elevilor îşi vădeşte roadele prin rezultatele cantitative şi mai ales calitative”5. O modalitate eficientă de creştere a randamentului şcolar o constituie şi integrarea elementelor de istorie locală. Astfel, din multitudinea subiectelor ce pot constitui obiectul cercetării pedagogice m-am oprit asupra temei: ,,Folosirea şi valorificarea elementelor de istorie locală în activităţile didactice de predare-învăţare-evaluare a istoriei românilor”. Preocupat de această problemă de-a lungul anilor mi-am propus să valorific experienţa acumulată şi în acelaşi timp să abordez dintr-o perspectivă nouă, mai bine fundamentată, această problemă. Opţiunea pentru această temă se datorează convingerii că modernizarea predării istoriei se poate realiza, într-o manieră riguroasă, prin aceste elemente de istorie locală care asigură o mai bună înţelegere a evenimentelor naţionale. Avantajele regionalismului educativ sunt evidente: mai întâi şcoala ar înceta de a mai fi un prilej de dezrădăcinare, apoi o legătură strânsă cu natura şi cultura locală, o educaţie regionalistă ar stimula forţele creatoare ale tinerelor generaţii6. Revenind la ideea „modernizării” conţinutului istoriei în învăţământul gimnazial, trebuie să se înţeleagă că aceasta nu 4 Elena-Emilia Lica, Localismul creator la Dunărea de Jos în perioada interbelică, Editura Istros, Brăila, 2003, p. 112. 5 I. Radu, Învăţământul diferenţiat. Concepţii şi stradegii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 58. 6 Elena Emilia Lica, op.cit., p. 37.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

reprezintă nici „modă” şi nici renunţare la trecut, ci îmbinarea a ceea ce s-a dovedit valoros de-a lungul timpului cu ceea ce se impune în condiţiile actuale. În programa ariei curriculare „Om şi societate”, la disciplina „Istorie” întâlnim studii de caz, care se cer a fi analizate de toţi elevii şi se pot explica şi cu ajutorul unor evenimente legate de istoria locală. Experienţa mi-a demonstrat că atunci când se predau elemente de istorie locală prin metode şi procedee adecvate, de integrare a lor în lecţiile de istorie, se asigură o eficienţă crescută a activităţii de învăţare. Astfel, în cercetarea care s-a realizat s-a pornit de la următoarea ipoteză - integrarea elementelor de istorie locală în lecţiile de istorie, contribuie la o mai bună înţelegere a evenimentelor istoriei naţionale şi la o creştere a randamentului şcolar. Elementele de istorie locală pot fi folosite atât în cadrul lecţiilor, cât şi al activităţilor instructiv educative extraşcolare: cercul de istorie, vizita la muzeu, excursia la locurile istorice. De asemenea, elementele de istorie locală pot constitui baza unei teme de opţional. Satul, oraşul, judeţul, sunt unităţi administrativ-teritoriale ale patriei noastre. Multe din problemele generale ale istoriei se reflectă în istoria locurilor natale şi datorită acestui fapt, ele devin mai apropiate, mai înţelese, mai palpabile pentru elevi. Vizitând monumentele istorice, locurile legate de istorie, elevii vor simţi că trecutul e în jurul lor: „a-l simţi măcar parţial, a veni în atingere directă cu el, înseamnă a trezi la elevi interesul pentru istorie” 7 şi dragoste pentru patrie. Pentru a-i ajuta pe elevi să „simtă” trecutul, profesorul va ilustra istoria patriei, acolo unde este cu putinţă, cu material local. Pentru a putea valorifica just din punct de vedere educativ elementele de istorie locală, activitatea profesorului poate fi împărţită în următorele etape:

7 J. F. Banu, Valorificarea educativă a elementelor de istorie locală în predarea istoriei, Institutul Central de Perfecţionare, Iaşi, 1972, p. 9.

• cunoaşterea izvoarelor istorice care vorbesc despre trecutul localităţii şi împrejurimi (material arheologic, documente, istoriografie cu caracter local, toponimia, aspecte locale oglindite în literatură). • vizitarea monumentelor şi a locurilor istorice aflate pe teritoriul localităţii în vederea selecţionării lor pentru a fi folosite în activitatea instructiv-educativă. Acumulând material privitor la istoria locului natal, profesorul îl va verifica din punct de vedere ştiinţific şi va aprecia dacă acesta poate fi folosit din punct de vedere pedagogic atât la lecţie cât şi în activităţile extraşcolare. Selecţia materialelor pentru lecţii se va realiza, avându-se în vedere, în primul rând programa şcolară şi manualul. La lecţie va da ca exemplu acele date din istoria locului natal care ilustrează principalele momente ale procesului istoric, marile evenimente, iar nu aspectele secundare ale fenomenelor studiate. Curriculumul la decizia şcolii (CDŞ), prin dreptul de a lua decizii conferit unităţii şcolare, devine emblema puterii reale a acesteia. Această putere, derivă din libertatea – oferită prin planul cadru de învăţământ – de a decide asupra unui segment al Curriculumului Naţional, este aceea care dă posibilitatea definirii unor trasee particulare de învăţare ale elevilor8. Libertatea de decizie la nivelul şcolii este consonantă cu democratizarea societăţii şi reprezintă o şansă de adecvare la un sistem deschis, cu opţiuni multiple. CDŞ-ul permite crearea unui etos propriu fiecărei şcoli. Opţionalul reprezintă, pentru învăţământul obligatoriu, acea varietate de CDŞ care constă într-o nouă disciplină şcolară; aceasta presupune elaborarea în şcoală a unei programe cu obiective şi conţinuturi noi, diferite de acelea existente în programele de trunchi comun. Există mai multe tipuri de opţionale: opţional la nivelul disciplinei, opţional la nivelul ariei curriculare şi opţional la nivelul mai multor arii curriculare. Demersul de faţă

8 Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de istorie (clasele IV-VIII), Editura Aramis, Bucureşti, 2001, p. 15.

PERSPECTIVE ISTORICE

abordează un opţional conceput la nivelul ariei curriculare „Om şi societate”. Opţionalul la nivelul ariei curriculare presupune alegerea unei teme care implică cel puţin două discipline dintr-o arie. În acest caz, pornind de la competenţele generale ale disciplinelor, vor fi formulate competenţe specifice din perspectiva temei pentru care s-a optat. Decizia privind modul în care va fi abordat acest segment al curriculumului se ia la nivelul unităţii şcolare (catedre, consiliu profesoral), inclusiv prin consultarea elevilor şi a părinţilor, precum şi prin implicarea treptată a comunităţii locale. Trebuie menţionat că, întrucât elaborarea conţinuturilor corespunzătoare unui opţional, conferă acestuia statutul de disciplină nouă, el va avea, prin urmare, rubrică nouă în catalog şi ore corespunzătoare. De asemenea trebuie precizat că opţionalul poate fi conceput, ca având perioada de desfăşurare pe durata unui an sau a unui ciclu de învăţământ. Pentru elaborarea programei de opţional se propune următoarea schemă de proiectare, care este în acord cu modelul programelor de trunchi comun:

• Argument • Competenţe specifice • Activităţi

de învăţare 1 2 3 …

• Lista de conţinuturi • Modalităţi de evaluare

Pentru Argument, se va redacta 1/2 - 1 pagină care motivează cursul propus: nevoi ale elevilor, ale comunităţii locale, formarea unor competenţe de transfer etc. Competenţele specifice vor fi formulate după modelul celor din programa naţională (al materiilor din trunchiul comun), dar nu vor fi reluări ale acestora. O competenţă este corect formulată dacă, prin enunţul său, răspunde la întrebarea „ce poate să facă elevul?”. Pentru un opţional de o oră pe săptămână se vor defini şi urmări 5-6 competenţe specifice – pe

care elevii urmează să le atingă până la sfârşitul anului şcolar. Lista de conţinuturi cuprinde informaţiile pe care opţionalul le propune ca bază de operare pentru formarea capacităţilor vizate de competenţe. Ele sunt un mijloc pentru formarea intelectuală. Activităţile de învăţare descriu modul în care elevul va dobândi abilităţile vizate prin competenţele specifice în urma unui demers de învăţare. Ca modalităţi de evaluare vor fi menţionate tipurile de probe care se potrivesc opţionalului propus (de ex. probe scrise, probe orale, probe practice, referat, proiect, portofoliu)9. Este recomandabil ca programa de opţional să conţină şi bibliografie. Demersul didactic presupune o primă etapă esenţială – proiectarea, respectiv gândirea în avans a derulării evenimentelor în clasă. În contextul noului curriculum, conceptul central al proiectării didactice este demersul didactic personalizat, iar instrumentul acestuia este unitatea de învăţare10. Demersul didactic individualizat ex-primă dreptul profesorului de a lua decizii asupra modalităţilor pe care le consideră optime în creşterea calităţii procesului de învăţământ, respectiv, răspunderea personală pentru a asigura elevilor un parcurs şcolar individualizat, în funcţie de condiţii şi cerinţe concrete. Conceperea şi realizarea unei curs opţional, oferă profesorului , mai mult decât în oricare altă situaţie didactică, posibilitatea de a individualiza demersul didactic. Practic el elaborează o programă şcolară, aşadar un document reglator, care conţine obiective, adică ţinte ce urmează a fi atinse cu ajutorul conţinuturilor, selectate de profesor, ce propune activităţi de învăţare şi instrumente de evaluare, adaptate unor condiţii concrete. Următoarea etapă constă în elaborarea unor documente administrative – planificarea calendaristică şi proiectarea unităţilor de

9 Ibidem, p. 16. 10 Ibidem, p. 19.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

învăţare. În elaborarea planificării se recomandă parcurgerea următoarelor etape: • realizarea asocierilor dintre

competenţele specifice şi conţinuturi; • împărţirea în unităţi de învăţare; • stabilirea succesiunii de parcurgere a

unităţilor de învăţare; • alocarea timpului considerat necesar

pentru fiecare unitate de învăţare, în concordanţă cu competenţele specifice şi conţinuturile vizate.

O planificare anuală corect întocmită trebuie să acopere integral programa concepută de profesor, la nivel de competenţe specifice şi conţinuturi. Proiectul unei unităţi de învăţare se întocmeşte pornind de la următoarea rubricaţie: Conţinuturi (detalieri)

Competenţe specifice

Activităţi de

învăţare

Resurse educaţionale

Evaluare

În mod obligatoriu, fiecare unitate de învăţare se încheie cu evaluare sumativă. Criteriile cele mai importante de apreciere a caracterului optimal al procesului de învăţământ, în condiţiile derulării unui curs opţional, trebuie considerate, înainte de toate, eficienţa (rezultatele la învăţătură obţinute de elevi), calitatea îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative, precum şi consumul de timp şi de eforturi, depuse de cadrele didactice şi de elevi pentru îndeplinirea acestor sarcini11. În cele ce urmează voi indica pe scurt modul în care am conceput elaborarea opţionalului cu titlul “Comuna Buceş prin veacurile istoriei” la nivelul ariei curriculare “Om şi societate”. Argument În contextul reformei din învăţământul românesc, istoria nu mai poate fi abordată doar sub aspectul abundenţei de fapte şi date, ci se recomandă structurarea ei în raport cu alte discipline, precum şi al conţinutului de idei şi sentimente (factori afectivi), pe care le trezeşte în personalitatea elevilor. În aceste condiţii, faptele de istorie locală sunt demne de 11 I.K. Babanski, Optimizarea procesului de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 64.

luat în considerare pentru creşterea eficienţei muncii didactice în pregătirea adolescenţilor. Abordarea elementelor de istorie locală este de natură să stimuleze interesul şi imaginaţia tinerilor facilitând trecerea de la o învăţare centrată pe profesor la o învăţare centrată pe elevi. Datorită accesului la documentele de epocă, elevul este transformat în factor activ, luând direct parte la actul de elaborare a unei lucrări ştiinţifice. Opţionalul oferă excelente posibilităţi de învăţare interdisciplinară, în special în ceea ce priveşte cunoştinţele dobândite la orele de geografie, religie, literatură. Într-o lume a informaţiei, rolul memorării mecanice a unor date şi nume s-a diminuat. În acest context, interesul pentru studiul istoriei trebuie reorientat pe noi făgaşuri, mai facile din perspectiva înţelegerii, ceea ce un astfel de curs poate oferi cu prisosinţă. Opţionalul poate atrage în mare măsură elevii în activitatea de dotare a cabinetului de istorie al şcolii cu materiale inedite: vederi, fotografii, documente, scrisori, obiecte, cărţi vechi etc. Avantajele enumerate pun la dispoziţia profesorului noi mijloace pentru formarea unor deprinderi şi aptitudini active ale elevilor în raport cu valorile locale şi comunitare, prin oferirea unui material intuitiv concret, nu abstract şi rupt de locuri şi oameni. Aceasta sporeşte accesibilitatea receptării informaţiei şi poate stimula creativitatea, cu urmări fertile pentru viitorii cercetători în domeniu. Oricând au fost solicitaţi elevii au răspuns cu plăcere şi entuziasm la organizarea activităţilor cu program local; participarea la concursuri, realizarea unor materiale pe teme de istorie locală şi publicarea lor în revista şcolii, vizite la obiective locale. Este important pentru elevi să cunoască aspectele şi caracteristicile economice şi culturale ale localităţilor comunei, în diferite perioade istorice, pentru a putea realiza o comparaţie cu perioada actuală. Abordarea interdisciplinară (istorie, geografie, religie, etnografie, folclor) sporeşte atractivitatea cursului şi creează premisele unei

PERSPECTIVE ISTORICE

predări interactive, centrată pe elev, cu posibilităţi de evaluare cu spectru larg. Mă interesează în primul rând, nu trasmiterea de informaţii către elevi ci, mai curând, dezvoltarea capacităţii elevilor de a găsi singuri informaţii atunci când au nevoie. Esenţial pentru elevi este să fie în măsură să identifice singuri relaţiile de cauzalitate şi continuitate dintre evenimente, procese şi fenomene istorice, decât să memoreze informaţii oferite de profesor. Ne propunem, profesor şi elevi deopotrivă, creşterea interesului pentru disciplina istorie prin atenuarea caracterului preponderent abstract al disciplinei; studiind istoria locală a comunei natale, elevii primesc instrumente cu ajutorul cărora îşi pot forma propria accepţie despre bine şi rău, democratic şi nedemocratic, moral şi imoral, şi, mai ales, să dezvolte comportamente şi atitudini conforme cu aceste valori. Este necesar să sensibilizăm elevul în raport cu misterul istoriei de lângă ei, să le stârnim curiozitatea, pentru că în abordarea elementelor de istorie locală, elevul poate deveni cu uşurinţă artizan al propriei învăţări, mai mult chiar, el însuşi profesor, căutând şi interpretând noi surse istorice el încetează să mai înveţe exclusiv pentru sine, şi contribuie la procesul de învăţare al colegilor săi. Competenţe specifice şi exemple de activităţi de învăţare COMPETENŢE SPECIFICE ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE

1. Să identifice şi să analizeze surse istorice locale

• descifrarea unor documente istorice din arhivele

statului (acte de proprietate, scrisori, discursuri istorice,

proclamaţii, cărţi istorice, hărţi istorice);

• identificarea surselor arheologice, sigilografice,

iconografice existente în diferite muzee;

• contactul direct al elevilor cu comunităţile rurale pentru identificarea surselor

folclorice şi etnografice. 2. Să înţeleagă timpul şi spaţiul is-toric în contextul evoluţiei comuni-tăţii locale

• elaborarea unei cronologii a evenimentelor din

istoria locală şi a regiunii; • proiectarea itinerariului

unei excursii tematice; • alcătuirea unui ghid

turistic al localităţii; • călătorie pe hartă, cu

material iconografic; • exerciţii care solicită

exprimarea opiniilor.

3. Să explice relaţia de determi-nare între mediul geografic şi dezvoltarea comunităţii locale

• cunoaşterea mediului geografic al comunei Buceş;

• cunoaşterea toponimelor locale; • cunoaşterea şi studierea

profilului psihosomatic al omului de la munte (buceşean); • identificarea activităţilor

economice prioritare în istoria Buceşului (creşterea animalelor,

prelucrarea lemnului, exploatarea metalelor preţioase, industria

casnică); • exerciţii de comparare a

portului popular local cu al altor zone şi evidenţierea specificului

acestuia. 4. Identificarea personalităţilor istorice de importanţă locală şi naţională

• studierea vieţii şi activităţii personalităţilor locale şi

din zonă; • realizarea unor fişe

biografice; • analizarea raportului

dintre personajul legendar şi personalitatea istorică.

5. Să utilizeze în contexte noi termenii istorici specifici istoriei locale

• exerciţii de completare a unor enunţuri lacunare;

• rebusuri pe teme istorice;

• exerciţii de redactare a unor scurte compuneri după un

plan dat; • studiu de caz a unui

eveniment istoric; • alcătuirea unei lucrări

scrise despre vestigii istorice din localitate.

6. Să analizeze un fapt, un eveni-ment, un proces istoric, pornind de la diferite surse de informaţie şi pe baza principiului cauză-efect

• analiza comparată a unor documente

istorice referitoare la un eveniment; • studiu de caz – o

personalitate din ţinuturile zărăndene; • dezbateri pe grupe; • folosirea dicţionarului

istoric; • jocuri de rol pe teme

date. 7. Să proiecteze şi să realizeze trasee privind principalele monumente istorice din judeţ

• alcătuirea unor trasee istorice (activitate în

echipă); • realizarea unui dosar

tematic; • excursii, vizite la muzee,

expoziţii de obiecte vechi; • acţiuni de întreţinere a

monumentelor istorice; 8. Să integreze istoria locală în istoria naţională şi europeană

• analiza faptelor şi evenimentelor istorice locale în

relaţie cu istoria naţională şi europeană;

• prezentarea contribuţiei comunităţii zărăndene la

dezvoltarea culturii şi civilizaţiei româneşti.

9. Să manifeste interes şi admira-ţie pentru istoria locală

• exerciţii de memorare şi recitare a unor versuri cu conţinut

istoric; • dialog cu invitaţi din

generaţia vârstnică; • realizarea de proiecte

finalizate cu elaborarea de portofolii;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

• dramatizarea unor povestiri şi legende istorice;

• participarea la aniversarea unor evenimente istorice

şi la activităţi de interes local.

Conţinuturi 1. Importanţa studierii istoriei locale 2. Comuna Buceş – cadrul geografic: 2.1 Poziţia geografică 2.2 Mediul natural 2.3 Demografia 2.4 Economia 3. Comuna Buceş – cadrul istoric: 3.1 De la începuturile civilizaţiei omeneşti la prima atestare documentară a localită- ţilor comunei 3.2 Prin veacurile evului mediu 3.3 Momentul răscoalei condusă de Horea, Cloşca şi Crişan 3.4 Revoluţia de la 1848-1849 3.5 Istoria comunei între 1848-1948 3.6 Perioada regimului comunist 1948-1989 3.7 Revenirea la democraţie 1989-2008 4. Viaţa spirituală 4.1 O istorie a vieţii religioase zărăndene 4.2 Personalităţi ale vieţii spirituale din Zarand 5. Toponimia, onomastica, graiul 5.1 Oameni şi locuri 5.2 Un pahar de vorbă 6. Etnografia şi folclorul 6.1 Port şi dans 6.2 Case şi gospodării 6.3 Mitologie 6.4 Obiceiuri (nuntă, botez, înmormântare) 6.5 Colinde Modalităţi de evaluare

Modalităţi de realizare a evaluării: • evaluare iniţială; • evaluare continuă (formativă); • evaluare finală (sumativă, globală).

Instrumente de evaluare: tradiţionale:

• probe orale; • probe scrise (itemi obiectivi,

semiobiectivi, subiectivi); • probe practice.

alternative: • fişa de muncă independentă; • fişa de evaluare/autoevaluare; • investigaţia în teren; • interviul; • eseul (structurat, nestructurat); • referatul; • proiectul; • portofoliu; • colocviul; • evaluarea reciprocă; • autoevaluarea.

Programa de opţional, odată ce a fost elaborată, trebuie să treacă prin faza de aprobare (avizare), atât de către conducerea şcolii, cât şi de către inspectorul şcolar de specialitate. În fişa de avizare a proiectului de programă pentru opţional se va ţina seama de mai multe criterii şi indicatori de evaluare a programei respective.

SISTEMUL DE NUMERAŢIE FENICIAN prof. Lupu Geanina

PERSPECTIVE ISTORICE

Acesta este un sistem strict zecimal şi derivă din sistemul de numeraţie arameic care s-a

răspândit, spre sfârşitul mileniului II î. Hr, în tot Orientul Mijlociu, când limba şi cultura lor au fost adoptate în oraşele şi porturile din Palestina până la graniţele Indiei, din Anatolia până la bazinul Nilului şi din Mesopotamia în Persia. Aceasta pentru o lungă perioadă de timp care începe cu Imperiul Asirian şi se încheie cu ascensiunea Islamului.

Numerele feniciene au fost iniţial foarte simple, folosind o simplă bară verticală pentru a reprezenta unităţile şi mergeau până la 9 prin repetarea numărului corespunzător de bare verticale. Pentru ca fiecare număr să fie recunoscut dintr-o singură privire acestesemne erau în general scrise în grupuri de câte trei,după cum se poate observa şi din imaginea de mai jos:

Fig.1. Reprezentarea unităţilor conform sistemului de numeraţie fenician

Zece era de obicei reprezentat de o linie orizontală, iar zecile erau scrise prin repetarea acestor semne grupate două câte două, cum sunt reprezentate şi în imaginea de mai jos :

Fig.2.Reprezentarea zecilor conform sistemului de numeraţie fenician Numerele între 11 şi 19 erau formate prin juxtapunerea la liniile orizontale a unui număr

corespunzător de linii verticale. Cum scrierea feniciană se făcea de la dreapta spre stânga linia orizontală care-l reprezenta pe 10 era plasată cea mai spre dreapta. Douăzeci era reprezentat de două linii paralele, fie orizontale, fie înclinate şi uneori legate printr-o linie de mijloc în forma literei H, sau sau unite sub forma unui unghi ascuţit ^. Aceasta datorită unui proces de evoluţie a semnelor grafice în urma căruia liniile verticale, care reprezentau unităţile sau orizontale, care reprezentau zecile, au devenit linii rotunjite spre dreapta, iar linia dublă care îl reprezintă pe 20 a căpătat o mare varietate de forme prin folosirea ligaturilor,după cum se poate observa şi din imaginile de mai jos : UNITĂŢI ZECE DOUĂZECI

Fig.3. Reprezentarea semnelor pentru unităţi, zece şi douăzeci conform sistemului de numeraţie fenician

Celelalte numere între 1 şi 99 erau reprezentate prin repetarea semnelor de bază, folosind principiul conform căruia orice număr de semne juxtapuse era reprezentat prin suma valorilor acestor semne. O sută era reprezentată prin semnul |<| sau prin semnul |Ω|, iar 1000 prin două

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

linii curbe suprapuse, cum se poate vedea şi în imaginea următoare : O MIE ZECE MII

Fig.4. Reprezentarea simbolurilor pentru 1 000 şi 10 000 conform sistemului de numeraţie Fenician

Numerele peste 100 şi 1 000 nu erau scrise pe baza principiului aditiv, ci pe baza unui

principiu multiplicativ care presupune aşezarea semnului pentru unităţi în dreapta celui pentru 100 sau 1 000, ceea ce înseamnă o multiplicare a acestuia cu 1×100, 2×100 , 3×100, etc. sau 1×1000, 2×1000, 3×1000, etc. pentru a reprezenta sutele sau miile, cum se poate observa şi din imaginile de mai jos :

Fig.5. Reprezentarea sutelor, miilor şi zecilor de mii în cadrul sistemului de numeraţie Fenician

Cifra zero este o invenţie mai recentă şi a fost inventată de indieni. Diferenţieri în scrierea numerelor de la 1 până la 100 faţă de numeraţia feniciană se găsesc

în sistemul de numeraţie palmyrean şi sirian, care datează din anul 250 d.Hr. Nou în sistemul de numeraţie palmyrean este un semn special pentru 5 şi începând cu 100 numerele conţineau alte forme noi. Punând o linie verticală în dreapta semnului pentru 10 însemna o multiplicare din 10 în 10, rezultatul fiind 100. Două linii verticale înseamnă 10×20 sau 200 trei astfel de linii înseamnă 10×30 sau 300,etc.

BIBLIOGRAFIE 1. Daniel, Constantin - Civilizaţia feniciană,Bucureşti, 1979.

PERSPECTIVE ISTORICE

2. Cajori, Florian, - A History of mathematical notations, volume I. Notations in elementary mathematics, Illinois, California. 3. Georges Ifrah - The Universal History of Numbers. From Prehistory to the invention of the Computer,New York, 2000. 4. Robinson,Andrew - Istoria scrisului. Alfabete, hieroglife şi pictograme,Bucureşti,2009. 5. Taton, Rene - Istoria generală a ştiinţei, Vol I, Ştiinţa antică şi Medievală. Ştiinţa în Orientul Antic, Bucureşti, 1970.

ÎNSEMNĂTATEA GENEZEI CUVÂNTUL - un drum spre cunoaştere în dialogul platonician “Cratylos”-

prof. Irina BOTICI – Liceul Pedagogic “Sabin Drăgoi” Deva

Prin oglindirea contextului spiritual grecesc se distinge un proces de trecere pe care gândirea greaca îl parcurge de la o filosofie a naturii la o filosofie a limbajului. In acest domeniu filosofia a întâlnit mari dificultati.

Cuvântul - LOGOSUL - nu este doar un fenomen raportat la natura oamenilor, el nu este îngrădit de limitele strâmte ale lumii noastre omeneşti, cuvântul este înteles în funcţia lui simbolică semantică, conform gândirii lui Heraclit. Ogden şi Richards afirmau în lucrarea The Meaning of the Meaning că nu exista o problemă mai tulburatoare în gândirea greacă privind natura cuvântului, decât cea care aduce în prim plan "semnificaţia semnificaţiei". Confuzia dintre semnificant şi lucrul semnificat este una dintre caracteristicile gândirii antice grecesti. Această dilemă filosofică a fost evidenţiată de Ernest Cassirer în lucrarea Eseu despre om privind interogatiile asupra domeniului limbajului, a căror răspunsuri au fost căutate şi în contemporanitate1

Filosofia antică greacă nu a putut rezolva aceasta diflcultate, dar a încercat să ofere o soluţie, un punct de reper pentru cercetătorii de mai târziu, prin gîndirea reflexivă asupra suprematiei cuvântului.

În domeniul filosofiei greceşti, acest impas al filosofiei limbajului, a cărui autonomizare s-a realizat mult mai târziu, se raportează la esenţa cuvântului. Semnificatia cuvântului presupune explicarea acestuia prin 1 Ernest Cassirer – Eseu despre om, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994,p156-157

raportarea la existenţă. Substanţa (EXISTENTA) era categoria universală care leaga adevărul de realitate.

În acest context, un cuvânt nu ar putea "semnifica" un lucru dacă nu ar exista cel puţin o identitate parţială între cele două. Întrebarea care se evidenţiază, este dacă aceasta teză este în masură să umple lacuna dintre nume şi lucruri.

Platon încearcă să facă lumină asupra acestui obstacol prin ideile reflexive pe care le prezintă în dialogul Cratylos, urmărind relaţia dintre cuvânt, nume şi obiect. Raporturile dintre cuvânt, nume şi obiect sunt oglindite în dialogul platonician prin intermediul unor reprezentanţi a două direcţii diferite ce generează concepţia despre cuvânt în maniera naturalistă şi conventionalistă. Plecând de la aceste doua orientări teoretice, Platon releva în stilul său inconfundabil, a cărui nuanţare dialectică te surprinde la tot pasul, în drumul său, spre cunoastere, însemnatatea cuvântului prin raportare la studiul limbii. Ideile pe care filosoful grec le prezintă în dialogul Cratylos nu au avut ca scop bine precizat determinarea cu exactitate a unui domeniu ştiinţific a limbii, ci a încercat să releve un adevăr, aşa cum consemnează şi C. Noica în Interpretare la Cratylos: "Platon nu a ţinut să salveze o ştiinţă, ci să înteleagă un adevăr", pentru că, potrivit lui, exactitatea "nu este în nici un caz absolută, nici relativă. Adevărul trebuie căutat în alt fel".

Tot ceea ce va fi prezentat până la capătul dialogului privind esenţa cuvântului ar

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

putea avea un înteles prin deosebirea pe care Platon o subliniază între exactitate şi adevăr în acest context. Intrucât limba se dezvoltă neconditionat, ea presupunând un proces de evoluţie mai direct decât oriunde.

Aşa cum se observă în istorie de la un capăt şi în filosofie la celalalt capăt, exactitatea devenind prin ea însăşi adevarată si conturata distinctiv. Ştiinţele exacte sunt cele care nu pot refuza adevăruuil tendinţa spre exactitate, ele nu pot fi reconstruite pe deplin pe temeiul exactităţii, cu ajutorul ei putem doar să înstăpânim ştiintele omului. Platon consideră că în ştiinţele omului, ceva poate fi exact, fără să fie adevărat. Atingerea adevărului este posibilă prin urcarea treptelor cuvântului una câte una:

- numele; - definiţia; - forma-imaginea; - cunoaşterea: - ousia (esenţa) lucrului.

Adevărul nu poate perceput prin intelect şi nici explicat prin cuvânt, el apare inopinat, aşa cum s-ar aprinde o scânteie, la capătul acestui drum intervenind trăirea pură. În acest periplu de pătrundere a adevărului "cuvântul este adevarata faţă a spiritului în sânul realităţii"2,

Nedumerirea care intervine în domeniul ştiintei limbii este ceea ce înseamnă "dreapta potrivire" a cuvintelor. Raportându-se la această dilemă, Platon a reuşit să ilustreze în partea finala a dialogului Cratylos că inadecvaţia cuvântului este inevitabilă, el poate fi părtinit în sensul de exact, dar nu poate fi potrivit până la sfârsit prin el însusi în sensul de adevărat.

Cuvântul este o imitaţie, iar prin limbaj, orice reproducere (redare la Platon) prin cuvânt şi potrivirea cuvântului cu altceva sunt trecute sub semnul imitatiei, atunci aceasta poate fi greşită întâmplător.

Prin discuţiile purtate cu tâlc de către Socrate privind ideile lui Cratylos asupra potrivirii drepte a cuvintelor, teza stabilirii cuvintelor naturale se clătina la întrebarea lui Socrate: ce fel de imitatie este vorbirea, totală 2 Idem p227

sau parţială? Imitaţia se realizeaza în amănunţime sau redă doar caracteristicile generale?

Exprimarea cantităţii se poate prezenta prin număr, această expresie trebuie să fie strict pentru că schimbând cuvântul numărului, schimbi şi numărul.

Redarea calităţii obiectului prin imitatie determină o alta natură potrivirii drepte a cuvântului. În acest sens, dreapta potrivire a cuvântului trebuie să aibă în vedere de câte feluri poate fi aceasta potrivire. Socrate surprinde astfel importanţa pe care o are deosebirea dintre domeniul cantităţii şi al calităţii, având în prim plan reprezentarea realităţii prin imitarea acesteia, finalizată în dreapta potrivire a cuvântului.

Cuvintele pot reda naturi cu un anumit fel de a exista a lor. Cuvântul nu poate dubla realitatea, cum "nici IDEEA platoniciană, notează Aristotel, nu poate repeta nimic, si nici lucrurile la rândul lor nu o repetă pe ea, ci doar se adeveresc prin ea".3

Funcţia cuvântului este definită ca fiind funcţia de identificare a lucrului prin denumirea lui cu un nume. Procesul de denumire a numelui se realizează potrivit motivaţiei in interiorul numelui. Redarea realităţii prin cuvânt nu presupune descrierea realităţii, ci ridicarea lui la alta treapta a realităţii, cuvântul fiind cel care trebuie să redea ousia lucrului.

Întrucat acţiunea cuvântului este determinata în raport cu realitatea, Platon distinge între realitatea determinată şi realitatea nedeterminată. Pentru realitatea nedeterminată, numele este ceva exterior, al cărui cod reprezinta legea intrinsecă ce genereaza numele. Realitatea nedeterminata este cea în care numele conturează realitatea; aici sunt incluse "elementele firii", care sunt produse ale procesului de gândire. Conform acestei distinctii există:

- cuvinte care determina realitatea; - cuvinte care denumesc, conturează realitatea (exemplu: norii denumiţi de om).

3 Aristotel – Metafizica, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p42

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Numele care conturează realitatea se concretizează ca o entitate ce rezultă în urma meditaţiei înlăuntrul cuvântului, el fiind cuvânt al cugetului.

Numele care denumeşte o anumită realitate sugerează izbânda cunoaşterii ştiinţifice prin care se atribuie "un al doilea nume" realităţii. Denumirea rezultă în urma triumfului ştiinţific prin raportare la realitate. Atribuindu-i acesteia un al doilea nume, aduce în prim plan denumirea potrivită a realitaţii pe care Platon o caută în felul său.

Numele, indiferent de natura realităţii (determinate sau nedeterminate), au un sâmbure de adevăr, iar existenţa lor este explicată prin prezenţa lui raportată la o raţiune ontologică ultimă.

Astfel, ideea de cuvînt prezintă noţiunea general, aceasta denumeşte:

-numele proprii; - substantivul; - numele de predicaţie.

Aceste noţiuni generale le numim IDEI pentru că lucrurile sensibile, potrivit lui Platon, stau în afara acestora. "Pluralitatea de lucruri sensibile - consemnează Athanasie Joja - poartă aceleaţi nume cu ideile de care ţin şi datoresc existenta doar prin faptul ea participa la Ideea respectivă"4.

Platon a imaginat IDEILE doar pentru ca cunoaşterea să fie posibilă. Ea nu poate sa aibă ca obiect lucrurile ce se alia in continua schimbare. Obiectul de ştiintă trebuie să fie stabil. De aceea nu trebuie să ne închipuim că prin cuvânt putem accede la cunoaşterea realităţii. Dacă există într-adevar cunoaştere, atunci obiectul ei este "lucrul in sine, sau mai precis, esenţa sa".5

Nu se poate vorbi de o cunoaştere decât bazată pe realitatea obiectivă, cu condiţia de a fi de acord cu unicitatea permanentă a formei sale, lasând la o parte multiplicitatea nesfarsită a variaţiilor întam-plătoare. "Cunoaşterea nu poate fi senzaţie, opinie aflată între adevăr şi eroare, ea este

4 Athanasie Joja – Istoria gândirii antice, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980,p22-24 5 Robin Leon – Platon , Editura Teora, Bucureşti 1996,p 25

susţinută de ştiinţă şi alcătuită din relaţii. Prin punere în relaţie a substantivelor ce se unesc prin subiecte de predicatie, rezultă raportul dintre limbaj si cunoaştere"6 Substantivele sunt cele care servesc la denumirea tuturor lucrurilor şi este foarte probabil ca uneori să le întrebuinţăm gresit, sau chiar ele însele, să nu corespundă obiectelor pe care le denumesc. "Atunci când un tâmplar, enunţă Platon, trebuie să meşterească o suveică pentru el, are în minte suveica in sine, Forma sau Ideea sa, adică faptul, ca ea se va servi într-un anumit fel de ţesut.

Tot astfel ne imaginam un legislator care ar trebui să dea un nume obiectelor, fenomenelor cu care vine în contact, el trebuie să aibă în vedere denumirea precum şi funcţia îndeplinită, adică aceea de a construi, indiferent de cuvânt în mod firesc un nume care se potriveşte, un nume care să se potrivească lucrului".7Aceasta încercare de a denumi realitatea nu va reuşi decât, dacă se va utiliza metoda dialectică în care cuvântul poate fi denumit prin artă de a întreba şi a răspunde. Prin raportarea problemei limbajului la teoria cunoaşterii, Platon aduce în atenţie doctrina onomatopeica, care pare a fi în stare să rezolve discuţia privind legătura naturală dintre cuvânt şi obiect.

Pentru Platon a fost suficientă dezvoltarea tezei onomatopeice, care pune înaintea lexicului expresivitatea fonică a oricărui cuvânt, stabilită prin analogie cu sunetele din natură, cu toate consecinţele ei pentru a o respinge. Socrate accepta teza onomatopeică în felul său ironic, dar, aceasta aprobare este destină a doar să o distrugă prin propria absurditate pe care o conţine. Explicatia pe care o da Platon conceptiei sfârseste printr-o parodie.

Obiecţia evidentă la această teză este faptul că atunci când analizăm cuvintele vorbirii curente în majoritatea cazurilor ne vine foarte greu să descoperim pretinsă similitudine între sunete si obiecte. Acest impas ar putea fi

6 Idem, p26 7 Platon- Opere vol.III, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978,p 259

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

inlaturat, aratand ca cuvintele au fost supuse schimbării, onomaturgul a creat cuvintele, nu le-a si schimbat. Drept urmare, nu ne putem multumi cu starea prezentă a lor, întrucât cuvintele au fost supuse unui proces de schimbare. Cercetarea cuvântului presupune urmărirea termenilor până la originile lor, dacă vrem să descoperim legătura care-i uneşte cu obiectele corespunzatoare. De la cuvintele derivate trebuie să ne întoarcem la cuvintele iniţiate (numele primitive) la rădacinile prime.

Cercetarea rădăcinilor prime poate lua mai multe căi, pentru că ele nu au şi nici nu pot avea o justificare clară prin ele însele. Intâi se poate spune ca ele sunt de "origine barbară" îngropate în uitarea timpului, deci de nelămurit.8 O alta cale ar fi să afirmăm că rădăcinile trebuie privite drept cuvinte şi apoi să fie analizate, astfel încât etimologia lor să fie căutată la nesfârţit. Socrate alege o a treia variantă, în care să admitem ca ajungem la rădăcinile ultime, pentru aceasta căutându-se dreapta părtinire a cuvintelor. Un reputat lingvist, Max Müller, nu ezita sa afirme ca "limba începe ca rădăcini"9. Rădăcinile au fost create prin natura lor, evidenţiază Platon, iar ceea ce a urmat acestei formări este creaţia omului. Rădăcina de la orice cuvânt trebuie să arate "ce anume este fiecare dintre realităţi".

Redarea realităţii prin simpla mimică ar putea reprezenta o etapa în dezvăluirea rădăcinilor primitive, dificultatea este ce anume este el intrinsec.

Pentru reprezentarea realităţii prin mimica, precum şi pentru felul interior al ei, ne rămâne să ne servim de cuvinte, adică de mimetismul fonetic şi de mimetismul verbal, prin sunete şi silabe. In legatura cu acest loc din Cratylos, Gerard Genette afirma că Socrate prezintă noutatea demonstrării prin forme nonlingvistice ale mimetismului prin mimică gestuala, voce. Limbajul si organul fonator sunt mijloace care ne servesc pentru a reprezenta fiecare lucru. Numele este un mod

8 Idem, p305 9 Iblidem, p205-305

de a mima prin voce "mimerpar la voix" 10 Încercarea de a găsi o explicaţie a limbajului în lumea obiectelor fizice în viziunea conventionaliştilor este zadarnică. O teorie asupra cuvântului pentru sofisti are o altă sarcina. Ea trebuia să ne înveţe cum să acţionăm în lumea social şi politica prezenta.

In viaţa Atenei secolului al V-lea a.Ch., cuvântul devenise instrument pentru scopurile bine definite, concrete şi practice. In dialogul Theaitetos, Platon a mers atât de departe, încât să susţină teoria convenţionalistă, pentru a o combate ulterior, cu scopul de a-i găsi nuanţa adevarată. El declară ulterior că cuvintele thesei sunt nepotrivite să acorde o reflectare asupra esenţei lucrurilor desemnate de acest cuvânt. Căci onomaturgii, pe de o parte, nu sunt socotiti ca infailibili si, pe de alta parte, pentru a găsi desemnarea potrivită esenţei lucrului, sunt datori să fi recunoscut mai întâi esenţa însăşi, a cărei raţiune este logosul.

Platon a relevat problema dezbătută în dialogul Cratylos conform celor două direcţii aparent opuse cu privire la procesul de denumire a cuvântului: - teza naturalistă (phusei) al cărei

reprezentant este Cratylos (discipol al lui Heraclit), conform căruia, fiecare obiect a primit o denumire justă prin raportarea directa la o realitate;

- teza conventionalistă, reprezentată de Hermogene, susţine concepţia potrivit căreia numele rezultă cu simplitate dintr-o convenţie pe care oamenii au adoptat-o pentru a putea comunica între ei, respingând ideea în care numele ar crea o relaţie directă cu realitatea.

La greci, LOGOSUL surprinde legatură dintre gândire şi limbaj, fenomenul vorbirii ia naştere prin LOGOS. Platon, presupune Al. Rosetti, a surprins un acord desăvârşit între cugetare şi vorbire, între forma interioară şi exterioară a logosului".

Gânditorul grec reaşează locul cuvântului, arătând că actul cunoaşterii începe

10 Gerald Genette –Mimologiques, Édition du Seuil, Paris, 1976 p28

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

de la nume, urcând spre definiţie, ajungând apoi la imagine, prin asemănarea ideii de cuvânt, nu prin imitatie exactă, atinge natura lucrului - OUSIA. Cuvântul este înteles de Platon ca prima forma de adevăr, de ANAMNESIS

(reamintire) în esenţa lucrului. Adevărul poate fi redat prin cuvânt, astfel "vom fi în agonia logosului pâna la capătul lucrurilor" .

O ISTORIE MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ A CASTELULUI DE LA SĂVÂRŞIN

prof. Crăciun Gino Mario Colegiul Economic “Emanuil Gojdu” Hunedoara

Călătorul care coboară pe valea

Mureşului de la Deva la Arad va ajunge în localitatea SĂVÂRŞIN, atestată documentar în anul 1479. Chiar la intrarea în localitate privirea este atrasă de un mare parc, în mijlocul căruia se găseşte un castel1.

În 1747 comitetele suprem GRASSALKOVITS îl numeşte pe FORRAY ANDRAŞ notar comitatens care era şi prim-vicecomite al ARADULUI şi care în anul 1760 cumpără domeniul SĂVÂRŞINULUI primind predicatul SOBORSINI (de SĂVÂRŞIN)2.

În anul 1784 cu câteva luni înainte de izbucnirea răscoalei lui HOREA castelul a fost martorul unui episod foarte spectaculos, care apoi a fost relatat în numeroase documente, scrisori particulare, acte oficiale imperiale, inclusiv în ziarul ,,A MAGYAR HIRMOND” (VESTITORUL MAGHIAR) care apărea la POJON (BRATISLAVA)3.

La 27 iulie 1784, pe la trei ceasuri din noapte, o ceată de vreo 20 de lotri, din ZARAND, în frunte cu PETRU BECIU şi RIBIŢĂ URS, pătrund în castelul de la SĂVÂRŞIN al vice-comitelui FORRAY ANDRAŞ. Îl scoală din pat şi-i cer să intervină în scris la VIENA pentru eliberarea lor. Prudent, nobilul fu de acord, pregătind cele necesare pentru scris. 1 Dan Demşea ,, O Istorie socio-umană a comunei Săvârşin”, în Zarandul vol.II, Museum Arad 2002, p.262-266 MIRCEA Mircea Păcuraru, Septimiu Păcuraru, ,, Coperativa Săvârşineana”, în Zarandul vol.II, Museum Arad 2002, p.304-306 2 Dan Demşea ,, O istorie socio-umană a comunei Săvârşin”, în Zarandul vol.II, Museum Arad 2002, p.270 3 xxx Izvoarele Răscoalei lui Horia, seria B, Izvoare Narative, vol.III, presă. Broşuri1784-1785, Bucureşti 1984, p.96-105

Căpeteniei PETRU BECIU, ,, un om grozav de mare ”, nu-i conveni. Îl luă de braţ pe FORRAY zicându-i ,, Nu e loc aici de scrisoare, nu putem întârzia cu ea, căci ne mai aşteaptă mulţi tovarăşi în păduri, să vii acolo să-i scrii. Îţi zic însă să nu se întâmple nici o larmă, căci dacă ţi se întâmplă ceva, ţie poţi să-ţi mulţumeşti”. Cum vicecomitele ezită, îi smulse condeiul din mână obligându-l să-i însoţească în pădure. Astfel ameninţă că-l împuşcă. FORRAY acceptă. Fu îmbrăcat în straie ţărăneşti. Când părăseau localitatea tocmai se crăpa de ziuă. Ceata merse ore in şir, trecând peste văi, prin sate şi păduri. Traversară MUNŢII ZARANDULUI, ajungând spre seară la grupul din pădure. Vicecomitele fu pus să cuprindă în memoriu numele tuturor celor din ceată. Înnoptară într-o poiană, iar a doua zi, de cu dimineaţă porniră spre un alt grup. Ajunşi la GURAHONŢ, au fost găzduiţi în casa popii; o parte din grup află adăpost în podul morii de lângă Criş. La lumânare, ANDRAŞ FORRAY a redactat cererea de graţiere pentru un număr de peste 50 de ţărani fugari şi a completat adresele de cuviinţă pentru comitele suprem, Consiliul locotenenţial din BUDA şi Curtea imperială. Cum actul era scris latineşte, BECIU şi ai săi, însoţiţi de preot, căutară un ştiutor al acestei limbi şi, după ce se convinseră de conţinutul actului, o zi mai târziu l-au trimis la ARAD. De acolo un curier îl purtă grabnic spre curtea împărăţiei. Până la sosirea răspunsului, comitatul iniţie cu mijlocirea judelui STANISLOVICH o legătură directă cu ceata din ZĂRAND, constituind o comisie de pacificare în frunte cu episcopul PETRU PETROVICI, om

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

luminat, cu vederi largi, care cu prilejul ultimului drum al lui HOREA la VIENA îl ajutase, în taină, cu bani şi cele de trebuinţă.

Între timp, ceata lotrilor îşi stabilise tabăra în DUMBRĂVIŢA. Discuţia cu trimişii comitatului avu loc în vechea biserică de lemn a satului. Li se arătă ţăranilor ,,cartea” prin care erau iertaţi. În cele din urmă reuşiră să-l elibereze pe vicecomite însă nu şi să câştige încrederea ţăranilor.

Din 56 câţi erau de faţă doar 8 primiră de bună voie iertarea şi numai trei depuseră armele. Unul dintre ţărani chiar vru să-l împuşte pe episcop…4 .

Câteva luni mai târziu izbucni răscoala condusă de Horea Cloşca şi Crişan. Pe 7 noiembrie 1784 răsculaţii conduşi de URSU RĂBIŢĂ, GHEORGHE BRĂNIŞCAN, IOAN LEPĂDATU, TRIPA GROZAVU şi IOAN TOMŞA au pătruns în castel, au ars actele privilegiate şi cele privind obligaţiile urbariale, au prădat întreg castelul apoi l-au incendiat, paguba ridicându-se la 5000 de florini5.

Devastară casa parohială şi cea domnească, cele trei grajduri, şoproanele, grânarele, măieriştea; şura domnească plină cu fân, cu grâu, berăria domnească, velniţa de rachiu; clădirile toate le-au spart cu securile. Sparseră pivniţa, sparseră şi vărsară buţile cu vin, cele 150 de vedre de vin nobil de Miniş, cele 50 de vedre de sylvorium. Tăiară 27 de porci domneşti, pe care i-au încărcat pe trei care. În grădină tăiară şi pomii. Devastară şi arseră şi sera cu 300 de lămâi6.

Iată ce prezintă o mărturie: ,,Cărau haine scumpe de mătase, divanurile, tăiau saltelele lăsând penele să zboare în vânt. Femeile strângeau ceea ce puteau, ceea ce ei nu aruncau în foc. În curte, lăzile cu argintărie, vasele de argint zăceau împrăştiate în toate părţile. Întrebaţi de un locotenent din a cui poruncă fac toate acestea, conducătorul i-a răspuns că din porunca împăratului, de la care au şi carte. Dar nu a arătat-o. Mai mult în porunca lor stă să nimicească toţi nobilii să le 4 David Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I, Bucureşti 1984, p.83-84. 5 Ibidem, p. 332 6 Ibidem, p. 333

prade castelele, averile, vitele, să le pustiască cu foc”7.

După răscoală castelul a rămas în ruină

iar stăpânul domeniului FORRAY ANDRAŞ murea în anul 1788. Strănepotul celui decedat IGNACZ FORRAY care avea şi funcţia de vicecomite de FEJER, primea rangul de baron în anul 1790, dar va conduce domeniul SĂVÂRŞIN prin intermediul administratorilor săi8.

Unul dintre descendenţii săi, pe nume ANDRAŞ FORRAY (1781-1830) va primi domeniul ca moştenire, şi va reconstrui castelul trăind aici în perioada războaielor napoleoniene9.

După moartea lui FORRAY ANDRAŞ întâmplată în anul 1830 văduva acestuia (pe numele de fată IULIA KOROMPAI BRUNSWICK) se va ocupa de creşterea celor 2 copii rămaşi în viaţă (IULIA născută în 1912 şi IVAN născut în 1813). În 1835 fiica ei IULIA se căsătoreşte cu contele LEOPOLD NADASTY, iar în 1847 fiul văduvei IVAN FORRAY obţinea rangul de conte10.

În timpul evenimentelor din 1848 castelul este din nou incendiat11.

Iată cum descrie FENYES ELEK în 1850 SĂVÂRŞINUL: ,,oraş de câmpie românesc, pe malul MUREŞULUI, sub munte,la 8 mile terestre de Arad, pe drumul ţării spre Ardeal. Aici se află un castel domenial decorativ şi o gradină englezească;din această grădină duce

7 Ibidem, p. 332-333 8 Dan Demşea, op. cit, p. 272 9 Ibidem, p. 287 10 Ibidem, p. 274 11 Mircea Păcurariu, Septimiu Păcurariu, op. cit. p.305

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

un drum la malul Mureşului, străjuit de un rând de platane; pe un alt drum, plantat cu brazi şi marcat, locuitorii merg la petrecere, la păduriţa lui Ivan - o gradină cu animale sălbatice, unde sălăşluiesc cerbi, căprioare si porci mistreţi12”.

În anul 1852 contele FORRAY IVAN moare şi domeniul SĂVÂRŞIN este preluat de ginerele său NADASDY LEOPOLD. Acesta îl aduce în anul 1857 pe vestitul pomolog ORY FERENCZ care se ocupă de parcul castelului până în anul 1876. Parcul castelului are o suprafaţă de 18 hectare unde se găsesc numeroşi arbori seculari şi de esenţă rară: platani orientali, goruni uriaşi, tuia de China, aluni turceşti, arborele de lalea, chiparoşi din California, salcâmi japonezi. În parc se găseşte şi un lac alimentat cu apă din valea Troaşului, unde se găsesc păstrăvi argintii. În mijlocul lacului se găseşte o insulă cu foişor. În 1873 moare LEOPOLD NADASDY şi domeniul SĂVÂRŞINULUI este preluat de contele NADASDY FERENCZ13.

Datorită faptului că terenul pe care se află castelul este străbătut de valea TROAŞULUI şi de o serie de ramificaţii subterane care produceau igrasie în castel în 1890 s-au amplasat ţevi subterane pentru colectarea apei freatice şi a vânelor de apă subterană. Personalul de serviciu al castelului, în anul 1890, era alcătuit dintr-un administrator, şapte servitori, doi vizitii, doi grăjdari la cai şi doi îngrijitori pentru vacile cu lapte. Pe lângă castel, administraţia era compusă din opt locuinţe pentru funcţionari, cinci locuinţe pentru servitori, patru case pentru muncitori, patru grăjdari pentru cai, două grajduri pentru vaci, trei cârciumi, patru mori de apă, o moară cu ferăstrău şi două case de închiriat. Vama pentru târg continua s-o încaseze conform vechilor drepturi regaliene, contele NADASDY FERENCZ14.

După moartea ultimului proprietar al domeniului SĂVÂRŞINULUI, contele CAROL HUNYADI, în cursul anilor 1935-1936 urmaşii

12 Dan Demşea ,op. cit, p276 13 Ibidem, p. 287 14 Ibidem, p. 288

acestuia fac o tranzacţie cu familia MOCIONI DE FOEN. În schimbul unei proprietăţi echivalente în Ungaria urmaşii cedează domeniul SĂVÂRŞIN baronului STÂRCEA MOCIONI care era maestru de vânătoare al casei regale. Tranzacţia avea rolul de a întabula în cartea funciară pe tânărul rege MIHAI I al ROMÂNIEI. Din 1941 până în 1947 proprietar al domeniului şi al castelului de la SĂVÂRŞIN a fost MIHAI I regele ROMÂNIEI15.

În această perioadă se construieşte un teren de aterizare pentru avion la VĂRĂDIA PE MUREŞ, iar drumul până la SĂVÂRŞIN este asfaltat pentru ca regele să poată veni la castel. În castel se păstrează şi acum cada de baie din marmură roz a reginei MARIA, adusă de la castelul PELEŞ din SINAIA pentru regina mamă ELENA16.

La 30 decembrie 1947 când regele MIHAI abdică, castelul şi domeniul SĂVÂRŞIN intră în proprietatea statului. Conform inventarului, ce poartă data de 30 decembrie 1947, de palat mai ţineau: 8200 iugăre de pădure în hotarul comunelor Săvârşin, Temeşeşti, Troaş, Ciucaşi şi Hălăliş; 1,5 iugăre teren arabil şi 3 iugăre şi 200 stânjeni vie la Săvârşin; anexe: un complex de clădiri în jurul palatului (spălătorie, pavilion administrativ, casele personalului), uzina electrică, o seră de flori cu 3 compartimente, o fermă compusă din 3 grajduri, o fierărie, o moară cu 2 valţuri cu etaj acţionată de un motor Diesel, o cramă cu 2 încăperi în vie, 2 vaci, 3 cai, precum şi aeroportul de la Vărădia de Mureş17.

Prin Decretul NR. 38 din 27 mai 1948, urmat de o decizie a Consiliului de Miniştrii, toate bunurile inventariate au fost trecute în proprietatea statului, astfel:

- La Ministerul Silviculturii: 19.421,61 ha terenuri forestiere, 2 case de administraţie, moara, terenul arabil, clădirile de la fermă şi via cu întreg inventarul propriu exploatării, un camion FORD si un turism JEEP-WILLY, toate la Săvârşin. 15 Ibidem, p. 293 16 Crăciun Gino Mario, Castelul Săvârşin în săptămâna turistică. Anul II, nr. 19, 24-30 mai 2007, p.6 17 Ioan Pârva, Invitaţie la Palat în România Pitorească, nr.7, 1996, p.4.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

- La Ministerul Afacerilor Interne: palatul de la Săvârşin compus din 4 corpuri, cu un total de 26 camere; clădirile de domeniu (case, cabane, case de vânătoare) .

După preluarea puterii de către Partidul Comunist Român până în 1967 în castelul de la SĂVÂRŞIN a funcţionat un spital, apoi un sanatoriu pentru recuperarea celor cu boli nervoase. Între 1967-1969 clădirea a suferit reparaţii capitale şi a devenit reşedinţa şefului statului pentru zona de vest a ţării. În clădirea

castelului I.B. TITO şi NICOLAE CEAUŞESCU au semnat documentul prin care s-a hotărât construirea hidrocentralei de la PORŢILE DE FIER.

Din 1990 castelul a devenit casă de protocol a guvernului, iar din anul 2002 regele MIHAI I şi familia regală a redobândit dreptul de proprietate asupra castelului şi domeniului.

LUPENI `77. O NOUĂ INTERPRETARE

prof. dr. Gheţău Gh. Florin prof. Gheţău Olenca Georgiana

Din 1948 şi până-n 1989 România a cunoscut rigorile regimului comunist. Opoziţia făţişă faţă de acest regim s-a manifestat sporadic şi izolat. Spre deosebire de Republica Democrată Germană, Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) sau Polonia în ţara noastră nu a existat o mişcare de masă orientată în direcţia înlocuirii regimului comunist până în luna decembrie a anului 1989. După evenimentele din 1989 s-a creat, după opinia noastră, „o mitologie a anti-comunismului românesc” prin faptul că toate formele de pro-test, indiferent de scopul vizat de acestea, au devenit în mod automat „anticomuniste”. În cele ce urmează ne vom

referi strict la greva minerilor din Valea Jiului din august 1977, care a atins apogeul la exploatarea minieră de la Lupeni pentru a demonstra inconsistenţa ideii că această acţiune de tip sindical a avut evidente conotaţii anticomuniste. Înainte de a începe argumentarea propriu-zisă să trecem în revistă evenimentele. Nemulţumirile ortacilor au fost generate de Legea 3/1977. Mai exact, în şedinţa din 30 iunie 1977 Marea Adunare Naţională a adoptat Legea privind Pensiile de Asigurări Sociale de Stat şi Asistenţă Socială. Legea e publicată, sub semnătura preşedintelui Marii Adunări Naţionale, Nicolae Giosan, în partea I a Buletinului Oficial al Republicii Socialiste România, Anul XIII/nr. 61/Vineri, 8 iulie 1977.1 Aceasta dădea naştere unor ine-chităţi mai ales în privinţa pensionarilor de gradul III cu drept de muncă în minele Văii Jiului. Drept consecinţă, la 1 august 1977 a început radi-calizarea atitudinii minerilor, iar în zilele de 2-3 august s-a desfăşurat celebra grevă a minerilor din Valea Jiului care a cunoscut cea mai mare amploare la Lupeni. După cum se ştie, într-un final, la faţa locului a apărut însuşi preşedintele Nicolae Ceauşescu care a reuşit să calmeze situaţia promiţând rezolvarea tuturor reven-dicărilor muncitoreşti ridicate de mineri. A urmat, în mod absolut firesc pentru un regim 1 Marian Boboc, Mihai Barbu, Strict secret. Lupeni 1977. Filajul continuă!, Craiova, Editura Autograf MJM, 2007, p. 12.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

dictatorial, represiunea contra celor care s-au evidenţiat în cadrul protestelor din august 1977. Căderea regimului comunist din România în decembrie 1989 a dat startul unei cruciade anticomuniste. S-au căutat cu înfrigurare întâmplări deosebite care să explice că de fapt revoluţia din decembrie 1989 a reprezentat doar vârful aisbergului în cadrul unei evoluţii de acumulări anticomuniste. Altfel spus, după cum am afirmat mai sus, s-a creat o mitologie a anticomunismului românesc, care a confiscat fără drept de apel orice mişcare protestatară din timpul dictaturii comuniste. Mai mult, îndrăznim să afirmăm că greva care a cuprins minele din Depresiunea Petroşani la începutul lunii august din anul 1977 nu a fost în niciun caz o mişcare anticomunistă ci, a fost pur şi simplu un conflict de muncă. Istoriografia românească a clamat la unison în perioada postdecembristă caracterul anticomunist al grevei din `77. De pildă, Istoria României redactată de Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea şi Pompiliu Teodor vorbeşte în subcapitolul intitulat Opoziţia publică despre „cea mai importantă sfidare lansată de un grup de muncitori puterii comuniste din România de la potopul de proteste din Bucureşti, Iaşi şi Cluj prilejuit de revolta ungară din 1956”.2 Deci, pentru autorii volumului şirul de întâmplări desfăşurate în vara anului 1977 în Valea Jiului au purtat fără doar şi poate pecetea anticomunismului. Printre altele, trebuie subliniat faptul că în discursul istoric însăilat de distinşii istoricii mai sus enunţaţi s-au strecurat şi mici greşeli. Edificator în acest sens este următorul citat: „A sosit la 1 august şi a găsit cam 35.000 de mineri înghesuiţi în subteranele minei încercând să audă ce spuneau Ioan (cunoscut şi drept Constantin), Dobre, G. Jurca, inginer la mina Lupeni şi o femeie”. 3 Considerăm im-posibil din punct de vedere logic înghesuirea a 35.000 de mineri în subteranele minei de la Lupeni care pe

2 ***, Istoria României, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 438-439. 3 Ibidem, p. 439.

deasupra mai şi ascultau discursuri. Spaţiul subteran nu ar fi permis prezenţa a 35.000 de mineri şi nu ar fi permis asigurarea cantităţii de aer necesar de către sistemul de aeraj. Pe de altă parte, din câte cunoaştem, numele celui care a devenit ad-hoc liderul greviştilor este Constantin Dobre şi nu Ioan (cunoscut şi drept Constantin) Dobre. Trecând mai departe să spicuim din „Adevărul adevărat despre greva de la Lupeni” (Constantin Dobre – text obţinut şi îngrijit de Mihai Barbu şi Marian Boboc).4 Înainte de a purcede la realizarea acestei operaţiuni ne simţim obligaţi să precizăm că, relatările martorilor oculari se înscriu în segmentul „istoriei orale” şi că trebuie tratate cu grijă şi în strânsă coroborare cu alte izvoare istorice dat fiind gradul ridicat de subiectivism pe care îl conţin. Trecând peste acest aspect de ordin metodologic reţinem una dintre afirmaţiile domnului Constantin Dobre referitoare la atmosfera de la Poarta nr. 2 de la Mina Lupeni – „Epicentrul Grevei Propriu-zise” care sună astfel: „Aici, pentru prima dată, puterea comunistă a fost îngenuncheată şi silită să recunoască pierderea vremelnică a controlului în toată Valea Jiului! Aici s-a dat tonul naţional, dar mai ales internaţional, de demascare a impostorilor roşii, falşi şi abuzivi! Aici a reînviat speranţa naţională! Aici s-a scris istoria anticomunistă!”5. Fă-când abstracţie de tonul sentimental şi uşor bombastic ne este greu să credem că demascarea politrucilor a început la Lupeni în 1977 şi că ceea ce s-a întâmplat acolo ar putea îmbrăca aura anticomunismului, iar speranţa naţională nu a reînviat la Lupeni pentru simplul fapt că naţiunea nu a aflat decât zvonuri despre faptele de acolo. Nici politicienii nu au rămas mai prejos în ceea ce priveşte evidenţierea caracterului anticomunist al grevei de la Lupeni. De exemplu, la 2 august 1997 preşedintele Emil Constantinescu a făcut o vizită la Lupeni şi Petroşani cu prilejul aniversării a 20 de ani de la prima revoltă în plină dictatură. Cu această 4 Mihai Barbu, Marian Boboc, Lupeni `77. Sfânta Varvara versus Tanti Varvara, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei Pentru Studii Europene, 2005, p. 180-270. 5 Ibidem, p. 198.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ocazie s-a lansat la Petroşani volumul Lupeni `77 – Lupeni `97 (După 20 de ani).6 Despre greva din 1977 ex preşedintele a exprimat următoarea opinie: „Ceea ce s-a întâmplat în 1977 la Lupeni a reprezentat, practic, prima manifestare anticomunistă de amploare din întregul lagăr socialist şi a demonstrat că umilinţa, ca stare de spirit, nu poate fi impusă niciunui popor”. 7 Reţinem în mod special expresia „prima manifestare anticomunistă de amploare din întregul lagăr socialist” care este pur şi simplu fantezistă dacă ne raportăm la acţiunile unor personalităţi precum Imre Nagy, Alexander Dubcek sau Lech Wallesa. Dar, după cum bine ştim politicienii au drept scop primordial seducerea maselor şi nu afirmarea răspicată a unui adevăr. Sesizăm deci, înscrierea grevei de la Lupeni din 1977 pe orbita antico-munismului de către o gamă largă de personaje. Nu putem subscrie acestei opinii întrucât, prin anticomunism înţelegem acea atitudine care vizează schimbarea ordinii de stat comuniste cu un regim de altă sorginte. Altfel spus, o mişcare este anticomunistă în măsura în care vizează înlocuirea comunismului cu altceva ceea ce nu s-a întâmplat în august 1977 în Valea Jiului unde nu s-a pus nicio secundă problema abandonării comunismului. Spre deosebire de „Primăvara de la Praga” (1968) unde s-a pus concret problema părăsirii lagărului comunist fapt pentru care Cehoslovacia a şi fost invadată de ţările Pactului de la Varşovia (cu excepţia României). Revoluţia din decembrie 1989 a fost clar anticomunistă deoarece a vizat doborârea comunismului în România ceea ce s-a şi reuşit prin sacrificiul a numeroşi tineri care şi-au dat viaţa pentru libertate şi democraţie. În schimb, la Lupeni în 1977 minerii nu au avut decât revendicări de natură economică şi socială şi nu s-au referit în niciun fel la situaţia politică din ţară. Prin urmare, greva din august 1977 desfăşurată în Valea Jiului a fost o mişcare care 6 Ioan Velica, Istoria Petroşaniului în date, Petroşani, Editura Focus, 2004, p. 211. 7 Apud Mihai Barbu, Marian Boboc, Lupeni `77. Sfânta Varvara versus Tanti Varvara, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei Pentru Studii Europene, 2005, p. 22.

se încadrează perfect în categoria conflictelor de muncă în forma lor clasică. Ne întemeiem această ultimă aserţiune tocmai pe lista de revendicări redactată de către ortaci şi înaintată autorităţilor comuniste pe care o vom reproduce în cele ce urmează întru mai buna cunoaştere a adevărului celor întâmplate în Depresiunea Petroşani în august `77. Lista cu revendicări a fost dată iniţial lui Ilie Verdeţ prin intermediul căruia a ajuns în posesia lui Nicolae Ceauşescu. Constantin Dobre în relatarea dată domnilor Mihai Barbu şi Marian Boboc a arătat că lista conţinea 23 de revendicări.8 Într-un alt volum publicat sub semnătura lui Marian Boboc se regăseşte o listă a cererilor minerilor grevişti care are 17 revendicări9 şi pentru că cea din urmă conţinea elemente ce o credibilizează în raport cu cealaltă (stil nefinisat şi greşeli gramaticale) am ales s-o reproducem pe aceasta în detrimentul celei furnizate de domnul Constantin Dobre. Aşadar, lista revendicărilor remisă autorităţilor comuniste avea următorul conţinut: „1. Reducerea programului de lucru la timpul de 6 ore pe zi. 2. Pensionarea minerilor la vârsta de 50 de ani (limită maximă). 3. Să nu se adopte în niciun caz lucrul în acordul global. 4. Să se menţină deciziile de pensionare privind gradul de invaliditate cu nr. 3 (cu respectarea drepturilor din trecut – adică până la data de 1.VII.1977). 5. Reducerea planului de producţie la nivelul centralei cărbunelui Petroşani proporţional cu forţa vie activă productivă. 6. Sistarea abuzurilor de funcţie (prin control inopinat exercitat de organele de stat şi de partid la nivel de minister). 7. Să nu se ridice costul alimentelor odată cu creşterea salariilor (se poate face acest lucru cu o perioadă de întârziere sau întro mai mică măsură faţă de creşterea reală a salariilor). Revenind asupra punctului nr. 1 din

8 Ibidem, p. 215-216. 9 Marian Boboc, Mina Petrila – 150 de ani. Oameni, fapte, întâmplări, Craiova, Editura MJM, 2009, p. 258-259.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

programul susnumit cerem cu insistenţă reducerea programului de lucru la 6 ore pe zi începând cu data de 4.VIII.1977. 8. Dorim ca în niciun caz să se adopte măsuri de represiune morală fizică sau de alt gen asupra delegaţiei reprezentative cât şi asupra celor care au luat cuvântul înaintea sosirii Dumneavoastră tovarăşe Secretar General în incinta exploatării minere Lupeni. 9. În urma revindecărilor susnumite de către tovarăşii noştrii de muncă de exploatarea mineră Aninoasa cerem să fie eliberaţi toţi cei care au fost reţinuţi de către organele de ordine. 10. Cerem cu insistenţă ca întreaga demonstraţie paşnică a minerilor din Valea Jiului să fie dată publicităţii radio şi Televiziune. 11. Cerem reducerea reală a personalului tehnico ingineresc şi administrativ în toate exploatările miniere şi introducerea în toate personalului ingineresc în producţie ca cel puţin să lucreze 4 ore în producţie. 12. Asigurarea locului de muncă pentru femei (creearea) de noi locuri de muncă pentru femei. 13. Asigurarea reală şi nepărtinitoare a asistenţei medicale în toată Valea Jiului. 14. Sistarea penalizărilor la salariile în regie. 15. Calcularea pensiilor de bătrâneţe cu coeficient de procentaj cel stabilit prin lege până la data de 1.VII.1977. 16. Calcularea retribuţiei de 2% la pensia de bătrâneţe cu procentajul stabilit până la data de 1.VII.1977. 17. Să se respecte exercitarea forţei de muncă a individului în orice intreprindere mineră (prin transfer cu articolul 11a.)”. În lumina celor mai sus reproduse se reliefează caracterul pur „sindical” al grevei de la Lupeni. Toate solicitările sunt de natură economică şi socială şi nu fac referire la schimbarea ordinii de stat. Drept consecinţă, greva nu poate fi catalogată ca fiind anticomunistă. Astăzi, în plin regim democratic grevele se ţin lanţ ceea ce nu înseamnă că acestea ar fi antidemocratice sau că ar viza schimbarea ordinii de stat. În plus, ne punem întrebarea cum poate fi acceptată ca

anticomunistă a grevă la finalul căreia, după acceptarea revendicărilor minerilor, aceştia din urmă îl ovaţionează la scenă deschisă pe Nicolae Ceauşescu. Conform spuselor lui Constantin Dobre: „După citirea revendicărilor aprobate de Ceauşescu, i-am înapoiat acestuia lista cu revendicări şi m-am retras un pas. Ceauşescu a rămas în faţa microfoanelor. Puternic atins la coarda sensibilă cu strigăte prelungite din mulţime cu expresia Ceauşescu şi minerii!, acesta îşi flutura mâinile deasupra capului şi, uneori, îşi încleşta palmele vrând să simbolizeze legătura strânsă dintre el şi mineri”.10 Nu putem considera anticomunistă o grevă cu revendicări economice şi sociale a căror acceptare de preşedintele/dictator duce la încetarea protestelor şi la ovaţionarea lui Nicolae Ceauşescu. Protestele minerilor din Valea Jiului desfăşurate în august 1977 au fost fără echivoc acte de un profund curaj dat fiind climatul opresiv al vremii. Însă, după cum am demonstrat nu au fost motivate de aspecte de natură explicit anticomunistă. Faptul că unii participanţi la grevă au avut de suferit de pe urma forţelor de represiune nu metamorfozează greva într-o mişcare anticomunistă. Greva de la Lupeni din 1977 a devenit de abia în perioada postdecembristă o mişcare anticomunistă. Atunci, s-a produs o inflaţie de eroi şi dizidenţi foarte multe persoane arogându-şi merite în ceea ce priveşte lupta contra regimului comunist (a se vedea în acest sens şi controversata problemă a certificatelor de revoluţionar). Fără a diminua în vreun fel meritele minerilor care au îndrăznit în plin regim totalitar să-şi ceară drepturile afirmăm în mod răspicat că greva minerilor din 1977 nu a fost o mişcare anticomunistă şi nu poate fi tratată ca atare. Înainte de a încheia ne simţim obligaţi să mai atragem atenţia asupra unui fapt. Greva minerilor de la Lupeni din august 1929 s-a soldat în urma intervenţiei forţelor de ordine cu victime omeneşti. Propaganda comunistă a

10 Marian Boboc, Mihai Barbu, Strict secret. Lupeni 1977. Filajul continuă!, Craiova, Editura Autograf MJM, 2007, p. 395.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

dat evenimentului proporţii colosale în logica „luptei de clasă”. Dovadă în acest sens stă monumentul ridicat de comunişti la Lupeni în amintirea celor căzuţi, care zace într-o splendidă uitare. Lupeni `29 este un moment tratat superficial de istoriografia românească deoarece a fost maculat de limbajul de lemn al

vechiului regim. Acestea fiind spuse, ne întrebăm dacă nu vorbim de fapt de un dublu standard prin aruncarea în derizoriu a grevei de la Lupeni din 1929 şi sărbătorirea grevei de la Lupeni din 1977 ca un moment de răscruce al luptei anticomuniste din România.

REPERE ALE PREISTORIEI ROMÂNIEI.

I. PALEOLITICUL, EPIPALEOLITICUL ŞI MEZOLITICUL Mihai Rotea

Introducere Cu o forţă creatoare uriaşă şi în

permanentă creştere, omul a înfăptuit o operă fabuloasă despre care, însă, dispunem de o cronică incompletă, adesea risipită în adâncul pământului. Docu-mentele scrise, ne vorbesc, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, cel mult despre ultimele două milenii, dar partea cea mai consistentă, care face obiectul acestor rânduri, de peste 1000 de milenii (dacă luam în calcul nu doar omul de tip fizic contemporan, ci şi cele câteva specii de hominizi care sunt socotite creatoare ale culturilor paleoliticului inferior), rămâne să fie scrutată de arheologie, ajutată îndeaproape de antropologie, paleo-zoologie, geologie, biologie, genetică etc. Lumea aceasta a fermecat nu doar specialiştii, ci şi publicul atât pentru parfumul ei aparte, rezultat al vechimii şi misterului care o acoperă şi o va acoperi în mare parte, cât şi pentru numeroasele modele de civilizaţie pe care le oferă (unele dintre acestea fiind contribuţi majore la tezaurul umanităţii, modele de civilizaţie pentru Europa acelor timpuri).

Pentru nevoile acestui demers este extrem de important a şti momentul de la care se poate vorbi de om. Strict biologic acesta este un mamifer, dar ar fi o greşală impardonabilă aceea de a socoti omul un simplu mamifer, căci el este o creatură unică, diferită de toate celelalte animale prin magnifice însuşiri: limbaj complex, gândire abstractă, capacităţi morale şi artistice, credinţă etc. Indubitabil că o astfel de fiinţă este capabilă să îşi producă în mod sistematic, cu anticiparea formei, în funcţie de utilitate, uneltele, armele şi podoabele. În acest

context, teoria darwinistă, care susţinea evoluţia omului din maimuţele din familia pongidae, lasă atât de mult loc supoziţiilor, încât devine pură plăsmuire. Analizele moderne pe baza de ADN nu reuşesc să surprindă o filiaţie neîntreruptă nici măcar între omul de Cro-Magnon (omul modern, cu o vechime pe continentul european de 35-40.000 de ani, creator al culturilor din paleoliticul superior) şi omul de Neanderthal (asociat cu utilajul musterian, din paleoliticul mijlociu), cel care i-au premers şi cu care a fost sincron o bună bucată de timp.

Nu putem încheia aceste rânduri introductive, fără a ne reaminti punctul de vedere al marelui savant N. Iorga care afirma că nu există preistorie decât pentru geologie şi antropologie, căci „de îndată ce omul se găseşte înaintea unor manifestări de artă (...) avem de a face cu istoria propriu-zisă”. În consecinţă, termenul de preistorie nu are decât un înţeles pur tehnic, cronologic, ajutând la delimitarea de celelalte părţi ale istoriei umanităţii.

Paleolitic Epoca paleolitică (epoca veche a pietrei

sau epoca pietrei cioplite), cea mai veche şi cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, este divizată de specialişti în trei etape de dezvoltare: paleoliticul inferior, mijlociu şi superior. Cadrul cronologic al paleoliticului coincide, în linii mari, cu cel al Pleistocenului (prima perioadă a Cuater-narului), fiind marcat în centrul Europei de patru mari glaciaţiuni stabilite în Alpii Elveţiei (Günz, Mindel, Riss, Würm). Iniţial s-a manifestat tendinţa de a

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

generaliza şi pentru spaţiul românesc toate aceste stadii glaciare, dar se pare că nouă ne sunt cunoscute doar două glaciaţiuni, care corespund în linii mari cu ultimele două din Europa Centrală. Studiile asupra climei din pleistocen au condus la concluzia că, în timpul stadiilor glaciare, temperatura medie a lunii iulie era de 8,7 grade, iar stadiile interglaciare aduceau o încălzire masivă a climei, marcată printr-un peisaj silvestru, spre deosebire de stadiile glaciare caracterizate de un peisaj de stepă-tundră.

Dacă pentru evoluţia climatului, a faunei şi vegetaţiei de pe teritoriul României avem tot mai multe date, nu acelaşi lucru putem spune despre aspectul fizic al hominizilor ori omului din paleolitic. Astfel, pentru paleoliticul inferior nu dispunem de nici o descoperire de schelet de hominid. Pentru paleoliticul mijlociu trebuie reţinute doar câteva falange descoperite în peştera Bordu Mare de la Ohaba Ponor (jud. Hunedoara) care au fost atribuite omului de Neanderthal (denumire dată după numele văii Neander Tal, Germania). Acesta a fost o specie distinctă de cea a oamenilor moderni, care a locuit în Europa şi în Asia, în intervalul 150.000 - 30.000 BP. Homo sapiens neaderthalensis avea o capacitate craniană la fel de mare ca cea a omului modern, indicând o dimensiune a creierului cel puţin egală cu a noastră. În medie, înălţimea unui neaderthalian era mai mică decât cea a omului de Cro-Magnon (peşteră din Franţa), situându-se în jur de 1,60 m, şi avea o constituţie robustă, cu osatură puternică. Acest tip uman, considerat static în ceea ce priveşte evoluţia uneltelor, se pare că a dispărut fără a lăsa urmaşi.

Capsula craniana descoperită în peştera Cioclovina şi care prezintă trăsături atribuite lui Homo sapiens sapiens a fost datată în paleoliticul superior, ea fiind găsită împreună cu alte trei piese de silex specifice aurignacianului (denumire dată după descoperirile din peştera Aurignac, Franţa). În peştera Ciurului Mare din Munţii Pădurea Craiului (Transilvania) speologii au descoperit amprentele picioarelor unui bărbat, ale unei femei şi ale unui copil. Studiul antropologic al

acestor amprente indică caractere cro-magnon (omul de tip fizic contemporan). De asemenea, în Peştera cu Oase, din apropierea oraşului Anina, au fost descoperite cele mai vechi rămăşiţe din Europa ale omului modern cu o vechime de 35 000-40 000 de ani. Acest tip uman are o înfăţişare mai plăcută decât homo de Neanderthalul, o înăltime de 1,75-1,80 m, postura zveltă, fruntea înaltă, oase lungi şi articulaţii mai fine. La baza alimentaţiei sale, care devine mai variată şi mai sănătoasă decât a înaintaşul său, stă în continuare carnea roşie de vânat, la care se adaugă peştele, dar şi fructe şi alte vegetale. Fără putinţă de tăgadă, omul de Cro-Magnon era net superior, şi din punct de vedere intelectual, oricărei alte specii care a existat vreodată.

Economia comunităţilor paleolitice se bazează pe exploatarea naturală a resurselor: culesul, pescuitul şi mai ales vânătoarea, fiind ocupaţiile fundamentale ale diferitelor grupuri umane. Acestea vânau prada fie direct, fie prin intermediul capcanelor. Vânătoarea şi pescuitul sunt apanajul bărbaţilor, iar culesul fructelor, seminţelor şi tuberculilor al femeilor. Este greu de precizat care este raportul exact între vânătoare, pescuit şi cules. Ponderea celor trei activităţi fiind variabilă de la o zona la alta, de la o etapă istorică la alta. În timpul perioadelor glaciare, culesul trebuie să fii avut o importanţă mult mai mică în asigurarea subzistentei. Astăzi, la populaţiile tradiţionale din zonele arctice, subzistenţa este asigurată prin vânătoare, în timp ce populaţiile din zonele cu clima caldă au un regim alimentar cu o pondere mare a vegetalelor. La început, animalele vânate erau consumate integral, fără a se face rezerve de hrană pe perioade lungi de timp. Natura cu certitudine a fost darnică, motiv pentru care paleoliticul este adesea considerat a fi un paradis terestru.

Treptat randamentul vânătoarii creşte prin folosirea lăncii, suliţei şi a curselor, ceea ce a permis evitarea contactul direct cu animarele. Sunt vânate mai ales ierbivore: mistreţ, mamut, cal, rinocer, cervide, mai rar ren sau antilope. Carnivorele (hiena, leu, pantera) nu par a fi vânate; excepţie fac doar urşii. S-a constatat şi o specializare zonală în

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ceea ce priveşte vânatul: mamutul la Ripiceni, calul la Ohaba Ponor şi la Cuciulat (în condiţiile în care datarea picturii de pe tavanul acestei peşteri este corectă), ursul în Peştera Muierii de la Baia de Fier. Putem admite că datorită iernilor lungi nu se consuma la întâplare orice fel de hrană, ci era căutată îndeosebi cea care oferea cele mai bogate surse de proteine uşor asimilabile, respectiv carnea roşie de vânat. Foarte apreciată trebuie să fii fost şi măduva oaselor. Pielea de calitate excepţională a animalelor omorâte sau moarte, era folosită pentru îmbrăcăminte, dar şi în alte scopuri. Pescuitului cu mâna, cu măciuca sau cu suliţa i se adaugă, din paleoliticul superior, cel cu harponul (unealtă specializată destinată anume acestei activităţi).

Ca activităţi adiacente, trebuie menţionate culegerea rocilor de pe terase sau din albiile râurilor, prelucrarea acestora sub diferite forme (răzuitoare, vârfuri de lance, cuţite), prelucrarea osului (acesta fiind mai uşor de lucrat, oferă o mai mare libertate de creaţie, comparativ cu piatra), prelucrarea pieilor (confirmată de existenţa unor unelte specializate: racloare şi răzuitoare), confecţionarea îmbrăcăminţii şi încălţămintei.

Densitatea de locuire este foarte mică, ca urmare comunităţile au acces liber la resursele naturale: vânat, peşte, scoici, roci, plante, fructe, ciuperci, rădăcini, tuberculi. Omul este mobil în spatiu datorită faptului că economia de tip « prădalnic » putea duce la epu-izarea potenţialului cinegetic al microzonei. În acelaşi timp, anotimpurile au provocat deplasări ciclice dintr-o zona într-alta, dar nu pe spaţii foarte largi (de regulă, acestea aveau o rază ce nu depăşea 20-30 km), urmând adesea ruta animalelor vânate. Fenomenul de teritorializare a grupurilor umane este consecinţa creşterii demografice şi are drept urmare, din paleoliticul mijlociu, apariţia faciesurilor culturale, după o lungă perioadă de timp în care cultura materială a fost în bună parte unitară.

Grupurile umane locuiesc atât în aşezări deschise, cât mai ales în peşteri (preferând gura acestora şi pe acelea cu

expunere spre soare, interiorul fiind utilizat mai ales pentru activităţi rituale sau pentru înmormântări). Unele aşezări sunt cât de cât stabile, altele sunt sezoniere, legate fiind fie de vânătoare, fie de exploatare şi prelucrarea pietrei. Se alegeau pentru situri terasele nisipoase din vecinătatea cursurile de apă. În cadrul aşezării, un loc important îl deţine vatra care este fie simplă, usor adâncită în sol, fie înconjurată de pietre. În imediata ei apropiere, se afla un spaţiu rezervat activităţilor domestice şi depozitării uneltelor, iar separat un spaţiu de dormit.

Încă din prima etapă a paleoliticului, deţinem dovezi de utilizare a focului (o vatră, descoperită la Mitoc, era asociată cu aşchii clactoniene), care ulterior devin tot mai numeroase. Utilizarea şi, mai apoi, producea focului a accelerat progresul, permitând oamenilor să se adapteze cu mai multă usurinţă la condiţiile aspre ale mediului natural (apărare de animale sălbatice, încălzire, iluminat), să işi prepare mai sănătos hrana prin frigere, să ocupe mai facil zonele cu clima mai rece, să poată supravieţui mai uşor în perioadele geroase de iarnă şi să işi făurească unelte mai bine adaptate tipologic nevoilor curente. Prin urmare, paleoliticul este perioada istorică în care omul a trecut de la folosirea focului (la început luat direct din natură şi întreţinut cu mare grijă) la producerea lui, prin tehnicile percuţiei (lovirea a două pietre pentru a obţine scântei care să aprindă iasca sau ierburile uscate) şi/sau a frecării a două lemne (ambele metode cunoscute prin intemediul etnografiei).

Domeniul relaţiilor sociale este puţin cunoscut, mai mult intuit. Grupul uman era solidar mai cu seamă în interiorul său, căci tipul de economie o cerea (periculozitatea vânătorii, mai ales în cazul animalelor cu gabarit foarte mare, precum mamutul, primitivitatea armelor şi a uneltelor). Funcţiona egalitarismul, iar membrii inactivi (copii, batrâni, infirmi) erau susţinuţi de grup. Unii cercetători cred ca ginta bazată pe legături de rudenie constituie forma de agregare socială a acestei epoci, iar unirea mai multe ginţi a dat naştere triburilor, toate

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

având în proprietate un teritoriu strict delimitat.

O bună parte din timpul liber era afectat unor activităţi spirituale. În unele zone ale lumii, cadavrele defuncţilor nu mai sunt abandonate, astfel apărând primele morminte (omul conştientizează moartea, iar morţii sunt acoperiţi cu pietre, cu flori sau ocru) şi primele stratificări sociale (morminte cu inventar funerar bogat), dar în spaţiul nostru ele nu sunt încă atestate.

La nivel cultural, principala achiziţie este arta, mărturie clară a unei gândiri abstracte, gândire concretizată prin picturi rupestre de o măestrie desăvârşită (Europa de vest se caracterizeaza printr-o explozie a acestui tip de artă), ori prin primele obiecte de podoabă. Cele mai vechi amulete sunt cele de la Mitoc (una din silex, alta din os), iar de la Lapoş se cunoaşte o statuetă. Într-o singură peşteră din spaţiul nostru, cea de la Cuciulat, de pe Valea Someşului (jud. Sălaj), a fost descoperit un perete pictat, pe care erau reprezentate un cal şi o felina. Însă, atribuirea culturală, implicit şi datarea, nu sunt absolut sigure, fiind că nu s-a găsit şi o depunere arheologică.

În vestul Munteniei, în spaţiul dintre râurile Olt şi Argeş, paleoliticul inferior este marcat prin cele peste 1000 de unelte din piatră (în marea lor majoritate din silex), ce aparţin culturii numite Pebble culture (cultura de prund, caracterizată prin realizarea uneltelor din bolovani ascuţiţi pe o singură faţă, prin desprinderea unor aşchii). Faptul că nu sunt asociate cu resturi de faună, ridică probleme privind datarea lor corectă. În ceea ce priveşte Transilvania, această perioadă rămâne, în mare parte, o necunoscută. Descoperirea piesei litice acheuleene la Căpuşu Mic (jud. Cluj) şi a pieselor litice premusteriane de la Tălmaciu (jud. Sibiu) este o certitudine; din nefericire, nu se cunoaşte cu precizie situaţia lor stratigrafică. Nu acelaşi lucru poate fi spus despre descoperirile din Bazinul Ciucului, de la Sândominic (jud. Harghita), de unde cunoaştem mai multe unelte şi o faună bogată aflate în poziţii stratigrafice certe, aparţinând, din punct de vedere geocronologic, intervalului

cuprins între sfârşitul Mindel-ului şi prima parte a Riss-ului. Paleoliticul mijlociu ocupă un interval de timp mult mai scurt în comparaţie cu etapa anterioară (cca 100.000 – 33.000/30. 000 BP). Este perioada situată, în linii generale, la începutul Pleistocenului superior.

În peşterile din Carpaţii Occidentali (Nandru şi Ohaba Ponor, jud. Hunedoara) au fost cercetate unele din cele mai bogate aşezări musteriene din România cu depuneri ce ating doi metri, ceea ce dovedeşte că musterianul din peşteră a durat o lungă perioadă de timp. Inventarul lor litic, bogat în racloare, constă în mare parte din unelte de cuarţit şi se caracterizează prin tehnica de cioplire a galetelor, analoagă celei numite pontiniene. Acestora li se adaugă câteva piese de os cu urme de prelucrare, folosite ca străpungătoare sau racloare. În ceea ce priveşte sursele de materie primă pentru confecţionarea uneltelor, s-a constatat că acestea se aflau, de regulă, în apropierea aşezărilor. Excepţie face obsidianul, care era adus de la distanţe mai mari din zona Tokay (Ungaria) sau nord-vestul României. Deosebit de importantă pentru acest orizont cronologic este o vatră de foc dublă aflată la Ohaba – Ponor, clădită din lespezi de piatră dispuse circular. În interiorul şi în jurul acesteia s-au găsit cărbuni, cenuşă, unelte şi oase arse, ceea ce demonstrează că hrana, cel puţin în parte, era tratată termic. În aceste peşteri a fost descoperit, de asemenea, un mare număr de specii de mamifere carnivore (ursul de peşteră, hiena, leul, pantera), dar şi ierbivore (calul, cerbul etc.). Cel puţin în parte, acestea au putut constitui hrana comunităţilor musteriene. Musterianul din peşterile amintite se apropie mai ales de paleoliticul alpin, caracterizat şi el prin prezenţa numeroaselor aşchii şi spărturi de cuarţit şi de o mare proporţie de oase de animale vânate, comparativ cu uneltele. Ca urmare, specialiştii consideră acest musterian drept un „charentian oriental”. Şi în nord-vestul şi nordul Transilvaniei, în aşezările de la Boineşti (jud. Satu Mare) şi Remetea (jud. Maramureş), au fost aflate

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

unelte tipic musteriene (racloare cu vârfuri unifaciale şi bifaciale, piese denticulare, vârfuri tipice etc). Parte dintre acestea, au fost incluse într-o etapă târzie a musterianului sau chiar într-o etapă de tranziţie spre paleoliticul superior, care, pe alocuri, poate fi contemporană cu debutul culturii aurignaceene din paleoliticul superior. În Moldova, pe cursul mijlociu al Prutului, au fost cercetate mai multe aşezări musteriene, între care cele de la Mitoc şi Ripiceni fiind cele mai cunoscute. Stratul de cultură din aşezarea de la Ripiceni are grosimea de 12 m, fiind format din şase niveluri de locuire, ce conţin o cantitate impresionantă de materiale arheologice (complexe de locuit, vetre de foc, bogat material litic).

Procesul de diferenţiere regională a culturilor s-a accentuat în paleoliticul superior, perioadă care corespunde Würm-ului mijlociu şi superior. Începutul paleoliticului superior este datat pe teritoriul României între cca. 32 000/30 000-13 000 BP, ceea ce ar corespunde din punct de vedere paleoclimatic cu începuturile oscilaţiei Arcy. Această perioadă este dominată de evoluţia a două mari culturi: cea aurignaciană şi cea gravettiană, ambele evoluând de-a lungul mai multor etape de dezvoltare determinate stratigrafic.

Începuturile culturii aurignaciene (peştera Aurignac, Franţa) par să se fi desfăşurat paralel cu faciesurile musteriene tardive din peşterile carpatine, dacă luăm ca verosimilă datarea cu C14 a nivelului IIb din peştera Gura Cheii – Râşnov (judeţul Braşov). În nord - vestul Transilvaniei, au fost identificate straturi de cultură din aurignacianul mijlociu, semnalate prin prezenţa gratoarelor pe capăt de lamă, gratoarelor carenate înalte şi nuclee prismatice şi piramidale. În Banat, în aşezările de la Tincova, Coşova şi Româneşti-Dumbrăviţa, au fost descoperite unelte de silex care demonstrează că aurignacianul din această zonă evoluează în strânsă legătură cu cel din centrul Europei (grupa Krems-Dufour). Piese aurignaciene au fost aflate şi în peşterile din Carpaţii Occidentali, cele mai cunoscute fiind cele din peştera Cioclovina (jud. Hunedoara), unde s-au făcut, la începutul

secolului trecut, primele descoperiri paleolitice din Transilvania.

În Moldova au fost identificate două faciesuri diferite ale culturii aurignaciene. Cel identificat pe terasele Bistriţei are un utilaj sărăcăcios şi reprezintă limita răsăriteană a acelui din Centrul Europei. În Dobrogea sunt cunoscute descoperirile din peşterile Cheia şi Târguşor-La Adam.

Gravettianul oriental are o lungă evoluţie, cunoscând mai multe etape de dezvoltare, documentate mai cu seamă prin aşezările din Moldova (Mitoc, Crasnaleuca, Ceahlău etc.). Urmele sale se regăsesc şi în Ţara Oaşului şi în Maramureş, unde au fost descoperite microlite confecţionate mai ales din obsidian, indicând posibile legături cu gravettianul din regiunile vecine (Moldova, Ucraina sud-carpatică, estul Slovaciei şi Ungaria nord-estică).

Gravettianul final acoperă şi Banatul, cu precădere zona Porţilor de Fier ale Dunării, unde vârfuri identice cu cele de tip Laugerie-Basse au fost descoperite în grote şi aşezări în aer liber. Tot în Banat a fost identificată o cultură cu mai multe etape de evoluţie numită de descoperitor ei « paleoliticul superior cuarţitic »; sincronă cu aurignacianul şi apoi cu gravettianul local, aceasta este considerată o supraveţuire a etapelor finale ale muste-rianului cu utilaj de cuarţ şi cuarţit (charentianul oriental). Epipaleolitic

Epipaleoliticului i-au fost atribuite, de regulă, populaţiile ce au evoluat odată cu începuturile oscilaţiei Bölling (aproximativ 12 000 BP) şi care au continut să supraveţuiască până spre sfârţitul Preborealului. Termenul pune în evidenţă o mai pregnantă legătură cu perioada anterioară (comunităţi au continuat, în esenţă, modul de viaţă din paleoliticul superior), decât cu cea neolitică, în sensul că economia este tot una de tip «prădalnic». Acestei perioade istorice i-a fost atribuit intervalul 13 000/12 000 – 9 500/9 000 BP. Datorită unei multitudini de factori, între care şi schimbări climatice (o tendinţă generală de încălzire ce modifică flora şi fauna), micile grupe de vânători-pescari-culegători au

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

adoptat, în paralel cu uneltele tradiţionale, caracteristice ultimei periode paleolitice, noi tipuri de unelte şi arme, cum ar fi microlitele geometrice (trapeze). Moldova şi Dobrogea erau locuite de populaţii ce aparţin epigravetianului final, acestea utilizau unelte caracterizate printr-o microlitizare accentuată. În zona Porţilor de Fier s-a instalat, în această perioadă, venind din zonele sudice o populaţie atribuită epigravettianului final sau tardigravettianului mediteraneean. Prima etapă a acestei perioade este cunoscută prin descoperirile din Peştera Climente II – Dubova (jud. Mehedinţi), iar ceea de a doua prin cele din adăpostul de sub stâncă de la Cuina Turcului - Dubova, ambele aflate în acelaşi masiv calcaros Ciucaru Mare. În cele două niveluri de locuire de la Cuina Turcului a fost descoperită o mare cantitate de unelte şi arme din silex, mai rar obsidian, os şi corn, dar şi obiecte de podoabă (cochilii şi dinţi perforaţi, pandantive din os etc). Obiectele de podoabă sunt uneori decorate cu motive geometrice incizate. Demnă de reţinut este o falangă de cal perforată, ornamentată în întregime, ce reprezintă cel mai probabil o figurină feminină. Pe lângă resturile de animale (castor, mistreţ, capră neagră, ţap de munte etc.), păsări şi peşti au fost identificate şi resturi de schelete umane. Din Peştera Climente II cunoaştem un schelet uman depus în poziţie chircită, acoperit cu un bogat strat de ocru roşu, atribuit locuirii tardigravettiene care, cronologic, precede nivelul I de la Cuina Turcului. Descoperirile din zona Clisurii prezintă similitudini evidente cu industriile din Peninsula Italică, fiind o expresia a migraţiei din zona amintită a purtătorilor epigra-vettianului final. Mezolitic

Mezoliticul debutează, cel mai probabil, la sfârşitul Preborealului şi se dezvoltă în plin Boreal, atingând chiar începuturile Atlanticului. Cronologic el s-ar situa, în aceste condiţii, între 9 500/9 000 - 7 500 BP. În acestă perioadă de timp, pe teritoriul României sunt documentate două culturi, cea tardenoasiană şi cea de tip Schela Cladovei.

Tardenoasianul este răspândit în mai multe regiuni ale ţării (Moldova, Muntenia, Dobrogea), inclusiv în zona montană din sud-estul Transilvaniei (Cremenea-Sita Buzăului, Costanda-Lădăuţi) şi în nord-vestul acestei provincii (Ciumeşti-Păşune). În aşezarea de la Ciumeşti (jud. Satu Mare) s-au găsit numeroase uneltele microlitice lucrate din silex şi obsidian, tipice tardenoisianului central - est european. Resturile faunistice ne indică prezenţa mistreţului şi căprioarei. Nu este exclus ca descoperirile viitoare să ducă la identificarea unor comunităţi tardenoasiene târzii de tip nord-vest pontic sau central-est european (din care face parte şi staţiunea de la Ciumeşti) care să se afle într-un stadiu de neolitizare fie şi incomplet, înţelegând prin acesta un început de economie productivă bazată pe debutul domesticirii animalelor şi al cultivării plantelor. Cultura Schela Cladovei este cunoscută prin nouă aşezări în aer liber situate în preajma Dunării. Utilajul litic conţine numeroase piese atipice lucrate din cuarţit şi gresii silicioase, cărora li se adaugă un număr mic de piese de silex. Uneltele de corn de bună calitate (săpăligi, scormonitoare, brăzdare cu una sau două găuri pentru prins în coadă) par să indice un început de cultivare a plantelor. Unele pietre mari de râu cu o albiere pe una din feţe ori plăci mari, groase au putut fi utilizate ca râşniţe. Studiul faunistic indică o economie bazată, îndeosebi, pe vânătoare. Era vânat: cerbul, căpriorul, bourul, mistreţul, iepurele, măgarul sălbatic, vulpea etc. Este posibil, totodată, că purtătorii acestei culturi să fi domesticit câinele. Cultura se individualizează şi prin frecvenţa unor bolovani sculptaţi, reprezentând cranii antropomorfe sau zoomorfe; cei mai mulţi au fost descoperiţi în situl arheologic de la Lepenski Vir (Serbia).

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Datele antropologice sunt destul de numeroase. Tipul fizic a fost apreciat ca fiind un Cro-Magnon oriental. Scheletele defuncţiilor erau depuse în gropi dreptunghiulare săpate uneori chiar în cuprinsul locuinţei. Acestea erau fie în poziţie chircită, fie depuse pe spate, împreună cu puţine obiecte personale. Mortalitatea infantilă este ridicată, la fel şi media de viaţă a adulţilor: 36, 2 ani. Descoperirea unor schelete având înfipte vârfuri de săgeată ne vorbeşte de faptul că unii indivizi nu au murit de moarte naturală. Cercetările de până acum demonstrează că această cultură nu îşi are originea în tardigravettianul de aspect mediteranean, ea

fiind o nouă migraţie în zona Porţilor de Fier. Se poate spune, de asemenea, că la sosirea primilor purtători ai civilizaţiei neolitice (cultura Precriş), cultura Schela Cladovei îşi încheiase existenţa.

Judecat în ansablu, mezoliticul este o perioadă de mare progres. Apariţia arcului cu săgeţi, domesticirea primului animal (căinele), apariţia primele mijloace de deplasare pe apa (monoxila) şi pe uscat (săniile şi schiurile), recoltarea sistematică a gramineelor, utilizarea armelor şi uneltelor specializate (care pierd din masivitate, dar câştigă în precizie), sunt doar câteva din câştigurile însemnate ale epocii.

EVOLUŢII ŞI INVOLUŢII A PROCESULUI DE COMUNICARE ÎN SOCIETATE

prof. Cristina BULEI, Colegiul „ION MINCU” DEVA

O primă capacitate a omului, după cum am văzut, este de a-şi comunica realitatea aşa cum este ea percepută sau aşa cum se intenţionează a fi receptată de alţii printr-o prelucrare a sensului realităţii. Determinarea sensului realităţii presupune o raportare atât la societate, la cunoaştere şi la acţiune în general. În societate comunicarea se manifestă într-un mediul al formelor comunicării îndeplinind anumite funcţii ce pot fi controlate prin imprimarea unui sens controlat în transmiterea de semnificaţii aceasta nu se poate realiza doar printr-o comunicare nedistorsionată. Termenii ce desemnează procesul comunicării în expresie lingvistică, sunt acţiunea, gesturile la care concordă, toţi participanţii cunoscând regulile interacţiunii lor, limba face deosebirea dintre aplicarea categoriilor la obiecte şi aplicarea lor la lumea subiecţilor. Astfel ce cei ce comunică se cunosc reciproc.1

Să ne închipuim o retrospectivă asupra României de înainte de decembrie 1989 în care

1 Habermas, Jürgen, Habermas, Jurgen, 1974, Universalitatsanspruch der Hermeneutik, in Kultur und Kritik, SuhrkampFrankfurt am Main;p36

societatea era structurată în două entităţi: Conducător şi Popor.

Poporul era o masă omogenă de oameni reduşi la condiţia de ascultători şi executanţi ai hotărârilor Conducătorului. Exista un singur post de televiziune care acoperea tot teritoriul ţării, două trei ziare naţionale la care se mai adăuga câte unul al unor oraşe mai mari.

Când conducătorul se adresa poporului său toate aceste mijloace îi preluau mesajul, însă dinspre popor spre conducător nu exista practic nici o comunicare.

Efectele acestei relaţii de comunicare, în care viaţa informaţională este ocupată exclusiv de mesajul unuia dintre partenerii comunicării asupra societăţii este atât distructiv cât şi propagandistic.

Astfel oamenii au devenit mai izolaţi, viaţa era abordată în cont personal fără prea multe opinii ajungându-se la o atomizare socială. Populaţia se conforma obedienţei, tuturor aberaţiilor. În acele timpuri este evident că nu se putea vorbi de o evoluţie a comunicării ci de un "dialog al surzilor" care încerca să răbufnească într-un "un război a vorbelor". În nici un caz nu se putea vorbi de o evoluţie a

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

comunicări, mai degrabă de o involuţie a acesteia.

După 1989 mijloacele de comunicare se intensifică în prezent "totul" este sau pare a fi comunicare.

Analiza tranzacţional semiotică a procesului de comunicare evidenţiază prin sublinierea formelor, funcţiilor şi dimensiunile comunicării, latura de sintaxă a manifestări comunicării analiza de conţinut prin semnificarea comunicării respectiv impactul transparenţei sau opacităţii comunicării în societate ca latură pragmatică. Confiscând interpretarea sau semnificaţiile mesajului de comunicat nu se face altceva decât să se elimine comunicarea şi să se transforme în simulacru. Factorii de natură politică, economică, culturală a condus la o accentuare a rolului pe care îl are procesul comunicării în viaţa socială.

Concepţia de a vedea peste tot comunicare sau transfer de informaţie duce la imposibilitatea cuprinderi procesului de comunicare. Comunicarea, după cum am analizat, poate fi conştientă sau inconştientă, intenţionată sau neintenţionată, formală, informală, publică sau de masă etc, Abundenţa acestora măreşte sentimentul de neputinţă şi nu în ultimul rând adversitatea de faţă de responsabilitatea crescândă de a primi, selecta, prelucra noi informaţii. S-a trecut de la o stare de incomunicare la o situaţie de supracomunicare şi cu toate acestea se formează şi paradoxul nevoi de cunoaştere.

Deşi comunicarea se diversifică ea are şi efecte incontrolabile sau întârziate cauza fiind explozia acesteia. Se ajunge în punctul involuţiei comunicării fie prin mistificările publicului, saturaţie informaţională, divinizarea a calculatoarelor, opacitatea comunicării manifestată prin masca războiului vorbelor. Ştiind că Marele Frate (societatea) este cel care judecă după regulile etice ,scopul în comunicare este acela de al convinge, prin vorbele cele mai bine ticluite de imaginea bună a emitentului.

Degradarea semantică şi ideologică mani- festării comunicării au dus la viziuni stereotipe asupra lumii. Prin mass-media se transferă informaţii care construiesc, reconstruiesc

realitatea pentru un public a cărui omogenitate este imprescriptibilă. În funcţie de categoria receptorilor mesajele transmit informaţii diversificate amplificând sau reducând puterea lor de acţiune. Se evidenţiază şi un tip de comunicare neprofesională pentru un public larg care urmăreşte procesele de comunicare intenţionat. Acestea au o finalitate bine precizată asupra valorii, informaţiei şi efectele acesteia. Transferul de informaţie fiind cel care provoacă funcţionalitate viaţii publice. Deschiderea spre interpretare se relevă prin adâncire, prin intensiune nu neapărat prin extensiune atunci când se instituie o evoluţie a comunicării.

În societatea deschisă comunicarea este diversificată zilnic cu ajutorul ziarelor, revistelor, posturilor de televiziune care se concurează în a ne spune cum arată lumea posibilă în care trăim etc. Astfel nu putem trage decât concluzia că procesul comunicării cunoaşte atât o evoluţie dar şi o involuţie prin raportare axiologică la ceea ce se transmite şi înregistrează.

Se poate vorbi de o evoluţie a comunicări atunci când ne raportăm la înţelegerea pertinentă contextului din ambele părţi atât a emitentului cât şi a receptorului, semnificaţia pe care o are informaţia pentru interlocutori relevând bogăţia de conotaţii a semnelor şi în acelaşi timp slăbiciunea rezultată din imprecizia sa.

Nu este de neglijat faptul că pentru o evoluţie în comunicare interpretarea semnelor de către agenţii comunicării, implică procese de gândire şi de apreciere obiectivă şi subiectivă. Aprecierea obiectivă este o apreciere critică cu puncte de referinţă clare, autentice adecvate la pluralitatea realităţii prin interpretare, consens, dialog semnificativ. În acesta „haos" al comunicării se manifestă pluralitatea de imagini a realităţii ce face posibilă prin câştigarea sensului realităţii autentic al omului contemporan ce trăieşte experienţa libertăţii susţinută progresiv axiologic doar de transparenţă.

Dintr-o perspectivă mai complexă trebuie apreciaţi termenii transparent ,transparenţă, utilizaţi frecvent în ultima vreme în contexte

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

social-politice sau de alte tipuri. Transferul sensului termenului de transparenţă în sens propriu (specializat în limbajul fizic) are ca înţeles ceva prin care trec radiaţiile, spre alte sensuri ce a favorizat sensul figurat dat de dicţionare, în urma utilizării lui în actele de comunicare având ca modalitate şi presa. Vom da un exemplu de mesaj în care termenul de transparenţă a fost folosit în presă „Administraţia publică este calificată drept greoaie, ineficientă şi lipsită de transparenţă” cu semnificaţia de „lipsită de claritate, greu de înţeles şi de cunoscut, au nevoia de transparenţă (TV) sau ghidul transparenţei (TV), transparent = sincer, deschis, cinstit, corect, moral, necorupt, legal, sau, transparenţă = comunicare clară, ce are ca efect onestitatea, cinstea, legalitate. ex „Rostul Ministerului Informaţiilor Publice este de a asigura transparenţa activităţii guver-namentale”, „elitele politice au avut tendinţa să evite transparenţa, să manipuleze justiţia, licitaţiile sunt trucate, nu prea există acces transparent la pieţe”.2

Prin termenii de transparent, transparenţă se evocă capacitatea de a înţelege ceva, orizont nemărginit, deschis în comunicare. Termenii opac, opacitate are ca explicaţie în DEX lipsa de transparenţă, prin care nu pot trece anumite radiaţii respectiv sensul figurat fiind cel de persoană cu orizont mărginit, incapacitate de a înţelege ceva.

Rolul esenţial al ştiinţelor socio –umane este de a propune modalităţi de comunicare fără echivocuri într-o societate unde comunicarea este în continuă dezvoltare iar schimbul de informaţii culturale, politice să funcţioneze transparent.

Trăim într-o lume multiplă: lumea obiectelor, imaginilor, mărfurilor, a mass-mediei „ lumea explodează ca o multiplicitate de raţionalităţi „ locale" – minorităţi etnice, sexuale, religioase, culturale sau estetice – care iau cuvântul în sfârşit nemaifiind reduse la tăcere şi reprimate la ideea că există o singură formă de umanitate adevărată de realizat în dauna tuturor particularităţilor, a tuturor 2 22 – ziarul săptămânal, Bucureşti 658.2002

individualităţilor limitate, efemere, contin-gente"3

Transparenţa comunicării se raportează la o experienţă a libertăţii omului de a identifica formele realităţii plurale de a contura formele multiple a lumii adecvând înţelegerea acestora la un cod de semne printr-o integrare în nivelul de competenţă semantică.

Formele pluralismului realităţii determină sfera, partea extrinsecă a transparenţei comunicării în actele de limbaj, aceste forme trebuie să fie adecvate la conţinutul partea intrinsecă a semnelor ce interpretează realitatea. O. Appel afirmă că orice viziune asupra realităţii privind utilizarea limbajului şi a actelor de gândire ca o inevitabilă asumare de responsabilităţi atât din punct de vedere a regulilor lingvistice cât şi din punct de vedere regulilor dialogului dintre interlocutori fie ei activi sau potenţiali. 4 Astfel orice act de gândire este şi un act lingvistic ce se desfăşoară în cadrul unui dialog, ce conturează o realitate argumentată de partenerii dialogului şi care va avea sens doar dacă regulile jocului lingvistic sunt respectate de ambele părţi. Competenţa de comunicare transparentă este pusă în evidenţă atunci când se manifestă disponibilitatea de a recepta mesajele transmise de ceilalţi. De aceea forma, partea extrinsecă a comunicării trebuie să fie în acord cu conţinutul informaţiei şi să stimuleze motivaţia de receptare. Receptarea corecta a mesajelor dezvăluie intenţiile şi ideile exprimate de emiţător, iar dacă intervin neclarităţi, importante sunt interogaţiile între emitent şi receptor. Orice opinie transmisă are nevoie de o analiză critică. Atunci când construim mesaje trebuie să ne facem înţeleşi să exprimăm clar, concis şi convingător respectând rigorile gândirii de corectitudine privind forma de argumentare partea extrinsecă şi consistenţă logică privind partea intrinsecă a mesajelor transmise. Sunt de evitat adevărurile incontestabile care nu au fost demonstrate pentru a nu perturba veridicitatea

3 Vattimo, Gianni, Societatea transparentă , Editura Pontica, Constanţa, 1995,p13 4 Idem p.24

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

intrinsecă a mesajului. Exprimarea mesajului trebuie să fie clară, nuanţată, deschisă, armonioasă şi expresivă.

Actul de comunicare este deosebit de complex nu se rezumă la un schimb, la o transmitere de informaţii ci presupune existenţa capacităţilor de dialogare, cooperare în condiţiile pluralismului şi valorizării pozitive a diferenţelor de convingere, de credinţe. Performanţele în comunicarea transparentă sunt condiţionate de consistenţa de conţinut a mesajelor, de respectarea exigenţelor de ordine, claritate, coerenţă în construirea riguroasă a argumentelor sau a demonstraţiilor utilizate. Transmitem mesaje prin diferite modalităţi aşa cum am observat şi prin analiza tipurilor de comunicare: sunete, compor-tamente, mesaje nonverbale şi terminând cu mesajele articulate.

Înţelegerea mesajului nu se poate realiza fără o decodare a mesajului transmis. Când descifrarea codului nu se produce de către receptor reacţia nu va fi pe măsură, acesta va reacţiona doar într-un anume fel asupra mesajului, fără să se producă un feed-back în comunicare. Imposibilitatea de descifrare a codului transmis produce opacitate în comunicare. De aceea emiţătorul codează semnul pe care îl transmite, iar receptorul trebuie să fie deţinătorul codului atât din punct de vedere intrinsec cât şi extrinsec. Comunicarea este posibilă între agenţii de comunicare ce construiesc şi transmit coduri într-un cadru fizic şi cultural bine determinat. Sunt cazuri în comunicare nici codul şi nici sursa nu este în mod obligatoriu conştientizată, în această situaţie este necesară o analiză a limbajului la nivelul deprinderilor şi a inconştientului. O astfel de situaţie este mai greu de surprins ca transparenţă dar nu imposibil.

Printre formale actelor de limbaj există şi o formă de conştientizare din punct de vedere logic şi psihologic a relaţiilor respectiv reacţiilor de comunicare. Acestea au drept modalitate de transmitere a mesajului cuvântul şi implicit amprenta de la nivelul raţiunii umane a noţiunii şi a termenul. Dacă între amprenta raţiunii şi semnificaţia unui termen înţeleasă de

emiţător există o contradicţie cu cea a receptorului atunci comunicarea devine opacă. De exemplu se urmăreşte explicarea etimologiei cuvântului filozofie în care emiţătorul afirmă că cuvântul provine din limba greacă fiind o construcţie a două cuvinte philia (dragoste) şi sophia (înţelepciune) termenul având înţeles de dragoste de înţelepciune, receptorul din alte explicaţii la nivelul raţiunii şi-a însuşit termenul din punct de vedere etimologic ca provenind din greacă din cuvintele filo şi sofia ce are ca înţeles proces continuu dar niciodată finit, dacă este întrebat ce este filo afirmă că este iubire, nu dragoste deşi receptorul nu utilizează cuvântul în prezentarea extrinsecă a termenului, astfel între amprenta termenului la nivel raţional a emiţătorului şi receptorului există o discordanţă ce va avea mai târziu efecte de opacitate în actul de comunicare atunci când cuvântul este folosit.

Forma actului de limbaj organizată logic se foloseşte drept principal mod de transmitere a informaţiilor, cuvântul, sau în anumite cazuri semne cu rol de a desemna un cuvânt, constituie limba. În cazul limbii organizarea cuvintelor este conştientizată şi se realizează pe baza unor reguli bine stabilite. Aceste reguli constituie gramatica limbii, rolul său fiind de a constitui un sistem de comunicare cât mai uşor între indivizi.

Construcţia lingvistică permite noi modalităţi de comunicare şi de construcţie mentală. O dată cu această formă de comunicare specifică a omului este reorganizat nu numai modul de interrelaţionare ci şi cel de organizare ideatică. Prin intermediul verbalizării se reorganizează de la informaţii simple la informaţii cât mai complexe. Ierarhizarea ordonarea imaginilor care sunt constituite din noţiuni permit trecerea de la suportul imagistic elementar spre un complex spre care se integrează cuvinte ale căror imagine devine neclară sau confuză atunci când abstractizarea oferă probleme de înţelegere a conţinutului, ca în cazul noţiunilor abstracte fără corespondent în realitate ex. fericire, sau vagi ca parte extrinsecă ex frumos.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Transferul de mesaje prin intermediul verbalizării se realizează de la simplicitate la unicitate de sens specifică unei imagini complexe, la multiplicitatea sensurilor specifică cuvintelor. Aceasta determină ambiguitate, opacitate ce poate fi urmărită în cazul comunicării verbale. Astfel trecerea se realizează de la unicitatea imaginii prin intermediul multiplicităţii verbale spre o imagine unitară asupra realităţii: „ În plan combinatoriu mai întâi semnele intră în dimensiunea Unicului de fiecare dată ca ansambluri frastice singulare şi se află astfel, de fiecare dată marcate de valori contextuale”5. Transferul se face înspre diver-sitate şi spre noi valenţe acordate acesteia.

Abstractizarea este de multe ori suportul ce generează opacitate în comunicare, scrisul o este forma de comunicare cu ajutorul căreia ne organizăm gândirea din nou, o exteriorizăm şi o rupem de reprezentarea imagistică, o acordăm la regulile gramaticale.

Comunicarea în expresia ei lingvistică presupune acţiune şi gesturi ce sunt în relaţie, iar participanţii comunicării ar trebui să cunoască regulile de interacţiune între actul de limbaj şi gesturi, în acest caz limba este recunoscută ca mediul de rezolvare a problemelor conştientizând deosebirea dintre aplicarea categoriilor la obiecte şi aplicarea lor la lumea subiecţilor aşa cum afirmă – Jürgen Habermas – cei ce comunică se recunosc reciproc. Sensul, comunicării nedistorsionate transparente se articulează în mediul comunicării verbalizate al limbii prin reproducerea socio-umană a vieţii în sistemele sociale de complexitate înaltă.

Actele de limbaj sunt unităţi elementare ale comunicării care angajează o parte din conţinutul propoziţionale şi interacţiune dintre ele. Înţelegerea este conceptul prin care se explică transparenţa comunicării, ea se produce atunci când între membrii unei comunităţi lingvistice se realizează un acord în privinţa justeţei unei exprimări relativ la fundamentul comun cunoscut în

5 Jenny, Laurent, Rostirea singulară, Editura Univers, Bucureşti,1999,p12

comun. 6Actele de limbaj este o exprimare făcută într-o situaţie determinată atât din punct de vedere a:

- condiţiilor marginale contingente - structurii personalităţii - contextului, rolului asumate de

ascultător/ vorbitor. Prin realizarea înţelegerii competenţa

lingvistică nu este suficientă este nevoie şi de competenţa de comunicare fiind necesare pentru corelarea actelor de limbaj cu angajarea în interacţiune. Conceptul înţelegerii ce asigură comunicarea transparentă are nevoie de patru condiţii:

- validitatea actelor de limbaj - inteligibilitatea mesajului - adevărul mesajului - veracitatea celui care comunică - justeţea normei interacţiunii celor care

comunică. Atunci când pretenţiile de validitate sunt

admise tacit şi se schimbă informaţii se manifestă forma de comunicare obişnuită pe care Habermas o numeşte acţiune comunicativă. Când pretenţiile de validitate sunt orientate spre un anumit specific tematic atunci schimbul de informaţii este suspendat până la soluţionarea lor. În acest caz se trece la forma superioară a comunicării şi anume discursul. Acesta implică necesitatea deter-minării transparente a condiţiilor de manifest-tare ca act de comunicare discursiv7.

Actul de limbaj ideal este actul exteriorizând soluţionarea pretenţiilor de validitate doar prin singura coerciţie a regulilor argumentului. În acest sens „structura comunicării nu produce o coerciţie doar atunci şi numai atunci când toţi participanţii posibili dau o diviziune simetrică a şanselor de a alege şi de a exercita actele de vorbire. Atunci când există , aşadar nu numai posibilitatea principală de schimbare a rolurilor în dialog, ci şi o egalitate efectivă a şanselor la asumarea rolului în dialog inclusiv la alegerea performanţelor actelor de gândire.”8

6 Idem, p20 7 Habermas, Jürgen, Discursul filosofic al modernitaţii, Editura ALL, Bucureşti, 2000,p45 8 Idem, p10

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Calea transparenţei comunicării presupune impunerea unor exigenţe privind atât veridicitatea extrinsecă cât şi intrinsecă în actele de limbaj. Acest lucru se poate realiza s-a realizat de-a lungul vermii doar prin eliminarea obstacolelor puse la început

voluntar de interlocutori apelându-se la respectarea regulilor lingvistice, morale, imperative, apoi eliminarea obstacolelor de tip social, ideologic ce propagă opacitatea în comunicare.

REPREZENTĂRI CARTOGRAFICE ŞI IMAGISTICE ALE ORAŞULUI DEVA

prof. Codrea Camelia-Elena

Scopul acestei lucrări este de a oferii

devenilor atât profesorilor cât şi celor mai puţin avizaţi o idee asupra dezvoltării oraşului lor printr-un compendium de hărţi şi imagini. Cea mai mare parte a acestor din urmă sunt realizări artistice (gravuri) lăsănd de-o parte sursele fotografice, ceva mai cunoscute, datorită unei circulaţii mai largi.

Aceste surse ne sunt de ajutor în formarea unei imagini asupra aşezării, în special în ceea ce priveşte dezvoltarea urbanistică. Informaţiile transmise de fiecare sursă în parte, atât imagistice cât şi cartografice se completează reciproc formând un tablou istorico-arhitectural ce dorim să fie cât mai larg cunoscut locuitorilor de azi al urbei. Aceasta, în ideea de a face cunoscut şi din acest punct de vedere un oraş ce a avut pentru o bună perioadă de timp un rol important în istoria Transilvaniei. Aşezarea este situată la întretăierea unor importante drumuri comerciale, cel mai însemnat fiind drumul ce străbate localitatea la vest, aproximativ prin acelaşi loc unde se află şi actualul DN 7, acesta traversând tot sudul Transilvaniei şi, implicit, marile oraşe

medievale din zonă. Navigaţia a jucat şi ea un rol important în societatea medievală, fiind o modalitate rapidă de transport atât de marfă cât şi de persoane. În ceea ce priveşte Mureşul, acesta era navigabil în partea sa inferioară, începând cu Vinţu de Jos şi coborând spre Tisa. Deşi informaţii despre această ocupaţie în Deva, nu avem decât începând cu secolul al XVI-lea, râul este cunoscut încă din antichitate ca fiind intens folosit în acest scop.

Cel mai important monument al oraşului îl reprezintă cetatea. Construirea impozantei fortificaţii, reprezintă şi momentul decisiv, ce a făcut ca la poalele ei să se formeze o aşezare. De asemenea, poziţia geografică: pe valea Mureşului, protejată de dealuri de mică înălţime şi geo-strategică, la întretăierea unor importante drumuri comerciale, a făcut ca acest teritoriu să fie propice dezvoltării.

Cetatea Devei a fost ridicată, cândva, în perioada dintre anii 1250 şi 1260, ea existând la 1264, când avem ştiri despre o bătălie purtată, la poalele ei, de unul din comandanţii ducelui Transilvaniei, Ştefan, Petre Csák, împotriva cumanilor conduşi de Ladislau Kán, în timpul celui de-al doilea război civil dintre Ştefan şi tatăl său, Béla al IV-lea, regele Ungariei. Această informaţie o avem dintr-un document ce aparţine anului 12731, însă prima menţiune a cetăţii datează din 1269, când cetatea este donată de către ducele Ştefan, grofului Cheel Kálnoky2.

Oraşul a avut întotdeauna un rol secundar, fapt relevat de documentele vremii. Majoritatea documentelor păstrate, din secolele XIII-XIV, nu fac referire la aşezare, ci la 1 DIR, veacul XIII, C. Transilvania, vol. II, (1251-1300), p. 158 2 Ibidem, p. 37-38

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

cetate (castrum). Abia la mijlocul secolul al XV-lea, în 1449, avem un document în care apare târgul Deva (Cives et hospites ac populi, et iobagiones de Dewa. Cives oppidi Dewa), iar în 1458 apare ca târg regal (Cives oppidi nostri (regis) Dewa) 3. După aceea, informaţiile se succed şi, odată cu înaintarea în timp, documentele devin tot mai numeroase.

Despre topografia vechii vetre, pentru perioada secolelor XIII-XIV, se pot face doar speculaţii, dar putem presupune că era limitată la ceea ce acum numim oraşul vechi.

Târgul nu a cunoscut o dezvoltare economică şi urbanistică prea mare, în ciuda importanţei cetăţii ce îl străjuia sau a personalităţilor care au locuit aici. O expansiune teritorială putem percepe doar din secolele XVI-XVII şi mai intens de la începutul secolului al XVIII-lea, în urma unor colonizări. Conform cronicii lui Sebastian Tinody, din 1553, ştim că, cel puţin la nivelul secolelor XVI-XVII, dar cu siguranţă şi înainte, târgul era înconjurat de un zid de piatră, fapt surprins şi de cele mai vechi surse iconografice.

Tot în această perioadă, ştim că târgul avea aproximativ 200 de capi de familie, plătitori de taxe, o moară de făină şi una de pulbere4. Dacă numărul de locuitori, în această perioadă, este discutabil, începând cu anul 1787 ştim exact numărul acestora, 2790. Aproape un secol mai târziu, în 1857, Deva avea 2706 de locuitori, crescând la începutul secolului al XX-lea la 86545. Aceste date istorice privind dezvoltarea Devei sunt sprijinite sursele mai sus amintite

Surse cartografice Hărţile de care dispunem, trei la număr,

aparţin secolelor XVIII şi XIX. Dintre acestea două sunt hărţi militare austriece. Cel mai vechi plan, din 1751, redă planul cetăţii şi al târgului Deva şi a fost întocmit din înaltul ordin al Excelenţei sale, domnul general de artilerie şi comandant în Transilvaniei, contele Brovne de

3 Csánki D., Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, V, Budapesta, 1913, p. 57 4 D. Prodan, Urbariul domeniului Devei de la 1673, în Sargetia, 15, 1981, p. 128 5 I. P. Albu, N. Wardegger, V. Găinaru, Deva la începutul secolului al XX-lea, în Sargetia, 7, 1970, p. 168

Montany6. În explicaţia din dreapta jos, apar clădirile cele mai importante ale oraşilui: A Cetatea Devei; B Şanţurile fortificaţiei 7 ; C Cazarma; D Unitatea militară principală; E Unităţile militare 5 şi 6; F Mănăstirea Franciscană; G Biserica Calvină; H Casa şi grădina guvernatorului Haller (Magna Curia). (foto 1)

A doua hartă face parte din hărţile Iosefine, realizate între anii 1769 şi 1774.8 pe lângă clădirile de mai sus se poate observa, la est de biserica calvină apare o nou lăcaş de cult, capela catolică – armenească.

În ambele hărţi apar trei drumuri: unul dinspre nord ce venea de la Dobra, şi două care plecau spre sud, unul spre Hunedoara iar celălalt spre Orăştie. De remarcat este prezenţa râului Cerna în care curgeau toate pârâurile ce treversau aşezarea care apoi se revărsa în Mureş, care era mult mai aproape de oraş. De asemenea la poalele dealului cetăţii apare redat şi canalul Cerna, pe atunci folosit ca pârâu al morii din apropiere, cât şi pentru evacuarea apei din tranşeele redutei.

Aceste două hărţi au ajuns la noi dintr-o serie de 25 de hărţi planuri şi schiţe ce se găseau în a doua jumătate a secolului al XIX în arhiva Corpului 12 din Sibiu şi lăsate în grija lui Martin Schuster de către domnului Emil Probst Edlen von Ohstoff, general de artilerie, comandant al Corpului 12. Dintre acestea şapte aparţin secolului al XVIII-lea, celelalte 18 datează din secolul al XIX-lea. Despre restul de 23 de planuri nu avem decât descrierea lui Martin Schuster. Prezentăm mai jos o parte din ele.

Majoritatrea planurilor şi schiţelor datează din perioada când a început reconstrucţia cetăţii Devei, în anul 1820, ca urmare a vizitei înpăratului Ferdinand I şi a soţiei sale Carolina Augusta, în anul 1817 (o 6 M. Schuster, Schloss Deva in Siebenbürgen. Topographisch-histirisch-touristische Skizze, în Jahrbuch der Siebenbürgichen Landeskunde, Literature und Landeskulture, Sibiu, 25, 1905, p. 134 7 Fortificaţie Vauban proiectată în 1713 dar realizată doar într-o mică măsură, din pământ, fapt ce a şi dus la dispariţie ei fără urmă. 8 "Josephinische Aufnahme", or the I. military surveying: Transylvania, DVD, 2005.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

parte din ele au fost publicate în 1910) (foto 3). Din 1845 există două schiţe care se referă la elemente constructive ale zidurile existente la aceea dată. După 1849 există două planuri şi o shiţă iar din 1851 o schiţă ce prezintă refacerea camerei de gardă şi a redutei (fortificaşia tip Vauban) din oraş. Aceeaşi redută apare redată şi în planul din 1860. Ultimul plan datează din 1865 şi se referă la vânzarea terenurilor fortificaţiei. În acel moment activitatea militară a fortificaţiei s-a încheiat terenul trecând în administrarea administraţiei fiscale.9

Ultima şi poate cea mai importantă hartă, ce se află la Arhivele Naţionale din Deva, este realizată înaintea comasării bunurilor imobile, fapt petrecut în anul 1890. această hartă este importantă pentru o serie de monumente dispărute, cum este cazul fostei biserici calvine, parohiale.10

Surse iconografice Cele mai vechi imagini ale Devei au fost

păstrate sub forma unor gravuri: una aparţinând sfârşitului de secol XVII, realizată în 1699, de Giovanni Morando Visconti 11 , o stampă executată în prima jumătate a secolului al XIX-lea (ilustrată la însemnările tipărite de Götffy Borbála de Mătineşti, publicate în 1823 la Pesta12) şi o gravură din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Gravura lui Giovanni Morando Visconti, Veduta da mezzo giorno di Deva (foto 4) deşi este schematică, prezintă o imagine revelatoare a târgului de la sfârşitul secolului al XVII-lea, care arăta mai mult cu un sat. Singura diferenţă constă în prezenţa unui zid de incintă, dublat de un şanţ de apă, ce înconjoară târgul în partea de sud şi colţurile de sud-vest şi nord-vest (fapt destul de bizar, având în vedere bariera naturală constituită de dealurile dinspre vest). La sud, zidul face un cot, ocolind biserica parohială. În dreptul acesteia apare o

9 M. Schuster, op. cit., p. 133-134 10 I. Codrea, Vechei biserică parohială a Devei, Deva, 2010, p. 16 11 Bethlen Gábor tiszteletére és örök emlékezetére, Deva, 2008 (pliant) 12 N. Edroiu, Izvoare narative despre atacul ţărănesc din 1784 asupra Devei, în Sargetia, 6, 1969, fig. 1

intrare. Din partea de nord, un drum pleacă înspre prima poartă a cetăţii.

Se mai poate observa faptul că, cel puţin din această perioadă, începuse şi o locuire extra muros. În partea de sud a târgului apar două grupuri de case, fiecare delimitată de garduri, ce par a fi din lemn. De la acestea pleacă, de asemenea, drumuri înspre cetate.

Dintre clădirile importante existente în aceea perioadă în Deva (lăsând la o parte cetatea ce veghează impunătoare deasupra aşezării) putem remarca doar biserica parohială, reformată, al cărui acoperiş înalt se poate distinge uşor în peisaj. Cealălalt edificiu, Magna Curia, nu îl putem identifica, lipsind din gravură orice clădire cu etaj.

În mai puţin de 100 de ani aşezarea

cunoaşte o dezvoltarea edilitară, accelerată. Deva trece de la imaginea unui sat, la cea a unui târg cu valenţe urbane. Această schimbare ne este relevată de o altă gravură, din cea de-a doua jumătate a secolul al XVIII-lea. Imaginea târgului, văzut dinspre sud, a fost publicată de Götffy Borbála, la Pesta, în 182313 (foto 5). În zidul de piatră care îl înconjoară, se pot vedea, practicate, două deschideri prin care trec două drumuri, cel din stânga fiind spre Hunedoara, iar cel din stânga spre Orăştie. De asemenea, se mai vede un drum, care ocoleşte aşezarea, prin partea de est. Acesta este drumul prin care au ajuns turcii în Deva, în 1550, venind dinspre Lipova. În ceea ce priveşte târgul, ies în evidenţa turlele a trei din cele patru lăcaşe de cult ale Devei: biserica reformată, în stânga, capela catolică, în mijloc (zona actualei pieţe Unirii, numită şi biserică armenească, după cei doi fraţi armeni Ştefan şi

13 N. Edroiu, op. cit., p. 82

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Martin Bosnyák, care au construit-o în 176614) şi mănăstirea catolică în dreapta (construită de coloniştii bulgari aduşi de Johannes Stei-nville 15 ). Din peisaj lipseşte biserica românească, ridicată încă din secolul al XVII-lea. Turnul acesteia mai poate fi văzut şi astăzi în cimitirul ortodox de pe strada Călugăreni.

Trebuie să menţionăm şi faptul că, zidul, deşi destul de înalt şi prezintă din loc in loc contraforturi, nu avea o funcţie de apărare, ci mai degrabă de delimitare teritorială.

Se mai pot vedea case de diferite mărimi, simple sau cu etaj, toate acestea conturând un mediu cotidian divers şi bogat, mediu în care s-a născut şi s-a dezvoltat vechea biserică parohială a Devei. Viaţa cotidiană a târgului nu putea fi diferită de cea a altor târguri sau oraşe.

Există două vederi panoramice ale oraşului de la sfârşitul secolului al XIX, ambele surprinzând imaginea unui unui orăşel liniştit străjuit, la acel moment, de o cetate în ruină. Cea mai cunoscută dintre ele este o gravură ce prezintă aşezarea dinspre cimitirul de pe actuala stradă Călugăreni (foto 6). În prim plan apare fosta biserică parohială, astăzi dărâmată, acoperişurile clădirilor şi dealul cetăţii în vârful căreia sunt aşezate zidurile distruse de explozia depozitului de armament.

Cealaltă gravură ce aparţine lui Hary, de la cumpăna anului 1900, ne prezintă o Deva mult extinsă teritorial. Oraşul este văzut de pe dealurile ce îl protejează dinspre vest, dealuri ce odinioară erau erau acoperite cu vii ce produceau un vin comparabil cu cele italiene. La sfârşit prezentăm un desen, puţin cunoscut, aflăt la Arhivele Statului din Deva şi care ne prezintă zona parcului cetăţii, actual, zonă în care actualmente este construită casa Petru Groza (foto 8). Aici sunt prezentate, în prim plan, fosta casă Groza, clădirea administrativă a comitatului Magna Curia, astăzi Muzeul CDR Deva, şi o partea din edificiilie din jur.

14 Issekuntz A., A Dévai piaczon allot hajdani kápolnáról, în HTRTE, 10, 1899, p. 65 15 Idem, Adatok Dévai XVIII-ik századi történetéhez, în HTRTE, 13, 1902, p. 78

Toate aceste imagini sunt crâmpeie din istoria ilustrată a unei aşezări care a avut de-alungul timpului un rol important în istoria Transilvaniei şi care din cauza vicisitudinilor timpului a căzut pradă, cel puţin din punct de vedere istoric, uitării. Prin aceste imagini artistice încercăm să readucem în atenţia locuitorilor urbei, istoria unui oraş a cărui viaţă merită să stea alături de alte oraşe importante ale acestei provincii istorice.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

CUPRINS

prof. dr. Gheorghe Petruşan REPERE BIOGRAFICE 1 Gheorghe Petruşan EMANUIL GOJDU, POLITICIANUL 9 prof. drd. Simion Molnar PAŞOPTIŞTII –

GENERAŢIA REDEŞTEPTĂRII NAŢIONALE 14

prof. Adrian Cristian Liga UN LIDER AL ROMÂNILOR DIN IMPERIUL HABSBURGIC LA 1848-1849 – ANDREI ŞAGUNA

17

prof. dr. Liviu Lazăr 139 DE ANI DE LA MOARTEA LUI AVRAM IANCU 23

dr. Ioachim Lazăr ISTORIA BUSTULUI LUI AVRAM IANCU DIN BAIA DE CRIŞ

26

prof. Gligor Haşa AVRAM IANCU, ALIAS TOMA NOUR DIN „GENIU PUSTIU” 29 prof.dr.Livia Coroi

DUMITRU SUCIU, SOLDAŢI FĂRĂ UNIFORMĂ AI LANDSTURMULUI ROMÂNESC ŞI STAREA PROTOPOPIATELOR ORTODOXE DIN TRANSILVANIA DUPĂ RĂZBOIUL NAŢIONAL DIN 1848-1849, CLUJ-NAPOCA. Editura Argonaut, 2011, 313 p.

32

prof.dr.Livia Coroi

COSMIN BUDEANCĂ, REPRESIUNEA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ. „GARDA ALBĂ” – ORGANIZAŢIE SUBVERSIVĂ INVENTATĂ DE SECURITATEA HUNEDOREANĂ, CLUJ-NAPOCA. Editura Argonaut, 2010, 388 p.

33

prof. Nicolae Stoian

MARCUS ULPIUS TRAIAN (55-117) - PĂRINTELE ŞI SĂDITORUL ROMÂNILOR -

35

Dumitru Hurubă

ALEXANDRU MACEDON ŞI MAMA SA OLIMPIA 37

lect. univ. dr. Florin Dobrei

DIN LEGĂTURILE IMPERIULUI BIZANTIN CU SPAŢIUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL VI-LEA

43

prof. Praporgescu Mioara prof. Praporgescu Sergiu

CETATEA ORĂŞTIEI 50

prof. Liga Lavinia Nicoletta

ASPECTE DIN VIAŢA COTIDIANĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE (1800-1830)

54

drd. Dorin Petresc

ÎNSEMNĂRI MARGINALE PE BĂTRÂNE CĂRŢI DE CULT DIN VICARIATUL GRECO-CATOLIC AL HAŢEGULUI: VALENŢE DOCUMENTARE ÎN SCRISUL ISTORIC AL CANONICULUI IACOB RADU

59

prof. Felicia ADĂSCĂLIŢEI

ASPECTE PRIVIND EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ A COMUNITĂŢILOR DIN COMITATUL ZARAND (1861-1876)

65

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

dr. Ciprian Drăgan DISCURS ISTORIC PREILUMINIST ÎN TRANSILVANIA: GHERONTIE COTORE

75

dr. Mircea Măran, Vârşeţ POZIŢIA ŞI ROLUL ROMÂNILOR DIN BANATUL SÂRBESC

ÎN EVENIMENTELE DIN TOAMNA ANULUI 1918

83

preot dr. Pavel Vesa

PROFESORUL EDUARD I. GĂVĂNESCU (1903-1984). REPERE BIOGRAFICE

88

drd. Elena-Claudia Anca

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ÎN AMINTIRILE PRINŢESEI MARIA CANTACUZINO-ENESCU

93

prof. Viorel Ciobanu

CONFERIREA ORDINULUI NAŢIONAL COROANA ROMÂNIEI UNOR CETĂŢENI STRĂINI (1919-1940)

96

prof. Hirghiduşi Aurelia

ASPECTE DIN ACTIVITATEA INTERBELICĂ A AGRU CU PRIVIRE LA PROTECŢIA COPILULUI

103

Prof. dr. Dumitrescu Doru

CONTRIBUŢII LA AVEREA LUI CAROL AL II-LEA

107

drd. prof. Simion Molnar

BIBLIOTECA CENTRALĂ DIN BLAJ ŞI MUZEUL DIN BLAJ, REFLECTATE ÎN LUCRĂRILE PROFESORULUI ŞTEFAN MANCIULEA

109

prof. Draia Teofan Marius

GULAG-UL SOVIETIC

116

prof. Draia Marilena Ana

Iarna prea lungă în Gulag-ul sovietic 121

prof. Dr. LIVIU LAZĂR

ROMÂNIA COMUNISTĂ ÎN VIZIUNEA PRESEI LIBERE ROMÂNEŞTI DIN DIASPORA

126

prof. dr. Mirela Crâsnic

O scurtă radiografie a vieţii politice din România comunistă, analiză făcută împreună cu Botar Petru Ioan, fostul director al Institutului Român pentru relaţii cu străinătatea

132

prof.dr.Livia Coroi

Aspecte din politica statului român faţă de saşi în contextul colectivizării agriculturii

138

prof. Adrian Cristian Liga

REAFIRMAREA GERMANIEI ÎN ANSAMBLUL GEOPOLITC EUROPEAN

146

prof. Minel-Dorin Răduţi Tamara Lazăr

Foametea din 1946 – 1947 din Basarabia 156

prof. Mirela Grădină

SFÂNTUL BERNARD ŞI CAVALERII DUBLEI VOCAŢII 160

prof. Petric Călin Dorin VALORIFICAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ ÎN CADRUL ACTIVITĂŢILOR CURRICULARE

164

prof. Lupu Geanina

SISTEMUL DE NUMERAŢIE FENICIAN

172

prof. Irina BOTICI ÎNSEMNĂTATEA GENEZEI CUVÂNTUL - un drum spre cunoaştere în dialogul platonician

174

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

“Cratylos”- prof. Crăciun Gino Mario O ISTORIE MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ A CASTELULUI DE LA

SĂVÂRŞIN 178

prof. dr. Gheţău Gh. Florin prof. Gheţău Olenca Georgiana

LUPENI `77. O NOUĂ INTERPRETARE 181

Mihai Rotea REPERE ALE PREISTORIEI ROMÂNIEI. I. PALEOLITICUL, EPIPALEOLITICUL ŞI MEZOLITICUL

185

prof. Cristina BULEI EVOLUŢII ŞI INVOLUŢII A PROCESULUI DE COMUNICARE ÎN SOCIETATE

191

prof. Codrea Camelia-Elena REPREZENTĂRI CARTOGRAFICE ŞI IMAGISTICE ALE ORAŞULUI DEVA

196