evistă de culturăONICACR

ANUL XLIX 1625-1626 64 PAGINI PREŢ 3 LEISERIE NOUĂ

Nr. 9-10, septembrie-octombrie 2013

poem de toamnă

C

r o

n i

c a

n

r .

9

- 1

0

2 0

1 3

pagina 24

Gheorghe VIDICAN

salonul literar

Redacţia şi administraţia:str. Gh. I. Brătianu nr. 22. Iaşi

Tel./fax: 0232 262140e-mail: cronica_iasi@yahoo.com

Cont RO43RNCB3200000259200001deschis la B.C. Iaşi

I.S.S.N. : 2240-4560

Tehnoredactare computerizată şi webdesignFlorin ŞOVA

Tiparul: Revista este editată de Fundaţia Culturală Cronica

Redactor-şef: Valeriu STANCURedactor-şef adjunct: Stere BUCOVALĂSecretar general de redacţie: Mariana STANCURedactori coordonatori: Mihai BATOG BUJENIŢĂ, Paula BĂLAN, Alexandru Dan CIOCHINĂ, Valentin CIUCĂ, Daniel CORBU, Simion BOGDĂNESCU, Cătălin TURLIUCRedactori pentru străinătate: Pierre Yves SOUCY(Belgia); Hélène DORION(Canada); Maria Rosaria VALENTINI(Elveţia); Denis EMORINE(Franţa); Emil CIRA, Christian W. SCHENK(Germania); Shaul CARMEL(Israel); Sanda RACOTTA(Mexic)

Casa de Presă şi Editură CRONICA

http://revistacronica.wordpress.com

R

5A 9A4A8A4A1A9A 0A0A0A0A1A1A 0A1A

Murim… ca mîine

E­aşa de trist să cugeţi că­ntr­o zi,poate chiar mîine, pomii de pe­aleeacolo unde­i vezi or să mai steevoioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atîta soare, Doamne, atîta soareo să mai fie­n lume după noi;cortegii de­anotimpuri şi de ploi,cu păr din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,iar luna tot aşa o să se plece,mirată, peste apa care trecenoi singuri n­o să fim a doua oară.

Şi­mi pare­aşa ciudat că se mai poategăsi atîta vreme pentru ură,cînd viaţa e de­abia o picăturăîntre minutu­acesta care bate

şi celălalt şi­mi pare ne­nţelesşi trist că nu privim la cer mai des,că nu culegem flori şi nu zîmbim,noi, care­aşa de repede murim.

    Magda ISANOS

Giuseppe Arcimboldo ­ Autumn, 1573

Ştefan Luchian - Crizanteme

Două secole(1813 – 2013)

de la înfiinţarea,de către Gheorghe

Asachi, a“Scoliţei de inginerie

şi hotărnicie”,primul “nucleu”al învăţământului tehnic superior

din Moldova, la Iaşi

istoria cetăţii

pagina 8

Numar ilustrat cu lucrări reprezentând toamnaîn pictura românească şi universală

S U M A R

Fragmentarium Istoricpaginile 4-5

Privitor ca la teatrupaginile 6-7

Salonul literar paginile 8-11

Jurnal cu scriitoripaginile 12-14, 18, 20-21, 28-31, 42, 51, 54, 58-59

Filatelicapagina 15

Născocitorul de gânduripagina 16

Fascinaţia lecturiipagina 17

Părere de cititorpagina 19

Restituiripaginile 22-23, 38-39

Istoria cetăţiipaginile 24-27

Interpretăripaginile 32-33

Poesispaginile 34-37, 43, 47, 55

ERGOpagina 41

Sertarul cu manuscrisepaginile 44-46

Academia Păstorelpaginile 48-51

Cafeneaua şahistăpaginile 52-53

Gândul şi lumeapaginile 56-57

PoeMondiapaginile 60-62

Thanksgivingpagina 63

nourishment. Thatʹs why, a�er collecting their first harvest 

from  the  fields,  on  the  last  Thursday  of November,  they 

organized  a  large  feast.  They  wanted  to  express  their 

gratitude for the abundant crops. They couldnʹt forget, of 

course,  the  Natives,  so  they  invited  them  as  well.  Not 

wanting to come to the feast empty handed, the honorable 

Natives hunted wild turkeys, and so meat accompanied the 

vegetables and the cereals. Everybody rejoiced, because the 

people who had very small chances of surviving the oceans 

and the wilderness have managed to beat the odds and be 

alive, together. And if thatʹs not a reason to be thankful for, I 

donʹt know what is. 

This impressive story of survival and collaboration, of 

divine  intervention  and  collective  action  reminds  me, 

reminds us that God is not only some abstract being that 

lives in the skies, He lives inside all of us and we are His 

instruments. We are the ones who can make things work 

properly, weʹre  the ones who help and are helped by  the 

others in our turn. This is why nothing in the world could be 

possible without Godʹs decision and our action. 

I  really  believe  that  Thanksgiving  is  not  just  some 

American holiday, a celebration  that we Romanians have 

nothing in common with. The idea of being thankful for the 

things we have, for the friends we have, for the life we have 

should be universal. Miracles happen to us every single day; 

we just have to become aware of them and never take them 

for granted.

Ana-Maria ANDREI

We live in a world where the word “Thank you” is spoken very rarely

Many of you jaded people will reply: ̋ Well, we donʹt say 

it because we havenʹt got many reasons to do so.ʺ

That may o�en be the case, but try to imagine a world 

where people would never help each other out, where the 

poor would never receive alms, where the sick would never 

be treated by the doctors, where the parents would never 

take care of their children, where nobody would give any 

advice to the ones who need it, where there would be no 

friends.

Could that world exist for longer than a day, letʹs say?

As  much  as  weʹd  like  to  think  of  ourselves  as 

independent and self­sufficient beings, for be�er or worse, 

we cannot live without help, without each other. We canʹt be 

healthy without the doctors; we cannot have bread on our 

tables without the farmers and the bakers; we cannot learn 

anything if thereʹs nobody by our side to guide and teach us, 

just as we cannot do anything if thereʹs no one to show us 

how itʹs done.

In  1620,  a  group  of  people  arrived  on  a  ship  called 

Mayflower  in  what  later  would  be  called  Plymouth, 

Massachuse�s. They have met a totally different and foreign 

world, of which  they knew nothing about. They couldnʹt 

have survived their first year in the semi­wilderness had it 

not been for the Native Americans who taught them how to 

grow  corn  and  other  vegetables  necessary  for  their 

Alexandru Ciucurencu ­ Peisaj de toamnă

Paul Cézanne ­ Paysage dʹautomne

Ştefan Luchian ­ Oală cu crizanteme

Vincent van Gogh ­ Pollard Willows and Se�ing Sun

thanksgiving

CRONICA 3

Piaţa  Universităţii  stătea 

ca un spin în ochii lui Iliescu şi 

ai  acoliţilor  săi.  Aşa  că  au 

s imula t   un   a tac   asupra 

sediului  general  al  poliţiei 

capitalei (în fapt, atacul, după 

cum  s­a  dovedit,    a  fost 

organizat  chiar  de  poliţişti  : 

dacă  ar  fi  fost  într­adevăr  o 

acţiune a anticomuniştilor, ar 

fi  trebuit  în  mod  normal  să 

surprindă măcar zeci, dacă nu 

sute,  de  încaşchetaţi  şi  de 

oameni  veniţi  la  sediu  cu 

probleme, dar sediul era pustiu ca o stînă de munte în timpul 

iernii; nici ţipenie de miliţian care să­şi apere locul de muncă. 

Securiştii lui Iliescu şi foştii miliţieni au dat foc la vreo două 

ferestre,  au  incendiat  două  autobuze  goale  şi  astfel  au 

provocat  pretextul  de  a  se  năpusti  asupra  opozanţilor  din 

Piaţa Universităţii şi de a chema în ajutor „inocenţii” mineri, 

care,  înarmaţi  cu  bîte,  răngi,  topoare,  cuţite,  tîrnăcoape, 

lanţuri, s­au apucat de ... plantat panseluţe şi alte flori şi de 

plivit iarba („rea”?) din centrul Bucureştiului, iar pe studenţi 

i­au obligat să schimbe sălile de curs şi de seminarii cu celulele 

de la Jilava şi Măgurele sau chiar cu gropile săpate­n grabă 

prin cimitirele capitalei. Scenariul era deja cunoscut, numai că 

teroriştii  din  decembrie  fuseseră  înlocuiţi  cu  legionari! 

Convulsiile  politice  din  acele  zile  în  care  vechii  lideri 

comunişti de gradul doi şi emanaţii  îşi consolidau poziţiile 

privilegiate,  sacrificînd  ţara,  „conştiinţa  civică”  (a  se  citi 

„instinctele ucigaşe”!) de care au dat dovadă  ortacii şi pentru 

care bunicuţa le­a mulţumit cu demnitate tovărăşească şi cu 

elan revoluţionar le­au dat curaj să revină în capitală pentru a 

face ordine şi ne­au adus în dar cinci mineriade şi fracturarea 

ireversibilă a societăţii. Cinci mineriade cu bătălii, de parcă 

minerii care veneau să pîrjolească Bucureştiul s­ar fi  luat la 

întrecere cu creştinii ce tot fugeau spre pămîntul sfînt ca să 

elibereze Ierusalimul din ghearele păgînilor sarazini!

Minţind ca şi  la 23 august 1944  (cînd comuniştii  tocmai 

comiteau actul odios al trădării alianţelor), ca şi în noiembrie 

1946,  ca  şi  în  decembrie  1989,  ca  în  fiecare  zi  a  regimului 

democraţiei  populare,  şi  pe  13  iunie  a  fost  difuzat  un 

„comunicat către ţară” care vorbea despre „acţiunile violente 

ale elementelor extremiste de tip legionar” şi afirma în mod 

neruşinat că fenomenul „Piaţa Universităţii” a fost o tentativă 

de lovitură de stat. Deşi au premeditat cu ucigaşă nesimţire, 

cu  minuţiozitate,  cu  cinism  tot  scenariul  din  13­15  iunie, 

sforarii, ideologii şi propagandiştii partidului roşu au uitat, în 

graba  lor  de  a  legitima  puterea  tovarăşilor,  un  simplu 

amănunt (esenţial, ce­i drept!) : „Piaţa Universităţii” nu putea 

fi  o  tentativă  de  lovitură  de  stat,  pentru  simplul  motiv  că 

fenomenul începuse pe vremea cînd cei ce preluaseră puterea 

în decembrie 1989  (cu preţul a  sute de vieţi,  sacrificate din 

ambiţii personale!) nu aveau nici un fel de legitimitate, ci erau 

nişte  odioşi  uzurpatori  care  tocmai  îl  uciseseră  pe  fostul 

„monarh”, pe fostul lor stăpîn şi acum se luptau pentru o parte 

cît  mai  profitabilă  din  moştenirea  pe  care  o  lăsase  acesta. 

„Piaţa universităţii” a început pe 22 aprilie, iar simulacrul de 

alegeri pus la cale de Frontul Salvării Naţionale, formaţiunea 

roşie care anunţase sus şi tare că nu va participa la alegeri, s­a 

desfăşurat în mai, în faimoasa şi de trista amintire „duminică a 

orbului”. Cuminţit, vindecat de iluzii şi de speranţe, reîntors 

la comunism, poporul nu a reuşit nimic altceva decît să ofteze 

(cînd, de fapt, ar fi trebuit să strige şi să acţioneze!) : „păcat, 

păcat de sîngele vărsat!”

Iată un fragment din dialogul televizat (şi difuzat pentru 

ca toţi oamenii din România să fie martori ai existenţei acestui 

dialog negat ulterior de bunicuţa) dintre preşedintele ţării şi 

minerii barbari : „vă mulţumesc încă o dată pentru ceea ce aţi 

demonstrat în aceste zile : că sunteţi o forţă puternică cu o 

înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi 

la bine, dar, mai ales, la rău”. Cum le spui matale, bobocule! 

Probabil în acele zile în care­şi juca înverşunat cartea puterii a 

inventat fostul prim­secretar pecere sintagma „proletariatul 

avansat”! Aşadar,  dacă  am  înţeles  eu  bine  evenimentele,  o 

mînă  de  tineri  şi  de  intelectuali,  înarmaţi  pînă­n  dinţi  cu 

cîntece anticomuniste şi cu lozinci antifeseniste era cît pe ce să 

răstoarne  cîntînd  puterea  comunistă  instalată  de  tancurile 

sovietice în 1944, 1946, 1947, 1956, 1968 şi reinstalată în acelaşi 

mod în 1989. Să mai spună cineva că în zilele noastre nu se mai 

nasc poveşti de adormit copiii!

Deşi o  lume  întreagă ştie  (şi poate dovedi!)  că  Iliescu şi 

feseneul au adus minerii în capitală, pînă astăzi nu s­a găsit 

nici  un  vinovat  pentru  masacrele  săvîrşite  de  vandalii  din 

Valea  Jiului  în Bucureşti. Nici o  instanţă din România nu a 

condamnat  ucigaşii  din  iunie  1990!  După  cum  se  ştie  (a 

afirmat­o public şi domnul Viorel Ene, preşedintele Asociaţiei 

Victimelor Mineriadelor) procurorul Dan Voinea a decis (în 

2005 şi în 2007, dacă nu mă înşel) urmărirea penală pentru Ion 

Iliescu. Evident, autorul moral al masacrelor din iunie 1990 şi 

părintele tuturor mineriadelor e bine mersi şi astăzi, căci nici 

usturoi n­a mîncat, nici gura nu­i miroase! În plus, prin cele 

cinci  mineriade,  bunicuţa  a  reuşit  ceea  ce­şi  propusese  : 

distrugerea completă a nucleului opoziţiei civile care stătea ca 

o sulă în coastele formaţiei sale neocomuniste. Cînd s­a văzut 

cu sacii puterii urcaţi în căruţa feseneului, cu perfidia vechilor 

activişti ai pecereului, ca un adevărat Tartuffe şi­a schimbat pe 

nesimţite discursul politic, astfel încît astăzi, referindu­se la 

apocalipsa pe care a plănuit­o, a organizat­o şi a declanşat­o 

vorbeşte  doar  de  „manifestări  spontane  şi  instinctuale”.  Şi 

cînd te gîndeşti că şi astăzi mai sunt români care se duc să­i 

pupe imineii şi să­l felicite de ziua lui! Şi, după cum era de 

aşteptat,  autorităţile  au  categorisit  intervenţioniştii  care  au 

decimat participanţii la fenomenul „Piaţa Universităţii” drept 

mieluşei.  Mai  lipsea  doar  să  li  se  ridice  statuie.  Noroc  de 

regretatul  prim­ministru Radu Vasile  care,  în  1999,  într­un 

moment  de  luciditate,  a  luat  hotărîrea  de  a  le  administra 

zurbagiilor, la Stoeneşti, lecţia care li se cuvenea încă din iunie 

1990.  În  urma  Stoeneştilor,  banditul Miron Cozma  a  ajuns 

acolo unde îi este locul, adică după gratii. Păcat că doar pentru 

şapte ani! Pentru faptele sale, ortacul ce se vedea „luceafărul 

huilei”  ar  trebui  să  rămînă  pînă  la  sfîrşitul  zilelor  fie  în 

puşcărie, fie în cămaşă de forţă la casa de nebuni!

„Golanii” privesc înapoi (cu mînie?) IIValeriu STANCU

CRONICA4 CRONICA 5

de asistenţă juridică pentru femei, o bibliotecă şi o sală de conferinţe.  În  calitate  de  consilieră  şi  delegată  a municipiului  Bucureşti,  reprezentând  Sectorul  Galben, Alexandrina  Cantacuzino  ­  ajutată  de  colaboratoare devotate ideii de asistenţă socială ­ a pus bazele ʺŞcolii de Auxiliare  Socialeʺ.  Cursurile  erau  asigurate  de  cadre didactice  universitare  şi  se  desfăşurau  după  amiaza  la ʺCasa Femeiiʺ din Bucureşti. Au fost organizate cursuri de alfabetizare, de croitorie. S­au înfiinţat biblioteci, cantine pentru copiii nevoiaşi, iar cu ocazia sărbătorilor religioase erau împărţite daruri.

Alexandrina Cantacuzino a obţinut numeroase fonduri de la Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, datorită poziţiei ei  în  conducerea Primăriei Capitalei,  dar  şi  din  donaţii, organizând un  cabinet de  asistenţă socială. Numai  între 1928 şi 1934 au fost efectuate 52.000 de consultaţii medicale gratuite  şi  3.000  de  tratamente,  au  fost  suportate  şi cheltuielile  de  spitalizare  sau  operaţie.  Tot  prin  acest cabinet  au  fost  ajutate  femeile  care  erau  în  dificultăţi materiale,  iar  muncitoarele,  în  schimbul  unei  cotizaţii, puteau  fi  tratate.  În  campania  de  combatere  a  bolilor venerice au fost distribuite medicamente.

În  anii  crizei  economice  (1929  ­  1933)  Alexandrina Cantacuzino a avut preocupări  în  strângerea de  fonduri pentru acele instituţii de învăţământ care aveau dificultăţi materiale:  Institutul  de  Surori  de  Caritate  ʺRegina Elisabetaʺ,  Atelierele  Societăţii  ʺȚesătoareaʺ,  Şcoala  de secretare,  Şcoala  horticolă  pentru  tinerele  fete  de  pe şoseaua Kiseleff.

Tot în această perioadă fecundă a activităţii sale publice, Alexandrina  Cantacuzino  a  mai  condus  ʺGruparea Naţională  a  Femeilor  Româneʺ,  fondată  la  15  februarie 1929, ʺAsociaţia Casa Femeiiʺ­ pomenită mai sus ­ precum şi  ʺSocietatea  Solidaritateaʺ.  A  reprezentat  femeile  din România  peste  hotare,  fiind  aleasă  preşedinta  ʺMicii Antante  a  Femeilorʺ  şi  vicepreşedintă  a  Consiliului Internaţional  al  Femeilor.  Prinţesa  Alexandrina Cantacuzino a reprezentat interesele conaţionalelor sale şi la Societatea Naţiunilor. Astfel, în anul 1925, ca urmare a afilierii Consiliului Naţional al Femeilor din România  la Consiliul Internaţional al Femeilor, delegatele României au participat la Congresul de la Washington. În cadrul acestui congres,  Alexandrina  Cantacuzino  a  fost  aleasă vicepreşedintă a Consiliului Internaţional. Un alt succes al eforturilor sale  în plan  internaţional a  fost  crearea Micii Antante  a  Femeilor.  Înfiinţată  la  Bucureşti  în  anul  1923, această  organizaţie  grupa  asociaţiile  feministe  din România,  Iugoslavia,  Polonia,  Cehoslovacia  şi  Grecia, propunându­şi  să  colaboreze  în  chestiuni  care  priveau statutul femeii, abordând teme precum problema tinerelor mame, statutul copiilor legitimi şi nelegitimi, schimbarea legislaţiei  cu  privire  la  paternitate  şi  responsabilizarea părinţilor etc.

În   p lanul   eminamente   po l i t i c   Alexandr ina Cantacuzino,  chiar  după  prima  conflagraţie  mondială, lansează ideea refacerii ţării pe baza corporatismului, idee ce fusese lansată în sensul că Senatul trebuia ales pe durată de opt ani prin alegeri corporative în regiuni; femeile ca şi bărbaţii urmau să facă parte din delegaţiile care aleg. Ea era 

adepta  declarată  a  fondării  unui  partid  independent  al femeilor, viziune care nu a fost împărtăşită de multe dintre liderele mişcării  feministe din România.  În anul 1929 ea pune bazele Grupării Naţionale a Femeilor Române care îşi propunea  educarea  femeilor  în  scopul  participării  lor depline  la  viaţa  politică  a  ţării.  În  manifestul  lansat  cu prilejul  alegerilor  locale  din  capitală  de  către  Gruparea Naţională a Femeilor Române se sublinia: “Iubite surori, în aceste  vremuri  grele  de  frământare  a  vieţii  sociale  şi politice,  când  învrăjbirea  între  partide  împiedică  bunul mers al  statului expunându­l  la  cele mai grele  încercări, femeile române au crezut că aveau datoria acum, când sunt chemate  pentru  prima  oară  a  se  rosti  în  alegerile administrative, să caute a se uni cu toate, pentru a constitui o forţă de ordin moral, care să slujească la o apropiere între taberile opuse, având în vedere interesele superioare ale ţării. Astfel, a luat fiinţă Gruparea Femeilor Române, care are ca scop pregătirea femeilor pentru noile lor îndatoriri: obţinerea drepturilor civile şi politice, solidarizarea tuturor energiilor, a valorilor, pentru o rodnică conlucrare la judeţ, la  comună,  la  municipiu,  având  ca  prim  ţel:  scoaterea politicii  din  administraţie  şi  o  scrupuloasă  şi  cruţătoare mânuire a banului public. Am refuzat a ne înregimenta în partidele  politice,  pentru  a  ne  păstra  independenţa, dreapta judecată şi sufletul neatins. Am căutat constituirea unui bloc cetăţenesc, în care gospodarii să puie experienţa lor  în  serviciul  Capitalei.  Prin  faptul  că  personalităţi aparţinând  diferitelor  grupări  se  întrunesc,  politica  de partid va fi înlăturată, cetăţenii fiind asiguraţi că interesele obşteşti  nu  vor  fi  sacrificate  cererilor  necugetate  ale clubului politic”. Remarcăm cum gândirea sa a evoluat faţă de primii ani interbelici când ea afirma că “a lupta pentru îmunătăţirea  soartei  femeii,  a  o  îndruma  din  cea  mai fragedă copilărie pe calea muncii binelui şi a onoarei, este a face feminism, în cea mai pură, mai înaltă accepţiune a lui”. Tendinţele sale autoritare, în accord cu Zeitgeist­ul (spiritul vremii)  se  manifestă  mai  pregnant  în  ultimul  deceniu interbelic  când  animată  de  un  liberalism  de  dreapta  se desparte de multe dintre militantele  feministe  cu  care  a colaborat  îndelungată  vreme  în  diverse  societăţi  şi asociaţii. Astfel, în anul 1936, sub influenţa ideologiei pe care  a  adoptat­o,  Alexandrina  Cantacuzino  cere  o  lege pentru reglementarea activităţii femeilor pentru apărarea ţării, ea propune ca femeile să înlocuiască munca bărbaţilor în  serviciile  auxiliare,  astfel  să  crească  numărul combatanţilor  activi.  Ca  urmare,  prin  Decretul  din  17 septembrie 1938, femeile apte puteau fi mobilizate pentru nevoi militare. Spiritul naţionalist al vremii o influenţează şi pe ea şi în discursul ţinut la Cluj în 1937, Alexandrina Cantacuzino propune conservarea etnică, o lege care să nu permită  mariajele  mixte  (între  români  şi  celelalte naţionalităţi). La Congresul de la Cluj din 1937 a Grupării Naţionale a Femeilor Române, a fost adoptată o Moţiune prin care se cerea ca statul să favorizeze ajutoare financiare pentru căsătoriile între tinerii români.Figura Alexandrinei Cantacuzino, cu lumini şi umbre, rămâne una centrală în peisajul feminist interbelic, contribuţia sa la emanciparea civilă şi politică a femeilor din România fiind una de necontestat.

fragmentarium istoric fragmentarium istoric

Una dintre personalităţile  feminine  care  şi­au  lăsat o puternică amprentă asupra mişcării feministe româneşti, mai cu seamă în perioada interbelică, care a fost admirată, dar şi contestată, care a iniţiat şi condus o serie întreagă de asociaţii şi societăţi, ba chiar şi un partid, a fost Alexandrina Cantacuzino.  Cu  nedisimulată  mândrie,  în  virtutea genealogiei mai mult sau mai puţin realizate cu acribie şi spirit ştiinţific a soţului ei de mai târziu, ea a purtat şi titlul nobiliar de prinţesă. Alexandrina Cantacuzino a avut un rol extraordinar în informarea opiniei publice şi în lupta pentru obţinerea drepturilor politice şi civile pentru femei. Ea a elaborat un program complex de cercetare în cadrul Institutului  Social  Român  înfiinţat  de  marele  sociolog Dimitrie Gusti. Deopotrivă, a dat o dimensiune regională şi internaţională  feminismului  românesc,  a  creat  Mica Înţelegere Feminină din  centrul  şi  estul Europei  în  anul 1923.  Ca  orientare  politică  a  fost  o  liberală  cu  accente radicale  constând  în  promovarea  unui  anumit  tip  de naţionalism  şi  a  unei  viziuni,  uneori  autoritare  în  viaţa politică,  mai  ales  în  deceniul  al  patrulea  al  perioadei interbelice. A cerut drepturi civile şi politice integrale, fără compromisuri sau în etape. În opinia ei, femeile nu aveau nevoie  de  protecţie,  ci  de  drepturi.  Ea  a  fost  pentru egalitatea în drepturi între soţi şi pentru tratarea muncii femeilor în gospodărie ca o profesie şi preţuită ca un venit.

Alexandrina  Cantacuzino  a  văzut  lumina  zilei  la  20 septembrie  1876,  în  comuna Ciocăneşti,  judeţul  Ilfov,  în familia lui Theodor Pallady (1853­1916), ofiţer de carieră provenind dintr­o veche familie boierească a Moldovei, şi a Alexandrinei Kreţulescu (1848­1881) membră a unei familii din protipendada Țării Româneşti. După moartea mamei sale, aceasta va fi adoptată şi crescută de către o mătuşă din familia Ghica, fiind apoi trimisă la studii în Franţa. În anul 1889 s­a căsătorit cu Grigore Gheorghe Cantacuzino, mai în vârstă  decât  ea  cu  patru  ani,  membru  al  Partidului Conservator   şi fiu al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai epocii aşa cum ne indică şi porecla sa. Familia Cantacuzino pretindea  că  descinde  din  familia  imperială  bizantină, motiv pentru care unii dintre membrii acesteia,  inclusiv Alexandrina, vor folosi titlul de prinţ sau prinţesă, după caz. Cuplul Cantacuzino a avut trei băieţi şi după moartea soţului  în  1930  Alexandrina  Cantacuzino  şi­a  păstrat  statutul  de  văduvă  până  la  sfârşitul  vieţii  survenit  în septembrie 1944.

Primul  semn  al  implicării  concrete  în  viaţa  social­politică  a  epocii  a  fost  participarea  ei  nemijlocită  şi  în calitate  de  membru  fondator  la  activităţile  Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române înfiinţată în anul 1910,  ca  o  alternativă  la  opţiunea  educării  fetelor  în pensioanele din afara ţării. În activitatea de aproape patru decenii  a  acestei  societăţi,  în  fruntea  căreia  s­a  şi  aflat, Alexandrina  Cantacuzino  a  pledat  pentru  constituirea unui  sistem educaţional,  începând chiar de  la grădiniţă, 

ajungând  până  la  nivelele  cele  mai  înalte  universitare, astfel încât, alături de transmiterea cunoştinţelor, să existe ʺpreocupare sistematică pentru evoluţia spirituală a noilor generaţiiʺ. A mai propus ca  în programele şcolare să  fie ʺcursuri  pentru  paceʺ,  să  fie  proiectate  filme  care  să ilustreze ororile războiului, să fie evidenţiate importanţa pactelor  de  securitate  şi  arbitraj,  precum  şi  rolul  Curţii Internaţionale  de  Justiţie  în  reglementarea  diferendelor între naţiuni. Societatea,   a fost sprijinită în mod constant de către Biserica Ortodoxă Română, şi a reuşit crearea de filiale  în cele mai  importante oraşe ale  ţării,  contribuind astfel în mod substanţial la efortul de pregătire şcolară al fetelor.

În  siajul  primului  război  mondial,  Alexandrina Cantacuzino a avut o contribuţie relevantă la înfiinţarea în anul 1921 a  Consiliului Naţional al Femeilor din România. Alături de ea, din comitetul fondator au făcut parte, printer altele:  Calypso  Botez,  Zoe  Romniceanu,  Alexandrina Floru,  Elena  Odobescu,  Ella  Negruzzi,  Paximede Ghelmeceanu, Alexandrina Fălcoianu ş.a. Scopul urmărit de  această  organizaţie    era  cel  de  a  stabili  legături  cu diferite  societăţi  sau  asociaţii  feministe,  indiferent  de confesiune, servind statul, familia şi cauza feminină. Sediul Consiliului a fost stabilit în capitala ţării, în cadrul acestuia funcţionând  nouă  secţiuni  specializate,  pentru  asistenţă socială, igienă, legislaţie, muncă, chestiuni electorale, pace, unitatea de morală şi oprirea traficului de femei, în fine, ultima  secţiune  fiind  dedicată  presei.  Printre  reuşitele organizaţiei  putem  enumera  înfiinţarea  în  anul  1923  a Şcolii  Horticole  şi  de  Fermiere  din  Bucureşti,  fondarea Şcolii  de  Auxiliare  Sociale,  care  ulterior  şi­a  schimbat numele în Şcoala de Surori de Ocrotire şi crearea Asociaţiei Casa Femeii. Aceasta din urmă, creată după modelul celei din Regatul sârbo­croato­sloven, era dotată cu un serviciu 

Ipostaze ale feminităţii: Alexandrina Cantacuzino

Cătălin TURLIUC

CRONICA4 CRONICA 5

de asistenţă juridică pentru femei, o bibliotecă şi o sală de conferinţe.  În  calitate  de  consilieră  şi  delegată  a municipiului  Bucureşti,  reprezentând  Sectorul  Galben, Alexandrina  Cantacuzino  ­  ajutată  de  colaboratoare devotate ideii de asistenţă socială ­ a pus bazele ʺŞcolii de Auxiliare  Socialeʺ.  Cursurile  erau  asigurate  de  cadre didactice  universitare  şi  se  desfăşurau  după  amiaza  la ʺCasa Femeiiʺ din Bucureşti. Au fost organizate cursuri de alfabetizare, de croitorie. S­au înfiinţat biblioteci, cantine pentru copiii nevoiaşi, iar cu ocazia sărbătorilor religioase erau împărţite daruri.

Alexandrina Cantacuzino a obţinut numeroase fonduri de la Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, datorită poziţiei ei  în  conducerea Primăriei Capitalei,  dar  şi  din  donaţii, organizând un  cabinet de  asistenţă socială. Numai  între 1928 şi 1934 au fost efectuate 52.000 de consultaţii medicale gratuite  şi  3.000  de  tratamente,  au  fost  suportate  şi cheltuielile  de  spitalizare  sau  operaţie.  Tot  prin  acest cabinet  au  fost  ajutate  femeile  care  erau  în  dificultăţi materiale,  iar  muncitoarele,  în  schimbul  unei  cotizaţii, puteau  fi  tratate.  În  campania  de  combatere  a  bolilor venerice au fost distribuite medicamente.

În  anii  crizei  economice  (1929  ­  1933)  Alexandrina Cantacuzino a avut preocupări  în  strângerea de  fonduri pentru acele instituţii de învăţământ care aveau dificultăţi materiale:  Institutul  de  Surori  de  Caritate  ʺRegina Elisabetaʺ,  Atelierele  Societăţii  ʺȚesătoareaʺ,  Şcoala  de secretare,  Şcoala  horticolă  pentru  tinerele  fete  de  pe şoseaua Kiseleff.

Tot în această perioadă fecundă a activităţii sale publice, Alexandrina  Cantacuzino  a  mai  condus  ʺGruparea Naţională  a  Femeilor  Româneʺ,  fondată  la  15  februarie 1929, ʺAsociaţia Casa Femeiiʺ­ pomenită mai sus ­ precum şi  ʺSocietatea  Solidaritateaʺ.  A  reprezentat  femeile  din România  peste  hotare,  fiind  aleasă  preşedinta  ʺMicii Antante  a  Femeilorʺ  şi  vicepreşedintă  a  Consiliului Internaţional  al  Femeilor.  Prinţesa  Alexandrina Cantacuzino a reprezentat interesele conaţionalelor sale şi la Societatea Naţiunilor. Astfel, în anul 1925, ca urmare a afilierii Consiliului Naţional al Femeilor din România  la Consiliul Internaţional al Femeilor, delegatele României au participat la Congresul de la Washington. În cadrul acestui congres,  Alexandrina  Cantacuzino  a  fost  aleasă vicepreşedintă a Consiliului Internaţional. Un alt succes al eforturilor sale  în plan  internaţional a  fost  crearea Micii Antante  a  Femeilor.  Înfiinţată  la  Bucureşti  în  anul  1923, această  organizaţie  grupa  asociaţiile  feministe  din România,  Iugoslavia,  Polonia,  Cehoslovacia  şi  Grecia, propunându­şi  să  colaboreze  în  chestiuni  care  priveau statutul femeii, abordând teme precum problema tinerelor mame, statutul copiilor legitimi şi nelegitimi, schimbarea legislaţiei  cu  privire  la  paternitate  şi  responsabilizarea părinţilor etc.

În   p lanul   eminamente   po l i t i c   Alexandr ina Cantacuzino,  chiar  după  prima  conflagraţie  mondială, lansează ideea refacerii ţării pe baza corporatismului, idee ce fusese lansată în sensul că Senatul trebuia ales pe durată de opt ani prin alegeri corporative în regiuni; femeile ca şi bărbaţii urmau să facă parte din delegaţiile care aleg. Ea era 

adepta  declarată  a  fondării  unui  partid  independent  al femeilor, viziune care nu a fost împărtăşită de multe dintre liderele mişcării  feministe din România.  În anul 1929 ea pune bazele Grupării Naţionale a Femeilor Române care îşi propunea  educarea  femeilor  în  scopul  participării  lor depline  la  viaţa  politică  a  ţării.  În  manifestul  lansat  cu prilejul  alegerilor  locale  din  capitală  de  către  Gruparea Naţională a Femeilor Române se sublinia: “Iubite surori, în aceste  vremuri  grele  de  frământare  a  vieţii  sociale  şi politice,  când  învrăjbirea  între  partide  împiedică  bunul mers al  statului expunându­l  la  cele mai grele  încercări, femeile române au crezut că aveau datoria acum, când sunt chemate  pentru  prima  oară  a  se  rosti  în  alegerile administrative, să caute a se uni cu toate, pentru a constitui o forţă de ordin moral, care să slujească la o apropiere între taberile opuse, având în vedere interesele superioare ale ţării. Astfel, a luat fiinţă Gruparea Femeilor Române, care are ca scop pregătirea femeilor pentru noile lor îndatoriri: obţinerea drepturilor civile şi politice, solidarizarea tuturor energiilor, a valorilor, pentru o rodnică conlucrare la judeţ, la  comună,  la  municipiu,  având  ca  prim  ţel:  scoaterea politicii  din  administraţie  şi  o  scrupuloasă  şi  cruţătoare mânuire a banului public. Am refuzat a ne înregimenta în partidele  politice,  pentru  a  ne  păstra  independenţa, dreapta judecată şi sufletul neatins. Am căutat constituirea unui bloc cetăţenesc, în care gospodarii să puie experienţa lor  în  serviciul  Capitalei.  Prin  faptul  că  personalităţi aparţinând  diferitelor  grupări  se  întrunesc,  politica  de partid va fi înlăturată, cetăţenii fiind asiguraţi că interesele obşteşti  nu  vor  fi  sacrificate  cererilor  necugetate  ale clubului politic”. Remarcăm cum gândirea sa a evoluat faţă de primii ani interbelici când ea afirma că “a lupta pentru îmunătăţirea  soartei  femeii,  a  o  îndruma  din  cea  mai fragedă copilărie pe calea muncii binelui şi a onoarei, este a face feminism, în cea mai pură, mai înaltă accepţiune a lui”. Tendinţele sale autoritare, în accord cu Zeitgeist­ul (spiritul vremii)  se  manifestă  mai  pregnant  în  ultimul  deceniu interbelic  când  animată  de  un  liberalism  de  dreapta  se desparte de multe dintre militantele  feministe  cu  care  a colaborat  îndelungată  vreme  în  diverse  societăţi  şi asociaţii. Astfel, în anul 1936, sub influenţa ideologiei pe care  a  adoptat­o,  Alexandrina  Cantacuzino  cere  o  lege pentru reglementarea activităţii femeilor pentru apărarea ţării, ea propune ca femeile să înlocuiască munca bărbaţilor în  serviciile  auxiliare,  astfel  să  crească  numărul combatanţilor  activi.  Ca  urmare,  prin  Decretul  din  17 septembrie 1938, femeile apte puteau fi mobilizate pentru nevoi militare. Spiritul naţionalist al vremii o influenţează şi pe ea şi în discursul ţinut la Cluj în 1937, Alexandrina Cantacuzino propune conservarea etnică, o lege care să nu permită  mariajele  mixte  (între  români  şi  celelalte naţionalităţi). La Congresul de la Cluj din 1937 a Grupării Naţionale a Femeilor Române, a fost adoptată o Moţiune prin care se cerea ca statul să favorizeze ajutoare financiare pentru căsătoriile între tinerii români.Figura Alexandrinei Cantacuzino, cu lumini şi umbre, rămâne una centrală în peisajul feminist interbelic, contribuţia sa la emanciparea civilă şi politică a femeilor din România fiind una de necontestat.

fragmentarium istoric fragmentarium istoric

Una dintre personalităţile  feminine  care  şi­au  lăsat o puternică amprentă asupra mişcării feministe româneşti, mai cu seamă în perioada interbelică, care a fost admirată, dar şi contestată, care a iniţiat şi condus o serie întreagă de asociaţii şi societăţi, ba chiar şi un partid, a fost Alexandrina Cantacuzino.  Cu  nedisimulată  mândrie,  în  virtutea genealogiei mai mult sau mai puţin realizate cu acribie şi spirit ştiinţific a soţului ei de mai târziu, ea a purtat şi titlul nobiliar de prinţesă. Alexandrina Cantacuzino a avut un rol extraordinar în informarea opiniei publice şi în lupta pentru obţinerea drepturilor politice şi civile pentru femei. Ea a elaborat un program complex de cercetare în cadrul Institutului  Social  Român  înfiinţat  de  marele  sociolog Dimitrie Gusti. Deopotrivă, a dat o dimensiune regională şi internaţională  feminismului  românesc,  a  creat  Mica Înţelegere Feminină din  centrul  şi  estul Europei  în  anul 1923.  Ca  orientare  politică  a  fost  o  liberală  cu  accente radicale  constând  în  promovarea  unui  anumit  tip  de naţionalism  şi  a  unei  viziuni,  uneori  autoritare  în  viaţa politică,  mai  ales  în  deceniul  al  patrulea  al  perioadei interbelice. A cerut drepturi civile şi politice integrale, fără compromisuri sau în etape. În opinia ei, femeile nu aveau nevoie  de  protecţie,  ci  de  drepturi.  Ea  a  fost  pentru egalitatea în drepturi între soţi şi pentru tratarea muncii femeilor în gospodărie ca o profesie şi preţuită ca un venit.

Alexandrina  Cantacuzino  a  văzut  lumina  zilei  la  20 septembrie  1876,  în  comuna Ciocăneşti,  judeţul  Ilfov,  în familia lui Theodor Pallady (1853­1916), ofiţer de carieră provenind dintr­o veche familie boierească a Moldovei, şi a Alexandrinei Kreţulescu (1848­1881) membră a unei familii din protipendada Țării Româneşti. După moartea mamei sale, aceasta va fi adoptată şi crescută de către o mătuşă din familia Ghica, fiind apoi trimisă la studii în Franţa. În anul 1889 s­a căsătorit cu Grigore Gheorghe Cantacuzino, mai în vârstă  decât  ea  cu  patru  ani,  membru  al  Partidului Conservator   şi fiu al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai epocii aşa cum ne indică şi porecla sa. Familia Cantacuzino pretindea  că  descinde  din  familia  imperială  bizantină, motiv pentru care unii dintre membrii acesteia,  inclusiv Alexandrina, vor folosi titlul de prinţ sau prinţesă, după caz. Cuplul Cantacuzino a avut trei băieţi şi după moartea soţului  în  1930  Alexandrina  Cantacuzino  şi­a  păstrat  statutul  de  văduvă  până  la  sfârşitul  vieţii  survenit  în septembrie 1944.

Primul  semn  al  implicării  concrete  în  viaţa  social­politică  a  epocii  a  fost  participarea  ei  nemijlocită  şi  în calitate  de  membru  fondator  la  activităţile  Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române înfiinţată în anul 1910,  ca  o  alternativă  la  opţiunea  educării  fetelor  în pensioanele din afara ţării. În activitatea de aproape patru decenii  a  acestei  societăţi,  în  fruntea  căreia  s­a  şi  aflat, Alexandrina  Cantacuzino  a  pledat  pentru  constituirea unui  sistem educaţional,  începând chiar de  la grădiniţă, 

ajungând  până  la  nivelele  cele  mai  înalte  universitare, astfel încât, alături de transmiterea cunoştinţelor, să existe ʺpreocupare sistematică pentru evoluţia spirituală a noilor generaţiiʺ. A mai propus ca  în programele şcolare să  fie ʺcursuri  pentru  paceʺ,  să  fie  proiectate  filme  care  să ilustreze ororile războiului, să fie evidenţiate importanţa pactelor  de  securitate  şi  arbitraj,  precum  şi  rolul  Curţii Internaţionale  de  Justiţie  în  reglementarea  diferendelor între naţiuni. Societatea,   a fost sprijinită în mod constant de către Biserica Ortodoxă Română, şi a reuşit crearea de filiale  în cele mai  importante oraşe ale  ţării,  contribuind astfel în mod substanţial la efortul de pregătire şcolară al fetelor.

În  siajul  primului  război  mondial,  Alexandrina Cantacuzino a avut o contribuţie relevantă la înfiinţarea în anul 1921 a  Consiliului Naţional al Femeilor din România. Alături de ea, din comitetul fondator au făcut parte, printer altele:  Calypso  Botez,  Zoe  Romniceanu,  Alexandrina Floru,  Elena  Odobescu,  Ella  Negruzzi,  Paximede Ghelmeceanu, Alexandrina Fălcoianu ş.a. Scopul urmărit de  această  organizaţie    era  cel  de  a  stabili  legături  cu diferite  societăţi  sau  asociaţii  feministe,  indiferent  de confesiune, servind statul, familia şi cauza feminină. Sediul Consiliului a fost stabilit în capitala ţării, în cadrul acestuia funcţionând  nouă  secţiuni  specializate,  pentru  asistenţă socială, igienă, legislaţie, muncă, chestiuni electorale, pace, unitatea de morală şi oprirea traficului de femei, în fine, ultima  secţiune  fiind  dedicată  presei.  Printre  reuşitele organizaţiei  putem  enumera  înfiinţarea  în  anul  1923  a Şcolii  Horticole  şi  de  Fermiere  din  Bucureşti,  fondarea Şcolii  de  Auxiliare  Sociale,  care  ulterior  şi­a  schimbat numele în Şcoala de Surori de Ocrotire şi crearea Asociaţiei Casa Femeii. Aceasta din urmă, creată după modelul celei din Regatul sârbo­croato­sloven, era dotată cu un serviciu 

Ipostaze ale feminităţii: Alexandrina Cantacuzino

Cătălin TURLIUC

CRONICA6 CRONICA 7

amintiri  fie  că  aceasta  a  venit  odată  cu  Progromul,  cu 

armele chimice, cu actele teroriste, cu antisemitismul sau 

orice alte gesturi fanatice, nebunești. Omul ca o păpușă de 

cârpă – trimitere evidentă la corpul fără viaţă – e un motiv 

ce  reapare  frecvent  în  spectacol.  Și­apoi  nu  sunt 

întâmplătoare alăturarea păpușă­actor și „pozele” în care 

artiștii  înţepenesc  cu  buzele  întredeschise  și  privirile 

pierdute, acestea evocând starea din celebrul tabloul al lui 

Edvard Munch, Strigătul, imagine care a urmărit neîncetat 

modernitatea.

Provocator  a  fost  stilul  lui  Hausvater  întotdeuna 

pentru  trupa  de  actori  ai 

Naţionalului  ieșean. Unii 

au  îmbrăţișat  inovaţia  și 

felul atipic de abordare în 

teatru  cu  entuziasm  și 

adevărat  interes,  alţii  nu 

și­au găsit prea bine locul. 

Emil   Coșeru  în  rolul 

Rabinului  trece  proba 

depășirii  unui  gen  clasic 

de joc, alunecând firesc în 

noile  interpretări  scenice. 

Ochii  publicului  sunt 

îndreptaţi  asupra  lui, 

încărcătura pe care textul 

o  acordă  personajului 

concentrează   a tenţ ia 

asupra sa, iar actorul a fost 

c o n ș t i e n t   d e   a c e s t e 

o b s t a c o l e .   Î n   r o l u l 

G o l e m u l u i ,   D o r u 

Aftanasiu  are  o  misiune 

dif ici lă ,   de  vreme  ce 

dincolo  de  mecanicitatea 

pe  care  a  exersat­o  cu 

atenţie,   el   trebuie  să 

î m b i n e   c u   f i n e ţ e   ș i 

z b a t e r e a   c u   n a t u r a 

umană, cu fiorul vieţii pe 

care­l percepe, dar pe care 

personajul  nu­l  poate 

conștientiza până la capăt. Iar în privinţa glisării delicate 

din non­uman în fiorul vieţii adevărate ar mai fi de lucru. 

Aleasă  potrivit  pentru  rolul  Devora,  Andreea  Boboc 

demonstrează o buna plasticitate corporală, dar pierde la 

capitolul   voce.   Impresionează  Doina  Deleanu 

(Tankhuma)  cu  o  gamă  flexibilă  și  variată  de  la 

sensibilitate la agresivitate, de la fragil la trivial și foarte 

tânărul  Andrei  Sava  (Iaromir),  extrem  de  expresiv  în 

personajul  său,  căruia  i  se dăruiește nelimitat. Celelalte 

prezenţe  scenice  urmăresc  linia  generală  cu  fidelitate, 

actorii  tineri  arătând  o  inepuizabilă  energie  și  o 

impecabilă  însușire  a  dezideratului  regizoral.  Cosmin 

Maxim,  Daniel  Busuioc,  Dumitru  Năstrușnicu,  Ionuţ 

Cornilă, Irina Răduţu­Codreanu, Horia Veriveș, Cosmin 

Panaite,  Alina  Mândru,  Codrin  Dănilă,  Diana  Roman, 

Radu  Homiceanu,  Ana  Hegyi  arată  că  o  echipă  poate 

funcţiona la unison.

Avem însă și regretul că din pricina stângăciei, dar și a 

unor  probleme,  a  unor  nesincronizări  tehnice  câteva 

momente „de magie” sunt ratate; așa se întâmplă în scena 

nopţii violului și a crimei din sinagogă, cu unele scene din 

c a d r u l   u ș i i   î n   c a r e 

aparatul  de  fum  face  un 

zgomot  incredibil  pentru 

c e i   d i n   s a l ă   c a r e   s e 

așteaptă  la  un  efect  cu 

totul miraculos. Un  regal 

de culoare și joc de lumină 

n e   e   o f e r i t   d e   l i gh t 

designer­ul  Lucian Moga 

ș i   o   c o l o ană   s ono r ă 

remarcabilă  alcătuită  de 

Yves Chamberland umple 

spaţiul  de  sunete,  însă  și 

luminile  și  muzica  își 

consumă  surpr iza   în 

p r i m a   p a r t e   a 

spectacolului  devenind 

redundante pentru  restul 

r e p r e z e n t a ţ i e i ,   î n 

detrimentul  efectului  de 

ansamblu.

L a   s f â r ș i t u l 

s p e c t a c o l u l u i   –   u n 

maraton  de  „fizicaţie” 

pentru  actori  –  scena  e 

ciclică. După masacru un 

Rab in   se   în toarce   l a 

rugăciunile  sale  mute  și 

un  ecou  vine  de  departe 

„Acum cine ne va salva?” 

Iar  flașnetarul  se  lovește 

de trunchiul copacului făcându­l să se clatine mereu ca și 

cum  ar  fi  prins  viaţă.  Luminile  se  aprind  în  sală  și 

Alexander Hausvater își continuă mesajul: actorii nu ies la 

aplauze pentru că o lecţie despre cum oamenii își fac rău 

unii  altora,  despre universul părăsit  de  sacru  și  despre 

visul urât în care cu toţii acceptăm să trăim și­l sporim, nu 

se poate încheia cu aplauze. Câteva persoane aplaudă în 

virtutea inerţiei, cu toate că ar trebui să se iasă cu capul 

plecat, iar în faţa teatrului să ne îndreptăm, să ne căutăm 

răspuns la „Și­acum cine ne va salva?”.

Curajoasă este decizia Teatrului Naţional din Iași de a 

deschide stagiunea din acest an cu spectacolul Golem  în 

regia lui Alexander Hausvater, spectacol a cărui premieră 

a avut loc chiar înainte de vacanţa estivală și care stârnise 

controverse încă de atunci. Dar curajul și­a găsit răspuns 

pe măsură, căci publicul a reacţionat entuziast în faţa unei 

producţii la înălţime, moderne, cu figuri de prim­plan ale 

scenei ieșene, tonice și tulburătoare prin subiectul atins și 

prin mesajul lansat.

Revederea  cu  Hausvater  a  trezit  în  mine  nostalgie. 

Pentru  că numele  său  ţine de  înnoirea  teatrului  ieșean, 

când  în 1998 cu Teibele  îl  readucea  în atenţia publicului 

naţional, descătușând un stil al rigorilor clasice, clătinând 

felul de a privi al oamenilor de aici, uimind și șocând acei 

ani .   Au  urmat  apoi   splendidul  Roberto   Zucco , 

experimentul cu Livada de vișini, revitalizarea Salomeei lui 

Wilde și dipticul de inspiraţie asiatică Nō cinci povești de 

dragoste și, puţin mai târziu, Arborele tropicelor. Nostalgie, 

pentru că de la Teibele, când încă învăţam ce e teatrul, până 

în 2013 s­a scurs o vreme în care am ucenicit în critică, am 

strâns spectacol după spectacol, seară după seară, emoţie 

după emoţie în faţa scenei. Pagini mototolite, însemnări 

fugitive,  gânduri  trecătoare.  Întrebări,  tăceri,  neliniști. 

Timpul a clădit în mine un teatru fragmentat, cu secvenţe 

împreunate sau dispersate precum un decor vechi de care 

îmi amintesc ca prin vis.

Golem   conţ ine   întregul   schelet   a l   manierei 

hausvateriene: elemente de Rocky Horror Show, jocuri de 

lumini  ingenioase, un mix muzical pornit din  ritmurile 

tradiţionale  evreiești,  proiecţii  video,  tensiune,  poezie, 

dramatism, clein dʹoeil­uri discrete ce sparg convenţia. În 

centrul scenei, arborele – gigantesc, butaforic, un personaj 

în sine. E cunoscută simbolistica pe care acesta o îmbracă 

în imaginarul bogat al regizorului (ne­o și explică de altfel 

în  caietul  program),  însă  de  fiecare  dată  semnificaţia 

devine mai cuprinzătoare. Emblemă a vieţii și a morţii, e 

corespondentul Golemului, având rădăcinile în pământ și 

ridicându­și coroana în aer, sus de tot, acolo unde lumea 

nevăzută  a  ideilor  se  profilează.  Cenușiu,  scorţos,  cu 

puţine  frunze  ce  par  mai  mult  veștede,  pradă  veșnicei 

ierni – anotimp­semn în care se petrec și Teibele și Golem –, a 

crescut  în  sinagogă,  de  milenii,  unind  omenescul  și 

cerescul, credinţa, îndoiala și minciuna, sacrul și urâtul. 

Un martor tăcut al Istoriei. Arborele vieţii, cu valoare de 

omphalos,  însumează binele  și  răul,  inocenţa și violenţa, 

transformându­se  într­o  scenă  mai  mică  în  interiorul 

scenei celei mari. Prin construcţia sa, dă posibilitatea de 

joc pe verticală,  iar aici ar trebui să apreciem realmente 

concepţia scenografică semnată de Zsolt Fehérvári, care în 

același timp ne amintește de și mai subtila simbolistică a 

arborului  din  montarea  lui  Antoine  Vitez  (1987)  la 

Schimbul  lui  P.  Claudel,  când  scenografia  aparţinea  lui 

Yannis Kokkos. Pentru Fehérvári braţele uriașului copac – 

apariţia e semi­coșmarească – sunt etaje cu rol funcţional, 

întrucât  actorii  dezvoltă  dinamica  pe  înălţime  și 

multiplică  nivelurile  pe  care  mișcarea  se  realizează. 

Datorită  acestei   rezolvări   scenografice,   ochiul 

spectatorului nu are liniște pe tot parcursul reprezentaţiei, 

fiind antrenat în fiecare scenă să observe spaţiile diferite, 

simultane în care se întâmplă ceva. Când acţiunea are loc 

în planul din faţă, un tablou „se naște”, undeva pe crengile 

viguroase ale arborelui: o mamă se sfârșește, o copilă se 

luptă  cu  fantasmele minţii  și  ale  trupului, personaje pe 

jumătate  despuiate  semănând  cu  spirite  ale  naturii 

înrudite  cu  faunii  și  silenii  trec  încet,  se  agaţă,  se 

încolăcesc. Nimic nu e întâmplător și totul își găsește un 

corespondent în imaginea spectacolului. Poezie în cuvinte 

și poezie în imagini, aceasta e rezonanţa pe care mizează 

regizorul spre a determina sfericitatea mizanscenei.

Golem  este  strigătul  lui Alexander Hausvater  în  faţa 

unei  lumi  răsturnate,  în  care  fratele  se  învrăjbește 

împotriva fratelui, în care nevinovaţii devin vinovaţi, iar 

păcătoșii  sunt  consideraţi  eroi.  Textul  înglobează  și  el 

trăsăturile pe care scenariile abordate de regizor le au în 

mod frecvent. Conceput ca un colaj dintr­o serie largă de 

scrieri  (Golem de H. Leivick,  textul cu  titlul omonim de 

Gustav Meyrink, Sefer  Ieţira – Cartea Creaţiei –,   Zohar – 

Cartea  Strălucirii  –,  Talmud  și  alte  surse  cabalistice), 

scenariul ia forma unui poem dramatic în care cuvântul 

are importanţă mai ales prin polisemia sa și, adesea, prin 

felul în care se așază în muzicalitatea întregului. Făptura 

de lut creată de Rabinul care­și dorește salvarea seminţiei 

sale, este motorul desfășurări evenimentelor. Povestea se 

conturează mai puţin din text, ci mai degrabă din acţiune 

scenică, din gest, din mișcare. Spaţiile de joc delimitează 

cadre,  iar  cadrele  se  suprapun,  creând  un  efect  de 

multiplicare în paralel a acţiunii, rezultatul  implicând, pe 

de o parte, dinamica scenică, și pe de altă parte, caracterul 

filmic al unor momente. Golemul este paradoxul prin care 

binele sfârșește în rău, este obsesia de sorginte europeană 

și orientală, care a fascinat cu precădere începutul de secol 

XX,  aflat  sub  pecetea  dezvoltării  tehnice,  obsesie  ce 

cristalizează în ea ideea luptei omului cu divinul, cu sine 

însuși, cu universul lucrurilor aflat aparent în mâna lui. 

Tulburătoarea  temă  ce  traversează  epocile  sub  diverse 

forme,  creatura  din  lut  e  simbolul  nevoii  disperate  de 

apropiere, de afecţiune, de om lângă om, într­un timp care 

a supus până la anulare umanul, transformând individul 

într­un  străin,  golit  de  sine,  fără  gând,  fără  inimă,  fără 

Ioana PETCU

privitor ca la teatru privitor ca la teatru

Metafore pentru singurătate şi viaţă

CRONICA6 CRONICA 7

amintiri  fie  că  aceasta  a  venit  odată  cu  Progromul,  cu 

armele chimice, cu actele teroriste, cu antisemitismul sau 

orice alte gesturi fanatice, nebunești. Omul ca o păpușă de 

cârpă – trimitere evidentă la corpul fără viaţă – e un motiv 

ce  reapare  frecvent  în  spectacol.  Și­apoi  nu  sunt 

întâmplătoare alăturarea păpușă­actor și „pozele” în care 

artiștii  înţepenesc  cu  buzele  întredeschise  și  privirile 

pierdute, acestea evocând starea din celebrul tabloul al lui 

Edvard Munch, Strigătul, imagine care a urmărit neîncetat 

modernitatea.

Provocator  a  fost  stilul  lui  Hausvater  întotdeuna 

pentru  trupa  de  actori  ai 

Naţionalului  ieșean. Unii 

au  îmbrăţișat  inovaţia  și 

felul atipic de abordare în 

teatru  cu  entuziasm  și 

adevărat  interes,  alţii  nu 

și­au găsit prea bine locul. 

Emil   Coșeru  în  rolul 

Rabinului  trece  proba 

depășirii  unui  gen  clasic 

de joc, alunecând firesc în 

noile  interpretări  scenice. 

Ochii  publicului  sunt 

îndreptaţi  asupra  lui, 

încărcătura pe care textul 

o  acordă  personajului 

concentrează   a tenţ ia 

asupra sa, iar actorul a fost 

c o n ș t i e n t   d e   a c e s t e 

o b s t a c o l e .   Î n   r o l u l 

G o l e m u l u i ,   D o r u 

Aftanasiu  are  o  misiune 

dif ici lă ,   de  vreme  ce 

dincolo  de  mecanicitatea 

pe  care  a  exersat­o  cu 

atenţie,   el   trebuie  să 

î m b i n e   c u   f i n e ţ e   ș i 

z b a t e r e a   c u   n a t u r a 

umană, cu fiorul vieţii pe 

care­l percepe, dar pe care 

personajul  nu­l  poate 

conștientiza până la capăt. Iar în privinţa glisării delicate 

din non­uman în fiorul vieţii adevărate ar mai fi de lucru. 

Aleasă  potrivit  pentru  rolul  Devora,  Andreea  Boboc 

demonstrează o buna plasticitate corporală, dar pierde la 

capitolul   voce.   Impresionează  Doina  Deleanu 

(Tankhuma)  cu  o  gamă  flexibilă  și  variată  de  la 

sensibilitate la agresivitate, de la fragil la trivial și foarte 

tânărul  Andrei  Sava  (Iaromir),  extrem  de  expresiv  în 

personajul  său,  căruia  i  se dăruiește nelimitat. Celelalte 

prezenţe  scenice  urmăresc  linia  generală  cu  fidelitate, 

actorii  tineri  arătând  o  inepuizabilă  energie  și  o 

impecabilă  însușire  a  dezideratului  regizoral.  Cosmin 

Maxim,  Daniel  Busuioc,  Dumitru  Năstrușnicu,  Ionuţ 

Cornilă, Irina Răduţu­Codreanu, Horia Veriveș, Cosmin 

Panaite,  Alina  Mândru,  Codrin  Dănilă,  Diana  Roman, 

Radu  Homiceanu,  Ana  Hegyi  arată  că  o  echipă  poate 

funcţiona la unison.

Avem însă și regretul că din pricina stângăciei, dar și a 

unor  probleme,  a  unor  nesincronizări  tehnice  câteva 

momente „de magie” sunt ratate; așa se întâmplă în scena 

nopţii violului și a crimei din sinagogă, cu unele scene din 

c a d r u l   u ș i i   î n   c a r e 

aparatul  de  fum  face  un 

zgomot  incredibil  pentru 

c e i   d i n   s a l ă   c a r e   s e 

așteaptă  la  un  efect  cu 

totul miraculos. Un  regal 

de culoare și joc de lumină 

n e   e   o f e r i t   d e   l i gh t 

designer­ul  Lucian Moga 

ș i   o   c o l o ană   s ono r ă 

remarcabilă  alcătuită  de 

Yves Chamberland umple 

spaţiul  de  sunete,  însă  și 

luminile  și  muzica  își 

consumă  surpr iza   în 

p r i m a   p a r t e   a 

spectacolului  devenind 

redundante pentru  restul 

r e p r e z e n t a ţ i e i ,   î n 

detrimentul  efectului  de 

ansamblu.

L a   s f â r ș i t u l 

s p e c t a c o l u l u i   –   u n 

maraton  de  „fizicaţie” 

pentru  actori  –  scena  e 

ciclică. După masacru un 

Rab in   se   în toarce   l a 

rugăciunile  sale  mute  și 

un  ecou  vine  de  departe 

„Acum cine ne va salva?” 

Iar  flașnetarul  se  lovește 

de trunchiul copacului făcându­l să se clatine mereu ca și 

cum  ar  fi  prins  viaţă.  Luminile  se  aprind  în  sală  și 

Alexander Hausvater își continuă mesajul: actorii nu ies la 

aplauze pentru că o lecţie despre cum oamenii își fac rău 

unii  altora,  despre universul părăsit  de  sacru  și  despre 

visul urât în care cu toţii acceptăm să trăim și­l sporim, nu 

se poate încheia cu aplauze. Câteva persoane aplaudă în 

virtutea inerţiei, cu toate că ar trebui să se iasă cu capul 

plecat, iar în faţa teatrului să ne îndreptăm, să ne căutăm 

răspuns la „Și­acum cine ne va salva?”.

Curajoasă este decizia Teatrului Naţional din Iași de a 

deschide stagiunea din acest an cu spectacolul Golem  în 

regia lui Alexander Hausvater, spectacol a cărui premieră 

a avut loc chiar înainte de vacanţa estivală și care stârnise 

controverse încă de atunci. Dar curajul și­a găsit răspuns 

pe măsură, căci publicul a reacţionat entuziast în faţa unei 

producţii la înălţime, moderne, cu figuri de prim­plan ale 

scenei ieșene, tonice și tulburătoare prin subiectul atins și 

prin mesajul lansat.

Revederea  cu  Hausvater  a  trezit  în  mine  nostalgie. 

Pentru  că numele  său  ţine de  înnoirea  teatrului  ieșean, 

când  în 1998 cu Teibele  îl  readucea  în atenţia publicului 

naţional, descătușând un stil al rigorilor clasice, clătinând 

felul de a privi al oamenilor de aici, uimind și șocând acei 

ani .   Au  urmat  apoi   splendidul  Roberto   Zucco , 

experimentul cu Livada de vișini, revitalizarea Salomeei lui 

Wilde și dipticul de inspiraţie asiatică Nō cinci povești de 

dragoste și, puţin mai târziu, Arborele tropicelor. Nostalgie, 

pentru că de la Teibele, când încă învăţam ce e teatrul, până 

în 2013 s­a scurs o vreme în care am ucenicit în critică, am 

strâns spectacol după spectacol, seară după seară, emoţie 

după emoţie în faţa scenei. Pagini mototolite, însemnări 

fugitive,  gânduri  trecătoare.  Întrebări,  tăceri,  neliniști. 

Timpul a clădit în mine un teatru fragmentat, cu secvenţe 

împreunate sau dispersate precum un decor vechi de care 

îmi amintesc ca prin vis.

Golem   conţ ine   întregul   schelet   a l   manierei 

hausvateriene: elemente de Rocky Horror Show, jocuri de 

lumini  ingenioase, un mix muzical pornit din  ritmurile 

tradiţionale  evreiești,  proiecţii  video,  tensiune,  poezie, 

dramatism, clein dʹoeil­uri discrete ce sparg convenţia. În 

centrul scenei, arborele – gigantesc, butaforic, un personaj 

în sine. E cunoscută simbolistica pe care acesta o îmbracă 

în imaginarul bogat al regizorului (ne­o și explică de altfel 

în  caietul  program),  însă  de  fiecare  dată  semnificaţia 

devine mai cuprinzătoare. Emblemă a vieţii și a morţii, e 

corespondentul Golemului, având rădăcinile în pământ și 

ridicându­și coroana în aer, sus de tot, acolo unde lumea 

nevăzută  a  ideilor  se  profilează.  Cenușiu,  scorţos,  cu 

puţine  frunze  ce  par  mai  mult  veștede,  pradă  veșnicei 

ierni – anotimp­semn în care se petrec și Teibele și Golem –, a 

crescut  în  sinagogă,  de  milenii,  unind  omenescul  și 

cerescul, credinţa, îndoiala și minciuna, sacrul și urâtul. 

Un martor tăcut al Istoriei. Arborele vieţii, cu valoare de 

omphalos,  însumează binele  și  răul,  inocenţa și violenţa, 

transformându­se  într­o  scenă  mai  mică  în  interiorul 

scenei celei mari. Prin construcţia sa, dă posibilitatea de 

joc pe verticală,  iar aici ar trebui să apreciem realmente 

concepţia scenografică semnată de Zsolt Fehérvári, care în 

același timp ne amintește de și mai subtila simbolistică a 

arborului  din  montarea  lui  Antoine  Vitez  (1987)  la 

Schimbul  lui  P.  Claudel,  când  scenografia  aparţinea  lui 

Yannis Kokkos. Pentru Fehérvári braţele uriașului copac – 

apariţia e semi­coșmarească – sunt etaje cu rol funcţional, 

întrucât  actorii  dezvoltă  dinamica  pe  înălţime  și 

multiplică  nivelurile  pe  care  mișcarea  se  realizează. 

Datorită  acestei   rezolvări   scenografice,   ochiul 

spectatorului nu are liniște pe tot parcursul reprezentaţiei, 

fiind antrenat în fiecare scenă să observe spaţiile diferite, 

simultane în care se întâmplă ceva. Când acţiunea are loc 

în planul din faţă, un tablou „se naște”, undeva pe crengile 

viguroase ale arborelui: o mamă se sfârșește, o copilă se 

luptă  cu  fantasmele minţii  și  ale  trupului, personaje pe 

jumătate  despuiate  semănând  cu  spirite  ale  naturii 

înrudite  cu  faunii  și  silenii  trec  încet,  se  agaţă,  se 

încolăcesc. Nimic nu e întâmplător și totul își găsește un 

corespondent în imaginea spectacolului. Poezie în cuvinte 

și poezie în imagini, aceasta e rezonanţa pe care mizează 

regizorul spre a determina sfericitatea mizanscenei.

Golem  este  strigătul  lui Alexander Hausvater  în  faţa 

unei  lumi  răsturnate,  în  care  fratele  se  învrăjbește 

împotriva fratelui, în care nevinovaţii devin vinovaţi, iar 

păcătoșii  sunt  consideraţi  eroi.  Textul  înglobează  și  el 

trăsăturile pe care scenariile abordate de regizor le au în 

mod frecvent. Conceput ca un colaj dintr­o serie largă de 

scrieri  (Golem de H. Leivick,  textul cu  titlul omonim de 

Gustav Meyrink, Sefer  Ieţira – Cartea Creaţiei –,   Zohar – 

Cartea  Strălucirii  –,  Talmud  și  alte  surse  cabalistice), 

scenariul ia forma unui poem dramatic în care cuvântul 

are importanţă mai ales prin polisemia sa și, adesea, prin 

felul în care se așază în muzicalitatea întregului. Făptura 

de lut creată de Rabinul care­și dorește salvarea seminţiei 

sale, este motorul desfășurări evenimentelor. Povestea se 

conturează mai puţin din text, ci mai degrabă din acţiune 

scenică, din gest, din mișcare. Spaţiile de joc delimitează 

cadre,  iar  cadrele  se  suprapun,  creând  un  efect  de 

multiplicare în paralel a acţiunii, rezultatul  implicând, pe 

de o parte, dinamica scenică, și pe de altă parte, caracterul 

filmic al unor momente. Golemul este paradoxul prin care 

binele sfârșește în rău, este obsesia de sorginte europeană 

și orientală, care a fascinat cu precădere începutul de secol 

XX,  aflat  sub  pecetea  dezvoltării  tehnice,  obsesie  ce 

cristalizează în ea ideea luptei omului cu divinul, cu sine 

însuși, cu universul lucrurilor aflat aparent în mâna lui. 

Tulburătoarea  temă  ce  traversează  epocile  sub  diverse 

forme,  creatura  din  lut  e  simbolul  nevoii  disperate  de 

apropiere, de afecţiune, de om lângă om, într­un timp care 

a supus până la anulare umanul, transformând individul 

într­un  străin,  golit  de  sine,  fără  gând,  fără  inimă,  fără 

Ioana PETCU

privitor ca la teatru privitor ca la teatru

Metafore pentru singurătate şi viaţă

CRONICA8

Născut în 27 iulie 1953, în satul Petid, judeţul Bihor. Poet. Facultatea de inginerie managerială şi tehnologică a 

Universităţii din Oradea. Referent cultural­sportiv la Asociaţia Nevăzătorilor Filiala Bihor­Sălaj, unde, începând din 

1992, a pus bazele Festivalului de creaţie literară pentru nevăzători “Paşii profetului”. Debut în “Familia”, 1972. 

Membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara.

Volume publicate:

Singurătatea candelabrului, 1994

Utopia nisipului, 2003

Sărbători vulnerabile, 2003,

Rigorile cercului, 2004

Tratatul de linişte, 2006

Mansarda cu vitralii, 2009

Genunchii Tamisei, 2010

Fluturi în tranşee, 2011

Aspru sângele meu, 2012

Maltratatul de liniște, 2013

CRONICA 9

salonul literar salonul literar

Gheorghe Vidican Părul iubitei

Zornăie frumuseţea femeii într­o lumină de licurici 

laptele nucii de cocos se revarsă peste ţipătul ei 

pînza de păianjen absoarbe rugina timpului 

goliciunea­i atîrnă de ochii grădinarului 

fluieră ca o sanie cu zurgălăi părul iubitei

devenind curcubeu

***

Sărbători vulnerabile

Un tărîm cucerit devine mîhnire

răstoarnă corabia vestind sărbători vulnerabile

o mîngîiere arcuieşte nisipul coapsele tale

iubito, pentru cine răscumperi marea

goliciunea ta învinge agonia

s­a adăpostit timpul prea departe de ţărm

***

Femeie...

Ai adormit femeie într­o scorbură 

detaliile au un plescăit de piatră obosită 

viaţa ta are formă de frunze 

veselia buzelor tale respiră prin bărbaţi 

trece prin lumina rotitoare a sudorii 

noaptea îmbrăţişează şuieratul şerpilor

***

Revoltă cu unghii

Pe scara rulantă revolta plină de unghii

sânii adolescentei îşi ascund freamătul în algele din 

acvariu

gustul cerii mirosul miresei

ne aşteaptă lupii cu trup tânăr să locuim în zăpezi

***

Colivii

Te­ai întors înfricoşat în iarbă în ceaţă

razele lunii preamăresc dezordinea Marilor Lucruri

se­ntoarce spaima în oglinzi

ai întemeiat cetăţi de tandreţe

acum ai sîngele învinsului şi ramura de măslin

vei spăla lumina din palmele orbilor

acum la sfîrşitul somnului

te­ai întors înfricoşat în iarba ce arde

în dangăt de clopot

***

Cenuşă

Acolo se întoarce cenuşa

nebunia foşgăie ca un insectar între lumi

mama aşteaptă

să mă întorc plesnind apa cu vâslele îngheţate

şi eu împart mirodenii

de pe o corabie fără nume

şi sting soarele cu ochii tăi

***

Bufonul

Bufonul desenează pe buzele unei femei venituri 

impozabile 

ochii amândurora sunt o iluzie în respiraţia foamei 

mărturisirile iubitului cuprind reţete culinare 

detaliile despre dragoste lipsesc

***

Braille

E o glorie să simţi cuvintele ca pe o şoaptă 

în vârful degetelor

***

Piatră funerară

Se surpă în cămaşa mea eternitatea 

ascult imnul iluziei foşnind prin mâna orbului 

arde ca o torţă lacrima mamei 

o piatră funerară cu aripi

***

Călău

Amăgeşti cîinele cu o bucată de lună 

fără remuşcări 

îi porţi sângele prin târg 

iertarea e aproape zgomot

***

“ne aşteaptă lupii cu trup tânăr să locuim în zăpezi”

„Atent la detalii, aidoma unui pictor de senzaţii, 

Gheorghe Vidican construieşte un univers încărcat 

de contururi

 delicate, de şoapte şi sugestii.”

Marius Chelaru

„Spaţiul de exprimare lirică este unul al 

«preciziei», al minuţiozităţii patetice în 

surprinderea secvenţelor de viaţă care sunt 

purtătoare de esenţe poetice.”

Lucian Alecsa

Vidican rămâne un nostalgic al modernismului 

calm, de tip Ion Pillat, al patetismului blagian şi­al 

sincerităţii de primă instanţă a expresionismului 

interbelic”

Traian T. Coşovei

Aprecieri critice

CRONICA8

Născut în 27 iulie 1953, în satul Petid, judeţul Bihor. Poet. Facultatea de inginerie managerială şi tehnologică a 

Universităţii din Oradea. Referent cultural­sportiv la Asociaţia Nevăzătorilor Filiala Bihor­Sălaj, unde, începând din 

1992, a pus bazele Festivalului de creaţie literară pentru nevăzători “Paşii profetului”. Debut în “Familia”, 1972. 

Membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara.

Volume publicate:

Singurătatea candelabrului, 1994

Utopia nisipului, 2003

Sărbători vulnerabile, 2003,

Rigorile cercului, 2004

Tratatul de linişte, 2006

Mansarda cu vitralii, 2009

Genunchii Tamisei, 2010

Fluturi în tranşee, 2011

Aspru sângele meu, 2012

Maltratatul de liniște, 2013

CRONICA 9

salonul literar salonul literar

Gheorghe Vidican Părul iubitei

Zornăie frumuseţea femeii într­o lumină de licurici 

laptele nucii de cocos se revarsă peste ţipătul ei 

pînza de păianjen absoarbe rugina timpului 

goliciunea­i atîrnă de ochii grădinarului 

fluieră ca o sanie cu zurgălăi părul iubitei

devenind curcubeu

***

Sărbători vulnerabile

Un tărîm cucerit devine mîhnire

răstoarnă corabia vestind sărbători vulnerabile

o mîngîiere arcuieşte nisipul coapsele tale

iubito, pentru cine răscumperi marea

goliciunea ta învinge agonia

s­a adăpostit timpul prea departe de ţărm

***

Femeie...

Ai adormit femeie într­o scorbură 

detaliile au un plescăit de piatră obosită 

viaţa ta are formă de frunze 

veselia buzelor tale respiră prin bărbaţi 

trece prin lumina rotitoare a sudorii 

noaptea îmbrăţişează şuieratul şerpilor

***

Revoltă cu unghii

Pe scara rulantă revolta plină de unghii

sânii adolescentei îşi ascund freamătul în algele din 

acvariu

gustul cerii mirosul miresei

ne aşteaptă lupii cu trup tânăr să locuim în zăpezi

***

Colivii

Te­ai întors înfricoşat în iarbă în ceaţă

razele lunii preamăresc dezordinea Marilor Lucruri

se­ntoarce spaima în oglinzi

ai întemeiat cetăţi de tandreţe

acum ai sîngele învinsului şi ramura de măslin

vei spăla lumina din palmele orbilor

acum la sfîrşitul somnului

te­ai întors înfricoşat în iarba ce arde

în dangăt de clopot

***

Cenuşă

Acolo se întoarce cenuşa

nebunia foşgăie ca un insectar între lumi

mama aşteaptă

să mă întorc plesnind apa cu vâslele îngheţate

şi eu împart mirodenii

de pe o corabie fără nume

şi sting soarele cu ochii tăi

***

Bufonul

Bufonul desenează pe buzele unei femei venituri 

impozabile 

ochii amândurora sunt o iluzie în respiraţia foamei 

mărturisirile iubitului cuprind reţete culinare 

detaliile despre dragoste lipsesc

***

Braille

E o glorie să simţi cuvintele ca pe o şoaptă 

în vârful degetelor

***

Piatră funerară

Se surpă în cămaşa mea eternitatea 

ascult imnul iluziei foşnind prin mâna orbului 

arde ca o torţă lacrima mamei 

o piatră funerară cu aripi

***

Călău

Amăgeşti cîinele cu o bucată de lună 

fără remuşcări 

îi porţi sângele prin târg 

iertarea e aproape zgomot

***

“ne aşteaptă lupii cu trup tânăr să locuim în zăpezi”

„Atent la detalii, aidoma unui pictor de senzaţii, 

Gheorghe Vidican construieşte un univers încărcat 

de contururi

 delicate, de şoapte şi sugestii.”

Marius Chelaru

„Spaţiul de exprimare lirică este unul al 

«preciziei», al minuţiozităţii patetice în 

surprinderea secvenţelor de viaţă care sunt 

purtătoare de esenţe poetice.”

Lucian Alecsa

Vidican rămâne un nostalgic al modernismului 

calm, de tip Ion Pillat, al patetismului blagian şi­al 

sincerităţii de primă instanţă a expresionismului 

interbelic”

Traian T. Coşovei

Aprecieri critice

CRONICA10 CRONICA 11

picioarele umede ating

flăcările fântânii

***

Un colţ de înfrângere

Murea de foame zidul hrănindu­şi iedera cu salutul

trecătorilor

în fiecare noapte se ofilesc flori de lămâi aşteptând roua

să nască ploaia

acolo în inima târziului se zămisleşte începutul unei noi

călătorii

ai privit colina ca pe un orfan alungat din cuibul de 

vrăbii

bogăţiile sunt duse în lanţuri la cimitir

alungă foamea putregaiul frunzelor de fericire

un colţ de înfrângere dărâmă cetatea

***

Stropul de rouă

 

***

 

Clepsidra devoră vreascurile orgoliului

privirile erudite ale ceasornicului

sunt pline de şovăiri

sub pleoapa copilului

subconştientul pietrei desenează

dispreţul curentului electric

ademenind mărgelele de la gâtul femeii

cu stropul de rouă

miroase a sfinţenie.

 

 Inflaţie

 

 ***

Statuile oraşului au cota zilnică de inflaţie

îşi  vând destinul la bursa de valori imobiliare

un broker are întotdeauna  grijă

să plătească răul de înălţime

cu umbra lui

forma metafizică a obsesiei

e absentă  la cursul de perfecţionare

în marketing stradal

se produc fricţiuni între umbrele

statuilor venite la meeting

şi umbra tranvaiului plin de

hormonii femeii copleşiţi de victorie.

 

***

Literele braille

 

Bolborosesc literele braille despre dogmele pline de 

bănuieli ale străzii.

se deschid larg braţele asfaltului

în semn de clemenţă pentru trecerea de pietoni

se fac referinţe vagi la calitatea asfaltului

la dungile reflectorizante

ce iubesc partea periferică a pieţii agroalimentare

acolo se odihnesc amiezile în fructe,

un personaj neidentificat hărţuieşte o roşie

tulburând umbra gleznelor cu o nouă teorie despre 

existenţă.

 

*** 

Rădăcinile iluziei

 

Se lăfăie în legea gravitaţiei

nou născuţi din regnul devoratorilor de exclusivitate.

orice criză e monitorizată.

nătânge ştirile îmbătrânesc în rădăcinile iluziei.

veselia papagalilor lasă loc de interpretări,

foşnesc zvonuri pe ecranul calculatorului

eu însumi sunt dictator

construiesc catedrale de ştiri

persiflând internetul cu o formă sferică a erorii.

 

 ***

O poză de familie

  

O fereastră amorţită în amintirile emailate ale unui 

amnezic

ameninţă frânghia cu ermetismul oglinzii

o poză de familie eşuează într­o grotă

impecabil amenajată în palmele oraşului

o poartă ca stindard – cerşetorii

prin amprentele unor hoţi de buzunare

ceasornicul tulbură o idilă

a colecţionarului de ibrice.

***

Iubirea de luni

  

Nerodită iubirea de luni

crispează sărutul

sânii ard în palmă bărbăteşte

visând la încăierarea de trupuri

fiecare picătură a dimineţii

oftează în începutul firesc

al dezmăţului.

salonul literar salonul literar

Stradă

E un conflict

inventat de modestia curentului electric

atingi un vânzător de ziare

curge bârfa oraşului prin palmele lui

arăţi cu degetul inelar genunchii unei femei

îi curg săruturile pe asfalt

***

La masă

Cunoscuţii se întâlnesc în farfurii

beau lacrimi

curajos

copilandrul

trânteşte tăcerea pe colţul mesei

masa e uimită

ceasornicul

are îndoieli asupra notei de plată

***

Loc

Interiorul poemului s­ar ascunde 

în macul sălbatic

***

Vijelie

Ploaia biciuieşte asfaltul cu melci

turla bisericii rescrie scenariul universului

***

Zbor cu parapanta

Cât de comod e să zbori 

­ ţi­agăţi privirea de cer ­

lacrimile au aripi 

curg în piersici 

sângerează viţa sălbatică

***

Apa Crişului

În fiecare seară privesc apa Crişului 

ca pe o scuderie perfectă 

a nici unei formule

***

Răsăritul

Cicatricile de pe boaba de strugure 

cresc gheare în paharul cu vin 

iarba curge ca lacrima

***

Taxi

Se uită la mine cu umor

pantoful taximetristului

la radio o sonată de Beethoven

şoferul discută despre trufia fricii

în oraş se săvârşeşte o crimă

şoferul fluieră ca un ţărm plin de crivăţ

***

Pânză

Noroiul devastează imperii imaginare 

seamănă cu o invazie de lăcuste 

însăşi ordinea firescului sădeşte mesteceni 

pe o pânză de păianjen

***

Arşiţă

Cu o funie de alge

cimpanzeii au legat cerul cu bucăţi de soare

sfârâie iarba în cocoaşa cămilei

***

Câmpie

Ca pe un pod suspendat

moartea avea braţele înfipte în prieteni

devenise neguţător de fracuri

vorbea despre trenuri

rănind câmpia cu şuierături prelungi

linişte verde curge câmpia

***

Aproape seară

Pe tapetul scorojit

uitat de bunica pe fereastra noastră

cresc iepuri

CRONICA10 CRONICA 11

picioarele umede ating

flăcările fântânii

***

Un colţ de înfrângere

Murea de foame zidul hrănindu­şi iedera cu salutul

trecătorilor

în fiecare noapte se ofilesc flori de lămâi aşteptând roua

să nască ploaia

acolo în inima târziului se zămisleşte începutul unei noi

călătorii

ai privit colina ca pe un orfan alungat din cuibul de 

vrăbii

bogăţiile sunt duse în lanţuri la cimitir

alungă foamea putregaiul frunzelor de fericire

un colţ de înfrângere dărâmă cetatea

***

Stropul de rouă

 

***

 

Clepsidra devoră vreascurile orgoliului

privirile erudite ale ceasornicului

sunt pline de şovăiri

sub pleoapa copilului

subconştientul pietrei desenează

dispreţul curentului electric

ademenind mărgelele de la gâtul femeii

cu stropul de rouă

miroase a sfinţenie.

 

 Inflaţie

 

 ***

Statuile oraşului au cota zilnică de inflaţie

îşi  vând destinul la bursa de valori imobiliare

un broker are întotdeauna  grijă

să plătească răul de înălţime

cu umbra lui

forma metafizică a obsesiei

e absentă  la cursul de perfecţionare

în marketing stradal

se produc fricţiuni între umbrele

statuilor venite la meeting

şi umbra tranvaiului plin de

hormonii femeii copleşiţi de victorie.

 

***

Literele braille

 

Bolborosesc literele braille despre dogmele pline de 

bănuieli ale străzii.

se deschid larg braţele asfaltului

în semn de clemenţă pentru trecerea de pietoni

se fac referinţe vagi la calitatea asfaltului

la dungile reflectorizante

ce iubesc partea periferică a pieţii agroalimentare

acolo se odihnesc amiezile în fructe,

un personaj neidentificat hărţuieşte o roşie

tulburând umbra gleznelor cu o nouă teorie despre 

existenţă.

 

*** 

Rădăcinile iluziei

 

Se lăfăie în legea gravitaţiei

nou născuţi din regnul devoratorilor de exclusivitate.

orice criză e monitorizată.

nătânge ştirile îmbătrânesc în rădăcinile iluziei.

veselia papagalilor lasă loc de interpretări,

foşnesc zvonuri pe ecranul calculatorului

eu însumi sunt dictator

construiesc catedrale de ştiri

persiflând internetul cu o formă sferică a erorii.

 

 ***

O poză de familie

  

O fereastră amorţită în amintirile emailate ale unui 

amnezic

ameninţă frânghia cu ermetismul oglinzii

o poză de familie eşuează într­o grotă

impecabil amenajată în palmele oraşului

o poartă ca stindard – cerşetorii

prin amprentele unor hoţi de buzunare

ceasornicul tulbură o idilă

a colecţionarului de ibrice.

***

Iubirea de luni

  

Nerodită iubirea de luni

crispează sărutul

sânii ard în palmă bărbăteşte

visând la încăierarea de trupuri

fiecare picătură a dimineţii

oftează în începutul firesc

al dezmăţului.

salonul literar salonul literar

Stradă

E un conflict

inventat de modestia curentului electric

atingi un vânzător de ziare

curge bârfa oraşului prin palmele lui

arăţi cu degetul inelar genunchii unei femei

îi curg săruturile pe asfalt

***

La masă

Cunoscuţii se întâlnesc în farfurii

beau lacrimi

curajos

copilandrul

trânteşte tăcerea pe colţul mesei

masa e uimită

ceasornicul

are îndoieli asupra notei de plată

***

Loc

Interiorul poemului s­ar ascunde 

în macul sălbatic

***

Vijelie

Ploaia biciuieşte asfaltul cu melci

turla bisericii rescrie scenariul universului

***

Zbor cu parapanta

Cât de comod e să zbori 

­ ţi­agăţi privirea de cer ­

lacrimile au aripi 

curg în piersici 

sângerează viţa sălbatică

***

Apa Crişului

În fiecare seară privesc apa Crişului 

ca pe o scuderie perfectă 

a nici unei formule

***

Răsăritul

Cicatricile de pe boaba de strugure 

cresc gheare în paharul cu vin 

iarba curge ca lacrima

***

Taxi

Se uită la mine cu umor

pantoful taximetristului

la radio o sonată de Beethoven

şoferul discută despre trufia fricii

în oraş se săvârşeşte o crimă

şoferul fluieră ca un ţărm plin de crivăţ

***

Pânză

Noroiul devastează imperii imaginare 

seamănă cu o invazie de lăcuste 

însăşi ordinea firescului sădeşte mesteceni 

pe o pânză de păianjen

***

Arşiţă

Cu o funie de alge

cimpanzeii au legat cerul cu bucăţi de soare

sfârâie iarba în cocoaşa cămilei

***

Câmpie

Ca pe un pod suspendat

moartea avea braţele înfipte în prieteni

devenise neguţător de fracuri

vorbea despre trenuri

rănind câmpia cu şuierături prelungi

linişte verde curge câmpia

***

Aproape seară

Pe tapetul scorojit

uitat de bunica pe fereastra noastră

cresc iepuri

CRONICA12 CRONICA 13

Considerat şi azi unul dintre marii umanişti ai Europei, 

cărturarul Dimitrie Cantemir, cel dintâi român cu titlul de 

academician (membru al Academiei din Berlin în 1714), a 

fost scriitorul care a propagat prin opera sa sănătoasele idei 

ale Renaşterii culturale şi sociale. Pe de altă parte, Cantemir 

este  una  din  esenţialele  verigi  cărturăreşti  din  lanţul 

început la noi cu Varlaam şi Dosoftei, continuat cu Haşdeu, 

Eminescu, Iorga, Călinescu, Eliade.

Se năştea la Iaşi, în 1723, în familia boierului Constantin 

Cantemir, domnitor al Moldovei între anii 1685­1693. Avea 

să devină un cărturar cu vocaţie, debordant pentru epocă, 

cu un  impresionant bagaj  intelectual  în  toate domeniile, 

dar mai ales în teosofie, filosofie, ştiinţe oculte, literatură. 

Toate  acestea,  ca  şi  cunoaşterea  limbilor  (greacă,  latină, 

turcă,  rusă,  germană,  franceză)  aveau  să  se  răsfrângă  în 

preţioasa­i operă ştiinţifică şi literară.

Privesc  adesea,  cu  aceeaşi  curată  admiraţie  portretul 

prinţului cărturar Dimitrie Cantemir, pictat de Van Mour şi 

descoperit de alt cărturar român, Nicolae Iorga, în muzeul 

din  Rouen.  Portretul  îl  prezintă  pe  prinţul  român 

spiritualizat,  costumat  oriental­occidental,  cu  perucă 

occidentală  şi  sceptru  de  principe  ereditar.  Privindu­l, 

gândul mă duce la 1735, când tânărul Dimitrie îşi începea la 

Iaşi instruirea intelectuală cu teologul poliglot de origine 

greacă Ieremia Cacavelas, primind cunoştinţe de retorică, 

teologie, logică şi aprofunda greaca şi latina. Pe urmă, la 

Constantinopol, unde între 1688­1693, obligat să stea drept 

capuchehaie,  garant  al  fidelităţii  tatălui  său,  domnitorul 

Constantin Cantemir,  faţă de Poarta Otomană, excelentă 

ocazie  de  a­şi  îmbogăţi  cunoştinţele  cărturăreşti,  istorie, 

geografie,  ştiinţele  naturii, morală, medicină,  de  a urma 

Înalta Şcoală a Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, cu 

tradiţie filosofică şi teologică, de a învăţa turca şi alte limbi 

orientale.

Mi­l închipui pe tânărul prinţ în vechiul şi romanticul 

Constantinopol,  avântat  în  nesfârşite  dialoguri  despre 

ştiinţele  oculte  (alchimia,  oniromanţia,  astrologia)  cu 

prietenii de  la  curtea  sultanului Ahmed al  III­lea  sau cu 

prietenii De Châteauneuf şi De Fériol (ambasadorii Franţei), 

Collier  (ambasadorul  Olandei),  Piotr  Andreevici  Tolstoi 

(ambasadorul  Rusiei).  Sau  prelecţionând  în  calitate  de 

mentor pentru copiii unor înalţi demnitari otomani. 

Se pare că de atunci datează portretul realizat de Van 

Mour. Mai pot vedea cu ochii minţii, filmic, cum la 27 de 

ani, după un plan arhitectural propriu,  îşi construia, din 

renta  primită  din  sursă  cantacuzină  (se  căsătorise  cu 

prinţesa  Casandra,  fiica  domnitorului  Țării  Româneşti, 

Şerban Cantacuzino),  un palat  pe malul  Bosforului.  Sau 

cum în 1710, deşi era lipsit de vocaţie politică, prietenii din 

apropierea  sultanului  îi  obţin  tronul  Moldovei  şi  cum, 

după  tratatul  secret  cu Petru cel Mare şi alianţa cu  ruşii 

pierde  bătălia  cu  turcii  la  Stănileşti  (iulie  1711)  şi  se 

refugiază cu familia şi staful domnesc în Rusia, unde ţarul 

îi oferea o moşie la Harcov. Era consilier de taină al ţarului, 

principe serenisim şi senator, sfătuitor intim şi colaborator 

la  planurile  arhitecturale  de  construire  a  oraşului  Sankt 

Petersburg.

E o  frumoasă  aventură  să­ţi  închipui  călătoria  sa din 

1714  Moscova­Berlin  pe  drumul  caleştilor,  sejurul  şi 

ceremonia  de  primire  a  diplomei  şi  inelului  sigilar  de 

doctor  al Academiei din Berlin. Un  titlu  care,  alături  de 

favorurile  ţarului,  a  stârnit  invidia  unei  bune  părţi  a 

nobilimii ruse.

Enciclopedist  de  temut  după  modelul  renascentist, 

Dimitrie  Cantemir  îşi  publica  prima  carte,  „Divanul  sau 

Gâlceava  Înţeleptului  cu  Lumea  sau  Giudeţul  Sufletului  cu 

Trupul”,  în  tiparniţa  Mitropoliei  din  Iaşi  (1698). Apărea 

bilingv (română şi greacă), fiind o spectaculoasă carte de 

teosofie,  în  care  din  înfruntarea  Lume  şi  Înţelept  câştigă 

Înţeleptul, cel care afirmă superioritatea fiinţei raţionale: 

„Nu rob, ci stăpân al lumii te­au lăsat; pentru aceasta tu pe 

dânsa, iară nu ea pe tine să te stăpânească.” O altă carte de 

început  în  care  îşi  expune  gândirea  neoaristotelică  este 

manualul  de  logică,  rămas  în  manuscris,  Compendiolum 

titlul Scrisoarea Moldovei, în 1851 la Iaşi, cu o prefaţă şi sub 

îngrijirea lui C. Negruzzi, iar după traducerea şi stilizarea 

lui  Gh. Adamescu  (Bucureşti  1941),  prestantul  studiu  a 

urmat cursul normal al editărilor.

Putem spune, fără a greşi, că Descrierea Moldovei, pe care 

o edităm astăzi este o carte de imagologie care provoacă 

plăcerea  lecturii  şi  impresionează  prin  ineditul 

informaţiilor şi prin pecetea iubirii de Moldova după care a 

tânjit în anii lungului exil. 

Considerat încă din timpul vieţii „principe al geniilor şi 

geniu al principilor” (Gedeon Wiszniowski, 1719) sau, 

mai târziu, un „Lorenzo de Medici al nostru” (G. 

Călinescu), Dimitrie Cantemir a fost cărturarul român 

întemeietor în multe domenii de manifestare a spiritului 

(imagologie, teologie, filosofie, istorie, geografie, 

etnografie) şi mai ales prima mare personalitate care a 

radiat spiritul românesc spre alte culturi și cel care a 

ridicat prin opera sa, în termenii lui Horaţiu, Exegi 

monumentum aere perennius (un moment mai trainic decât 

bronzul).

universae  logices  institutionis  (Rezumat  al  sistemului  logicii 

universale).  Însă  opera  care­i  fixează  locul  în  literatura 

română este romanul alegoric Istoria ieroglifică (1705), care 

face  la  noi  trecerea  de  la  proza  cronicarilor  la  proza 

artistică.

Dimitrie Cantemir scria la fel de uşor în greacă, turcă, 

latină, ca în română. Cărţile însă trebuiau redactate în limbi 

de circulaţie, în greacă sau latină.

La  Constantinopol,  între  1700­1704,  mai  scrie  câteva 

lucrări în latină şi în turcă. Cine nu ştie că Prinţul Cantemir 

cânta  la  instrumente  cu  coarde,  că  era  şi  compozitor? 

Folosind semnele alfabetului arab, a inventat un sistem de 

notare a muzicii  turceşti  şi  a  scris o  carte de explicare a 

muzicii teoretice pe scurt, pe care a dedicat­o sultanului. 

Celebrul Cântec al dervişului, compus de Cantemir, se mai 

cântă şi acum la Istanbul.

După  1714,  cărturarul  în  exil  în  Rusia  se  ocupă  de 

scrierea  cărţilor  de  istorie.  Astfel,  între  1714  –  1717 

redactează  în  latină  Descriptio  antiqui  et  hodierni  status 

Moldaviae (Descrierea statului Moldovei vechi şi de astăzi). Este 

o monografie cu alură exhaustivă care depăşeşte cronicile 

lui Miron Costin. Lucrează în această perioadă la o carte 

care avea să­i aducă în Europa gloria de cărturar orientalist: 

Historia  incrementorum  atque  decrementorum  Aulae 

Othomanicae (Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane). 

Cartea, având drept sursă cărţi din biblioteca Seraiului dar 

şi studii europene, cuprinde istoria imperiului de la Osman 

fondatorul,  adică  de  la  1300,  consemnează  în  amănunt 

perioada  lui  Mahomed  IV,  asediatorul  Vienei  (1683)  şi 

urmăreşte  scăderea  puterii  imperiului  până  la  1712. 

Această Historia, extrem de bogată informaţional şi acribios 

construită  a  fost  cunoscută  prin  traducerile  în  engleză 

(1735), franceză (1743), germană (1745) şi rusă.

O carte impresionantă scrisă de „voievodul şi de moşie 

domn  al  Moldovei”,  dar  temporar  „cneaz  în  Sankt 

Petersburg”,  cum  notează  în  Predoslovie,  este  Hronicul 

vechimei a romano­moldo­vlahilor, redactată în limba latină şi 

tradusă  de  autor  în  română  la  1717. O  scriere  polemică 

dedicată  istoriei  noastre,  prima  istorie  modernă  a 

românilor.  Corifeii  Şcolii Ardelene  au  avut  drept  primă 

bibliografie Hronicul prinţului Cantemir. 

Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae), este scrisă la 

îndemnul  Academiei  din  Berlin  în  anii  1714­1715  şi 

redactată  în  limba  latină pentru  a  i  se  asigura  circulaţia 

europeană.  Cartea  cuprinde  informaţii  inedite  despre 

bogăţia şi dărnicia pământului Moldovei, despre locuitorii 

şi ospitalitatea lor, despre originea şi particularităţile limbii 

române şi, în spirit polemic, despre dreptul la libertate al 

locuitorilor şi al ţării.

Carte  scrisă  din  iubirea  pentru  ţara  sa,  Descriptio 

Moldaviae  era  tradusă  în  germană  în  1769 de  J.  Redslos, 

publicată la Berlin, dar şi la Leipzig în 1771. Traducerea în 

limba română se tipărea la Mănăstirea Neamţ în 1825 sub 

Daniel CORBU

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori

Dimitrie Cantemir, prinţ, cărturar şi apostol al verbului românesc

Dumnezeu nu răspunde la telefon!

e vreme lungă

de când tot plec din mine

crede­mă viaţă

că nu mai am timpul fizic

necesar

să­mi mai suport mirosul

sufletului putrezit

din inerţia timpului

mă transport în nefiinţă

în vis

doar Eva mă mai cheamă

de fapt

numai eu o mai strig

de ceva vreme

nu mai vine

şi e posibil să nu mai vină

nicicând

doar pe Dumnezeu

rămâne să­L mai sun

ori nu are telefon

ori nu există

ori nu are timp pentru mine

aşa cum

nu a avut niciodată

pentru sufletul meu

Virgil Andronescu

CRONICA12 CRONICA 13

Considerat şi azi unul dintre marii umanişti ai Europei, 

cărturarul Dimitrie Cantemir, cel dintâi român cu titlul de 

academician (membru al Academiei din Berlin în 1714), a 

fost scriitorul care a propagat prin opera sa sănătoasele idei 

ale Renaşterii culturale şi sociale. Pe de altă parte, Cantemir 

este  una  din  esenţialele  verigi  cărturăreşti  din  lanţul 

început la noi cu Varlaam şi Dosoftei, continuat cu Haşdeu, 

Eminescu, Iorga, Călinescu, Eliade.

Se năştea la Iaşi, în 1723, în familia boierului Constantin 

Cantemir, domnitor al Moldovei între anii 1685­1693. Avea 

să devină un cărturar cu vocaţie, debordant pentru epocă, 

cu un  impresionant bagaj  intelectual  în  toate domeniile, 

dar mai ales în teosofie, filosofie, ştiinţe oculte, literatură. 

Toate  acestea,  ca  şi  cunoaşterea  limbilor  (greacă,  latină, 

turcă,  rusă,  germană,  franceză)  aveau  să  se  răsfrângă  în 

preţioasa­i operă ştiinţifică şi literară.

Privesc  adesea,  cu  aceeaşi  curată  admiraţie  portretul 

prinţului cărturar Dimitrie Cantemir, pictat de Van Mour şi 

descoperit de alt cărturar român, Nicolae Iorga, în muzeul 

din  Rouen.  Portretul  îl  prezintă  pe  prinţul  român 

spiritualizat,  costumat  oriental­occidental,  cu  perucă 

occidentală  şi  sceptru  de  principe  ereditar.  Privindu­l, 

gândul mă duce la 1735, când tânărul Dimitrie îşi începea la 

Iaşi instruirea intelectuală cu teologul poliglot de origine 

greacă Ieremia Cacavelas, primind cunoştinţe de retorică, 

teologie, logică şi aprofunda greaca şi latina. Pe urmă, la 

Constantinopol, unde între 1688­1693, obligat să stea drept 

capuchehaie,  garant  al  fidelităţii  tatălui  său,  domnitorul 

Constantin Cantemir,  faţă de Poarta Otomană, excelentă 

ocazie  de  a­şi  îmbogăţi  cunoştinţele  cărturăreşti,  istorie, 

geografie,  ştiinţele  naturii, morală, medicină,  de  a urma 

Înalta Şcoală a Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, cu 

tradiţie filosofică şi teologică, de a învăţa turca şi alte limbi 

orientale.

Mi­l închipui pe tânărul prinţ în vechiul şi romanticul 

Constantinopol,  avântat  în  nesfârşite  dialoguri  despre 

ştiinţele  oculte  (alchimia,  oniromanţia,  astrologia)  cu 

prietenii de  la  curtea  sultanului Ahmed al  III­lea  sau cu 

prietenii De Châteauneuf şi De Fériol (ambasadorii Franţei), 

Collier  (ambasadorul  Olandei),  Piotr  Andreevici  Tolstoi 

(ambasadorul  Rusiei).  Sau  prelecţionând  în  calitate  de 

mentor pentru copiii unor înalţi demnitari otomani. 

Se pare că de atunci datează portretul realizat de Van 

Mour. Mai pot vedea cu ochii minţii, filmic, cum la 27 de 

ani, după un plan arhitectural propriu,  îşi construia, din 

renta  primită  din  sursă  cantacuzină  (se  căsătorise  cu 

prinţesa  Casandra,  fiica  domnitorului  Țării  Româneşti, 

Şerban Cantacuzino),  un palat  pe malul  Bosforului.  Sau 

cum în 1710, deşi era lipsit de vocaţie politică, prietenii din 

apropierea  sultanului  îi  obţin  tronul  Moldovei  şi  cum, 

după  tratatul  secret  cu Petru cel Mare şi alianţa cu  ruşii 

pierde  bătălia  cu  turcii  la  Stănileşti  (iulie  1711)  şi  se 

refugiază cu familia şi staful domnesc în Rusia, unde ţarul 

îi oferea o moşie la Harcov. Era consilier de taină al ţarului, 

principe serenisim şi senator, sfătuitor intim şi colaborator 

la  planurile  arhitecturale  de  construire  a  oraşului  Sankt 

Petersburg.

E o  frumoasă  aventură  să­ţi  închipui  călătoria  sa din 

1714  Moscova­Berlin  pe  drumul  caleştilor,  sejurul  şi 

ceremonia  de  primire  a  diplomei  şi  inelului  sigilar  de 

doctor  al Academiei din Berlin. Un  titlu  care,  alături  de 

favorurile  ţarului,  a  stârnit  invidia  unei  bune  părţi  a 

nobilimii ruse.

Enciclopedist  de  temut  după  modelul  renascentist, 

Dimitrie  Cantemir  îşi  publica  prima  carte,  „Divanul  sau 

Gâlceava  Înţeleptului  cu  Lumea  sau  Giudeţul  Sufletului  cu 

Trupul”,  în  tiparniţa  Mitropoliei  din  Iaşi  (1698). Apărea 

bilingv (română şi greacă), fiind o spectaculoasă carte de 

teosofie,  în  care  din  înfruntarea  Lume  şi  Înţelept  câştigă 

Înţeleptul, cel care afirmă superioritatea fiinţei raţionale: 

„Nu rob, ci stăpân al lumii te­au lăsat; pentru aceasta tu pe 

dânsa, iară nu ea pe tine să te stăpânească.” O altă carte de 

început  în  care  îşi  expune  gândirea  neoaristotelică  este 

manualul  de  logică,  rămas  în  manuscris,  Compendiolum 

titlul Scrisoarea Moldovei, în 1851 la Iaşi, cu o prefaţă şi sub 

îngrijirea lui C. Negruzzi, iar după traducerea şi stilizarea 

lui  Gh. Adamescu  (Bucureşti  1941),  prestantul  studiu  a 

urmat cursul normal al editărilor.

Putem spune, fără a greşi, că Descrierea Moldovei, pe care 

o edităm astăzi este o carte de imagologie care provoacă 

plăcerea  lecturii  şi  impresionează  prin  ineditul 

informaţiilor şi prin pecetea iubirii de Moldova după care a 

tânjit în anii lungului exil. 

Considerat încă din timpul vieţii „principe al geniilor şi 

geniu al principilor” (Gedeon Wiszniowski, 1719) sau, 

mai târziu, un „Lorenzo de Medici al nostru” (G. 

Călinescu), Dimitrie Cantemir a fost cărturarul român 

întemeietor în multe domenii de manifestare a spiritului 

(imagologie, teologie, filosofie, istorie, geografie, 

etnografie) şi mai ales prima mare personalitate care a 

radiat spiritul românesc spre alte culturi și cel care a 

ridicat prin opera sa, în termenii lui Horaţiu, Exegi 

monumentum aere perennius (un moment mai trainic decât 

bronzul).

universae  logices  institutionis  (Rezumat  al  sistemului  logicii 

universale).  Însă  opera  care­i  fixează  locul  în  literatura 

română este romanul alegoric Istoria ieroglifică (1705), care 

face  la  noi  trecerea  de  la  proza  cronicarilor  la  proza 

artistică.

Dimitrie Cantemir scria la fel de uşor în greacă, turcă, 

latină, ca în română. Cărţile însă trebuiau redactate în limbi 

de circulaţie, în greacă sau latină.

La  Constantinopol,  între  1700­1704,  mai  scrie  câteva 

lucrări în latină şi în turcă. Cine nu ştie că Prinţul Cantemir 

cânta  la  instrumente  cu  coarde,  că  era  şi  compozitor? 

Folosind semnele alfabetului arab, a inventat un sistem de 

notare a muzicii  turceşti  şi  a  scris o  carte de explicare a 

muzicii teoretice pe scurt, pe care a dedicat­o sultanului. 

Celebrul Cântec al dervişului, compus de Cantemir, se mai 

cântă şi acum la Istanbul.

După  1714,  cărturarul  în  exil  în  Rusia  se  ocupă  de 

scrierea  cărţilor  de  istorie.  Astfel,  între  1714  –  1717 

redactează  în  latină  Descriptio  antiqui  et  hodierni  status 

Moldaviae (Descrierea statului Moldovei vechi şi de astăzi). Este 

o monografie cu alură exhaustivă care depăşeşte cronicile 

lui Miron Costin. Lucrează în această perioadă la o carte 

care avea să­i aducă în Europa gloria de cărturar orientalist: 

Historia  incrementorum  atque  decrementorum  Aulae 

Othomanicae (Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane). 

Cartea, având drept sursă cărţi din biblioteca Seraiului dar 

şi studii europene, cuprinde istoria imperiului de la Osman 

fondatorul,  adică  de  la  1300,  consemnează  în  amănunt 

perioada  lui  Mahomed  IV,  asediatorul  Vienei  (1683)  şi 

urmăreşte  scăderea  puterii  imperiului  până  la  1712. 

Această Historia, extrem de bogată informaţional şi acribios 

construită  a  fost  cunoscută  prin  traducerile  în  engleză 

(1735), franceză (1743), germană (1745) şi rusă.

O carte impresionantă scrisă de „voievodul şi de moşie 

domn  al  Moldovei”,  dar  temporar  „cneaz  în  Sankt 

Petersburg”,  cum  notează  în  Predoslovie,  este  Hronicul 

vechimei a romano­moldo­vlahilor, redactată în limba latină şi 

tradusă  de  autor  în  română  la  1717. O  scriere  polemică 

dedicată  istoriei  noastre,  prima  istorie  modernă  a 

românilor.  Corifeii  Şcolii Ardelene  au  avut  drept  primă 

bibliografie Hronicul prinţului Cantemir. 

Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae), este scrisă la 

îndemnul  Academiei  din  Berlin  în  anii  1714­1715  şi 

redactată  în  limba  latină pentru  a  i  se  asigura  circulaţia 

europeană.  Cartea  cuprinde  informaţii  inedite  despre 

bogăţia şi dărnicia pământului Moldovei, despre locuitorii 

şi ospitalitatea lor, despre originea şi particularităţile limbii 

române şi, în spirit polemic, despre dreptul la libertate al 

locuitorilor şi al ţării.

Carte  scrisă  din  iubirea  pentru  ţara  sa,  Descriptio 

Moldaviae  era  tradusă  în  germană  în  1769 de  J.  Redslos, 

publicată la Berlin, dar şi la Leipzig în 1771. Traducerea în 

limba română se tipărea la Mănăstirea Neamţ în 1825 sub 

Daniel CORBU

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori

Dimitrie Cantemir, prinţ, cărturar şi apostol al verbului românesc

Dumnezeu nu răspunde la telefon!

e vreme lungă

de când tot plec din mine

crede­mă viaţă

că nu mai am timpul fizic

necesar

să­mi mai suport mirosul

sufletului putrezit

din inerţia timpului

mă transport în nefiinţă

în vis

doar Eva mă mai cheamă

de fapt

numai eu o mai strig

de ceva vreme

nu mai vine

şi e posibil să nu mai vină

nicicând

doar pe Dumnezeu

rămâne să­L mai sun

ori nu are telefon

ori nu există

ori nu are timp pentru mine

aşa cum

nu a avut niciodată

pentru sufletul meu

Virgil Andronescu

CRONICA14 CRONICA 15

înfăţișează, la propriu, pe lângă alte faţete ale crizei, și o 

criză  a  lecturii.  Acum  a  devenit  foarte  vizibil  faptul  că 

sectorul editorial se confruntă cu concurenţa altor oferte 

culturale,  precum  televiziunea  sau  noile  servicii  de 

comunicare.  Cei  din  Vest  au  tras  semnalul mai  demult: 

editurile  trebuie  să  se  adapteze  pe  măsura  schimbării 

”tiparelor de consum și a gusturilor publicului precum și a 

mijloacelor și căilor de accesare a informaţiei”. Numai că, 

așa cum se menţionează și în Strategia amintită, editurile 

noastre  ”nu  dispun  de  bugete  de  promovare  care  să  le 

permită să utilizeze măcar metodele de marketing aflate în 

repertoriul  tradiţional  al  industriei  editoriale,  precum 

lecturi  publice  ale  autorului,  itinerarea  de  lansări  și 

conferinţe ale autorului în diverse localităţi din ţară etc.” 

Toate acestea nu fac altceva decât să antreneze un pesimism 

și mai mare în rândul celor care ”adorăm să ne cuibărim 

mintea  şi  sufletul  printre  paginile  volumelor  tipărite  cu 

satifacţia  că,  prin  lectură,  reuşim  să  scăpăm  de  povara 

existenţei  cotidiene”  (Liliana  Moldova,  in  Prefaţa  la 

Reflecţii despre carte…, D. Poptămaş/ Editura Nico, Târgu­

Mureş, 2009). Totuși, noi să rămânem cu speranţa că încă o 

vreme  vom  putea  pune  mâna  pe  câte  vreo  carte  bună, 

simţind  ca  și A.  Papadopol:  ”Ajungi  acasă  şi  începi  s­o 

răsfoieşti:  fără  fotografia  autorului,  fără  dedicaţii  abil 

ticluite,  fără  prefeţe  caracteristice,  lipsită,  uneori,  de  o 

tehnică rafinată, cartea cea bună te captivează de la primele 

pagini. Nu intenţionai s­o citeşti imediat. Deodată însă te 

vezi  înlănţuit  în mrejile  unei  vrăji  care  te  stăpâneşte.  O 

lumină  vie,  curată,  caldă  şi  limpede  îţi  încătuşează 

simţirea. O lume nouă, necunoscută şi totuşi prietenoasă, 

îţi umple imaginaţia. Simţi cu ea, trăieşti cu ea, tresalţi cu 

ea, regreţi cu ea. O bogăţie de pasiuni dintre cele mai fireşti, 

mai curate şi mai omeneşti îţi inundă spiritul, care – scăldat 

în acel potop ceresc – uită tot a­l preocupa numai cu câteva 

clipe mai înainte”. 

Că  lucrurile  nu  stau  tocmai  roz  în  materie  de  carte 

clasică,  tipărită,  se  vorbește  relativ mult  de  ceva  vreme. 

Puternic  altădată,  astăzi  sectorul  editorial  nu  mai 

contribuie nici cu măcar un procent întreg la alcătuirea PIB­

ului. Statistica oficială ne spune că dacă la începutul anilor 

2000 tirajul mediu era de 2.500 exemplare, după cca. 10 ani, 

deja  se  înjumătăţise. Evident,  între cauze regăsim musai 

creșterea  preţurilor,  scăderea  puterii  de  cumpărare  a 

doritorului de lectură, dar și desfiinţarea librăriilor în unele 

localităţi din ţară. În legătură cu preţul final al cărţii trebuie 

să spunem că acesta este ”încărcat” și cu TVA. E adevărat, 

Codul  fiscal  (art.140)  prevede  că  se  aplică  ”doar”  cota 

redusă de TVA ­ 9%. Însă, deși ”redusă”, la noi această cotă 

este  aproape dublă  faţă de nivelul practicat  în  alte  state 

membre ale UE, unde oscilează în jurul a cinci procente. 

Dar, ca să fim drepţi, dificultăţile acestui sector cultural nu 

sunt  datorate  exclusiv  unor  cauze  de  această  natură 

(fiscale). Aflăm, de pildă, studiind ”Strategia sectorială în 

domeniul culturii și patrimoniului naţional (2014­2020)”, 

că, pe alocuri, și incompetenţa s­ar afla printre respectivele 

motive.  Citându­i  pe  membrii  breslei,  aici  se  vorbește 

despre  ”slabele  competenţe  în  domenii  specifice  sau 

adiacente  dar  absolut  necesare  –  de  la  marketing  și 

promovare la tehnoredactare sau la management editorial 

şi economico­financiar”. Se mai pune gaz pe foc și că am 

avea  de­a  face  și  cu  neînţelegerea/  necunoașterea 

”evoluţiilor  actuale  ­  piaţa  de  carte  digitală,  modele 

alternative de librării şi rolul acestora în comerţul de carte, 

parteneriatele  de  merchandising  și  colaborările  cu 

industria  de  jocuri  video  sau  de  film  etc.”  Oricum, 

implicaţiile le știm aproape cu toţii: arhitectura tradiţională 

a  industriei  editoriale  a  fost  mai  mult  ori  mai  puţin 

bulversată.  Același  lucru  se  poate  spune  și  despre 

sectoarele ”colaterale”: tipografiilor și fabricilor de hârtie le 

pot lejer lua locul industria de programe de calculator sau 

producătorii de DVD­uri pe care este incorporată cartea (în 

format  scris  sau  audio);  dacă  editorul  ”optează  pentru 

publicare on­line, o va putea face el însuși sau un simplu 

furnizor  de  servicii  de  tehnoredactare,  în  timp  ce 

configurarea lanţului de distribuţie/ difuzare se va schimba 

la fel de radical”. Ceea ce e aproape sigur, cartea electronică 

o va detrona pe cea clasică, cu toate că majoritatea breslei 

consideră că ”publicul român este un public conservator, 

care va prefera  încă multă vreme  formatul  tradiţional al 

cărţii”.  Însă,  până  la  urmă,  generalizarea  adoptării 

formatului electronic al cărţii ar putea rămâne departe de a 

fi considerat un  lucru grav.  În altă zonă ar putea apărea 

gravitatea, dacă am admite că limitarea editării/ dispariţia 

cărţii  tradiţionale  reprezintă  o  chestiune  periculoasă.  Și 

anume, dinamica economică și culturală a ultimilor ani ne 

Soarta cărţii tipăriteIonel BOSTAN

din  Suceava  cu  o  vastă  colecţie  de  ilustrate  vechi,  carte 

veche,  piese  numismatice  rare  cu  care  ieşenii  şi­au 

completat  colecţiile.  Printre  expozanţi    s­au    numarat:  

domnul colonel(r) Anton Guinea cu o prestigioasă colecţie 

numismatică  şi  filatelică,  domnul  profesor  Mihai 

Ungureanu cu un exponat    tematic   pe placul elevilor – 

personaje  literare  oglindite  în  filatelie,  domnul Corneliu 

Bristan cu un exponat  filatelic despre plante medicinale,  

domul  Florin  Patapie  Raicu  cu  tematica  aerospaţială, 

domnull  inginer  Gabriel    Mărgineanu,  fondatorul 

Asociaţiei filateliştilor feroviari  din România,  cu panouri  

ilustrate cu subiect feroviar .

Trebuie subliniat faptul că, odată cu acest eveniment  cu 

rezonanţă  cultural­instructivă,  s­a  realizat  redeschiderea 

(dupa aproximativ 20 de ani) a Magazinului   Romfilatelia 

la Iaşi în incinta Oficiului Poştal nr. 8, (lângă Casa cărţii). 

Colecţionarii  împătimiţi  conştientizează  importanţa 

deosebită a acestui gest demult aşteptat.  

În toată Moldova exista un singur magazin filatelic la 

Bacău. În sfârşit s­a făcut dreptate. Pentru că este destul de 

greu să baţi drumul de sute de km pentru o serie de timbre, 

un clasor, o lupă sau o penseta. 

  Mulţumim  pentru  efortul  şi  aportul  adus  de  Poşta 

Româna  Iaşi,  d­nei  expert  Laura Limbău  în  organizarea 

Toamnei filatelice ieşene precum şi celorlalţi participanţi şi 

sponsori care au contribuit la reuşita evenimentului. 

Speram  să  asistăm  la  cât  mai  multe  evenimente 

culturale de acest gen spre bucuria şi încântarea publicului 

tânar ieşean.

La sfârşitul  lunii septembrie a avut  loc un eveniment 

mult aşteptat de filatelişti şi numismaţi fiind singurul din 

ultimii 20 de ani. Este vorba de Expoziţia filatelică ”Toamnă 

filatelică ieşeană” destinată în special   filatelistilor tineri­

elevi. 

Iniţiativa  a  fost  a  Poştei  Române  în  colaborare  cu 

Societatea Filatelică Moldova, în parteneriat cu   Consiliul 

Judeţean Iaşi, A.F.F.R., Iulius Mall, Asociaţia Bendis, TVR 

Iaşi, anticar Dumitru Grumăzescu,  D.J.S.T. Iaşi, s.a. 

În  incinta  amplasată  în  faţa  Palatului  Culturii,  pe  o 

vreme placută,    copiii  însoţiţi  fie de părinţi  fie de  cadre 

didactice,  au  putut  admira  şi  cumpăra  piese  foarte 

interesante  şi  de  valoare  de  la  expozanţi. Au  apărut  (în 

sfârşit)  vestitele  plicuri  cu  timbre  pentru  filateliştii 

începători. S­au dat cadouri canstând in timbre şi clasoare, 

mape cu illustrate, pixuri, o carte cu snoavele lui Nastratin 

Hogea    care  au  bucurat miciii  vizitatori.  Piesele  au  fost 

ştampilate  cu  o  ştampilă   ocazională,   specială  a 

evenimentului.  

Am remarcat un grup organizat din clasa a­III­a a Şcolii 

“Alexandru cel Bun”, conduşi  de directorul şcolii.

Expoziţia  a  avut  şi  specific  de  târg  filatelic  şi 

numismatic   în care filateliştii şi numismaţii consacraţi au 

schimbat  şi  au  cumpărat    piese  rare pe  care probabil  le 

căutau de mult. 

Un participant asteptat la Iaşi a fost d­l Dorin Stolerciuc 

jurnal cu scriitori filatelica

Toamna filatelică ieşeanăCorneliu BRISTAN

CRONICA14 CRONICA 15

înfăţișează, la propriu, pe lângă alte faţete ale crizei, și o 

criză  a  lecturii.  Acum  a  devenit  foarte  vizibil  faptul  că 

sectorul editorial se confruntă cu concurenţa altor oferte 

culturale,  precum  televiziunea  sau  noile  servicii  de 

comunicare.  Cei  din  Vest  au  tras  semnalul mai  demult: 

editurile  trebuie  să  se  adapteze  pe  măsura  schimbării 

”tiparelor de consum și a gusturilor publicului precum și a 

mijloacelor și căilor de accesare a informaţiei”. Numai că, 

așa cum se menţionează și în Strategia amintită, editurile 

noastre  ”nu  dispun  de  bugete  de  promovare  care  să  le 

permită să utilizeze măcar metodele de marketing aflate în 

repertoriul  tradiţional  al  industriei  editoriale,  precum 

lecturi  publice  ale  autorului,  itinerarea  de  lansări  și 

conferinţe ale autorului în diverse localităţi din ţară etc.” 

Toate acestea nu fac altceva decât să antreneze un pesimism 

și mai mare în rândul celor care ”adorăm să ne cuibărim 

mintea  şi  sufletul  printre  paginile  volumelor  tipărite  cu 

satifacţia  că,  prin  lectură,  reuşim  să  scăpăm  de  povara 

existenţei  cotidiene”  (Liliana  Moldova,  in  Prefaţa  la 

Reflecţii despre carte…, D. Poptămaş/ Editura Nico, Târgu­

Mureş, 2009). Totuși, noi să rămânem cu speranţa că încă o 

vreme  vom  putea  pune  mâna  pe  câte  vreo  carte  bună, 

simţind  ca  și A.  Papadopol:  ”Ajungi  acasă  şi  începi  s­o 

răsfoieşti:  fără  fotografia  autorului,  fără  dedicaţii  abil 

ticluite,  fără  prefeţe  caracteristice,  lipsită,  uneori,  de  o 

tehnică rafinată, cartea cea bună te captivează de la primele 

pagini. Nu intenţionai s­o citeşti imediat. Deodată însă te 

vezi  înlănţuit  în mrejile  unei  vrăji  care  te  stăpâneşte.  O 

lumină  vie,  curată,  caldă  şi  limpede  îţi  încătuşează 

simţirea. O lume nouă, necunoscută şi totuşi prietenoasă, 

îţi umple imaginaţia. Simţi cu ea, trăieşti cu ea, tresalţi cu 

ea, regreţi cu ea. O bogăţie de pasiuni dintre cele mai fireşti, 

mai curate şi mai omeneşti îţi inundă spiritul, care – scăldat 

în acel potop ceresc – uită tot a­l preocupa numai cu câteva 

clipe mai înainte”. 

Că  lucrurile  nu  stau  tocmai  roz  în  materie  de  carte 

clasică,  tipărită,  se  vorbește  relativ mult  de  ceva  vreme. 

Puternic  altădată,  astăzi  sectorul  editorial  nu  mai 

contribuie nici cu măcar un procent întreg la alcătuirea PIB­

ului. Statistica oficială ne spune că dacă la începutul anilor 

2000 tirajul mediu era de 2.500 exemplare, după cca. 10 ani, 

deja  se  înjumătăţise. Evident,  între cauze regăsim musai 

creșterea  preţurilor,  scăderea  puterii  de  cumpărare  a 

doritorului de lectură, dar și desfiinţarea librăriilor în unele 

localităţi din ţară. În legătură cu preţul final al cărţii trebuie 

să spunem că acesta este ”încărcat” și cu TVA. E adevărat, 

Codul  fiscal  (art.140)  prevede  că  se  aplică  ”doar”  cota 

redusă de TVA ­ 9%. Însă, deși ”redusă”, la noi această cotă 

este  aproape dublă  faţă de nivelul practicat  în  alte  state 

membre ale UE, unde oscilează în jurul a cinci procente. 

Dar, ca să fim drepţi, dificultăţile acestui sector cultural nu 

sunt  datorate  exclusiv  unor  cauze  de  această  natură 

(fiscale). Aflăm, de pildă, studiind ”Strategia sectorială în 

domeniul culturii și patrimoniului naţional (2014­2020)”, 

că, pe alocuri, și incompetenţa s­ar afla printre respectivele 

motive.  Citându­i  pe  membrii  breslei,  aici  se  vorbește 

despre  ”slabele  competenţe  în  domenii  specifice  sau 

adiacente  dar  absolut  necesare  –  de  la  marketing  și 

promovare la tehnoredactare sau la management editorial 

şi economico­financiar”. Se mai pune gaz pe foc și că am 

avea  de­a  face  și  cu  neînţelegerea/  necunoașterea 

”evoluţiilor  actuale  ­  piaţa  de  carte  digitală,  modele 

alternative de librării şi rolul acestora în comerţul de carte, 

parteneriatele  de  merchandising  și  colaborările  cu 

industria  de  jocuri  video  sau  de  film  etc.”  Oricum, 

implicaţiile le știm aproape cu toţii: arhitectura tradiţională 

a  industriei  editoriale  a  fost  mai  mult  ori  mai  puţin 

bulversată.  Același  lucru  se  poate  spune  și  despre 

sectoarele ”colaterale”: tipografiilor și fabricilor de hârtie le 

pot lejer lua locul industria de programe de calculator sau 

producătorii de DVD­uri pe care este incorporată cartea (în 

format  scris  sau  audio);  dacă  editorul  ”optează  pentru 

publicare on­line, o va putea face el însuși sau un simplu 

furnizor  de  servicii  de  tehnoredactare,  în  timp  ce 

configurarea lanţului de distribuţie/ difuzare se va schimba 

la fel de radical”. Ceea ce e aproape sigur, cartea electronică 

o va detrona pe cea clasică, cu toate că majoritatea breslei 

consideră că ”publicul român este un public conservator, 

care va prefera  încă multă vreme  formatul  tradiţional al 

cărţii”.  Însă,  până  la  urmă,  generalizarea  adoptării 

formatului electronic al cărţii ar putea rămâne departe de a 

fi considerat un  lucru grav.  În altă zonă ar putea apărea 

gravitatea, dacă am admite că limitarea editării/ dispariţia 

cărţii  tradiţionale  reprezintă  o  chestiune  periculoasă.  Și 

anume, dinamica economică și culturală a ultimilor ani ne 

Soarta cărţii tipăriteIonel BOSTAN

din  Suceava  cu  o  vastă  colecţie  de  ilustrate  vechi,  carte 

veche,  piese  numismatice  rare  cu  care  ieşenii  şi­au 

completat  colecţiile.  Printre  expozanţi    s­au    numarat:  

domnul colonel(r) Anton Guinea cu o prestigioasă colecţie 

numismatică  şi  filatelică,  domnul  profesor  Mihai 

Ungureanu cu un exponat    tematic   pe placul elevilor – 

personaje  literare  oglindite  în  filatelie,  domnul Corneliu 

Bristan cu un exponat  filatelic despre plante medicinale,  

domul  Florin  Patapie  Raicu  cu  tematica  aerospaţială, 

domnull  inginer  Gabriel    Mărgineanu,  fondatorul 

Asociaţiei filateliştilor feroviari  din România,  cu panouri  

ilustrate cu subiect feroviar .

Trebuie subliniat faptul că, odată cu acest eveniment  cu 

rezonanţă  cultural­instructivă,  s­a  realizat  redeschiderea 

(dupa aproximativ 20 de ani) a Magazinului   Romfilatelia 

la Iaşi în incinta Oficiului Poştal nr. 8, (lângă Casa cărţii). 

Colecţionarii  împătimiţi  conştientizează  importanţa 

deosebită a acestui gest demult aşteptat.  

În toată Moldova exista un singur magazin filatelic la 

Bacău. În sfârşit s­a făcut dreptate. Pentru că este destul de 

greu să baţi drumul de sute de km pentru o serie de timbre, 

un clasor, o lupă sau o penseta. 

  Mulţumim  pentru  efortul  şi  aportul  adus  de  Poşta 

Româna  Iaşi,  d­nei  expert  Laura Limbău  în  organizarea 

Toamnei filatelice ieşene precum şi celorlalţi participanţi şi 

sponsori care au contribuit la reuşita evenimentului. 

Speram  să  asistăm  la  cât  mai  multe  evenimente 

culturale de acest gen spre bucuria şi încântarea publicului 

tânar ieşean.

La sfârşitul  lunii septembrie a avut  loc un eveniment 

mult aşteptat de filatelişti şi numismaţi fiind singurul din 

ultimii 20 de ani. Este vorba de Expoziţia filatelică ”Toamnă 

filatelică ieşeană” destinată în special   filatelistilor tineri­

elevi. 

Iniţiativa  a  fost  a  Poştei  Române  în  colaborare  cu 

Societatea Filatelică Moldova, în parteneriat cu   Consiliul 

Judeţean Iaşi, A.F.F.R., Iulius Mall, Asociaţia Bendis, TVR 

Iaşi, anticar Dumitru Grumăzescu,  D.J.S.T. Iaşi, s.a. 

În  incinta  amplasată  în  faţa  Palatului  Culturii,  pe  o 

vreme placută,    copiii  însoţiţi  fie de părinţi  fie de  cadre 

didactice,  au  putut  admira  şi  cumpăra  piese  foarte 

interesante  şi  de  valoare  de  la  expozanţi. Au  apărut  (în 

sfârşit)  vestitele  plicuri  cu  timbre  pentru  filateliştii 

începători. S­au dat cadouri canstând in timbre şi clasoare, 

mape cu illustrate, pixuri, o carte cu snoavele lui Nastratin 

Hogea    care  au  bucurat miciii  vizitatori.  Piesele  au  fost 

ştampilate  cu  o  ştampilă   ocazională,   specială  a 

evenimentului.  

Am remarcat un grup organizat din clasa a­III­a a Şcolii 

“Alexandru cel Bun”, conduşi  de directorul şcolii.

Expoziţia  a  avut  şi  specific  de  târg  filatelic  şi 

numismatic   în care filateliştii şi numismaţii consacraţi au 

schimbat  şi  au  cumpărat    piese  rare pe  care probabil  le 

căutau de mult. 

Un participant asteptat la Iaşi a fost d­l Dorin Stolerciuc 

jurnal cu scriitori filatelica

Toamna filatelică ieşeanăCorneliu BRISTAN

CRONICA16 CRONICA 17

a  altarului. După  aceea  au venit  întrebările! Quo  vadis?  Iată, obsedantă căutarea noastră. Petru l­ar fi văzut ultima oară pe Iisus în timp ce se pregătea să fugă din Roma, spre a scăpa de martiriu. O, laşul! Pe Via Apia, Petru l­ar fi întrebat: Quo vadis, Domine?  (Încotro,  te  îndrepţi, Doamne?)  ,  la  care  Iisus  i­ar  fi răspuns: Vado Romam venio iterum crucifigi (Am venit la Roma, spre  a  fi  din  nou  crucificat).  Atunci  s­a  ruşinat  foarte  de cuvintele Lui, s­a întors la Roma şi a primit martiriul. Aşa să fi fost oare, vine din nou îndoiala. 

Pînă în secolul al X­lea, relicvele constituiau obiectul unui comerţ intens, cu centrul la Constantinopole. Pe atunci, pelerinii şi alţi comercianţi, erau interesaţi de moaştele sfîntului Petru. Într­un manuscris din secolul al XVI­lea se afirmă că  moaştele părintelui biserici  creştine au  fost  scoase dintr­o  criptă de  la Vatican şi duse în Spania, la mănăstirea Roda, şi de atunci n­au mai fost niciodată aduse înapoi. De­a lungul timpului, relicvele sfîntului au fost  împrăştiate    în diverse  locuri de pe pămînt, astfel,  cheile,  lanţurile,  acoperămîntul  altarului  său  au  fost răspîndite prin diferite lăcaşuri de cult din lumea creştină.     O informaţie arată că moaştele sfîntului ar fi fost transferate,  pe la mijlocul secolului al treilea, în catacomblele de la San Sebastian, de teama de a nu fi profanate, şi au au fost readuse la Roma de către Constantin cel Mare.   Dar periplul şi calvarul moaştelor nu s­a sfîrşit. Prin secolul şapte, de teama ameninţării păgînilor, adică a perşilor şi a altor neamuri, moaştele sunt scoase de la  Vatican  pentru  a  fi  transferate  într­un  loc  mai  sigur,  prin intermediul unor oameni de încredere şi adăpostite, undeva, în Franţa, pînă la trecerea primejdiei. Sublimă minune! Un papă pe nume Bonifaciu, adaugă acelor moaşte un şip ce conţinea sîngele lui Hristos. Corabia a pătruns în Marea Mediterană, şi ajunge pe ţărmul Spaniei. Aici, călugării au luat moaştele de pe navă şi le­au ascuns într­o grotă, astupînd gura grotei înainte de plecare. Întorşi, după ce trecuse pericolul, din cauza vegetaţiei spinoase,  n­au  mai  găsit  locul  unde  ascunseseră  moaştele. Detaliile  n­au nicio  importanţă. Dar  călugării  care  au  rămas acolo, pînă la moarte, au valorificat materialele de construcţie a unui templu din Pirinei, un templu închinat zeiţei Venus, şi au construit mănăstirea    lor. Moaştele sfîntului Petru, spun unii istorici, nu s­ar mai fi întors niciodată la Roma, dar papii s­au străduit, de­a lungul istoriei,  în felul lor, să susţină, după alte şi alte  cercetări,  că  moaştele  sfinţilor  Petru  şi  Pavel  se  află  la Vatican.  Cumplit  orgoliu,  măruntă  vanitate!  Întrebarea profanului şi cîrcotaşului vine:   ce s­o fi întîmplat cu flaconul sfînt care   conţinea sîngele Mîntuitorului? Şi,  iarăşi, din nou îndoiala. 

Pătrund,  prin  partea  stîngă  a  bisericii,  un  culoar  strîmt coboară către   pivniţele Vaticanului, unde­şi dorm somnul de veci numeroşi prelaţi, papi şi alţi ierarhi catolici. Un miros greu, o lumină puţină, cobor, la ultimul nivel şi dau de o bisericuţă micuţă  unde,  probabil,  (  pentru  că  tot  se  află  sub  semnulul probabilului)  a  slujit  Sfîntul  Petru.  Un  spaţiu  mic,  plin  de sacralitate care te întoarce   în urmă cu două milenii. Umil te pleci, şi­ţi spui, că nu mai ai nevoie de nicio dovadă, toate sunt, în aparenţă clare:   îndeosebi, evidenţa datului întru credinţă şi magia intrării în eternitate. Numai oamenii chiar dacă nu vor  şi nu­şi  acceptă  condiţia,  combat  în  fariseismul  firii  lor,  cu vanitatea  şi  cu  neantul.  O,  cît  de  aproape  e  eternul,  cît  de aproape veşnicia, spun,  pentru că ştiu că acel dosar al relicvelor nu va fi închis niciodată. Aici, la Vatican, şi aiurea. Lumea are nevoie de mit, de oase sfinte, de sfînta minciună.   Oricum, din grota  spuselor noastre nu  rămîne decît Numele:  fie acela de sfînt, fie acela de om al tenebrelor. 

Ca să­i descoperim, pe undeva, prin  istorie, pe farisei, nu e suficient să  ne amintim de privirea împietrită a lui Saul, şi nici de presupusele moaşte ale apostolului Petru, aflate, probabil,  sub altarul catedralei din Roma. Iar despre fariseism ce putem spune? Nu se leagă acesta de duplicitate, (minciună,   falsitate, vicleşug, făţărnicie, prefăcătorie) nu suntem oare   manipulaţi prin acestea zi de zi, ceas de ceas, pentru ca unii sau alţii să­şi vîndă bine marfa şi să ne plaseze dorinţei   şi  intereselor  lor. Posibil.     Cum va fi   fost şi cu moaştele, sunt ele adevărate, în substanţa lor seculară,  sau nu sunt, aparţin aceluia sau sunt vagi iluzii  ale celor slabi şi îndoctrinaţi? Să ne ascultăm spusele! De altfel, cum ne plasează informaţiile timpului, cică mănăstirea din Roda păstrează moaştele sfîntului. Pentru că iconografia ni­i prezintă alături, iată­i, aici, în Marele Templu, pe Petru şi pe  Pavel,  ca  semne  ale  măreţului  travaliu  de  creştinare  a umanităţii.     E de ştiut, oare,   ce făcea Petru cînd Pavel migra haihui, cu învăţătura în suflet, pe cărăile magice ale Ideilor, pe pămînt şi pe ape! Da, e de ştiut.  Şi pentru că aici sunt relicvele lui Petru,  să le aflăm, cumva, starea şi odihna, şi cum au fost,  şi cum au venit, şi unde sunt, şi unde mai sunt. Fariseismul Ideii nu­mi dă pace, mă împinge buclucaş înainte, să iscodesc, mai puţin să cuget. Să rîd, mai puţin să tac.     Petru a fost pescar în Betsaida, fiind recrutat ca apostol al lui Hristos, după aceea, şi avea o casă în Capernaum, pe malulul unui lac, unde locuia cu soacra şi soţia sa. S­a înhămat la apostolat, a traversat momente de răscruce, l­a negat pe Învăţător, lepădîndu­se de el de mai multe ori, dar a  şi căpătat încrederea Lui, nu ştiu de ce, şi prin ce minune,  apoi evangheştii i­au pus un nume, şi acel nume a fost: piatră,  pentru  că  aşa  se  cuvenea,  chiar  dacă  s­a  lepăsat  de Domnul,  iar acesta  l­a  investit cu puterea faptelor sale,  întru creştinarea neamurilor.  A avut numeroase contoverse cu Pavel, evident, ambii fiind angrenaţi în  lupta Ideilor. Petru  spunea că numai evreii se pot converti la creştinism, însă, spirit universal, şi mult mai deştept  şi mai  informat, Pavel    a  susţinut  ideea universalităţii noii credinţe. Contribuţia magicului în destinul lui Petru este evidentă, pentru că, se zice,   un înger l­a eliberat din lanţuri, după ce fusese arestat (vezi Faptele Apostolilor). Pe calea Antiohiei,  va  fi  ajuns  la Roma,  prin  anul  57,  (  aici,  un hiatus, în timp, îl pierde din vedere pe Petru) unde devine şeful comunităţii iudeo­creştine.  Se zice că ar fi fost arestat, alături de Pavel, fie din motive de diversiune magică (cică ar fi provocat  prăbuşirea şi moartea lui Simon  Magul (în timpul unui zbor al Magului,   în faţa împăratului Nero), fie datorită persecuţiilor anticreştine declanşate de Nero, după încendierea Romei, prin anii 64, ( idee mai degrabă credibilă), şi au fost  închişi în Carcera Mamertinică. Petru ar fi fost   condamnat la moarte şi crucificat  cu capul în jos, în afara zidurilor Romei, spre a se deosebi de modul  de  răstignire  al  lui  Iisus,  şi  îngropat  în  apropierea Circului,  într­o necropolă a celor nevolnici.   Să le credem pe acestea toate, deşi datele istorice nu prea ne duc spre un adevăr simţit şi credibil. Comunitatea creştină va fi găsit o inscripţie, mult mai tîrziu,    la  locul mormîntului său, şi ar fi  înălţat un momunemt,    acolo,  iar    pe  baza  informaţiilor  venite  de  la  Eusebiu din  Cesareea, Constantin cel Mare a dezgropat scheletul, după  care  l­a  reaşezat  la  loc,  acoperind  mormîntul  cu  un monument   de marmoră numit: Tropaio.   Acolo unde se află inscripţia: Petru se află aici!  În  anul 324, Constantin construieşte o biserică închinată apostolului, păstrînd Tropaionul, ca o anexă 

născocitorul de gânduri

Periplul moaştelor şi fariseii

fascina ia lecturiiţ

Obsesii în faţa implacabilului

Nicolae BUSUIOCVasile POPA HOMICEANU

ajungi  la  adevărata  fericire.  De  ce  atâtea  conflicte  în 

simţămintele lui? Acum, ar dori să „locuiesc într­o stea”, pe 

pământ ce să mai facă, de ce şi pentru cine să mai scrii?... 

„Pentru cine să scrii? / Sunt de rezolvat atâtea probleme. / 

Doamne, de ce ne­ai dat atâtea dileme / Morţii nu citesc, nu 

mai citesc nici cei vii” (Pentru cine să scrii?). Obsesiv revin în 

discursul  lui  liric  admiraţia pentru natură,  integrarea  în 

elementele  ei,  contemplarea  fără  rezerve.  Contemplaţia 

înseamnă vibraţie  la  ceea  ce­i  frumos  şi  tainic,  iar marii 

contemplativi  sunt  marii  revoltaţi  care  au  forţa  să  se 

stăpânească.  Putem  vorbi  aici  şi  de  o  altă  formă  a 

contemplaţiei, de forma ei simbolică sub expresia magică a 

poeziei  care  dă  contur  fiinţei  cu  întregul  ei  proces  de 

transfigurare  şi  de  semnificaţie  a  vieţii  înseşi.  Alteori, 

poetul dă frâu eu­lui să se elibereze din strânsori, izbutind 

să comunice cu viaţa proaspătă din jur, cu lumina spaţiilor 

întinse sau cu cea difuză a nopţii dintre înaltele forme de 

relief:  „M­apasă  nopţile  lungi  de  iarnă  /  Peste  gânduri 

noaptea se aşterne, / Noroc că nopţile nu sunt eterne / Că 

mintea pe vecie ar trebui să doarmă” (Nopţi de iarnă).

Şi  încă  multe  alte  considerente  de  ordin  lirico­

motivaţional  demne  de  luat  în  seamă  vom  întâlni  în 

versurile  sale:  spiritul  nonconformist,  incantaţii 

tulburătoare, trimiteri la filosofia vieţii, la religie şi cosmos, 

nostalgii, origini, copilărie, tradiţii, istorie, cultură, politică 

şi încă o dată chemarea naturii ca răspuns la „sfetnicul cel 

bun”. Lupta cu ecoul este în fond o formă de răzvrătire sub 

semnul înfrângerii „necunoscutului”, aici amintindu­ne de 

formula  celebră  a  lui  Valéry:  „Ceea  ce  mă  face  eu  este 

necunoscutul pe care îl port în mine”. În fiecare dintre noi 

există un necunoscut cu care ne  luptăm continuu. Mihai 

Liţu Munteanu a descoperit, prin mijlocirea metaforei, să 

se războiască cu destinul şi cu „chinurile îndoielii”, într­o 

expresie călinesciană, singur alimentându­şi frica delirantă 

în faţa nopţii eterne. Este o disperare omenească şi o frică 

de implacabil dar şi atâta iubire pentru viaţa trăită în toată 

complexitatea şi dramatismul ei.

Motivele şi temele din noul volum al lui Mihai Liţu 

Munteanu se înscriu cam în acelaşi registru, întâlnit şi în 

cele patru cărţi de versuri scrise până acum. Lupta cu 

ecoul (Ed. Timpul, 2013) pare să vină în completare cu noi 

nuanţe, care îşi trag seva din aceleaşi realităţi ale vieţii, 

însă într­un ritm dramatic mult mai accentuat şi într­o 

construcţie poetică mai complexă. Afirm acest lucru 

pentru că i­am urmărit cu atenţie creaţia lirică încă de la 

început, o evoluţie artistică în vizibilă şi distinctă direcţie 

spre ceea ce înseamnă autenticitate şi profunzime.

Mihai Liţu Munteanu fuge cu elegia în spate pentru a 

prinde culoarea infinită a zilei dintre munţi, iar gândul se 

strecoară  printre  picături  de  lirism  cu  aură.  El  îşi  scrie 

uneori versurile luptându­se cu ecouri   care reverberează 

dintre pereţii de beznă spre a nu­i înfrigura sufletul cuprins 

în  tăcerea  liniştii.  Le  simte  suflul  necruţător  de  rece  pe 

vibraţiile  căruia  se  intuiesc  salturi  spre  ţinuturi  cu  albe 

irizări. Când crepusculul se întinde acaparator şi un colţ de 

frunte  selenară abia de  se  furişează prin  rare ochiuri de 

lumină, vocea poetului capătă modulaţii ciudate şi se aude 

până  la  marginea  marasmului.  Dar  aici,  vocea  ia  altă 

întorsătură şi gândurile nu­i dau pace: „Gândurile vreau să 

le adun într­o idee / Dar vântul bate nebun şi aiurea , / Îmi 

tulbură mintea, îmi răneşte pădurea/ Şi focul ce­mi arde în 

piept e  fără de scânteie.  / Mă risipesc  în ploi,  în vânt de 

primăvară,   / Aştept să­nflorească o floare de cais, / Când 

va­nverzi pădurea, n­am să mă simt proscris / Căci lumina 

din ceruri spre mine se coboară!” (Gândurile).

O  constantă  a  poeziei  lui  Mihai  Liţu  Munteanu  o 

reprezintă  senzualitatea  delicată  într­un  discurs  erotic 

obţinut  prin  ritualul  amintirilor  obsesive,  sentimentul 

iubirii  fiindu­i  estompat  de  timpul  neiertător.  Temeiul 

dragostei  revine  pătimaş  în  multe  dintre  poeziile  sale, 

revine  cu  un  fel  de  fervoare  neclintită  pentru  că  ştie  să 

exprime  această  trăire  într­o  esenţă  existenţială,  într­o 

provocare aproape mistică a simţurilor, de la sfioşenie la 

fină  şi  subtilă  melancolie,  de  la  suferinţa  inerentă  la 

emoţiile şi crezurile în frumosul şi fragilul sentiment. Nu 

trebuie  să­i  căutăm  neapărat  o  biografie  sentimentală 

pentru a nu fi dezamăgiţi, vom descoperi doar senzaţii şi 

imagini inofensive: „Pe alta n­am să mai iubesc / Aşa cum 

te­am iubit pe tine / Cu tine florile zâmbesc / Cu tine zilele 

sunt pline” (Decizie).

O altă dimensiune a poeziei lui Mihai Liţu Munteanu, 

mult  mai  pronunţată  decât  în  celelalte  volume,  este 

neliniştea metafizică, o continuă meditaţie asupra a ceea ce 

este dincolo de noi, poate de aici dorinţa poetului  într­o 

circumscriere  în spiritul cosmic.  Într­o notă uşor  tragică, 

paradoxal,  el n­ar  renunţa  totuşi  la  căutarea paradisului 

pierdut şi nici  la cel existent deşi  teluricul nu te ajută să 

CRONICA16 CRONICA 17

a  altarului. După  aceea  au venit  întrebările! Quo  vadis?  Iată, obsedantă căutarea noastră. Petru l­ar fi văzut ultima oară pe Iisus în timp ce se pregătea să fugă din Roma, spre a scăpa de martiriu. O, laşul! Pe Via Apia, Petru l­ar fi întrebat: Quo vadis, Domine?  (Încotro,  te  îndrepţi, Doamne?)  ,  la  care  Iisus  i­ar  fi răspuns: Vado Romam venio iterum crucifigi (Am venit la Roma, spre  a  fi  din  nou  crucificat).  Atunci  s­a  ruşinat  foarte  de cuvintele Lui, s­a întors la Roma şi a primit martiriul. Aşa să fi fost oare, vine din nou îndoiala. 

Pînă în secolul al X­lea, relicvele constituiau obiectul unui comerţ intens, cu centrul la Constantinopole. Pe atunci, pelerinii şi alţi comercianţi, erau interesaţi de moaştele sfîntului Petru. Într­un manuscris din secolul al XVI­lea se afirmă că  moaştele părintelui biserici  creştine au  fost  scoase dintr­o  criptă de  la Vatican şi duse în Spania, la mănăstirea Roda, şi de atunci n­au mai fost niciodată aduse înapoi. De­a lungul timpului, relicvele sfîntului au fost  împrăştiate    în diverse  locuri de pe pămînt, astfel,  cheile,  lanţurile,  acoperămîntul  altarului  său  au  fost răspîndite prin diferite lăcaşuri de cult din lumea creştină.     O informaţie arată că moaştele sfîntului ar fi fost transferate,  pe la mijlocul secolului al treilea, în catacomblele de la San Sebastian, de teama de a nu fi profanate, şi au au fost readuse la Roma de către Constantin cel Mare.   Dar periplul şi calvarul moaştelor nu s­a sfîrşit. Prin secolul şapte, de teama ameninţării păgînilor, adică a perşilor şi a altor neamuri, moaştele sunt scoase de la  Vatican  pentru  a  fi  transferate  într­un  loc  mai  sigur,  prin intermediul unor oameni de încredere şi adăpostite, undeva, în Franţa, pînă la trecerea primejdiei. Sublimă minune! Un papă pe nume Bonifaciu, adaugă acelor moaşte un şip ce conţinea sîngele lui Hristos. Corabia a pătruns în Marea Mediterană, şi ajunge pe ţărmul Spaniei. Aici, călugării au luat moaştele de pe navă şi le­au ascuns într­o grotă, astupînd gura grotei înainte de plecare. Întorşi, după ce trecuse pericolul, din cauza vegetaţiei spinoase,  n­au  mai  găsit  locul  unde  ascunseseră  moaştele. Detaliile  n­au nicio  importanţă. Dar  călugării  care  au  rămas acolo, pînă la moarte, au valorificat materialele de construcţie a unui templu din Pirinei, un templu închinat zeiţei Venus, şi au construit mănăstirea    lor. Moaştele sfîntului Petru, spun unii istorici, nu s­ar mai fi întors niciodată la Roma, dar papii s­au străduit, de­a lungul istoriei,  în felul lor, să susţină, după alte şi alte  cercetări,  că  moaştele  sfinţilor  Petru  şi  Pavel  se  află  la Vatican.  Cumplit  orgoliu,  măruntă  vanitate!  Întrebarea profanului şi cîrcotaşului vine:   ce s­o fi întîmplat cu flaconul sfînt care   conţinea sîngele Mîntuitorului? Şi,  iarăşi, din nou îndoiala. 

Pătrund,  prin  partea  stîngă  a  bisericii,  un  culoar  strîmt coboară către   pivniţele Vaticanului, unde­şi dorm somnul de veci numeroşi prelaţi, papi şi alţi ierarhi catolici. Un miros greu, o lumină puţină, cobor, la ultimul nivel şi dau de o bisericuţă micuţă  unde,  probabil,  (  pentru  că  tot  se  află  sub  semnulul probabilului)  a  slujit  Sfîntul  Petru.  Un  spaţiu  mic,  plin  de sacralitate care te întoarce   în urmă cu două milenii. Umil te pleci, şi­ţi spui, că nu mai ai nevoie de nicio dovadă, toate sunt, în aparenţă clare:   îndeosebi, evidenţa datului întru credinţă şi magia intrării în eternitate. Numai oamenii chiar dacă nu vor  şi nu­şi  acceptă  condiţia,  combat  în  fariseismul  firii  lor,  cu vanitatea  şi  cu  neantul.  O,  cît  de  aproape  e  eternul,  cît  de aproape veşnicia, spun,  pentru că ştiu că acel dosar al relicvelor nu va fi închis niciodată. Aici, la Vatican, şi aiurea. Lumea are nevoie de mit, de oase sfinte, de sfînta minciună.   Oricum, din grota  spuselor noastre nu  rămîne decît Numele:  fie acela de sfînt, fie acela de om al tenebrelor. 

Ca să­i descoperim, pe undeva, prin  istorie, pe farisei, nu e suficient să  ne amintim de privirea împietrită a lui Saul, şi nici de presupusele moaşte ale apostolului Petru, aflate, probabil,  sub altarul catedralei din Roma. Iar despre fariseism ce putem spune? Nu se leagă acesta de duplicitate, (minciună,   falsitate, vicleşug, făţărnicie, prefăcătorie) nu suntem oare   manipulaţi prin acestea zi de zi, ceas de ceas, pentru ca unii sau alţii să­şi vîndă bine marfa şi să ne plaseze dorinţei   şi  intereselor  lor. Posibil.     Cum va fi   fost şi cu moaştele, sunt ele adevărate, în substanţa lor seculară,  sau nu sunt, aparţin aceluia sau sunt vagi iluzii  ale celor slabi şi îndoctrinaţi? Să ne ascultăm spusele! De altfel, cum ne plasează informaţiile timpului, cică mănăstirea din Roda păstrează moaştele sfîntului. Pentru că iconografia ni­i prezintă alături, iată­i, aici, în Marele Templu, pe Petru şi pe  Pavel,  ca  semne  ale  măreţului  travaliu  de  creştinare  a umanităţii.     E de ştiut, oare,   ce făcea Petru cînd Pavel migra haihui, cu învăţătura în suflet, pe cărăile magice ale Ideilor, pe pămînt şi pe ape! Da, e de ştiut.  Şi pentru că aici sunt relicvele lui Petru,  să le aflăm, cumva, starea şi odihna, şi cum au fost,  şi cum au venit, şi unde sunt, şi unde mai sunt. Fariseismul Ideii nu­mi dă pace, mă împinge buclucaş înainte, să iscodesc, mai puţin să cuget. Să rîd, mai puţin să tac.     Petru a fost pescar în Betsaida, fiind recrutat ca apostol al lui Hristos, după aceea, şi avea o casă în Capernaum, pe malulul unui lac, unde locuia cu soacra şi soţia sa. S­a înhămat la apostolat, a traversat momente de răscruce, l­a negat pe Învăţător, lepădîndu­se de el de mai multe ori, dar a  şi căpătat încrederea Lui, nu ştiu de ce, şi prin ce minune,  apoi evangheştii i­au pus un nume, şi acel nume a fost: piatră,  pentru  că  aşa  se  cuvenea,  chiar  dacă  s­a  lepăsat  de Domnul,  iar acesta  l­a  investit cu puterea faptelor sale,  întru creştinarea neamurilor.  A avut numeroase contoverse cu Pavel, evident, ambii fiind angrenaţi în  lupta Ideilor. Petru  spunea că numai evreii se pot converti la creştinism, însă, spirit universal, şi mult mai deştept  şi mai  informat, Pavel    a  susţinut  ideea universalităţii noii credinţe. Contribuţia magicului în destinul lui Petru este evidentă, pentru că, se zice,   un înger l­a eliberat din lanţuri, după ce fusese arestat (vezi Faptele Apostolilor). Pe calea Antiohiei,  va  fi  ajuns  la Roma,  prin  anul  57,  (  aici,  un hiatus, în timp, îl pierde din vedere pe Petru) unde devine şeful comunităţii iudeo­creştine.  Se zice că ar fi fost arestat, alături de Pavel, fie din motive de diversiune magică (cică ar fi provocat  prăbuşirea şi moartea lui Simon  Magul (în timpul unui zbor al Magului,   în faţa împăratului Nero), fie datorită persecuţiilor anticreştine declanşate de Nero, după încendierea Romei, prin anii 64, ( idee mai degrabă credibilă), şi au fost  închişi în Carcera Mamertinică. Petru ar fi fost   condamnat la moarte şi crucificat  cu capul în jos, în afara zidurilor Romei, spre a se deosebi de modul  de  răstignire  al  lui  Iisus,  şi  îngropat  în  apropierea Circului,  într­o necropolă a celor nevolnici.   Să le credem pe acestea toate, deşi datele istorice nu prea ne duc spre un adevăr simţit şi credibil. Comunitatea creştină va fi găsit o inscripţie, mult mai tîrziu,    la  locul mormîntului său, şi ar fi  înălţat un momunemt,    acolo,  iar    pe  baza  informaţiilor  venite  de  la  Eusebiu din  Cesareea, Constantin cel Mare a dezgropat scheletul, după  care  l­a  reaşezat  la  loc,  acoperind  mormîntul  cu  un monument   de marmoră numit: Tropaio.   Acolo unde se află inscripţia: Petru se află aici!  În  anul 324, Constantin construieşte o biserică închinată apostolului, păstrînd Tropaionul, ca o anexă 

născocitorul de gânduri

Periplul moaştelor şi fariseii

fascina ia lecturiiţ

Obsesii în faţa implacabilului

Nicolae BUSUIOCVasile POPA HOMICEANU

ajungi  la  adevărata  fericire.  De  ce  atâtea  conflicte  în 

simţămintele lui? Acum, ar dori să „locuiesc într­o stea”, pe 

pământ ce să mai facă, de ce şi pentru cine să mai scrii?... 

„Pentru cine să scrii? / Sunt de rezolvat atâtea probleme. / 

Doamne, de ce ne­ai dat atâtea dileme / Morţii nu citesc, nu 

mai citesc nici cei vii” (Pentru cine să scrii?). Obsesiv revin în 

discursul  lui  liric  admiraţia pentru natură,  integrarea  în 

elementele  ei,  contemplarea  fără  rezerve.  Contemplaţia 

înseamnă vibraţie  la  ceea  ce­i  frumos  şi  tainic,  iar marii 

contemplativi  sunt  marii  revoltaţi  care  au  forţa  să  se 

stăpânească.  Putem  vorbi  aici  şi  de  o  altă  formă  a 

contemplaţiei, de forma ei simbolică sub expresia magică a 

poeziei  care  dă  contur  fiinţei  cu  întregul  ei  proces  de 

transfigurare  şi  de  semnificaţie  a  vieţii  înseşi.  Alteori, 

poetul dă frâu eu­lui să se elibereze din strânsori, izbutind 

să comunice cu viaţa proaspătă din jur, cu lumina spaţiilor 

întinse sau cu cea difuză a nopţii dintre înaltele forme de 

relief:  „M­apasă  nopţile  lungi  de  iarnă  /  Peste  gânduri 

noaptea se aşterne, / Noroc că nopţile nu sunt eterne / Că 

mintea pe vecie ar trebui să doarmă” (Nopţi de iarnă).

Şi  încă  multe  alte  considerente  de  ordin  lirico­

motivaţional  demne  de  luat  în  seamă  vom  întâlni  în 

versurile  sale:  spiritul  nonconformist,  incantaţii 

tulburătoare, trimiteri la filosofia vieţii, la religie şi cosmos, 

nostalgii, origini, copilărie, tradiţii, istorie, cultură, politică 

şi încă o dată chemarea naturii ca răspuns la „sfetnicul cel 

bun”. Lupta cu ecoul este în fond o formă de răzvrătire sub 

semnul înfrângerii „necunoscutului”, aici amintindu­ne de 

formula  celebră  a  lui  Valéry:  „Ceea  ce  mă  face  eu  este 

necunoscutul pe care îl port în mine”. În fiecare dintre noi 

există un necunoscut cu care ne  luptăm continuu. Mihai 

Liţu Munteanu a descoperit, prin mijlocirea metaforei, să 

se războiască cu destinul şi cu „chinurile îndoielii”, într­o 

expresie călinesciană, singur alimentându­şi frica delirantă 

în faţa nopţii eterne. Este o disperare omenească şi o frică 

de implacabil dar şi atâta iubire pentru viaţa trăită în toată 

complexitatea şi dramatismul ei.

Motivele şi temele din noul volum al lui Mihai Liţu 

Munteanu se înscriu cam în acelaşi registru, întâlnit şi în 

cele patru cărţi de versuri scrise până acum. Lupta cu 

ecoul (Ed. Timpul, 2013) pare să vină în completare cu noi 

nuanţe, care îşi trag seva din aceleaşi realităţi ale vieţii, 

însă într­un ritm dramatic mult mai accentuat şi într­o 

construcţie poetică mai complexă. Afirm acest lucru 

pentru că i­am urmărit cu atenţie creaţia lirică încă de la 

început, o evoluţie artistică în vizibilă şi distinctă direcţie 

spre ceea ce înseamnă autenticitate şi profunzime.

Mihai Liţu Munteanu fuge cu elegia în spate pentru a 

prinde culoarea infinită a zilei dintre munţi, iar gândul se 

strecoară  printre  picături  de  lirism  cu  aură.  El  îşi  scrie 

uneori versurile luptându­se cu ecouri   care reverberează 

dintre pereţii de beznă spre a nu­i înfrigura sufletul cuprins 

în  tăcerea  liniştii.  Le  simte  suflul  necruţător  de  rece  pe 

vibraţiile  căruia  se  intuiesc  salturi  spre  ţinuturi  cu  albe 

irizări. Când crepusculul se întinde acaparator şi un colţ de 

frunte  selenară abia de  se  furişează prin  rare ochiuri de 

lumină, vocea poetului capătă modulaţii ciudate şi se aude 

până  la  marginea  marasmului.  Dar  aici,  vocea  ia  altă 

întorsătură şi gândurile nu­i dau pace: „Gândurile vreau să 

le adun într­o idee / Dar vântul bate nebun şi aiurea , / Îmi 

tulbură mintea, îmi răneşte pădurea/ Şi focul ce­mi arde în 

piept e  fără de scânteie.  / Mă risipesc  în ploi,  în vânt de 

primăvară,   / Aştept să­nflorească o floare de cais, / Când 

va­nverzi pădurea, n­am să mă simt proscris / Căci lumina 

din ceruri spre mine se coboară!” (Gândurile).

O  constantă  a  poeziei  lui  Mihai  Liţu  Munteanu  o 

reprezintă  senzualitatea  delicată  într­un  discurs  erotic 

obţinut  prin  ritualul  amintirilor  obsesive,  sentimentul 

iubirii  fiindu­i  estompat  de  timpul  neiertător.  Temeiul 

dragostei  revine  pătimaş  în  multe  dintre  poeziile  sale, 

revine  cu  un  fel  de  fervoare  neclintită  pentru  că  ştie  să 

exprime  această  trăire  într­o  esenţă  existenţială,  într­o 

provocare aproape mistică a simţurilor, de la sfioşenie la 

fină  şi  subtilă  melancolie,  de  la  suferinţa  inerentă  la 

emoţiile şi crezurile în frumosul şi fragilul sentiment. Nu 

trebuie  să­i  căutăm  neapărat  o  biografie  sentimentală 

pentru a nu fi dezamăgiţi, vom descoperi doar senzaţii şi 

imagini inofensive: „Pe alta n­am să mai iubesc / Aşa cum 

te­am iubit pe tine / Cu tine florile zâmbesc / Cu tine zilele 

sunt pline” (Decizie).

O altă dimensiune a poeziei lui Mihai Liţu Munteanu, 

mult  mai  pronunţată  decât  în  celelalte  volume,  este 

neliniştea metafizică, o continuă meditaţie asupra a ceea ce 

este dincolo de noi, poate de aici dorinţa poetului  într­o 

circumscriere  în spiritul cosmic.  Într­o notă uşor  tragică, 

paradoxal,  el n­ar  renunţa  totuşi  la  căutarea paradisului 

pierdut şi nici  la cel existent deşi  teluricul nu te ajută să 

CRONICA18

Volumul  de  versuri 

Momentul   eu­lui propriu, 

scris de Irina Anghel, este 

o carte care ne conduce în 

lumea  adolescentină  a 

autoarei. Citind­o, iniţial 

putem  simţi  o  stare  de 

stânjeneală,  pentru  că, 

dintr­odată, constatăm că 

am  intrat,  fără  să  cerem 

voie, direct în viaţa ei, cu 

t o t   c e e a   c e   imp l i c ă  

aceasta :   sent imente , 

t r ă i r i ,   c o n f u z i i , 

c ă u t ă r i … M u l t e 

căutări!...Este  o  lume 

neştiută şi, totuşi, atât de familiară tuturor. Descoperim cu 

uimire faptul că fiecare am fost în realitatea acelor ani, plini 

de misterele adolescentine,   fără să fi conştientizat atunci 

acest  lucru. Autoarea  versurilor,  aflată  la  hotarul  dintre 

copilărie şi adolescenţă, reuşeşte cu multă candoare să ne 

întoarcă  în  zona  aceea  mirifică,  pe  care  am  trăit­o,  am 

simţit­o poate, dar, sigur, nu mulţi am reuşit să o exprimăm 

atât de clar. 

Versurile  sale  se  păstrează  în  caruselul  unor  oscilaţii 

nelimpezite încă. Ea se simte „ Peşte pe uscat, / mă zbat între 

dorinţa de a sări / sau de a rămâne aici.”(Peşte pe uscat pg. 25) 

De parcă ar face un schimb de jucării…De parcă, înainte de 

a se despărţi definitiv de ursuleţul său de pluş, îl întoarce 

pe  toate  părţile,  îi  descoperă  valenţe  noi,  îi  pare  rău  că 

trebuie  să  renunţe  la  el.  Într­un  cuvânt,  oscilează…Dar 

cealaltă  jucărie  este  mult  mai  tentantă!...Infinit  mai 

tentantă…Dacă  am  privi  simplist  versurile  acestei 

adolescente,  am  putea  crede  că  ea  îşi  găseşte  vinovăţii 

pentru că se  îndreaptă spre alte orizonturi: „De ce?! Din 

vina ta…” (Regrete pg. 29), de fapt, acolo, în căutările sale, 

sunt temeri, întrebări, speranţe…                             

Aceste  trăiri  unice,  prin  care  sufletul  unui  copil  se 

deschide precum o floare spre razele soarelui cunoaşterii, 

au o  încărcătură emoţională deosebită, care se manifestă 

prin sentimente confuze uneori, dar întotdeauna înfăşate 

într­o mare delicateţe, ocrotite într­o mantie de ingenuitate. 

Este vremea când inima ei se deschide spre iubire. Aceasta 

poate  lua  chipul  cuiva;  sau  nu…Esenţial  este  că  există: 

„Vreau  să­mi  ştiu  mâna  /  În  cuibul  inimii  tale”  (Atingerea 

întunericului pg.63). Pentru că felul în care poeta percepe 

această  trezire,  asemenea  preafrumoasei  fete  din 

„Luceafărul”  lui M Eminescu,  trece prin  fazele  confuze, 

inerente stării de început, de necunoaştere: „ O dorinţă…Un 

CRONICA 19

în  baza  unei  ordonanţe  guvernamentale,  cum  au  beneficiat minerii sau cadrele militare. E tăcut  , morocănos, mai citeşte câte un ziar şi doarme foarte mult ca să uite de sărăcie.

Într­una din  zile  s­a  trezit  cu Salvarea  la  scară. A  refuzat demn cămaşa din pânză groasă, cu mânecile lungi de un metru, înţelegând  din  capul  locului  că  nu  este  cazul  să  devină impulsiv.În drum spre spital a stat foarte liniştit fără să scoată un cuvânt, bucurându­se că la ora zece, după ce a făcut ochi şi a coborât din pat nu a mai simţit acea tainică chemare spre cafe­barul din apropiere.

Cei doi infirmieri l­au condus direct  în cabinetul domnului doctor Dârvală, cel mai tare psihoterapeut din tot oraşul. După ce a luat loc pe un scaun, iar soţia sa i­a şoptit la ureche să­şi tragă fermoarul la pantaloni, medicul îi pune prima întrebare:

­Unde lucrezi?

­Nu mai lucrez!­vine răspunsul.

­De ce?

­Pentru că am fost scos din foile de pontaj de…guvernanţii noştri,  care  se  cred  cei  mai  pontoşi  în  materie  de  umor industrial.

­Eşti băiat tânăr!­îi zice medicul cu blândeţe. Ar trebui să munceşti la această vârstă.

­Munceşte soţia în locul meu. Fabricile de confecţii încă n­au murit în oraşul nostru.

­Păi,  dumneaei,  aici  de  faţă,  se  plânge  că  eşti  agitat  şi vorbeşti prea mult în somn. Aşa este?

­Nu pot  răspunde  la  această  întrebare   pentru  că   dorm foarte  bine,  însă,  dacă  mai  vorbesc  în  somn,  înseamnă  că instinctul meu de conservare lucrează minunat. În acest fel îmi mai scot şi eu pârleala fiindcă tot timpul numai ea vorbeşte…

­De câteva nopţi vrei să spargi o bancă. Cine te ajută? Ai vreun unchi parlamentar?

­Domnule  doctor,  generos  cum  sunt,  vă  trec  cu  vederea faptul  că  din  nou  îmi  puneţi  o  întrebare  fără  sens.  E  la mintea…alegătorului  că,  dacă  aş  fi  avut,  soţia  mea  nu  ar  fi apelat la dumneavoastră.În fiecare seară mi­ar fi oferit câte un tratament înainte de culcare, fără să mai apeleze la Salvare…

­Totuşi,  insist. Referitor  la planurile de  spărgător pe  care vrei să le pui în aplicare, ce ai de zis?

­Cred  că ar trebui perfecţionate.

­Când  ai  de  gând  să  acţionezi?­întrebă  medicul,  plin  de importanţă,  privind  la  decolteul  foarte  pronunţat  al  soţiei pacientului său.

­Voi acţiona ziua în amiaza mare.

­Şi nu îţi este teamă?­îl întrebă medicul neîncrezător.

­Deloc!­răspunse  Cezărel.  Mi­am  pus  într­o  pungă  de  la Billa toporul din balcon, cu coadă scurtă, pe care îl folosim de Crăciun când facem borş de oase. Voi acţiona de unul singur. În Grădina Publică nu sunt gardieni în  timpul zilei.

­Văd că ai logică în răspunsuri!­precizează medicul. Nu ai nevoie de niciun  tratament că  şi aşa nu avem niciun    fel de medicamente.  Totuşi,  soţia  dumitale  este  îngrijorată. De  trei nopţi nu o laşi să se odihnească pentru că vorbeşti în somn.

­Începând de deseară o voi lăsa să doarmă. În mod voit m­am comportat anormal punând la cale spargerea unei bănci. Eram convins că va anunţa poliţistul de proximitate, dar acum sunt foarte fericit. Văd că ea mă mai iubeşte şi, în loc să anunţe Poliţia , a chemat Salvarea…

Eram la o bere  lălăită gen bla­bla pe teme literare cu câţiva colegi de cenaclu. Discutam despre preferinţele noastre literare. Când unul dintre noi spunea că­iplace un autor era necesar să vină  cu  argumente  pentru  a  susţine  de  ce  îi  place  autorul respectiv.

Aurel Furtună şi Vasile Mandric şi­au mărturisit dragostea lor literatura scrisă de Nichita Stănescu, Lucian Blaga şi Edgar Allan Poe.  Ion Meca  i­a  ridicat  în slavă pe Cervantes, Fănuş Neagu  şi Marin  Preda,  iar  Ionel Negruţ mi  l­a  adus  în  faţa ochilor pe renumitul epigramist   Ştefan Tropcea, recitând mai multe epigrame ale maestrului brăilean.

Eu ascultam în tăcere, bând cu mare plăcere din pasharul meu  de  bere.  Fiind  solicitat  să  vorbesc  despre  autorul meu preferat,  i­am  rugat  mai  întâi  să­mi  dea  voie  să  le  spun  o anecdotă:

Autorul meu preferat, un american de renume, la una din întâlnirile sale cu câţiva scriitori din vremea sa, desigur la un pahar de whisky, tăcea. Se ridicase problema pentru ce scrie fiecare.  Unul  dintre  ei  susţinea  sus  şi  tare  că  scrie  pentru posteritate, că nimic nu­i mai frumos pe lume ca zestrea literară pe  care  o  laşi  în  urma  ta. Alţi  trei  motivau  că  scriu  pentru renumele lor  la care ţin cel mai mult. Când i­a venit rândul, autorul meu preferat a afirmat că el scrie pentru bani şi a făcut remarca puţin cam incomodă că fiecare scrie pentru ceea ce nu are.

Bineînţeles că nu le­a picat orizontal  la stomăcel remarca autorului meu preferat, însă era adevărat.

Mandric m­a somat să spun  despre cine este vorba, să nu o mai  lungesc atâta  că, dacă  trag prea mult de de ea,  se  rupe sigur…Am  răspuns  că  este    vorba  despre  Mark  Twain,  iar colegii mei au zis că acesta  a fost şi este un mare scriitor. Totuşi eu nu m­am oprit aici. Le­am spus că, spre deosebire de ei, eu deja mi­am întrecut maestrul. Au început să râdă cu mare poftă, iar Mandric m­a asigurat că sunt pe…marginea prăpastiei dacă pot să cred aşa ceva. Negruţ a spus că, dacă eu am ajuns să­l întrec  pe Mark  Twain,  el  este…Ştefan  Tropcea,  iar  Furtună, făcând  valuri…într­o  ceaşcă  de  ciocolată  fierbinte  în  care mesteca  de  zor,  m­a  întrebat  dacă  nu  cumva  am  sauferit unele… dereglări de comportament în ultimul timp…

Totuşi, eu nu m­am lăsat… Am susţinut în continuare că ştiu bine ce spun. Atunci Meca mi­a zis că, dacă aş mai trăi pe puţin încă cincizeci de ani, nu se ştie dacă aş putea ajunge la jumătate din valoarea şi talentul autorului american. Chiar 

m­a avertizat că mi­am luat­o în cap şi mă cred cap de afiş  de când revista Viaţa Brăilei a început să mă publice în paginile sale.

Răspunsul meu a fost destul de scurt. Le­am că una din din celebrele afirmaţii ale lui Mark Twain susţine că cel mai uşor lucru din lume este să te laşi de fumat.Zicea că el se lăsase de o mie de ori iar eu, în comparaţie cu maestrul meu, am renunţat la ţigări de…o mie două sute de ori.

La auzul răspunsului meu am ciocnit paharele, iar eu am fost  somat  să  dau  încă  un  rând  ca  să  fiu  iertat  pentru  lăudăroşenia mea…

                          

Un test utilCezărel  este  şomer.  Trăieşte de  azi  pe mâine,  supărat  pe 

viaţă şi parlamentari deoarece nu a primit salarii compensatorii 

jurnal cu scriitori părere de cititor

L-am întrecut pe… Mark Twain

Păun CONDRUŢ

fior / Cuvinte, ce nu spun nimic / Un singur gând rătăcitor / Nu  

ştiu  de  unde  vine  /  Nu  ştiu  de  ce  tace”  (Impuls  pg.59). 

Aşteptările  sale,  care  ar  putea  să­i  limpezească  acele 

căutări,  s­o  scoată  din  „camera  cu  luminile  stinse”,  sunt 

populate de străfulgerări, care o surprind: „Te­am văzut o 

clipă ………/ De­atunci copilul alungat din mine ţipă / Ai lăsat 

clipa  vieţii mele  pe  dos…/ Te­am  aşteptat…Dar  nu  te­ai mai 

întors” (Lumini stinse pg. 57).

Din teama de a nu fie rănită, ea se retrage în interiorul 

Eu­lui său, aşteptând să­i vină vremea. Acum are numai o 

aripă şi doreşte să­şi protejeze intimitatea, până când va fi 

pregătită  să­şi  deschidă  ambele  aripi,  pentru  a  pleca  în 

zborul  păsărilor  măiestre:  „Eu…sunt  doar  umbra  mea  / 

Lumea  mea,  acum,  e  închisă.”  (Momentul  Eu­lui  propriu 

pg.55). Se simte în siguranţă acolo, în turnul ei de fildeş, 

unde nu vrea să fie deranjată: „ …Do not disturb! / Acum 

suntem  doar  eu  şi  cu  mine…”(ibidem).  Multitudinea 

simţămintelor care o stăpânesc la această vârstă o fac să îşi 

caute alter ego­ul său, care ar putea fi cealaltă aripă, ce i­ar 

întregi perechea potrivită zborului. Deocamdată rămâne în 

faza  incipientă  a  plutirii,  păstrându­se  în  postura 

dansatoarei sub ploaia purificatoare, ai cărei „picuri reci” n­

o mai  sperie. Dansează  şi  se pregăteşte de zbor:  „Eu am 

rămas dansând în ploaie.” (Singură în ploaie pg. 35).

       Autoarea oscilează între starea de protecţie pe care 

şi­o  autoimpune  uneori  şi  încercarea  de  a­şi  exterioriza 

neliniştea vârstei, când începe să descopere câte ceva din 

realitatea vieţii: „Pe un drum asfaltat cu minciuni /……../ Un 

deşert  în  putrefacţie”  (Asfalt  pg.  45).  Această  alternanţă 

inerentă poate fi constructivă, pentru că este un mod prin 

care  ea  încearcă  să  se desprindă  „Într­un  infinit  ocean de 

neputinţă / Sunt doar un strop” (Ora de mate pg. 43). Un strop 

care ar putea să rămână aşa cum este: „Sunt iar aici. Sunt 

încă un copil.”(Un copil pg. 39). Dar devenirea sa a început; 

este ireversibilă:  „Un altfel de copil.” (ibidem).

Când  în  sufletul  ei  este  „foc  afară  şi  înăuntru”  (Fata 

Morgana pg.33),   autoanaliza, pe care o face: „Ce eşti? Ce 

vrei? / Bună dimineaţa, Tic!, Tic! / Ai uitat că nu mai eşti copil?” 

(Regrete  pg.29),  o  ajută  să  se  desţelenească  din  hăţişul 

îndoielilor  şi  să  se  elibereze  prin  scris:  „Sunt  doar  eu,  / 

Înconjurată de curioşi. / Ce contează. / Eu scriu, / Eu las urme 

ude…/ …./ Sunt liberă…” (Liberă să fiu, eu! pg.27). Acesta 

este triumful său! Autoarea este sigură pe ea:   „Azi nu­mi 

pătezi clipa de fericire.” (Clipa pg. 67) 

Autoarea  cărţii  Momentul  eu­lui  propriu  este  o 

adolescentă,    „Fărâmă  de  lumină”  (Nebunie  interioară 

pg.53),  care  poartă  pe  creştet  coroana  promiţătoare  a 

împlinirii prin creaţie. Să aşteptăm cu răbdare următorul 

volum de poezii; după ce acesta va fi trecut de stadiul de 

jurnal intim. 

Aripi  uşoare  şi  zbor  senin  pe  cerul  inspiraţiei,  Irina 

Anghel!...

Irina Anghel – Momentul eu-lui propriu

Lucia PĂTRAŞCU

CRONICA18

Volumul  de  versuri 

Momentul   eu­lui propriu, 

scris de Irina Anghel, este 

o carte care ne conduce în 

lumea  adolescentină  a 

autoarei. Citind­o, iniţial 

putem  simţi  o  stare  de 

stânjeneală,  pentru  că, 

dintr­odată, constatăm că 

am  intrat,  fără  să  cerem 

voie, direct în viaţa ei, cu 

t o t   c e e a   c e   imp l i c ă  

aceasta :   sent imente , 

t r ă i r i ,   c o n f u z i i , 

c ă u t ă r i … M u l t e 

căutări!...Este  o  lume 

neştiută şi, totuşi, atât de familiară tuturor. Descoperim cu 

uimire faptul că fiecare am fost în realitatea acelor ani, plini 

de misterele adolescentine,   fără să fi conştientizat atunci 

acest  lucru. Autoarea  versurilor,  aflată  la  hotarul  dintre 

copilărie şi adolescenţă, reuşeşte cu multă candoare să ne 

întoarcă  în  zona  aceea  mirifică,  pe  care  am  trăit­o,  am 

simţit­o poate, dar, sigur, nu mulţi am reuşit să o exprimăm 

atât de clar. 

Versurile  sale  se  păstrează  în  caruselul  unor  oscilaţii 

nelimpezite încă. Ea se simte „ Peşte pe uscat, / mă zbat între 

dorinţa de a sări / sau de a rămâne aici.”(Peşte pe uscat pg. 25) 

De parcă ar face un schimb de jucării…De parcă, înainte de 

a se despărţi definitiv de ursuleţul său de pluş, îl întoarce 

pe  toate  părţile,  îi  descoperă  valenţe  noi,  îi  pare  rău  că 

trebuie  să  renunţe  la  el.  Într­un  cuvânt,  oscilează…Dar 

cealaltă  jucărie  este  mult  mai  tentantă!...Infinit  mai 

tentantă…Dacă  am  privi  simplist  versurile  acestei 

adolescente,  am  putea  crede  că  ea  îşi  găseşte  vinovăţii 

pentru că se  îndreaptă spre alte orizonturi: „De ce?! Din 

vina ta…” (Regrete pg. 29), de fapt, acolo, în căutările sale, 

sunt temeri, întrebări, speranţe…                             

Aceste  trăiri  unice,  prin  care  sufletul  unui  copil  se 

deschide precum o floare spre razele soarelui cunoaşterii, 

au o  încărcătură emoţională deosebită, care se manifestă 

prin sentimente confuze uneori, dar întotdeauna înfăşate 

într­o mare delicateţe, ocrotite într­o mantie de ingenuitate. 

Este vremea când inima ei se deschide spre iubire. Aceasta 

poate  lua  chipul  cuiva;  sau  nu…Esenţial  este  că  există: 

„Vreau  să­mi  ştiu  mâna  /  În  cuibul  inimii  tale”  (Atingerea 

întunericului pg.63). Pentru că felul în care poeta percepe 

această  trezire,  asemenea  preafrumoasei  fete  din 

„Luceafărul”  lui M Eminescu,  trece prin  fazele  confuze, 

inerente stării de început, de necunoaştere: „ O dorinţă…Un 

CRONICA 19

în  baza  unei  ordonanţe  guvernamentale,  cum  au  beneficiat minerii sau cadrele militare. E tăcut  , morocănos, mai citeşte câte un ziar şi doarme foarte mult ca să uite de sărăcie.

Într­una din  zile  s­a  trezit  cu Salvarea  la  scară. A  refuzat demn cămaşa din pânză groasă, cu mânecile lungi de un metru, înţelegând  din  capul  locului  că  nu  este  cazul  să  devină impulsiv.În drum spre spital a stat foarte liniştit fără să scoată un cuvânt, bucurându­se că la ora zece, după ce a făcut ochi şi a coborât din pat nu a mai simţit acea tainică chemare spre cafe­barul din apropiere.

Cei doi infirmieri l­au condus direct  în cabinetul domnului doctor Dârvală, cel mai tare psihoterapeut din tot oraşul. După ce a luat loc pe un scaun, iar soţia sa i­a şoptit la ureche să­şi tragă fermoarul la pantaloni, medicul îi pune prima întrebare:

­Unde lucrezi?

­Nu mai lucrez!­vine răspunsul.

­De ce?

­Pentru că am fost scos din foile de pontaj de…guvernanţii noştri,  care  se  cred  cei  mai  pontoşi  în  materie  de  umor industrial.

­Eşti băiat tânăr!­îi zice medicul cu blândeţe. Ar trebui să munceşti la această vârstă.

­Munceşte soţia în locul meu. Fabricile de confecţii încă n­au murit în oraşul nostru.

­Păi,  dumneaei,  aici  de  faţă,  se  plânge  că  eşti  agitat  şi vorbeşti prea mult în somn. Aşa este?

­Nu pot  răspunde  la  această  întrebare   pentru  că   dorm foarte  bine,  însă,  dacă  mai  vorbesc  în  somn,  înseamnă  că instinctul meu de conservare lucrează minunat. În acest fel îmi mai scot şi eu pârleala fiindcă tot timpul numai ea vorbeşte…

­De câteva nopţi vrei să spargi o bancă. Cine te ajută? Ai vreun unchi parlamentar?

­Domnule  doctor,  generos  cum  sunt,  vă  trec  cu  vederea faptul  că  din  nou  îmi  puneţi  o  întrebare  fără  sens.  E  la mintea…alegătorului  că,  dacă  aş  fi  avut,  soţia  mea  nu  ar  fi apelat la dumneavoastră.În fiecare seară mi­ar fi oferit câte un tratament înainte de culcare, fără să mai apeleze la Salvare…

­Totuşi,  insist. Referitor  la planurile de  spărgător pe  care vrei să le pui în aplicare, ce ai de zis?

­Cred  că ar trebui perfecţionate.

­Când  ai  de  gând  să  acţionezi?­întrebă  medicul,  plin  de importanţă,  privind  la  decolteul  foarte  pronunţat  al  soţiei pacientului său.

­Voi acţiona ziua în amiaza mare.

­Şi nu îţi este teamă?­îl întrebă medicul neîncrezător.

­Deloc!­răspunse  Cezărel.  Mi­am  pus  într­o  pungă  de  la Billa toporul din balcon, cu coadă scurtă, pe care îl folosim de Crăciun când facem borş de oase. Voi acţiona de unul singur. În Grădina Publică nu sunt gardieni în  timpul zilei.

­Văd că ai logică în răspunsuri!­precizează medicul. Nu ai nevoie de niciun  tratament că  şi aşa nu avem niciun    fel de medicamente.  Totuşi,  soţia  dumitale  este  îngrijorată. De  trei nopţi nu o laşi să se odihnească pentru că vorbeşti în somn.

­Începând de deseară o voi lăsa să doarmă. În mod voit m­am comportat anormal punând la cale spargerea unei bănci. Eram convins că va anunţa poliţistul de proximitate, dar acum sunt foarte fericit. Văd că ea mă mai iubeşte şi, în loc să anunţe Poliţia , a chemat Salvarea…

Eram la o bere  lălăită gen bla­bla pe teme literare cu câţiva colegi de cenaclu. Discutam despre preferinţele noastre literare. Când unul dintre noi spunea că­iplace un autor era necesar să vină  cu  argumente  pentru  a  susţine  de  ce  îi  place  autorul respectiv.

Aurel Furtună şi Vasile Mandric şi­au mărturisit dragostea lor literatura scrisă de Nichita Stănescu, Lucian Blaga şi Edgar Allan Poe.  Ion Meca  i­a  ridicat  în slavă pe Cervantes, Fănuş Neagu  şi Marin  Preda,  iar  Ionel Negruţ mi  l­a  adus  în  faţa ochilor pe renumitul epigramist   Ştefan Tropcea, recitând mai multe epigrame ale maestrului brăilean.

Eu ascultam în tăcere, bând cu mare plăcere din pasharul meu  de  bere.  Fiind  solicitat  să  vorbesc  despre  autorul meu preferat,  i­am  rugat  mai  întâi  să­mi  dea  voie  să  le  spun  o anecdotă:

Autorul meu preferat, un american de renume, la una din întâlnirile sale cu câţiva scriitori din vremea sa, desigur la un pahar de whisky, tăcea. Se ridicase problema pentru ce scrie fiecare.  Unul  dintre  ei  susţinea  sus  şi  tare  că  scrie  pentru posteritate, că nimic nu­i mai frumos pe lume ca zestrea literară pe  care  o  laşi  în  urma  ta. Alţi  trei  motivau  că  scriu  pentru renumele lor  la care ţin cel mai mult. Când i­a venit rândul, autorul meu preferat a afirmat că el scrie pentru bani şi a făcut remarca puţin cam incomodă că fiecare scrie pentru ceea ce nu are.

Bineînţeles că nu le­a picat orizontal  la stomăcel remarca autorului meu preferat, însă era adevărat.

Mandric m­a somat să spun  despre cine este vorba, să nu o mai  lungesc atâta  că, dacă  trag prea mult de de ea,  se  rupe sigur…Am  răspuns  că  este    vorba  despre  Mark  Twain,  iar colegii mei au zis că acesta  a fost şi este un mare scriitor. Totuşi eu nu m­am oprit aici. Le­am spus că, spre deosebire de ei, eu deja mi­am întrecut maestrul. Au început să râdă cu mare poftă, iar Mandric m­a asigurat că sunt pe…marginea prăpastiei dacă pot să cred aşa ceva. Negruţ a spus că, dacă eu am ajuns să­l întrec  pe Mark  Twain,  el  este…Ştefan  Tropcea,  iar  Furtună, făcând  valuri…într­o  ceaşcă  de  ciocolată  fierbinte  în  care mesteca  de  zor,  m­a  întrebat  dacă  nu  cumva  am  sauferit unele… dereglări de comportament în ultimul timp…

Totuşi, eu nu m­am lăsat… Am susţinut în continuare că ştiu bine ce spun. Atunci Meca mi­a zis că, dacă aş mai trăi pe puţin încă cincizeci de ani, nu se ştie dacă aş putea ajunge la jumătate din valoarea şi talentul autorului american. Chiar 

m­a avertizat că mi­am luat­o în cap şi mă cred cap de afiş  de când revista Viaţa Brăilei a început să mă publice în paginile sale.

Răspunsul meu a fost destul de scurt. Le­am că una din din celebrele afirmaţii ale lui Mark Twain susţine că cel mai uşor lucru din lume este să te laşi de fumat.Zicea că el se lăsase de o mie de ori iar eu, în comparaţie cu maestrul meu, am renunţat la ţigări de…o mie două sute de ori.

La auzul răspunsului meu am ciocnit paharele, iar eu am fost  somat  să  dau  încă  un  rând  ca  să  fiu  iertat  pentru  lăudăroşenia mea…

                          

Un test utilCezărel  este  şomer.  Trăieşte de  azi  pe mâine,  supărat  pe 

viaţă şi parlamentari deoarece nu a primit salarii compensatorii 

jurnal cu scriitori părere de cititor

L-am întrecut pe… Mark Twain

Păun CONDRUŢ

fior / Cuvinte, ce nu spun nimic / Un singur gând rătăcitor / Nu  

ştiu  de  unde  vine  /  Nu  ştiu  de  ce  tace”  (Impuls  pg.59). 

Aşteptările  sale,  care  ar  putea  să­i  limpezească  acele 

căutări,  s­o  scoată  din  „camera  cu  luminile  stinse”,  sunt 

populate de străfulgerări, care o surprind: „Te­am văzut o 

clipă ………/ De­atunci copilul alungat din mine ţipă / Ai lăsat 

clipa  vieţii mele  pe  dos…/ Te­am  aşteptat…Dar  nu  te­ai mai 

întors” (Lumini stinse pg. 57).

Din teama de a nu fie rănită, ea se retrage în interiorul 

Eu­lui său, aşteptând să­i vină vremea. Acum are numai o 

aripă şi doreşte să­şi protejeze intimitatea, până când va fi 

pregătită  să­şi  deschidă  ambele  aripi,  pentru  a  pleca  în 

zborul  păsărilor  măiestre:  „Eu…sunt  doar  umbra  mea  / 

Lumea  mea,  acum,  e  închisă.”  (Momentul  Eu­lui  propriu 

pg.55). Se simte în siguranţă acolo, în turnul ei de fildeş, 

unde nu vrea să fie deranjată: „ …Do not disturb! / Acum 

suntem  doar  eu  şi  cu  mine…”(ibidem).  Multitudinea 

simţămintelor care o stăpânesc la această vârstă o fac să îşi 

caute alter ego­ul său, care ar putea fi cealaltă aripă, ce i­ar 

întregi perechea potrivită zborului. Deocamdată rămâne în 

faza  incipientă  a  plutirii,  păstrându­se  în  postura 

dansatoarei sub ploaia purificatoare, ai cărei „picuri reci” n­

o mai  sperie. Dansează  şi  se pregăteşte de zbor:  „Eu am 

rămas dansând în ploaie.” (Singură în ploaie pg. 35).

       Autoarea oscilează între starea de protecţie pe care 

şi­o  autoimpune  uneori  şi  încercarea  de  a­şi  exterioriza 

neliniştea vârstei, când începe să descopere câte ceva din 

realitatea vieţii: „Pe un drum asfaltat cu minciuni /……../ Un 

deşert  în  putrefacţie”  (Asfalt  pg.  45).  Această  alternanţă 

inerentă poate fi constructivă, pentru că este un mod prin 

care  ea  încearcă  să  se desprindă  „Într­un  infinit  ocean de 

neputinţă / Sunt doar un strop” (Ora de mate pg. 43). Un strop 

care ar putea să rămână aşa cum este: „Sunt iar aici. Sunt 

încă un copil.”(Un copil pg. 39). Dar devenirea sa a început; 

este ireversibilă:  „Un altfel de copil.” (ibidem).

Când  în  sufletul  ei  este  „foc  afară  şi  înăuntru”  (Fata 

Morgana pg.33),   autoanaliza, pe care o face: „Ce eşti? Ce 

vrei? / Bună dimineaţa, Tic!, Tic! / Ai uitat că nu mai eşti copil?” 

(Regrete  pg.29),  o  ajută  să  se  desţelenească  din  hăţişul 

îndoielilor  şi  să  se  elibereze  prin  scris:  „Sunt  doar  eu,  / 

Înconjurată de curioşi. / Ce contează. / Eu scriu, / Eu las urme 

ude…/ …./ Sunt liberă…” (Liberă să fiu, eu! pg.27). Acesta 

este triumful său! Autoarea este sigură pe ea:   „Azi nu­mi 

pătezi clipa de fericire.” (Clipa pg. 67) 

Autoarea  cărţii  Momentul  eu­lui  propriu  este  o 

adolescentă,    „Fărâmă  de  lumină”  (Nebunie  interioară 

pg.53),  care  poartă  pe  creştet  coroana  promiţătoare  a 

împlinirii prin creaţie. Să aşteptăm cu răbdare următorul 

volum de poezii; după ce acesta va fi trecut de stadiul de 

jurnal intim. 

Aripi  uşoare  şi  zbor  senin  pe  cerul  inspiraţiei,  Irina 

Anghel!...

Irina Anghel – Momentul eu-lui propriu

Lucia PĂTRAŞCU

CRONICA20 CRONICA 21

romantismul  grandios  este  atribuit  lui  D.Bolintineanu, 

romantismul jovial îl are ca reprezentant de frunte pe Vasile 

Alecsandri,  romantismul  militant  îi  este  atribuit  lui  B.  P. 

Hasdeu,  romantismul  rafinat  este  reprezentat  de  Al. 

Odobescu, iar romantismul social de N. Filimon.

În  capitolul  Balada  fantastică  sunt  studiate  mitul 

zburătorului  din  Zburătorul  lui  I.H.  Rădulescu  şi  Baba­

Cloanţa, din balada cu acelaşi  titlu, de Vasile Alecsandri, 

pentru  ca  apoi  să  vină  rândul  pastelurilor,  frecvent 

întâlnite în opera acestui poet. Meditaţia este exemplificată 

în scrierile lui Grigore Alexandrescu prin Umbra lui Mircea. 

La  Cozia,  iar Poemul  eroic,  prin Dan  căpitan  de  plai  de  V. 

Alecsandri.  Vor  fi  apoi analizate  şi  exemplificate,  prin  

prisma romantismului, alte specii literare precum: nuvela 

istorică, comedia, legenda, jurnalul de călătorii. Un spaţiu 

larg,  pe  parcursul  a  opt  capitole,  este  dedicat  analizei 

operei   lui   Mihai   Eminescu  : 

Romantismul  eminescian,  Teme  şi 

m o t i v e   em i n e s c i e n e ,   Mod e l e 

cosmologice, Concepţia  despre  poezie, 

Poezia de inspiraţie folclorică, Natura 

şi iubirea în opera lui Eminescu, Poezia 

de inspiraţie filosofică şi Romantismul 

eminescian  (concluzii).  Ultimile  trei 

c a p i t o l e   s u n t   r e z e r v a t e 

romantismului  retoric,  reprezentat 

d e   A l .   M a c e d o n s k i , 

p o s t r oman t i smu lu i   o p t im i s t , 

reprezentat  de  George  Coşbuc  şi 

postromantismului  pesimist,  regăsit 

în poeziile lui Octavian Goga.  

În  final,  după  lecturarea  cărţii, 

aş  fi  tentat  să  cred,  că  ar  fi  fost 

necesare  mai  multe  citate  din 

poeziile  autorilor  romantici,  dar 

intenţia  lui  George  Bădărău  nu  a 

fost aceea de a face analize literare 

pe  text,  ci  de  a  cataloga  scrierile 

literare, după criterii riguros alese, 

î n t r ­ o   m a n i e r ă   s p e c i f i c ă 

dicţionarelor  şi  enciclopediilor.  Şi 

nu în ultimul rând, nişte citate în plus, ar fi mărit numărul 

de pagini, al unei cărţi care deja numără 190 pagini.

Desigur, prezenta lucrare a lui George Bădărău, este o 

sinteză  despre  romantismul  românesc,  privit  în  context 

european, iar prezentarea schematică a curentului, vine în 

primul  rând,  în  sprijinul  elevilor  şi  studenţilor,  care vor 

avea un material succint , uşor de asimilat, cu analize bine 

structurate, cu exemplificări  la obiect. Sper ca  în viitorul 

apropiat,  elevii  care  se vor pregăti pentru bacalaureat  şi 

care  vor  consulta  această  carte,  vor    trece  cu  uşurinţă 

examenul la limba şi literatura română… 

Într­o perioadă grea, plină de probleme legate de ,,bac”, 

a apărut (în sprijinul elevilor, studenţilor, profesorilor şi nu 

numai) la Editura ALFA din Iaşi, volumul ,,Romantismul 

românesc”, semnat de George Bădărău, profesor doctor în 

filologie, membru al Uniunii Scriitorilor şi al Academiei de 

Ştiinţe,  Literatură  şi  Arte  din  Oradea  (ASLA),  autor  a 

numeroase volume de poezii, articole şi cronici literarea, 

recenzii,  eseuri,  foiletoane.  Dintre  volumele  publicate 

amintesc  doar  câteva:  Insomnia  ceasornicului  (1982), 

Singurătatea clopotelor (1987), Fantasticul în literatură (2003), 

Simbolismul  (2005),  Modernismul  interbelic  (2005), 

Neomodernismul  românesc  (2009),  Dicţionar  de  scriitori 

canonici români (2010), etc. 

,,Om  de  bibliotecă”,  înclinat 

spre  studiu  aprofundat,  George 

Bădărău a  consultat o bibliografie 

va s t ă ,   d e   p e s t e   o   s u t ă   d e 

documente,  cuprinzând  poezii, 

recenzii,  cronici  literare, exegeze,  

dicţionare,  etc.  Lucrarea  de  faţă 

cuprinde  36  de  capitole,  în  care 

,,romantismul”   este analizat   sub 

o   mu l t i tud ine   de   a spec t e : 

etimologic,  istoric,  social,  politic, 

literar, plastic, musical, etc. 

După trecerea în revistă a celor 

mai  importanţi  reprezentanţi  ai 

r oman t i smu l u i   e u r op e an , 

(incluzând pe cel francez, englez, 

german  şi  românesc),  urmează  o 

analiză a esteticii romantismului, 

a  temelor,  personajelor  şi  a 

limbajului  folosit   în  operele 

literare,  apoi  o  prezentare  în 

p a r a l e l   a   c l a s i c i smu lu i   ş i 

romantismului,  scoţându­se  în 

evidenţă  trăsăturile  specifice 

fiecărui curent literar în parte. 

Capitolul  dedicat  Daciei  Literare,  scoate  în  evidenţă 

publicaţiile de referinţă din literatura română, apărute în 

perioada  paşoptistă,  după  care  urmează  enumerarea  şi 

exemplificarea speciilor literare, apărute în acea perioadă, 

apoi o analiză a poeziei şi prozei paşoptiste. În următoarele 

capitole  George  Bădărău  face  o  clasificare  a  diverselor 

forme specifice romantismului din literatura română şi o 

nominalizare  a  celor  mai  importanţi  reprezentanţi    ai 

genului.   Astfel,  romantismul  elegiac  este  întâlnit  în mod 

special  în  opera  lui  Grigore  Alexandrescu,  romantismul 

mioritic  este  regăsit  în  poeziile  lui  Vasile  Cârlova, 

romantismul  exaltat  este  specific  lui  I.  H.  Rădulescu, 

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori

(Fragment din romanul satiric în curs de finisare 

ʺCum Io BULĂ na­m muncit în Cămpu Munci pân­ciam 

devenit Ministru şi nici măcar atuncia...ʺ)

Nu  ştiu  dece  da  Doamna  Editoare  dela  editură 

sancăpăţânat s­ăi zic ʺCuvânt nainteʺ când ar trebui să fie 

ʺCuvinte înainteʺ. Că doar singur l­eam numărat cu mâna 

mea la Numărătoare şi pot să vă asigur că în paragrafu ăsta 

(Subsemnat  de mine  şi  necenzurat  de  doamna  Editoare 

dela editură) nus ma puţin de 819 de cuvinte. Înfine...

L­anceput doamna a dela editură nici na vrut s­audă de 

Autobiografia mia şi m­ia spus unu 1) că nui trebuie aşa o 

carte  şi  doi  2)  că  mă  fac  de  râs  ba  chiar  şi  pe­ntreaga 

Românie. 

Daʹ eu ia­m esplicat că o figură aşa cunoscută bine ca 

mine în Țară ba chiar şi peste Hotare România ar fi mândră 

să  aibe  o  autobiografie... Adică  de­Ce  Cehia  şi  Slovacia 

poate fi măndrâ de un soldat ca Şvaic   şi nu de mine  în 

România.  Aşa că nu mam lăsat păn ce doamna Editoare tot 

dela Editură nu a spus daʹ da cu o condiţie: s­ămi facă ia 

Stilizarea  testului.  La  început  na­m  vrut  da  pânla  urmă 

nam avut încotro că nici o altă editură nici na vrut să audă 

de cartea Mia. Daʹ am pus şi  eu o Condiţie: Stalinizarea 

testului  o.k.  din  partea  mea  da  numa  la  greşelile 

gramaticale de punctuaţie... Şi îmcă o condiţie din partea 

mia da ceva mai mică: cel puţin cuvăntu meu ăsta înainte 

săl pun­ăn carte aşa cum la­m scris adică nestalinizat deloc 

şi mia dat şi ia ochei aşa că uitel:

Io Subsemnatu Bulă m­am născut într­o familie săracă 

da fericită – că doar ori de câte ori Preotul venea la noi acasă 

casă ne aducă câte ceva de pus în gură le spunea pârinţilor 

fericiţi voi cei săraci cu duhul. Tăticu meu fiei ţărâna uşoară 

era un om cu frica lu Dumnezeu cu toate că era Proletar de 

origine  sănătoasă din părinţi  ţărani  lipiţi pământului da 

lipsiţi  de  pâmănt  ba  uneori  chiar  şi  de  măncare.  Da  sa 

însurat  cu  mama  mea  Mămica  cum  îi  spuneam  Io  de 

origine  micburgheză  fincă  Tăticu  ei  bunicul  meu  fi­ei 

ţărâna uşoară şi el era negustor ambulant cu cărucioru din 

casăn casă.

Când mam născut Io l­eam făcut o mare bucurie. Eu nu 

mai ţin minte asta da mie mia povestit părinţii totu. De fapt 

ei m­ia ales un alt Nume (nu ăsta prezent) Fincâ lu Tăticu n­

ui place să piardă niciodată şi spunea cu ori cine vorbea or 

de cîte ori vorbea de mine spunea că atunci cănd ma făcut 

iel Tăticu na pierdut nimic finca reprimit cea investit...   

Daʹ  Doamna­Tovarâşan­vâţătoare  mi  la  schimbat  în 

Bulă fincă Omu de servici a şcolii care era refugiat arab din 

Balestina Başopt (ca­şa zicea el 40 şi 8 la anu cân Palestina sa 

schimbat  cu  Israel),  nu  reuşia  în  nici  un  chip  (arabu nu 

Israelu) să zică Pâ ca toată lumea de spunea Bortocală în loc 

de  portocală,  Borc  în  loc  de  Porc,  ş.am.d...  Numa  lu 

Tovarâşan­vâţătoare mai zicea boului Bou aşa cum trebuie 

fără să greşască când ma­ducea Tăticu dimineţile după ce 

pleca.  Probabil  tăticu  avea  o  bună  influenţă  asupra 

vorbitulu lui. Daʹ ma cunoşteam Io dal dăştia de peatunci 

care nu ştiu cea­veau pe  limbă de vorbeau stălcit!? Cum 

deʹmplu Comisaru ăla Rus care locuia la noi fără chirie şi se 

autochema  pe  nume  Zagaria  şi  nu  aşa  cum  îl  numia 

peadevăratelea Zaharia fincă nul putea pe Hâ...

Daʹ  Doamnan­vâţătoare  ageră  la  simţuri  cum  iera  în 

special  la  auz  şi  la  revedere,  auzin­dul  pe  arab 

rechemându­mă pe nume cu Bâ şi nu cu Pâ zicea căi mai 

frumos aşa adică ma onorabil. Aşa câ a venit la noi acasă 

într­o  seară  s­ă  convingă pe părinţi  pentru numele  cum 

pronunţa  arabu  de  la  luat  chiar  a  doua  zi  pe  taticu  la 

Primărie unde sa dat de martoră pentru numele mio cel 

nou  semnat  în  catastive  şi  de  atunci  cu  toţi  cân  vor mă 

chiamă Bulă!

Şi  acum căteva  cuvinte mulţumitoare: dacă am ajuns 

cum am ajuns aşa de sus ministru Io datorez la mulţi care 

ma ajutat da ăn primul rînd ţin să mulţumesc la cei care 

miau ifluenţat cel ma mult calean viaţă care­a fost în primul 

rînd  Mămica  care  ma  născut  apoi  tăticu  care  m­ia  dat 

numele apoi Doamnan­vâţătoare care  la schimbat  în aşa 

cum este şi în special Comisarulu sovietic care nea adus la 

noi Democraţia POpulară unde  Io am devenit activist  şi 

membru de Partidu care ma ânscris la şcoala Serală şi ma 

apoi la facultatea Muncitorească unde profesoru de logică 

fie­i  ţărâna  tot  uşoară,  care  iera  cel  ma  deştept  dintre 

Profesorii  carem­i  ziceau Repetent...  Repetent...  numa  el 

profesoru de logică mia fost de sprijin şi m­ia spus: mă Bulă 

mă membru cum eşti şi cu felul tău de a pricepe lucrurile 

întro bună zi o să ajungi deputat în Parlament sau poate 

chiar ministru. Colegii mei au râs cu poftă, da Io am luat în 

serios fiecare cuvânt a Domnulu Profesor şi nu ma­m lăsat 

până ce... 

Greo nu mia fost pentrucă pentru asta nu aveam nevoie 

să gândesc prea mult. Trebuia doar să merg la Turnătorie şi 

să mă ţin pe linia trasată de Partid care mă călăuzea cum să 

vorbesc lozincă cu lozincă mai bine chiar decît profesoru de 

logică fi­ei ţărîna uşoară... 

Ei da astai defapt povestea Autobiografiei vieţii mele pe 

care vreau ca so citiţi nu acu daʹn carte ma departe... 

A  dumneavoastră  cu  respect  subsemnatu  Bulă,  fost 

vice­ministru a culturalizării vitelor sau, cum se spunea pe­

atunci, a viti­culturii şi ministru tot la aia pânla vâr­sta de 

70 (şaptezeci) de Decenii cân ma­u pensionat.

Pentru Conformitate: tot IO, la adresa:

Azilu  Naţional  de  Bâtrăni  Ministeriali  ­  România,  Europa 

Liberă.

Romantismul românescDoru MELNIC Harry BAR­SHALOM

Cuvânt nainte

CRONICA20 CRONICA 21

romantismul  grandios  este  atribuit  lui  D.Bolintineanu, 

romantismul jovial îl are ca reprezentant de frunte pe Vasile 

Alecsandri,  romantismul  militant  îi  este  atribuit  lui  B.  P. 

Hasdeu,  romantismul  rafinat  este  reprezentat  de  Al. 

Odobescu, iar romantismul social de N. Filimon.

În  capitolul  Balada  fantastică  sunt  studiate  mitul 

zburătorului  din  Zburătorul  lui  I.H.  Rădulescu  şi  Baba­

Cloanţa, din balada cu acelaşi  titlu, de Vasile Alecsandri, 

pentru  ca  apoi  să  vină  rândul  pastelurilor,  frecvent 

întâlnite în opera acestui poet. Meditaţia este exemplificată 

în scrierile lui Grigore Alexandrescu prin Umbra lui Mircea. 

La  Cozia,  iar Poemul  eroic,  prin Dan  căpitan  de  plai  de  V. 

Alecsandri.  Vor  fi  apoi analizate  şi  exemplificate,  prin  

prisma romantismului, alte specii literare precum: nuvela 

istorică, comedia, legenda, jurnalul de călătorii. Un spaţiu 

larg,  pe  parcursul  a  opt  capitole,  este  dedicat  analizei 

operei   lui   Mihai   Eminescu  : 

Romantismul  eminescian,  Teme  şi 

m o t i v e   em i n e s c i e n e ,   Mod e l e 

cosmologice, Concepţia  despre  poezie, 

Poezia de inspiraţie folclorică, Natura 

şi iubirea în opera lui Eminescu, Poezia 

de inspiraţie filosofică şi Romantismul 

eminescian  (concluzii).  Ultimile  trei 

c a p i t o l e   s u n t   r e z e r v a t e 

romantismului  retoric,  reprezentat 

d e   A l .   M a c e d o n s k i , 

p o s t r oman t i smu lu i   o p t im i s t , 

reprezentat  de  George  Coşbuc  şi 

postromantismului  pesimist,  regăsit 

în poeziile lui Octavian Goga.  

În  final,  după  lecturarea  cărţii, 

aş  fi  tentat  să  cred,  că  ar  fi  fost 

necesare  mai  multe  citate  din 

poeziile  autorilor  romantici,  dar 

intenţia  lui  George  Bădărău  nu  a 

fost aceea de a face analize literare 

pe  text,  ci  de  a  cataloga  scrierile 

literare, după criterii riguros alese, 

î n t r ­ o   m a n i e r ă   s p e c i f i c ă 

dicţionarelor  şi  enciclopediilor.  Şi 

nu în ultimul rând, nişte citate în plus, ar fi mărit numărul 

de pagini, al unei cărţi care deja numără 190 pagini.

Desigur, prezenta lucrare a lui George Bădărău, este o 

sinteză  despre  romantismul  românesc,  privit  în  context 

european, iar prezentarea schematică a curentului, vine în 

primul  rând,  în  sprijinul  elevilor  şi  studenţilor,  care vor 

avea un material succint , uşor de asimilat, cu analize bine 

structurate, cu exemplificări  la obiect. Sper ca  în viitorul 

apropiat,  elevii  care  se vor pregăti pentru bacalaureat  şi 

care  vor  consulta  această  carte,  vor    trece  cu  uşurinţă 

examenul la limba şi literatura română… 

Într­o perioadă grea, plină de probleme legate de ,,bac”, 

a apărut (în sprijinul elevilor, studenţilor, profesorilor şi nu 

numai) la Editura ALFA din Iaşi, volumul ,,Romantismul 

românesc”, semnat de George Bădărău, profesor doctor în 

filologie, membru al Uniunii Scriitorilor şi al Academiei de 

Ştiinţe,  Literatură  şi  Arte  din  Oradea  (ASLA),  autor  a 

numeroase volume de poezii, articole şi cronici literarea, 

recenzii,  eseuri,  foiletoane.  Dintre  volumele  publicate 

amintesc  doar  câteva:  Insomnia  ceasornicului  (1982), 

Singurătatea clopotelor (1987), Fantasticul în literatură (2003), 

Simbolismul  (2005),  Modernismul  interbelic  (2005), 

Neomodernismul  românesc  (2009),  Dicţionar  de  scriitori 

canonici români (2010), etc. 

,,Om  de  bibliotecă”,  înclinat 

spre  studiu  aprofundat,  George 

Bădărău a  consultat o bibliografie 

va s t ă ,   d e   p e s t e   o   s u t ă   d e 

documente,  cuprinzând  poezii, 

recenzii,  cronici  literare, exegeze,  

dicţionare,  etc.  Lucrarea  de  faţă 

cuprinde  36  de  capitole,  în  care 

,,romantismul”   este analizat   sub 

o   mu l t i tud ine   de   a spec t e : 

etimologic,  istoric,  social,  politic, 

literar, plastic, musical, etc. 

După trecerea în revistă a celor 

mai  importanţi  reprezentanţi  ai 

r oman t i smu l u i   e u r op e an , 

(incluzând pe cel francez, englez, 

german  şi  românesc),  urmează  o 

analiză a esteticii romantismului, 

a  temelor,  personajelor  şi  a 

limbajului  folosit   în  operele 

literare,  apoi  o  prezentare  în 

p a r a l e l   a   c l a s i c i smu lu i   ş i 

romantismului,  scoţându­se  în 

evidenţă  trăsăturile  specifice 

fiecărui curent literar în parte. 

Capitolul  dedicat  Daciei  Literare,  scoate  în  evidenţă 

publicaţiile de referinţă din literatura română, apărute în 

perioada  paşoptistă,  după  care  urmează  enumerarea  şi 

exemplificarea speciilor literare, apărute în acea perioadă, 

apoi o analiză a poeziei şi prozei paşoptiste. În următoarele 

capitole  George  Bădărău  face  o  clasificare  a  diverselor 

forme specifice romantismului din literatura română şi o 

nominalizare  a  celor  mai  importanţi  reprezentanţi    ai 

genului.   Astfel,  romantismul  elegiac  este  întâlnit  în mod 

special  în  opera  lui  Grigore  Alexandrescu,  romantismul 

mioritic  este  regăsit  în  poeziile  lui  Vasile  Cârlova, 

romantismul  exaltat  este  specific  lui  I.  H.  Rădulescu, 

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori

(Fragment din romanul satiric în curs de finisare 

ʺCum Io BULĂ na­m muncit în Cămpu Munci pân­ciam 

devenit Ministru şi nici măcar atuncia...ʺ)

Nu  ştiu  dece  da  Doamna  Editoare  dela  editură 

sancăpăţânat s­ăi zic ʺCuvânt nainteʺ când ar trebui să fie 

ʺCuvinte înainteʺ. Că doar singur l­eam numărat cu mâna 

mea la Numărătoare şi pot să vă asigur că în paragrafu ăsta 

(Subsemnat  de mine  şi  necenzurat  de  doamna  Editoare 

dela editură) nus ma puţin de 819 de cuvinte. Înfine...

L­anceput doamna a dela editură nici na vrut s­audă de 

Autobiografia mia şi m­ia spus unu 1) că nui trebuie aşa o 

carte  şi  doi  2)  că  mă  fac  de  râs  ba  chiar  şi  pe­ntreaga 

Românie. 

Daʹ eu ia­m esplicat că o figură aşa cunoscută bine ca 

mine în Țară ba chiar şi peste Hotare România ar fi mândră 

să  aibe  o  autobiografie... Adică  de­Ce  Cehia  şi  Slovacia 

poate fi măndrâ de un soldat ca Şvaic   şi nu de mine  în 

România.  Aşa că nu mam lăsat păn ce doamna Editoare tot 

dela Editură nu a spus daʹ da cu o condiţie: s­ămi facă ia 

Stilizarea  testului.  La  început  na­m  vrut  da  pânla  urmă 

nam avut încotro că nici o altă editură nici na vrut să audă 

de cartea Mia. Daʹ am pus şi  eu o Condiţie: Stalinizarea 

testului  o.k.  din  partea  mea  da  numa  la  greşelile 

gramaticale de punctuaţie... Şi îmcă o condiţie din partea 

mia da ceva mai mică: cel puţin cuvăntu meu ăsta înainte 

săl pun­ăn carte aşa cum la­m scris adică nestalinizat deloc 

şi mia dat şi ia ochei aşa că uitel:

Io Subsemnatu Bulă m­am născut într­o familie săracă 

da fericită – că doar ori de câte ori Preotul venea la noi acasă 

casă ne aducă câte ceva de pus în gură le spunea pârinţilor 

fericiţi voi cei săraci cu duhul. Tăticu meu fiei ţărâna uşoară 

era un om cu frica lu Dumnezeu cu toate că era Proletar de 

origine  sănătoasă din părinţi  ţărani  lipiţi pământului da 

lipsiţi  de  pâmănt  ba  uneori  chiar  şi  de  măncare.  Da  sa 

însurat  cu  mama  mea  Mămica  cum  îi  spuneam  Io  de 

origine  micburgheză  fincă  Tăticu  ei  bunicul  meu  fi­ei 

ţărâna uşoară şi el era negustor ambulant cu cărucioru din 

casăn casă.

Când mam născut Io l­eam făcut o mare bucurie. Eu nu 

mai ţin minte asta da mie mia povestit părinţii totu. De fapt 

ei m­ia ales un alt Nume (nu ăsta prezent) Fincâ lu Tăticu n­

ui place să piardă niciodată şi spunea cu ori cine vorbea or 

de cîte ori vorbea de mine spunea că atunci cănd ma făcut 

iel Tăticu na pierdut nimic finca reprimit cea investit...   

Daʹ  Doamna­Tovarâşan­vâţătoare  mi  la  schimbat  în 

Bulă fincă Omu de servici a şcolii care era refugiat arab din 

Balestina Başopt (ca­şa zicea el 40 şi 8 la anu cân Palestina sa 

schimbat  cu  Israel),  nu  reuşia  în  nici  un  chip  (arabu nu 

Israelu) să zică Pâ ca toată lumea de spunea Bortocală în loc 

de  portocală,  Borc  în  loc  de  Porc,  ş.am.d...  Numa  lu 

Tovarâşan­vâţătoare mai zicea boului Bou aşa cum trebuie 

fără să greşască când ma­ducea Tăticu dimineţile după ce 

pleca.  Probabil  tăticu  avea  o  bună  influenţă  asupra 

vorbitulu lui. Daʹ ma cunoşteam Io dal dăştia de peatunci 

care nu ştiu cea­veau pe  limbă de vorbeau stălcit!? Cum 

deʹmplu Comisaru ăla Rus care locuia la noi fără chirie şi se 

autochema  pe  nume  Zagaria  şi  nu  aşa  cum  îl  numia 

peadevăratelea Zaharia fincă nul putea pe Hâ...

Daʹ  Doamnan­vâţătoare  ageră  la  simţuri  cum  iera  în 

special  la  auz  şi  la  revedere,  auzin­dul  pe  arab 

rechemându­mă pe nume cu Bâ şi nu cu Pâ zicea căi mai 

frumos aşa adică ma onorabil. Aşa câ a venit la noi acasă 

într­o  seară  s­ă  convingă pe părinţi  pentru numele  cum 

pronunţa  arabu  de  la  luat  chiar  a  doua  zi  pe  taticu  la 

Primărie unde sa dat de martoră pentru numele mio cel 

nou  semnat  în  catastive  şi  de  atunci  cu  toţi  cân  vor mă 

chiamă Bulă!

Şi  acum căteva  cuvinte mulţumitoare: dacă am ajuns 

cum am ajuns aşa de sus ministru Io datorez la mulţi care 

ma ajutat da ăn primul rînd ţin să mulţumesc la cei care 

miau ifluenţat cel ma mult calean viaţă care­a fost în primul 

rînd  Mămica  care  ma  născut  apoi  tăticu  care  m­ia  dat 

numele apoi Doamnan­vâţătoare care  la schimbat  în aşa 

cum este şi în special Comisarulu sovietic care nea adus la 

noi Democraţia POpulară unde  Io am devenit activist  şi 

membru de Partidu care ma ânscris la şcoala Serală şi ma 

apoi la facultatea Muncitorească unde profesoru de logică 

fie­i  ţărâna  tot  uşoară,  care  iera  cel  ma  deştept  dintre 

Profesorii  carem­i  ziceau Repetent...  Repetent...  numa  el 

profesoru de logică mia fost de sprijin şi m­ia spus: mă Bulă 

mă membru cum eşti şi cu felul tău de a pricepe lucrurile 

întro bună zi o să ajungi deputat în Parlament sau poate 

chiar ministru. Colegii mei au râs cu poftă, da Io am luat în 

serios fiecare cuvânt a Domnulu Profesor şi nu ma­m lăsat 

până ce... 

Greo nu mia fost pentrucă pentru asta nu aveam nevoie 

să gândesc prea mult. Trebuia doar să merg la Turnătorie şi 

să mă ţin pe linia trasată de Partid care mă călăuzea cum să 

vorbesc lozincă cu lozincă mai bine chiar decît profesoru de 

logică fi­ei ţărîna uşoară... 

Ei da astai defapt povestea Autobiografiei vieţii mele pe 

care vreau ca so citiţi nu acu daʹn carte ma departe... 

A  dumneavoastră  cu  respect  subsemnatu  Bulă,  fost 

vice­ministru a culturalizării vitelor sau, cum se spunea pe­

atunci, a viti­culturii şi ministru tot la aia pânla vâr­sta de 

70 (şaptezeci) de Decenii cân ma­u pensionat.

Pentru Conformitate: tot IO, la adresa:

Azilu  Naţional  de  Bâtrăni  Ministeriali  ­  România,  Europa 

Liberă.

Romantismul românescDoru MELNIC Harry BAR­SHALOM

Cuvânt nainte

CRONICA22 CRONICA 23

Kotlarski.Dicţionarele  ucrainene  înregistrează  un  termen  kotляp,  ­pá 

„cazangiu”.  Conform  Cлoваpь  yкraинcкaгo  языкa,  Kiev,  1908, termenul kotляp, ­pá trimite la kitляp, ­pá, care este explicat prin мeaдникь „specialist în prelucrarea metalelor”, „fierar”.

Luând  în  consideraţie  faptul  că  numele  Cotlar,  cu  varianta grafică Kotlar, și derivatele Cotler și Cotlear au o destul de mare reprezentare  în  zonele  Bistriţa  –  Năsăud,  Maramureș,  Sălaj  și Bihor, dar poate fi întâlnit și în alte zone ale Transilvaniei și chiar în Banat (Timișoara), credem că această familie este coborâtoare din Galiţia, în Maramureșul istoric, de unde s­a răspândit apoi în alte zone din Ardeal. Din această regiune trebuie să fi venit în Vama, ceva  mai  târziu  de  data  anexării  Bucovinei,  probabil  în  jurul anului 1820, un emigrant cu numele de Cotlar. 

Cu privire la onomastica huţulă din zona noastră trebuie să facem câteva precizări. Nu dorim  să  repunem  în discuţie  şi  să abordăm  pe  larg  acţiunea  de  slavizare  forţată  a  numelor româneşti  exercitată  de­a  lungului  timpului  de  către  autorităţi prin intermediul preoţilor. Reţinem doar că după ce s­a desfiinţat graniţa dintre Bucovina  şi Galiţia,  în  1787,  ca urmare a  alipirii Bucovinei  la  Galiţia,  aceasta  devenind  Czernowitzer  Kreis, „Bucovina a fost invadată de elemente galiţiene: preoţi, învăţători, profesori,  agricultori  şi  meseriaşi  polonezi,  moşieri  armeano­polonezi,  agricultori  şi  negustori  evrei.  În  special  nordul Bucovinei  îi  atrage.  Pe  lângă  limba  germană  se  introduce  în administraţie, justiţie şi şcoală şi limba polonă. Preoţii polonezi au devenit  şi  profesori  şi  învăţători.  Numele  româneşti  capătă terminaţii  slave:  ­vicz,  ­ski,  ­iuk,  ­iak,  din  această  epocă  datând înstrăinarea masivă a multor nume româneşti timp de 60 de ani”. 

Este de reţinut faptul că printre preoţii din satele zonei avem, începând cu 1801, şi preoţi care au nume cu astfel de terminaţii, parte dintre ele  fiind susceptibile de a fi  fost modificate: Anton Nichitovici  (Bucşoaia,  1801­1804, Nichita  +  vici); Elisei  Andrievici (Stulpicani, înainte de 1820­1855; Andrii + vici); Mihail Procopovici (Gemenea,  1863­1870;  probabil  Precop  +  vici),  Grigore  Tomovici (Bucşoaia, 1866­1874; Toma + vici); Vasile Mironovici  (Negrileasa, 1889­1894; Miron + vici) la care am mai putea adăuga pe Damian Bilievici (Gemenea, înainte de 1820­1833), Leon Palievici (Gemenea, 1862­1863), Ion Cobilanschi (Bucşoaia, 1874­1875), Casian Tuşinschi (Bucşoaia, 1875­1885) şi Gh. Banilevici din Ostra. 

În Condica  cronicală  de  la  Bucşoaia  se  atrage  atenţia  asupra alterării numelor: „De la 12.07.1804–8.XI.1844 a păstorit parohul Ioan Carloveţ – aşa a semnat în condicile mitricale din Voroneţ; dar în şematismele din anul 1841 şi 1843 – de bună samă publicate în  limba  nemţească  –  la  rubrica  «Woronetz  mit  Bukschoia  u. Frasin» este trecut «Pfarrer Joann Karlowetzki», dovadă cum se schimonoseau numele de familie româneşti”. 

Slavizarea numelor preoţilor, mai ales cu sufixul –vici, a fost pusă,  în  mod  special,  pe  seama  episcopului  Bucovinei  Daniil Vlachovici  (23  aprilie  1789­20  august  1822),  considerat  a  fi  de origine sârbă,  fiind trimis  în scaunul episcopal al Bucovinei de către  Mitropolia  sârbească  de  la  Karlowitz,  ca  urmare  a subordonării Episcopiei Bucovinei Mitropoliei de  la Karlowitz. Revista „Der Patriot” scria în 1872 că „una din măsurile prin care episcopul  Daniil  Vlachovici  a  jignit  sentimentul  naţional  al populaţiei româneşti din Bucovina consistă în împrejurarea că el, ca sârb, a favorizat inundarea eparhiei cu cărţi rituale slavone, cu diaconi,  ba  chiar  cu  preoţi  de  obârşie  galiţiană  şi  rusească, înlesnind pe calea aceasta pătrunderea şi răspândirea idiomului rutenesc în Bucovina”. 

Preotul  Dimitrie  Dan  scria,  referinduse  la  acelaşi  personaj, următoarele  cuvinte:  „Episcopul  Vlachovici  a  rutenizat  mult Bucovina prin întroducerea de cărţi bisericeşti slavone şi de preoţi ruteni din Galiţia şi Ungaria de Nord şi Rusia. Singurul lui merit este că a obţinut, prin resoluţiunea împărătească din 28.XII.1820, ca veniturile Fondului Bisericesc să se întrebuinţeze numai pentru cultul ortodox şi luminarea poporului. 

nănaș fiind doar preotul Onufrei Dașchievici.În data de 11 februarie, la casa cu nr. 50, se căsătorea Vasile a lui 

Andrei Cotlearciuc, în vârstă de 25 de ani, se căsătorea cu Iftimia, fiica  lui  Iacov  Feodorovici,  din  Vama,  nănaș  fiindu­le  Necolai Velehorschi din Berchișești. 

În 11 septembrie 1823, Nicolai Cotlearciuc, căruia i se precizea ocupaţia de  „cojocari”,  împreună  cu Gafiţa Haleţchi,  negustor, botezau un copil al lui Simion Murahovschii.

În data de 8 februarie 1825, se năștea Toader, copilul lui Vasile Cotlearciuc și al Iftimiei, la casa cu nr. 239, probabil casa lui Iacov Feodorovici, socrul lui Vasile Cotlearciuc, ori poate și­a întemeiat gospodărie proprie, și el fiind cojocar. Copilul a fost botezat de către Nicolai Cotlearciuc.

La 16 aprilie 1826, Nicolai Cotlearciuc boteza copilul lui Ioan Balabașciuc din Vama. Același Ioan Balabașciuc, mutat între timp în Moldoviţa, cojocar fiind și el, boteza pe Grigore, fiul lui Vasile Cotlearciuc și al Iftimiei, născut la aceeași casă cu numărul 239, în data de 20 aprile 1834.

La  același  număr  de  casă,  lui Vasile Cotlearciuc  i  s­au mai născut copiii: Constantin, la 3 aprilie 1829, și Maria, la 24 martie 1830, ambii botezaţi de către Gafiţa Haleţca; apoi Garofiţa,  la 1 iulie  1836,  Petre,  la  25  mai  1838,  un  alt  copil  cu  numele  de Constantin, la 15 aprilie 1841. 

În  28  ianuarie  1840, Dafina,  fata  lui Nicolae Cotlearciuc,  se căsătorea  cu  Ștefan  Hurjui,  feciorul  preotului  Ioan  Hurjui  din Vama. 

Precizăm că am făcut această trecere în revistă pentru a încerca o ipoteză. Mai întâi, este posibil ca primul sosit în Vama să fi fost Andrei Cotlearciuc, care avea doi copii, pe Nicolai și pe Vasile, și care  trebuie  să  fi  fost  cojocar,  meșteșug  pe  care  l­a  transmis urmașilor  săi.  Cojocăria  le­a  permis  un  nivel  de  trai  ridicat  și menţinerea  într­o  clasă  socială mai bine  situată decât  a multor localnici, cu care nu s­au amestecat. 

Conform recensământului din 20 iunie 1774, în Vama existau următoarele nume de familie: Balmoș, Bădală, Bârdan, Bosancu, Botezat, Brânzilă, Călinescu, Căprian, Chircu, Ciocan, Ciușnar, Crăcană,  Crăciun,  Cupă,  Faraon,  Ignătescu,  Laza,  Leontieș, Leuștean,  Lipan,  Lucan,  Lupan,  Lupașco,  Mândrilă,  Nediloi, Pașcan, Pircu, Rălia, Râlă, Sasul, Șiștac, Tâmpescu, Toma. Acestora li se adaugă câteva nume cu indicarea etnonimului ungurean, sas, rus. Într­un singur caz, originea era indicată prin ţăran, adică din zona de șes. Patru familii au nume de huţuli: Romașciuc, Fircal, Timoficiuc, Iurciuc, fiindu­le adăugar și etnonimul rus.

Așadar, în Vama nu existau la data recensământului respectiv familiile  Cotlearciuc,  Dașchievici,  Feodorovici,  Haleţchi, Murahovschii  și  Balabașciuc.  Cu  toate  aceste  familii  au  venit, ulterior  ocupării  Bucovinei  de  către  austrieci,  fie  ca  meseriași, negustori,  fie  reprezentanţi  ai  autorităţilor.  Sau  încuscrit  și încumătrit  doar  între  ele,  ceea  ce  demonstrează  o  anumită solidaritate a celor proaspăt așezaţi  în  localitate, a străinilor,  în general. 

Faptul  că cei doi Cotlearciuc, Necolai  și Vasile,  cojocarii,  se bucurau  de  notorietate  și  apreciere  o  demonstrează  faptul  că primul  s­a  încuscrit  cu  preotul  Ioan  Hurjui  din  Vama,  și  s­a încumătrit  cu  preotul  Onufrei  Dașchievici  și  diaconul  Iacov Feodorovici, din același sat, iar cel de­al doilea a fost cununat de preotul Necolai Velehorschi din Berchișești.

Ramura din Vama a familiei Cotlarciuc este relativ numeroasă. Grigore Cotlearciuc a avut șapte urmași: Ion, Gavril, Constantin, Paraschiva  (căsătorită  Doboș),  Nastasia  (căsătorită  Faraon), Mărioara  (căsătorită  Dașchievici),  Garofa  (căsătorită  Lupașcu), care au avut urmași după cum urmează: 

1. Ion a avut doi copii, pe Domnica (căsătorită Grigorovici) și pe Rahila (căsătorită Leontieș), Domnica având, la rândul său pe Ionel, Dragoș, Mihai și Coca. 

2. Gavril a avut cinci copii: Radu, Elena (căsătorită Vatavu), 

Stulpicanii, aşezarea din umbra secularilor codri ce străjuiesc pintenii răsăriteni ai Rarăului, aveau, pe la mijlocul veacului al XIX­lea, preot paroh pe Elisei Andrievici, care a păstorit enoria de dinainte de anul 1820 și până în vara anului 1856, când a murit. Cantorul  bisericesc  cu  care  a  lucrat  preotul  a  fost  Vasile Diaconescu. Acesta  avea  să  moară  la  19  noiembrie  1849,  fiind înlocuit cu Toader (Teodor) Cotlarciuc. 

Toader Cotlarciuc era născut în Vama, la 8 februarie 1825, și s­a așezat în Stulpicani înaintea datei de 8 iunie 1845, când soţia sa Anghelina boteza, dând numele său unei fetiţe a soţilor Iordachi și Axinia Catrinar din Stulpicani. Se pare că în momentul așezării sale în Stulpicani, era deja căsătorit. Locuia cu familia sa la casa cu numărul 58, unde aveau să i se nască băieţii Gavril (1 iulie 1848), Eremia (29 aprilie 1848, dar care a murit la 16 iulie 1849), Vasile (8 iunie 1850) și o fetiţă, Ioana (7 noiembrie 1851), și, mai târziu, pe Toader,  care  va  avea  trei  urmași:  Traian,  Dragoș  și  Ciprian (cunoscut sub numele de Ghiţă), doi dintre aceștia fiind învăţători. Cei  mai  mulţi  copii  a  avut  Vasile,  și  anume,  pe  Neculai, Paraschiva, Mihai, Maria, Gavril, Olimpia, Gheorghe și Floarea, care, evident, au urmași numeroși, ajunși deja la a treia generaţie. 

La aceeași casă cu numărul 58 locuia și dascălul, ori mai exact diaconul,  Vasilii/Vasilie  Diaconescu/Diaconescul,  care  era proprietar și, se pare, era în vârstă și lipsit de moștenitori. Fără a urmări, în mod special, prezenţa sa în Stulpicani, precizăm că l­am întâlnit, în documente, cu titulatura de „dascal”, la datele de 20 octombrie 1844, 21 iunie 1846 și la 19 noiembrie 1849, când moare.

Speculând,  am  putea  deduce  că  tânărul  Toader Cotlarciuc, când a venit în Stulpicani, a fost primit în gospodăria dascălului Vasile Diaconescu, fiindu­i de ajutor în biserică, dar și în treburile gospodăriei. În casa cu același număr 58, i s­au născut lui Toader Cotlarciuc, în perioada 1846­1851, patru copii. Existenţa acestor informaţii  ar putea duce  la  concluzia  că Toader Cotlarciuc  și­a asumat obligaţia de a avea grijă de bătrânul dascăl, care, probabil, în lipsa urmașilor, i­a lăsat casa și gospodăria în proprietate. Mai mult  ca  sigur,  Teodor  Cotlarciuc  a  suportat  și  cheltuielile  de înmormântare și a făcut toate prăznuirile și pomenirile creștinești, conform tradiţiei.

Nu  se  cunoaște,  la  această  dată,  unde  își  aveau  rădăcinile înaintașii  lui  Toader Cotlarciuc.  În  perioada  1772­1773  și  1774, când  trupele  ţariste  de  ocupaţie  au  realizat  recensământul populaţiei din Moldova, în nici o localitate din Bucovina nu a fost înregistrat vreun locuitor cu numele de Cotlarciuc. 

Știm că o familie Cotlarciuc s­a așezat (sau s­a întemeiat) la Vama cu mult înainte de 1850, căci devenise foarte cunoscută, de moment ce în perioada 1853­1856 era vornic în localitate George Cotlarciuc. Peste ani, un fecior al lui George Cotlarciuc, și anume Grigore Cotlarciuc, va fi vornicul satului între anii 1879­1882, iar un fiu al acestuia, Constantin, care era cantor bisericesc, a deţinut aceeași  demnitate  în  perioadele  1919­1923  și  1929­1934.  Mihai Cotlarciuc, care a fost numit în funcţia de primar în anul 1948, a închis seria edililor din Vama, care a aparţinut familiei Cotlarciuc.

Condicile  mitricale  de  la  parohiile  Vama  și  Vama  de  Jos consemnează  câteva  fapte  care  trebuie  relevate.  Mai  întâi,  de reţinut  că  toate  consemnările  numelui  de  familie  au  forma Cotlearciuc. Prima menţiune apare în Condica născuţilor datează din data de 7 noiembrie 1819, când, la casa nr. 52, se năștea Dafina, fiica lui Necolai Cotlearciuc și a Mariei, din Vama, având ca nănași pe  preotul  Onufrei  Dașchievici  și  diaconul  Iacov  Feodorovici, ambii din Vama.

La 15 aprilie 1921, acelorași părinţi li se năștea o fiică Garofiţa, 

restituiri care  o  are  pe  Cornelia;  Mihai,  Marcela  și  Silvia  (căsătorită Condurache), si care are o fată tot Silvia. 

3. Constantin a avut pe Eugenia (căsătorită Ionescu), Valeria (căsătorită  Balintescu),  care  are  pe  Gheorghe,  Valerica,  Elena; Filaret,  care  are  pe  Petru,  și  Vladimir,  care  are  pe  Sorin  și  pe Dorina. 

4. Paraschiva a avut pe Gheorghe,care are pe Delia și pe Ionel; Emilian, care are pe Ramiro; Eleonora (căsătorită Bucevschi), care are pe Corina. 

5. Nastasia, căsătorită Faraon, a avut pe Vladimir, care are pe Gheorghe și Constantin; Dumitru și Ilie. 

6. Mărioara nu a avut moștenitori.7. Garofa, căsătorită Lupașcu, are pe Maria (căsătorită Ciocan), 

Rahila  (căsătorită  Lucan)  și  Nicolae,  care  are  pe  Constantin, Ileana, Georgeta, Gheorghe, Dragoș).

Plecând  de  la  necrologul  publicat  la  moartea  primarului Constantin Cotlarciuc din Vama,  în care se spune că acesta era „văr drept cu I.P. Sf. nostru Arhiepiscop și Mitropolit Nectarie”, vom putea stabili cu ușurinţă o filiaţie pe linie paternă. Așadar, primul care a sosit  în zona de sud a Bucovinei, așezându­se  la Vama, era George (probabil, Gheorghe) Cotlarciuc, care a avut, printre copiii săi, pe Grigore și pe Toader. Grigore a avut fiu pe Constantin, născut în 1873, iar Toader, care și­a căutat un rost la Stulpicani, pe Nicolae, viitorul mitropolit, născut în anul 1875. 

O  altă  ramură  a  neamului Cotlarciuc  se  află  în Moldoviţa. Probabil și aceasta își are rădăcinile tot în Vama. Cunoaștem că Martin Cotlarciuc, din Moldoviţa, a avut doi feciori: pe Gheorghe și pe Nicolai. Primul, Gheorghe, a avut un băiat, Lascăr, inginer silvic, înscris, în anul 1945, în Colegiul Inginerilor Silvici, al doilea, Nicolae, a avut trei copii: Martin, Alexandru și Gheorghe, urmașul lui Alexandru este medicul Silviu Cotlarciuc, din Vatra Dornei, și al  lui  Gheorghe,  care,  la  93  de  ani,  trăiește  în  Câmpulung Moldovenesc, este Radu Cotlarciuc, din București.

Trebuie să mai spunem că în acte oficiale, am întâlnit și alţi purtători  ai  numelui  de  Cotlarciuc,  dar  nu  am  putut  stabili originea lor. Astfel, în 1942, la Chestura Brașov, era comisar Filaret Cotlarciuc; în aprilie 1945, era medaliat sergentul t. r. Cotlarciuc Gh. Valerian cu „Serviciul Credincios” cu spade, clasa III, pentru „fapte de arme și devotament săvârșite pe câmpul de luptă”, iar în iunie același an,  i se acorda, post mortem, medalia „Bărbăţie și Credinţă”  cu  spade,  clasa  II;  tot  în  1945,  Irina  Cotlarciuc,  din București,  B­dul  Elisabeta,  nr.  63,  împreună  cu  Ioana  Peretz, Yvonne  Rosetti,  Yvonne  Calomfirescu,  Maria  Rosetti,  Maria Vălescu și Ion Ionescu înregistrau societatea comercială „Kid”; în același an mai era menţionată o dactilografă Elena Cotlarciuc, la Administraţia  Centrală,  în  Ministerul  Comunicaţiilor  și Lucrărilor Publice. În 1946, era o cameristă Cristina Cotlarciuc la Administraţia Bunurilor Germane din Câmpulung Moldovenesc și, în 1947, la Oficiul Naţional al Colonizării, iar în 1948, îl întâlnim pe  Radu  Cotlarciuc  ca  membru  supleant  în  Comisia  pentru revizuirea  pensionarilor  publici  din  judeţul  Câmpulung Moldovenesc. 

Dacă  vom  ţine  cont  de  etimologia  numelui Cotlarciuc,  vom putea  lansa  o probabilă  ipoteză  a  originii  rutene,  eventual din teritoriul  galiţian,  a  înaintașilor  celor  ce  poartă,  în  spaţiul românesc, numele respectiv deși, până la proba contrarie, nimic nu susţine această părere.

Conform lui Vasile Bogrea, numele Cotlarciuc „poate fi socotit, fie ca o dezvoltare prin suf. patronimic –iuc, atât de răspândit în Bucovina,  dintr­un  Cotlarciu,  de  la  Cotlar  =  rut.  Kotlar „Kesselschmied,  Kupferschmied”,  fie  –  mai  curând  –  chiar  ca dimin.  rut.  ­  pol.  kotlarzyk  „garçon  de  chaudronnier”  (ca  și kowalczyk  „garçon  de  forgeron”,  din  care,  la  noi,  Covalciuc, Covalciu).

Iorgu  Iordan  trimite  și  el  spre  spaţiul  slav,  indicând ucraineanul  kotljar  „arămar”,  „căldare  de  aramă”,  cu  sufixul ucrainean ­uk, iar pentru antroponimul Cotlaru, termenul bulgar kotlar  „căldărar”,  din  care  au  apărut  numele  de  Kotlarov  și 

Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc, între nume şi origine

Vasile DIACON

CRONICA22 CRONICA 23

Kotlarski.Dicţionarele  ucrainene  înregistrează  un  termen  kotляp,  ­pá 

„cazangiu”.  Conform  Cлoваpь  yкraинcкaгo  языкa,  Kiev,  1908, termenul kotляp, ­pá trimite la kitляp, ­pá, care este explicat prin мeaдникь „specialist în prelucrarea metalelor”, „fierar”.

Luând  în  consideraţie  faptul  că  numele  Cotlar,  cu  varianta grafică Kotlar, și derivatele Cotler și Cotlear au o destul de mare reprezentare  în  zonele  Bistriţa  –  Năsăud,  Maramureș,  Sălaj  și Bihor, dar poate fi întâlnit și în alte zone ale Transilvaniei și chiar în Banat (Timișoara), credem că această familie este coborâtoare din Galiţia, în Maramureșul istoric, de unde s­a răspândit apoi în alte zone din Ardeal. Din această regiune trebuie să fi venit în Vama, ceva  mai  târziu  de  data  anexării  Bucovinei,  probabil  în  jurul anului 1820, un emigrant cu numele de Cotlar. 

Cu privire la onomastica huţulă din zona noastră trebuie să facem câteva precizări. Nu dorim  să  repunem  în discuţie  şi  să abordăm  pe  larg  acţiunea  de  slavizare  forţată  a  numelor româneşti  exercitată  de­a  lungului  timpului  de  către  autorităţi prin intermediul preoţilor. Reţinem doar că după ce s­a desfiinţat graniţa dintre Bucovina  şi Galiţia,  în  1787,  ca urmare a  alipirii Bucovinei  la  Galiţia,  aceasta  devenind  Czernowitzer  Kreis, „Bucovina a fost invadată de elemente galiţiene: preoţi, învăţători, profesori,  agricultori  şi  meseriaşi  polonezi,  moşieri  armeano­polonezi,  agricultori  şi  negustori  evrei.  În  special  nordul Bucovinei  îi  atrage.  Pe  lângă  limba  germană  se  introduce  în administraţie, justiţie şi şcoală şi limba polonă. Preoţii polonezi au devenit  şi  profesori  şi  învăţători.  Numele  româneşti  capătă terminaţii  slave:  ­vicz,  ­ski,  ­iuk,  ­iak,  din  această  epocă  datând înstrăinarea masivă a multor nume româneşti timp de 60 de ani”. 

Este de reţinut faptul că printre preoţii din satele zonei avem, începând cu 1801, şi preoţi care au nume cu astfel de terminaţii, parte dintre ele  fiind susceptibile de a fi  fost modificate: Anton Nichitovici  (Bucşoaia,  1801­1804, Nichita  +  vici); Elisei  Andrievici (Stulpicani, înainte de 1820­1855; Andrii + vici); Mihail Procopovici (Gemenea,  1863­1870;  probabil  Precop  +  vici),  Grigore  Tomovici (Bucşoaia, 1866­1874; Toma + vici); Vasile Mironovici  (Negrileasa, 1889­1894; Miron + vici) la care am mai putea adăuga pe Damian Bilievici (Gemenea, înainte de 1820­1833), Leon Palievici (Gemenea, 1862­1863), Ion Cobilanschi (Bucşoaia, 1874­1875), Casian Tuşinschi (Bucşoaia, 1875­1885) şi Gh. Banilevici din Ostra. 

În Condica  cronicală  de  la  Bucşoaia  se  atrage  atenţia  asupra alterării numelor: „De la 12.07.1804–8.XI.1844 a păstorit parohul Ioan Carloveţ – aşa a semnat în condicile mitricale din Voroneţ; dar în şematismele din anul 1841 şi 1843 – de bună samă publicate în  limba  nemţească  –  la  rubrica  «Woronetz  mit  Bukschoia  u. Frasin» este trecut «Pfarrer Joann Karlowetzki», dovadă cum se schimonoseau numele de familie româneşti”. 

Slavizarea numelor preoţilor, mai ales cu sufixul –vici, a fost pusă,  în  mod  special,  pe  seama  episcopului  Bucovinei  Daniil Vlachovici  (23  aprilie  1789­20  august  1822),  considerat  a  fi  de origine sârbă,  fiind trimis  în scaunul episcopal al Bucovinei de către  Mitropolia  sârbească  de  la  Karlowitz,  ca  urmare  a subordonării Episcopiei Bucovinei Mitropoliei de  la Karlowitz. Revista „Der Patriot” scria în 1872 că „una din măsurile prin care episcopul  Daniil  Vlachovici  a  jignit  sentimentul  naţional  al populaţiei româneşti din Bucovina consistă în împrejurarea că el, ca sârb, a favorizat inundarea eparhiei cu cărţi rituale slavone, cu diaconi,  ba  chiar  cu  preoţi  de  obârşie  galiţiană  şi  rusească, înlesnind pe calea aceasta pătrunderea şi răspândirea idiomului rutenesc în Bucovina”. 

Preotul  Dimitrie  Dan  scria,  referinduse  la  acelaşi  personaj, următoarele  cuvinte:  „Episcopul  Vlachovici  a  rutenizat  mult Bucovina prin întroducerea de cărţi bisericeşti slavone şi de preoţi ruteni din Galiţia şi Ungaria de Nord şi Rusia. Singurul lui merit este că a obţinut, prin resoluţiunea împărătească din 28.XII.1820, ca veniturile Fondului Bisericesc să se întrebuinţeze numai pentru cultul ortodox şi luminarea poporului. 

nănaș fiind doar preotul Onufrei Dașchievici.În data de 11 februarie, la casa cu nr. 50, se căsătorea Vasile a lui 

Andrei Cotlearciuc, în vârstă de 25 de ani, se căsătorea cu Iftimia, fiica  lui  Iacov  Feodorovici,  din  Vama,  nănaș  fiindu­le  Necolai Velehorschi din Berchișești. 

În 11 septembrie 1823, Nicolai Cotlearciuc, căruia i se precizea ocupaţia de  „cojocari”,  împreună  cu Gafiţa Haleţchi,  negustor, botezau un copil al lui Simion Murahovschii.

În data de 8 februarie 1825, se năștea Toader, copilul lui Vasile Cotlearciuc și al Iftimiei, la casa cu nr. 239, probabil casa lui Iacov Feodorovici, socrul lui Vasile Cotlearciuc, ori poate și­a întemeiat gospodărie proprie, și el fiind cojocar. Copilul a fost botezat de către Nicolai Cotlearciuc.

La 16 aprilie 1826, Nicolai Cotlearciuc boteza copilul lui Ioan Balabașciuc din Vama. Același Ioan Balabașciuc, mutat între timp în Moldoviţa, cojocar fiind și el, boteza pe Grigore, fiul lui Vasile Cotlearciuc și al Iftimiei, născut la aceeași casă cu numărul 239, în data de 20 aprile 1834.

La  același  număr  de  casă,  lui Vasile Cotlearciuc  i  s­au mai născut copiii: Constantin, la 3 aprilie 1829, și Maria, la 24 martie 1830, ambii botezaţi de către Gafiţa Haleţca; apoi Garofiţa,  la 1 iulie  1836,  Petre,  la  25  mai  1838,  un  alt  copil  cu  numele  de Constantin, la 15 aprilie 1841. 

În  28  ianuarie  1840, Dafina,  fata  lui Nicolae Cotlearciuc,  se căsătorea  cu  Ștefan  Hurjui,  feciorul  preotului  Ioan  Hurjui  din Vama. 

Precizăm că am făcut această trecere în revistă pentru a încerca o ipoteză. Mai întâi, este posibil ca primul sosit în Vama să fi fost Andrei Cotlearciuc, care avea doi copii, pe Nicolai și pe Vasile, și care  trebuie  să  fi  fost  cojocar,  meșteșug  pe  care  l­a  transmis urmașilor  săi.  Cojocăria  le­a  permis  un  nivel  de  trai  ridicat  și menţinerea  într­o  clasă  socială mai bine  situată decât  a multor localnici, cu care nu s­au amestecat. 

Conform recensământului din 20 iunie 1774, în Vama existau următoarele nume de familie: Balmoș, Bădală, Bârdan, Bosancu, Botezat, Brânzilă, Călinescu, Căprian, Chircu, Ciocan, Ciușnar, Crăcană,  Crăciun,  Cupă,  Faraon,  Ignătescu,  Laza,  Leontieș, Leuștean,  Lipan,  Lucan,  Lupan,  Lupașco,  Mândrilă,  Nediloi, Pașcan, Pircu, Rălia, Râlă, Sasul, Șiștac, Tâmpescu, Toma. Acestora li se adaugă câteva nume cu indicarea etnonimului ungurean, sas, rus. Într­un singur caz, originea era indicată prin ţăran, adică din zona de șes. Patru familii au nume de huţuli: Romașciuc, Fircal, Timoficiuc, Iurciuc, fiindu­le adăugar și etnonimul rus.

Așadar, în Vama nu existau la data recensământului respectiv familiile  Cotlearciuc,  Dașchievici,  Feodorovici,  Haleţchi, Murahovschii  și  Balabașciuc.  Cu  toate  aceste  familii  au  venit, ulterior  ocupării  Bucovinei  de  către  austrieci,  fie  ca  meseriași, negustori,  fie  reprezentanţi  ai  autorităţilor.  Sau  încuscrit  și încumătrit  doar  între  ele,  ceea  ce  demonstrează  o  anumită solidaritate a celor proaspăt așezaţi  în  localitate, a străinilor,  în general. 

Faptul  că cei doi Cotlearciuc, Necolai  și Vasile,  cojocarii,  se bucurau  de  notorietate  și  apreciere  o  demonstrează  faptul  că primul  s­a  încuscrit  cu  preotul  Ioan  Hurjui  din  Vama,  și  s­a încumătrit  cu  preotul  Onufrei  Dașchievici  și  diaconul  Iacov Feodorovici, din același sat, iar cel de­al doilea a fost cununat de preotul Necolai Velehorschi din Berchișești.

Ramura din Vama a familiei Cotlarciuc este relativ numeroasă. Grigore Cotlearciuc a avut șapte urmași: Ion, Gavril, Constantin, Paraschiva  (căsătorită  Doboș),  Nastasia  (căsătorită  Faraon), Mărioara  (căsătorită  Dașchievici),  Garofa  (căsătorită  Lupașcu), care au avut urmași după cum urmează: 

1. Ion a avut doi copii, pe Domnica (căsătorită Grigorovici) și pe Rahila (căsătorită Leontieș), Domnica având, la rândul său pe Ionel, Dragoș, Mihai și Coca. 

2. Gavril a avut cinci copii: Radu, Elena (căsătorită Vatavu), 

Stulpicanii, aşezarea din umbra secularilor codri ce străjuiesc pintenii răsăriteni ai Rarăului, aveau, pe la mijlocul veacului al XIX­lea, preot paroh pe Elisei Andrievici, care a păstorit enoria de dinainte de anul 1820 și până în vara anului 1856, când a murit. Cantorul  bisericesc  cu  care  a  lucrat  preotul  a  fost  Vasile Diaconescu. Acesta  avea  să  moară  la  19  noiembrie  1849,  fiind înlocuit cu Toader (Teodor) Cotlarciuc. 

Toader Cotlarciuc era născut în Vama, la 8 februarie 1825, și s­a așezat în Stulpicani înaintea datei de 8 iunie 1845, când soţia sa Anghelina boteza, dând numele său unei fetiţe a soţilor Iordachi și Axinia Catrinar din Stulpicani. Se pare că în momentul așezării sale în Stulpicani, era deja căsătorit. Locuia cu familia sa la casa cu numărul 58, unde aveau să i se nască băieţii Gavril (1 iulie 1848), Eremia (29 aprilie 1848, dar care a murit la 16 iulie 1849), Vasile (8 iunie 1850) și o fetiţă, Ioana (7 noiembrie 1851), și, mai târziu, pe Toader,  care  va  avea  trei  urmași:  Traian,  Dragoș  și  Ciprian (cunoscut sub numele de Ghiţă), doi dintre aceștia fiind învăţători. Cei  mai  mulţi  copii  a  avut  Vasile,  și  anume,  pe  Neculai, Paraschiva, Mihai, Maria, Gavril, Olimpia, Gheorghe și Floarea, care, evident, au urmași numeroși, ajunși deja la a treia generaţie. 

La aceeași casă cu numărul 58 locuia și dascălul, ori mai exact diaconul,  Vasilii/Vasilie  Diaconescu/Diaconescul,  care  era proprietar și, se pare, era în vârstă și lipsit de moștenitori. Fără a urmări, în mod special, prezenţa sa în Stulpicani, precizăm că l­am întâlnit, în documente, cu titulatura de „dascal”, la datele de 20 octombrie 1844, 21 iunie 1846 și la 19 noiembrie 1849, când moare.

Speculând,  am  putea  deduce  că  tânărul  Toader Cotlarciuc, când a venit în Stulpicani, a fost primit în gospodăria dascălului Vasile Diaconescu, fiindu­i de ajutor în biserică, dar și în treburile gospodăriei. În casa cu același număr 58, i s­au născut lui Toader Cotlarciuc, în perioada 1846­1851, patru copii. Existenţa acestor informaţii  ar putea duce  la  concluzia  că Toader Cotlarciuc  și­a asumat obligaţia de a avea grijă de bătrânul dascăl, care, probabil, în lipsa urmașilor, i­a lăsat casa și gospodăria în proprietate. Mai mult  ca  sigur,  Teodor  Cotlarciuc  a  suportat  și  cheltuielile  de înmormântare și a făcut toate prăznuirile și pomenirile creștinești, conform tradiţiei.

Nu  se  cunoaște,  la  această  dată,  unde  își  aveau  rădăcinile înaintașii  lui  Toader Cotlarciuc.  În  perioada  1772­1773  și  1774, când  trupele  ţariste  de  ocupaţie  au  realizat  recensământul populaţiei din Moldova, în nici o localitate din Bucovina nu a fost înregistrat vreun locuitor cu numele de Cotlarciuc. 

Știm că o familie Cotlarciuc s­a așezat (sau s­a întemeiat) la Vama cu mult înainte de 1850, căci devenise foarte cunoscută, de moment ce în perioada 1853­1856 era vornic în localitate George Cotlarciuc. Peste ani, un fecior al lui George Cotlarciuc, și anume Grigore Cotlarciuc, va fi vornicul satului între anii 1879­1882, iar un fiu al acestuia, Constantin, care era cantor bisericesc, a deţinut aceeași  demnitate  în  perioadele  1919­1923  și  1929­1934.  Mihai Cotlarciuc, care a fost numit în funcţia de primar în anul 1948, a închis seria edililor din Vama, care a aparţinut familiei Cotlarciuc.

Condicile  mitricale  de  la  parohiile  Vama  și  Vama  de  Jos consemnează  câteva  fapte  care  trebuie  relevate.  Mai  întâi,  de reţinut  că  toate  consemnările  numelui  de  familie  au  forma Cotlearciuc. Prima menţiune apare în Condica născuţilor datează din data de 7 noiembrie 1819, când, la casa nr. 52, se năștea Dafina, fiica lui Necolai Cotlearciuc și a Mariei, din Vama, având ca nănași pe  preotul  Onufrei  Dașchievici  și  diaconul  Iacov  Feodorovici, ambii din Vama.

La 15 aprilie 1921, acelorași părinţi li se năștea o fiică Garofiţa, 

restituiri care  o  are  pe  Cornelia;  Mihai,  Marcela  și  Silvia  (căsătorită Condurache), si care are o fată tot Silvia. 

3. Constantin a avut pe Eugenia (căsătorită Ionescu), Valeria (căsătorită  Balintescu),  care  are  pe  Gheorghe,  Valerica,  Elena; Filaret,  care  are  pe  Petru,  și  Vladimir,  care  are  pe  Sorin  și  pe Dorina. 

4. Paraschiva a avut pe Gheorghe,care are pe Delia și pe Ionel; Emilian, care are pe Ramiro; Eleonora (căsătorită Bucevschi), care are pe Corina. 

5. Nastasia, căsătorită Faraon, a avut pe Vladimir, care are pe Gheorghe și Constantin; Dumitru și Ilie. 

6. Mărioara nu a avut moștenitori.7. Garofa, căsătorită Lupașcu, are pe Maria (căsătorită Ciocan), 

Rahila  (căsătorită  Lucan)  și  Nicolae,  care  are  pe  Constantin, Ileana, Georgeta, Gheorghe, Dragoș).

Plecând  de  la  necrologul  publicat  la  moartea  primarului Constantin Cotlarciuc din Vama,  în care se spune că acesta era „văr drept cu I.P. Sf. nostru Arhiepiscop și Mitropolit Nectarie”, vom putea stabili cu ușurinţă o filiaţie pe linie paternă. Așadar, primul care a sosit  în zona de sud a Bucovinei, așezându­se  la Vama, era George (probabil, Gheorghe) Cotlarciuc, care a avut, printre copiii săi, pe Grigore și pe Toader. Grigore a avut fiu pe Constantin, născut în 1873, iar Toader, care și­a căutat un rost la Stulpicani, pe Nicolae, viitorul mitropolit, născut în anul 1875. 

O  altă  ramură  a  neamului Cotlarciuc  se  află  în Moldoviţa. Probabil și aceasta își are rădăcinile tot în Vama. Cunoaștem că Martin Cotlarciuc, din Moldoviţa, a avut doi feciori: pe Gheorghe și pe Nicolai. Primul, Gheorghe, a avut un băiat, Lascăr, inginer silvic, înscris, în anul 1945, în Colegiul Inginerilor Silvici, al doilea, Nicolae, a avut trei copii: Martin, Alexandru și Gheorghe, urmașul lui Alexandru este medicul Silviu Cotlarciuc, din Vatra Dornei, și al  lui  Gheorghe,  care,  la  93  de  ani,  trăiește  în  Câmpulung Moldovenesc, este Radu Cotlarciuc, din București.

Trebuie să mai spunem că în acte oficiale, am întâlnit și alţi purtători  ai  numelui  de  Cotlarciuc,  dar  nu  am  putut  stabili originea lor. Astfel, în 1942, la Chestura Brașov, era comisar Filaret Cotlarciuc; în aprilie 1945, era medaliat sergentul t. r. Cotlarciuc Gh. Valerian cu „Serviciul Credincios” cu spade, clasa III, pentru „fapte de arme și devotament săvârșite pe câmpul de luptă”, iar în iunie același an,  i se acorda, post mortem, medalia „Bărbăţie și Credinţă”  cu  spade,  clasa  II;  tot  în  1945,  Irina  Cotlarciuc,  din București,  B­dul  Elisabeta,  nr.  63,  împreună  cu  Ioana  Peretz, Yvonne  Rosetti,  Yvonne  Calomfirescu,  Maria  Rosetti,  Maria Vălescu și Ion Ionescu înregistrau societatea comercială „Kid”; în același an mai era menţionată o dactilografă Elena Cotlarciuc, la Administraţia  Centrală,  în  Ministerul  Comunicaţiilor  și Lucrărilor Publice. În 1946, era o cameristă Cristina Cotlarciuc la Administraţia Bunurilor Germane din Câmpulung Moldovenesc și, în 1947, la Oficiul Naţional al Colonizării, iar în 1948, îl întâlnim pe  Radu  Cotlarciuc  ca  membru  supleant  în  Comisia  pentru revizuirea  pensionarilor  publici  din  judeţul  Câmpulung Moldovenesc. 

Dacă  vom  ţine  cont  de  etimologia  numelui Cotlarciuc,  vom putea  lansa  o probabilă  ipoteză  a  originii  rutene,  eventual din teritoriul  galiţian,  a  înaintașilor  celor  ce  poartă,  în  spaţiul românesc, numele respectiv deși, până la proba contrarie, nimic nu susţine această părere.

Conform lui Vasile Bogrea, numele Cotlarciuc „poate fi socotit, fie ca o dezvoltare prin suf. patronimic –iuc, atât de răspândit în Bucovina,  dintr­un  Cotlarciu,  de  la  Cotlar  =  rut.  Kotlar „Kesselschmied,  Kupferschmied”,  fie  –  mai  curând  –  chiar  ca dimin.  rut.  ­  pol.  kotlarzyk  „garçon  de  chaudronnier”  (ca  și kowalczyk  „garçon  de  forgeron”,  din  care,  la  noi,  Covalciuc, Covalciu).

Iorgu  Iordan  trimite  și  el  spre  spaţiul  slav,  indicând ucraineanul  kotljar  „arămar”,  „căldare  de  aramă”,  cu  sufixul ucrainean ­uk, iar pentru antroponimul Cotlaru, termenul bulgar kotlar  „căldărar”,  din  care  au  apărut  numele  de  Kotlarov  și 

Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc, între nume şi origine

Vasile DIACON

CRONICA24 CRONICA 25

Moldovei, pictează cu talent tablouri în ulei, în special, portrete, crează şi  execută  lucrarea  monumentală  “Obieliscul  cu  lei”(1834­1841), cunoscută şi sub denumirea de Monumentul Regulamentului Organic, amplasată  în  centrul  parcului  Copou,  întocmeşte  planurile  statuii ecvestre a lui Stefan cel Mare (1856), ce vor servi, ulterior, sculptorului francez, Em. Fremiet, în realizarea monumentului, dezvelit în 1883.

Recunoaşterea meritelor  sale  “pentru  serviciile  aduse  ţării,  între 1813 şi 1862” are loc abia la începutul anului 1869, când, în semn de preţuire, i se acordă o “recompensă naţională”. Din nefericire, această recunoaştere avea să vină prea târziu, fiindcă, la 12 noiembrie 1869, în vârstă  de  81  de  ani,  Gheorghe  Asachi  se  stinge  din  viaţă,  fiind înmormântat la Biserica 40 de Sfinţi, din dealul Copoului. 

Primăria  oraşului  Iaşi,  recunoscătoare  faţă  de  personalitatea marcantă  a  lui  Gheorghe  Asachi,  cel  ce  şi­a  pus    “pecetea  sa întemeietoare” pe multiplele ctitorii de cultură, artă şi tehnică ale Cetăţii Iaşilor din prima jumătate a veacului al XIX­lea, la stăruinţa unui grup de iniţiativă, în frunte cu Vasile Alecsandri, a comandat execuţia statuii marelui cărturar sculptorului Jean Georgescu, acelaşi care a executat, în 1886,  în  Bucureşti,  şi    statuia  lui    Gheorghe  Lazăr,  întemeitorul învăţământului public în limba română din Muntenia.

Statuia  fiind realizată  în 1887, Primăria  Iaşi a stabilit ca  locul de amplasare a acesteia să fie în apropierea “Scoliţei lui Asachi”, de lângă  Trei Ierarhi. Solemnitatea inaugurării monumentului de cinstire a lui Asachi a avut loc la 14 octombrie 1890. După terminarea şi inaugurarea noii  clădiri  a  Teatrului  Naţional  (1  dec.  1896),  în  1897,  în  semn  de recunoaştere a rolului jucat de Asachi în iniţierea primului spectacol de teatru în limba română(1816), statuia sa este mutată “pe roţi” în faţa acestui edificiu. Ulterior, după ce Primăria Iaşi a terminat reconstrucţia Scolii Trei Ierarhi (fosta Scoală Vasiliană) de pe B­dul Stefan cel Mare, azi Scoala nr.1 “Gheorghe Asachi”, în anul 1905, statuia “uşărnică” a fost strămutată în faţa acesteia peste cripta familiei de sub soclu în care au fost depuse, atât osemintele lui Gheorghe Asachi, dezhumate de la biserica 40 de Sfinţi, cât şi cele ale soţiei sale, Elena Asachi (1789­1877), compozitoare şi pianistă, dezhumate din Cimitirul Eternitatea; acesta fiind cel de al 2­lea monument ieşean, după cel al cronicarului Miron Costin, care este şi loc de vecie.

Aplecaţi cu interes, cercetare şi luare aminte asupra “iluministului şi enciclopedicului” cărturar moldovean, Gheorghe Asachi, numeroşii săi exegeţi, mai vechi  şi mai noi,  conchid “la unison” că: “nu există vreun domeniu al culturii, artei şi tehnicii ieşene care să nu­i revendice, ca iniţiator, numele lui Gheorghe Asachi!”

Astfel, în Iaşi, în semnul înaltei sale cinstiri, numeroase instituţii de învăţământ de toate gradele, de cultură, artă şi de tehnică au “arborat” pe frontispiciul lor numele lui Gheorghe Asachi, prestigios şi aurit în gloria sa eternă,  în  rândul cărora se enumără: Universitatea Tehnică “Gheorghe  Asachi”,  Facultatea  de  construcţii  “Gheorghe  Asachi”, Colegiul Tehnic “Gheorghe Asachi”, Scoala generală nr.1 “Gheorghe Asachi”,  Biblioteca  “Gheorghe  Asachi”.  Desigur,  încă  multe  alte instituţii de cultură şi artă ieşene, fără  a­i purta numele, sunt legate de de activitatea “deschizătoare de drumuri” a lui Gheorghe Asachi, între care:  Arhivele  Statului,  Teatrul  şi  Conservatorul,  Muzeul  de  artă, Muzeul de Stiinţe naturale ş.a.

Revenind  la  deosebitul  moment  aniversar:  200  de  ani  de  la înfiinţarea  “Scoliţei  lui  Asachi,  de  inginerie  şi  hotărnicie”,  la  15 noiembrie,  la  Iaşi,    trebuie  să  admitem  cu  întelegere  că  această semnificativă  sărbătoare  bicentenară  a  primului  “nucleu”de învăţamânt tehnic superior nu poate fi “monopolizată”, în întregime, doar de Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi, înfiinţată în 1937, (cum se “întrezăreşte” a se dori!); “Scoliţa lui Asachi” neavând o continuitate deplină în funcţionarea ei, nu poate fi asimilată în istoria acestei universităţi, aşa cum a fost cazul “primei şcoli superioare de electricitate”,  înfiinţată  la  1  noiembrie  1910,  la  Iaşi  şi  continuată neîntrerupt  de­a  lungul  anilor,  transformându­se  în  Facultatea  de Electrotehnică Iaşi, prima facultate de acest profil din România, care şi­a sărbătorit Centenarul, în 2010.  

Aşadar, aceast marcant   jubileu aniversar   aparţine întregii ţări şi întregului  Iaşi,  care,  în  spiritul  tradiţiei  sale  recunoscute,  ştie  să­şi cinstescă    cum  se  cuvine  momentele  sale  de  izbândă  şi  iluştrii  săi înaintaşi.

înainte,  pusese  acolo  bazele  unui  “învăţământ  înalt”.  Hrisovul  de aprobare, dat la 28 martie 1828, de domnitor, poate fi considerat actul de înfiinţare  a  învăţământului  superior  în  Moldova.  Perseverând  în această direcţie, înfiinţează, pe lângă Gimnaziul Vasilian, Colegiul de la Trei Ierarhi, iar, în 1832, înfiinţează la “Institutul Albinei” prima tipo­ litografie din Moldova. Cooptat, ca secretar, în Comisia de redactare, în comun cu partea munteană, a Regulamentului Organic, Asachi insistă şi reuşeste să introducă în acesta “regula învăţământului public”, fapt ce avea să­l ajute ulterior în munca sa de extindere a şcolilor româneşti şi de îmbunătăţire a funcţionării acestora, prin asigurarea unor “oare­care mijloace  materiale”,  ce  au  fost  convenite  cu  noul  domnitor  Mihail Sturza, de care îl va lega o trainică prietenie. Militant neobosit, în 1834, înfiinţează prima “ şcoală de fete” din Moldova, iar la 16 iunie 1835, stăruind  pe  lângă  domnitorul  Mihail  Sturza,  avea  să  fie  înfiinţată Academia  Mihăileană  (“matcă”  a  viitoarei  Universităţi  “A.I.Cuza”, prima  din  România,  la  26  octombrie  1860),  la  care  Asachi  a  fost “membru  fondator”  şi  profesor  de  pictură  şi  arhitectură.  La  15 noiembrie 1837,  la Iaşi,  înfiinţează şi primul Conservator filarmonic­dramatic din Moldova, cu scopul expres de “a învăţa pe elevi muzica vocală şi declamaţia” în limba română. 

In această perioadă dificilă pentru promovarea ideilor novatoare, de  numele  şi  înrâurirea  lui  Gheorghe Asachi  se  leagă  înfăptuiri  de excepţie: înfiinţarea Arhivelor Moldovei(1832), înfiinţarea Scolii de arte şi  meserii  Iaşi(1841),  a  Pinacotecii,  a  primei  biblioteci  publice,  a primului  muzeu  natural  din  Moldova,  a  fabricii  de  hârtie  de  la Petrodava(Piatra Neamţ), prima de acest gen din ţară(1841). Pătruns de necesitatea răspândirii ideilor naţionale în toate păturile sociale ale ţării prin  presa  scrisă,  Gheorghe  Asachi  întreprinde  asidue  demersuri pentru  “a  scoate  cea  dintâi  foaie  periodică”  intitulată  “Albina românească”  şi,  obţinând  cu  greu  autorizaţia  de  tipărire  din  partea consulatului rusesc, reuşeşte, la 1 iunie 1829, să editeze primul număr al acestei “gazete politico­ culturală”, marcând “momentul de început al presei  scrise  în  limba  română”. Apreciind,  la  vremea  sa,  acest  unic moment,  Eugen  Lovinescu  avea  să  declare  autorizat  că  “Albina românească” a fost “întâia trăsură de unire în limba patriei a Moldovei cu restul omenirei”. In 1850, această primă gazetă devine “Gazeta de Moldavia”  ,  fiind  pusă  în  strânsă  legătură  cu  noul  regim  liberal  al domnitorului Grigore Ghica. Si aceasta devine, în 1858: “Patria”, care va apărea pentru scurtă vreme, până la momentul Unirii Principatelor. In tot  acest  răstimp,  Asachi  avea  să  scoată  şi  alte  publicaţii  destinate diverselor pături sociale, între care: “Alăuta românească”(1837), “Foaia sătească  a  Principatului  Moldova”(1839),  “Icoana  lumii”(1840)  ş.a. Activitatea  de  întemeitor  şi  de  dezvoltator  al  presei  româneşti, desfăşurată cu minuţie şi ardoare de către Gh. Asachi,  s­a  înscris ca fiind:  “o  pagină  luminoasă  a  culturii  române”.  După  revoluţia paşoptistă,  la  care  nu  a  aderat  cu  “luminismul”  său  apreciat,  după urcarea pe tron a domnitorului Grigore Al.Ghica, la 20 august 1849, îşi dă “demisia de onoare” din posturile de referendar şi arhivist, deţinute de  mai  bine  de  două  decenii  şi  se  dedică  în  întregime  activităţii gazetăreşti  şi publicării operelor  sale  literare  şi  traducerilor, până  în spre sfârşitul vieţii.

“Neînregimentat”  în  “tabăra”,  tânără  şi  activă,  a  “unioniştilor ieşeni”, condusă cu asiduitate de Mihail Kogălniceanu, după realizarea visului măreţ al Unirii Principatelor, Asachi salută admirativ şi cântă acest măreţ eveniment în poezia “Odă lui Dumnezeu”, a cărei ultimă strofă  este  edificatoare:  “Strânge  Tările­Unite  prin  un  nod nemuritor,/Cum  origine  au  una,  fie  a  lor  şi  fericire,/Toţi  românii  să închege de fraţi numai un popor,/Că puterea stă­n Unire!”

 In domeniul literar, scrie poezii, abordând toate speciile cunoscute: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditaţii, balade, versifică legendele istorice: Dochia şi Traian, Stefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţului, scrie nuvele istorice: Dragoş, Petru Rareş, Rucsandra Doamna, din care s­a  inspirat şi C. Negruzzi, scrie piese de teatru: drama Petru Rareş, Tiganii.  Recunoscându­i  meritele  strălucite  ale  operei  literare  şi publicisticii  sale,  George  Călinescu,  în  monumentala  sa  “Istorie  a literaturii române, de la origini până în prezent”, îi dedică lui Gheorghe Asachi nu mai puţin de 15 pagini (96­111!), fapt cu adevărat revelator pentru a­i  sublinia puternica sa personalitate culturală. Marele critic literar îl denumeşte pe Asachi “cel dintâi sonetist român”.

 In domeniul artelor, desenează şi litografiază stampe din istoria 

a c e a s t ă   m i n u n a t ă perspectivă  politică”,  fiind “călăuzit  de  o  ideologie liberală progresistă  şi de o puternică  dragoste  de patrie  şi  popor”,  dorinţă care­i  insufleţea  asumarea rolului  de  “restaurator”  al Moldovei,     după  cum consemnează  Gheorghe Gabriel  Cărăbuş,  citând n u m e r o a s e   s u r s e documentare,  în eseul său: Gheorghe   Asachi ­   un separatist “avant  la  lettre”, publicat în revista “Codrul Cosminului”  nr.  10,  2004, pag.  185­  206.  Stăpân  ca nimeni altul pe cunoaşterea multor limbi: polona, rusa, latina,  germana,  italiana, franceza  şi  engleza,  este  numit  “referendar”  la  Departamentul Afacerilor Externe. Imediat după această “investitură”, luând contact nemijlocit cu situaţia social­politică de atunci a Moldovei, dezbinată şi aservită Imperiului Otoman, coboară din sfera iluziei “visatului regat al întregii Dacii” la realitatea crudă a “luptei pentru afirmarea naţională a românilor”,  conştientizând  că  “renaşterea  românilor  nu  poate  fi înfaptuită  decât  prin  ei  însişi”.  In  acest  sens,  dovedind  puternice sentimente patriotice, scrie şi publică poezia “Viitorul”, un îndemn la conştiinţa de neam şi de ţară a românilor. Mai departe, se angajează cu toată  forţa  erudiţiei  sale  în  “lupta    pentru  cultura  naţională”,  întrezărind,  vizionar,  rolul  de  seamă  al  şcolii  în  această  crâncenă înfruntare  şi  se  dedică  întru  totul  organizării  şi  dezvoltării învaţământului public în limba naţională. Astfel, datorită demersurilor sale  asidue  pe  lângă  domnitorul  fanariot  Scarlat  Calimah,  obţine “prima victorie” de răsunet: la 15 noiembrie 1813 domnitorul Moldovei se lasă convins de stăruinţele puternice ale “referendarului Asachi” şi aprobă  funcţionarea  unui  clas  de  inginerie  şi  hotărnicie  în  limba română, pe lângă Academia domnească de limbă greacă, aşa cum s­a menţionat mai sus. Cu certe cunoştinţe de inginerie civilă şi arhitectură căpătate în Polonia şi în lipsa unor profesori de specialitate, Gheorghe Asachi preia, ca titular, predarea(pentru prima dată!) în limba română a cursurilor de: matematică teoretică (aritmetică, algebră şi geometrie) şi aplicaţii practice de geodezie, inginerie şi arhitectură. Cu toate piedicile care i­au fost puse, cu toate greutăţile de care s­a lovit pe parcurs, în 1818, la 18 iunie, cursanţii acestui “clas”, între care: Alexandru Calimah, fiiul  domnitorului  şi  Teodor  Balş,  viitor  caimacan  al  Moldovei,  au susţinut  examenul  general  public,  cu  rezultate  bune  şi  au  intrat  în posesia “Diplomei de inginer hotarnic”. Chiar dacă, după această dată, ocârmuirea,  forţată de “presiunea grecească”,  a  suspendat  “şcoliţa”,  meritul  lui  Gh.  Asachi  este    inconestabil  în  a  fi  demonstrat  că “învăţăturile  înalte  pot  fi  predate  şi  în  limba  română”  şi  chiar  “de profesori  autohtoni”.  O  asemenea  demonstraţie  clară Asachi  o  mai făcuse deja, la 27 decembrie 1816, când a avut loc prima reprezentaţie teatrală în limba română, cu piesa pastorală “Mirtil şi Hloe”(de Gessner şi Florian), a cărei traducere şi adaptare a făcut­o în întregime, dovedind tuturor că “la fel cum poate exista o şcoală în limba strămoşească, tot astfel  poate  fiinţa  şi  un  teatru”,  după  cum  îşi  argumenta  stăruitor cererea către domnitor.

In  1819,  consecvent  dorinţei  sale  de  reformare  a  şcolii,  ca “referendar la epitropia şcoalelor”, alcătuieşte un îndrăneţ proiect de reorganizare a Seminarului de  la Socola, ce  funcţiona din 1803, prin mărirea profesorilor acestuia, pe care­i aduce, personal, din Ardeal. La întoarcere,  “ofensiva  sa  şcolară”  este  curmată  “diplomatic”,  fiind numit, de către noul domnitor, Ioniţă Sandu Sturza, “agent diplomatic  la Viena”, unde a funcţionat până în 1827, “dispărând” practic din viaţa culturală şi educaţională a Moldovei. Un an mai târziu, în 1828, înaintat la rangul de “vel­aga”, deschide la Trei Ierarhi o “şcoală normală” de doi ani şi un gimnaziu de patru ani, denumit “Scoala Vasiliană”, întru cinstirea  domnitorului  Vasile  Lupu,  cel  care,  cu  două  veacuri  mai 

La 15 noiembrie 2013 se împlinesc două sute de ani de la înfiinţarea, la 15 noiembrie 1813, pe lângă Academia domnească de limbă greacă, a primului “clas de inginerie şi hotărnicie”, cu predare în limba română, la  propunerea  şi  insistenţa  lui  Gheorghe  Asachi,  sprijinită  de mitropolitul Veniamin Costache şi aprobată prin “anaforaua” dată de domnitorul Moldovei,  Scarlat Calimah. Această  “şcoliţă”  avea  să  se constituie, la acea dată memorabilă, primul “nucleu“ al învăţământului tehnic  superior din  întregul Principat al Moldovei,  înregistrându­se, astfel,  în  filele de glorie ale cronicii  ieşene, ca o nouă şi  remarcabilă “premieră”.

O astfel de “premieră”, de acelaşi calibru se produsese în urmă cu 10 ani, în anul 1803, când, prin străduinţa şi sârguinţa manifestată de neobositul mitropolit, Veniamin Costache, ia fiinţă prima instituţie de învăţământ  mediu,  cu  predare  în  limba  română,  din  Moldova: Seminarul de la Socola, ale cărui cursuri avea să le urmeze, mai târziu, şi Ion Creangă, după cum însuşi povesteşte în neuitatele sale “Amintiri din copilărie”.

Pentru  a  aprecia,  la  justa  ei  valoare,  pilda  făptuitoare  a  lui  Gh. Asachi, din 1813, e trebuincios necesar să aruncăm, fie şi succint, “o privire retrospectivă” asupra vieţii şi activităţii celui ce istoria, cultura şi tehnica  timpului  său  îi  atribuie,  cu  preţuire,  rangul  de  mare personalitate enciclopedică, aşa după cum consemnează şi istoriograful N.A.Bogdan în documentata şi aprofundata sa lucrare, “Oraşul Iaşi”, apărută în 1904, apoi, îmbogăţită şi reeditată, în 1913(iată, a trecut un secol!),   la capitolul “Oameni de samă”, unde afirmă:           “ Gheorghe Asaki, un enciclopedist din cei mai de seamă pentru epoca lui, instruit, între  cei  dintâi  ieşeni,  în  mai  multe  centruri  ale  Europei  civilizate, revenind în capitala Moldovei, jucă, în ţara şi tîrgul nostru, rolul unui complecs  de  educatori  ai  poporului:  ca  literat,  profesor,  artist  şi publicist, el desvoltă în societatea noastră arta poetică şi cea dramatică, învaţă  pe  tineri  ştiinţele  matematice  şi  filosofice,  pictura  ca  şi arhitectura,  deschide  o  cale  largă  şi  mănoasă  presei  şi  publicisticei, îmbărbătează pe toţi la muncă şi la iubire de neam şi de progres, de dreptate  şi  de  frumos,  răspîndeşte  prin  scrieri  şi  stampe  cunoştinţa trecutului, chipurile sfinte ale istoriei noastre naţionale...” 

Gheorghe Asachi s­a născut la 1 martie 1788, în nordul Moldovei, la Herţa (Ucraina), în familia preotului Lazăr şi Elena Asachi(Asachievici). La 8 ani, urmându­şi familia la Lvov, continuă studiile, începute cu tatăl său, instruindu­se în limba polonă, latină şi germană şi, apoi, urmează cursurille facultăţii de Filozofie a Universităţii din localitate, studiind : logica, matematica, istoria, fizica­ metafizica şi etica, urmând aici şi un curs special de arhitectură. Fără a le termina, în 1805, se mută la Iaşi (tatăl său fiind numit prim­protopop al Mitropoliei), unde îşi etalează, pentru scurtă vreme, cunoştinţele sale de arhitectură şi, apoi,   pleacă pentru  alţi  trei  ani  la  Viena  spre  a  studia  astronomia,  matematica superioară şi...pictura. Mai departe, în 1808, pleacă în “Cetatea Eternă” a Romei pentru a­şi completa studiile clasice de literatura Renaşterii şi cea italiană, cum şi pictura, sculptura şi arheologia.   La 24 de ani, în 1812, cu studiile sale complete, de vastă cultură, în perioada în care, pe plan extern, se modificau graniţele marilor imperii, întrezărindu­se, în visul  napoleonean,  posibilitatea  “restatornicirii  vechiului  regat  al Daciei” şi, pe plan intern, în Moldova, se destrămau vechile orânduieli feudale  şi  începuseră  a  se  instala  noile  idei  burgheze,  ce  aveau  să revigoreze societatea moldovenească, secătuită de domniile fanariote, se întoarce la Iaşi, cu dorinţa expresă de “a  juca un rol important în 

Mihai CABA

istoria cetăţii istoria cetăţii

Două secole (1813 – 2013) de la înfiinţarea, de către Gheorghe Asachi, a “Scoliţei de inginerie şi hotărnicie”, primul “nucleu” al învăţământului tehnic superior din Moldova, la Iaşi

CRONICA24 CRONICA 25

Moldovei, pictează cu talent tablouri în ulei, în special, portrete, crează şi  execută  lucrarea  monumentală  “Obieliscul  cu  lei”(1834­1841), cunoscută şi sub denumirea de Monumentul Regulamentului Organic, amplasată  în  centrul  parcului  Copou,  întocmeşte  planurile  statuii ecvestre a lui Stefan cel Mare (1856), ce vor servi, ulterior, sculptorului francez, Em. Fremiet, în realizarea monumentului, dezvelit în 1883.

Recunoaşterea meritelor  sale  “pentru  serviciile  aduse  ţării,  între 1813 şi 1862” are loc abia la începutul anului 1869, când, în semn de preţuire, i se acordă o “recompensă naţională”. Din nefericire, această recunoaştere avea să vină prea târziu, fiindcă, la 12 noiembrie 1869, în vârstă  de  81  de  ani,  Gheorghe  Asachi  se  stinge  din  viaţă,  fiind înmormântat la Biserica 40 de Sfinţi, din dealul Copoului. 

Primăria  oraşului  Iaşi,  recunoscătoare  faţă  de  personalitatea marcantă  a  lui  Gheorghe  Asachi,  cel  ce  şi­a  pus    “pecetea  sa întemeietoare” pe multiplele ctitorii de cultură, artă şi tehnică ale Cetăţii Iaşilor din prima jumătate a veacului al XIX­lea, la stăruinţa unui grup de iniţiativă, în frunte cu Vasile Alecsandri, a comandat execuţia statuii marelui cărturar sculptorului Jean Georgescu, acelaşi care a executat, în 1886,  în  Bucureşti,  şi    statuia  lui    Gheorghe  Lazăr,  întemeitorul învăţământului public în limba română din Muntenia.

Statuia  fiind realizată  în 1887, Primăria  Iaşi a stabilit ca  locul de amplasare a acesteia să fie în apropierea “Scoliţei lui Asachi”, de lângă  Trei Ierarhi. Solemnitatea inaugurării monumentului de cinstire a lui Asachi a avut loc la 14 octombrie 1890. După terminarea şi inaugurarea noii  clădiri  a  Teatrului  Naţional  (1  dec.  1896),  în  1897,  în  semn  de recunoaştere a rolului jucat de Asachi în iniţierea primului spectacol de teatru în limba română(1816), statuia sa este mutată “pe roţi” în faţa acestui edificiu. Ulterior, după ce Primăria Iaşi a terminat reconstrucţia Scolii Trei Ierarhi (fosta Scoală Vasiliană) de pe B­dul Stefan cel Mare, azi Scoala nr.1 “Gheorghe Asachi”, în anul 1905, statuia “uşărnică” a fost strămutată în faţa acesteia peste cripta familiei de sub soclu în care au fost depuse, atât osemintele lui Gheorghe Asachi, dezhumate de la biserica 40 de Sfinţi, cât şi cele ale soţiei sale, Elena Asachi (1789­1877), compozitoare şi pianistă, dezhumate din Cimitirul Eternitatea; acesta fiind cel de al 2­lea monument ieşean, după cel al cronicarului Miron Costin, care este şi loc de vecie.

Aplecaţi cu interes, cercetare şi luare aminte asupra “iluministului şi enciclopedicului” cărturar moldovean, Gheorghe Asachi, numeroşii săi exegeţi, mai vechi  şi mai noi,  conchid “la unison” că: “nu există vreun domeniu al culturii, artei şi tehnicii ieşene care să nu­i revendice, ca iniţiator, numele lui Gheorghe Asachi!”

Astfel, în Iaşi, în semnul înaltei sale cinstiri, numeroase instituţii de învăţământ de toate gradele, de cultură, artă şi de tehnică au “arborat” pe frontispiciul lor numele lui Gheorghe Asachi, prestigios şi aurit în gloria sa eternă,  în  rândul cărora se enumără: Universitatea Tehnică “Gheorghe  Asachi”,  Facultatea  de  construcţii  “Gheorghe  Asachi”, Colegiul Tehnic “Gheorghe Asachi”, Scoala generală nr.1 “Gheorghe Asachi”,  Biblioteca  “Gheorghe  Asachi”.  Desigur,  încă  multe  alte instituţii de cultură şi artă ieşene, fără  a­i purta numele, sunt legate de de activitatea “deschizătoare de drumuri” a lui Gheorghe Asachi, între care:  Arhivele  Statului,  Teatrul  şi  Conservatorul,  Muzeul  de  artă, Muzeul de Stiinţe naturale ş.a.

Revenind  la  deosebitul  moment  aniversar:  200  de  ani  de  la înfiinţarea  “Scoliţei  lui  Asachi,  de  inginerie  şi  hotărnicie”,  la  15 noiembrie,  la  Iaşi,    trebuie  să  admitem  cu  întelegere  că  această semnificativă  sărbătoare  bicentenară  a  primului  “nucleu”de învăţamânt tehnic superior nu poate fi “monopolizată”, în întregime, doar de Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi, înfiinţată în 1937, (cum se “întrezăreşte” a se dori!); “Scoliţa lui Asachi” neavând o continuitate deplină în funcţionarea ei, nu poate fi asimilată în istoria acestei universităţi, aşa cum a fost cazul “primei şcoli superioare de electricitate”,  înfiinţată  la  1  noiembrie  1910,  la  Iaşi  şi  continuată neîntrerupt  de­a  lungul  anilor,  transformându­se  în  Facultatea  de Electrotehnică Iaşi, prima facultate de acest profil din România, care şi­a sărbătorit Centenarul, în 2010.  

Aşadar, aceast marcant   jubileu aniversar   aparţine întregii ţări şi întregului  Iaşi,  care,  în  spiritul  tradiţiei  sale  recunoscute,  ştie  să­şi cinstescă    cum  se  cuvine  momentele  sale  de  izbândă  şi  iluştrii  săi înaintaşi.

înainte,  pusese  acolo  bazele  unui  “învăţământ  înalt”.  Hrisovul  de aprobare, dat la 28 martie 1828, de domnitor, poate fi considerat actul de înfiinţare  a  învăţământului  superior  în  Moldova.  Perseverând  în această direcţie, înfiinţează, pe lângă Gimnaziul Vasilian, Colegiul de la Trei Ierarhi, iar, în 1832, înfiinţează la “Institutul Albinei” prima tipo­ litografie din Moldova. Cooptat, ca secretar, în Comisia de redactare, în comun cu partea munteană, a Regulamentului Organic, Asachi insistă şi reuşeste să introducă în acesta “regula învăţământului public”, fapt ce avea să­l ajute ulterior în munca sa de extindere a şcolilor româneşti şi de îmbunătăţire a funcţionării acestora, prin asigurarea unor “oare­care mijloace  materiale”,  ce  au  fost  convenite  cu  noul  domnitor  Mihail Sturza, de care îl va lega o trainică prietenie. Militant neobosit, în 1834, înfiinţează prima “ şcoală de fete” din Moldova, iar la 16 iunie 1835, stăruind  pe  lângă  domnitorul  Mihail  Sturza,  avea  să  fie  înfiinţată Academia  Mihăileană  (“matcă”  a  viitoarei  Universităţi  “A.I.Cuza”, prima  din  România,  la  26  octombrie  1860),  la  care  Asachi  a  fost “membru  fondator”  şi  profesor  de  pictură  şi  arhitectură.  La  15 noiembrie 1837,  la Iaşi,  înfiinţează şi primul Conservator filarmonic­dramatic din Moldova, cu scopul expres de “a învăţa pe elevi muzica vocală şi declamaţia” în limba română. 

In această perioadă dificilă pentru promovarea ideilor novatoare, de  numele  şi  înrâurirea  lui  Gheorghe Asachi  se  leagă  înfăptuiri  de excepţie: înfiinţarea Arhivelor Moldovei(1832), înfiinţarea Scolii de arte şi  meserii  Iaşi(1841),  a  Pinacotecii,  a  primei  biblioteci  publice,  a primului  muzeu  natural  din  Moldova,  a  fabricii  de  hârtie  de  la Petrodava(Piatra Neamţ), prima de acest gen din ţară(1841). Pătruns de necesitatea răspândirii ideilor naţionale în toate păturile sociale ale ţării prin  presa  scrisă,  Gheorghe  Asachi  întreprinde  asidue  demersuri pentru  “a  scoate  cea  dintâi  foaie  periodică”  intitulată  “Albina românească”  şi,  obţinând  cu  greu  autorizaţia  de  tipărire  din  partea consulatului rusesc, reuşeşte, la 1 iunie 1829, să editeze primul număr al acestei “gazete politico­ culturală”, marcând “momentul de început al presei  scrise  în  limba  română”. Apreciind,  la  vremea  sa,  acest  unic moment,  Eugen  Lovinescu  avea  să  declare  autorizat  că  “Albina românească” a fost “întâia trăsură de unire în limba patriei a Moldovei cu restul omenirei”. In 1850, această primă gazetă devine “Gazeta de Moldavia”  ,  fiind  pusă  în  strânsă  legătură  cu  noul  regim  liberal  al domnitorului Grigore Ghica. Si aceasta devine, în 1858: “Patria”, care va apărea pentru scurtă vreme, până la momentul Unirii Principatelor. In tot  acest  răstimp,  Asachi  avea  să  scoată  şi  alte  publicaţii  destinate diverselor pături sociale, între care: “Alăuta românească”(1837), “Foaia sătească  a  Principatului  Moldova”(1839),  “Icoana  lumii”(1840)  ş.a. Activitatea  de  întemeitor  şi  de  dezvoltator  al  presei  româneşti, desfăşurată cu minuţie şi ardoare de către Gh. Asachi,  s­a  înscris ca fiind:  “o  pagină  luminoasă  a  culturii  române”.  După  revoluţia paşoptistă,  la  care  nu  a  aderat  cu  “luminismul”  său  apreciat,  după urcarea pe tron a domnitorului Grigore Al.Ghica, la 20 august 1849, îşi dă “demisia de onoare” din posturile de referendar şi arhivist, deţinute de  mai  bine  de  două  decenii  şi  se  dedică  în  întregime  activităţii gazetăreşti  şi publicării operelor  sale  literare  şi  traducerilor, până  în spre sfârşitul vieţii.

“Neînregimentat”  în  “tabăra”,  tânără  şi  activă,  a  “unioniştilor ieşeni”, condusă cu asiduitate de Mihail Kogălniceanu, după realizarea visului măreţ al Unirii Principatelor, Asachi salută admirativ şi cântă acest măreţ eveniment în poezia “Odă lui Dumnezeu”, a cărei ultimă strofă  este  edificatoare:  “Strânge  Tările­Unite  prin  un  nod nemuritor,/Cum  origine  au  una,  fie  a  lor  şi  fericire,/Toţi  românii  să închege de fraţi numai un popor,/Că puterea stă­n Unire!”

 In domeniul literar, scrie poezii, abordând toate speciile cunoscute: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditaţii, balade, versifică legendele istorice: Dochia şi Traian, Stefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţului, scrie nuvele istorice: Dragoş, Petru Rareş, Rucsandra Doamna, din care s­a  inspirat şi C. Negruzzi, scrie piese de teatru: drama Petru Rareş, Tiganii.  Recunoscându­i  meritele  strălucite  ale  operei  literare  şi publicisticii  sale,  George  Călinescu,  în  monumentala  sa  “Istorie  a literaturii române, de la origini până în prezent”, îi dedică lui Gheorghe Asachi nu mai puţin de 15 pagini (96­111!), fapt cu adevărat revelator pentru a­i  sublinia puternica sa personalitate culturală. Marele critic literar îl denumeşte pe Asachi “cel dintâi sonetist român”.

 In domeniul artelor, desenează şi litografiază stampe din istoria 

a c e a s t ă   m i n u n a t ă perspectivă  politică”,  fiind “călăuzit  de  o  ideologie liberală progresistă  şi de o puternică  dragoste  de patrie  şi  popor”,  dorinţă care­i  insufleţea  asumarea rolului  de  “restaurator”  al Moldovei,     după  cum consemnează  Gheorghe Gabriel  Cărăbuş,  citând n u m e r o a s e   s u r s e documentare,  în eseul său: Gheorghe   Asachi ­   un separatist “avant  la  lettre”, publicat în revista “Codrul Cosminului”  nr.  10,  2004, pag.  185­  206.  Stăpân  ca nimeni altul pe cunoaşterea multor limbi: polona, rusa, latina,  germana,  italiana, franceza  şi  engleza,  este  numit  “referendar”  la  Departamentul Afacerilor Externe. Imediat după această “investitură”, luând contact nemijlocit cu situaţia social­politică de atunci a Moldovei, dezbinată şi aservită Imperiului Otoman, coboară din sfera iluziei “visatului regat al întregii Dacii” la realitatea crudă a “luptei pentru afirmarea naţională a românilor”,  conştientizând  că  “renaşterea  românilor  nu  poate  fi înfaptuită  decât  prin  ei  însişi”.  In  acest  sens,  dovedind  puternice sentimente patriotice, scrie şi publică poezia “Viitorul”, un îndemn la conştiinţa de neam şi de ţară a românilor. Mai departe, se angajează cu toată  forţa  erudiţiei  sale  în  “lupta    pentru  cultura  naţională”,  întrezărind,  vizionar,  rolul  de  seamă  al  şcolii  în  această  crâncenă înfruntare  şi  se  dedică  întru  totul  organizării  şi  dezvoltării învaţământului public în limba naţională. Astfel, datorită demersurilor sale  asidue  pe  lângă  domnitorul  fanariot  Scarlat  Calimah,  obţine “prima victorie” de răsunet: la 15 noiembrie 1813 domnitorul Moldovei se lasă convins de stăruinţele puternice ale “referendarului Asachi” şi aprobă  funcţionarea  unui  clas  de  inginerie  şi  hotărnicie  în  limba română, pe lângă Academia domnească de limbă greacă, aşa cum s­a menţionat mai sus. Cu certe cunoştinţe de inginerie civilă şi arhitectură căpătate în Polonia şi în lipsa unor profesori de specialitate, Gheorghe Asachi preia, ca titular, predarea(pentru prima dată!) în limba română a cursurilor de: matematică teoretică (aritmetică, algebră şi geometrie) şi aplicaţii practice de geodezie, inginerie şi arhitectură. Cu toate piedicile care i­au fost puse, cu toate greutăţile de care s­a lovit pe parcurs, în 1818, la 18 iunie, cursanţii acestui “clas”, între care: Alexandru Calimah, fiiul  domnitorului  şi  Teodor  Balş,  viitor  caimacan  al  Moldovei,  au susţinut  examenul  general  public,  cu  rezultate  bune  şi  au  intrat  în posesia “Diplomei de inginer hotarnic”. Chiar dacă, după această dată, ocârmuirea,  forţată de “presiunea grecească”,  a  suspendat  “şcoliţa”,  meritul  lui  Gh.  Asachi  este    inconestabil  în  a  fi  demonstrat  că “învăţăturile  înalte  pot  fi  predate  şi  în  limba  română”  şi  chiar  “de profesori  autohtoni”.  O  asemenea  demonstraţie  clară Asachi  o  mai făcuse deja, la 27 decembrie 1816, când a avut loc prima reprezentaţie teatrală în limba română, cu piesa pastorală “Mirtil şi Hloe”(de Gessner şi Florian), a cărei traducere şi adaptare a făcut­o în întregime, dovedind tuturor că “la fel cum poate exista o şcoală în limba strămoşească, tot astfel  poate  fiinţa  şi  un  teatru”,  după  cum  îşi  argumenta  stăruitor cererea către domnitor.

In  1819,  consecvent  dorinţei  sale  de  reformare  a  şcolii,  ca “referendar la epitropia şcoalelor”, alcătuieşte un îndrăneţ proiect de reorganizare a Seminarului de  la Socola, ce  funcţiona din 1803, prin mărirea profesorilor acestuia, pe care­i aduce, personal, din Ardeal. La întoarcere,  “ofensiva  sa  şcolară”  este  curmată  “diplomatic”,  fiind numit, de către noul domnitor, Ioniţă Sandu Sturza, “agent diplomatic  la Viena”, unde a funcţionat până în 1827, “dispărând” practic din viaţa culturală şi educaţională a Moldovei. Un an mai târziu, în 1828, înaintat la rangul de “vel­aga”, deschide la Trei Ierarhi o “şcoală normală” de doi ani şi un gimnaziu de patru ani, denumit “Scoala Vasiliană”, întru cinstirea  domnitorului  Vasile  Lupu,  cel  care,  cu  două  veacuri  mai 

La 15 noiembrie 2013 se împlinesc două sute de ani de la înfiinţarea, la 15 noiembrie 1813, pe lângă Academia domnească de limbă greacă, a primului “clas de inginerie şi hotărnicie”, cu predare în limba română, la  propunerea  şi  insistenţa  lui  Gheorghe  Asachi,  sprijinită  de mitropolitul Veniamin Costache şi aprobată prin “anaforaua” dată de domnitorul Moldovei,  Scarlat Calimah. Această  “şcoliţă”  avea  să  se constituie, la acea dată memorabilă, primul “nucleu“ al învăţământului tehnic  superior din  întregul Principat al Moldovei,  înregistrându­se, astfel,  în  filele de glorie ale cronicii  ieşene, ca o nouă şi  remarcabilă “premieră”.

O astfel de “premieră”, de acelaşi calibru se produsese în urmă cu 10 ani, în anul 1803, când, prin străduinţa şi sârguinţa manifestată de neobositul mitropolit, Veniamin Costache, ia fiinţă prima instituţie de învăţământ  mediu,  cu  predare  în  limba  română,  din  Moldova: Seminarul de la Socola, ale cărui cursuri avea să le urmeze, mai târziu, şi Ion Creangă, după cum însuşi povesteşte în neuitatele sale “Amintiri din copilărie”.

Pentru  a  aprecia,  la  justa  ei  valoare,  pilda  făptuitoare  a  lui  Gh. Asachi, din 1813, e trebuincios necesar să aruncăm, fie şi succint, “o privire retrospectivă” asupra vieţii şi activităţii celui ce istoria, cultura şi tehnica  timpului  său  îi  atribuie,  cu  preţuire,  rangul  de  mare personalitate enciclopedică, aşa după cum consemnează şi istoriograful N.A.Bogdan în documentata şi aprofundata sa lucrare, “Oraşul Iaşi”, apărută în 1904, apoi, îmbogăţită şi reeditată, în 1913(iată, a trecut un secol!),   la capitolul “Oameni de samă”, unde afirmă:           “ Gheorghe Asaki, un enciclopedist din cei mai de seamă pentru epoca lui, instruit, între  cei  dintâi  ieşeni,  în  mai  multe  centruri  ale  Europei  civilizate, revenind în capitala Moldovei, jucă, în ţara şi tîrgul nostru, rolul unui complecs  de  educatori  ai  poporului:  ca  literat,  profesor,  artist  şi publicist, el desvoltă în societatea noastră arta poetică şi cea dramatică, învaţă  pe  tineri  ştiinţele  matematice  şi  filosofice,  pictura  ca  şi arhitectura,  deschide  o  cale  largă  şi  mănoasă  presei  şi  publicisticei, îmbărbătează pe toţi la muncă şi la iubire de neam şi de progres, de dreptate  şi  de  frumos,  răspîndeşte  prin  scrieri  şi  stampe  cunoştinţa trecutului, chipurile sfinte ale istoriei noastre naţionale...” 

Gheorghe Asachi s­a născut la 1 martie 1788, în nordul Moldovei, la Herţa (Ucraina), în familia preotului Lazăr şi Elena Asachi(Asachievici). La 8 ani, urmându­şi familia la Lvov, continuă studiile, începute cu tatăl său, instruindu­se în limba polonă, latină şi germană şi, apoi, urmează cursurille facultăţii de Filozofie a Universităţii din localitate, studiind : logica, matematica, istoria, fizica­ metafizica şi etica, urmând aici şi un curs special de arhitectură. Fără a le termina, în 1805, se mută la Iaşi (tatăl său fiind numit prim­protopop al Mitropoliei), unde îşi etalează, pentru scurtă vreme, cunoştinţele sale de arhitectură şi, apoi,   pleacă pentru  alţi  trei  ani  la  Viena  spre  a  studia  astronomia,  matematica superioară şi...pictura. Mai departe, în 1808, pleacă în “Cetatea Eternă” a Romei pentru a­şi completa studiile clasice de literatura Renaşterii şi cea italiană, cum şi pictura, sculptura şi arheologia.   La 24 de ani, în 1812, cu studiile sale complete, de vastă cultură, în perioada în care, pe plan extern, se modificau graniţele marilor imperii, întrezărindu­se, în visul  napoleonean,  posibilitatea  “restatornicirii  vechiului  regat  al Daciei” şi, pe plan intern, în Moldova, se destrămau vechile orânduieli feudale  şi  începuseră  a  se  instala  noile  idei  burgheze,  ce  aveau  să revigoreze societatea moldovenească, secătuită de domniile fanariote, se întoarce la Iaşi, cu dorinţa expresă de “a  juca un rol important în 

Mihai CABA

istoria cetăţii istoria cetăţii

Două secole (1813 – 2013) de la înfiinţarea, de către Gheorghe Asachi, a “Scoliţei de inginerie şi hotărnicie”, primul “nucleu” al învăţământului tehnic superior din Moldova, la Iaşi

CRONICA26 CRONICA 27

executate  în  1960  în  str.  Bălcescu  nr.  7.    În  cronica 

Ghiculeştilor  se arată  că  în anul 1753, domnitorul Matei 

Ghica a făcut o a doua cişmea „foarte frumoasă şi minunată 

cu  înfăţişare  plăcută”    în  faţa  Curţii  Domneşti.  Din 

relatarea  cronicarului  rezultă  că prima  cişmea  făcută de 

tatăl său (Grigore al II­lea Ghica) nu asigura suficientă apă 

în oraş: „Văzând că nu este o altă cişmea cu apă de băut în 

târgul Iaşi ci numai una singură în faţa Curţii Domneşti [...] 

şi că mulţimea de bărbaţi şi   femei amestecaţi din pricina 

lipsei de apă erau nevoiţi să alerge zi şi noapte la această 

cişmea şi că de cele mai multe ori poporul era nevoit să 

aducă cu multă trudă şi osteneală apă pentru nevoile sale 

de afară din puţuri a vrut  [...]  să facă şi o a doua cişmea în 

faţa primei înspre poarta curţii. Această cişmea a făcut­o 

fiind foarte frumoasă şi minunată cu înfăţişare plăcută şi 

bogată  în  apă”.  Diverse  studii  istorice  şi  cercetări 

arheologice  permit  cunoaşterea  amplasamentului  celor 

două cişmele. Astfel,  „cişmeaua veche”  a lui Grigore al II­

lea Ghica vodă se afla pe   „Uliţa Mare” (Ştefan cel Mare şi 

Sfânt),  peste  drum  de    „Hanul  Trei  Ierarhilor”.  După 

topografia  de  astăzi,  ea  se  afla  aproape  de  axul  străzii 

Anastasie Panu la capătul ei dinspre str. Ştefan cel Mare şi 

Sfânt.  „Cişmeaua  nouă”  construită  de Matei Ghica    era 

amplasată  lângă zidul Curţii Domneşti, la vest de biserica 

Sf. Nicolae, între aceasta şi străzile Ştefan cel Mare şi Sfânt 

şi Anastasie Panu.

Se cunoaşte şi traseul „suiul” conductei de aducţiune 

până în zona captării. Hrisovul lui Constantin Racoviţă din 

26 august 1756 arată că „suiul apelor” pornind de la cele 

două cişmele de la poarta Curţii Domneşti urca alături de 

Uliţa Mare până la zidul apelor care se afla în râpa de la 

Muntenimea de Sus,  situată undeva pe dealul Copoului 

între bisericile Patruzeci de Sfinţi şi Toma Cozma, iar de aici 

porneau canalele colectoare către  izvoarele de  la Copou. 

„Drumul  suiului”  avea  un  regim  special,    fiind    „loc 

domnesc”  pe  toată  lungimea  lui.    „Suiul”    apelor  era 

asigurat cu o zonă de protecţie de 4,1/2 stânjeni de o parte şi 

de alta (lăţime totală 18,72 m) în oraş şi 7,1/2 stânjeni (31,20 

m)  în  afara  oraşului.  În  această  zonă  era  interzisă 

construirea  de  case,  amenajarea  de  grădini  sau  ţarini  şi 

În  ultimul  capitol  al  acestei  părţi  intitulat  “Primele 

lucrări de aducere a apei în Iaşi” se arată că execuţia unor 

astfel de lucrări sunt puse conform tradiţiei orale pe seama 

voevodului Vasile Lupu pe baza următoarei  relatări din 

revista  „Albina Românească”  din anul 1837:„Revărsările 

râurilor au adus şi multe daune prin şesuri iar aice în Eşi de 

puterea  puhoaielor  s­au  surpat  punte  de  piatră 

apăducătoarele a lui Vasilie­vodă ce era zidită peste râpa 

numită a Privigheţoaiei” Râpa Privigheţoaiei se suprapune 

aproximativ  traseului  actualelor  străzi  Săulescu  (în 

amonte) şi Cloşca în aval. Însă şi înaintea lui Vasile Lupu au 

existat preocupări pentru alimentarea cu apă a Iaşilor. De 

aceea autorii monografiei vorbind despre primele lucrări 

de  aducere  a  apei  la  Iaşi  preferă  să  folosescă  o  formulă 

consacrată în şedinţele societăţii literare ieşene  „Junimea”, 

când se dezbătea data înfiinţării ei, afirmând că originea 

lucrărilor de alimentare cu apă ale oraşului „se pierde în 

noaptea timpurilor”.

Partea  a  doua  a  monografiei  intitulată  “Apa  în  Iaşii 

vechilor  zidiri”,  se  referă  la  lucrările  efectuate  pentru 

asigurarea apei Iaşilor în cursul secolelor XVIII şi XIX. 

Pentru  execuţia  lucrărilor  de  alimentare  cu  apă  din 

aceas tă   per ioadă   au   fos t   aduş i   meş ter i   de   la 

Constantinopol,   denumiţi   „suiulgii”.   Cuvântul este de 

origine turcă (de la  su –  apă şi  yol  –  canal). Cunoaştem 

numele  suiulgiilor  care  au  executat  aducţiunea  apei  la 

Curtea Domnească  (existentă  în  zona actualului Palat  al 

Culturii).  Astfel,  într­un  hrisov  din  10  februarie  1741, 

Grigore al II­lea Ghica vodă arată că   a adus apa înaintea 

Curţii Domneşti iar pentru întreţinerea lucrărilor a angajat 

„doi suiulgii şi anume pe fraţii Dima şi Constantin, care se 

aflau purtătorii de grijă hasnalii”. Ei erau scutiţi de dări şi li 

se asigura o leafă (nacafa) de 30 de lei pe lună. Li se mai 

ofereau atlaz, postavuri, precum şi un tain de pâine, carne, 

orz şi lumânări. Avantajele de care se bucurau urmau a fi 

acordate şi urmaşilor lor dacă ar îmbrăţişa aceeaşi meserie.  

Într­un  document  din  30  iunie  1761,  suiulgii  Dima  şi 

Constantin arată că au fost aduşi de la Constantinopol în 

anul 1736 de către Grigore al II­lea Ghica vodă. Veniţi din 

„oraşul  măreţelor  apeducte  romano­bizantine”,  cum  îl 

definea  N.  Iorga,    aceşti  specialişti  au  căutat  să 

înfrumuseţeze şi capitala Moldovei cu lucrările lor. Dar cei 

doi meşteri  ţarigrădeni nu şi­ar fi putut exercita meseria 

fără ajutorul cărămidarilor şi olarilor moldoveni. Astfel, în 

anul 1740, Grigore al II­lea Ghica a chemat de la Putna zece 

cărămidari care să facă „chiungurile” (conductele de oale) 

necesare. Pe lângă olarii tradiţionali apar acum şi „olangiii” 

sau „chiungiii” care realizau conducte de lut în cuptoare 

special amenajate pentru acest gen de lucrări.   La Muzeul 

de istorie al Moldovei se află expus cuptorul de ars oale 

pentru aducţiunea apei, descoperit cu ocazia săpăturilor 

istoria cetăţii istoria cetăţii

mănăstirea Golia este următoarea lucrare mai importantă 

pentru alimentarea Iaşilor cu apă. Din iniţiativa lui Grigore 

Al. Ghica, apa din dealurile Ciric şi Şapte Oameni a fost 

adusă în oraş. Hrisovul din 9 iunie 1766 menţiona: „Având 

domnia mea râvnă ca aceea să împodobim şi să îmbogăţim 

această politie (oraş  n.n.) cu îndestulare de apă, în afară de 

apa care s­a adus la mănăstirea Sf. Spiridon, s­au adus şi 

altă apă deosebită, la mănăstirea Golia”. Şi această lucrare a 

fost finalizată în cursul anului 1766, probabil tot de către 

suiulgiul Dima şi calfa acestuia, Gheorghe.

Aducţiunea din  sursa Ciric  şi  Şapte­Oameni a  impus 

rezolvarea  unor  probleme  mai  dificile,  în  special 

traversarea cursurilor de apă Ciric şi Calcaina prin două 

„apeducte”.  Vestigiile  „apeductului”    de  traversare  a 

Ciricului  mai pot fi văzute şi astăzi în zona lacului Veneţia. 

În  schimb,  cel  care  traversa  Calcaina,  cunoscut  sub 

denumirea de zidul Tătăraşului, a fost demolat.

În anul 1799, în timpul domniei lui Constantin Ipsilanti 

(1799­1801),  s­a  construit  cişmeaua  de  la  biserica  Sf. 

Haralambie. Textul inscripţiei nu s­a păstrat. Apa provenea 

de la izvoarele de pe versantul estic al dealului Copou, ceva 

mai  sus  de  actualul  Liceu  de  Construcţii  de  pe  str.  M. 

Costăchescu. Debitul realizat era de cca.  18 măsuri (aprox. 

70 mc/zi).  Prin această conductă s­a alimentat mai târziu şi 

cişmeaua de la biserica Sf. Neculai cel Sărac (în zona pieţei 

M. Eminescu),   precum şi cea de la Palatului Roznovanu 

(vechea Facultate de Medicină).Inscripţia de pe cişmeaua 

Goliei glăsuia:”În cercul zodiac / Sunt leu arzător / În oraşul 

Iaşi  /  Un  izvor  răcoritor  Întreaga  fire  mi­a  schimbat    / 

Dătătorul  apelor  /  Alexandru  Moruzi  /  Salvatorul 

oraşului”.  Chiar  dacă  sunt  versuri  omagiale, Alexandru 

Moruzi  (1802­1806)  îşi  merită  atributul  de    „dătătorul 

apelor”,  prin  preocupările  sale  de  a  spori  debitul  apei 

potabile aduse la Iaşi, prin lucrări importante şi costisitoare 

(peste 100.000 lei) făcute „fără supărarea locuitorilor cu noi 

biruri”.    Căci,  în  perioada de  linişte  relativă  şi  oarecare 

prosperitate care a urmat după încheierea păcii din 1774, 

dezvoltarea oraşului în pragul secolului al XIX­lea punea 

din nou problema asigurării apei potabile.  (va urma)

aruncarea  gunoaielor,  prevăzându­se  sancţiuni  în  cazul 

încălcării acestei dispoziţii. Este prima consemnare a unor 

măsuri sanitare în zonele de aducţie a apei potabile.

Deabia în a doua jumătate a secolului al XVIII­lea au fost 

realizate “monumentele” apelor din capitala Moldovei şi 

anume în primul rând cişmelele siameze de o parte şi de 

alta a clopotniţei bisericii Sf. Spiridon şi   cişmeaua de la 

mănăstirea Golia.

Cele două cişmele de la Sf. Spiridon sunt realizate într­

un stil de vădită   inspiraţie orientală, aducând cu surorile 

lor  de  la  Constantinopol. Aceste  instalaţii  de  distribuţie 

sunt  cuprinse    în  însuşi  corpul  rezervoarelor  de  mare 

capacitate. Pe netezimea unui zid se desenează arabescul 

spiritual  al  unui  mic  portal  baroc,  cu  multe  volute 

dezordonate.  La  partea  de  jos  a  rezervoarelor  prezenţa 

gurii  de  apă  este  subliniată  printr­un  medalion  cu  o 

ornamentaţie bogată, deasupra ţevii de scurgere de aceeaşi  

factură  cu  cea  executată  mai  târziu  la  cişmeaua  Goliei; 

sculpturile de aici însă au profilări mai puţin pronunţate, 

fiind puse în schimb în valoare printr­o poleială abundentă 

a  mulurilor.  În  panourile  decorative,  cu  litere  aurite  se 

găsesc  inscripţiile  celor  două  monumente.  Pe  o  bandă 

dreptunghiulară sub stema Moldovei, pe cişmeaua dinspre 

N.V.   (stânga) se află următoarea inscripţie scrisă cu litere 

chirilice în limba română: „Io Grigore A. Ghica vv. /Fântâna 

lui Siloam scăldătoare a lui Solomon /Paraiele făcătorului 

de  minuni  Spiridon/  Izvorăsc  sănătate  într­a  bolnavilor 

lăcaş  /Desfătare  viaţă  tuturor  în  Iaşi  /Al  treilea  Grigore 

Alexandru Ghica dăruieşte /Şi către toţi de obştie darul se 

înmulţeşte /Însetaţilor vedeţi curgerile izvoarelor /Veniţi să 

dobândiţi viaţa apelor /Întru al doilea an al domniei sale 

Leatu  1765  iulie  20”.Pe  cişmeaua dinspre  S.E.  (dreapta),  

într­o bandă  la  fel  cu precedenta,    se află o  inscripţie  în 

limba greacă:„Izvorul lui Siloam cristelniţa lui Solomon a 

Sf. Spiridon, făcător de minuni, izvorul care izvorăşte întru 

însănătoşirea bolnavilor pentru desfătarea şi viaţa tuturor 

locuitorilor din Iaşi, Grigore al III­lea, fiul lui Alexandru îl 

dăruieşte, binefacerea se revarsă asupra tuturor, cei însetaţi 

vedeţi surâsul apelor, veniţi să vă bucuraţi de apa dătătoare 

de viaţă”. 

În câte un oval, sub inscripţiile precedente se află altele 

în limba turcă  –  în stânga:  „Sub domnia lui Ghica bey fiu 

al lui Alexandru binefăcător care a stăpânit cu dreptate a 

izvorât  în  Moldova  această  apă  care  curge  limpede  şi 

curată”; în dreapta: „Acei cărora le este sete se mulţumesc 

văzând această cişmea cu două ţevi din care curge apa ca şi 

din cei doi ochi ai îndrăgostiţilor şi vor pomeni că Grigore 

bey a făcut fericit oraşul Iaşi aducându­i această apă dulce 

ca mierea. 1765”. Sugestiva exprimare ne duce cu gândul la 

poemele lui Omar Khayam şi se armonizează cu măiestria 

ornamentaţiei    frumoasei  lucrări.   Apa  era  adusă de pe 

versantul  de  vest  al  dealului  Copou,  lucrările  fiind 

executate  de  către  Dima  suiulgiul  şi  calfa  acestuia, 

Gheorghe

„Haznaua”   (casa apelor) împreună cu cişmeaua de la 

Lungul drum al apei pentru Iaşi(II) Nicolae PEIU

Cuptor pentru execuţia olanelor pentru conductele de apă

Apeductul peste pârâul Ciricului

CRONICA26 CRONICA 27

executate  în  1960  în  str.  Bălcescu  nr.  7.    În  cronica 

Ghiculeştilor  se arată  că  în anul 1753, domnitorul Matei 

Ghica a făcut o a doua cişmea „foarte frumoasă şi minunată 

cu  înfăţişare  plăcută”    în  faţa  Curţii  Domneşti.  Din 

relatarea  cronicarului  rezultă  că prima  cişmea  făcută de 

tatăl său (Grigore al II­lea Ghica) nu asigura suficientă apă 

în oraş: „Văzând că nu este o altă cişmea cu apă de băut în 

târgul Iaşi ci numai una singură în faţa Curţii Domneşti [...] 

şi că mulţimea de bărbaţi şi   femei amestecaţi din pricina 

lipsei de apă erau nevoiţi să alerge zi şi noapte la această 

cişmea şi că de cele mai multe ori poporul era nevoit să 

aducă cu multă trudă şi osteneală apă pentru nevoile sale 

de afară din puţuri a vrut  [...]  să facă şi o a doua cişmea în 

faţa primei înspre poarta curţii. Această cişmea a făcut­o 

fiind foarte frumoasă şi minunată cu înfăţişare plăcută şi 

bogată  în  apă”.  Diverse  studii  istorice  şi  cercetări 

arheologice  permit  cunoaşterea  amplasamentului  celor 

două cişmele. Astfel,  „cişmeaua veche”  a lui Grigore al II­

lea Ghica vodă se afla pe   „Uliţa Mare” (Ştefan cel Mare şi 

Sfânt),  peste  drum  de    „Hanul  Trei  Ierarhilor”.  După 

topografia  de  astăzi,  ea  se  afla  aproape  de  axul  străzii 

Anastasie Panu la capătul ei dinspre str. Ştefan cel Mare şi 

Sfânt.  „Cişmeaua  nouă”  construită  de Matei Ghica    era 

amplasată  lângă zidul Curţii Domneşti, la vest de biserica 

Sf. Nicolae, între aceasta şi străzile Ştefan cel Mare şi Sfânt 

şi Anastasie Panu.

Se cunoaşte şi traseul „suiul” conductei de aducţiune 

până în zona captării. Hrisovul lui Constantin Racoviţă din 

26 august 1756 arată că „suiul apelor” pornind de la cele 

două cişmele de la poarta Curţii Domneşti urca alături de 

Uliţa Mare până la zidul apelor care se afla în râpa de la 

Muntenimea de Sus,  situată undeva pe dealul Copoului 

între bisericile Patruzeci de Sfinţi şi Toma Cozma, iar de aici 

porneau canalele colectoare către  izvoarele de  la Copou. 

„Drumul  suiului”  avea  un  regim  special,    fiind    „loc 

domnesc”  pe  toată  lungimea  lui.    „Suiul”    apelor  era 

asigurat cu o zonă de protecţie de 4,1/2 stânjeni de o parte şi 

de alta (lăţime totală 18,72 m) în oraş şi 7,1/2 stânjeni (31,20 

m)  în  afara  oraşului.  În  această  zonă  era  interzisă 

construirea  de  case,  amenajarea  de  grădini  sau  ţarini  şi 

În  ultimul  capitol  al  acestei  părţi  intitulat  “Primele 

lucrări de aducere a apei în Iaşi” se arată că execuţia unor 

astfel de lucrări sunt puse conform tradiţiei orale pe seama 

voevodului Vasile Lupu pe baza următoarei  relatări din 

revista  „Albina Românească”  din anul 1837:„Revărsările 

râurilor au adus şi multe daune prin şesuri iar aice în Eşi de 

puterea  puhoaielor  s­au  surpat  punte  de  piatră 

apăducătoarele a lui Vasilie­vodă ce era zidită peste râpa 

numită a Privigheţoaiei” Râpa Privigheţoaiei se suprapune 

aproximativ  traseului  actualelor  străzi  Săulescu  (în 

amonte) şi Cloşca în aval. Însă şi înaintea lui Vasile Lupu au 

existat preocupări pentru alimentarea cu apă a Iaşilor. De 

aceea autorii monografiei vorbind despre primele lucrări 

de  aducere  a  apei  la  Iaşi  preferă  să  folosescă  o  formulă 

consacrată în şedinţele societăţii literare ieşene  „Junimea”, 

când se dezbătea data înfiinţării ei, afirmând că originea 

lucrărilor de alimentare cu apă ale oraşului „se pierde în 

noaptea timpurilor”.

Partea  a  doua  a  monografiei  intitulată  “Apa  în  Iaşii 

vechilor  zidiri”,  se  referă  la  lucrările  efectuate  pentru 

asigurarea apei Iaşilor în cursul secolelor XVIII şi XIX. 

Pentru  execuţia  lucrărilor  de  alimentare  cu  apă  din 

aceas tă   per ioadă   au   fos t   aduş i   meş ter i   de   la 

Constantinopol,   denumiţi   „suiulgii”.   Cuvântul este de 

origine turcă (de la  su –  apă şi  yol  –  canal). Cunoaştem 

numele  suiulgiilor  care  au  executat  aducţiunea  apei  la 

Curtea Domnească  (existentă  în  zona actualului Palat  al 

Culturii).  Astfel,  într­un  hrisov  din  10  februarie  1741, 

Grigore al II­lea Ghica vodă arată că   a adus apa înaintea 

Curţii Domneşti iar pentru întreţinerea lucrărilor a angajat 

„doi suiulgii şi anume pe fraţii Dima şi Constantin, care se 

aflau purtătorii de grijă hasnalii”. Ei erau scutiţi de dări şi li 

se asigura o leafă (nacafa) de 30 de lei pe lună. Li se mai 

ofereau atlaz, postavuri, precum şi un tain de pâine, carne, 

orz şi lumânări. Avantajele de care se bucurau urmau a fi 

acordate şi urmaşilor lor dacă ar îmbrăţişa aceeaşi meserie.  

Într­un  document  din  30  iunie  1761,  suiulgii  Dima  şi 

Constantin arată că au fost aduşi de la Constantinopol în 

anul 1736 de către Grigore al II­lea Ghica vodă. Veniţi din 

„oraşul  măreţelor  apeducte  romano­bizantine”,  cum  îl 

definea  N.  Iorga,    aceşti  specialişti  au  căutat  să 

înfrumuseţeze şi capitala Moldovei cu lucrările lor. Dar cei 

doi meşteri  ţarigrădeni nu şi­ar fi putut exercita meseria 

fără ajutorul cărămidarilor şi olarilor moldoveni. Astfel, în 

anul 1740, Grigore al II­lea Ghica a chemat de la Putna zece 

cărămidari care să facă „chiungurile” (conductele de oale) 

necesare. Pe lângă olarii tradiţionali apar acum şi „olangiii” 

sau „chiungiii” care realizau conducte de lut în cuptoare 

special amenajate pentru acest gen de lucrări.   La Muzeul 

de istorie al Moldovei se află expus cuptorul de ars oale 

pentru aducţiunea apei, descoperit cu ocazia săpăturilor 

istoria cetăţii istoria cetăţii

mănăstirea Golia este următoarea lucrare mai importantă 

pentru alimentarea Iaşilor cu apă. Din iniţiativa lui Grigore 

Al. Ghica, apa din dealurile Ciric şi Şapte Oameni a fost 

adusă în oraş. Hrisovul din 9 iunie 1766 menţiona: „Având 

domnia mea râvnă ca aceea să împodobim şi să îmbogăţim 

această politie (oraş  n.n.) cu îndestulare de apă, în afară de 

apa care s­a adus la mănăstirea Sf. Spiridon, s­au adus şi 

altă apă deosebită, la mănăstirea Golia”. Şi această lucrare a 

fost finalizată în cursul anului 1766, probabil tot de către 

suiulgiul Dima şi calfa acestuia, Gheorghe.

Aducţiunea din  sursa Ciric  şi  Şapte­Oameni a  impus 

rezolvarea  unor  probleme  mai  dificile,  în  special 

traversarea cursurilor de apă Ciric şi Calcaina prin două 

„apeducte”.  Vestigiile  „apeductului”    de  traversare  a 

Ciricului  mai pot fi văzute şi astăzi în zona lacului Veneţia. 

În  schimb,  cel  care  traversa  Calcaina,  cunoscut  sub 

denumirea de zidul Tătăraşului, a fost demolat.

În anul 1799, în timpul domniei lui Constantin Ipsilanti 

(1799­1801),  s­a  construit  cişmeaua  de  la  biserica  Sf. 

Haralambie. Textul inscripţiei nu s­a păstrat. Apa provenea 

de la izvoarele de pe versantul estic al dealului Copou, ceva 

mai  sus  de  actualul  Liceu  de  Construcţii  de  pe  str.  M. 

Costăchescu. Debitul realizat era de cca.  18 măsuri (aprox. 

70 mc/zi).  Prin această conductă s­a alimentat mai târziu şi 

cişmeaua de la biserica Sf. Neculai cel Sărac (în zona pieţei 

M. Eminescu),   precum şi cea de la Palatului Roznovanu 

(vechea Facultate de Medicină).Inscripţia de pe cişmeaua 

Goliei glăsuia:”În cercul zodiac / Sunt leu arzător / În oraşul 

Iaşi  /  Un  izvor  răcoritor  Întreaga  fire  mi­a  schimbat    / 

Dătătorul  apelor  /  Alexandru  Moruzi  /  Salvatorul 

oraşului”.  Chiar  dacă  sunt  versuri  omagiale, Alexandru 

Moruzi  (1802­1806)  îşi  merită  atributul  de    „dătătorul 

apelor”,  prin  preocupările  sale  de  a  spori  debitul  apei 

potabile aduse la Iaşi, prin lucrări importante şi costisitoare 

(peste 100.000 lei) făcute „fără supărarea locuitorilor cu noi 

biruri”.    Căci,  în  perioada de  linişte  relativă  şi  oarecare 

prosperitate care a urmat după încheierea păcii din 1774, 

dezvoltarea oraşului în pragul secolului al XIX­lea punea 

din nou problema asigurării apei potabile.  (va urma)

aruncarea  gunoaielor,  prevăzându­se  sancţiuni  în  cazul 

încălcării acestei dispoziţii. Este prima consemnare a unor 

măsuri sanitare în zonele de aducţie a apei potabile.

Deabia în a doua jumătate a secolului al XVIII­lea au fost 

realizate “monumentele” apelor din capitala Moldovei şi 

anume în primul rând cişmelele siameze de o parte şi de 

alta a clopotniţei bisericii Sf. Spiridon şi   cişmeaua de la 

mănăstirea Golia.

Cele două cişmele de la Sf. Spiridon sunt realizate într­

un stil de vădită   inspiraţie orientală, aducând cu surorile 

lor  de  la  Constantinopol. Aceste  instalaţii  de  distribuţie 

sunt  cuprinse    în  însuşi  corpul  rezervoarelor  de  mare 

capacitate. Pe netezimea unui zid se desenează arabescul 

spiritual  al  unui  mic  portal  baroc,  cu  multe  volute 

dezordonate.  La  partea  de  jos  a  rezervoarelor  prezenţa 

gurii  de  apă  este  subliniată  printr­un  medalion  cu  o 

ornamentaţie bogată, deasupra ţevii de scurgere de aceeaşi  

factură  cu  cea  executată  mai  târziu  la  cişmeaua  Goliei; 

sculpturile de aici însă au profilări mai puţin pronunţate, 

fiind puse în schimb în valoare printr­o poleială abundentă 

a  mulurilor.  În  panourile  decorative,  cu  litere  aurite  se 

găsesc  inscripţiile  celor  două  monumente.  Pe  o  bandă 

dreptunghiulară sub stema Moldovei, pe cişmeaua dinspre 

N.V.   (stânga) se află următoarea inscripţie scrisă cu litere 

chirilice în limba română: „Io Grigore A. Ghica vv. /Fântâna 

lui Siloam scăldătoare a lui Solomon /Paraiele făcătorului 

de  minuni  Spiridon/  Izvorăsc  sănătate  într­a  bolnavilor 

lăcaş  /Desfătare  viaţă  tuturor  în  Iaşi  /Al  treilea  Grigore 

Alexandru Ghica dăruieşte /Şi către toţi de obştie darul se 

înmulţeşte /Însetaţilor vedeţi curgerile izvoarelor /Veniţi să 

dobândiţi viaţa apelor /Întru al doilea an al domniei sale 

Leatu  1765  iulie  20”.Pe  cişmeaua dinspre  S.E.  (dreapta),  

într­o bandă  la  fel  cu precedenta,    se află o  inscripţie  în 

limba greacă:„Izvorul lui Siloam cristelniţa lui Solomon a 

Sf. Spiridon, făcător de minuni, izvorul care izvorăşte întru 

însănătoşirea bolnavilor pentru desfătarea şi viaţa tuturor 

locuitorilor din Iaşi, Grigore al III­lea, fiul lui Alexandru îl 

dăruieşte, binefacerea se revarsă asupra tuturor, cei însetaţi 

vedeţi surâsul apelor, veniţi să vă bucuraţi de apa dătătoare 

de viaţă”. 

În câte un oval, sub inscripţiile precedente se află altele 

în limba turcă  –  în stânga:  „Sub domnia lui Ghica bey fiu 

al lui Alexandru binefăcător care a stăpânit cu dreptate a 

izvorât  în  Moldova  această  apă  care  curge  limpede  şi 

curată”; în dreapta: „Acei cărora le este sete se mulţumesc 

văzând această cişmea cu două ţevi din care curge apa ca şi 

din cei doi ochi ai îndrăgostiţilor şi vor pomeni că Grigore 

bey a făcut fericit oraşul Iaşi aducându­i această apă dulce 

ca mierea. 1765”. Sugestiva exprimare ne duce cu gândul la 

poemele lui Omar Khayam şi se armonizează cu măiestria 

ornamentaţiei    frumoasei  lucrări.   Apa  era  adusă de pe 

versantul  de  vest  al  dealului  Copou,  lucrările  fiind 

executate  de  către  Dima  suiulgiul  şi  calfa  acestuia, 

Gheorghe

„Haznaua”   (casa apelor) împreună cu cişmeaua de la 

Lungul drum al apei pentru Iaşi(II) Nicolae PEIU

Cuptor pentru execuţia olanelor pentru conductele de apă

Apeductul peste pârâul Ciricului

CRONICA28 CRONICA 29

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori

Societatea contemporană are orgoliul de a se considera 

cea mai desacralizată societate din istorie, orgoliu construit 

pe ipoteza că gândirea raţională – ca   instrument de certa 

eficacitate  în  cunoaştere  –  poate  asigura  soluţii  tuturor 

conflictelor omului, atât ale lui cu natura din jur, cât şi cu 

natura lui însuşi .

Această  desacralizare  nu  s­a  produs  dintr­o  dată,  ca 

urmare a revelaţiei cuiva, sau a altcuiva, ori a mai multora în 

acelaşi timp : în măsura în care gândirea raţională producea 

–  constant  şi  crescător  –  dovezi  că  poate  prelua 

cvasitotalitatea  problematicii  umane,  în  aceeaşi  măsură 

divinitatea  pierdea  din  influenţă  iar  Dumnezeu  era 

substituit – lent şi progresiv – atât în relaţia curentă cât şi în 

cea de adâncime, a fiinţei cu lumea.

Dacă  avem  în  vedere  că,  de­a  lungul  mileniilor, 

preocuparea  omului  pentru  ameliorarea  condiţiei  sale  a 

reprezentat  o  constantă,  atunci  societatea  contemporană 

are un oarecare temei în orgoliul său.

Spiritul  ştiinţific  –  consecinţă  directă  a  gândirii 

raţionale,  prin  accentul  pus  pe  inovare  tehnologică  şi 

reformulare continuă şi  în  termeni de progres a nevoilor 

umane,  a  schimbat  faţa  lumii  într­atât  încât,  în  mod 

pregnant,  omul  contemporan  trăieşte  o  altă  lume  decât 

oricare din predecesorii lui, cel puţin în viaţa de zi cu zi.

Abundenţa  bunurilor  şi  vastitatea  cunoştinţelor 

dobândite  au  devenit  atât  de  copleşitoare  încât,  toate 

paradisurile prin care marile religii îşi motivau credincioşii , 

susţinându­le astfel o perspectivă suficient de atractivă a 

vieţii de dincolo, plătită prin asceză, obedienţă şi rugă în 

viaţa de aici, au fost lejer surclasate de traiul zilnic a unui 

număr impresionant de credincioşi.

Trebuie  să  remarcăm  aici  că,  deşi  toate  religiile  sunt 

construcţii eminamente spirituale, recompensele garantate 

într­o posibilă viaţă de dincolo, ca  răsplată pentru cea trăită 

aici în virtute, sunt substanţial materiale : grădini cu fructe 

din belşug, izvoare cu apă cristalină, râuri de lapte şi miere, 

seninătate, etc. Astfel că, dacă pentru credinciosul de acum 

câteva  secole  promisiunea  religiei  lui  avea  un  ecou 

semnificativ şi­l predispunea la o subscriere liber asumată 

faţă  de  doctrină,  pentru  credinciosul  obişnuit  al  zilelor 

noastre, înconjurat de belşug material cu totul remarcabil, 

ofertele religiilor – prin formulele de paradis promise – par 

de­a dreptul jenante!

Paradisul  celest  a  ajuns  peisaj  cotidian  pentru  o 

covârşitoare majoritate de credincioşi.

În aceste condiţii, moartea lui Dumnezeu, anunţată de 

Nietzsche în a doua jumătate a secolului al XIX­lea cu mare 

zarvă  intelectuală  –  anunţ  ce  s­a  vrut  copleşitor  prin 

dimensiuni şi consecinţe ­ a ajuns astăzi de­abia de luat în 

seamă,  printre  vacarmul  ştirilor  bombă,  al  inovaţiilor 

epocale, al noutăţilor tehnologice revoluţionare.

Datorită faptului că paradisul  localizat de religii în cer , 

a coborât pe pământ – iar această grandioasă realizare nu e 

opera unui Dumnezeu omnipotent ci a omului slujit de un 

instrument  dovedit  infailibil,  desacralizarea  omului 

contemporan şi izgonirea lui    Du mnezeu înapoi în textele 

scripturilor  nu  pare  doar  îndreptăţită  ci  în  mod  necesar 

curativă, pentru a nu se mai disipa din potenţa creatoare, ci 

a o dirija întreagă spre progresul neîntrerupt.

Astfel,  sacrul  pare  să  se  fi  restrâns  în  om  doar  la 

dimensiunea  unor  vestigii  erodate,  un  organ  atrofiat  şi 

nefolositor,  un  artefact  ajuns  în  evident  impas  de 

autenticitate.

Cu  toate  astea,  ştim  că  sacrul  nu  este  un  stadiu  în 

dezvoltarea conştiinţei ci un element al structurii conştiinţei 

( M. Eliade). Prin urmare,  lumea contemporană, declarat 

ateistă şi vădit desacralizată, nu poate fi cu adevărat nici 

ateistă şi nici desacralizată căci, în acest fel, n­ar mai putea 

fi!  Iar  la  o  analiză mai  atentă,  vom  observa  nenumărate 

semne ale unei lumi laterale, plină de structuri şi simboluri 

cu  semnificaţie  religioasă,  doar  că  acestea  se  vor 

revendicate de la alte zeităţi decât cele deja consacrate.

După starea lucrurilor, societatea contemporană trăieşte 

într­un tip de religie cu totul diferit de formele religioase 

cunoscute,  un  sentiment  religios  de  care  nu  este  nici 

conştientă şi nici dispusă a se apleca asupra semnelor care­l 

fac vizibil, iar acesta îşi are obârşia în gândirea lui Socrate.

Orice religie se bazează pe un adevăr etern, imuabil, şi 

pe o cale de a accede la el.

În creştinism, adevărul este unicitatea lui Dumnezeu, de 

la care se revendică toate şi la care sunt reductibile toate. 

Calea de accedere la acest adevăr este dragostea creştină.

Adevărul omului contemporan este Raţiunea bazată pe 

Cuvânt,  acel  cuvânt  înzestrat  cu  o  semnificaţie  şi  un 

conţinut de adevăr egal pentru toţi oamenii, acele „ definiţii 

universale”  ale  lui  Socrate.  Calea  de  accedere  la  acest 

adevăr  este  gândirea  raţională,  bazată  pe  dialectica 

discursului contradictoriu.

De remarcat aici un fapt: Cuvântul devine zeu la Socrate 

cu  aproape  jumătate  de  mileniu  înainte  ca  Ioan 

Evanghelistul să formuleze explicit această esenţă.

Omul  aşteaptă  de  la  orice  religie  ca  ea  să­l  sustragă 

istoriei – în tot sau în parte – şi să­l salveze prin integrarea în 

Ordinea mare a lumii, pe care o consideră imuabilă şi în care 

speră să se regăsească întregit, refuzând o moarte ce­i pare a 

fi implacabilă şi nedreaptă.

Aşteaptă aşadar, eternizarea măcar a unei părţi din fiinţa 

lui,  prin  identificarea  cu  Principiul  universal,  plasat 

întotdeauna în afara timpului.

Dar  omul  contemporan  este  unul  pentru  care 

Dumnezeu  e  mort!  El  a  ajuns  să­l  înlocuiască  cu  zeul  – 

Raţiune nu  în urma vreunei viziuni,  ci  ca urmare a unei 

promisiuni – neexpediată în ceruri şi în altă viaţă, pentru a fi 

împlinită – ci pe pământ şi în această viaţă, iar asta a devenit 

posibilă graţie gândirii aflate la originea spiritului ştiinţific, 

creatorul universului  obiectual  care  i­au  furnizat  omului 

binele promis.

Omul se naşte cu o tendinţă naturală de a aprecia, de a 

supraaprecia apoi de a diviniza ceea ce i­a produs, în mod 

constant,  o  satisfacere  deplină  a  unor  nevoi  îndelung 

aşteptate,  ceea  ce  i­a procurat  o  intensă  senzaţie de bine 

precum şi de a demoniza tot ceea ce­i provoacă răul ori îi 

întreţine o stare de disconfort profund.

În acest fel , ajunge să deifice lumea obiectelor care i­au 

provocat  starea  de  bine,  înzestrând  obiectul  cu  atribute 

neîndreptăţite,  făcând  din  acesta  un  totem,  purtător  de 

duble virtuţi: atât ale unora imediate şi materiale, cât şi ale 

altora spirituale şi perpetui, fără nici o legătură cu valoarea 

lui intrinsecă, scoţându­l din universul profan şi plasându­l 

într­unul sacru.

Omul contemporan trăieşte în credinţa că prin obiect – şi 

mijlocit de gândirea raţională, care  l­a  făcut posibil – are 

acces la Raţiunea universală.

Acest  tip  de  comportament  este  unul  tipic  religios. 

Trăind în cultul obiectului, transferând în el semnificaţii pe 

care nu este îndreptăţit să le susţină, omul zilelor noastre 

ajunge să practice în fapt un tip de religie cosmică, pe care a 

mai  practicat­o  mult  înaintea  creştinismului,  o  religie 

recuperată, aşadar, prin redescoperirea sacrului ascuns în 

amănuntele Vieţii şi în spatele Naturii.

Atribuirea unor  valenţe  sacre  obiectelor  de uz  curent 

dovedeşte că în omul de azi stau conservate credinţe ajunse 

în el prin filogeneză socială şi că fondul arhaic de credinţe 

nu  este  în  nici  un  caz  un  depozit  întunecos  unde  şi­a 

expediat  această  moştenire  în  scop  curativ,  de  eliberare 

dintr­o  lungă  recluziune  ontologică,  ci  e  vorba  de  o 

prezenţă activă de valori umane, care se reactivează oricând 

condiţii prielnice se ivesc în existenţa socială.

Dar  prin  acest  comportament  ce  conduce  pa 

profanizarea  sacrului  şi  înstăpânirea  lui  printre  bunurile 

traiului  zilnic,  omul  contemporan  intră  într­o  capcană 

nebănuită  :  starea de bine dată de  confortul obiectelor  îi 

deturnează iremediabil, atât calea cât şi conţinutul Binelui 

autentic.

Obiectul  industrial  nu  are  nici  una  din  virtuţile 

obiectului la care se roagă primitivul, nici a moaştelor sau 

icoanei  la  care  se  închină  credinciosul.  Având  statul  de 

unicate,  înzestrate prin credinţă cu atribute excepţionale, 

ele au însuşirea de a declanşa şi amplifica în credincios o 

bogată şi coerentă lume imaginară, capabilă să­l întregească 

în toate aşteptările lui. Simboluri religioase prin excelenţă, 

ele au reprezentat întotdeauna o interfaţă între zeu şi om, 

prin  intermediul  căreia  zeul  ,  intrat  în  cunoştinţa 

neliniştilor omeneşti, avea recomandată şi calea pogorârii 

graţiei divine.

Omul religios, indiferent de cum arată, ce este, cum se 

prezintă  simbolul  ales  ca    suport  al  veneraţiei  lui,  nu­şi 

suprapune  niciodată,  în  totalitate,  dimensiunea  lui  sacră 

peste  dimensiunea  materială  a  obiectului  venerat,  ci 

păstrează pentru sine, slujit îndeaproape de imaginaţia lui 

religioasă, un atribut esenţial al sacralităţii : transcendenţa.

Ori obiectul industrial, fără să aibă nici una din calităţile 

obiectului  de  cult  tradiţional,  are  însă  un  cusur  grav  :  e 

fundamental perisabil

Socrate nu şi­a propus să fondeze o religie, cu toate că 

prezenţa  în  gândirea  lui  a  unor  repere  general  valabile, 

dincolo de aparenţa lumii, de care a trebuit să se folosească 

în  construcţia  temeliei  raţionale  a  cunoaşterii,  conţinea 

evident  germenii  unei  religii.  Formulând  existenţa  unor 

adevăruri eterne, slujită în spate de un mecanism ordonator 

capabil să instaureze Cosmosul în devălmăşia Haosului, îl 

formula implicit pe Dumnezeu, chiar dacă dumnezeul lui 

Socrate rămâne subtextual, în plan secund.

Mai mult,  religiile nu s­au ocupat decât vremelnic de 

viaţa  vremelnică  a  omului,  ele  ocupându­se predilect  cu 

ceea ce e nepieritor şi sacru în această viaţă.

Ori Socrate nu se putea ocupa de ultimul tip de viaţă, 

căci avea mai întâi de limpezit pe primul. Ceea ce trăia omul 

zi de zi i se părea mult mai demn de preocuparea sa, decât 

ceea ce ar fi trăit omul după ce n­ar mai fi trăit. Demersul lui 

a fost unul corect şi îndreptăţit.

Dar el nu ştia că fiinţa umană, neputând fi ea însăşi în 

absenţa  sacrului,  va  ajunge  să  sacralizeze  orice,  chiar 

elementele cele mai puţin predispuse la a prelua o astfel de 

reprezentare,  cu condiţia ca acestea să­i amintească, prin 

stările pe care i le asigură, măcar în parte, de o lume divină.

Aşa  încât,  fără  să­şi  propună,  Socrate  şi  gândirea  lui, 

după  24  secole de latenţă germinativă, ajung să declanşeze 

în omul contemporan un tip de comportament religios în 

care Binele, urmărit ca şi ţel suprem, este substituit de starea 

de bine provocată de uzul obiectului.

Ajuns  aici,  omul  de  astăzi  nu  se  poate  sustrage  unei 

concluzii  care  se  impune:  identificându­se mult  timp  cu 

obiectele din  jurul  lui,  va prelua  în  final  şi  însuşirile  lor, 

trăind astfel sentimentul unei angoase neaşteptate : aceea 

de a constata perisabilitatea fundamentală a lui însuşi.

Absurditatea condiţiei lui de acum este evidentă: trăitor 

în paradis, este constrâns de noua lui angoasă să retrăiască 

nostalgia paradisului!

Acest  tip  de  absurd  este  diferit  de  cel  al  omului 

existenţialist.  Acela  trăia  totuşi  în  voluptatea  faptei 

cotidiene.  Pe  când  omul  contemporan  şi­a  epuizat­o  în 

starea de bine asigurată de uzul obiectelor.

Depăşind condiţia omului absurd prefigurat de filosofii 

existenţialişti, omul de astăzi poate considera că a atins un 

capăt al istoriei, poate chiar capătul istoriei.

De  aici  încolo,  nu­i  mai  rămâne  decât  drumul  de 

întoarcere, iar pe acest traseu şi nu la capătul lui, ­ care poate 

nici nu există – asimilând cu onestitate retrospectiva celor 

peste două milenii de meditaţie asupra condiţiei sale, să se 

reaşeze  în  imperativul  socratic  „  Cunoaşte­te  pe  tine 

însuţi”, ca să poată ajunge întreg la „ iubeşte­ţi aproapele”. 

Evanghelia după PlatonVasile DATCU

CRONICA28 CRONICA 29

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori

Societatea contemporană are orgoliul de a se considera 

cea mai desacralizată societate din istorie, orgoliu construit 

pe ipoteza că gândirea raţională – ca   instrument de certa 

eficacitate  în  cunoaştere  –  poate  asigura  soluţii  tuturor 

conflictelor omului, atât ale lui cu natura din jur, cât şi cu 

natura lui însuşi .

Această  desacralizare  nu  s­a  produs  dintr­o  dată,  ca 

urmare a revelaţiei cuiva, sau a altcuiva, ori a mai multora în 

acelaşi timp : în măsura în care gândirea raţională producea 

–  constant  şi  crescător  –  dovezi  că  poate  prelua 

cvasitotalitatea  problematicii  umane,  în  aceeaşi  măsură 

divinitatea  pierdea  din  influenţă  iar  Dumnezeu  era 

substituit – lent şi progresiv – atât în relaţia curentă cât şi în 

cea de adâncime, a fiinţei cu lumea.

Dacă  avem  în  vedere  că,  de­a  lungul  mileniilor, 

preocuparea  omului  pentru  ameliorarea  condiţiei  sale  a 

reprezentat  o  constantă,  atunci  societatea  contemporană 

are un oarecare temei în orgoliul său.

Spiritul  ştiinţific  –  consecinţă  directă  a  gândirii 

raţionale,  prin  accentul  pus  pe  inovare  tehnologică  şi 

reformulare continuă şi  în  termeni de progres a nevoilor 

umane,  a  schimbat  faţa  lumii  într­atât  încât,  în  mod 

pregnant,  omul  contemporan  trăieşte  o  altă  lume  decât 

oricare din predecesorii lui, cel puţin în viaţa de zi cu zi.

Abundenţa  bunurilor  şi  vastitatea  cunoştinţelor 

dobândite  au  devenit  atât  de  copleşitoare  încât,  toate 

paradisurile prin care marile religii îşi motivau credincioşii , 

susţinându­le astfel o perspectivă suficient de atractivă a 

vieţii de dincolo, plătită prin asceză, obedienţă şi rugă în 

viaţa de aici, au fost lejer surclasate de traiul zilnic a unui 

număr impresionant de credincioşi.

Trebuie  să  remarcăm  aici  că,  deşi  toate  religiile  sunt 

construcţii eminamente spirituale, recompensele garantate 

într­o posibilă viaţă de dincolo, ca  răsplată pentru cea trăită 

aici în virtute, sunt substanţial materiale : grădini cu fructe 

din belşug, izvoare cu apă cristalină, râuri de lapte şi miere, 

seninătate, etc. Astfel că, dacă pentru credinciosul de acum 

câteva  secole  promisiunea  religiei  lui  avea  un  ecou 

semnificativ şi­l predispunea la o subscriere liber asumată 

faţă  de  doctrină,  pentru  credinciosul  obişnuit  al  zilelor 

noastre, înconjurat de belşug material cu totul remarcabil, 

ofertele religiilor – prin formulele de paradis promise – par 

de­a dreptul jenante!

Paradisul  celest  a  ajuns  peisaj  cotidian  pentru  o 

covârşitoare majoritate de credincioşi.

În aceste condiţii, moartea lui Dumnezeu, anunţată de 

Nietzsche în a doua jumătate a secolului al XIX­lea cu mare 

zarvă  intelectuală  –  anunţ  ce  s­a  vrut  copleşitor  prin 

dimensiuni şi consecinţe ­ a ajuns astăzi de­abia de luat în 

seamă,  printre  vacarmul  ştirilor  bombă,  al  inovaţiilor 

epocale, al noutăţilor tehnologice revoluţionare.

Datorită faptului că paradisul  localizat de religii în cer , 

a coborât pe pământ – iar această grandioasă realizare nu e 

opera unui Dumnezeu omnipotent ci a omului slujit de un 

instrument  dovedit  infailibil,  desacralizarea  omului 

contemporan şi izgonirea lui    Du mnezeu înapoi în textele 

scripturilor  nu  pare  doar  îndreptăţită  ci  în  mod  necesar 

curativă, pentru a nu se mai disipa din potenţa creatoare, ci 

a o dirija întreagă spre progresul neîntrerupt.

Astfel,  sacrul  pare  să  se  fi  restrâns  în  om  doar  la 

dimensiunea  unor  vestigii  erodate,  un  organ  atrofiat  şi 

nefolositor,  un  artefact  ajuns  în  evident  impas  de 

autenticitate.

Cu  toate  astea,  ştim  că  sacrul  nu  este  un  stadiu  în 

dezvoltarea conştiinţei ci un element al structurii conştiinţei 

( M. Eliade). Prin urmare,  lumea contemporană, declarat 

ateistă şi vădit desacralizată, nu poate fi cu adevărat nici 

ateistă şi nici desacralizată căci, în acest fel, n­ar mai putea 

fi!  Iar  la  o  analiză mai  atentă,  vom  observa  nenumărate 

semne ale unei lumi laterale, plină de structuri şi simboluri 

cu  semnificaţie  religioasă,  doar  că  acestea  se  vor 

revendicate de la alte zeităţi decât cele deja consacrate.

După starea lucrurilor, societatea contemporană trăieşte 

într­un tip de religie cu totul diferit de formele religioase 

cunoscute,  un  sentiment  religios  de  care  nu  este  nici 

conştientă şi nici dispusă a se apleca asupra semnelor care­l 

fac vizibil, iar acesta îşi are obârşia în gândirea lui Socrate.

Orice religie se bazează pe un adevăr etern, imuabil, şi 

pe o cale de a accede la el.

În creştinism, adevărul este unicitatea lui Dumnezeu, de 

la care se revendică toate şi la care sunt reductibile toate. 

Calea de accedere la acest adevăr este dragostea creştină.

Adevărul omului contemporan este Raţiunea bazată pe 

Cuvânt,  acel  cuvânt  înzestrat  cu  o  semnificaţie  şi  un 

conţinut de adevăr egal pentru toţi oamenii, acele „ definiţii 

universale”  ale  lui  Socrate.  Calea  de  accedere  la  acest 

adevăr  este  gândirea  raţională,  bazată  pe  dialectica 

discursului contradictoriu.

De remarcat aici un fapt: Cuvântul devine zeu la Socrate 

cu  aproape  jumătate  de  mileniu  înainte  ca  Ioan 

Evanghelistul să formuleze explicit această esenţă.

Omul  aşteaptă  de  la  orice  religie  ca  ea  să­l  sustragă 

istoriei – în tot sau în parte – şi să­l salveze prin integrarea în 

Ordinea mare a lumii, pe care o consideră imuabilă şi în care 

speră să se regăsească întregit, refuzând o moarte ce­i pare a 

fi implacabilă şi nedreaptă.

Aşteaptă aşadar, eternizarea măcar a unei părţi din fiinţa 

lui,  prin  identificarea  cu  Principiul  universal,  plasat 

întotdeauna în afara timpului.

Dar  omul  contemporan  este  unul  pentru  care 

Dumnezeu  e  mort!  El  a  ajuns  să­l  înlocuiască  cu  zeul  – 

Raţiune nu  în urma vreunei viziuni,  ci  ca urmare a unei 

promisiuni – neexpediată în ceruri şi în altă viaţă, pentru a fi 

împlinită – ci pe pământ şi în această viaţă, iar asta a devenit 

posibilă graţie gândirii aflate la originea spiritului ştiinţific, 

creatorul universului  obiectual  care  i­au  furnizat  omului 

binele promis.

Omul se naşte cu o tendinţă naturală de a aprecia, de a 

supraaprecia apoi de a diviniza ceea ce i­a produs, în mod 

constant,  o  satisfacere  deplină  a  unor  nevoi  îndelung 

aşteptate,  ceea  ce  i­a procurat  o  intensă  senzaţie de bine 

precum şi de a demoniza tot ceea ce­i provoacă răul ori îi 

întreţine o stare de disconfort profund.

În acest fel , ajunge să deifice lumea obiectelor care i­au 

provocat  starea  de  bine,  înzestrând  obiectul  cu  atribute 

neîndreptăţite,  făcând  din  acesta  un  totem,  purtător  de 

duble virtuţi: atât ale unora imediate şi materiale, cât şi ale 

altora spirituale şi perpetui, fără nici o legătură cu valoarea 

lui intrinsecă, scoţându­l din universul profan şi plasându­l 

într­unul sacru.

Omul contemporan trăieşte în credinţa că prin obiect – şi 

mijlocit de gândirea raţională, care  l­a  făcut posibil – are 

acces la Raţiunea universală.

Acest  tip  de  comportament  este  unul  tipic  religios. 

Trăind în cultul obiectului, transferând în el semnificaţii pe 

care nu este îndreptăţit să le susţină, omul zilelor noastre 

ajunge să practice în fapt un tip de religie cosmică, pe care a 

mai  practicat­o  mult  înaintea  creştinismului,  o  religie 

recuperată, aşadar, prin redescoperirea sacrului ascuns în 

amănuntele Vieţii şi în spatele Naturii.

Atribuirea unor  valenţe  sacre  obiectelor  de uz  curent 

dovedeşte că în omul de azi stau conservate credinţe ajunse 

în el prin filogeneză socială şi că fondul arhaic de credinţe 

nu  este  în  nici  un  caz  un  depozit  întunecos  unde  şi­a 

expediat  această  moştenire  în  scop  curativ,  de  eliberare 

dintr­o  lungă  recluziune  ontologică,  ci  e  vorba  de  o 

prezenţă activă de valori umane, care se reactivează oricând 

condiţii prielnice se ivesc în existenţa socială.

Dar  prin  acest  comportament  ce  conduce  pa 

profanizarea  sacrului  şi  înstăpânirea  lui  printre  bunurile 

traiului  zilnic,  omul  contemporan  intră  într­o  capcană 

nebănuită  :  starea de bine dată de  confortul obiectelor  îi 

deturnează iremediabil, atât calea cât şi conţinutul Binelui 

autentic.

Obiectul  industrial  nu  are  nici  una  din  virtuţile 

obiectului la care se roagă primitivul, nici a moaştelor sau 

icoanei  la  care  se  închină  credinciosul.  Având  statul  de 

unicate,  înzestrate prin credinţă cu atribute excepţionale, 

ele au însuşirea de a declanşa şi amplifica în credincios o 

bogată şi coerentă lume imaginară, capabilă să­l întregească 

în toate aşteptările lui. Simboluri religioase prin excelenţă, 

ele au reprezentat întotdeauna o interfaţă între zeu şi om, 

prin  intermediul  căreia  zeul  ,  intrat  în  cunoştinţa 

neliniştilor omeneşti, avea recomandată şi calea pogorârii 

graţiei divine.

Omul religios, indiferent de cum arată, ce este, cum se 

prezintă  simbolul  ales  ca    suport  al  veneraţiei  lui,  nu­şi 

suprapune  niciodată,  în  totalitate,  dimensiunea  lui  sacră 

peste  dimensiunea  materială  a  obiectului  venerat,  ci 

păstrează pentru sine, slujit îndeaproape de imaginaţia lui 

religioasă, un atribut esenţial al sacralităţii : transcendenţa.

Ori obiectul industrial, fără să aibă nici una din calităţile 

obiectului  de  cult  tradiţional,  are  însă  un  cusur  grav  :  e 

fundamental perisabil

Socrate nu şi­a propus să fondeze o religie, cu toate că 

prezenţa  în  gândirea  lui  a  unor  repere  general  valabile, 

dincolo de aparenţa lumii, de care a trebuit să se folosească 

în  construcţia  temeliei  raţionale  a  cunoaşterii,  conţinea 

evident  germenii  unei  religii.  Formulând  existenţa  unor 

adevăruri eterne, slujită în spate de un mecanism ordonator 

capabil să instaureze Cosmosul în devălmăşia Haosului, îl 

formula implicit pe Dumnezeu, chiar dacă dumnezeul lui 

Socrate rămâne subtextual, în plan secund.

Mai mult,  religiile nu s­au ocupat decât vremelnic de 

viaţa  vremelnică  a  omului,  ele  ocupându­se predilect  cu 

ceea ce e nepieritor şi sacru în această viaţă.

Ori Socrate nu se putea ocupa de ultimul tip de viaţă, 

căci avea mai întâi de limpezit pe primul. Ceea ce trăia omul 

zi de zi i se părea mult mai demn de preocuparea sa, decât 

ceea ce ar fi trăit omul după ce n­ar mai fi trăit. Demersul lui 

a fost unul corect şi îndreptăţit.

Dar el nu ştia că fiinţa umană, neputând fi ea însăşi în 

absenţa  sacrului,  va  ajunge  să  sacralizeze  orice,  chiar 

elementele cele mai puţin predispuse la a prelua o astfel de 

reprezentare,  cu condiţia ca acestea să­i amintească, prin 

stările pe care i le asigură, măcar în parte, de o lume divină.

Aşa  încât,  fără  să­şi  propună,  Socrate  şi  gândirea  lui, 

după  24  secole de latenţă germinativă, ajung să declanşeze 

în omul contemporan un tip de comportament religios în 

care Binele, urmărit ca şi ţel suprem, este substituit de starea 

de bine provocată de uzul obiectului.

Ajuns  aici,  omul  de  astăzi  nu  se  poate  sustrage  unei 

concluzii  care  se  impune:  identificându­se mult  timp  cu 

obiectele din  jurul  lui,  va prelua  în  final  şi  însuşirile  lor, 

trăind astfel sentimentul unei angoase neaşteptate : aceea 

de a constata perisabilitatea fundamentală a lui însuşi.

Absurditatea condiţiei lui de acum este evidentă: trăitor 

în paradis, este constrâns de noua lui angoasă să retrăiască 

nostalgia paradisului!

Acest  tip  de  absurd  este  diferit  de  cel  al  omului 

existenţialist.  Acela  trăia  totuşi  în  voluptatea  faptei 

cotidiene.  Pe  când  omul  contemporan  şi­a  epuizat­o  în 

starea de bine asigurată de uzul obiectelor.

Depăşind condiţia omului absurd prefigurat de filosofii 

existenţialişti, omul de astăzi poate considera că a atins un 

capăt al istoriei, poate chiar capătul istoriei.

De  aici  încolo,  nu­i  mai  rămâne  decât  drumul  de 

întoarcere, iar pe acest traseu şi nu la capătul lui, ­ care poate 

nici nu există – asimilând cu onestitate retrospectiva celor 

peste două milenii de meditaţie asupra condiţiei sale, să se 

reaşeze  în  imperativul  socratic  „  Cunoaşte­te  pe  tine 

însuţi”, ca să poată ajunge întreg la „ iubeşte­ţi aproapele”. 

Evanghelia după PlatonVasile DATCU

CRONICA30 CRONICA 31

În urmă cu vreo câţiva ani mă plimbam printre ruinele, 

aflate acum în proces de restaurare, rămase întru amintirea 

gloriei de altădată a Dresdei, un nume de referinţă pentru 

splendoarea apusă a Europei secolului al XIX­lea. Priveam 

cu interes şi cu admiraţie ce mai vedeam acum din vechea 

sinagogă dar  şi  din  vechea  catedrală  în  care  a  concertat 

inclusiv Bach. Două magnifice simboluri ale unor culturi 

plecate  din  acelaşi  trunchi,  ajunse  în  zona  sublimului 

frumuseţii  şi  apoi  spulberate  de  bombele  unui  măcel 

absurd. Motivele  acestei  barbarii  sunt  greu  de  înţeles  şi 

chiar  greu  de  descifrat  şi  acum,  după  mai  bine  de  şase 

decenii.  Să  fi  fost  doar  înverşunarea  combatanţilor,  sau 

poate doar ura ca formă de manifestare a răului, ori numai 

sfânta noastră invidie cea care mult prea uşor ne întunecă 

minţile? Cine ştie… Cert este că acele superbe simboluri 

avuseseră parte de glorie dar şi pătimiseră împreună ceea 

ce ne spune parcă mult mai multe despre adevărata noastră 

natură şi ne­ar arăta, poate, calea către iubire dacă am avea 

înţelepciune. Numai că, înţelepciunea…

� Pitită  undeva  într­un  sertăraş  al  amintirilor  şi 

aceasta ar fi avut, cred, soarta celorlalte, respectiv uitarea, 

dacă  nu  aş  fi  citit  într­un  volum  de  poezie  al  doamnei 

Bianca Marcovici următoarele versuri: Oraşul zdruncinat 

de  bombe  care  a  plătit/un  preţ  de  nedescris/clădiri 

refăcute,/dar  ploaia  nu  a  putut  spăla  funinginea/de  pe 

clădirile  arse./Undeva  o  sinagogă  priveşte  oraşul. 

(Sinagoga din Dresda) Iată că, într­un fel deloc uimitor, la fel 

ca mine, poate chiar apropiat în timp, şi ea gândea cam la 

fel privind măreţele ruine ale Dresdei.

� Cum însă nici lectura volumului de poezie: Arta 

nudului poetic, din care am citat şi pe care Bianca Marcovici 

mi l­a dăruit cu o elegantă şi generoasă dedicaţie, nu este 

chiar o poveste obişnuită am să  încerc  să o descifrez,  în 

sensurile ei  tainice acelea care  ţin de ceea ce numim, de 

regulă, căile cele nepătrunse, fiind eu un om căruia îi place 

să creadă într­o lume în care miracolele se arată acelora care 

cred  în  ele,  cum  bine  spunea  prietenul  meu,  înţeleptul 

doctor Schor. 

� Prin urmare, arhitectul dar şi talentatul grafician 

Edi  Matess,  ieşean  de  origine,  la  fel  ca  şi  autoarea 

volumului,  este  colaborator  de  mai  mulţi  ani  la  revista 

Asociaţiei Literare „Păstorel” şi,  în acest context, avem o 

relaţie  prietenească.  Eu  citisem mai multe  poezii  însă  şi 

proze ale doamnei Bianca Marcovici, o prezenţă virtuală 

dar  foarte  activă  în  discuţiile  despre  poezie  care  se 

desfăşoară în cadrul întâlnirilor de la Uniunea Scriitorilor, 

filiala  Iaşi.  Aveam  totuşi  senzaţia  că  lecturile  nu­mi 

conturau sau poate că nu puteau defini o personalitate pe 

care o intuiam mult mai complexă, mult mai profundă şi 

mai  cuprinzătoare  decât  ceea  ce  întâlnisem  în  lecturile 

mele, recunosc, din varii motive, nu prea extinse.       

� De  ce  intervine  Edi  Mattes  în  această  istorie? 

Pentru  că  anual  în  Iaşi  are  loc  un  eveniment  cultural­

sportiv întitulat: „Iosif Mattes, in memoriam”. Este vorba 

de  tatăl  lui  Edi  sportiv  de  performanţă  şi  conducătorul 

Clubului de box ieşean timp de mai multe decenii. Desigur 

la  manifestări  este  prezent  întotdeauna  şi  Edi.  În  anul 

acesta el a primit volumul amintit de la Bianca Marcovici, 

însă eu nu eram în ţară aşa că acesta mi­a parvenit printr­un 

alt prieten comun  fost  coleg de  liceu cu cei doi. Precum 

spuneam, necunoscutele  căi  se deschiseseră pentru a­mi 

îndeplini o dorinţă  şi  cred că Bianca Marcovici „a aflat” 

aceasta prin acel subliminal despre care vorbim mai mereu 

dar nu prea ştim mare lucru. Aşa se facă că, după cam două 

zile de la evenimentul amintit, citeam cu sufletul la gură 

poemele din volumul primit. Poeme pe care le cred, foarte 

sincer,  o  chintesenţă  a  personalităţii  şi  creaţiei  acestei 

fascinante autoare.

� După  o  primă  lectură  am  închis  volumul  şi  am 

început să gândesc. Ceea ce citisem acum nu semăna cu 

aproape nimic din ce mai citisem ca poezie. Prin urmare am 

redeschis  volumul  şi  am  reluat  lectura. De  data  asta  cu 

mare atenţie, cu pauze între poeme, cu un creion alături şi 

cu  capul  plin  de  întrebări.  Fiindcă  acesta  este  unul  din 

rosturile poeziei. Să ne  invite  la meditaţie  să  încercăm a 

găsi, dacă putem, răspunsuri la tulburătoarele interogaţii 

care deseori se nasc din lectură apoi să vedem ce şi cum am 

înţeles  ce a dorit  să ne  transmită autorul. Mai ales  când 

aceasta se numeşte Bianca Marcovici şi ştii că are marele 

talent  de  a  lăsa  în  spatele  textului  subtile  nerostiri  şi 

incitante  trimiteri  spre  orizonturi  de  cunoaştere  în  care 

ideile se interpătrund dând naştere unor texturi complicate 

şi nu de puţine ori înşelătoare. Nu poţi citi aceste poezii în 

tramvai, spre exemplu, sau în parc şi să ai pretenţia că ai 

înţeles mesajul. Nici nu cred că aceste poezii vor fi recitate 

de copilaşi în faţa musafirilor, nici la serbările de sfârşit de 

an şcolar şi, exclus a fi cântate la petreceri. Ele au un alt 

nivel, alt rost şi, de ce nu, altă chemare. Spre dezbaterea 

filozofică sau către un model de poetică în care să găsim 

mai multă înţelepciune, un model care să incite la un dialog 

sincer între oameni cu vederi diferite asupra lumii sau a 

vieţii, acel admirabil dialecticon la care ne invitau grecii din 

antichitate…  

Dar, mai intervine o discuţie! De ce oare: Arta nudului 

poetic?  Destul  de  simplu,  cred!  Poezia  doamnei  Bianca 

Marcovici este lipsită de preaplinul jocului  metaforelor, de 

exaltarea  hiperbolelor,  dar  şi  de  o  simbolistică  excesivă. 

Prin urmare, fără a pierde nimic din ceea ce numim poezie, 

aceasta devine extrem de sinceră, profundă, cu ritmuri şi 

armonii  interioare  mai  dificil  de  sesizat,  asemănătoare 

întrucâtva  acelor  incantaţii  rostite  în  limbajul  aspru  şi 

direct al vechilor rabini. Acela pe care noi, astăzi, chiar dacă 

nu­l mai înţelegem, îl simţim în străfundul fiinţei în acea 

zonă pe care  tindem să o numim inimă dar de  fapt este 

suflet.  

Rigoarea  întregii  creaţii  din  volum  este  una  firească, 

întrutotul racordată autoarei, de profesie inginer, dar nu 

trebuie  să  ne  inducă  în  eroare  şi  să  o  considerăm  prea 

tehnică.  Nu,  are  tot  ce  este  necesar  pentru  a  fi  poezie, 

inclusiv  mesaj,  senzualitate  discretă,  sensibilitate,  sau 

umor rafinat. 

Uneori versurile sunt un avertisment: Casa mea e locul 

unde am prins rădăcini/Un cuib de păsări definitiv/mi­e 

frică de spitalele anoste/acolo unde trupul omenesc devine 

o fabrică de produse. (Casa mea). Alteori o nostalgie amară 

şi  cât  se poate de general  valabilă  este  cuprinsă  în doar 

câteva  cuvinte:  Eu  am  peste  douăzeci  de  ani  de  când 

alunec/din  propria­mi  viaţă  precum  săpunul  din  mână. 

(Oamenii mint). Găsim şi o declaraţie de „avere”, asta ca o 

tristă ironie a faptului că trăim într­o lume în care „a avea” 

pare mult mai important decât „a fi”: Nu număr banii/ci 

bucuriile./Averea  mea  sunt  nepoţii/şi  gândul  la 

stabilitatea  noastră/ca  popor  iubit  de  Dumneazeu/încă 

ales.(Averea  mea,  nedeclarată).  Un  sfat  izvorât  dintr­o 

milenară  experienţă,  menit  să  ne  arate  că  în  viaţă  sunt 

lucruri mult mai importante decât banii, acelea care, odată 

pierdute, nu mai pot  fi  răscumpărate  cu bani, oricâţi de 

mulţi ai avea, ci cu un preţ mult mai mare,   unul care ar 

putea fi plătit doar prin sacrificiul unor generaţii… Şi nu 

putem să nu recunoaştem faptul că evreii ştiu cel mai bine 

ce înseamnă asta.

Şi cu cât umor, Bianca Marcovici priveşte  lumea prin 

pr isma  modei :   Moda  şleampătă  ne­a   invadat 

lumina/Burţile sunt expuse ca un trofeu/Pălăriile au boruri 

pleoştite/Buricul  expus  ca  un  diamant  neşlefuit/Mă  duc 

acasă./Am văzut destul! (Jartiere).  Şi oare cui se adresează 

acest reproş nedeghizat: suport căldurile/suport frigul/ dar 

nu  rezist/la  cocktailul  deghizării  obligatorii  (Diezul). 

Lumii, în general, sau acelora care ne silesc să purtăm tot 

timpul masca unui carnaval grotesc şi să ne ascundem în 

spatele  ei  omenia,  bunătatea  ori  nevoia  de  comunicare 

sinceră? 

Dar oare este sfârşit rolul  femeii cea care de­a  lungul 

mileniilor a fost factorul de echilibru al societăţii omeneşti: 

Femeia slabă şi furioasă hotărăşte/Să spună lucrurilor pe 

nume/Tăcerea din  ultimii  ani/A  făcut­o mai  demnă/Şi­a 

smuls cuvintele din inimă/Şi le­a dat viaţă/Rezultatul e 

magic. (Insulta lunii). Într­adevăr, câtă nevoie este de acest 

glas puternic şi demn al femeilor din întreaga lume. Una 

dintre extrem de puţinele şanse de salvare! Asta pentru că 

şi  preţul  păcii  este unul  cumplit  de  scump: Preţul  păcii 

noastre  l­am  plătit  scump!/  Să  medităm  puţin/  la 

echivalenţe:/O viaţă contra o mie!  (O viaţă contra o mie).

Şi  aş  dori  să  închei  acest  parcurs  voit  sumar  printre 

versurile doamnei Bianca Marcovici cu unele pe care le­aş 

dori citite de toţi acei cuvântători ai teatrului absurd care 

fac din cuvintele patrie şi patriotism un altfel de  talcioc. 

Cum evită să mai citească româneşte/iar nepoţii nu ştiu 

decât  cuvântul/”mămăligă”./Voi  avea  grijă  să­mi 

traduc/din  vreme/numele  meu  şi  al  soţului/cu  litere 

latine/acolo/unde  vom  dormi/ca  într­o  cadă  de  beton 

prenupţial. (Aspectele mele).

Nu cred că lectura aprofundată a acestui volum poate 

lăsa  cititorul  indiferent.  Iar  cea mai  firească  reacţie  ar  fi 

aceea de a deveni mai bun. Prin urmare, merită!

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

O punte de spirit între două ţărmuri de cultură: Bianca Marcovici

CRONICA30 CRONICA 31

În urmă cu vreo câţiva ani mă plimbam printre ruinele, 

aflate acum în proces de restaurare, rămase întru amintirea 

gloriei de altădată a Dresdei, un nume de referinţă pentru 

splendoarea apusă a Europei secolului al XIX­lea. Priveam 

cu interes şi cu admiraţie ce mai vedeam acum din vechea 

sinagogă dar  şi  din  vechea  catedrală  în  care  a  concertat 

inclusiv Bach. Două magnifice simboluri ale unor culturi 

plecate  din  acelaşi  trunchi,  ajunse  în  zona  sublimului 

frumuseţii  şi  apoi  spulberate  de  bombele  unui  măcel 

absurd. Motivele  acestei  barbarii  sunt  greu  de  înţeles  şi 

chiar  greu  de  descifrat  şi  acum,  după  mai  bine  de  şase 

decenii.  Să  fi  fost  doar  înverşunarea  combatanţilor,  sau 

poate doar ura ca formă de manifestare a răului, ori numai 

sfânta noastră invidie cea care mult prea uşor ne întunecă 

minţile? Cine ştie… Cert este că acele superbe simboluri 

avuseseră parte de glorie dar şi pătimiseră împreună ceea 

ce ne spune parcă mult mai multe despre adevărata noastră 

natură şi ne­ar arăta, poate, calea către iubire dacă am avea 

înţelepciune. Numai că, înţelepciunea…

� Pitită  undeva  într­un  sertăraş  al  amintirilor  şi 

aceasta ar fi avut, cred, soarta celorlalte, respectiv uitarea, 

dacă  nu  aş  fi  citit  într­un  volum  de  poezie  al  doamnei 

Bianca Marcovici următoarele versuri: Oraşul zdruncinat 

de  bombe  care  a  plătit/un  preţ  de  nedescris/clădiri 

refăcute,/dar  ploaia  nu  a  putut  spăla  funinginea/de  pe 

clădirile  arse./Undeva  o  sinagogă  priveşte  oraşul. 

(Sinagoga din Dresda) Iată că, într­un fel deloc uimitor, la fel 

ca mine, poate chiar apropiat în timp, şi ea gândea cam la 

fel privind măreţele ruine ale Dresdei.

� Cum însă nici lectura volumului de poezie: Arta 

nudului poetic, din care am citat şi pe care Bianca Marcovici 

mi l­a dăruit cu o elegantă şi generoasă dedicaţie, nu este 

chiar o poveste obişnuită am să  încerc  să o descifrez,  în 

sensurile ei  tainice acelea care  ţin de ceea ce numim, de 

regulă, căile cele nepătrunse, fiind eu un om căruia îi place 

să creadă într­o lume în care miracolele se arată acelora care 

cred  în  ele,  cum  bine  spunea  prietenul  meu,  înţeleptul 

doctor Schor. 

� Prin urmare, arhitectul dar şi talentatul grafician 

Edi  Matess,  ieşean  de  origine,  la  fel  ca  şi  autoarea 

volumului,  este  colaborator  de  mai  mulţi  ani  la  revista 

Asociaţiei Literare „Păstorel” şi,  în acest context, avem o 

relaţie  prietenească.  Eu  citisem mai multe  poezii  însă  şi 

proze ale doamnei Bianca Marcovici, o prezenţă virtuală 

dar  foarte  activă  în  discuţiile  despre  poezie  care  se 

desfăşoară în cadrul întâlnirilor de la Uniunea Scriitorilor, 

filiala  Iaşi.  Aveam  totuşi  senzaţia  că  lecturile  nu­mi 

conturau sau poate că nu puteau defini o personalitate pe 

care o intuiam mult mai complexă, mult mai profundă şi 

mai  cuprinzătoare  decât  ceea  ce  întâlnisem  în  lecturile 

mele, recunosc, din varii motive, nu prea extinse.       

� De  ce  intervine  Edi  Mattes  în  această  istorie? 

Pentru  că  anual  în  Iaşi  are  loc  un  eveniment  cultural­

sportiv întitulat: „Iosif Mattes, in memoriam”. Este vorba 

de  tatăl  lui  Edi  sportiv  de  performanţă  şi  conducătorul 

Clubului de box ieşean timp de mai multe decenii. Desigur 

la  manifestări  este  prezent  întotdeauna  şi  Edi.  În  anul 

acesta el a primit volumul amintit de la Bianca Marcovici, 

însă eu nu eram în ţară aşa că acesta mi­a parvenit printr­un 

alt prieten comun  fost  coleg de  liceu cu cei doi. Precum 

spuneam, necunoscutele  căi  se deschiseseră pentru a­mi 

îndeplini o dorinţă  şi  cred că Bianca Marcovici „a aflat” 

aceasta prin acel subliminal despre care vorbim mai mereu 

dar nu prea ştim mare lucru. Aşa se facă că, după cam două 

zile de la evenimentul amintit, citeam cu sufletul la gură 

poemele din volumul primit. Poeme pe care le cred, foarte 

sincer,  o  chintesenţă  a  personalităţii  şi  creaţiei  acestei 

fascinante autoare.

� După  o  primă  lectură  am  închis  volumul  şi  am 

început să gândesc. Ceea ce citisem acum nu semăna cu 

aproape nimic din ce mai citisem ca poezie. Prin urmare am 

redeschis  volumul  şi  am  reluat  lectura. De  data  asta  cu 

mare atenţie, cu pauze între poeme, cu un creion alături şi 

cu  capul  plin  de  întrebări.  Fiindcă  acesta  este  unul  din 

rosturile poeziei. Să ne  invite  la meditaţie  să  încercăm a 

găsi, dacă putem, răspunsuri la tulburătoarele interogaţii 

care deseori se nasc din lectură apoi să vedem ce şi cum am 

înţeles  ce a dorit  să ne  transmită autorul. Mai ales  când 

aceasta se numeşte Bianca Marcovici şi ştii că are marele 

talent  de  a  lăsa  în  spatele  textului  subtile  nerostiri  şi 

incitante  trimiteri  spre  orizonturi  de  cunoaştere  în  care 

ideile se interpătrund dând naştere unor texturi complicate 

şi nu de puţine ori înşelătoare. Nu poţi citi aceste poezii în 

tramvai, spre exemplu, sau în parc şi să ai pretenţia că ai 

înţeles mesajul. Nici nu cred că aceste poezii vor fi recitate 

de copilaşi în faţa musafirilor, nici la serbările de sfârşit de 

an şcolar şi, exclus a fi cântate la petreceri. Ele au un alt 

nivel, alt rost şi, de ce nu, altă chemare. Spre dezbaterea 

filozofică sau către un model de poetică în care să găsim 

mai multă înţelepciune, un model care să incite la un dialog 

sincer între oameni cu vederi diferite asupra lumii sau a 

vieţii, acel admirabil dialecticon la care ne invitau grecii din 

antichitate…  

Dar, mai intervine o discuţie! De ce oare: Arta nudului 

poetic?  Destul  de  simplu,  cred!  Poezia  doamnei  Bianca 

Marcovici este lipsită de preaplinul jocului  metaforelor, de 

exaltarea  hiperbolelor,  dar  şi  de  o  simbolistică  excesivă. 

Prin urmare, fără a pierde nimic din ceea ce numim poezie, 

aceasta devine extrem de sinceră, profundă, cu ritmuri şi 

armonii  interioare  mai  dificil  de  sesizat,  asemănătoare 

întrucâtva  acelor  incantaţii  rostite  în  limbajul  aspru  şi 

direct al vechilor rabini. Acela pe care noi, astăzi, chiar dacă 

nu­l mai înţelegem, îl simţim în străfundul fiinţei în acea 

zonă pe care  tindem să o numim inimă dar de  fapt este 

suflet.  

Rigoarea  întregii  creaţii  din  volum  este  una  firească, 

întrutotul racordată autoarei, de profesie inginer, dar nu 

trebuie  să  ne  inducă  în  eroare  şi  să  o  considerăm  prea 

tehnică.  Nu,  are  tot  ce  este  necesar  pentru  a  fi  poezie, 

inclusiv  mesaj,  senzualitate  discretă,  sensibilitate,  sau 

umor rafinat. 

Uneori versurile sunt un avertisment: Casa mea e locul 

unde am prins rădăcini/Un cuib de păsări definitiv/mi­e 

frică de spitalele anoste/acolo unde trupul omenesc devine 

o fabrică de produse. (Casa mea). Alteori o nostalgie amară 

şi  cât  se poate de general  valabilă  este  cuprinsă  în doar 

câteva  cuvinte:  Eu  am  peste  douăzeci  de  ani  de  când 

alunec/din  propria­mi  viaţă  precum  săpunul  din  mână. 

(Oamenii mint). Găsim şi o declaraţie de „avere”, asta ca o 

tristă ironie a faptului că trăim într­o lume în care „a avea” 

pare mult mai important decât „a fi”: Nu număr banii/ci 

bucuriile./Averea  mea  sunt  nepoţii/şi  gândul  la 

stabilitatea  noastră/ca  popor  iubit  de  Dumneazeu/încă 

ales.(Averea  mea,  nedeclarată).  Un  sfat  izvorât  dintr­o 

milenară  experienţă,  menit  să  ne  arate  că  în  viaţă  sunt 

lucruri mult mai importante decât banii, acelea care, odată 

pierdute, nu mai pot  fi  răscumpărate  cu bani, oricâţi de 

mulţi ai avea, ci cu un preţ mult mai mare,   unul care ar 

putea fi plătit doar prin sacrificiul unor generaţii… Şi nu 

putem să nu recunoaştem faptul că evreii ştiu cel mai bine 

ce înseamnă asta.

Şi cu cât umor, Bianca Marcovici priveşte  lumea prin 

pr isma  modei :   Moda  şleampătă  ne­a   invadat 

lumina/Burţile sunt expuse ca un trofeu/Pălăriile au boruri 

pleoştite/Buricul  expus  ca  un  diamant  neşlefuit/Mă  duc 

acasă./Am văzut destul! (Jartiere).  Şi oare cui se adresează 

acest reproş nedeghizat: suport căldurile/suport frigul/ dar 

nu  rezist/la  cocktailul  deghizării  obligatorii  (Diezul). 

Lumii, în general, sau acelora care ne silesc să purtăm tot 

timpul masca unui carnaval grotesc şi să ne ascundem în 

spatele  ei  omenia,  bunătatea  ori  nevoia  de  comunicare 

sinceră? 

Dar oare este sfârşit rolul  femeii cea care de­a  lungul 

mileniilor a fost factorul de echilibru al societăţii omeneşti: 

Femeia slabă şi furioasă hotărăşte/Să spună lucrurilor pe 

nume/Tăcerea din  ultimii  ani/A  făcut­o mai  demnă/Şi­a 

smuls cuvintele din inimă/Şi le­a dat viaţă/Rezultatul e 

magic. (Insulta lunii). Într­adevăr, câtă nevoie este de acest 

glas puternic şi demn al femeilor din întreaga lume. Una 

dintre extrem de puţinele şanse de salvare! Asta pentru că 

şi  preţul  păcii  este unul  cumplit  de  scump: Preţul  păcii 

noastre  l­am  plătit  scump!/  Să  medităm  puţin/  la 

echivalenţe:/O viaţă contra o mie!  (O viaţă contra o mie).

Şi  aş  dori  să  închei  acest  parcurs  voit  sumar  printre 

versurile doamnei Bianca Marcovici cu unele pe care le­aş 

dori citite de toţi acei cuvântători ai teatrului absurd care 

fac din cuvintele patrie şi patriotism un altfel de  talcioc. 

Cum evită să mai citească româneşte/iar nepoţii nu ştiu 

decât  cuvântul/”mămăligă”./Voi  avea  grijă  să­mi 

traduc/din  vreme/numele  meu  şi  al  soţului/cu  litere 

latine/acolo/unde  vom  dormi/ca  într­o  cadă  de  beton 

prenupţial. (Aspectele mele).

Nu cred că lectura aprofundată a acestui volum poate 

lăsa  cititorul  indiferent.  Iar  cea mai  firească  reacţie  ar  fi 

aceea de a deveni mai bun. Prin urmare, merită!

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

O punte de spirit între două ţărmuri de cultură: Bianca Marcovici

CRONICA32 CRONICA 33

dimensiuni  importante  –  recuperarea  clasicismului  în 

literatură,  a monarhiei  în  politică  şi  a  catolicismului  în  plan 

religios.  Aşezarea  clasicismului  în  prim  plan  nu  este 

întâmplătoare, în măsura în care pare a fi fost sursa principală a 

dezvoltării  celorlalte  idei,  după  cum  sugera  însuşi  Maurras: 

„analizând erorile literare ale romantismului, am fost forţaţi să 

recunoaştem greşelile politice şi morale ale unui stat implicat 

într­o revoluţie” Cu alte cuvinte, dezgustul pentru ceea ce era 

considerată drept barbaria epocii anterioare a dus la căutarea 

ordinii, mai întâi în artă, apoi în restul societăţii. Ordinea este, 

de altfel, un principiu director pentru Maurras, transformându­

l în criteriu estetic: nu poate exista frumuseţe fără ordine, ordine 

fără ierarhizarea valorilor, ierarhie fără o autoritate, care să o 

definească  şi  să  o  impună.  Astfel,  se  introduce  ideea  unei 

discipline de ordin raţional, care este percepută drept o condiţie 

a valorii, a succesului în toate domeniile: artă, politică, societate, 

individul în sine etc. În sfera literaturii această „disciplinare” 

presupune, în opinia lui Maurras, în primul rând, o educare a 

publicului receptor pervertit de impunerea viziunii romantice, 

educare realizată prin stabilirea de către critica literară a unui 

canon sănătos, care să funcţioneze drept reper cultural şi prin 

raportarea constantă a creatorilor la tradiţie întrucât nici un poet 

important  nu  s­a  arătat  indiferent  faţă  de  predecesori.  Ideea 

revizuirii şi valorificării trecutului va fi reluată cu mult mai mult 

succes în ceea ce priveşte impactul în domeniul criticii literare 

de  către  T.S.  Eliot  în  faimosul  său  articol  Tradiţia  şi  talentul 

personal. 

Revenind  la  Maurras,  acesta  susţine,  în  primul  rând, 

revigorarea  tradiţiei  clasice  a  secolului  al  XVII­lea,  perioadă 

asociată cu măreţia şi splendoarea atât  la nivel cultural cât şi 

politic. O recuperare integrală a clasicismului francez şi implicit 

a epocii, care l­a generat – Secolul lui Ludovic cel Mare – nu mai 

era însă posibilă în măsura în care, după cum sugerează Henri 

Peyre, curentul dezvoltat în a doua jumătate a veacului al XVII­

lea era într­o concordanţă perfectă cu timpul şi mediul său. Or, 

neoclasicismul  promovat  de  Acţiunea  franceză  presupune  o 

ruptură de prezent, o neîncredere în forţele acestuia de a crea o 

mişcare  la  fel de puternică,  sentimentele dominante  fiind de 

dezgust faţă de realităţile contemporane şi de nostalgie faţă de 

trecut. În acest sens, mişcarea de la începutul secolului al XX­lea 

a  vizat,  mai  mult,  o  acumulare  de  negaţii,  fără  a  reuşi  să 

construiască nimic în loc. Ilustrativ în această direcţie este faptul 

că Acţiunea franceză nu a lăsat în urmă nici o operă de valoare, 

nici un nume cu rezonanţă în memoria literaturii (Maurras a fost 

asociat mai mult cu dimensiunea socio­politică a mişcării, iar 

Pierre  Lasserre,  care  în  1907  scria Romantismul  francez,  unde 

încerca  să  demonstreze  că  acest  curent  a  dus  la  pervertirea 

gustului şi a dimensiunii estetice, fără însă a nega valoarea unor 

scriitori  romantici, a  fost,  în mare măsură neînţeles, opera sa 

fiind  pusă  sub  semnul  absolutismului  ca  o  negare  a  tuturor 

operelor situate  în afara sferei clasice). Folosind cuvintele  lui 

Henri Peyre, se poate afirma că „a suspina după clasicism sau a 

aspira la ordine şi armonie nu a fost de ajuns pentru a face un 

clasic  [...] Mutilarea deliberată  a  fiinţei  spirituale  şi  fondarea 

unei literaturi pe teorii preconcepute şi în mare parte negative 

[...] nu au reuşit crearea unei arte demne de secolul lui Ludovic 

al XIV­lea.” (va urma)

dimensiunii  estetice  din  perspective  raţionale  are  drept 

consecinţe  şi  o  depersonalizare  a  subiectului  poetic, 

depersonalizare teoretizată, mai ales, de poeţi precum T. S. Eliot 

sau Ezra Pound.

Având în vedere toate aceste aspecte menţionate anterior se 

poate susţine, fără teama unor afirmaţii nejustificate, existenţa 

unui neoclasicism al secolului al XX­lea. De altfel, termenul a 

fost folosit şi în epocă pentru a marca reînvierea spiritului clasic. 

Nu  este  singurul.  Sintagme  precum  „noul  clasicism”, 

„întoarcerea la ordine” sau „apelul la ordine”, aceasta din urmă 

dând titlul unui volum de eseuri critice publicat de Jean Cocteau 

în  1926,  capătă  o  largă  circulaţie  în  cercurile  artistice  de  la 

începutul secolului. La fel ca şi celelalte neoclasicisme, nici cel 

mai recent dintre ele nu presupune o concretizare clară la nivel 

european cu un program estetic bine definit,  ci  se naşte, mai 

mult,  din  numeroasele  mărturii  şi  angajamente  individuale, 

care particularizează idealurile generale, fără însă a părăsi sfera 

clasică. De asemenea, ca şi în celelalte epoci, această adeziune la 

principiile  clasice  se  manifestă,  mai  mult,  la  nivelul 

teoretizărilor, al crezurilor explicite, fiind mai puţin evident în 

sfera  creaţiilor  propriu­zise,  care  au  fost,  de  altfel,  asimilate 

curentelor epocii, ajungându­se la situaţia paradoxală de a se 

considera  neoclasicismul  drept  una  din  multiplele  faţete  ale 

modernismului. 

Dincolo însă de asemănările cu neoclasicismele altor epoci, 

această  nouă  revizuire  a  valorilor  fundamentale  ce  se 

subsumează  viziunii  clasice,  a  căpătat  două  dimensiuni 

importante  –  una  ce  ţine  de  accentuarea  unei  componente 

polemice, iar cea de­a doua privind existenţa unui sentiment de 

nostalgie  faţă  de  timpuri  mult  mai  puţin  agitate.  În  ceea  ce 

priveşte  aspectul  polemic,  acesta  se  datorează  în  principal 

situării  într­un moment ce presupune o posterioritate faţă de 

manifestările  romantice  deoarece  acestea  din  urmă  şi­au 

constituit substanţa  în mare parte printr­o  insurgenţă faţă de 

principiile  clasicismului.  Ca  urmare,  după  zbuciumul  şi 

tensiunile secolului al XIX­lea, era aproape imposibil de a gândi 

cei doi termeni – clasic şi romantic – altfel decât sub forma unui 

anumit  maniheism,  a  unei  opoziţii,  care  defavoriza  net 

clasicismul,  punându­l  sub  semnul  inferiorităţii  estetice. 

Începutul secolului al XX­lea va inversa, însă, polarităţile prin 

cultivarea  unei  aversiuni  împotriva  romantismului,  perceput 

drept o exagerare, şi prin reconsiderarea în manieră pozitivă a 

valorilor  la  care  se  renunţase  cu  un  secol  în  urmă.  Astfel, 

afirmarea  principiilor  clasice  s­a  făcut  mai  întâi  prin 

condamnarea celor romantice, după cum se observă în scrierile 

lui  Irving  Babbit,  T.  E.  Hulme,  Pierre  Lasserre  sau  Charles 

Maurras.  În  timp,  animozităţile  s­au  diluat,  lăsând  loc  unor 

formulări estetice de sine stătătoare, în afara raportării polemice 

la trecut.

În  liniile  neoclasicismului  secolului  al  XX­lea,  ale  cărui 

repere  le­am  trasat  în  articolul  anterior,    se  încadrează  și 

Acţiunea franceză sau Jean Cocteau. Înfiinţată în 1898 de Maurice 

Pujo şi Henri Vaugeois, Acţiunea franceză s­a autodefinit, de la 

început,  drept  o  mişcare  intelectuală  naţionalistă,  care 

respingea idealurile Revoluţiei Franceze. Avându­l ca ideolog 

principal pe Charles Maurras, gruparea şi­a stabilit un program 

concret  de  revigorare  a  spiritului  naţional,  vizând  trei 

Spre deosebire de epocile anterioare care, fiind privite din 

unghiul  unor mişcări  spirituale  cu  rol  omogenizator,  au  fost 

denumite  în  funcţie  de  acestea  –  Secolul  Luminilor,  Secolul 

romantic  –,  secolul  al XX­lea nu  a  fost  subsumat unui  statut 

cultural unic. Desigur, oricare din denumirile menţionate are un 

anumit caracter artificial în măsura în care nu poate corespunde 

întru  totul  complexităţii  realităţilor  artistice,  care  presupun 

infinite nuanţări. Absolutizarea unui singur canon cultural se 

dovedeşte, în acest sens, de multe ori, o iluzie datorată, poate, 

unei priviri diacronice, care funcţionează, într­un mod oarecum 

asemănător, cu receptarea unui  tablou – apropierea scoate  în 

evidenţă urmele pensulelor, individualitatea culorilor, în timp 

ce distanţarea recompune întregul. Cu toate acestea, dincolo de 

orice  apropieri  sau  distanţări  sau  de  faptul  că  desprinderea 

recentă  de  această  epocă  nu  permite  încă  o  obiectivare  a 

perspectivei,  prin  raportare  la  alte  perioade,  lipsa  de 

omogenitate  a  secolului  al  XX­lea  rămâne  o  realitate  de 

necontestat. „Niciodată istoria culturii nu a fost străbătută de 

curente atât de diverse, mărturisind atitudini filosofice adesea 

greu  a  fi  definite...”  afirma  Dan  Grigorescu,  accentuând 

proteismul acestei etape asemănată din acest punct de vedere cu 

un  personaj  creat  de  Picasso  în  tabloul  Atelierul  pictorului  – 

figură  cu  multe  feţe,  meditând  cu  gravitate  la  destinul 

umanităţii.  Se  observă,  astfel,  o  pulverizare  a  dimensiunii 

estetice  a  secolului  în  zeci  de  mişcări  ce  şi­au  revendicat 

autonomia,  dintre  care  însă  puţine  au  marcat  cu  adevărat 

memoria literaturii. Numeroasele programe, manifeste, articole 

teoretice  atestă  o  dinamică  spirituală  aparte,  reflectând  o 

conştiinţă  artistică  vie  şi  fertilă.  Din  dorinţa  unei  reduceri  a 

acestei neliniştitoare mulţimi pestriţe la doar câteva invariabile, 

s­ar putea vorbi poate de un secol care a aparţinut în prima sa 

jumătate modernismului  cu multiplele  sale  faţete,  pentru  ca, 

spre final, să se canalizeze în jurul postmodernismului. 

Modernismul este perceput, în linii generale, drept o amplă 

mişcare culturală, care presupune o înnoire estetică, o redefinire 

a actului artistic prin prisma raporturilor sale cu o realitate a 

cărei reflectare a fost definitiv alterată de schimbările multiple 

produse  în  domenii  de  importanţă  majoră  precum  fizica, 

psihologia,  ştiinţele  naturii  etc.  Dar  mai  presus  de  toate, 

modernismul este, în genere, asociat cu o atitudine insurgentă 

faţă  de  tradiţie,  cu  o  repudiere  a  trecutului,  în  numele  unui 

prezent dinamic  şi, mai  ales,  al unui viitor promiţător, după 

cum  sugera  şi Matei Călinescu  în  studiul  său  asupra  acestei 

etape  literare: „Din perspectiva modernităţii artistul este ­ cu 

sau  fără  voia  sa  –  rupt  de  trecutul  normativ  cu  criteriile  lui 

imuabile, iar tradiţia nu mai are autoritatea de a­i oferi modele 

de  imitat  sau direcţii de urmat.” Aşadar, o eliberare de orice 

constrângere, o renunţare la convenţii şi un extaz al deschiderii 

către experienţe artistice noi. 

În acest context, a vorbi despre o revigorare a principiilor 

clasice la începutul secolului al XX­lea pare un act artificial, o 

încercare paradoxală de a căuta senzaţionalul literar. Şi totuşi, 

dincolo  de  schematismul  steril  pe  care  îl  impun  clasificările, 

realitatea oferă date surprinzătoare care atestă, încă o dată, că 

nu  se  pot  face  absolutizări  în  domeniul  atât  de  volatil  al 

literaturii. Astfel, se poate demonstra existenţa unei puternice 

gândiri clasice dezvoltată şi, mai ales, asumată de către scriitori 

consideraţi drept figuri centrale ale modernismului european, 

cum  ar  fi  T.  S.  Eliot,  Ezra  Pound  sau  Jean  Cocteau. Această 

întoarcere către valorile clasicismului se observă, de altfel, şi în 

alte  domenii  artistice,  mai  ales  cel  al  picturii.  Afirmaţia  lui 

Matisse  –  „Vreau  o  artă  echilibrată,  a  purităţii,  care  să  nu 

neliniştească  şi  nici  să deranjeze;  aş  vrea  ca  orice  om obosit, 

surmenat,  istovit,  să­şi  capete  în  faţa picturii mele  liniştea  şi 

odihna.” – nu este, nici pe departe, singura mărturie de acest 

gen, mai putând fi citată şi cea a lui Georges Braque sugerând în 

1917  că  „progresul  artistic  nu  constă  în  expansiune,  ci  în 

cunoaşterea  limitelor...  Iubesc  regula care corectează emoţia” 

De asemenea, este binecunoscută etapa clasică a lui Picasso, ce 

cuprinde tablouri pictate mai ales în perioada 1914­1925, dintre 

care  cel  mai  reprezentativ  a  fost  considerat  Flautele  lui  Pan 

(1923). 

Această  înclinaţie spre moderaţie care a marcat  îndeosebi 

deceniile doi şi trei ale secolului al XX­lea este explicabilă printr­

o dublă  raportare  –  la datele  istorice  şi  sociale generale  şi  la 

contextul  mai  restrâns  al  evoluţiei  culturale. Astfel,  pe  de  o 

parte,    izbucnirea  Primului  Război  Mondial  şi  consecinţele 

devastatoare ale acestuia au tulburat profund fiinţa umană, mai 

ales în resorturile sale interioare, creând o mai acută nevoie de 

echilibru, armonie şi ordine. Pe de altă parte, această aspiraţie 

către  seninătatea  clasică,  din  punct  de  vedere  ontologic,  s­a 

conjugat  în domeniul  artelor  cu o  anumită  „sete de  repaos”, 

resimţită încă de la sfârşitul secolului al XIX­lea şi marcând, în 

acest fel, sfârşitul zbuciumului romantic. 

În  acest  sens,  modernismul,  la  începuturile  lui,  poate  fi 

definit  în  termenii  unei  crize  manifestată  în  liniile  căutării 

intense şi neliniştite a unui nou drum estetic care să permită 

afirmarea individualităţii creatoare a epocii, după cum sugera 

John Crowe Ransom – important eseist, critic şi poet american al 

vremii – „Dar noi, modernii, suntem nerăbdători şi distructivi. (subl. 

aut.) [...] Este viitorul poeziei imens? Nu mai poţi fi chiar atât de 

sigur, în zilele noastre, după ce poezia a simţit muşcătura fatală a 

Modernismului.  (subl.  aut.)  Criticul  cere  prea  mult,  poetul 

încearcă prea mult [...] poetul inteligent de astăzi suferă, cocoţat 

într­o poziţie pe care nu o poate ocupa la nesfârşit vulgarizând, 

el stă călare pe un gard şi nu ştie sigur în ce parte poate coborî.” 

În aceste condiţii, clasicismul oferea un punct de stabilitate, un 

sistem  de  valori,  asigurând  o  anumită  ordine  liniştitoare, 

aşezată  sub  semnul  raţiunii,  care  devine  din  nou  un  reper 

fundamental  al  actului  artistic.  După  cum  sugera  Hugo 

Friedrich într­un capitol intitulat extrem de sugestiv Apollon în 

locul lui Dyonisos din studiul său asupra liricii moderne, poezia 

începutului  de  secol  al  XX­lea  intră  într­un  proces  de 

deromantizare,  inspiraţia  fiind  tratată  cu  neîncredere, 

preferându­se în locul acesteia conştiinţa lucidă: „E semnificativ 

faptul  că  sensibilitatea  extremă  a  sufletului  modern  s­a 

încredinţat  raţiunii  artistice  lucide,  apolinice.”  Creaţia  este 

redefinită, astfel, prin prisma şlefuirii succesive, a tehnicii şi a 

efortului,  fiind  considerată  la  fel  ca  în  clasicism o muncă de 

precizie,  iar  poetul,  un  homo  faber.  Această  reevaluare  a 

Recuperări clasice în secolul al XX-lea (I)

Monica BOŢOIU

interpretări interpretări

CRONICA32 CRONICA 33

dimensiuni  importante  –  recuperarea  clasicismului  în 

literatură,  a monarhiei  în  politică  şi  a  catolicismului  în  plan 

religios.  Aşezarea  clasicismului  în  prim  plan  nu  este 

întâmplătoare, în măsura în care pare a fi fost sursa principală a 

dezvoltării  celorlalte  idei,  după  cum  sugera  însuşi  Maurras: 

„analizând erorile literare ale romantismului, am fost forţaţi să 

recunoaştem greşelile politice şi morale ale unui stat implicat 

într­o revoluţie” Cu alte cuvinte, dezgustul pentru ceea ce era 

considerată drept barbaria epocii anterioare a dus la căutarea 

ordinii, mai întâi în artă, apoi în restul societăţii. Ordinea este, 

de altfel, un principiu director pentru Maurras, transformându­

l în criteriu estetic: nu poate exista frumuseţe fără ordine, ordine 

fără ierarhizarea valorilor, ierarhie fără o autoritate, care să o 

definească  şi  să  o  impună.  Astfel,  se  introduce  ideea  unei 

discipline de ordin raţional, care este percepută drept o condiţie 

a valorii, a succesului în toate domeniile: artă, politică, societate, 

individul în sine etc. În sfera literaturii această „disciplinare” 

presupune, în opinia lui Maurras, în primul rând, o educare a 

publicului receptor pervertit de impunerea viziunii romantice, 

educare realizată prin stabilirea de către critica literară a unui 

canon sănătos, care să funcţioneze drept reper cultural şi prin 

raportarea constantă a creatorilor la tradiţie întrucât nici un poet 

important  nu  s­a  arătat  indiferent  faţă  de  predecesori.  Ideea 

revizuirii şi valorificării trecutului va fi reluată cu mult mai mult 

succes în ceea ce priveşte impactul în domeniul criticii literare 

de  către  T.S.  Eliot  în  faimosul  său  articol  Tradiţia  şi  talentul 

personal. 

Revenind  la  Maurras,  acesta  susţine,  în  primul  rând, 

revigorarea  tradiţiei  clasice  a  secolului  al  XVII­lea,  perioadă 

asociată cu măreţia şi splendoarea atât  la nivel cultural cât şi 

politic. O recuperare integrală a clasicismului francez şi implicit 

a epocii, care l­a generat – Secolul lui Ludovic cel Mare – nu mai 

era însă posibilă în măsura în care, după cum sugerează Henri 

Peyre, curentul dezvoltat în a doua jumătate a veacului al XVII­

lea era într­o concordanţă perfectă cu timpul şi mediul său. Or, 

neoclasicismul  promovat  de  Acţiunea  franceză  presupune  o 

ruptură de prezent, o neîncredere în forţele acestuia de a crea o 

mişcare  la  fel de puternică,  sentimentele dominante  fiind de 

dezgust faţă de realităţile contemporane şi de nostalgie faţă de 

trecut. În acest sens, mişcarea de la începutul secolului al XX­lea 

a  vizat,  mai  mult,  o  acumulare  de  negaţii,  fără  a  reuşi  să 

construiască nimic în loc. Ilustrativ în această direcţie este faptul 

că Acţiunea franceză nu a lăsat în urmă nici o operă de valoare, 

nici un nume cu rezonanţă în memoria literaturii (Maurras a fost 

asociat mai mult cu dimensiunea socio­politică a mişcării, iar 

Pierre  Lasserre,  care  în  1907  scria Romantismul  francez,  unde 

încerca  să  demonstreze  că  acest  curent  a  dus  la  pervertirea 

gustului şi a dimensiunii estetice, fără însă a nega valoarea unor 

scriitori  romantici, a  fost,  în mare măsură neînţeles, opera sa 

fiind  pusă  sub  semnul  absolutismului  ca  o  negare  a  tuturor 

operelor situate  în afara sferei clasice). Folosind cuvintele  lui 

Henri Peyre, se poate afirma că „a suspina după clasicism sau a 

aspira la ordine şi armonie nu a fost de ajuns pentru a face un 

clasic  [...] Mutilarea deliberată  a  fiinţei  spirituale  şi  fondarea 

unei literaturi pe teorii preconcepute şi în mare parte negative 

[...] nu au reuşit crearea unei arte demne de secolul lui Ludovic 

al XIV­lea.” (va urma)

dimensiunii  estetice  din  perspective  raţionale  are  drept 

consecinţe  şi  o  depersonalizare  a  subiectului  poetic, 

depersonalizare teoretizată, mai ales, de poeţi precum T. S. Eliot 

sau Ezra Pound.

Având în vedere toate aceste aspecte menţionate anterior se 

poate susţine, fără teama unor afirmaţii nejustificate, existenţa 

unui neoclasicism al secolului al XX­lea. De altfel, termenul a 

fost folosit şi în epocă pentru a marca reînvierea spiritului clasic. 

Nu  este  singurul.  Sintagme  precum  „noul  clasicism”, 

„întoarcerea la ordine” sau „apelul la ordine”, aceasta din urmă 

dând titlul unui volum de eseuri critice publicat de Jean Cocteau 

în  1926,  capătă  o  largă  circulaţie  în  cercurile  artistice  de  la 

începutul secolului. La fel ca şi celelalte neoclasicisme, nici cel 

mai recent dintre ele nu presupune o concretizare clară la nivel 

european cu un program estetic bine definit,  ci  se naşte, mai 

mult,  din  numeroasele  mărturii  şi  angajamente  individuale, 

care particularizează idealurile generale, fără însă a părăsi sfera 

clasică. De asemenea, ca şi în celelalte epoci, această adeziune la 

principiile  clasice  se  manifestă,  mai  mult,  la  nivelul 

teoretizărilor, al crezurilor explicite, fiind mai puţin evident în 

sfera  creaţiilor  propriu­zise,  care  au  fost,  de  altfel,  asimilate 

curentelor epocii, ajungându­se la situaţia paradoxală de a se 

considera  neoclasicismul  drept  una  din  multiplele  faţete  ale 

modernismului. 

Dincolo însă de asemănările cu neoclasicismele altor epoci, 

această  nouă  revizuire  a  valorilor  fundamentale  ce  se 

subsumează  viziunii  clasice,  a  căpătat  două  dimensiuni 

importante  –  una  ce  ţine  de  accentuarea  unei  componente 

polemice, iar cea de­a doua privind existenţa unui sentiment de 

nostalgie  faţă  de  timpuri  mult  mai  puţin  agitate.  În  ceea  ce 

priveşte  aspectul  polemic,  acesta  se  datorează  în  principal 

situării  într­un moment ce presupune o posterioritate faţă de 

manifestările  romantice  deoarece  acestea  din  urmă  şi­au 

constituit substanţa  în mare parte printr­o  insurgenţă faţă de 

principiile  clasicismului.  Ca  urmare,  după  zbuciumul  şi 

tensiunile secolului al XIX­lea, era aproape imposibil de a gândi 

cei doi termeni – clasic şi romantic – altfel decât sub forma unui 

anumit  maniheism,  a  unei  opoziţii,  care  defavoriza  net 

clasicismul,  punându­l  sub  semnul  inferiorităţii  estetice. 

Începutul secolului al XX­lea va inversa, însă, polarităţile prin 

cultivarea  unei  aversiuni  împotriva  romantismului,  perceput 

drept o exagerare, şi prin reconsiderarea în manieră pozitivă a 

valorilor  la  care  se  renunţase  cu  un  secol  în  urmă.  Astfel, 

afirmarea  principiilor  clasice  s­a  făcut  mai  întâi  prin 

condamnarea celor romantice, după cum se observă în scrierile 

lui  Irving  Babbit,  T.  E.  Hulme,  Pierre  Lasserre  sau  Charles 

Maurras.  În  timp,  animozităţile  s­au  diluat,  lăsând  loc  unor 

formulări estetice de sine stătătoare, în afara raportării polemice 

la trecut.

În  liniile  neoclasicismului  secolului  al  XX­lea,  ale  cărui 

repere  le­am  trasat  în  articolul  anterior,    se  încadrează  și 

Acţiunea franceză sau Jean Cocteau. Înfiinţată în 1898 de Maurice 

Pujo şi Henri Vaugeois, Acţiunea franceză s­a autodefinit, de la 

început,  drept  o  mişcare  intelectuală  naţionalistă,  care 

respingea idealurile Revoluţiei Franceze. Avându­l ca ideolog 

principal pe Charles Maurras, gruparea şi­a stabilit un program 

concret  de  revigorare  a  spiritului  naţional,  vizând  trei 

Spre deosebire de epocile anterioare care, fiind privite din 

unghiul  unor mişcări  spirituale  cu  rol  omogenizator,  au  fost 

denumite  în  funcţie  de  acestea  –  Secolul  Luminilor,  Secolul 

romantic  –,  secolul  al XX­lea nu  a  fost  subsumat unui  statut 

cultural unic. Desigur, oricare din denumirile menţionate are un 

anumit caracter artificial în măsura în care nu poate corespunde 

întru  totul  complexităţii  realităţilor  artistice,  care  presupun 

infinite nuanţări. Absolutizarea unui singur canon cultural se 

dovedeşte, în acest sens, de multe ori, o iluzie datorată, poate, 

unei priviri diacronice, care funcţionează, într­un mod oarecum 

asemănător, cu receptarea unui  tablou – apropierea scoate  în 

evidenţă urmele pensulelor, individualitatea culorilor, în timp 

ce distanţarea recompune întregul. Cu toate acestea, dincolo de 

orice  apropieri  sau  distanţări  sau  de  faptul  că  desprinderea 

recentă  de  această  epocă  nu  permite  încă  o  obiectivare  a 

perspectivei,  prin  raportare  la  alte  perioade,  lipsa  de 

omogenitate  a  secolului  al  XX­lea  rămâne  o  realitate  de 

necontestat. „Niciodată istoria culturii nu a fost străbătută de 

curente atât de diverse, mărturisind atitudini filosofice adesea 

greu  a  fi  definite...”  afirma  Dan  Grigorescu,  accentuând 

proteismul acestei etape asemănată din acest punct de vedere cu 

un  personaj  creat  de  Picasso  în  tabloul  Atelierul  pictorului  – 

figură  cu  multe  feţe,  meditând  cu  gravitate  la  destinul 

umanităţii.  Se  observă,  astfel,  o  pulverizare  a  dimensiunii 

estetice  a  secolului  în  zeci  de  mişcări  ce  şi­au  revendicat 

autonomia,  dintre  care  însă  puţine  au  marcat  cu  adevărat 

memoria literaturii. Numeroasele programe, manifeste, articole 

teoretice  atestă  o  dinamică  spirituală  aparte,  reflectând  o 

conştiinţă  artistică  vie  şi  fertilă.  Din  dorinţa  unei  reduceri  a 

acestei neliniştitoare mulţimi pestriţe la doar câteva invariabile, 

s­ar putea vorbi poate de un secol care a aparţinut în prima sa 

jumătate modernismului  cu multiplele  sale  faţete,  pentru  ca, 

spre final, să se canalizeze în jurul postmodernismului. 

Modernismul este perceput, în linii generale, drept o amplă 

mişcare culturală, care presupune o înnoire estetică, o redefinire 

a actului artistic prin prisma raporturilor sale cu o realitate a 

cărei reflectare a fost definitiv alterată de schimbările multiple 

produse  în  domenii  de  importanţă  majoră  precum  fizica, 

psihologia,  ştiinţele  naturii  etc.  Dar  mai  presus  de  toate, 

modernismul este, în genere, asociat cu o atitudine insurgentă 

faţă  de  tradiţie,  cu  o  repudiere  a  trecutului,  în  numele  unui 

prezent dinamic  şi, mai  ales,  al unui viitor promiţător, după 

cum  sugera  şi Matei Călinescu  în  studiul  său  asupra  acestei 

etape  literare: „Din perspectiva modernităţii artistul este ­ cu 

sau  fără  voia  sa  –  rupt  de  trecutul  normativ  cu  criteriile  lui 

imuabile, iar tradiţia nu mai are autoritatea de a­i oferi modele 

de  imitat  sau direcţii de urmat.” Aşadar, o eliberare de orice 

constrângere, o renunţare la convenţii şi un extaz al deschiderii 

către experienţe artistice noi. 

În acest context, a vorbi despre o revigorare a principiilor 

clasice la începutul secolului al XX­lea pare un act artificial, o 

încercare paradoxală de a căuta senzaţionalul literar. Şi totuşi, 

dincolo  de  schematismul  steril  pe  care  îl  impun  clasificările, 

realitatea oferă date surprinzătoare care atestă, încă o dată, că 

nu  se  pot  face  absolutizări  în  domeniul  atât  de  volatil  al 

literaturii. Astfel, se poate demonstra existenţa unei puternice 

gândiri clasice dezvoltată şi, mai ales, asumată de către scriitori 

consideraţi drept figuri centrale ale modernismului european, 

cum  ar  fi  T.  S.  Eliot,  Ezra  Pound  sau  Jean  Cocteau. Această 

întoarcere către valorile clasicismului se observă, de altfel, şi în 

alte  domenii  artistice,  mai  ales  cel  al  picturii.  Afirmaţia  lui 

Matisse  –  „Vreau  o  artă  echilibrată,  a  purităţii,  care  să  nu 

neliniştească  şi  nici  să deranjeze;  aş  vrea  ca  orice  om obosit, 

surmenat,  istovit,  să­şi  capete  în  faţa picturii mele  liniştea  şi 

odihna.” – nu este, nici pe departe, singura mărturie de acest 

gen, mai putând fi citată şi cea a lui Georges Braque sugerând în 

1917  că  „progresul  artistic  nu  constă  în  expansiune,  ci  în 

cunoaşterea  limitelor...  Iubesc  regula care corectează emoţia” 

De asemenea, este binecunoscută etapa clasică a lui Picasso, ce 

cuprinde tablouri pictate mai ales în perioada 1914­1925, dintre 

care  cel  mai  reprezentativ  a  fost  considerat  Flautele  lui  Pan 

(1923). 

Această  înclinaţie spre moderaţie care a marcat  îndeosebi 

deceniile doi şi trei ale secolului al XX­lea este explicabilă printr­

o dublă  raportare  –  la datele  istorice  şi  sociale generale  şi  la 

contextul  mai  restrâns  al  evoluţiei  culturale. Astfel,  pe  de  o 

parte,    izbucnirea  Primului  Război  Mondial  şi  consecinţele 

devastatoare ale acestuia au tulburat profund fiinţa umană, mai 

ales în resorturile sale interioare, creând o mai acută nevoie de 

echilibru, armonie şi ordine. Pe de altă parte, această aspiraţie 

către  seninătatea  clasică,  din  punct  de  vedere  ontologic,  s­a 

conjugat  în domeniul  artelor  cu o  anumită  „sete de  repaos”, 

resimţită încă de la sfârşitul secolului al XIX­lea şi marcând, în 

acest fel, sfârşitul zbuciumului romantic. 

În  acest  sens,  modernismul,  la  începuturile  lui,  poate  fi 

definit  în  termenii  unei  crize  manifestată  în  liniile  căutării 

intense şi neliniştite a unui nou drum estetic care să permită 

afirmarea individualităţii creatoare a epocii, după cum sugera 

John Crowe Ransom – important eseist, critic şi poet american al 

vremii – „Dar noi, modernii, suntem nerăbdători şi distructivi. (subl. 

aut.) [...] Este viitorul poeziei imens? Nu mai poţi fi chiar atât de 

sigur, în zilele noastre, după ce poezia a simţit muşcătura fatală a 

Modernismului.  (subl.  aut.)  Criticul  cere  prea  mult,  poetul 

încearcă prea mult [...] poetul inteligent de astăzi suferă, cocoţat 

într­o poziţie pe care nu o poate ocupa la nesfârşit vulgarizând, 

el stă călare pe un gard şi nu ştie sigur în ce parte poate coborî.” 

În aceste condiţii, clasicismul oferea un punct de stabilitate, un 

sistem  de  valori,  asigurând  o  anumită  ordine  liniştitoare, 

aşezată  sub  semnul  raţiunii,  care  devine  din  nou  un  reper 

fundamental  al  actului  artistic.  După  cum  sugera  Hugo 

Friedrich într­un capitol intitulat extrem de sugestiv Apollon în 

locul lui Dyonisos din studiul său asupra liricii moderne, poezia 

începutului  de  secol  al  XX­lea  intră  într­un  proces  de 

deromantizare,  inspiraţia  fiind  tratată  cu  neîncredere, 

preferându­se în locul acesteia conştiinţa lucidă: „E semnificativ 

faptul  că  sensibilitatea  extremă  a  sufletului  modern  s­a 

încredinţat  raţiunii  artistice  lucide,  apolinice.”  Creaţia  este 

redefinită, astfel, prin prisma şlefuirii succesive, a tehnicii şi a 

efortului,  fiind  considerată  la  fel  ca  în  clasicism o muncă de 

precizie,  iar  poetul,  un  homo  faber.  Această  reevaluare  a 

Recuperări clasice în secolul al XX-lea (I)

Monica BOŢOIU

interpretări interpretări

CRONICA34 CRONICA 35

i­am povestit unei pietre un vis şi ea l­a visatcâteva luni mai târziu scăzându­mi din somnlumina şi vorbele care nu au putut rezista rugăciunii

vagoane încărcate cu somn aşteaptă la vămidoar doar vor putea trece de tine îmi spuse piatratrăgându­şi o pătură cazonă peste faţa expusăprimei zăpezi – 

într­o noapte mi­am pierdut numeleşi de atunci număr mereu umbrele care dispar

 *ce întreabă întrebarea în ultima clipăîntorcându­mă nu am înţelesîntrebările aseamănându­se între eleunele prin gravitateunele prin intensitateunele prin tăcereunele prin numărul substantiveunele prin numărul de verbeunele prin orgoliul întrebătoruluiunele prin răspunsul răspunzătoruluiarareori reuşind să fie altceva decâto întrebare căreia îi lipseşte harababuraspaimei de povara de a nu înţelege nimic cât orgoliu în ochiul orbca să suprime originea morţiifără nici o umbră de îndoialădin care să se hrănească! spaimă­mi ajung ochii meica să nu vădca să nu ştiude existenţa celuicare de o vremese crede cuvânt

*cărările se retrag sub ţipeterădăcinile arinilor stau sub călcâiul dureriipe umerii umbreicâinele drăganîl mai latră încă pe tataodată cu zoriitot mai zadarnicşi de acuma tot mai slab pentru iarnă

tăcerea pusă preţ pe obiectenu justifică puterea unei lopeţi de lutscoase la lumină în asfinţitul unei zile nefaste

fragment din blestemata geneză

ora de paseri se întinde scoasă din timpde atâta splendoare 

vocile pătrund printre morminteasemenea nopţii

clipă nu­i să opreşti zborul hulubilor

certitudini – fără legătură între ele –au fost stabilite în toată săptămâna albă

de curând s­a aranjatca toate cuvintelesă inspire încredere

multe întrebări şi­au ales pentru răspuns o zi nefastădreptul la giulgiul avându­l doar disperareacare nu urăştecare nu iartă

      *apa arsă scăderea în fiecare zi scăderea în luminăscădea în întunericscădea în zi de sărbătoarescădea în faţa meaca şi sub puterea unei porunciîşi încredinţa scăderea unor mâini nevăzuteunor zăbave înghiţite de spaţiul de focal luminiial întunericuluial sărbătoriial oricui voia să fienoapte şi zizi şi noaptelacrimă pentru o trezire mai luminoasă 

nimic nu poate tulbura somnul frunzelorprecum aceste braţe clătinate de vânt peste careni se mărturiseşte scăderea supravieţuitoarea unor cuvinte ce ne lipsesc din amintiri ce bine îmi vine această umbră carese retrage odată cu noapteacât de bine îmi stau aceste cuvinte rostiteîn cimitirul care îmi poartă numeledoar pentru o singură zidoamne nu te mai plânge te rog că nuai avut cu mine norocprivind îndoiala la împărţirea pâinilorşi mai ales la faptul căţi­am cerut să îţi ştergi – ori de câte ori ne întâlnim –amintirea despre tine însuţi 

dar pe toate astea le ştii încă de pe cândlucram împreună la pustie şi lumină

*sub  ruine ochiul priveşte neliniştit la nămeţiiajunşi la limba clopotului lăsând să îşi verse unulîn altul – nejudecat fiind – ecoul zilei căruia nu ştiice să îi răspunzi aflat sub lama cuţitului din nord

piatra de mormânt apasă peste penumbra zileirugându­mă să îmi şterg din memorie amintireata doamne nefolositoare în această noapte de înger bătrân

vântul înlocuieşte de acum zborul hulubilorneştiind să facă altceva

inventar

ascultă

râul care veghează somnul 

vorbindu­ţi despre destinul cuţitului

trecut prin chipul zilei

o mână străină trezeşte

dimineaţa întârziatelor ninsori

uneori nopţile

sângeră în rama ferestrei

uliţa cimitirului încep

de la mormântul tatălui

şi odată cu înserarea

se usucă pădurea –

o trenă strălucitoare

fără ştiinţă de amintire

fără ştiinţă de cuvânt

 

nici un drum nu­i dincolo

în încăperea

căreia îi lipsesc câteva ferestre

tăcere

în vecinătatea durerii am uitat calea de întoarcere 

şi nu ştiu ce să spun confesându­mă –

uşi

pereţi

ochi

ferestre

prieteni

zâmbete

drumuri –

capricii în spaţiul unei dimineţi pierdute/

vise deşirându­se sub dărâmăturile umbrei

încovoiat sub frunzele dimineţii cu truda împlinită

hotărăsc să mai stau puţin şi să aştept

decizia amiezii cu oarecare indiferenţă

identitatea­mi striveşte splenditele ruine ale braţelor

iar în flacăra ochilor nu se mai păstrează nimic

din întrebările obligatorii care mă aşteaptă acolo

*

zidul se descompune

în numele laşităţii şi amintirii

visul şearpelui arareori înseamnă ceva pentru

pentru neînţelesul întrebării

poesis

peste apusuri

din brazde iarba din cimitirecade pradă îndoielii şi lacrimei

doar sudoarea morţilor ne mai apărăde povara ploiiajunsă în fruntea anotimpului

cercul strânspeste asfinţitpeste orarele agoniei peste delirul întrebării fără răspuns mereu monopolizează razele soareluiusucă vina seară de searăde neînţeles

şi acum...

nimic despre ceea ce avea de spuso iarnă care nu poate fi stăpânită

se lasă seara dejaşi din vise nu aţi reţinut nimicapa arsă se strecoară pe sub strigătelehulubilor sfârşiţi de zborurileunui cuvînt adormit în năvoadele aşteptării (timpîmbălsămăricutremureteamăsuferinţăochi)sunt poveşti infectate de un tribunalal pădurii peste vatra arsă

idilă

prea verde­i goliciunea fructuluiprea înaltă­i lumina în amestec cu tăcereaprea joasă­i ramura sub care zboară fluturiiprea josă­i clopotniţa ce adăposteşte hulubii –

doamne ce caută în inima ta exilulfructuluiluminiităceriicloptniţeiadăpostul hulubilorcând din tine abia de a rămas o bucată de lemncăreia i se spune – de o vreme – cu noroc cruce trecătorii se îngrămădescîn faţa uşii închisedoar doar cinevava opri acest chin cumplitiubito cândva mi­ai spus căla marginea iadului se adună cuvintelede rămas bunşi nopţile albe ale unei oreîn care eşti această oglindă nesigură

Echim Vancea

poesis

CRONICA34 CRONICA 35

i­am povestit unei pietre un vis şi ea l­a visatcâteva luni mai târziu scăzându­mi din somnlumina şi vorbele care nu au putut rezista rugăciunii

vagoane încărcate cu somn aşteaptă la vămidoar doar vor putea trece de tine îmi spuse piatratrăgându­şi o pătură cazonă peste faţa expusăprimei zăpezi – 

într­o noapte mi­am pierdut numeleşi de atunci număr mereu umbrele care dispar

 *ce întreabă întrebarea în ultima clipăîntorcându­mă nu am înţelesîntrebările aseamănându­se între eleunele prin gravitateunele prin intensitateunele prin tăcereunele prin numărul substantiveunele prin numărul de verbeunele prin orgoliul întrebătoruluiunele prin răspunsul răspunzătoruluiarareori reuşind să fie altceva decâto întrebare căreia îi lipseşte harababuraspaimei de povara de a nu înţelege nimic cât orgoliu în ochiul orbca să suprime originea morţiifără nici o umbră de îndoialădin care să se hrănească! spaimă­mi ajung ochii meica să nu vădca să nu ştiude existenţa celuicare de o vremese crede cuvânt

*cărările se retrag sub ţipeterădăcinile arinilor stau sub călcâiul dureriipe umerii umbreicâinele drăganîl mai latră încă pe tataodată cu zoriitot mai zadarnicşi de acuma tot mai slab pentru iarnă

tăcerea pusă preţ pe obiectenu justifică puterea unei lopeţi de lutscoase la lumină în asfinţitul unei zile nefaste

fragment din blestemata geneză

ora de paseri se întinde scoasă din timpde atâta splendoare 

vocile pătrund printre morminteasemenea nopţii

clipă nu­i să opreşti zborul hulubilor

certitudini – fără legătură între ele –au fost stabilite în toată săptămâna albă

de curând s­a aranjatca toate cuvintelesă inspire încredere

multe întrebări şi­au ales pentru răspuns o zi nefastădreptul la giulgiul avându­l doar disperareacare nu urăştecare nu iartă

      *apa arsă scăderea în fiecare zi scăderea în luminăscădea în întunericscădea în zi de sărbătoarescădea în faţa meaca şi sub puterea unei porunciîşi încredinţa scăderea unor mâini nevăzuteunor zăbave înghiţite de spaţiul de focal luminiial întunericuluial sărbătoriial oricui voia să fienoapte şi zizi şi noaptelacrimă pentru o trezire mai luminoasă 

nimic nu poate tulbura somnul frunzelorprecum aceste braţe clătinate de vânt peste careni se mărturiseşte scăderea supravieţuitoarea unor cuvinte ce ne lipsesc din amintiri ce bine îmi vine această umbră carese retrage odată cu noapteacât de bine îmi stau aceste cuvinte rostiteîn cimitirul care îmi poartă numeledoar pentru o singură zidoamne nu te mai plânge te rog că nuai avut cu mine norocprivind îndoiala la împărţirea pâinilorşi mai ales la faptul căţi­am cerut să îţi ştergi – ori de câte ori ne întâlnim –amintirea despre tine însuţi 

dar pe toate astea le ştii încă de pe cândlucram împreună la pustie şi lumină

*sub  ruine ochiul priveşte neliniştit la nămeţiiajunşi la limba clopotului lăsând să îşi verse unulîn altul – nejudecat fiind – ecoul zilei căruia nu ştiice să îi răspunzi aflat sub lama cuţitului din nord

piatra de mormânt apasă peste penumbra zileirugându­mă să îmi şterg din memorie amintireata doamne nefolositoare în această noapte de înger bătrân

vântul înlocuieşte de acum zborul hulubilorneştiind să facă altceva

inventar

ascultă

râul care veghează somnul 

vorbindu­ţi despre destinul cuţitului

trecut prin chipul zilei

o mână străină trezeşte

dimineaţa întârziatelor ninsori

uneori nopţile

sângeră în rama ferestrei

uliţa cimitirului încep

de la mormântul tatălui

şi odată cu înserarea

se usucă pădurea –

o trenă strălucitoare

fără ştiinţă de amintire

fără ştiinţă de cuvânt

 

nici un drum nu­i dincolo

în încăperea

căreia îi lipsesc câteva ferestre

tăcere

în vecinătatea durerii am uitat calea de întoarcere 

şi nu ştiu ce să spun confesându­mă –

uşi

pereţi

ochi

ferestre

prieteni

zâmbete

drumuri –

capricii în spaţiul unei dimineţi pierdute/

vise deşirându­se sub dărâmăturile umbrei

încovoiat sub frunzele dimineţii cu truda împlinită

hotărăsc să mai stau puţin şi să aştept

decizia amiezii cu oarecare indiferenţă

identitatea­mi striveşte splenditele ruine ale braţelor

iar în flacăra ochilor nu se mai păstrează nimic

din întrebările obligatorii care mă aşteaptă acolo

*

zidul se descompune

în numele laşităţii şi amintirii

visul şearpelui arareori înseamnă ceva pentru

pentru neînţelesul întrebării

poesis

peste apusuri

din brazde iarba din cimitirecade pradă îndoielii şi lacrimei

doar sudoarea morţilor ne mai apărăde povara ploiiajunsă în fruntea anotimpului

cercul strânspeste asfinţitpeste orarele agoniei peste delirul întrebării fără răspuns mereu monopolizează razele soareluiusucă vina seară de searăde neînţeles

şi acum...

nimic despre ceea ce avea de spuso iarnă care nu poate fi stăpânită

se lasă seara dejaşi din vise nu aţi reţinut nimicapa arsă se strecoară pe sub strigătelehulubilor sfârşiţi de zborurileunui cuvînt adormit în năvoadele aşteptării (timpîmbălsămăricutremureteamăsuferinţăochi)sunt poveşti infectate de un tribunalal pădurii peste vatra arsă

idilă

prea verde­i goliciunea fructuluiprea înaltă­i lumina în amestec cu tăcereaprea joasă­i ramura sub care zboară fluturiiprea josă­i clopotniţa ce adăposteşte hulubii –

doamne ce caută în inima ta exilulfructuluiluminiităceriicloptniţeiadăpostul hulubilorcând din tine abia de a rămas o bucată de lemncăreia i se spune – de o vreme – cu noroc cruce trecătorii se îngrămădescîn faţa uşii închisedoar doar cinevava opri acest chin cumplitiubito cândva mi­ai spus căla marginea iadului se adună cuvintelede rămas bunşi nopţile albe ale unei oreîn care eşti această oglindă nesigură

Echim Vancea

poesis

CRONICA36 CRONICA 37

rugăciuni rostite­n taina pielii

când palmele lipesc iubiţii cu totul de cer

să­i adune în fiecare noapte

pe sub cearşaf 

când doar cuvintele sunt fertile 

şi noi uscaţi 

aşteptăm vremea să ne treacă împotrivă

un pat gol de­a pururi 

pentru lecturi tinere

înlăuntru plouă şi oamenii încă îşi mai caută adăpost

unii pe alţii.

Fata cu umbrela în carouri (privitorul)

E noapte şi parcă toate străzile pornesc

din gândul meu. 

Doar ea vine sfioasă  

cu paşii drepţi să adulmece întunericul 

şi să spună

ăsta o fi de soi bun.

Hotărâtă

să adâncească ce a fost lăsat înspre adâncire,

îmi închipui că n­a încercat­o nimic

niciun rău, nicio spaimă 

şi ea totuşi fuge

cu cerul atârnându­i pe umeri 

şi parcă­n urma ei

greutatea se ridică mai uşor ca aerul după cea mai 

călduroasă zi de august.

În visul meu

păsările­şi decupează zborul şi ochii încă mai poartă ploaia

ca pe ceva sfânt

sfânt

şi îndepărtat.

Nostalgia

În paradisul meu mişcător

te iau de drept înger acoperit de memorie

o margine sub care îmi adăpostesc infinitul

de toate fiarele lumii

şi mă prefac că zâmbesc cu 

dinţii plecaţi

cu aripi în care creşte zborul

şi căderea 

totuna e să te iau în braţe sau să te

părăsesc nepăsătoare

o secundă 

şi mai puţin

atât îi trebuie imaginii să

se lipească de retină şi să ajungă stare de spirit

sculptată­n timp

ca­n filmele lui Tarkovski.

şi de principiul care orbitează

în jurul unei atingeri

Dedesubturi

Poate că m­a prins întunericul

iar acum dau să mă înnegresc 

înăuntru

voi construi o corabie care să acosteze acolo 

unde tu scufunzi uitarea

şi serile adunate­n cafenele ieftine

pe sound­uri de­ţi bei până şi 

sufletul şi te

miri 

cum de încă mai stai şi

pentru că dragostea există

dar tu n­o vezi

decât ruginită

pe fundul paharului de Scotch

în care ţi­ai umezit singurătatea.

Despre neuitări

Adesea

încep să­mi amintesc

mai ales când merg şchiopătând în inima ta

fără de sfială

şi mă opresc odată cu sângele

care­şi caută obosit drumul

pătând pe unde apucă.

Şi parcă

simt că nu­mi găsesc niciun loc

pentru uitare,

că paşii toţi adună tăcere 

şi pe mine

mai departe de gândul tău. 

De când te cunosc parcă fructele s­au făcut 

seminţe înapoi

sfâşiate de păsări

în anotimpul căderii. 

Adesea

am nevoie să stau de­o parte

numai să urmăresc cât de mult aer te încape

în fiecare secundă.

Erotica

Când faci dragoste 

goliciunea îţi atârnă ca o ancoră desăvârşită­n carne 

numai să te ţină aproape de cel drag

să te târăşti după el şi să laşi urme

 

Mi­e teamă

că întreg trupul mi­e doar un loc de deţinere,

în care mâinile tale sapă

şi se opresc la rece.

 

Acolo ochii au culoarea limpede şi

fiecare îmbrăţişare putrezeşte totdeauna

în poziţia

în care mortul se lipeşte de

viaţă şi­o contaminează cu virusul încetării.

 

Ne sincronizăm dragostea cu o oră în urmă

în speranţa că poate vom iubi mai mult

dar

 

ce­i a lumii

nu­i decât

o pierdere ireversibilă

a zilelor pregătite pentru ploaia de veci.

Corpus 

Şi îmi aduc aminte 

precum chipul lui Narcis păleşte în adâncimi

amintind despre frumuseţe

că o dată am pornit pe drumul depărtării şi de atunci

patul mi­a fost 

un opritor teribil pentru nopţile lăsate pradă 

era aşa tăcere de puteai trasa liniştit graniţa între zbatere şi 

neant

şi doar atunci ştiai sigur ca de clipa în care pleoapele sunt 

trase

ca o cortină definitivă peste ochi  

reluând aceleaşi imagini 

numai din memorie

că

dacă se termină suflarea

lumânările au viaţă decât de la jumătate în jos

şi restul arde 

cu ideea stingerii 

că sângele încolţeşte pofta nepricepând 

că poate umple şi stoarce aceeaşi inimă suspendată 

în colţul agăţării 

între timp

braţul trage trupul după voinţa lui

mai aproape de îmbrăţişări 

construind un aşezământ cumplit

iar

odată cu vântul fiecare ne risipim 

în paradisul suflării

eu una

încă mă îndoiesc de pseudoforţa unui sărut

Umbre şi restructurări

În gândul meu

o linişte stoarce aproape la fel de 

dureros 

ca­n vremea în care strugurii 

zdrobesc oamenii

şi se­nvineţesc în pasiune

adesea păstrez culoarea

până când ajunge un schelet spălăcit

care nu poate fi nici măcar îngropat cum se cuvine

în vreun ochi

să­i şteargă frumuseţea de praf

strigătul are o voce holistică 

ca­n tabloul lui Munch

acolo corpul nu e decât o adunătură de îndoieli 

ce­şi poartă simţurile pe cruce

iar privitorul aşteaptă mântuirea ca pe ceva sigur 

în gândul meu

căderea e mai abruptă decât infernul.

Play. Ground

E toamnă şi coapsele ei încep să se potrivească

din ce în ce mai mult jocului.

Se face că apucă din adevăr cu mâinile coapte 

ca pofta dintr­un măr

în care s­a prins putreziciunea.

Sufletul ei înghite cu măsura în care sâmburele alunecă­n 

pământ

şi dă drumul la viaţă.

Aşa înţelege foamea

ca pe un prădător cu dinţi 

care mestescă întunericul, satisfăcut. 

Ea iubeşte

cu precizia unui acrobat care joacă pe funii 

aşteptând aplauze 

de la cei care au plătit cu viaţa, pentru un spectacol gratis.

Să mori

asta e ultima şi cea mai simplă dintre potriviri.

Claustro

Şi dacă ar fi să încetez

m­aş converti la gândul tău întrerupt cu tandreţe

mai ales serile

când îmi dai părul de­o parte

să­mi săruţi tăcerea.

poesis poesis

Antonia-Luiza Zavalic

CRONICA36 CRONICA 37

rugăciuni rostite­n taina pielii

când palmele lipesc iubiţii cu totul de cer

să­i adune în fiecare noapte

pe sub cearşaf 

când doar cuvintele sunt fertile 

şi noi uscaţi 

aşteptăm vremea să ne treacă împotrivă

un pat gol de­a pururi 

pentru lecturi tinere

înlăuntru plouă şi oamenii încă îşi mai caută adăpost

unii pe alţii.

Fata cu umbrela în carouri (privitorul)

E noapte şi parcă toate străzile pornesc

din gândul meu. 

Doar ea vine sfioasă  

cu paşii drepţi să adulmece întunericul 

şi să spună

ăsta o fi de soi bun.

Hotărâtă

să adâncească ce a fost lăsat înspre adâncire,

îmi închipui că n­a încercat­o nimic

niciun rău, nicio spaimă 

şi ea totuşi fuge

cu cerul atârnându­i pe umeri 

şi parcă­n urma ei

greutatea se ridică mai uşor ca aerul după cea mai 

călduroasă zi de august.

În visul meu

păsările­şi decupează zborul şi ochii încă mai poartă ploaia

ca pe ceva sfânt

sfânt

şi îndepărtat.

Nostalgia

În paradisul meu mişcător

te iau de drept înger acoperit de memorie

o margine sub care îmi adăpostesc infinitul

de toate fiarele lumii

şi mă prefac că zâmbesc cu 

dinţii plecaţi

cu aripi în care creşte zborul

şi căderea 

totuna e să te iau în braţe sau să te

părăsesc nepăsătoare

o secundă 

şi mai puţin

atât îi trebuie imaginii să

se lipească de retină şi să ajungă stare de spirit

sculptată­n timp

ca­n filmele lui Tarkovski.

şi de principiul care orbitează

în jurul unei atingeri

Dedesubturi

Poate că m­a prins întunericul

iar acum dau să mă înnegresc 

înăuntru

voi construi o corabie care să acosteze acolo 

unde tu scufunzi uitarea

şi serile adunate­n cafenele ieftine

pe sound­uri de­ţi bei până şi 

sufletul şi te

miri 

cum de încă mai stai şi

pentru că dragostea există

dar tu n­o vezi

decât ruginită

pe fundul paharului de Scotch

în care ţi­ai umezit singurătatea.

Despre neuitări

Adesea

încep să­mi amintesc

mai ales când merg şchiopătând în inima ta

fără de sfială

şi mă opresc odată cu sângele

care­şi caută obosit drumul

pătând pe unde apucă.

Şi parcă

simt că nu­mi găsesc niciun loc

pentru uitare,

că paşii toţi adună tăcere 

şi pe mine

mai departe de gândul tău. 

De când te cunosc parcă fructele s­au făcut 

seminţe înapoi

sfâşiate de păsări

în anotimpul căderii. 

Adesea

am nevoie să stau de­o parte

numai să urmăresc cât de mult aer te încape

în fiecare secundă.

Erotica

Când faci dragoste 

goliciunea îţi atârnă ca o ancoră desăvârşită­n carne 

numai să te ţină aproape de cel drag

să te târăşti după el şi să laşi urme

 

Mi­e teamă

că întreg trupul mi­e doar un loc de deţinere,

în care mâinile tale sapă

şi se opresc la rece.

 

Acolo ochii au culoarea limpede şi

fiecare îmbrăţişare putrezeşte totdeauna

în poziţia

în care mortul se lipeşte de

viaţă şi­o contaminează cu virusul încetării.

 

Ne sincronizăm dragostea cu o oră în urmă

în speranţa că poate vom iubi mai mult

dar

 

ce­i a lumii

nu­i decât

o pierdere ireversibilă

a zilelor pregătite pentru ploaia de veci.

Corpus 

Şi îmi aduc aminte 

precum chipul lui Narcis păleşte în adâncimi

amintind despre frumuseţe

că o dată am pornit pe drumul depărtării şi de atunci

patul mi­a fost 

un opritor teribil pentru nopţile lăsate pradă 

era aşa tăcere de puteai trasa liniştit graniţa între zbatere şi 

neant

şi doar atunci ştiai sigur ca de clipa în care pleoapele sunt 

trase

ca o cortină definitivă peste ochi  

reluând aceleaşi imagini 

numai din memorie

că

dacă se termină suflarea

lumânările au viaţă decât de la jumătate în jos

şi restul arde 

cu ideea stingerii 

că sângele încolţeşte pofta nepricepând 

că poate umple şi stoarce aceeaşi inimă suspendată 

în colţul agăţării 

între timp

braţul trage trupul după voinţa lui

mai aproape de îmbrăţişări 

construind un aşezământ cumplit

iar

odată cu vântul fiecare ne risipim 

în paradisul suflării

eu una

încă mă îndoiesc de pseudoforţa unui sărut

Umbre şi restructurări

În gândul meu

o linişte stoarce aproape la fel de 

dureros 

ca­n vremea în care strugurii 

zdrobesc oamenii

şi se­nvineţesc în pasiune

adesea păstrez culoarea

până când ajunge un schelet spălăcit

care nu poate fi nici măcar îngropat cum se cuvine

în vreun ochi

să­i şteargă frumuseţea de praf

strigătul are o voce holistică 

ca­n tabloul lui Munch

acolo corpul nu e decât o adunătură de îndoieli 

ce­şi poartă simţurile pe cruce

iar privitorul aşteaptă mântuirea ca pe ceva sigur 

în gândul meu

căderea e mai abruptă decât infernul.

Play. Ground

E toamnă şi coapsele ei încep să se potrivească

din ce în ce mai mult jocului.

Se face că apucă din adevăr cu mâinile coapte 

ca pofta dintr­un măr

în care s­a prins putreziciunea.

Sufletul ei înghite cu măsura în care sâmburele alunecă­n 

pământ

şi dă drumul la viaţă.

Aşa înţelege foamea

ca pe un prădător cu dinţi 

care mestescă întunericul, satisfăcut. 

Ea iubeşte

cu precizia unui acrobat care joacă pe funii 

aşteptând aplauze 

de la cei care au plătit cu viaţa, pentru un spectacol gratis.

Să mori

asta e ultima şi cea mai simplă dintre potriviri.

Claustro

Şi dacă ar fi să încetez

m­aş converti la gândul tău întrerupt cu tandreţe

mai ales serile

când îmi dai părul de­o parte

să­mi săruţi tăcerea.

poesis poesis

Antonia-Luiza Zavalic

CRONICA38 CRONICA 39

imensa  armată  după  un  sistem  clasic:  centrul  (condus  de 

Timur Lenk), aripa dreaptă şi cea stângă fiind conduse de 

către fiii săi, Miran şi Rokh, apoi, armata de rezervă. Deşi era 

imbatabil,  au  fost  şi  situaţii  când  Timur  Lenk  s­a  aflat  în 

dificultate pe câmpul de  luptă, bunăoară,  cu şahul persan 

Mansur,  ucis  de  Rokh.  Dintre  toate  conflictele  militare, 

bătălia  de  la  Ankara  (Angora),  1402,  rămâne  cea  mai 

renumită,  ambii  despoţi  aveau  câte  o  carte  de  vizită 

impresionantă:  Baiazid  învingându­i  în  1389  (Câmpia 

Mierlei) pe sârbi, iar în 1396 la Nicopole coaliţia creştină. Ne 

surprinde  faptul  că, Arnaud Blin nu  aminteşte de  aportul 

românesc la stăvilirea invaziei otomane, lucru constatat şi în 

alte diverse ocazii, istoricii occidentali ignorând contribuţiile 

româneşti. Mai mult, prefaţatorul  şi autorul  traducerii, dl. 

Mihai  Manea  aminteşte  de  Nicopole  (p.  189,  nota  1)  şi 

participarea lui Mircea cel Bătrân, dar nu spune nimic despre 

Rovine. Conflictul dintre Timur Lenk şi Baiazid este precedat 

de  un  schimb  de  scrisori  jignitoare,  fiecare  căutând  să­şi 

intimideze adversarul. Pregătirile celor două tabere au fost 

imense, armate numeroase, estimate la sute de mii de ostaşi, 

poate exagerate, mai realiste fiind datele istoricului Maria – 

Matilda Alexandrescu – Dersca, autor al unui studiu asupra 

bătăliei de la Ankara, câştigată de Timur Lenk, salvând astfel 

Europa pentru câteva decenii de pericolul otoman. De partea 

lui  Baiazid  lupta  sârbul  Ştefan  Lazarevici.  Copleşiţi  de 

armatele  lui  Timur  Lenk,  otomanii  se  predau,  fug  în 

dezordine, în fine, Baiazid este prins de către hanul Mahmud 

(p.  198).  După  această  victorie,  Timur  Lenk  s­a  gândit  la 

cucerirea Chinei, obiectiv militar nerealizat. După Ankara, 

figura  lui  Timur  Lenk  devine  bine  cunoscută  în  Europa: 

Carol al VI­lea al Franţei îi trimite o scrisoare măgulitoare, iar 

Henric al III­lea al Castiliei o ambasadă, în urma căreia Ruy 

Gonzáles  de  Clavijo  a  redactat  un  raport  detaliat.  Spre 

sfârşitul existenţei, Timur Lenk nu mai avea un aspect fizic 

impresionant,  cele  câteva  decenii  de  lupte  îi  lăsaseră 

amprenta oboselii. Era preocupat de campania din China şi 

succesiunea  la  tron.  Deşi  pornită  în  decembrie  1404,  din 

Samarkand,  campania  în  China  este  anulată,  din  cauza 

morţii  intempestive  a  lui  Timur  Lenk  (19  ianuarie  1405). 

Nerezolvarea  succesiunii  va  duce  la  dezintegrarea 

imperiului, urmată de o decadenţă militară şi politică. Fiii şi 

nepoţii marelui cuceritor s­au luptat între ei, iar în India se 

creează  Imperiul  Marilor  Moguli  care  va  rivaliza  prin 

bogăţie,  splendoare  şi  rafinament  cultural  cu  imperiile 

anterioare. În concluzie, în finalul cărţii, Arnaud Blin scrie: 

„Şi  în  domeniul  războiului,  care  era  prin  excelenţă  terenul  lui 

Timur  Lenk,  acesta  rămâne  pentru  istorie  drept  unul  dintre 

comandanţii cei mai talentaţi ai tuturor timpurilor. Poate chiar cel 

mai mare” (p. 234). In extremis, amintim că traducerea suferă 

de  unele  dezacorduri  şi  folosirea  incorectă  a  articolului  

posesiv genitival. La pagina 21, Attila este scris greşit: Atilla.

*  ARNAUD  BLIN,  TIMUR  LENK.  Traducere  şi  cuvânt­

înainte de Mihai Manea, Ed. CORINT, 2013.

textul său  fusese publicat destul de  târziu  în 1582,  faţă de 

anul morţii: 1412. Ulterior, Paulo Iovio și Pero Mexia ar fi scris 

texte biografice, ultimul popularizând şi legenda „cuştii lui 

Baiazid” în care era ţinut sultanul turc după înfrângerea de la 

Ankara (1402). Mai mult, Timur Lenk îl folosea pe Baiazid 

drept scaun ca să urce pe cal, anecdotă infirmată de Arnaud 

Blin: „Acea cuşcă şi scaunul nu au existat” (p. 55). Însă pentru 

noi,  acest  lucru  nu  ni  se  pare  excentric,  fiindcă  are  un 

precedent:  împăratul  roman Valerian  (253  –  260),  tatăl  lui 

Gallienus, în urma bătăliei de la Edessa, este făcut prizonier 

de regele persan Şapor, folosit drept scaun pentru suirea pe 

cal şi sfârşind în captivitate. După Marlowe, alţi dramaturgi 

au  fost  ispitiţi  de  figura  lui  Timur  Lenk:  Luis  Valez  de 

Guevarra,  Charles  Saunders,  Jacques  Pradon,  Nicholas 

Rowe, în sfârşit, Gibbon şi Voltaire sunt interesaţi de Timur 

Lenk, iar în secolul al XVIII­lea i s­au consacrat multe opere 

muzicale, pentru ca mai târziu Edgar Allan Poe îl surprinde 

într­un  poem,  apoi,  devine  erou  de  nuvelă  la  Kasimir 

Edschmid (1916), până la epopeea rusă „Şchiopul de fier”, de 

Mihail  Karakev  (1967).  Secolul  al  XIV­lea,  când  se  năştea 

Timur Lenk, era în plină efervescenţă, conflicte teritoriale şi 

religioase,  iar  în China  se  pregătea  expansiunea maritimă 

iniţiată  de  Zheng  He,  care  a  trimis  expediţii  maritime  să 

cartografieze  întreaga  planetă  (v.  Gavin  Menzies):  „Istoria 

Asiei Centrale din secolul al XIV­lea este cu atât mai complicată cu 

cât datele precise lipsesc” (p. 140). Devenind stăpân al clanului 

Barlas (1361), Timur Lenk se luptă cu emirul din Khiva, pe 

care­l  ucide,  însă,  oastea  îi  este  zdrobită,  Timur  scăpând 

împreună cu Hussein şi câţiva fideli. Întocmindu­şi o mică 

armată se pune în serviciul unui feudal în Sistan (Iran), apoi, 

se  luptă  cu  acesta  şi  este  rănit  la  mâna  şi  piciorul  drept. 

Tradiţia spune că după acest incident, Timur Lenk mânuia 

spada cu mâna stângă, însă din ilustraţia aşezată pe coperta 

întâi a cărţii, Timur ţine sabia cu mâna dreaptă, lucru ce nu 

corespunde adevărului istoric. Următoarea bătălie avea să fie 

cu Ilias, stăpânul Transoxianei, a cărui armată este decimată 

de o epidemie, apoi Ilias este asasinat, în fine, Timur Lenk îl 

elimină pe Hussein devenind astfel stăpânul Transoxianei. 

Au  urmat  câteva  decenii  în  care  Timur  Lenk  a  devenit 

stăpânul necontestat al lumii asiatice, învingându­i succesiv 

pe  mongolii  Hoardei  de  Aur,  condusă  de  Tohtamiş,  pe 

mameluci, pe sultanul de la Delhi, pe otomanii conduşi de 

Baiazid, evident, o performanţă militară, având în vedere că 

toţi aceştia i­au fost adversari redutabili: „Se poate spune că era 

<strategul complet> al tuturor timpurilor” (p. 127). Toate acestea 

au fost posibile pentru că Timur Lenk a dus o politică dură 

faţă  de  toate  armatele  cu  care  s­a  aflat  în  conflict,  a  făcut 

dislocări de populaţie, oraşele au suferit masacre, incendii, 

distrugeri,  încât  s­ar  putea  întocmi  o  „Carte  neagră  a 

cuceririlor teritoriale” ale lui Timur: „În acest registru sinistru, 

Timur Lenk este un campion al distrugerii de tip terorist sau, dacă 

preferaţi, al violenţei politice organizate” (p. 134), anticipându­i, 

astfel, pe dictatorii secolului al XX­lea: Stalin, Hitler, Mao, Pol 

Pot.  În  ceea  ce  priveşte  războaiele  purtate,  Timur Lenk  le 

pregătea cu mare atenţie, îşi spiona adversarii, îşi dispunea 

Marlowe, astăzi la Taşkent, o statuie ecvestră domină oraşul, 

iar în 1941, o echipă de savanţi sovietici, condusă de Mihail 

Gherasimov, se deplasase la Samarkand să studieze craniul 

lui Timur Lenk. S­a dedus că fusese rănit la piciorul şi mâna 

dreaptă, că avea înălţimea de 1,70 m, părul roşu. Biografia 

realizată de Şerif – el – Din (Zafer Name) exaltă calităţile sale 

fizice şi intelectuale, iar mai târziu, Alphonse de Lamartine îi 

face un portret măgulitor – îndoielnic, totuşi, având în vedere 

distanţa de timp: „citea mult; scria cu forţă şi eleganţă”; p. 25, 

deşi  Arnaud  Blin  scrie  la  pagina  87,  că  Timur  Lenk  era 

„analfabet” –, mai aproape de realitate, poate, este descrierea 

realizată de René Grousset  în „Imperiul  stepelor”.  În  fine, 

Arnaud Blin scrie: „se poate afirma că Timur Lenk poseda geniul 

militar al lui Napoleon, fervoarea religioasă şi violentă a lui Osama 

bin Laden, despotismul luminat al lui Frederic al II­lea, fără a uita 

de cinismul rece al lui Stalin, cu care putea împărţi teatralitatea şi 

un fler pentru propagandă... Pentru a gâdila spiritul epocii noastre, 

am putea spune că a fost acela care a luptat împotriva corupţiei din 

administraţie sau că a facilitat liberul schimb şi comerţul, în zonele 

pe care le­a cucerit. Ar mai trebui să adăugăm energia pe care a 

depus­o de­a lungul întregii sale vieţi pentru dezvoltarea culturală 

a  Samarkandului,  care  nu  era mai  vestit  decât Marele  Secol  al 

Regelui Soare, activismul cultural al Ecaterinei cea Mare sau al 

marelui  Frederic  al  II­lea”  (p.  26).  Mitul  lui  Timur  Lenk 

pătrunde în Europa prin spanioli – de Clavijo l­ar fi întâlnit, 

� „Ceea ce m-a atras a fost complexitatea unei personalităţi care a manifestat un apetit fără de sfârşit pentru distrugere şi un gust pronunţat pentru construcţii... Cuceritor neobosit, Timur Lenk a fost, de asemenea, un protector încăpăţânat al artelor şi literelor. Cu alte cuvinte, un constructor”

(Arnaud Blin)

Între  marii  comandanţi  de  oşti,  făuritor  de  imperii  şi 

cuceritori  de  anvergură  universală  – Alexandru  cel Mare, 

Attila, Ginghis Han şi Napoleon, pentru a­i cita numai pe 

aceştia  –,  Timur  Lenk  ocupă  un  loc  distinct  şi,  totodată, 

enigmatic, deoarece în aceeaşi personalitate controversată se 

întâlnesc  însuşiri  contradictorii:  nemilos  şi  crud  faţă  de 

populaţia civilă şi prizonierii de război, pe care­i ucidea în 

masă,  zidindu­i  de  vii  sau  înălţând  piramide  de  capete 

umane,  distrugerea  şi  pustiirea  oraşelor  cucerite,  în  fine, 

Timur Lenk a manifestat, e drept, foarte rar, sentimente de 

milă şi compasiune faţă de suferinţa umană, fiind, totodată, 

un  pasionat  al  culturii,  al  discuţiilor  pe  teme  istorice, 

filozofice  şi  de  ştiinţă  cu  Ibn  Khaldun,  al  construcţiilor 

edilitare, Samarkandul dorind, să devină, „perla Orientului”. 

Aşadar, avem în faţa noastră eseul* dedicat lui Timur Lenk 

de istoricul francez Arnaud Blin (n. 1960), specialist în istoria 

conflictelor militare, aflat astfel cu o primă traducere pe piaţa 

cărţii din România. Eseul în chestiune este precedat de un 

Cuvânt – înainte, o Introducere („Distrugătorul de imperii”) 

şi  şase  capitole  în  care  ne  este  prezentată  viaţa,  mitul, 

ascensiunea  la putere şi  cuceririle  lui Timur Lenk, care  îşi 

încheie existenţa în timpul marşului către invadarea Chinei, 

sfârşit asemănător cu al lui Soliman Magnificul care moare în 

timpul  ultimei  tentative  de  a  pătrunde  în  inima  Europei 

(1566).  A  se  vedea  în  acest  sens  André  Clot  „Soliman 

Magnificul”. Cartea se încheie cu o Cronologie, Mic glosar, 

Bibliografie  selectivă.  Ca  o  remarcă  preliminară,  putem 

afirma că în pofida unor informaţii modeste şi sărace, figura 

marelui cuceritor asiatic, Timur Lenk, continuă să fascineze, 

iar dintre domnitorii români, principele Dimitrie Cantemir 

se considera un urmaş al său. Se mai poate preciza că Asia a 

constituit cu resursele sale umane o problemă dificilă pentru 

Europa, în momentul revărsării popoarelor migratoare, care 

au  culminat  cu  marea  invazie  mongolo­tătară  (1241).  În 

schimb,  Timur  Lenk,  deşi  se  considera  un  urmaş  al  lui 

Ginghis  Han,  mai  realist  în  ceea  ce  priveşte  o  campanie 

europeană,  nu  se  gândea  s­o  întreprindă,  limitându­şi 

cuceririle la imensul continent asiatic. În ceea ce­l priveşte pe 

Cioran, acesta avansează un avertisment: „Urechile mai fine le 

percep de pe­acum tropăitul îndepărtat” (v. „Despre o civilizaţie 

vlăguită”, în „Ispita de a exista”, Humanitas, 1997, p. 26). 

Aşadar,  Timur  Lenk  (1336  ­  1405)  se  naşte  în  inima Asiei 

Centrale (Transoxiana), într­un trib mongol turcizat (Barlas), 

ca fiu al unei căpetenii de trib. Surprinde, prin urmare, că 

personalitatea lui Timur Lenk devine curând cunoscută în 

Europa  consacrându­i­se  o  tragedie  de  către  Christopher 

restituiri

Ionel SAVITESCU

Timur Lenk

restituiri

CRONICA38 CRONICA 39

imensa  armată  după  un  sistem  clasic:  centrul  (condus  de 

Timur Lenk), aripa dreaptă şi cea stângă fiind conduse de 

către fiii săi, Miran şi Rokh, apoi, armata de rezervă. Deşi era 

imbatabil,  au  fost  şi  situaţii  când  Timur  Lenk  s­a  aflat  în 

dificultate pe câmpul de  luptă, bunăoară,  cu şahul persan 

Mansur,  ucis  de  Rokh.  Dintre  toate  conflictele  militare, 

bătălia  de  la  Ankara  (Angora),  1402,  rămâne  cea  mai 

renumită,  ambii  despoţi  aveau  câte  o  carte  de  vizită 

impresionantă:  Baiazid  învingându­i  în  1389  (Câmpia 

Mierlei) pe sârbi, iar în 1396 la Nicopole coaliţia creştină. Ne 

surprinde  faptul  că, Arnaud Blin nu  aminteşte de  aportul 

românesc la stăvilirea invaziei otomane, lucru constatat şi în 

alte diverse ocazii, istoricii occidentali ignorând contribuţiile 

româneşti. Mai mult, prefaţatorul  şi autorul  traducerii, dl. 

Mihai  Manea  aminteşte  de  Nicopole  (p.  189,  nota  1)  şi 

participarea lui Mircea cel Bătrân, dar nu spune nimic despre 

Rovine. Conflictul dintre Timur Lenk şi Baiazid este precedat 

de  un  schimb  de  scrisori  jignitoare,  fiecare  căutând  să­şi 

intimideze adversarul. Pregătirile celor două tabere au fost 

imense, armate numeroase, estimate la sute de mii de ostaşi, 

poate exagerate, mai realiste fiind datele istoricului Maria – 

Matilda Alexandrescu – Dersca, autor al unui studiu asupra 

bătăliei de la Ankara, câştigată de Timur Lenk, salvând astfel 

Europa pentru câteva decenii de pericolul otoman. De partea 

lui  Baiazid  lupta  sârbul  Ştefan  Lazarevici.  Copleşiţi  de 

armatele  lui  Timur  Lenk,  otomanii  se  predau,  fug  în 

dezordine, în fine, Baiazid este prins de către hanul Mahmud 

(p.  198).  După  această  victorie,  Timur  Lenk  s­a  gândit  la 

cucerirea Chinei, obiectiv militar nerealizat. După Ankara, 

figura  lui  Timur  Lenk  devine  bine  cunoscută  în  Europa: 

Carol al VI­lea al Franţei îi trimite o scrisoare măgulitoare, iar 

Henric al III­lea al Castiliei o ambasadă, în urma căreia Ruy 

Gonzáles  de  Clavijo  a  redactat  un  raport  detaliat.  Spre 

sfârşitul existenţei, Timur Lenk nu mai avea un aspect fizic 

impresionant,  cele  câteva  decenii  de  lupte  îi  lăsaseră 

amprenta oboselii. Era preocupat de campania din China şi 

succesiunea  la  tron.  Deşi  pornită  în  decembrie  1404,  din 

Samarkand,  campania  în  China  este  anulată,  din  cauza 

morţii  intempestive  a  lui  Timur  Lenk  (19  ianuarie  1405). 

Nerezolvarea  succesiunii  va  duce  la  dezintegrarea 

imperiului, urmată de o decadenţă militară şi politică. Fiii şi 

nepoţii marelui cuceritor s­au luptat între ei, iar în India se 

creează  Imperiul  Marilor  Moguli  care  va  rivaliza  prin 

bogăţie,  splendoare  şi  rafinament  cultural  cu  imperiile 

anterioare. În concluzie, în finalul cărţii, Arnaud Blin scrie: 

„Şi  în  domeniul  războiului,  care  era  prin  excelenţă  terenul  lui 

Timur  Lenk,  acesta  rămâne  pentru  istorie  drept  unul  dintre 

comandanţii cei mai talentaţi ai tuturor timpurilor. Poate chiar cel 

mai mare” (p. 234). In extremis, amintim că traducerea suferă 

de  unele  dezacorduri  şi  folosirea  incorectă  a  articolului  

posesiv genitival. La pagina 21, Attila este scris greşit: Atilla.

*  ARNAUD  BLIN,  TIMUR  LENK.  Traducere  şi  cuvânt­

înainte de Mihai Manea, Ed. CORINT, 2013.

textul său  fusese publicat destul de  târziu  în 1582,  faţă de 

anul morţii: 1412. Ulterior, Paulo Iovio și Pero Mexia ar fi scris 

texte biografice, ultimul popularizând şi legenda „cuştii lui 

Baiazid” în care era ţinut sultanul turc după înfrângerea de la 

Ankara (1402). Mai mult, Timur Lenk îl folosea pe Baiazid 

drept scaun ca să urce pe cal, anecdotă infirmată de Arnaud 

Blin: „Acea cuşcă şi scaunul nu au existat” (p. 55). Însă pentru 

noi,  acest  lucru  nu  ni  se  pare  excentric,  fiindcă  are  un 

precedent:  împăratul  roman Valerian  (253  –  260),  tatăl  lui 

Gallienus, în urma bătăliei de la Edessa, este făcut prizonier 

de regele persan Şapor, folosit drept scaun pentru suirea pe 

cal şi sfârşind în captivitate. După Marlowe, alţi dramaturgi 

au  fost  ispitiţi  de  figura  lui  Timur  Lenk:  Luis  Valez  de 

Guevarra,  Charles  Saunders,  Jacques  Pradon,  Nicholas 

Rowe, în sfârşit, Gibbon şi Voltaire sunt interesaţi de Timur 

Lenk, iar în secolul al XVIII­lea i s­au consacrat multe opere 

muzicale, pentru ca mai târziu Edgar Allan Poe îl surprinde 

într­un  poem,  apoi,  devine  erou  de  nuvelă  la  Kasimir 

Edschmid (1916), până la epopeea rusă „Şchiopul de fier”, de 

Mihail  Karakev  (1967).  Secolul  al  XIV­lea,  când  se  năştea 

Timur Lenk, era în plină efervescenţă, conflicte teritoriale şi 

religioase,  iar  în China  se  pregătea  expansiunea maritimă 

iniţiată  de  Zheng  He,  care  a  trimis  expediţii  maritime  să 

cartografieze  întreaga  planetă  (v.  Gavin  Menzies):  „Istoria 

Asiei Centrale din secolul al XIV­lea este cu atât mai complicată cu 

cât datele precise lipsesc” (p. 140). Devenind stăpân al clanului 

Barlas (1361), Timur Lenk se luptă cu emirul din Khiva, pe 

care­l  ucide,  însă,  oastea  îi  este  zdrobită,  Timur  scăpând 

împreună cu Hussein şi câţiva fideli. Întocmindu­şi o mică 

armată se pune în serviciul unui feudal în Sistan (Iran), apoi, 

se  luptă  cu  acesta  şi  este  rănit  la  mâna  şi  piciorul  drept. 

Tradiţia spune că după acest incident, Timur Lenk mânuia 

spada cu mâna stângă, însă din ilustraţia aşezată pe coperta 

întâi a cărţii, Timur ţine sabia cu mâna dreaptă, lucru ce nu 

corespunde adevărului istoric. Următoarea bătălie avea să fie 

cu Ilias, stăpânul Transoxianei, a cărui armată este decimată 

de o epidemie, apoi Ilias este asasinat, în fine, Timur Lenk îl 

elimină pe Hussein devenind astfel stăpânul Transoxianei. 

Au  urmat  câteva  decenii  în  care  Timur  Lenk  a  devenit 

stăpânul necontestat al lumii asiatice, învingându­i succesiv 

pe  mongolii  Hoardei  de  Aur,  condusă  de  Tohtamiş,  pe 

mameluci, pe sultanul de la Delhi, pe otomanii conduşi de 

Baiazid, evident, o performanţă militară, având în vedere că 

toţi aceştia i­au fost adversari redutabili: „Se poate spune că era 

<strategul complet> al tuturor timpurilor” (p. 127). Toate acestea 

au fost posibile pentru că Timur Lenk a dus o politică dură 

faţă  de  toate  armatele  cu  care  s­a  aflat  în  conflict,  a  făcut 

dislocări de populaţie, oraşele au suferit masacre, incendii, 

distrugeri,  încât  s­ar  putea  întocmi  o  „Carte  neagră  a 

cuceririlor teritoriale” ale lui Timur: „În acest registru sinistru, 

Timur Lenk este un campion al distrugerii de tip terorist sau, dacă 

preferaţi, al violenţei politice organizate” (p. 134), anticipându­i, 

astfel, pe dictatorii secolului al XX­lea: Stalin, Hitler, Mao, Pol 

Pot.  În  ceea  ce  priveşte  războaiele  purtate,  Timur Lenk  le 

pregătea cu mare atenţie, îşi spiona adversarii, îşi dispunea 

Marlowe, astăzi la Taşkent, o statuie ecvestră domină oraşul, 

iar în 1941, o echipă de savanţi sovietici, condusă de Mihail 

Gherasimov, se deplasase la Samarkand să studieze craniul 

lui Timur Lenk. S­a dedus că fusese rănit la piciorul şi mâna 

dreaptă, că avea înălţimea de 1,70 m, părul roşu. Biografia 

realizată de Şerif – el – Din (Zafer Name) exaltă calităţile sale 

fizice şi intelectuale, iar mai târziu, Alphonse de Lamartine îi 

face un portret măgulitor – îndoielnic, totuşi, având în vedere 

distanţa de timp: „citea mult; scria cu forţă şi eleganţă”; p. 25, 

deşi  Arnaud  Blin  scrie  la  pagina  87,  că  Timur  Lenk  era 

„analfabet” –, mai aproape de realitate, poate, este descrierea 

realizată de René Grousset  în „Imperiul  stepelor”.  În  fine, 

Arnaud Blin scrie: „se poate afirma că Timur Lenk poseda geniul 

militar al lui Napoleon, fervoarea religioasă şi violentă a lui Osama 

bin Laden, despotismul luminat al lui Frederic al II­lea, fără a uita 

de cinismul rece al lui Stalin, cu care putea împărţi teatralitatea şi 

un fler pentru propagandă... Pentru a gâdila spiritul epocii noastre, 

am putea spune că a fost acela care a luptat împotriva corupţiei din 

administraţie sau că a facilitat liberul schimb şi comerţul, în zonele 

pe care le­a cucerit. Ar mai trebui să adăugăm energia pe care a 

depus­o de­a lungul întregii sale vieţi pentru dezvoltarea culturală 

a  Samarkandului,  care  nu  era mai  vestit  decât Marele  Secol  al 

Regelui Soare, activismul cultural al Ecaterinei cea Mare sau al 

marelui  Frederic  al  II­lea”  (p.  26).  Mitul  lui  Timur  Lenk 

pătrunde în Europa prin spanioli – de Clavijo l­ar fi întâlnit, 

� „Ceea ce m-a atras a fost complexitatea unei personalităţi care a manifestat un apetit fără de sfârşit pentru distrugere şi un gust pronunţat pentru construcţii... Cuceritor neobosit, Timur Lenk a fost, de asemenea, un protector încăpăţânat al artelor şi literelor. Cu alte cuvinte, un constructor”

(Arnaud Blin)

Între  marii  comandanţi  de  oşti,  făuritor  de  imperii  şi 

cuceritori  de  anvergură  universală  – Alexandru  cel Mare, 

Attila, Ginghis Han şi Napoleon, pentru a­i cita numai pe 

aceştia  –,  Timur  Lenk  ocupă  un  loc  distinct  şi,  totodată, 

enigmatic, deoarece în aceeaşi personalitate controversată se 

întâlnesc  însuşiri  contradictorii:  nemilos  şi  crud  faţă  de 

populaţia civilă şi prizonierii de război, pe care­i ucidea în 

masă,  zidindu­i  de  vii  sau  înălţând  piramide  de  capete 

umane,  distrugerea  şi  pustiirea  oraşelor  cucerite,  în  fine, 

Timur Lenk a manifestat, e drept, foarte rar, sentimente de 

milă şi compasiune faţă de suferinţa umană, fiind, totodată, 

un  pasionat  al  culturii,  al  discuţiilor  pe  teme  istorice, 

filozofice  şi  de  ştiinţă  cu  Ibn  Khaldun,  al  construcţiilor 

edilitare, Samarkandul dorind, să devină, „perla Orientului”. 

Aşadar, avem în faţa noastră eseul* dedicat lui Timur Lenk 

de istoricul francez Arnaud Blin (n. 1960), specialist în istoria 

conflictelor militare, aflat astfel cu o primă traducere pe piaţa 

cărţii din România. Eseul în chestiune este precedat de un 

Cuvânt – înainte, o Introducere („Distrugătorul de imperii”) 

şi  şase  capitole  în  care  ne  este  prezentată  viaţa,  mitul, 

ascensiunea  la putere şi  cuceririle  lui Timur Lenk, care  îşi 

încheie existenţa în timpul marşului către invadarea Chinei, 

sfârşit asemănător cu al lui Soliman Magnificul care moare în 

timpul  ultimei  tentative  de  a  pătrunde  în  inima  Europei 

(1566).  A  se  vedea  în  acest  sens  André  Clot  „Soliman 

Magnificul”. Cartea se încheie cu o Cronologie, Mic glosar, 

Bibliografie  selectivă.  Ca  o  remarcă  preliminară,  putem 

afirma că în pofida unor informaţii modeste şi sărace, figura 

marelui cuceritor asiatic, Timur Lenk, continuă să fascineze, 

iar dintre domnitorii români, principele Dimitrie Cantemir 

se considera un urmaş al său. Se mai poate preciza că Asia a 

constituit cu resursele sale umane o problemă dificilă pentru 

Europa, în momentul revărsării popoarelor migratoare, care 

au  culminat  cu  marea  invazie  mongolo­tătară  (1241).  În 

schimb,  Timur  Lenk,  deşi  se  considera  un  urmaş  al  lui 

Ginghis  Han,  mai  realist  în  ceea  ce  priveşte  o  campanie 

europeană,  nu  se  gândea  s­o  întreprindă,  limitându­şi 

cuceririle la imensul continent asiatic. În ceea ce­l priveşte pe 

Cioran, acesta avansează un avertisment: „Urechile mai fine le 

percep de pe­acum tropăitul îndepărtat” (v. „Despre o civilizaţie 

vlăguită”, în „Ispita de a exista”, Humanitas, 1997, p. 26). 

Aşadar,  Timur  Lenk  (1336  ­  1405)  se  naşte  în  inima Asiei 

Centrale (Transoxiana), într­un trib mongol turcizat (Barlas), 

ca fiu al unei căpetenii de trib. Surprinde, prin urmare, că 

personalitatea lui Timur Lenk devine curând cunoscută în 

Europa  consacrându­i­se  o  tragedie  de  către  Christopher 

restituiri

Ionel SAVITESCU

Timur Lenk

restituiri

CRONICA40

Lacrima pesimistului se evaporă pentru a da naştere şi la alţi nori.

Bătrânul este  necăjit că uită multe, dar nu uită şi că e necăjit.

Fructele coapte  şi capetele necoapte cad uşor.

Femeia  e ca un magnet. Te atrage cu monedă cu tot.

Perfidul te mângâie  pentru a­ţi număra cucuiele.

Oare Adam i­a cedat Evei o coastă ori o coardă vocală?

Bagheta unora pare un biet steag din care n­a mai rămas decât băţul.

A miza pe uitarea trecutului tău înseamnă a confunda plasa de păianjen, ţesută de � timp, cu una de protecţie.

Viteazul îşi zdrobeşte duşmanul, laşul ,  genunchii.

Pe valurile norocului, capetele pătrate par zaruri.

Priviţi­mi greşelile prin lupă, nu prin luneta puştii.

Când oamenii se ucid între ei, cei mai îndoliaţi par corbii.

S­a acoperit de glorie, iar gloria – de praf.

Regele cu coroana pe ochi, rudele – cu ochii pe coroană.

Impostura e ca umbrela: te apără de ploaie, dar nu şi de furtună.

Mulţi semeni bat pasul pe loc în ţinută de defilare.

Privindu­i pe unii oameni “ajunşi”, te cuprinde şi mila. Par nişte răstigniţí pe semnul plus.

Soacrei îi place să fie preţuită. Dar nu ca o vulpe argintie.

Peniţa poetului rugineşte dacă nu­i înmuiată şi în lacrimă.

Ridicând din umeri i­au căzut galoanele.

“Poate mă ajută să devin catarg”, se consola copacul  lovit de secure.

După ce că a pierdut Raiul, omul se comportă de parcă s­ar teme să nu piardă şi Iadul.

Oamenii buni fac să încolţească iubirea, cei răi – să fie încolţită.

Geniile ne pavează drumul cu pietrele de hotar pe care le depăşesc.

Avea o voinţă de fier. Dar viciile erau ca magneţii.

Anteu nu îşi regenera forţele atingând noroiul.

O carte bună trebuie să fie când lupă, când ochean.

Scările tribunalului te apropie de nori şi te îndepărtează de cer.

Dacă soaţa nu este sfântă, nici soţul nu­i credincios.

Oamenii plaţi nu par presaţi de timp.

Prostul îşi etalează spiritul, neghina se crede piper.

Blazoanele unora par agăţate de  pereţii unor  castele  de nisip.

Zburând prea jos, îngerul îşi agaţă aripile în Pomul ispitei.

E mai cinstit să furi inima unei fete, decât să o cumperi.

Anii aleargă, Doamne, oamenii obosesc.

CRONICA 41

fără nume,

ca să­i întipărim

un nume

în celule

şi­n vertebre, 

să învăţăm  

a vorbi 

cu limbă de pămînt

timpul 

­ din cînd în cînd ­

sublima noastră pradă

28 octombrie 2013

Fură cîte o secundă din viaţa

care­ar fi putut să fie

închide ochii şi se pomeneşte

c­o mestecă aşa, cu poftă,

ca pe­o bucată zdravănă de plăcintă cu mere

şterpeleşte sfielnic

o secundă din viaţa

care­ar fi putut să fie

ascunzîndu­se neîncetat

în ceea ce este

precum dulăul hărnicit 

la două dimineaţa,

cînd fixează lacom

drumul slab iluminat

printre scîndurile gardului

Dumnezeul fîntînilor îi desenează în vis

colaci de piatră nesfîrşiţi

peste care se tot întinde

să dea de răcoarea apei,

dar El întoarce glasul izvoarelor

spre răsărit,

iar cînd încep să­i ardă obrajii

îl răstoarnă din vis

ca dintr­un hamac

urdorile risipei îi amuşină 

chiliile albe şi roşii

tîrîndu­se dinspre buricele degetelor

spre creştet ca nişte rîme 

despre care nici habar n­aveau

ceasurile unei amiezi straşnice

dintr­o viaţă

care­ar fi putut să fie

la care priveşte cu coada ochiului

ca un dulău ce latră 

ieşit din minţi

la două dimineaţa

cu ochiul stîng

înţepenit

între scîndurile gardului   

că vieţuirea e oricum

o jupă subţire

pe care ţi­o pui 

ca să ai motive să te enervezi

în cele din urmă,

m­am hotărît să nu mai răscolesc 

pe nicăieri

pînă nu mi­oi lepăda 

pîrdalnica asta de umbră

care­mi înnoadă paşii 

şi­mi rînduieşte gleznă grea

de condamnat!

26 septembrie 2013

la ora trei cineva mi­a rostit numele

şi­a rotunjit palmele cuib

şi l­a lăsat să se înalţe

în taină

cu grijă

ca pe­un pui lansat în primul său zbor

pe viaţă şi pe moarte

în preajma îngheţului

27 septembrie 2013

ora cinci a după­amiezii ciuguleşte

fiecare cuvînt

îl trimite ciunt şi rănit

de la unul la altul

e cald încă şi m­aş împlînta

în carnea norului

ca un pumnal

să urmăresc de acolo

convoiul de cuvinte  

betege

fără ecou

şi fără umbră

5 octombrie 2013

Femeii

Prieten nu­ţi este nimenea,

prieteni îţi sunt roşul inimii

şi roşul sîngelui,

prietenă ţi­e coasta lui Adam

plesnind de singurătate,

atît de speriat de

zilele de ieri şi­alaltăieri

vîrtos înghiţindu­se unele pe altele,

încît propria­i coastă

s­a bulbucat,

a explodat

în forma ei fără nume,

şi­n trupul meu

fără nume,

şi­n trupul vostru

Motto: Cu harul vreunei silabeurnesc din înţepenire, întruna,

golurile sferice în alte goluriaidoma lor, şi fără margini.

(Nichita Stănescu)

    21 august 2013

Joc?

Fum

jarişti

şerpuitură

cu salcîmi umbrind un drum

atît sunt din joc

acum,

dar de tac

­ că­ s sîmbur bun ­

tot îmi frige limba­n gură

28 august 2013

Nici nu ştiu cînd ai plecat

am simţit aşa, o dîră de aer cald

cuprinzîndu­mi umerii

ca o îmbrăţişare

apoi s­au 

oprit toate ceasurile

şi eu m­am pomenit zăcînd

în propria întîmplare

ca­ntr­un lift bătrîn

prăbuşit

în propria­i întîmplare

cu o amiază vineţie

ca un cearcăn

în care forfotesc

hohote

îmbrăcate 

în acelaşi chip

pe care n­am izbutit

defel

să­l recunosc,

nici măcar acum

cînd îşi răsuceşte privirile­n oglindă,

de nu mai pot să­mi aşez atent şi uniform

fardul pe pleoapă

20 septembrie 2013

uitare

simţeam cum dă tîrcoale 

ca o lamă lucioasă,

aţîţătoare

m­am aşezat mai acătării

în pulberea zilei

cum face mai tot omul care se respectă

Pagini subiectiveŞtefania HĂNESCU

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori e.r.g .o

Nicolae PETRESCU REDI

CRONICA40

Lacrima pesimistului se evaporă pentru a da naştere şi la alţi nori.

Bătrânul este  necăjit că uită multe, dar nu uită şi că e necăjit.

Fructele coapte  şi capetele necoapte cad uşor.

Femeia  e ca un magnet. Te atrage cu monedă cu tot.

Perfidul te mângâie  pentru a­ţi număra cucuiele.

Oare Adam i­a cedat Evei o coastă ori o coardă vocală?

Bagheta unora pare un biet steag din care n­a mai rămas decât băţul.

A miza pe uitarea trecutului tău înseamnă a confunda plasa de păianjen, ţesută de � timp, cu una de protecţie.

Viteazul îşi zdrobeşte duşmanul, laşul ,  genunchii.

Pe valurile norocului, capetele pătrate par zaruri.

Priviţi­mi greşelile prin lupă, nu prin luneta puştii.

Când oamenii se ucid între ei, cei mai îndoliaţi par corbii.

S­a acoperit de glorie, iar gloria – de praf.

Regele cu coroana pe ochi, rudele – cu ochii pe coroană.

Impostura e ca umbrela: te apără de ploaie, dar nu şi de furtună.

Mulţi semeni bat pasul pe loc în ţinută de defilare.

Privindu­i pe unii oameni “ajunşi”, te cuprinde şi mila. Par nişte răstigniţí pe semnul plus.

Soacrei îi place să fie preţuită. Dar nu ca o vulpe argintie.

Peniţa poetului rugineşte dacă nu­i înmuiată şi în lacrimă.

Ridicând din umeri i­au căzut galoanele.

“Poate mă ajută să devin catarg”, se consola copacul  lovit de secure.

După ce că a pierdut Raiul, omul se comportă de parcă s­ar teme să nu piardă şi Iadul.

Oamenii buni fac să încolţească iubirea, cei răi – să fie încolţită.

Geniile ne pavează drumul cu pietrele de hotar pe care le depăşesc.

Avea o voinţă de fier. Dar viciile erau ca magneţii.

Anteu nu îşi regenera forţele atingând noroiul.

O carte bună trebuie să fie când lupă, când ochean.

Scările tribunalului te apropie de nori şi te îndepărtează de cer.

Dacă soaţa nu este sfântă, nici soţul nu­i credincios.

Oamenii plaţi nu par presaţi de timp.

Prostul îşi etalează spiritul, neghina se crede piper.

Blazoanele unora par agăţate de  pereţii unor  castele  de nisip.

Zburând prea jos, îngerul îşi agaţă aripile în Pomul ispitei.

E mai cinstit să furi inima unei fete, decât să o cumperi.

Anii aleargă, Doamne, oamenii obosesc.

CRONICA 41

fără nume,

ca să­i întipărim

un nume

în celule

şi­n vertebre, 

să învăţăm  

a vorbi 

cu limbă de pămînt

timpul 

­ din cînd în cînd ­

sublima noastră pradă

28 octombrie 2013

Fură cîte o secundă din viaţa

care­ar fi putut să fie

închide ochii şi se pomeneşte

c­o mestecă aşa, cu poftă,

ca pe­o bucată zdravănă de plăcintă cu mere

şterpeleşte sfielnic

o secundă din viaţa

care­ar fi putut să fie

ascunzîndu­se neîncetat

în ceea ce este

precum dulăul hărnicit 

la două dimineaţa,

cînd fixează lacom

drumul slab iluminat

printre scîndurile gardului

Dumnezeul fîntînilor îi desenează în vis

colaci de piatră nesfîrşiţi

peste care se tot întinde

să dea de răcoarea apei,

dar El întoarce glasul izvoarelor

spre răsărit,

iar cînd încep să­i ardă obrajii

îl răstoarnă din vis

ca dintr­un hamac

urdorile risipei îi amuşină 

chiliile albe şi roşii

tîrîndu­se dinspre buricele degetelor

spre creştet ca nişte rîme 

despre care nici habar n­aveau

ceasurile unei amiezi straşnice

dintr­o viaţă

care­ar fi putut să fie

la care priveşte cu coada ochiului

ca un dulău ce latră 

ieşit din minţi

la două dimineaţa

cu ochiul stîng

înţepenit

între scîndurile gardului   

că vieţuirea e oricum

o jupă subţire

pe care ţi­o pui 

ca să ai motive să te enervezi

în cele din urmă,

m­am hotărît să nu mai răscolesc 

pe nicăieri

pînă nu mi­oi lepăda 

pîrdalnica asta de umbră

care­mi înnoadă paşii 

şi­mi rînduieşte gleznă grea

de condamnat!

26 septembrie 2013

la ora trei cineva mi­a rostit numele

şi­a rotunjit palmele cuib

şi l­a lăsat să se înalţe

în taină

cu grijă

ca pe­un pui lansat în primul său zbor

pe viaţă şi pe moarte

în preajma îngheţului

27 septembrie 2013

ora cinci a după­amiezii ciuguleşte

fiecare cuvînt

îl trimite ciunt şi rănit

de la unul la altul

e cald încă şi m­aş împlînta

în carnea norului

ca un pumnal

să urmăresc de acolo

convoiul de cuvinte  

betege

fără ecou

şi fără umbră

5 octombrie 2013

Femeii

Prieten nu­ţi este nimenea,

prieteni îţi sunt roşul inimii

şi roşul sîngelui,

prietenă ţi­e coasta lui Adam

plesnind de singurătate,

atît de speriat de

zilele de ieri şi­alaltăieri

vîrtos înghiţindu­se unele pe altele,

încît propria­i coastă

s­a bulbucat,

a explodat

în forma ei fără nume,

şi­n trupul meu

fără nume,

şi­n trupul vostru

Motto: Cu harul vreunei silabeurnesc din înţepenire, întruna,

golurile sferice în alte goluriaidoma lor, şi fără margini.

(Nichita Stănescu)

    21 august 2013

Joc?

Fum

jarişti

şerpuitură

cu salcîmi umbrind un drum

atît sunt din joc

acum,

dar de tac

­ că­ s sîmbur bun ­

tot îmi frige limba­n gură

28 august 2013

Nici nu ştiu cînd ai plecat

am simţit aşa, o dîră de aer cald

cuprinzîndu­mi umerii

ca o îmbrăţişare

apoi s­au 

oprit toate ceasurile

şi eu m­am pomenit zăcînd

în propria întîmplare

ca­ntr­un lift bătrîn

prăbuşit

în propria­i întîmplare

cu o amiază vineţie

ca un cearcăn

în care forfotesc

hohote

îmbrăcate 

în acelaşi chip

pe care n­am izbutit

defel

să­l recunosc,

nici măcar acum

cînd îşi răsuceşte privirile­n oglindă,

de nu mai pot să­mi aşez atent şi uniform

fardul pe pleoapă

20 septembrie 2013

uitare

simţeam cum dă tîrcoale 

ca o lamă lucioasă,

aţîţătoare

m­am aşezat mai acătării

în pulberea zilei

cum face mai tot omul care se respectă

Pagini subiectiveŞtefania HĂNESCU

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori e.r.g .o

Nicolae PETRESCU REDI

CRONICA42 CRONICA 43

jurnal cu scriitori poesis

Demonul om.Ceea  ce  dicţionarele  numesc  transcendere  fantast  tragică  se 

regăsește cu asupră de măsură în acest poem, definit categorial pentru  discuţia  noastră.  El  rămâne,  ca  sunet,  descins  dintr­o noapte de Macedonski, iar ca atmosferă și ritmicitate din baladele lui Doinaș, ca și ale unor cerchiști de  la Sibiu, mai  încolo, din balada germană.

Șocul  pe  care­l  creează  contrastul  –bun/rău,  alb/negru, lumină/întuneric – îl bucură enorm pe poetul de la Iași. Absorbit de propria­i creaţie, de găsire a cuvântului care să­l exprime pe de­a­ntregul, ca în preromantismul tenebros, poetul se surprinde, notând:Lacul gemea, încreţit de pala de vânt / Poetul scria un poem în umbra / mai deasă decât norul de noapte, / deasupra paginii albe / aștepta cu mâna­mpietrită / El n­auzea cum trosnesc în câmpie / copacii, răniţi o dată cu viaţa, / nici cum printre arbori răsună dictarea / N­auzea decât cuvintele sale / Și totuși afară s­ascunde lumina…

Mi s­a părut poemul care conţine o logică mai clară a unui exerciţiu de imaginaţie provocată.

Există  la  poetul  nostru  o  propensiune  vădită  spre oximoroane, plasate parcă vindicativ, din loc în loc, în poemul Așternuturile  minţii.  O  constatare  transfrontalieră  între componentele vieţii sună a constatare de tip reportaj: o umbră­i marea, oricine poate să o vadă / și­n liniște să treacă mai departe, / s­o ocolească, respectându­i spaţiul / Vacarmul crește, în răstimpuri, cântă / și smulge vântul, dat uitării, / de când dă buzna­n casă și pe câmpuri / La colţ de stradă, scrisă pe un zid, rămâne / vorba­ntreagă, despre care copiii / vorbesc doar în șoaptă / Un om, ce­i drept, cu glasul stins, pășește / pragul, cu răsuflarea (sic!) plină / de poveri ascunde șișul / Dar iată că se aud bătăi de clopot / E zi de hram, astăzi și mâine, ospeţele / se ţin lanţ ţi vinul curge­n cupe…

Și  totuși,  în  textul  decupat  din  poem  se  ascund  câteva necunoscute  pentru  doritorul  de  rostiri  clare,  limpezi.  Pentru comparatist, zig­zagul punctării în imaginarul propus de poet, pare un joc de șotron – trecerea dintr­un univers într­altul ca să arate metamorfozele ludicului în tot ceea ce ne­nconjoară. Ca în penultimul pasaj, să aflăm, printr­un imperativ solitar – De aceea dormi, nu te trezi – că scopul îndemnului era să­i reveleze, pe calea visului, (cu balena Moby Dick, balena albă) aduceri aminte, / ecouri târzii din vechile cărţi / ce stau de veghe în așternuturile minţii.

De acum e foarte clar că nivelul expunerii lirico­epice a lui Ștefan Amariţei a înregistrat un înalt grad artistic și de cultură, care s­a armonizat minunat cu formele dinamice ale talentului său.

Scriitorul a înregistrat multiple forme de comunicare, atât în poezie, cât și în proză și teatru, receptând audienţa acestora, ca pe un manual de limba română. 

Scrierile lui Ștefan Amariţei au avut benefice ecouri în rândul criticii  și  istoriei  literare,  textele  sale  fiind  gardate  de  nume referenţiale ale domeniului slujit: Ioan Holban, Valeriu Stancu, Bogdan Ulmu, Nichita Danilov.

Insistenţa cu care strecoară idei de factură existenţială lasă loc de a crede că în viitorul apropiat, Ștefan Amariţei (n. 26 feb. 1951) ne  va  surprinde  cu  o  tipăritură  compactă,  în  această  direcţie, indiferent de profilul literar al ei (poezie, proză, teatru). A indica din umbră o posibilă ierarhie a speciilor literare, percepute până acum, chiar și de noi, ar echivala cu o intruziune în salonul de gală al cărţilor de autor. Așa că suntem în așteptare. 

Peste modă și timp…Deocamdată, înregistrăm o furie stăpânită totuși a limbajului, 

din  suprarealismul  nostru  interbelic,  dacă  nu  și  a  teatrului american,  gen  Eugene  OʹNeill,  Arthur  Miller,  Tennessee Williams. Va fi așa oare? S­a gândit poetul de azi să ia în calcul și asemenea suspiciuni ale mele?

Coperta cărţii Faldurile nopţii, a scriitorului Ștefan Amariţei, din  Iași  (Editura  Junimea,  2012,  42  pagini)  te  întâmpină  cu  o reproducere a unui peisaj insolit, semnat Marianne von Werefkin. Policromia de pe coperta I se reduce la trei culori de bază – un albastru compact și lucios în partea inferioară, apoi, în ștrafuri de nuanţe, în partea superioară, străfulgerată (culoarea) de un roșu violent,  din  care,  pedepsitor,  apare  imaginea  unei  siluete  de bărbat  gata  de  luptă.  Deasupra  acestuia,  care  stă  taciturn  cu spatele  la  o  apă  curgătoare,  se  profilează,  în  galben,  o  pasăre uriașă, gen vultur, cu aripile desfăcute pentru a­și orienta prada spre sine.

Chiar titlul volumului este cules cu litere gotice.Așadar,  poetul  Ștefan  Amariţei,  conștientizând  natura 

expresionistă (de ce nu? și suprarealistă!) a poemelor sale, și­a pus în gardă pe ipoteticul cititor, încă de la vizualizarea copertei opului  său.  El  este  cu  totul  altceva,  faţă  de  sororarele  lui anterioare.

Pentru a­i motiva individualitatea acestui volum, cunoscutul critic  și  istoric  literar  Ioan  Holban  îi  stabilește  încadrarea  în expresionism.  Formele  de  manifestare  ale  acestuia,  pe  piaţa literară germană, au fost de  la  început destul de dure,  faţă de naturalismul și impresionismul francez. Gradul înalt de filozofie, pe care  secolul  19  îl  iradiase  în  întreaga  Europă  (și  nu  numai!), datorită marilor  nume Kant, Hegel,  Schopenhauer, Nietzsche, încă nu se stinsese. Și în timp așa va și rămâne indicând borne ale filosofiei moderne. Și atunci raporturile la idee, la principiu, la absolut au fost promovate de reviste­forţă. Două dintre ele s­au numit Der Sturm  (Furtună) și Aktion  (Acţiune). Dacă ne uităm bine,  sunt  două  titluri,  care…cândva  au  format  unitatea denumirii mișcării romantice germane Sturm und Drang.

Ele  au  promovat,  după  1910­11,  viziuni  halucinatorii, apropiate apocalipticului, pe care o parte dintre pictura secolului al  20­lea  le­a preluat,  iar  autorii  tablourilor  își  proiectau viaţa trăită cu …ierburi și alcool. Chipurile, creierele normale n­ar fi fost capabile de asemenea plonjoane  în absolut. Ar fi avut  nevoie de narcotice, de stimulente din afara lor.

Ei bine, Ștefan Amariţei, dincoace de Aheron,  face dovada unui salt  la trapez, de la înălţimea căruia, prin sugrumare sau descătușare  voluntară  de  cuvinte,  își  dezvoltă  stări,  printr­un bestiar în imaginar. El se transfigurează când ca un gladiator în arenă, luptându­se cu fiarele din cuvintele aduse de întuneric, de bezna apelor nepotolite, de setea prădătorilor de averi, de jocurile necinstite din cazinouri. Până când și umbra „cuiva” stă la pândă. Scopul, după travestiul obţinut  (cu picioare de lut și cu braţe de lut (…) pe înserat prinde între degete / un cuvânt și vrea să­l pronunţe / Dar sunetul verbului nu se aude, / oricât te apropii, privind peste umăr, / în golul ce te desparte de soarele umed) rămâne în gândul creatorului de universuri  personalizate.  În  cazul  nostru,  diabolice, expresioniste.  Așa  găsim  în  Țipătul  păsării  de  plumb.  Aici  se desfoliază toată mizeria umană, în chefuri și desfrâu, când unul fiul lăudat / al celui mai drept și mai curat dintre noi neprihănit ridică ochii spre cer să primească ruga de seară (arghezian, nu?) adică, ideea de sacru ș.a.m.d.

Câteva elemente de apocalipsă parcă sunt rupte din basmele noastre, orientate vreodată spre capitolul din Biblie.

Până când și o formulă culinară – plăcinte poale­n brâu – găsește un ardent înregistrator în poetul Ștefan Amariţei. Cuptorul lui încins  de  cuvintele  excentrice,  ridicate  de  la  masa  hipnozei stilistice,  s­au  aglutinat  în  desfășurătorul  de  titlu  normal  – 

Febra imaginaruluiMarian BARBU

din varful muntelui

soarele îmi încălzeşte blând faţa

nările freamătă

se pare că se cunosc

de undeva

cu privirea înfipă în cer

?

şi apoi nimic

6.

în spatele neputinţei

o victimă sigură.

a ochiului liber

să­i las impresia unui fugărit

de propria­mi umbră

la primul semn al înfrângerii

7.

visam la o pasăre

la rutele ei nebănuite şi nu aveam habar

cât de greu le este?

să ducă din urmă povara

aripilor atinse de spectrul morţii

8.

între eşec şi glorie

zborul unei păsări

culoarea soarelui

în apus

nu mi­a fost un secret

decât curgerea timpului

9.

prins în forme nebănuite

mă zbat singur

cu mîinile încărcate de rouă

umbră setoasă de izbândă

mă poartă

în chip de om

10.

dincolo de vămi celeste

în cumulul întrebărilor caut

caut răspunsuri profunde

de s­ar deschide porţile!

aş potoli setea de recucerire

a unei purităţi pierdute

1.

toamna,

singur în parc hoinăresc

niciunde...

cu cine să­mi împart

fiecare gând, în care,

mă dor

credinţele pierdute

2.

îmi presimt sfârşitul

şi­n marea grabă

urc scara vieţii

spre cer

noaptea mireasă,

atinsă de privire.

pare să fi trecut

de mângâierea gândului

3.

dacă nu aş tulbura cu nimic

apele vieţii

stâncile îmi sunt martore

neputinţei

sistată la timp acţiunea devine

clientelară

din prudentă, oare?

4.

căzuţi din mitul creaţiei,

Adam şi Eva au crezut

în fericirea omenirii

să­şi transforme eforturile

într­un eros logic

al setei dusă la infinit

nicicând a fi satisfăcută

5.

Dragoş Ionescu

CRONICA42 CRONICA 43

jurnal cu scriitori poesis

Demonul om.Ceea  ce  dicţionarele  numesc  transcendere  fantast  tragică  se 

regăsește cu asupră de măsură în acest poem, definit categorial pentru  discuţia  noastră.  El  rămâne,  ca  sunet,  descins  dintr­o noapte de Macedonski, iar ca atmosferă și ritmicitate din baladele lui Doinaș, ca și ale unor cerchiști de  la Sibiu, mai  încolo, din balada germană.

Șocul  pe  care­l  creează  contrastul  –bun/rău,  alb/negru, lumină/întuneric – îl bucură enorm pe poetul de la Iași. Absorbit de propria­i creaţie, de găsire a cuvântului care să­l exprime pe de­a­ntregul, ca în preromantismul tenebros, poetul se surprinde, notând:Lacul gemea, încreţit de pala de vânt / Poetul scria un poem în umbra / mai deasă decât norul de noapte, / deasupra paginii albe / aștepta cu mâna­mpietrită / El n­auzea cum trosnesc în câmpie / copacii, răniţi o dată cu viaţa, / nici cum printre arbori răsună dictarea / N­auzea decât cuvintele sale / Și totuși afară s­ascunde lumina…

Mi s­a părut poemul care conţine o logică mai clară a unui exerciţiu de imaginaţie provocată.

Există  la  poetul  nostru  o  propensiune  vădită  spre oximoroane, plasate parcă vindicativ, din loc în loc, în poemul Așternuturile  minţii.  O  constatare  transfrontalieră  între componentele vieţii sună a constatare de tip reportaj: o umbră­i marea, oricine poate să o vadă / și­n liniște să treacă mai departe, / s­o ocolească, respectându­i spaţiul / Vacarmul crește, în răstimpuri, cântă / și smulge vântul, dat uitării, / de când dă buzna­n casă și pe câmpuri / La colţ de stradă, scrisă pe un zid, rămâne / vorba­ntreagă, despre care copiii / vorbesc doar în șoaptă / Un om, ce­i drept, cu glasul stins, pășește / pragul, cu răsuflarea (sic!) plină / de poveri ascunde șișul / Dar iată că se aud bătăi de clopot / E zi de hram, astăzi și mâine, ospeţele / se ţin lanţ ţi vinul curge­n cupe…

Și  totuși,  în  textul  decupat  din  poem  se  ascund  câteva necunoscute  pentru  doritorul  de  rostiri  clare,  limpezi.  Pentru comparatist, zig­zagul punctării în imaginarul propus de poet, pare un joc de șotron – trecerea dintr­un univers într­altul ca să arate metamorfozele ludicului în tot ceea ce ne­nconjoară. Ca în penultimul pasaj, să aflăm, printr­un imperativ solitar – De aceea dormi, nu te trezi – că scopul îndemnului era să­i reveleze, pe calea visului, (cu balena Moby Dick, balena albă) aduceri aminte, / ecouri târzii din vechile cărţi / ce stau de veghe în așternuturile minţii.

De acum e foarte clar că nivelul expunerii lirico­epice a lui Ștefan Amariţei a înregistrat un înalt grad artistic și de cultură, care s­a armonizat minunat cu formele dinamice ale talentului său.

Scriitorul a înregistrat multiple forme de comunicare, atât în poezie, cât și în proză și teatru, receptând audienţa acestora, ca pe un manual de limba română. 

Scrierile lui Ștefan Amariţei au avut benefice ecouri în rândul criticii  și  istoriei  literare,  textele  sale  fiind  gardate  de  nume referenţiale ale domeniului slujit: Ioan Holban, Valeriu Stancu, Bogdan Ulmu, Nichita Danilov.

Insistenţa cu care strecoară idei de factură existenţială lasă loc de a crede că în viitorul apropiat, Ștefan Amariţei (n. 26 feb. 1951) ne  va  surprinde  cu  o  tipăritură  compactă,  în  această  direcţie, indiferent de profilul literar al ei (poezie, proză, teatru). A indica din umbră o posibilă ierarhie a speciilor literare, percepute până acum, chiar și de noi, ar echivala cu o intruziune în salonul de gală al cărţilor de autor. Așa că suntem în așteptare. 

Peste modă și timp…Deocamdată, înregistrăm o furie stăpânită totuși a limbajului, 

din  suprarealismul  nostru  interbelic,  dacă  nu  și  a  teatrului american,  gen  Eugene  OʹNeill,  Arthur  Miller,  Tennessee Williams. Va fi așa oare? S­a gândit poetul de azi să ia în calcul și asemenea suspiciuni ale mele?

Coperta cărţii Faldurile nopţii, a scriitorului Ștefan Amariţei, din  Iași  (Editura  Junimea,  2012,  42  pagini)  te  întâmpină  cu  o reproducere a unui peisaj insolit, semnat Marianne von Werefkin. Policromia de pe coperta I se reduce la trei culori de bază – un albastru compact și lucios în partea inferioară, apoi, în ștrafuri de nuanţe, în partea superioară, străfulgerată (culoarea) de un roșu violent,  din  care,  pedepsitor,  apare  imaginea  unei  siluete  de bărbat  gata  de  luptă.  Deasupra  acestuia,  care  stă  taciturn  cu spatele  la  o  apă  curgătoare,  se  profilează,  în  galben,  o  pasăre uriașă, gen vultur, cu aripile desfăcute pentru a­și orienta prada spre sine.

Chiar titlul volumului este cules cu litere gotice.Așadar,  poetul  Ștefan  Amariţei,  conștientizând  natura 

expresionistă (de ce nu? și suprarealistă!) a poemelor sale, și­a pus în gardă pe ipoteticul cititor, încă de la vizualizarea copertei opului  său.  El  este  cu  totul  altceva,  faţă  de  sororarele  lui anterioare.

Pentru a­i motiva individualitatea acestui volum, cunoscutul critic  și  istoric  literar  Ioan  Holban  îi  stabilește  încadrarea  în expresionism.  Formele  de  manifestare  ale  acestuia,  pe  piaţa literară germană, au fost de  la  început destul de dure,  faţă de naturalismul și impresionismul francez. Gradul înalt de filozofie, pe care  secolul  19  îl  iradiase  în  întreaga  Europă  (și  nu  numai!), datorită marilor  nume Kant, Hegel,  Schopenhauer, Nietzsche, încă nu se stinsese. Și în timp așa va și rămâne indicând borne ale filosofiei moderne. Și atunci raporturile la idee, la principiu, la absolut au fost promovate de reviste­forţă. Două dintre ele s­au numit Der Sturm  (Furtună) și Aktion  (Acţiune). Dacă ne uităm bine,  sunt  două  titluri,  care…cândva  au  format  unitatea denumirii mișcării romantice germane Sturm und Drang.

Ele  au  promovat,  după  1910­11,  viziuni  halucinatorii, apropiate apocalipticului, pe care o parte dintre pictura secolului al  20­lea  le­a preluat,  iar  autorii  tablourilor  își  proiectau viaţa trăită cu …ierburi și alcool. Chipurile, creierele normale n­ar fi fost capabile de asemenea plonjoane  în absolut. Ar fi avut  nevoie de narcotice, de stimulente din afara lor.

Ei bine, Ștefan Amariţei, dincoace de Aheron,  face dovada unui salt  la trapez, de la înălţimea căruia, prin sugrumare sau descătușare  voluntară  de  cuvinte,  își  dezvoltă  stări,  printr­un bestiar în imaginar. El se transfigurează când ca un gladiator în arenă, luptându­se cu fiarele din cuvintele aduse de întuneric, de bezna apelor nepotolite, de setea prădătorilor de averi, de jocurile necinstite din cazinouri. Până când și umbra „cuiva” stă la pândă. Scopul, după travestiul obţinut  (cu picioare de lut și cu braţe de lut (…) pe înserat prinde între degete / un cuvânt și vrea să­l pronunţe / Dar sunetul verbului nu se aude, / oricât te apropii, privind peste umăr, / în golul ce te desparte de soarele umed) rămâne în gândul creatorului de universuri  personalizate.  În  cazul  nostru,  diabolice, expresioniste.  Așa  găsim  în  Țipătul  păsării  de  plumb.  Aici  se desfoliază toată mizeria umană, în chefuri și desfrâu, când unul fiul lăudat / al celui mai drept și mai curat dintre noi neprihănit ridică ochii spre cer să primească ruga de seară (arghezian, nu?) adică, ideea de sacru ș.a.m.d.

Câteva elemente de apocalipsă parcă sunt rupte din basmele noastre, orientate vreodată spre capitolul din Biblie.

Până când și o formulă culinară – plăcinte poale­n brâu – găsește un ardent înregistrator în poetul Ștefan Amariţei. Cuptorul lui încins  de  cuvintele  excentrice,  ridicate  de  la  masa  hipnozei stilistice,  s­au  aglutinat  în  desfășurătorul  de  titlu  normal  – 

Febra imaginaruluiMarian BARBU

din varful muntelui

soarele îmi încălzeşte blând faţa

nările freamătă

se pare că se cunosc

de undeva

cu privirea înfipă în cer

?

şi apoi nimic

6.

în spatele neputinţei

o victimă sigură.

a ochiului liber

să­i las impresia unui fugărit

de propria­mi umbră

la primul semn al înfrângerii

7.

visam la o pasăre

la rutele ei nebănuite şi nu aveam habar

cât de greu le este?

să ducă din urmă povara

aripilor atinse de spectrul morţii

8.

între eşec şi glorie

zborul unei păsări

culoarea soarelui

în apus

nu mi­a fost un secret

decât curgerea timpului

9.

prins în forme nebănuite

mă zbat singur

cu mîinile încărcate de rouă

umbră setoasă de izbândă

mă poartă

în chip de om

10.

dincolo de vămi celeste

în cumulul întrebărilor caut

caut răspunsuri profunde

de s­ar deschide porţile!

aş potoli setea de recucerire

a unei purităţi pierdute

1.

toamna,

singur în parc hoinăresc

niciunde...

cu cine să­mi împart

fiecare gând, în care,

mă dor

credinţele pierdute

2.

îmi presimt sfârşitul

şi­n marea grabă

urc scara vieţii

spre cer

noaptea mireasă,

atinsă de privire.

pare să fi trecut

de mângâierea gândului

3.

dacă nu aş tulbura cu nimic

apele vieţii

stâncile îmi sunt martore

neputinţei

sistată la timp acţiunea devine

clientelară

din prudentă, oare?

4.

căzuţi din mitul creaţiei,

Adam şi Eva au crezut

în fericirea omenirii

să­şi transforme eforturile

într­un eros logic

al setei dusă la infinit

nicicând a fi satisfăcută

5.

Dragoş Ionescu

CRONICA44 CRONICA 45

amestecul de plante şi zburătoare? din grădină?

am îngropat acolo un vis al meu. un vis dintre lumi.

să încolţească astăzi? sau tu astăzi sugrumi

din faşă visul? întrebi răstit: unde te afli, Adame?

îţi răspund fluturii: doarme

înfăşurat în fluturi ca într­un pământ,

doarme pe umerii unui zburător şi umblător cuvânt

5

aici a curs, la vremuri, năpastă de apă.

stau cu picioarele­nfipte în pământ 

şi ascult cum sapă

cineva sub tălpile mele mormânt.

vei coborî. în el vei semăna pe vodă vânt.

vei spune apăsat din ceruri de departe:

vin tocmai din Scytia Minor. nicio moarte

nu a stat cu mine de vorbă. nu m­a întrebat

despre pământ. nu m­a bătut granat.

stau în mormânturi, stau cu almandinul

roşu, al morţii. el îmi croieşte destinul

prin vaduri, prin vremuri curge năpastă de apă.

mă acoperă. mă mângâie. cald mă îngroapă

6

distinse domn, trebuie să­ţi spun: cineva a spart cerul,

a curs din el lumina raiului. a curs ploaie şi tot zodierul...

a curs din el lumina fiinţei mele de Adam uitat,

a curs o parte din tine. catapeteasma lumii s­a clătinat

şi a căzut în gol. ai văzut că sunt gol şi mă ascund

cu pietrele pe prund.

trebuie să­ţi mai spun, distinse domn, despre

drumurile care urcă neunde şi se frâng sub vespre,

sub înserări. 

sunt drumuri rupte în sângele meu şi sunt existări

de dincolo de tot ce se vede.

distinse domn, îmi este pofta a te pierde

în fără de umbra sângelui şi în cruzimi scobite 

sub stânca tăcere.

să ne pregătim şi de moarte, iar eu de înviere

7

ce­o să se întâmple cu tine, Elohim?

de ce tremuri? vine raza de soare din înger.

în linişte să drămuim,

să te drămuim, Elohim, du­ne în patrie,  du­te

şi verste,

mi­am luat trei sute de concubine,

o fi fost rău? o fi fost de bine?

la vreme de bătrâneţe, femeile mi­au întors privirea

spre dumnezei fantomatici. slăbirea

puterilor mi­a adus închipuiri de departe.

să fie, te întreb, iubire? să fie doar moarte?

2

flăcări jucau peste arbori ­ comori din paradis.

ai deschis gura? ce­ai fi avut de zis?

taci. dincolo de frunze joacă flăcări. decad

constelaţii? sunt numai reflexii care vin din iad?

nu ai timp de răspunsuri. trece jalnic o faimă.

nici nu tresari. ai sădit în grădină doar spaimă.

vrei să guvernezi grădina prin spaime şi frică?

te uită: şarpele protestează şi se ridică:

unde se duce domnul nostru? unde?

în ce constelaţii depărtate? în ce lumi căscăunde?

taci. de bunăvoie ai pierdut orice răspunsuri?

neajunsuri

istorice te au în paza lor? răspunde, te rog!

Dumnezeu tace. în locul lui ar răspunde orice  inorog

3

viaţa îşi deschide răsurile în soare.

să fiu pe mare? să fi trecut de mare?

unde sunt? orizonturi sumbre descântă

cu gura larg închisă o nuntă.

o fi nunta mea, mă gândesc şi mă sperii.

mai aveam de cucerit mii de femei ca imperii.

mergem la nuntă, hotărăşte el, Dumnezeu.

mergem, răspund. voi fi mire? voi fi fariseu?

Dumnezeu se preface că nu aude. tace.

ptiu, drace,

exclam. am ales oare nuntă care nu este?

sau şi Dumnezeu este doar o poveste?

4

fluturii au năvălit. parcă veneau armate

din lumi neştiute. veneau puhoiuri şi descăpăţânate.

se aşezau pe crengi. am spus: ce măreşti?

de ce scuturi

confuzia sporită dintre frunze şi fluturi?

crengile păreau din altă lume. de unde să vină

de om urcă  stânci verticale,/  cine  să  fie? Cine  să  fiu?/ un om minuscul priveşte din cerʺ.

Autorul  deţine  secretul  tuturor  formulelor  de  creativitate disponibile în poezia actuală, aşa că le­ar putea activa pe rând. Simbioza  dintre  tematica  religioasă  şi  dicteul  automat  se dovedeşte  flexibilă  şi  chiar  acordă  o  rezoluţie  personală discursului  liric. Aparatul  de  filmat  din  caverna  platoniciană este, uneori, pus în umbră de ochii zeului Shiva, încât întâia zi a creaţiei  poate  fi  revendicată  din  budism,  dar  următoarele  se încadrează în calendarul creştin.

În ţinutul imaginar Icaria, unde se întâmplă violente mişcări sufleteşti, apare şi o dragoste nebună, nebună... şi bat vânturi din Scitia Minor: ʺtainele străvezii ale lucrurilor cad/ una câte una din pomul cunoaşterii,/ cad direct în apele ochiului magic/ arta este doar umbra unui regret,/ ceva necruţător se întâmplă astăzi în paradis,/ ceva tragic şi atât de necesar în lumea noastră,/ El se va despărţi de suflet,/ El, spiritul, nu are timp de regrete,/ El, sufletul, trebuie să plece pe cărări neştiute/ în lume,/ în rai nu mai este loc de natură,/ de îngeri,/ de inimă,/ în rai îngerii se acoperă cu propriile aripi,/ frigul singurătăţii face să îngheţe/ munţii din cosmos,/  în  depărtare  se  aude  sâsâitul  de  şarpe/  şi  foşnetul frunzişului  în  pomul  pitic/  de  unde  Newton  face  să  cadă poamele cunoaşteriiʺ.

În EuGenia cosmosului meu pare mai puternic spiritul ludic de tip  Nichita  Stănescu,  pe  când  în  Vina  credinţa  rămâne sentimentul dominant. Personal, prefer francheţea şi degajarea din primul volum, precum în ʺSum şi postum şi post ludumʺ: sunt liman de  învingere/  dragul meu  am  înfrânt/  cea de pe urmă convingere/ a sufletului meu tâmpit şi nesfânt/ a domnişoarei anima/  a  domniţei  patima/  sunt  ultima  poveste  de  zis  la banchete/ ultima picătură de ulei din candela/ picăturii de viaţă/ de pe ultimele voastre Doamne planete/  lasă­te poete/ dus  în gheare de un erete/ peste plaiuri traco­gete/ ele se dau pe gheaţă/ ele  se  dau/  pe  culori/  pe  blau  grana  şi  blau/  sunt  liman  de înfrângere/ sum/ visul de viaţă/ al erei post ludum/ postumʺ.

În  mod  curios,  domnul  Constantin  Gherghinoiu,  spre deosebire de toţi scriitorii veniţi din universul Brăilei, nu reţine în  poezia  sa  universul  acvatic,  bălţile,  fluviul,  marea,  ci  un puternic sentiment chtonic; ʺvin spre mine/ valuri de pământ/ vin să mă acopere cu trupul lor de pământ,/ mări de pământ, cer de pământ,/ timp de pământ,/ lună de pământ,/ toate lucrurile de pământ/ vin către mine...ʺ.

Izolat  în  oraşul  cel  mai  bogat  în  literatură,  din  literatura română,  angajat  într­un  cotidian  sufocat  de  prejudecăţile corosive ale micilor comunităţi şi de alte preocupări mult mai rigide şi pragmatice, domnul Constantin Gherghinoiu reuşeşte să rămână un poet adevărat, pe dominantele cele mai profunde, fertile şi subtile ale iluzoriului meşteşug al cuvintelor.

1

după ce m­am lepădat a treia oară de tine,

am luat hotărâri istorice. am înfiinţat alte ierni, 

alţi zei,

alte ceruri din care să cerni

idei

mai lungi, mai anapoda,

mai aproape de nu decât da,

mi­am smuls nervii, am ars şapte sute de neveste,

am străbătut pământuri, am şters de pe hărţi distanţe

Puţin cunoscut în afara Brăilei, Constantin  Gherghinoiu  (născut în  1951  în  comuna  Ariceştii  – Ze le t in ,   judeţul   Prahova) , absolvent al Facultăţii de Filosofie a  Universităţii  Bucureşti,  1975, actualmente  director  al  Şcolii Normale  ʺD.  P.  Perpessicisiusʺ Brăila, şi­a conturat o identitate de scriitor polivalent: poet, prozator, romancier, critic literar, dar printr­o bibliografie deloc abundentă.

De la primele apariţii în reviste până la debutul în volum (Toamna patimilor  după Matei,  Editura  Porto  Franco,  Galaţi,  1991,  cu  o prefaţă  de  Mihail  Crama)  trec  aproape  două  decenii,  dar, ulterior, ritmul apariţiilor se accelerează, subliniind imaginea (şi identitatea) sa de scriitor complet: Şantaj (roman), Editura Porto Franco, Galaţi,  1995, Puşcărie pentru porumbei  (teatru), Editura Geneze, Galaţi, 1998, Mitologii negre (poezie), Editura Ex Libris, Brăila, 2001, cu un cuvânt înainte de academician Fănuş Neagu, Sinele  şi  deşertul  /  Le  soi  et  le  désert  (  poezie bilingvă), Editura Centrul de Creaţie, Brăila, 2007, Poezia pierdută şi poeme în proză, Editura Ex Libris, Brăila, 2008, EuGenia cosmosului meu, Editura Ex Libris, Brăila, 2009, Vina (poeme), Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011.

Autorul nu are complexul culturii clasice, care să­l blocheze în  admiraţie  anemică  ci,  dimpotrivă,  îl  neîngrădeşte  în adeziunea  pentru  spiritul  ludic  şi  exersarea,  în  mod  egal,  a alternativelor, de la invocaţia religioasă a partiturii psaltice, până la  dicteul  automat  şi  poeticele  suprarealismului.  Discursul poetic, întotdeauna insurgent şi anticonvenţional, chiar saturat de  un  exces  cultural  inerţial,  favorizează  acumulările  unui confesional  sarcastic  şi  autoironic  care  destructurează grandoarea în derizoriu şi aruncă la coş sistemul convenţiilor şi prejudecăţilor.

Universul poetic se coagulează dintr­un ceremonial confesiv în care actantul liric se lamentează de lucruri nemaiîntâlnite în poezie,  sau  dintr­o  invocaţie  insolită  în  care  se  armonizează iarăşi lucruri stupefiante. Dumnezeu e unpartener cumsecade şi modest care pretinde o poezie religioasă în care credinţa apare foarte degajată, familiară.

În  Vina  impresionează  poezia  sangvinităţii  revoltate  şi transplantarea cotidianului, a existenţei circumstanţiale chiar în caverna platoniciană.

Invocarea  lui Dumnezeu pe fiecare pagină nu spune totul despre  religiozitatea  poeziei  lui Constantin Gherghinoiu  care face  exerciţii  de  digitaţie  pe  toate  gamele  sufleteşti,  de  la disperare la sarcasm şi de la adoraţie la abjurare. Ideea de regie a textului  se  mărturiseşte  uneori,  alteori  transpare  în  proiecţia filmului  platonician pe  pereţii  cavernei:  ʺun  om minuscul,/  o idee de om între pereţii de stâncă,/ pereţi verticali,/ drumul ar trebui să treacă printre ei,/ ideea de om ar trebui să urmeze ideea  de drum,/ dar nu are curaj s­o găsească,/ drumul ar putea să trăiască retras,/ un fel de drum anahoret,/  în pereţii de stâncă verticală,/ drumul ar putea să  fie un pustnic/ retras  în chiliile stâncii,/ ideea de om nu are încotro să apuce,/ disperarea ia locul ideii  de  om,/  disperarea  ăşi  ia  inima  în  dinţi,  începe  să  urce stânci,/ scena se goleşte de personaje,/ un om minuscul,/ o idee 

Între credinţă şi spiritul ludicAureliu GOCI

sertarul cu manuscrise sertarul cu manuscrise

CRONICA44 CRONICA 45

amestecul de plante şi zburătoare? din grădină?

am îngropat acolo un vis al meu. un vis dintre lumi.

să încolţească astăzi? sau tu astăzi sugrumi

din faşă visul? întrebi răstit: unde te afli, Adame?

îţi răspund fluturii: doarme

înfăşurat în fluturi ca într­un pământ,

doarme pe umerii unui zburător şi umblător cuvânt

5

aici a curs, la vremuri, năpastă de apă.

stau cu picioarele­nfipte în pământ 

şi ascult cum sapă

cineva sub tălpile mele mormânt.

vei coborî. în el vei semăna pe vodă vânt.

vei spune apăsat din ceruri de departe:

vin tocmai din Scytia Minor. nicio moarte

nu a stat cu mine de vorbă. nu m­a întrebat

despre pământ. nu m­a bătut granat.

stau în mormânturi, stau cu almandinul

roşu, al morţii. el îmi croieşte destinul

prin vaduri, prin vremuri curge năpastă de apă.

mă acoperă. mă mângâie. cald mă îngroapă

6

distinse domn, trebuie să­ţi spun: cineva a spart cerul,

a curs din el lumina raiului. a curs ploaie şi tot zodierul...

a curs din el lumina fiinţei mele de Adam uitat,

a curs o parte din tine. catapeteasma lumii s­a clătinat

şi a căzut în gol. ai văzut că sunt gol şi mă ascund

cu pietrele pe prund.

trebuie să­ţi mai spun, distinse domn, despre

drumurile care urcă neunde şi se frâng sub vespre,

sub înserări. 

sunt drumuri rupte în sângele meu şi sunt existări

de dincolo de tot ce se vede.

distinse domn, îmi este pofta a te pierde

în fără de umbra sângelui şi în cruzimi scobite 

sub stânca tăcere.

să ne pregătim şi de moarte, iar eu de înviere

7

ce­o să se întâmple cu tine, Elohim?

de ce tremuri? vine raza de soare din înger.

în linişte să drămuim,

să te drămuim, Elohim, du­ne în patrie,  du­te

şi verste,

mi­am luat trei sute de concubine,

o fi fost rău? o fi fost de bine?

la vreme de bătrâneţe, femeile mi­au întors privirea

spre dumnezei fantomatici. slăbirea

puterilor mi­a adus închipuiri de departe.

să fie, te întreb, iubire? să fie doar moarte?

2

flăcări jucau peste arbori ­ comori din paradis.

ai deschis gura? ce­ai fi avut de zis?

taci. dincolo de frunze joacă flăcări. decad

constelaţii? sunt numai reflexii care vin din iad?

nu ai timp de răspunsuri. trece jalnic o faimă.

nici nu tresari. ai sădit în grădină doar spaimă.

vrei să guvernezi grădina prin spaime şi frică?

te uită: şarpele protestează şi se ridică:

unde se duce domnul nostru? unde?

în ce constelaţii depărtate? în ce lumi căscăunde?

taci. de bunăvoie ai pierdut orice răspunsuri?

neajunsuri

istorice te au în paza lor? răspunde, te rog!

Dumnezeu tace. în locul lui ar răspunde orice  inorog

3

viaţa îşi deschide răsurile în soare.

să fiu pe mare? să fi trecut de mare?

unde sunt? orizonturi sumbre descântă

cu gura larg închisă o nuntă.

o fi nunta mea, mă gândesc şi mă sperii.

mai aveam de cucerit mii de femei ca imperii.

mergem la nuntă, hotărăşte el, Dumnezeu.

mergem, răspund. voi fi mire? voi fi fariseu?

Dumnezeu se preface că nu aude. tace.

ptiu, drace,

exclam. am ales oare nuntă care nu este?

sau şi Dumnezeu este doar o poveste?

4

fluturii au năvălit. parcă veneau armate

din lumi neştiute. veneau puhoiuri şi descăpăţânate.

se aşezau pe crengi. am spus: ce măreşti?

de ce scuturi

confuzia sporită dintre frunze şi fluturi?

crengile păreau din altă lume. de unde să vină

de om urcă  stânci verticale,/  cine  să  fie? Cine  să  fiu?/ un om minuscul priveşte din cerʺ.

Autorul  deţine  secretul  tuturor  formulelor  de  creativitate disponibile în poezia actuală, aşa că le­ar putea activa pe rând. Simbioza  dintre  tematica  religioasă  şi  dicteul  automat  se dovedeşte  flexibilă  şi  chiar  acordă  o  rezoluţie  personală discursului  liric. Aparatul  de  filmat  din  caverna  platoniciană este, uneori, pus în umbră de ochii zeului Shiva, încât întâia zi a creaţiei  poate  fi  revendicată  din  budism,  dar  următoarele  se încadrează în calendarul creştin.

În ţinutul imaginar Icaria, unde se întâmplă violente mişcări sufleteşti, apare şi o dragoste nebună, nebună... şi bat vânturi din Scitia Minor: ʺtainele străvezii ale lucrurilor cad/ una câte una din pomul cunoaşterii,/ cad direct în apele ochiului magic/ arta este doar umbra unui regret,/ ceva necruţător se întâmplă astăzi în paradis,/ ceva tragic şi atât de necesar în lumea noastră,/ El se va despărţi de suflet,/ El, spiritul, nu are timp de regrete,/ El, sufletul, trebuie să plece pe cărări neştiute/ în lume,/ în rai nu mai este loc de natură,/ de îngeri,/ de inimă,/ în rai îngerii se acoperă cu propriile aripi,/ frigul singurătăţii face să îngheţe/ munţii din cosmos,/  în  depărtare  se  aude  sâsâitul  de  şarpe/  şi  foşnetul frunzişului  în  pomul  pitic/  de  unde  Newton  face  să  cadă poamele cunoaşteriiʺ.

În EuGenia cosmosului meu pare mai puternic spiritul ludic de tip  Nichita  Stănescu,  pe  când  în  Vina  credinţa  rămâne sentimentul dominant. Personal, prefer francheţea şi degajarea din primul volum, precum în ʺSum şi postum şi post ludumʺ: sunt liman de  învingere/  dragul meu  am  înfrânt/  cea de pe urmă convingere/ a sufletului meu tâmpit şi nesfânt/ a domnişoarei anima/  a  domniţei  patima/  sunt  ultima  poveste  de  zis  la banchete/ ultima picătură de ulei din candela/ picăturii de viaţă/ de pe ultimele voastre Doamne planete/  lasă­te poete/ dus  în gheare de un erete/ peste plaiuri traco­gete/ ele se dau pe gheaţă/ ele  se  dau/  pe  culori/  pe  blau  grana  şi  blau/  sunt  liman  de înfrângere/ sum/ visul de viaţă/ al erei post ludum/ postumʺ.

În  mod  curios,  domnul  Constantin  Gherghinoiu,  spre deosebire de toţi scriitorii veniţi din universul Brăilei, nu reţine în  poezia  sa  universul  acvatic,  bălţile,  fluviul,  marea,  ci  un puternic sentiment chtonic; ʺvin spre mine/ valuri de pământ/ vin să mă acopere cu trupul lor de pământ,/ mări de pământ, cer de pământ,/ timp de pământ,/ lună de pământ,/ toate lucrurile de pământ/ vin către mine...ʺ.

Izolat  în  oraşul  cel  mai  bogat  în  literatură,  din  literatura română,  angajat  într­un  cotidian  sufocat  de  prejudecăţile corosive ale micilor comunităţi şi de alte preocupări mult mai rigide şi pragmatice, domnul Constantin Gherghinoiu reuşeşte să rămână un poet adevărat, pe dominantele cele mai profunde, fertile şi subtile ale iluzoriului meşteşug al cuvintelor.

1

după ce m­am lepădat a treia oară de tine,

am luat hotărâri istorice. am înfiinţat alte ierni, 

alţi zei,

alte ceruri din care să cerni

idei

mai lungi, mai anapoda,

mai aproape de nu decât da,

mi­am smuls nervii, am ars şapte sute de neveste,

am străbătut pământuri, am şters de pe hărţi distanţe

Puţin cunoscut în afara Brăilei, Constantin  Gherghinoiu  (născut în  1951  în  comuna  Ariceştii  – Ze le t in ,   judeţul   Prahova) , absolvent al Facultăţii de Filosofie a  Universităţii  Bucureşti,  1975, actualmente  director  al  Şcolii Normale  ʺD.  P.  Perpessicisiusʺ Brăila, şi­a conturat o identitate de scriitor polivalent: poet, prozator, romancier, critic literar, dar printr­o bibliografie deloc abundentă.

De la primele apariţii în reviste până la debutul în volum (Toamna patimilor  după Matei,  Editura  Porto  Franco,  Galaţi,  1991,  cu  o prefaţă  de  Mihail  Crama)  trec  aproape  două  decenii,  dar, ulterior, ritmul apariţiilor se accelerează, subliniind imaginea (şi identitatea) sa de scriitor complet: Şantaj (roman), Editura Porto Franco, Galaţi,  1995, Puşcărie pentru porumbei  (teatru), Editura Geneze, Galaţi, 1998, Mitologii negre (poezie), Editura Ex Libris, Brăila, 2001, cu un cuvânt înainte de academician Fănuş Neagu, Sinele  şi  deşertul  /  Le  soi  et  le  désert  (  poezie bilingvă), Editura Centrul de Creaţie, Brăila, 2007, Poezia pierdută şi poeme în proză, Editura Ex Libris, Brăila, 2008, EuGenia cosmosului meu, Editura Ex Libris, Brăila, 2009, Vina (poeme), Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011.

Autorul nu are complexul culturii clasice, care să­l blocheze în  admiraţie  anemică  ci,  dimpotrivă,  îl  neîngrădeşte  în adeziunea  pentru  spiritul  ludic  şi  exersarea,  în  mod  egal,  a alternativelor, de la invocaţia religioasă a partiturii psaltice, până la  dicteul  automat  şi  poeticele  suprarealismului.  Discursul poetic, întotdeauna insurgent şi anticonvenţional, chiar saturat de  un  exces  cultural  inerţial,  favorizează  acumulările  unui confesional  sarcastic  şi  autoironic  care  destructurează grandoarea în derizoriu şi aruncă la coş sistemul convenţiilor şi prejudecăţilor.

Universul poetic se coagulează dintr­un ceremonial confesiv în care actantul liric se lamentează de lucruri nemaiîntâlnite în poezie,  sau  dintr­o  invocaţie  insolită  în  care  se  armonizează iarăşi lucruri stupefiante. Dumnezeu e unpartener cumsecade şi modest care pretinde o poezie religioasă în care credinţa apare foarte degajată, familiară.

În  Vina  impresionează  poezia  sangvinităţii  revoltate  şi transplantarea cotidianului, a existenţei circumstanţiale chiar în caverna platoniciană.

Invocarea  lui Dumnezeu pe fiecare pagină nu spune totul despre  religiozitatea  poeziei  lui Constantin Gherghinoiu  care face  exerciţii  de  digitaţie  pe  toate  gamele  sufleteşti,  de  la disperare la sarcasm şi de la adoraţie la abjurare. Ideea de regie a textului  se  mărturiseşte  uneori,  alteori  transpare  în  proiecţia filmului  platonician pe  pereţii  cavernei:  ʺun  om minuscul,/  o idee de om între pereţii de stâncă,/ pereţi verticali,/ drumul ar trebui să treacă printre ei,/ ideea de om ar trebui să urmeze ideea  de drum,/ dar nu are curaj s­o găsească,/ drumul ar putea să trăiască retras,/ un fel de drum anahoret,/  în pereţii de stâncă verticală,/ drumul ar putea să  fie un pustnic/ retras  în chiliile stâncii,/ ideea de om nu are încotro să apuce,/ disperarea ia locul ideii  de  om,/  disperarea  ăşi  ia  inima  în  dinţi,  începe  să  urce stânci,/ scena se goleşte de personaje,/ un om minuscul,/ o idee 

Între credinţă şi spiritul ludicAureliu GOCI

sertarul cu manuscrise sertarul cu manuscrise

CRONICA46 CRONICA 47

ai fost de partea balaurului? a îngerului?

nu te văd nici în cer, nici pe sub poalele sângerului

10

printr­o spărtură de cer îmi arunc ochii: te văd. 

paradis

al somnambulilor e cerul. ce vis,

ce sens te ţine acolo, în cer? pe pământ, alături

am face lucruri mari, grădini peste grădini, edenuri...

tu să mături

totul. să iasă iarbă nouă de sub umbra fiinţei noastre,

să răsară planete sihastre...

prin spărtura cerului arunc o privire. înţeleg.

nimeni nu poate avea coşmarurile pe care el le vrea.

şi de la trunchiul de lemn al ochiului dezleg

toate privirile aruncate de mine în cer. 

sunt ale altcuiva

11

pretutindeni domneşte o toropeală generală.

istoria doarme. gâfâie. duce în poală

sfârşitul inexorabil. duce praful pe copitele zilei,

al unui pământ mai rodnic. tu cântă în strună prăsilei

de lume nouă. pretutindeni sar în ochi semnele

sfârşitului. cine, şi în ce istorie, consemne­le?

eşti în stare? eşti tu dumnezeul aşteptat? 

sau eşti doar un satir

alergător după nimfele erei? sau eşti doar delir?

sfârşim istoria. epuizăm idoli şi zei peste zei.

vom fi în stare să inventăm alţii în loc?

pentru ei

şi pentru tine şezui la căpătâiul istoriei 

şi acolo plânsei

12

te­ai săturat până peste cap de creaţia veche.

ţi­ai dat seama că este impostură. că este făcută 

după ureche.

vrei să faci noul cer şi noul pământ?

eşti depăşit, eşti reacţionar, totuşi te cânt

şi­ţi ţin hangul. 

cuvintele m­ar vrea de partea lor şi­mi ţin ştreangul,

cuvântul se face înger şi deschide drum abisului.

mă arunc să beau sfântul sânge. proscrisului

care sunt să­i dai viaţă. cu toate că s­ar putea să nu fi

decât corul unei divine tragedii 

aduse pe sub mână din marile sofii

în apele primare, neîncepute,

fă să înceapă cosmosul, ah, de la ele,

din fiecare picătură eleată să faci pământ de stele,

din mare să­l faci pe Dumnezeul părinţilor noştri,

din fiecare val să scoţi heruvimii şi monştrii,

apoi, inventează focul, Elohim, focul viu,

cuvântul cel sălbatic şi bidiviu.

călare pe cuvânt să trecem de vulcanii stinşi din pământ,

să strigi tunător peste flăcările moarte din noi: 

sunt cel ce sunt

8

în primul rând vreau, distinse domn, să ştii şi despre mine

că sunt autorul timpului şi că mi­e bine,

că aş fi vrut să te bucur mai mult, că aş fi vrut uneori

să bat pe nicovală seninul de nori

să ai pe unde să calci când vei veni. nu mai ştiu nimic

despre tine. mai ai de gând să vii? la noi a răsărit grâul pitic,

s­au ivit, din trupul rocilor piroclastite, clarvăzătoare,

diavoli. şi vorbesc despre tine cu mari semne de întrebare.

cu eclipse de lună.

ce se mai întâmplă în cer? tot în malul de clisă îşi sapă 

lăstunii cuib şi văgăună?

grădina ai păstrat­o curată? mai este tot cea de atunci?

îţi mai aduci aminte? îngrozitoare porunci

mi­ai strigat. îţi mai aduci aminte şarpele? eram gol

şi nu ţi­am răspuns. m­ai izgonit. mi­ai pus, ban în mână,

obol

pentru trecerea în lumea de jos. în lumea unde sunt.

tu cum o mai duci? când mai treci pe la noi, pe pământ?

9

eram de faţă. lupta dintre înger Mihail şi balaur

era pe moarte şi pe viaţă şi bătea monedă de aur.

nu puteam să mă hotărăsc de­a cui parte,

să fiu. de partea îngerului? să­i fiu moarte?

în cele de pe urmă a învins Mihail. întreb: eu ce fac?

mi­a răspuns: te arunc pe pământ, te fac om sau copac.

strălucea ca apusul îngerul biruitor. apoi, m­a azvârlit.

pe pământ. sub pământ. şi falit

sunt. când de partea adevărului adevărat, când de partea

unui adevăr învăluit, oarecare. 

tu, distinse domn, unde deschizi cartea

şi oare

sertarul cu manuscrise poesis

Coborârea in abis 

Nu sunt poet

N­am fost şi nu voi fi

Numai că uneori mă rod cuvintele 

Cu mii

Şi muscătura lor devine sânge 

Şi miscă­n vene cu putere

Ajunge­n creer şi supune 

Vointa de­a nu fi in vrere.

Din ne­poet, ne­fost 

M­am transformat în rost

Şi versul învăluit în mine

Respiră, bea şi tine ziuă

Degetele tremură­n scris

Şi gandul meu coboară în abis

Poet de zi, ne­fost de vis.

Apă si lumină 

Cerul ce se strâmbă

Sub ploi zgomotoase

Picăturile nu pică 

Ci se preling in oase

Apa cu apă

Se imbină 

In fond 

Şi noi, oamenii,

Suntem apă si lumină.

Adevaruri scrise cu litere mici 

Am împăturit cuvintele 

Să fie mai grele

Grosimea lor 

Să mişte suflete moarte.

Am alungit litere 

Să cresc verbelor 

Mesajul 

Să se imprime mai bine.

Metode de marketing 

Am folosit 

Sa inteleagă şi 

Orbii zilei 

Adevărurile scrise 

De obicei 

Cu litere mici.

Compatibilitate

Pentru schimbarea ce ne­o cer

Trebuie sã începem cu noi

Sã ne schimbãm mâinile 

Cu altele mai bune,

Sã ne schimbãm picioarele 

Cu unele mai arãtoase,

Sã ne schimbãm capul

Cu unul mai deştept

Şi la sfârşit 

Sã ne schimbãm sufletul

Pentru cã doar astfel

V­om fi compatibili

Cu lumea minciunii

De dincolo de ordinea

Din gânduri ... 

Muţi când vine umbra 

Ne agitãm

Vorbim

Gãlãgioşi trãim

Şi muţi suntem

Când vine umbra.

Poetul a rãmas 

lui A.Pãunescu 

A fost un trubadur

Un pic bizar

A spus ce a avut de spus

Despre normal cã e normal

În jocurile de cuvinte

Ce au colindat şi au iubit

Seminţe, simţãminte

A rãsãdit şi i­au vorbit

A disperat, a ars

Şi când s­a întamplat

Ca omul sã fi murit

Poetul a rãmas.

Totul se plãteşte

Primeşti când intri­n viaţã

Un credit în minute

Şi cheltuieşti din ele 

Cu fiecare clipã

Şi la final

La facturare

Totul se plãteşte

M ihai V intilã

CRONICA46 CRONICA 47

ai fost de partea balaurului? a îngerului?

nu te văd nici în cer, nici pe sub poalele sângerului

10

printr­o spărtură de cer îmi arunc ochii: te văd. 

paradis

al somnambulilor e cerul. ce vis,

ce sens te ţine acolo, în cer? pe pământ, alături

am face lucruri mari, grădini peste grădini, edenuri...

tu să mături

totul. să iasă iarbă nouă de sub umbra fiinţei noastre,

să răsară planete sihastre...

prin spărtura cerului arunc o privire. înţeleg.

nimeni nu poate avea coşmarurile pe care el le vrea.

şi de la trunchiul de lemn al ochiului dezleg

toate privirile aruncate de mine în cer. 

sunt ale altcuiva

11

pretutindeni domneşte o toropeală generală.

istoria doarme. gâfâie. duce în poală

sfârşitul inexorabil. duce praful pe copitele zilei,

al unui pământ mai rodnic. tu cântă în strună prăsilei

de lume nouă. pretutindeni sar în ochi semnele

sfârşitului. cine, şi în ce istorie, consemne­le?

eşti în stare? eşti tu dumnezeul aşteptat? 

sau eşti doar un satir

alergător după nimfele erei? sau eşti doar delir?

sfârşim istoria. epuizăm idoli şi zei peste zei.

vom fi în stare să inventăm alţii în loc?

pentru ei

şi pentru tine şezui la căpătâiul istoriei 

şi acolo plânsei

12

te­ai săturat până peste cap de creaţia veche.

ţi­ai dat seama că este impostură. că este făcută 

după ureche.

vrei să faci noul cer şi noul pământ?

eşti depăşit, eşti reacţionar, totuşi te cânt

şi­ţi ţin hangul. 

cuvintele m­ar vrea de partea lor şi­mi ţin ştreangul,

cuvântul se face înger şi deschide drum abisului.

mă arunc să beau sfântul sânge. proscrisului

care sunt să­i dai viaţă. cu toate că s­ar putea să nu fi

decât corul unei divine tragedii 

aduse pe sub mână din marile sofii

în apele primare, neîncepute,

fă să înceapă cosmosul, ah, de la ele,

din fiecare picătură eleată să faci pământ de stele,

din mare să­l faci pe Dumnezeul părinţilor noştri,

din fiecare val să scoţi heruvimii şi monştrii,

apoi, inventează focul, Elohim, focul viu,

cuvântul cel sălbatic şi bidiviu.

călare pe cuvânt să trecem de vulcanii stinşi din pământ,

să strigi tunător peste flăcările moarte din noi: 

sunt cel ce sunt

8

în primul rând vreau, distinse domn, să ştii şi despre mine

că sunt autorul timpului şi că mi­e bine,

că aş fi vrut să te bucur mai mult, că aş fi vrut uneori

să bat pe nicovală seninul de nori

să ai pe unde să calci când vei veni. nu mai ştiu nimic

despre tine. mai ai de gând să vii? la noi a răsărit grâul pitic,

s­au ivit, din trupul rocilor piroclastite, clarvăzătoare,

diavoli. şi vorbesc despre tine cu mari semne de întrebare.

cu eclipse de lună.

ce se mai întâmplă în cer? tot în malul de clisă îşi sapă 

lăstunii cuib şi văgăună?

grădina ai păstrat­o curată? mai este tot cea de atunci?

îţi mai aduci aminte? îngrozitoare porunci

mi­ai strigat. îţi mai aduci aminte şarpele? eram gol

şi nu ţi­am răspuns. m­ai izgonit. mi­ai pus, ban în mână,

obol

pentru trecerea în lumea de jos. în lumea unde sunt.

tu cum o mai duci? când mai treci pe la noi, pe pământ?

9

eram de faţă. lupta dintre înger Mihail şi balaur

era pe moarte şi pe viaţă şi bătea monedă de aur.

nu puteam să mă hotărăsc de­a cui parte,

să fiu. de partea îngerului? să­i fiu moarte?

în cele de pe urmă a învins Mihail. întreb: eu ce fac?

mi­a răspuns: te arunc pe pământ, te fac om sau copac.

strălucea ca apusul îngerul biruitor. apoi, m­a azvârlit.

pe pământ. sub pământ. şi falit

sunt. când de partea adevărului adevărat, când de partea

unui adevăr învăluit, oarecare. 

tu, distinse domn, unde deschizi cartea

şi oare

sertarul cu manuscrise poesis

Coborârea in abis 

Nu sunt poet

N­am fost şi nu voi fi

Numai că uneori mă rod cuvintele 

Cu mii

Şi muscătura lor devine sânge 

Şi miscă­n vene cu putere

Ajunge­n creer şi supune 

Vointa de­a nu fi in vrere.

Din ne­poet, ne­fost 

M­am transformat în rost

Şi versul învăluit în mine

Respiră, bea şi tine ziuă

Degetele tremură­n scris

Şi gandul meu coboară în abis

Poet de zi, ne­fost de vis.

Apă si lumină 

Cerul ce se strâmbă

Sub ploi zgomotoase

Picăturile nu pică 

Ci se preling in oase

Apa cu apă

Se imbină 

In fond 

Şi noi, oamenii,

Suntem apă si lumină.

Adevaruri scrise cu litere mici 

Am împăturit cuvintele 

Să fie mai grele

Grosimea lor 

Să mişte suflete moarte.

Am alungit litere 

Să cresc verbelor 

Mesajul 

Să se imprime mai bine.

Metode de marketing 

Am folosit 

Sa inteleagă şi 

Orbii zilei 

Adevărurile scrise 

De obicei 

Cu litere mici.

Compatibilitate

Pentru schimbarea ce ne­o cer

Trebuie sã începem cu noi

Sã ne schimbãm mâinile 

Cu altele mai bune,

Sã ne schimbãm picioarele 

Cu unele mai arãtoase,

Sã ne schimbãm capul

Cu unul mai deştept

Şi la sfârşit 

Sã ne schimbãm sufletul

Pentru cã doar astfel

V­om fi compatibili

Cu lumea minciunii

De dincolo de ordinea

Din gânduri ... 

Muţi când vine umbra 

Ne agitãm

Vorbim

Gãlãgioşi trãim

Şi muţi suntem

Când vine umbra.

Poetul a rãmas 

lui A.Pãunescu 

A fost un trubadur

Un pic bizar

A spus ce a avut de spus

Despre normal cã e normal

În jocurile de cuvinte

Ce au colindat şi au iubit

Seminţe, simţãminte

A rãsãdit şi i­au vorbit

A disperat, a ars

Şi când s­a întamplat

Ca omul sã fi murit

Poetul a rãmas.

Totul se plãteşte

Primeşti când intri­n viaţã

Un credit în minute

Şi cheltuieşti din ele 

Cu fiecare clipã

Şi la final

La facturare

Totul se plãteşte

M ihai V intilã

CRONICA48 CRONICA 49

chiştoacele, că era pericol de incendiu. Nunuţa a 

făcut şi asta, aplecându­se cât putea de mult, doar­

doar o băga pe cineva la idei, dar degeaba, aşa că, 

luată de toate căldurile, a ieşit în spatele discotecii, 

unde  era  un  iaz  şi  şi­a  dezbrăcat  rochia,  fiindcă 

simţea că ia foc, deşi era udă toată.

La un moment dat din iaz a ieşit o arătare care a 

scos un răget, iar în lumina lunii părea că are trei 

picioare.  Cu  toate  că  venea  spre  ea  cu  un  mers 

ciudat, Nunuţa nu se sperie nici când animalul o 

trânti la pământ şi, fără să piardă nici o clipă, intră 

în  miezul  problemei,  scăpând­o  pe  aceasta  de 

spaime şi frustrări, deşi, de durere, îi ieşiră ochii 

din  cap.  Însă  nimeni  nu  avea  timp  de  astfel  de 

amănunte. Totul a fost scurt şi zguduitor ca un şoc 

electric. Dar Nunuţa nu s­a pierdut cu firea şi când 

dihania  s­a  ridicat  mormăind,  ea  a  apucat­o  de 

unul din picioare şi i­a spus scurt: nu pleca că îţi 

crăp  capul!  Probabil  că  monstrul  pricepea 

alternativa, aşa că a devenit docil, iar fata a aplicat 

pe el toate cunoştinţele sale, până acum teoretice. 

Nici  ăla  prost,  s­a  arătat  interesat  de  explorarea 

cognitivă a anatomiei interne şi externe folosind cu 

pricepere toate oportunităţile oferite.

Către al doilea cântat al cocoşilor, fiinţa a plecat 

chiuind şi s­a aruncat în iaz, iar Nunuţa, deşelată, 

dar  fericită,  a  plecat  către  casă  ţinându­se  de 

garduri. Era convinsă că avusese de­a face cu un 

extraterestru, aşa cum văzuse ea la televizor şi se 

considera norocoasă că dăduse de unul bine dotat 

şi nu de cei plini de bale, gheare şi  colţi  care au 

apucături foarte ciudate.

După  o  vreme,  membrii  familiei  au  ajuns  la 

concluzia că fata înnebunise, aşa că au împrăştiat 

povestea în tot satul şi îşi priveau odrasla ca pe un 

fel de viţel  cu două capete,  spre  liniştea  tuturor. 

Între timp, însă, femeile din sat, neputând rezista 

ispitei de a verifica faptele  la faţa  locului,  ieşeau 

noapte de noapte la malul iazului, care de care mai 

despuiată şi mai plină de curiozitate. Într­adevăr, 

nu de puţine ori, unele norocoase erau vizitate de 

monstru,  ceea ce  le dădea câteva zile de plăcută 

visare  şi  sporea  semnificativ  numărul  viitorilor 

tătici.  Au  fost  dovediţi  şi  unii  impostori  care 

încercau să profite de situaţie, iar dezamăgirile se 

Nunuţa a rămas gravidă. În sine, faptul era unul 

banal,  deoarece  în  Botoroaga  fetele  rămâneau 

frecvent gravide  înainte de  a  se  căsători,  fiindcă 

înţelegerile şi actele necesare unei astfel de acţiuni 

durau mult peste limita de răbdare a fetelor care, 

de pe la paisprezece ani, deveneau foarte nervoase 

şi se temeau să nu facă vreo boală de cap dacă mai 

pierd vremea. Firesc, la nuntă, mireasa, că fată nu­i 

mai putem spune, aşeza la masă şi cei doi­trei copii 

pe care îi avea semn că este sănătoasă şi preţuită de 

flăcăi.

Problema cu Nunuţa era că, în comunitate fiind 

considerată atât de proastă şi de urâtă, toată lumea 

se mira  că  i  se  întâmplase  şi  ei,  ce­i  drept  pe  la 

optsprezece ani, ca, iată, cineva să o considere aptă 

de alte activităţi decât munca în grajd. Familia a 

primit vestea cu calm, iar bătăile pe care le primea 

de la mamă, tată şi cei doi fraţi nu aveau conotaţii 

vindicative,  rebarbative  sau  coercitive,  ci 

reprezentau calea cea mai scurtă pentru a se afla 

numele  făptuitorului,  considerat  de  altfel  un 

tâmpit,  pentru  a­i  pune  în  cârcă,  cu  orice  preţ, 

comoara la care râvnise. Ce povestea însă Nunuţa 

umplea familia de mirare dar şi de păcate, pentru 

că, necăjiţi, oamenii înjurau şi drăcuiau de mama 

focului, neputând să priceapă nimic.

Pe scurt povestea Nunuţei suna cam aşa:

– Prin luna mai, într­o sâmbătă, s­a dus la fostul 

cămin cultural care acum se numea discotecă, cu 

speranţa  că  în  învălmăşeală  poate  o  confundă 

vreun flăcău şi o scoate afară să o scape de spaima 

de  a muri  fată  bătrână,  că  uite, mâine­poimâine 

împlineşte vârsta majoratului şi râdea tot satul de 

ea.

Se  şi  pregătise pentru  eveniment  spălându­se 

peste tot şi renunţând la chiloţi, ca să nu complice 

cu nimic acţiunile vreunui doritor.

La   discotecă era un chef general, bărbaţii erau 

suficient de beţi, dar nici unul nu părea chior, aşa 

că  singura  invitaţie  a  primit­o  din  partea 

patronului  care, văzând că  stă  singură,  i­a dat o 

mătură  să  adune  de  pe  jos  cojile  de  seminţe  şi 

Academia Păstorel

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

Monstrul încheiau cu o dare în vileag plină de ridicol.

Îngrijorată  de  faptul  că  Nunuţa  spunea 

adevărul,  mama  ei  a  luat  o  sticlă  de  vin  şi, 

îngândurată,  s­a  dus  la  părintele  Gherasim  să­i 

spună cum stă treaba,  iar acesta să­i citească din 

cărţi,  deoarece  părintele  era  recunoscut  pentru 

înţelepciunea  sa.  Pentru  orice  eventualitate  se 

spălase şi ea peste tot. Părintele Gherasim, acum 

bătrân falnic de aproximativ şaptezeci de ani, avea 

un păr bogat, albit de vreme, şi un glas profund 

care stârnea în femei tot felul de gânduri în totală 

contradicţie  cu  textele  ce  se  rosteau  în  altar. 

Tinereţea  părintelui  se  putea  contabiliza  în 

registrul de botez al bisericii unde, în majoritatea 

cazurilor, scrisese cu mâna lui în dreptul numelui 

celui botezat „Doamne, ocroteşte neamul meu şi 

iartă­mi rătăcirea“.

Preoteasa  încercase o vreme să­i mai  scurteze 

cărările dar, copleşită curând de cei şapte copii pe 

care îi avea, îl lăsă în plata domnului. Se zvonea că 

puterea părintelui venea de la un clondir cu apă de 

la sfântul munte, pe care îl ţinea mereu asupra sa şi 

din care sorbea din când în când. Cu excepţia unor 

babe  care  arătau  ca  nişte  prune  uscate,  toate 

femeile  îl  venerau  pe  părintele  Gherasim,  iar 

bărbaţii  îl  respectau  şi  îl  admirau,  chiar  dacă 

spuneau că în clondir era de fapt ţuică şi că treaba 

cu sfântul munte era doar, aşaaa, pentru muieri.

În felul lor, toţi îl iubeau şi se mândreau cu el 

pentru că erau totuşi rude, mai mult sau mai puţin 

apropiate.

Părintele o ascultă cu atenţie pe mama Nunuţei, 

goli sticla de vin şi spuse plin de năduf: vezi, măi, 

Mărie, dacă mă iau după voi şi vă las să vă cotârciţi 

cum  vă  duce  pe  voi  capul,  faceţi  numai  copii 

tâmpiţi şi aveţi numai necazuri. S­o trimiţi pe fată 

la mine, să văd eu ce pot să aflu de la ea, că poate 

dau de urma derbedeului.

Tulburată  de  glasul  grav  şi  de  înţelepciunea 

părintelui, Maria, de altfel femeie tânără, dădu să­i 

sărute mâna dar nimeri, ca de obicei, sub patrafir, 

aşa că la plecare părintele era mai puţin amărât.

Nunuţa ajunse la părintele a doua zi, iar acesta o 

primi cu blândeţe, dându­i câteva palme zdravene 

şi  sfătuind­o  să  spună  repede  tot  că  altfel  sub 

pragul bisericii o îngroapă. Lipsită de alternativă, 

Nunuţa,  proastă  şi  cinstită,  spuse  ce  ştia  ea,  iar 

părintele  căzu  pe  gânduri  şi  o  trimise  acasă  pe 

Nunuţa,  blagoslovind­o  numai  cu  câteva 

înjurături foarte meşteşugite.

Părintele, cu adevărat un om înţelept, ştia de la 

botez cum îi dăruise Dumnezeu pe copiii de sex 

bărbătesc şi ajunse la concluzia că doar trei­patru 

puteau  corespunde  descrierilor  confuze  ale 

Nunuţei. Însă unul era dărâmat de băutură, altul 

avea o muiere nesătulă, Vasile  era  la puşcărie  şi 

mai rămânea Călae, văcarul, care, însă, era atât de 

prost că dacă îl întrebai unde­i este fundul nimerea 

răspunsul  după mai multe  încercări.  Venise  din 

armată cu porecla Tripodul,  însă cum sătenii nu 

erau preocupaţi de expresii din limba neogreacă, îi 

spuneau  simplu  Pulărău.  Intrat  la  bănuieli, 

părintele  trimise  după  Călae  care,  crezând  că  e  

rost de ceva colivă, veni într­un suflet şi, după ce 

luă  câteva  biblii  în  cap,  mărturisi  totul  dintr­o 

suflare.

În sâmbăta cu pricina, fiind cam beat, se scălda 

în iaz, când a văzut pe malul celălalt o femeie care 

stătea goală puşcă  în  lumina  lunii şi  îşi  smulgea 

părul din cap. Cuprins de un creştinesc sentiment 

de compasiune a gândit să facă şi el un bine şi uite 

că l­a făcut, iar pe nebunele alea de muieri intrate în 

călduri era şi păcat să nu le astâmpere. Apoi, spăşit, 

îşi întinse mucii pe faţă şi concluzionă cu un ton 

filozofic: „acum, asta e!“

Părintele  gândi  că,  uite,  prost­prost,  dar  are 

dreptate  şi  îi   mai  dădu  nişte  palme  de­i 

scăpăraseră ochii şi spuse grav: „te duci la fată şi 

sâmbătă veniţi  să vă unesc  în  faţa Domnului,  că 

altfel ochi de cumătru cu mine nu mai ai. Marş!“

Mulţumit de modul  în care a decurs discuţia, 

Călae  făcu  exact  cum  îi  spuse  părintele,  aşa  că 

sâmbătă, după slujba de cununie, porni şi nunta la 

casa  miresei.  Toată  lumea  era  fericită,  doar 

părintele  stătea  în  capul mesei  puţin melancolic 

gândindu­se la implicaţiile viitoare ale schimbării 

zestrei  genetice  a  comunităţii.  Oftă  şi  îşi  spuse 

resemnat:  o  să­i  ia  dracu!  Dracul  însă  era  deja 

printre meseni, mai precis printre muieri care îşi 

făceau socoteli despre cum vor împărţi, în viitorul 

apropiat darurile lui Călae.

Academia Păstorel

CRONICA48 CRONICA 49

chiştoacele, că era pericol de incendiu. Nunuţa a 

făcut şi asta, aplecându­se cât putea de mult, doar­

doar o băga pe cineva la idei, dar degeaba, aşa că, 

luată de toate căldurile, a ieşit în spatele discotecii, 

unde  era  un  iaz  şi  şi­a  dezbrăcat  rochia,  fiindcă 

simţea că ia foc, deşi era udă toată.

La un moment dat din iaz a ieşit o arătare care a 

scos un răget, iar în lumina lunii părea că are trei 

picioare.  Cu  toate  că  venea  spre  ea  cu  un  mers 

ciudat, Nunuţa nu se sperie nici când animalul o 

trânti la pământ şi, fără să piardă nici o clipă, intră 

în  miezul  problemei,  scăpând­o  pe  aceasta  de 

spaime şi frustrări, deşi, de durere, îi ieşiră ochii 

din  cap.  Însă  nimeni  nu  avea  timp  de  astfel  de 

amănunte. Totul a fost scurt şi zguduitor ca un şoc 

electric. Dar Nunuţa nu s­a pierdut cu firea şi când 

dihania  s­a  ridicat  mormăind,  ea  a  apucat­o  de 

unul din picioare şi i­a spus scurt: nu pleca că îţi 

crăp  capul!  Probabil  că  monstrul  pricepea 

alternativa, aşa că a devenit docil, iar fata a aplicat 

pe el toate cunoştinţele sale, până acum teoretice. 

Nici  ăla  prost,  s­a  arătat  interesat  de  explorarea 

cognitivă a anatomiei interne şi externe folosind cu 

pricepere toate oportunităţile oferite.

Către al doilea cântat al cocoşilor, fiinţa a plecat 

chiuind şi s­a aruncat în iaz, iar Nunuţa, deşelată, 

dar  fericită,  a  plecat  către  casă  ţinându­se  de 

garduri. Era convinsă că avusese de­a face cu un 

extraterestru, aşa cum văzuse ea la televizor şi se 

considera norocoasă că dăduse de unul bine dotat 

şi nu de cei plini de bale, gheare şi  colţi  care au 

apucături foarte ciudate.

După  o  vreme,  membrii  familiei  au  ajuns  la 

concluzia că fata înnebunise, aşa că au împrăştiat 

povestea în tot satul şi îşi priveau odrasla ca pe un 

fel de viţel  cu două capete,  spre  liniştea  tuturor. 

Între timp, însă, femeile din sat, neputând rezista 

ispitei de a verifica faptele  la faţa  locului,  ieşeau 

noapte de noapte la malul iazului, care de care mai 

despuiată şi mai plină de curiozitate. Într­adevăr, 

nu de puţine ori, unele norocoase erau vizitate de 

monstru,  ceea ce  le dădea câteva zile de plăcută 

visare  şi  sporea  semnificativ  numărul  viitorilor 

tătici.  Au  fost  dovediţi  şi  unii  impostori  care 

încercau să profite de situaţie, iar dezamăgirile se 

Nunuţa a rămas gravidă. În sine, faptul era unul 

banal,  deoarece  în  Botoroaga  fetele  rămâneau 

frecvent gravide  înainte de  a  se  căsători,  fiindcă 

înţelegerile şi actele necesare unei astfel de acţiuni 

durau mult peste limita de răbdare a fetelor care, 

de pe la paisprezece ani, deveneau foarte nervoase 

şi se temeau să nu facă vreo boală de cap dacă mai 

pierd vremea. Firesc, la nuntă, mireasa, că fată nu­i 

mai putem spune, aşeza la masă şi cei doi­trei copii 

pe care îi avea semn că este sănătoasă şi preţuită de 

flăcăi.

Problema cu Nunuţa era că, în comunitate fiind 

considerată atât de proastă şi de urâtă, toată lumea 

se mira  că  i  se  întâmplase  şi  ei,  ce­i  drept  pe  la 

optsprezece ani, ca, iată, cineva să o considere aptă 

de alte activităţi decât munca în grajd. Familia a 

primit vestea cu calm, iar bătăile pe care le primea 

de la mamă, tată şi cei doi fraţi nu aveau conotaţii 

vindicative,  rebarbative  sau  coercitive,  ci 

reprezentau calea cea mai scurtă pentru a se afla 

numele  făptuitorului,  considerat  de  altfel  un 

tâmpit,  pentru  a­i  pune  în  cârcă,  cu  orice  preţ, 

comoara la care râvnise. Ce povestea însă Nunuţa 

umplea familia de mirare dar şi de păcate, pentru 

că, necăjiţi, oamenii înjurau şi drăcuiau de mama 

focului, neputând să priceapă nimic.

Pe scurt povestea Nunuţei suna cam aşa:

– Prin luna mai, într­o sâmbătă, s­a dus la fostul 

cămin cultural care acum se numea discotecă, cu 

speranţa  că  în  învălmăşeală  poate  o  confundă 

vreun flăcău şi o scoate afară să o scape de spaima 

de  a muri  fată  bătrână,  că  uite, mâine­poimâine 

împlineşte vârsta majoratului şi râdea tot satul de 

ea.

Se  şi  pregătise pentru  eveniment  spălându­se 

peste tot şi renunţând la chiloţi, ca să nu complice 

cu nimic acţiunile vreunui doritor.

La   discotecă era un chef general, bărbaţii erau 

suficient de beţi, dar nici unul nu părea chior, aşa 

că  singura  invitaţie  a  primit­o  din  partea 

patronului  care, văzând că  stă  singură,  i­a dat o 

mătură  să  adune  de  pe  jos  cojile  de  seminţe  şi 

Academia Păstorel

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

Monstrul încheiau cu o dare în vileag plină de ridicol.

Îngrijorată  de  faptul  că  Nunuţa  spunea 

adevărul,  mama  ei  a  luat  o  sticlă  de  vin  şi, 

îngândurată,  s­a  dus  la  părintele  Gherasim  să­i 

spună cum stă treaba,  iar acesta să­i citească din 

cărţi,  deoarece  părintele  era  recunoscut  pentru 

înţelepciunea  sa.  Pentru  orice  eventualitate  se 

spălase şi ea peste tot. Părintele Gherasim, acum 

bătrân falnic de aproximativ şaptezeci de ani, avea 

un păr bogat, albit de vreme, şi un glas profund 

care stârnea în femei tot felul de gânduri în totală 

contradicţie  cu  textele  ce  se  rosteau  în  altar. 

Tinereţea  părintelui  se  putea  contabiliza  în 

registrul de botez al bisericii unde, în majoritatea 

cazurilor, scrisese cu mâna lui în dreptul numelui 

celui botezat „Doamne, ocroteşte neamul meu şi 

iartă­mi rătăcirea“.

Preoteasa  încercase o vreme să­i mai  scurteze 

cărările dar, copleşită curând de cei şapte copii pe 

care îi avea, îl lăsă în plata domnului. Se zvonea că 

puterea părintelui venea de la un clondir cu apă de 

la sfântul munte, pe care îl ţinea mereu asupra sa şi 

din care sorbea din când în când. Cu excepţia unor 

babe  care  arătau  ca  nişte  prune  uscate,  toate 

femeile  îl  venerau  pe  părintele  Gherasim,  iar 

bărbaţii  îl  respectau  şi  îl  admirau,  chiar  dacă 

spuneau că în clondir era de fapt ţuică şi că treaba 

cu sfântul munte era doar, aşaaa, pentru muieri.

În felul lor, toţi îl iubeau şi se mândreau cu el 

pentru că erau totuşi rude, mai mult sau mai puţin 

apropiate.

Părintele o ascultă cu atenţie pe mama Nunuţei, 

goli sticla de vin şi spuse plin de năduf: vezi, măi, 

Mărie, dacă mă iau după voi şi vă las să vă cotârciţi 

cum  vă  duce  pe  voi  capul,  faceţi  numai  copii 

tâmpiţi şi aveţi numai necazuri. S­o trimiţi pe fată 

la mine, să văd eu ce pot să aflu de la ea, că poate 

dau de urma derbedeului.

Tulburată  de  glasul  grav  şi  de  înţelepciunea 

părintelui, Maria, de altfel femeie tânără, dădu să­i 

sărute mâna dar nimeri, ca de obicei, sub patrafir, 

aşa că la plecare părintele era mai puţin amărât.

Nunuţa ajunse la părintele a doua zi, iar acesta o 

primi cu blândeţe, dându­i câteva palme zdravene 

şi  sfătuind­o  să  spună  repede  tot  că  altfel  sub 

pragul bisericii o îngroapă. Lipsită de alternativă, 

Nunuţa,  proastă  şi  cinstită,  spuse  ce  ştia  ea,  iar 

părintele  căzu  pe  gânduri  şi  o  trimise  acasă  pe 

Nunuţa,  blagoslovind­o  numai  cu  câteva 

înjurături foarte meşteşugite.

Părintele, cu adevărat un om înţelept, ştia de la 

botez cum îi dăruise Dumnezeu pe copiii de sex 

bărbătesc şi ajunse la concluzia că doar trei­patru 

puteau  corespunde  descrierilor  confuze  ale 

Nunuţei. Însă unul era dărâmat de băutură, altul 

avea o muiere nesătulă, Vasile  era  la puşcărie  şi 

mai rămânea Călae, văcarul, care, însă, era atât de 

prost că dacă îl întrebai unde­i este fundul nimerea 

răspunsul  după mai multe  încercări.  Venise  din 

armată cu porecla Tripodul,  însă cum sătenii nu 

erau preocupaţi de expresii din limba neogreacă, îi 

spuneau  simplu  Pulărău.  Intrat  la  bănuieli, 

părintele  trimise  după  Călae  care,  crezând  că  e  

rost de ceva colivă, veni într­un suflet şi, după ce 

luă  câteva  biblii  în  cap,  mărturisi  totul  dintr­o 

suflare.

În sâmbăta cu pricina, fiind cam beat, se scălda 

în iaz, când a văzut pe malul celălalt o femeie care 

stătea goală puşcă  în  lumina  lunii şi  îşi  smulgea 

părul din cap. Cuprins de un creştinesc sentiment 

de compasiune a gândit să facă şi el un bine şi uite 

că l­a făcut, iar pe nebunele alea de muieri intrate în 

călduri era şi păcat să nu le astâmpere. Apoi, spăşit, 

îşi întinse mucii pe faţă şi concluzionă cu un ton 

filozofic: „acum, asta e!“

Părintele  gândi  că,  uite,  prost­prost,  dar  are 

dreptate  şi  îi   mai  dădu  nişte  palme  de­i 

scăpăraseră ochii şi spuse grav: „te duci la fată şi 

sâmbătă veniţi  să vă unesc  în  faţa Domnului,  că 

altfel ochi de cumătru cu mine nu mai ai. Marş!“

Mulţumit de modul  în care a decurs discuţia, 

Călae  făcu  exact  cum  îi  spuse  părintele,  aşa  că 

sâmbătă, după slujba de cununie, porni şi nunta la 

casa  miresei.  Toată  lumea  era  fericită,  doar 

părintele  stătea  în  capul mesei  puţin melancolic 

gândindu­se la implicaţiile viitoare ale schimbării 

zestrei  genetice  a  comunităţii.  Oftă  şi  îşi  spuse 

resemnat:  o  să­i  ia  dracu!  Dracul  însă  era  deja 

printre meseni, mai precis printre muieri care îşi 

făceau socoteli despre cum vor împărţi, în viitorul 

apropiat darurile lui Călae.

Academia Păstorel

CRONICA50 CRONICA 51

CĂSNICIA

E „teatru liric” pe la noi,

Cu dragoste, cu ceartă, joacă,

În care unul din „eroi”,

La timp ar trebui să tacă.

SOȚIA FIERARULUI

E dama cea mai obosită,

Nu de taifas, ci de năvală,

Dar e şi cea mai fericită,

Între ciocan… şi nicovală.

PREZVITERA

Soaţa popii, e femeia

Castă ca şi Penelopa,

Fiʹndcă dânsa, vorba­aceea…

Face doar ce zice popa!

RUGA UNUI BĂRBAT

Doamne, dacă dintr­o coastă,

Zămislitu­mi­ai nevastă,

Mai dau şase, din torace,

Să­mi faci una care tace.

Aurel BAICAN

MOMENTUL CULMINANT

E chiar momentul vieţii tale cînd

O jună blondă­n pat ţi se strecoară

Şi a plăcerii sursă, tremurînd, 

Să simţi că­ţi dă speranţe şi... să moară.

DUPĂ TĂIERILE DE CRIZĂ

Cu­aşa tăieri, să se­nţeleagă:

Eu nu mă bucur doar decât

Că partea ce­mi rămâne­ntreagă,

Probabil le cam stă în gît.

SALVAȚI

Din cîte vite­au fost în sat, 

În ultimul moment, se ştie

Că doar trei boi s­au mai salvat

Şi­o duc chiar bine­n Primărie.

RUGĂ PENTRU GUVERNANȚI

Ascultă Doamne ruga noastră 

A celor mulţi şi­a mea săracuʹ

Şi­i ia­n Grădina Ta măiastră...

Căci văd că nu vrea să­i ia dracu!

AM ARMATA­N SÂNGE

Mă simt acasă ca­n armată:

Când soaţa­mi spune mai mereu

„Culcat”, mă conformez pe dată...�Doar cu sculatul e mai greu.

Gheorghe BĂLĂCEANU

A  GĂTI, ACEASTA  VINE, 

TARE  DE  DEPARTE­N  TINE !...

pentru D.

Minunea mea, recenta mea zeiţă,

aud c­ai oficiat o... tocăniţă!

Oftez, prea­supărat că n­am gustat

din  preţiosu­ţi mixt, legumizat;

dar tocăniţa, Sanda (mea) Marin

ne duce către ­ al Thaliei suspin,

trecând prin Melpomena, dragă ţie,

căci rolul ei în cea dramaturgie

este necunoscut, vai, de cuhnie!

Ea, Antigona, când s­a dus spre veci,

gustat­a din  prea bunul tău ghiveci;

bătrânul Hamlet,  a fost otrăvit

cu tocăniţă bună, nepereche,

lent strecurată în a sa ureche...

Nobila Hedda Gabler s­a­mpușcat

c­un glonţ ce tocăniţă a­explodat!

Până și Cetăţeanul turmentat

s­a dus spre Styx cu gândul la stufat...

Deci, să ai grijă, ­ntru ghiveci artistă,

să nu gătești sub o zodie tristă...

Sunt voluntar, da, om de sacrificiu,

mor înfruptându­mă din cel deliciu,

din rodul mâinii tale de zeiţă,

mă duc, senin, gustând din tocăniţă...

Bogdan ULMU

SONETUL CRONICĂ

Stă Vodă la Cotnari cu fruntea­n palmă;

El trage vin, cu spor, dintr­o bărdacă…

E silă multă­n ţara lui săracă

Şi printre dinţi îi scapă o sudalmă!

Venit e turcul pe moşie, iacă,

Prea tulburându­i a sa fire calmă

De­i vine a­i spune lui Mehmet de mamă

Ca­n viaţa lui prostii să nu mai facă.

Însă chemă la cramă pe toţi turcii,

Găsise­n vin ideea de scăpare; 

Iar ei veniră cu buluc şi fală…

Mâncat­au şi­au băut precum năucii

Da­n zori zbierau, smeriţi în gura mare,

Bre, ne­au snopit ghiaurii la pileală! 

SONETUL VÂNTULUI 

Speranţe­adie­n vânt de primăvară

Că s­or ivi, timid, iar ghioceii,

Că­n piaţă se vor ieftini şi mieii,

Iar ciorile­au plecat în altă ţară.

Vedea­vom vaci bălţate cu viţeii

Ieşiţi din grajduri pe tăpşan, afară,

Să pască iarbă crudă, vag amară,

Şi veseli să îşi sune clopoţeii...

Femei visând o dulce­abandonare,

Ce numai din priviri pot să te tune

Şi de infarct rapid provocatoare...

Dar cred că voi vedea şi lăcrămioare

Diseară când iubitei îi voi spune

Ce tare­mi bate vântu­n buzunare! 

Mihai BATOG­BUJENIȚĂ

HEI, LUNĂ

Dă­ţi drumul pe­o rază, pe cerul meu nins,

Dansează cu mine aici, pe pământ,

Să vezi cum iubirea în flori s­a aprins

Cum fierbe și cântă în orice cuvânt.

Academia Păstorel Academia Păstorel

Impresia  noastră,  exprimată  cu  o  mâhnire  de  fond  acut inconfortabilă,  e  că  România  se  află  în  lipotimie  din  toate punctele  de  vedere:  economic,  politic  şi mai  ales  al moralei sociale.  Şcoala,  aflată  şi  ea  în  derivă,  nu  mai  propagă apartenenţa  la  un  popor  glorios  şi  nu  mai  inoculează individului ideea că este continuator al unui trecut zbuciumat, ce­i drept, dar victorios. În douăzeci şi trei de ani câţi au trecut de la revoluţia de răsturnare a comunismului, România a fost golită  de  conţinut.  Noţiunile  de  muncă,  cinste,  patriotism, fairplay  s­au  pierdut  în  agonica,  nesfârşita  tranziţie românească. În toţi aceşti ani, industria vândută sau distrusă, bogăţiile subsolice oferite pe tavă, materia cenuşie românească, specialiştii  formaţi  în  şcolile noastre plecaţi  spre alte zări de farmec pline, transformaţi într­o piaţă de desfacere, am devenit o gubernie cenuşie, o colonie condusă de la Înalta Poartă. Astfel, negociatori ai Comunităţii europene, consilieri sau consilieri ai consilierilor europeni ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Eminescu vorbea acum vreo sută  treizeci de ani de „scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Țării Româneşti (...) o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte (...) cucerind bucată cu bucată, bunurile naţionale”. Turnătorii la această nouă Înaltă Poartă s­au înmulţit. Dar, cum spunea cândva tot bunul Eminescu,  „boala  trădătorilor  interesului naţional  e veche  la clasa politică valahă”. Sunt tot cei care au instituit neseriozitatea românească,  aparenţa,  falsul,  caricatura  vieţii  adevărate. Raportând  totul  la nivel  individual,  spunem,  fără a greşi,  că societatea de consum a modificat nu numai gândirea, pârâtul capitalism românesc a schimbat caractere. Aş spune chiar că s­a lucrat sistematic la demnitatea individuală a românului, cariată încet, încet, apoi distrusă. N­au dispărut doar meseriile, dar şi conştiinţa muncii, obţinând peste tot cetăţeni second hand.

De la Heidegger am învăţat că tezele fără antiteze distrug fiinţa. Se mai pot lipi de noi iluziile? Cine să mai susţină miturile româneşti? Cine  să  susţină,  împotriva  forţelor postmoderne, unitatea naţională şi patriotismul? Cândva filosoful materialist german scria: „Românii sunt un popor fără istorie, destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale... Ei sunt suporterii fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional. [...] Dispariţia lor de pe faţa 

pământului va fi un pas înainte”. Cumplită afirmaţie, iar ultima propoziţie, de­a dreptul cinică.

Cine  să  mai  apere  la  noi  fiinţa  naţională,  cine  cultura română.  Unde  ne  sunt  marii  intelectuali?  Iată  un  text încurajator al arhimandritului  Iustin,  cel  care,  trecând nu de mult timp la poporul stelelor, a lăsat românilor un testament: „Toate marile înfrângeri s­au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce  te  laşi dezbinat?  Ai  fost  scut  creştinătăţii,  când  întreaga  Europă tremura de teama islamului. Sângele  tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de  furia  semilunii.  Acum,  tu  popor  de  salvatori  ai creştinismului, eşti  tratat ca un paria. Când  îţi vei  revendica drepturile? Din  tine  au  apărut:  Eminescu,  Enescu,  Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi­au pus minţile sclipitoare  în slujba altor ţări pentru că acasă nu i­a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se  întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma? Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi  să câştige cât mai mult. Tu  taci  !!! Astăzi,  ca şi pe vremea cuceririi  romane,  bogăţiile  tării,  aceleaşi mine de  aur,  argint sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam. Tu taci  !!!  Astăzi,  ca  şi  pe  vremea  asupririi  austro–ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu  taci  !!! Astăzi,  ca şi  în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei.”

Cine să apere, ne întrebăm din nou, România cea umilită, urgisită, adusă sub nivelul demnităţii? Ceea ce se autonumeşte noua elită culturală este un grup de veleitari, sterili când e vorba de  opera  lor,  dar,  aşa  cum  apar  şi  pe  sticla  televizoarelor, ambiţioşi,  cu dorinţă de dominare  culturală,  opaci  la  valori, acceptând, ca şi politicienii cu care se­amestecă, formula putere & bani. Ei  înţeleg să poarte  iubirea de ţară nu în suflet, ci  în buzunar.  Între  aceşti  agitatori  falşi  caţavenci,  lozincarzi, adevăraţii intelectuali nu se văd. Ei nu sunt nici de dreapta, nici de stânga şi au ratingul marginalizaţilor. Pe cine aşteptăm să ne ofere reţeta depăşirii acestei lipotimii?

 

Ai faţă de zână prin frunzele nopţii,

Ce dulce pășești tu, prin floarea de tei,

Îmi vine să­mi blestem cărările sorţii

Că nu sunt ca tine, să ai tot ce vrei.

 

De vrei palma­ţi fină, pe­o frunte s­o ţii,

Găsești pe atâţia privind către tine,

Te­așteaptă uimirea ce creşte­n copii,

Te­așteaptă nisipul ce strânsu­sa­n mine.

 

Voi fi fericit, în noaptea adâncă,

Să poţi să deschizi cernite ferestre,

S­aud iarăși vântul cum cântă prin luncă,

Să­ţi mângâi lumina căzută pe creste.

Constantin PROFIR

Postmodernismul şi elita culturală naţională

Daniel CORBU

jurnal cu scriitori

CRONICA50 CRONICA 51

CĂSNICIA

E „teatru liric” pe la noi,

Cu dragoste, cu ceartă, joacă,

În care unul din „eroi”,

La timp ar trebui să tacă.

SOȚIA FIERARULUI

E dama cea mai obosită,

Nu de taifas, ci de năvală,

Dar e şi cea mai fericită,

Între ciocan… şi nicovală.

PREZVITERA

Soaţa popii, e femeia

Castă ca şi Penelopa,

Fiʹndcă dânsa, vorba­aceea…

Face doar ce zice popa!

RUGA UNUI BĂRBAT

Doamne, dacă dintr­o coastă,

Zămislitu­mi­ai nevastă,

Mai dau şase, din torace,

Să­mi faci una care tace.

Aurel BAICAN

MOMENTUL CULMINANT

E chiar momentul vieţii tale cînd

O jună blondă­n pat ţi se strecoară

Şi a plăcerii sursă, tremurînd, 

Să simţi că­ţi dă speranţe şi... să moară.

DUPĂ TĂIERILE DE CRIZĂ

Cu­aşa tăieri, să se­nţeleagă:

Eu nu mă bucur doar decât

Că partea ce­mi rămâne­ntreagă,

Probabil le cam stă în gît.

SALVAȚI

Din cîte vite­au fost în sat, 

În ultimul moment, se ştie

Că doar trei boi s­au mai salvat

Şi­o duc chiar bine­n Primărie.

RUGĂ PENTRU GUVERNANȚI

Ascultă Doamne ruga noastră 

A celor mulţi şi­a mea săracuʹ

Şi­i ia­n Grădina Ta măiastră...

Căci văd că nu vrea să­i ia dracu!

AM ARMATA­N SÂNGE

Mă simt acasă ca­n armată:

Când soaţa­mi spune mai mereu

„Culcat”, mă conformez pe dată...�Doar cu sculatul e mai greu.

Gheorghe BĂLĂCEANU

A  GĂTI, ACEASTA  VINE, 

TARE  DE  DEPARTE­N  TINE !...

pentru D.

Minunea mea, recenta mea zeiţă,

aud c­ai oficiat o... tocăniţă!

Oftez, prea­supărat că n­am gustat

din  preţiosu­ţi mixt, legumizat;

dar tocăniţa, Sanda (mea) Marin

ne duce către ­ al Thaliei suspin,

trecând prin Melpomena, dragă ţie,

căci rolul ei în cea dramaturgie

este necunoscut, vai, de cuhnie!

Ea, Antigona, când s­a dus spre veci,

gustat­a din  prea bunul tău ghiveci;

bătrânul Hamlet,  a fost otrăvit

cu tocăniţă bună, nepereche,

lent strecurată în a sa ureche...

Nobila Hedda Gabler s­a­mpușcat

c­un glonţ ce tocăniţă a­explodat!

Până și Cetăţeanul turmentat

s­a dus spre Styx cu gândul la stufat...

Deci, să ai grijă, ­ntru ghiveci artistă,

să nu gătești sub o zodie tristă...

Sunt voluntar, da, om de sacrificiu,

mor înfruptându­mă din cel deliciu,

din rodul mâinii tale de zeiţă,

mă duc, senin, gustând din tocăniţă...

Bogdan ULMU

SONETUL CRONICĂ

Stă Vodă la Cotnari cu fruntea­n palmă;

El trage vin, cu spor, dintr­o bărdacă…

E silă multă­n ţara lui săracă

Şi printre dinţi îi scapă o sudalmă!

Venit e turcul pe moşie, iacă,

Prea tulburându­i a sa fire calmă

De­i vine a­i spune lui Mehmet de mamă

Ca­n viaţa lui prostii să nu mai facă.

Însă chemă la cramă pe toţi turcii,

Găsise­n vin ideea de scăpare; 

Iar ei veniră cu buluc şi fală…

Mâncat­au şi­au băut precum năucii

Da­n zori zbierau, smeriţi în gura mare,

Bre, ne­au snopit ghiaurii la pileală! 

SONETUL VÂNTULUI 

Speranţe­adie­n vânt de primăvară

Că s­or ivi, timid, iar ghioceii,

Că­n piaţă se vor ieftini şi mieii,

Iar ciorile­au plecat în altă ţară.

Vedea­vom vaci bălţate cu viţeii

Ieşiţi din grajduri pe tăpşan, afară,

Să pască iarbă crudă, vag amară,

Şi veseli să îşi sune clopoţeii...

Femei visând o dulce­abandonare,

Ce numai din priviri pot să te tune

Şi de infarct rapid provocatoare...

Dar cred că voi vedea şi lăcrămioare

Diseară când iubitei îi voi spune

Ce tare­mi bate vântu­n buzunare! 

Mihai BATOG­BUJENIȚĂ

HEI, LUNĂ

Dă­ţi drumul pe­o rază, pe cerul meu nins,

Dansează cu mine aici, pe pământ,

Să vezi cum iubirea în flori s­a aprins

Cum fierbe și cântă în orice cuvânt.

Academia Păstorel Academia Păstorel

Impresia  noastră,  exprimată  cu  o  mâhnire  de  fond  acut inconfortabilă,  e  că  România  se  află  în  lipotimie  din  toate punctele  de  vedere:  economic,  politic  şi mai  ales  al moralei sociale.  Şcoala,  aflată  şi  ea  în  derivă,  nu  mai  propagă apartenenţa  la  un  popor  glorios  şi  nu  mai  inoculează individului ideea că este continuator al unui trecut zbuciumat, ce­i drept, dar victorios. În douăzeci şi trei de ani câţi au trecut de la revoluţia de răsturnare a comunismului, România a fost golită  de  conţinut.  Noţiunile  de  muncă,  cinste,  patriotism, fairplay  s­au  pierdut  în  agonica,  nesfârşita  tranziţie românească. În toţi aceşti ani, industria vândută sau distrusă, bogăţiile subsolice oferite pe tavă, materia cenuşie românească, specialiştii  formaţi  în  şcolile noastre plecaţi  spre alte zări de farmec pline, transformaţi într­o piaţă de desfacere, am devenit o gubernie cenuşie, o colonie condusă de la Înalta Poartă. Astfel, negociatori ai Comunităţii europene, consilieri sau consilieri ai consilierilor europeni ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Eminescu vorbea acum vreo sută  treizeci de ani de „scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Țării Româneşti (...) o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte (...) cucerind bucată cu bucată, bunurile naţionale”. Turnătorii la această nouă Înaltă Poartă s­au înmulţit. Dar, cum spunea cândva tot bunul Eminescu,  „boala  trădătorilor  interesului naţional  e veche  la clasa politică valahă”. Sunt tot cei care au instituit neseriozitatea românească,  aparenţa,  falsul,  caricatura  vieţii  adevărate. Raportând  totul  la nivel  individual,  spunem,  fără a greşi,  că societatea de consum a modificat nu numai gândirea, pârâtul capitalism românesc a schimbat caractere. Aş spune chiar că s­a lucrat sistematic la demnitatea individuală a românului, cariată încet, încet, apoi distrusă. N­au dispărut doar meseriile, dar şi conştiinţa muncii, obţinând peste tot cetăţeni second hand.

De la Heidegger am învăţat că tezele fără antiteze distrug fiinţa. Se mai pot lipi de noi iluziile? Cine să mai susţină miturile româneşti? Cine  să  susţină,  împotriva  forţelor postmoderne, unitatea naţională şi patriotismul? Cândva filosoful materialist german scria: „Românii sunt un popor fără istorie, destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale... Ei sunt suporterii fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional. [...] Dispariţia lor de pe faţa 

pământului va fi un pas înainte”. Cumplită afirmaţie, iar ultima propoziţie, de­a dreptul cinică.

Cine  să  mai  apere  la  noi  fiinţa  naţională,  cine  cultura română.  Unde  ne  sunt  marii  intelectuali?  Iată  un  text încurajator al arhimandritului  Iustin,  cel  care,  trecând nu de mult timp la poporul stelelor, a lăsat românilor un testament: „Toate marile înfrângeri s­au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce  te  laşi dezbinat?  Ai  fost  scut  creştinătăţii,  când  întreaga  Europă tremura de teama islamului. Sângele  tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de  furia  semilunii.  Acum,  tu  popor  de  salvatori  ai creştinismului, eşti  tratat ca un paria. Când  îţi vei  revendica drepturile? Din  tine  au  apărut:  Eminescu,  Enescu,  Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi­au pus minţile sclipitoare  în slujba altor ţări pentru că acasă nu i­a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se  întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma? Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi  să câştige cât mai mult. Tu  taci  !!! Astăzi,  ca şi pe vremea cuceririi  romane,  bogăţiile  tării,  aceleaşi mine de  aur,  argint sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam. Tu taci  !!!  Astăzi,  ca  şi  pe  vremea  asupririi  austro–ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu  taci  !!! Astăzi,  ca şi  în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei.”

Cine să apere, ne întrebăm din nou, România cea umilită, urgisită, adusă sub nivelul demnităţii? Ceea ce se autonumeşte noua elită culturală este un grup de veleitari, sterili când e vorba de  opera  lor,  dar,  aşa  cum  apar  şi  pe  sticla  televizoarelor, ambiţioşi,  cu dorinţă de dominare  culturală,  opaci  la  valori, acceptând, ca şi politicienii cu care se­amestecă, formula putere & bani. Ei  înţeleg să poarte  iubirea de ţară nu în suflet, ci  în buzunar.  Între  aceşti  agitatori  falşi  caţavenci,  lozincarzi, adevăraţii intelectuali nu se văd. Ei nu sunt nici de dreapta, nici de stânga şi au ratingul marginalizaţilor. Pe cine aşteptăm să ne ofere reţeta depăşirii acestei lipotimii?

 

Ai faţă de zână prin frunzele nopţii,

Ce dulce pășești tu, prin floarea de tei,

Îmi vine să­mi blestem cărările sorţii

Că nu sunt ca tine, să ai tot ce vrei.

 

De vrei palma­ţi fină, pe­o frunte s­o ţii,

Găsești pe atâţia privind către tine,

Te­așteaptă uimirea ce creşte­n copii,

Te­așteaptă nisipul ce strânsu­sa­n mine.

 

Voi fi fericit, în noaptea adâncă,

Să poţi să deschizi cernite ferestre,

S­aud iarăși vântul cum cântă prin luncă,

Să­ţi mângâi lumina căzută pe creste.

Constantin PROFIR

Postmodernismul şi elita culturală naţională

Daniel CORBU

jurnal cu scriitori

CRONICA52

noastră din numărul trecut în anul 1876, partida următoare este recunoscută de către generaţii de admiratori ai şahului sub  numele  de  „partida  nemuritoare”.  Este  vorba  de partida Anderssen –Kieseritskii jucată la   Londra în anul 1851. Trebuie să menţionăm însă că ea nu a fost jucată în cursul meciului dintre cei doi jucători din prima rundă a turneului,  ci  ulterior  în  afara  turneului  într­o  pauză  a acestuia. 

Anderssen­Kieseritsky (Londra 1851)

1.  e4 e5 2. f4 exf4 3. Nc4 Dh4+ 4. Rf1 b5 5. Nxb5 Cf6 6. Cf3 Dh6 7. d3 Ch5 8. Ch4 Dg5 9. Cf5  c6 10. g4 Cf6 11. Tg1 cxb5 12.h4 dg6 13. h5 Dg5 14. Df3 Cg8 15. Nxf4 Df6 16. Cc3 Nc5 17. Cd5 Dxb2 (vezi diagrama) 

18. Nd6 Nxg1 19. e5 Dxa1+ 20.  Re2 Ca6 21. Cxg7+ Rd8 22. Df6+ Cxf6 23. Ne7 mat (1­0) 

Calificativul de „nemuritoare” acordat acestei partide provine din anul 1855 de la austriacul Ernst Falkbeer.  

Întâmplări amuzante din lumea şahului.

La  faptul  că    Adolf  Anderssen  nu  a  fost  căsătorit niciodată a contribuit şi vanitatea sa. Când a locuit la Berlin profesorul de matematică din Breslau mergea foarte des la un local unde­i plăcea să fie servit de fiica proprietarului, o fată încântătoare şi iubitoare de şah. Profesorul, pe care fata nu­l lăsa indiferent, juca des cu ea şi o lăsa din când în când să câştige. Odată, după ce s­a lăsat învins de două ori la rând,  fata,  de  bucurie,  a  început  să  povestească  la  toată lumea din local despre victoriile ei. Anderssen nu a putut să suporte asta şi s­a decis să­i dea imediat o lecţie: a invins­o rapid de cinci ori la rând. Tânăra a refuzat să­l mai vadă... 

CRONICA 53

acelor  maeştri  care  combină  jocul  practic  cu  studiul compoziţiei şahiste.

Din istoria şahuluiPrimul turneu internaţional de şah

În  anul  1851  s­a  disputat  la  Londra  primul  turneu internaţional de şah. Turneul a fost conceput şi organizat de către şahistul englez Howard Staunton cu ocazia Marii Expoziţii  care  prezenta  industria  şi  tehnologia  Marii Britanii.  Turneul  a  fost  planificat  ca  o  competiţie eliminatorie şi a reunit   următorii 16 dintre cei mai buni jucători  ai Europei: Adolf Anderssen  (Germania), Lionel Kieseritsky  (Franţa),  Joszef  Szen  (Ungaria),  Samuel Newham (Marea Britanie),   Bernard Horwitz (Germania), Henry Edward Bird  (Marea Britanie), Howard Staunton (Marea  Britanie),  Alfred  Brodie  (Marea  Britanie),  Elijah Williams  (Marea  Britanie),  Johann  Loventhal  (Ungaria), James R. Mucklow (Marea Britanie), E.S. Kenedy (Marea Britanie), Hugh A. Kenedy  (Marea Britanie), Carl Mayet (Germania)  Marmaduke  Wyvill  (Marea  Britanie)  şi Edward  Lowe  (Marea  Britanie).  Prima  rundă  a  fost organizată  sub  forma  unor  meciuri  individuale eliminatorii, câştigătorul fiind declarat cel mai bun din trei partide  fără  a  ţine  cont de  remize. După prima  rundă 8 jucători au şi fost eliminaţi din turneu. Rundele următoare s­au disputat după sistemul cel mai bun din 7, iar jucătorii care  pierdeau  jucau  între  ei  meciuri  de  consolare. Prezentăm în continuare diagrama finală a turneului.

Kieseritskii,  Bird  şi  Loventhal  au  pierdut  din  prima 

rundă. Anderssen l­a învins pe Staunton cu un scor sever 4­1 în semifinala din runda a treia, iar în finala din runda a patra Anderssen l­a învins pe Wyvil pentru a ocupa primul loc. Wyvil a remizat în turneu terminând pe locul doi iar Staunton a fost înfrănt în meciul de consolare din ultima rundă de  către Williams pentru a ocupa  locul patru. Ca rezultat  al  acestui  turneu  Anderssen  a  fost  recunoscut popular ca cel mai bun jucător al Europei cu toate că nu a fost niciodată descris ca şi „campion al lumii”.  

Premii de frumuseţeChiar dacă nu a primit un premiu de frumuseţe, acest 

premiu  fiind  introdus  după  cum  am  arătat  în  rubrica 

partida  în  care  Liviu­  Dieter  Nisipeanu  l­a  învins  pe campionul chinez Wang Hao. 

Alb: Nisipeanu Liviu­ Dieter Negru: Wang Hao

1.d4 Cf6 2. c4 e6 3. Cc3 Nb4 4. e3 0­0 5. Nd3 c5 6. Cf3 b6 7. d5 exd5 8. cxd5 Na6 9. 0­0 Te8 10. e4 Nxd3 11. Dxd3 d6 12. Ng5 Cbd7 13. Tae1 h6 14. Nd2 Cg4 15. a3 Na5 16. Db1 c4 17. Cd4 Cc5 18. h3 Ce5 19. Te3 Cb3 20. Cxb3 cxb3 21. Tg3 Dh4 22. Ne1 Cd7 (vezi diagrama) 

23 Cb5 Dxe4 24. Nxa5 bxa5 25. Cc7 Dxb1 26. Txb1 Cc5 27. Cxa8 Txa8 28. Te3 Rf8 29. Tc1 g5 30. Tc4 Rg7 31. Rf1 Rf6 32. Re2 h5 33. a4 Tg8 34. Txc5 dxc5 35. Rd3 g4 36. h4 g3 37. f3  Tb8  38.  Rc4  Tb4+  39.Rxc5  Txh4  40.  d6  Th1  41.  Td3 Tc1+42. Rb5 (1­0).

Mari maeştri în arena şahului artisticUn  studiu  al  primului  campion  al  lumii  Wilhelm 

Steinitz.

Primul campion de şah al lumii Wilhelm Steinitz (1836­1900), care a purtat coroana de campion mondial între 1886 şi 1894 a publicat la începutul carierei sale şahiste câteva studii  de  şah.  În  continuare  prezentăm  cel mai  renumit dintre aceste studii. 

Albul joacă şi câştigă 

Soluţia: 1. h7+ Rg7 2. h8D Rxh8 3. Rf7! Tf1+ 4. Nf6+ Txf6  5.  Rxf6  Rg8  6.  g7  şi  pionul  alb  se  transformă inevitabil

Este interesantă şi declaraţia primului campion al lumii referitoare la compoziţia şahistă: „Studiul acestui minunat domeniu al artei noastre este foarte util pentru dezvoltarea şi întărirea jocului practic. În special capacitatea preciziei trebuie dezvoltată în studiul problemelor... Câţiva dintre cei mai mari jucători, ca, de exemplu, Morphy, Anderssen, Blackburne şi alţii au acordat multă atenţie acestui obiect de studiu care a crescut   până  la dimensiunile unei arte distincte  şi  cel  mai  strălucit  stil  de  joc  devine  apanajul 

Actualitatea şahistăTurneul regilor un turneu de Grand Şlem la Bucureşti. 

Îmi  pare  rău  că  trebuie  să­i  dezamăgesc  pe  iubitorii tenisului: este vorba despre Turneul de şah al Regilor, un turneu din circuitul de turnee de şah Grand Şlem aflat anul acesta la cea de a VII­a ediţie.

Turneul Regilor s­a desfăşurat la Bucureşti în perioada 6­16  octombrie  2013  în  Magna  Auditorium  şi  sala  de conferinţe  “Virgil  Madgearu”  a  Universităţii  de  Studii Economice Bucureşti. Turneul a fost organizat de Clubul Sportiv  “Elisabeta  Polihroniade”  şi  sponsorizat  de Romgaz,  cea mai mare  companie  producătoare  de  gaze naturale din Romania, iar partenerii evenimentului au fost Academia de Studii Economice din Bucureşti, RYSA (Romanian Youth Sports Association) şi Marshall Turism.

 Au luat parte 5 jucători consacraţi ai şahului mondial care au jucat system tur retur: Fabiano Caruana (Italia, GM, 2779),  fostul  campion  al  lumii  Ruslan  Ponomariov (Ukraina,  GM,  2756),  Wang  Hao  (China,  GM,  2736), Radjabov Teimour (Azerbaijan, GM, 2733) şi Liviu­Dieter Nisipeanu, (România, GM, 2665).

 „Suntem consecvenţi în organizarea Turneului Regilor pentru că această competiţie pune in valoare complexitatea şi  frumuseţea  jocului de  şah.  Jucători  faimoşi,  ca  cei din aceasta  ediţie,  fac  din  această  competiţie  un  spectacol extraordinar pentru orice  iubitor de  şah” declara Marea Maestră  Internaţională  Elisabeta  Polihroniade  la deschiderea acestui turneu.

  După  încheierea  ultimei  runde  clasamentul  final  al turneului  arată  astfel:  1.  Fabiano  Caruana  5  p  (din  8 posibile) 2. Wang Hao 4.5 p. 3. Nisipeanu Liviu­Dieter 4p. 4. Radjabov Teimur 3.5 p 5. Panomariov Ruslan 3 p. Marele maestru  român  Liviu­Dieter  Nisipeanu  a  avut  o comportare  meritorie  la  acest  turneu  reuşind  urmare clasării pe locul trei să depăşescă Coeficientul Elo 2700. Iată 

cafeneaua şahistă cafeneaua şahistă

Nicolae PEIU

CRONICA52

noastră din numărul trecut în anul 1876, partida următoare este recunoscută de către generaţii de admiratori ai şahului sub  numele  de  „partida  nemuritoare”.  Este  vorba  de partida Anderssen –Kieseritskii jucată la   Londra în anul 1851. Trebuie să menţionăm însă că ea nu a fost jucată în cursul meciului dintre cei doi jucători din prima rundă a turneului,  ci  ulterior  în  afara  turneului  într­o  pauză  a acestuia. 

Anderssen­Kieseritsky (Londra 1851)

1.  e4 e5 2. f4 exf4 3. Nc4 Dh4+ 4. Rf1 b5 5. Nxb5 Cf6 6. Cf3 Dh6 7. d3 Ch5 8. Ch4 Dg5 9. Cf5  c6 10. g4 Cf6 11. Tg1 cxb5 12.h4 dg6 13. h5 Dg5 14. Df3 Cg8 15. Nxf4 Df6 16. Cc3 Nc5 17. Cd5 Dxb2 (vezi diagrama) 

18. Nd6 Nxg1 19. e5 Dxa1+ 20.  Re2 Ca6 21. Cxg7+ Rd8 22. Df6+ Cxf6 23. Ne7 mat (1­0) 

Calificativul de „nemuritoare” acordat acestei partide provine din anul 1855 de la austriacul Ernst Falkbeer.  

Întâmplări amuzante din lumea şahului.

La  faptul  că    Adolf  Anderssen  nu  a  fost  căsătorit niciodată a contribuit şi vanitatea sa. Când a locuit la Berlin profesorul de matematică din Breslau mergea foarte des la un local unde­i plăcea să fie servit de fiica proprietarului, o fată încântătoare şi iubitoare de şah. Profesorul, pe care fata nu­l lăsa indiferent, juca des cu ea şi o lăsa din când în când să câştige. Odată, după ce s­a lăsat învins de două ori la rând,  fata,  de  bucurie,  a  început  să  povestească  la  toată lumea din local despre victoriile ei. Anderssen nu a putut să suporte asta şi s­a decis să­i dea imediat o lecţie: a invins­o rapid de cinci ori la rând. Tânăra a refuzat să­l mai vadă... 

CRONICA 53

acelor  maeştri  care  combină  jocul  practic  cu  studiul compoziţiei şahiste.

Din istoria şahuluiPrimul turneu internaţional de şah

În  anul  1851  s­a  disputat  la  Londra  primul  turneu internaţional de şah. Turneul a fost conceput şi organizat de către şahistul englez Howard Staunton cu ocazia Marii Expoziţii  care  prezenta  industria  şi  tehnologia  Marii Britanii.  Turneul  a  fost  planificat  ca  o  competiţie eliminatorie şi a reunit   următorii 16 dintre cei mai buni jucători  ai Europei: Adolf Anderssen  (Germania), Lionel Kieseritsky  (Franţa),  Joszef  Szen  (Ungaria),  Samuel Newham (Marea Britanie),   Bernard Horwitz (Germania), Henry Edward Bird  (Marea Britanie), Howard Staunton (Marea  Britanie),  Alfred  Brodie  (Marea  Britanie),  Elijah Williams  (Marea  Britanie),  Johann  Loventhal  (Ungaria), James R. Mucklow (Marea Britanie), E.S. Kenedy (Marea Britanie), Hugh A. Kenedy  (Marea Britanie), Carl Mayet (Germania)  Marmaduke  Wyvill  (Marea  Britanie)  şi Edward  Lowe  (Marea  Britanie).  Prima  rundă  a  fost organizată  sub  forma  unor  meciuri  individuale eliminatorii, câştigătorul fiind declarat cel mai bun din trei partide  fără  a  ţine  cont de  remize. După prima  rundă 8 jucători au şi fost eliminaţi din turneu. Rundele următoare s­au disputat după sistemul cel mai bun din 7, iar jucătorii care  pierdeau  jucau  între  ei  meciuri  de  consolare. Prezentăm în continuare diagrama finală a turneului.

Kieseritskii,  Bird  şi  Loventhal  au  pierdut  din  prima 

rundă. Anderssen l­a învins pe Staunton cu un scor sever 4­1 în semifinala din runda a treia, iar în finala din runda a patra Anderssen l­a învins pe Wyvil pentru a ocupa primul loc. Wyvil a remizat în turneu terminând pe locul doi iar Staunton a fost înfrănt în meciul de consolare din ultima rundă de  către Williams pentru a ocupa  locul patru. Ca rezultat  al  acestui  turneu  Anderssen  a  fost  recunoscut popular ca cel mai bun jucător al Europei cu toate că nu a fost niciodată descris ca şi „campion al lumii”.  

Premii de frumuseţeChiar dacă nu a primit un premiu de frumuseţe, acest 

premiu  fiind  introdus  după  cum  am  arătat  în  rubrica 

partida  în  care  Liviu­  Dieter  Nisipeanu  l­a  învins  pe campionul chinez Wang Hao. 

Alb: Nisipeanu Liviu­ Dieter Negru: Wang Hao

1.d4 Cf6 2. c4 e6 3. Cc3 Nb4 4. e3 0­0 5. Nd3 c5 6. Cf3 b6 7. d5 exd5 8. cxd5 Na6 9. 0­0 Te8 10. e4 Nxd3 11. Dxd3 d6 12. Ng5 Cbd7 13. Tae1 h6 14. Nd2 Cg4 15. a3 Na5 16. Db1 c4 17. Cd4 Cc5 18. h3 Ce5 19. Te3 Cb3 20. Cxb3 cxb3 21. Tg3 Dh4 22. Ne1 Cd7 (vezi diagrama) 

23 Cb5 Dxe4 24. Nxa5 bxa5 25. Cc7 Dxb1 26. Txb1 Cc5 27. Cxa8 Txa8 28. Te3 Rf8 29. Tc1 g5 30. Tc4 Rg7 31. Rf1 Rf6 32. Re2 h5 33. a4 Tg8 34. Txc5 dxc5 35. Rd3 g4 36. h4 g3 37. f3  Tb8  38.  Rc4  Tb4+  39.Rxc5  Txh4  40.  d6  Th1  41.  Td3 Tc1+42. Rb5 (1­0).

Mari maeştri în arena şahului artisticUn  studiu  al  primului  campion  al  lumii  Wilhelm 

Steinitz.

Primul campion de şah al lumii Wilhelm Steinitz (1836­1900), care a purtat coroana de campion mondial între 1886 şi 1894 a publicat la începutul carierei sale şahiste câteva studii  de  şah.  În  continuare  prezentăm  cel mai  renumit dintre aceste studii. 

Albul joacă şi câştigă 

Soluţia: 1. h7+ Rg7 2. h8D Rxh8 3. Rf7! Tf1+ 4. Nf6+ Txf6  5.  Rxf6  Rg8  6.  g7  şi  pionul  alb  se  transformă inevitabil

Este interesantă şi declaraţia primului campion al lumii referitoare la compoziţia şahistă: „Studiul acestui minunat domeniu al artei noastre este foarte util pentru dezvoltarea şi întărirea jocului practic. În special capacitatea preciziei trebuie dezvoltată în studiul problemelor... Câţiva dintre cei mai mari jucători, ca, de exemplu, Morphy, Anderssen, Blackburne şi alţii au acordat multă atenţie acestui obiect de studiu care a crescut   până  la dimensiunile unei arte distincte  şi  cel  mai  strălucit  stil  de  joc  devine  apanajul 

Actualitatea şahistăTurneul regilor un turneu de Grand Şlem la Bucureşti. 

Îmi  pare  rău  că  trebuie  să­i  dezamăgesc  pe  iubitorii tenisului: este vorba despre Turneul de şah al Regilor, un turneu din circuitul de turnee de şah Grand Şlem aflat anul acesta la cea de a VII­a ediţie.

Turneul Regilor s­a desfăşurat la Bucureşti în perioada 6­16  octombrie  2013  în  Magna  Auditorium  şi  sala  de conferinţe  “Virgil  Madgearu”  a  Universităţii  de  Studii Economice Bucureşti. Turneul a fost organizat de Clubul Sportiv  “Elisabeta  Polihroniade”  şi  sponsorizat  de Romgaz,  cea mai mare  companie  producătoare  de  gaze naturale din Romania, iar partenerii evenimentului au fost Academia de Studii Economice din Bucureşti, RYSA (Romanian Youth Sports Association) şi Marshall Turism.

 Au luat parte 5 jucători consacraţi ai şahului mondial care au jucat system tur retur: Fabiano Caruana (Italia, GM, 2779),  fostul  campion  al  lumii  Ruslan  Ponomariov (Ukraina,  GM,  2756),  Wang  Hao  (China,  GM,  2736), Radjabov Teimour (Azerbaijan, GM, 2733) şi Liviu­Dieter Nisipeanu, (România, GM, 2665).

 „Suntem consecvenţi în organizarea Turneului Regilor pentru că această competiţie pune in valoare complexitatea şi  frumuseţea  jocului de  şah.  Jucători  faimoşi,  ca  cei din aceasta  ediţie,  fac  din  această  competiţie  un  spectacol extraordinar pentru orice  iubitor de  şah” declara Marea Maestră  Internaţională  Elisabeta  Polihroniade  la deschiderea acestui turneu.

  După  încheierea  ultimei  runde  clasamentul  final  al turneului  arată  astfel:  1.  Fabiano  Caruana  5  p  (din  8 posibile) 2. Wang Hao 4.5 p. 3. Nisipeanu Liviu­Dieter 4p. 4. Radjabov Teimur 3.5 p 5. Panomariov Ruslan 3 p. Marele maestru  român  Liviu­Dieter  Nisipeanu  a  avut  o comportare  meritorie  la  acest  turneu  reuşind  urmare clasării pe locul trei să depăşescă Coeficientul Elo 2700. Iată 

cafeneaua şahistă cafeneaua şahistă

Nicolae PEIU

CRONICA54 CRONICA 55

şi ziua cumplită când el,/ Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,/ Pe minte îşi simte o noapte adâncă... – / Când setea, când foamea, ­ grozave la fel,/ Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte­o stâncă,/ Prin aeru­n flăcări, sub cerul de oţel//....// Şi foamea se face mai mare ­ mai mare,/ Şi, zilnic, tot cerul s­aprinde mai tare.../ Bat tâmplele... ­  ochii  sunt  demoni  cumpliţi.../  Cutremur  e  setea,  ş­a  foamei simţire/ E şarpe, ducându­şi a ei zvârcolire/ În pântec, în sânge, în  nervii­ndârjiţi...  –  /  Bat  tâmplele...  ­  ochii  sunt  demoni cumpliţi..”

Monumentului liric înălţat în limba română de Macedonski nu  i  se  poate  contesta  originalitatea.  Sonorităţile,  aspectele formale ale cântecului, plăcerea frumosului, regăsirea ludicului sunt cele care oferă textului armonia şi marca originalităţii şi nu putem să nu fim de acord cu N. Manolescu, cel care spunea că „starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea”. Într­adevăr,  substanţa  lirică  îşi  adaugă  meşteşugul  artistic, rigoarea  şi  semnificaţia  estetică.  Mărturisirea  din  poemul Cântecul şi poetul e edificatoare în acest sens: „Când se naşte într­o ţară mică, — cine e poet,/ Dacă simte­a lui făptură că e roasă de­un regret,/ E desigur de regretul c­a născut. — El cântă, scrie,/ Şi abia în câte­un suflet, află câte­o simpatie./ Încolo, cine­l citeşte, sau  de  pizmă  e  cuprins,/  Sau  cu  inima  închisă  și­n  citire nedeprins/        Cartea  i­o  silabiseşte.//  Dar  de  ce  de  insomnie doborât, — poetul cântă,/ Ș­având toate împotrivă inima şi­o mai frământă/ Să mai lase pe hârtie ca să treacă­al său condei,/ Ce fixează note de­aur pe al foilor temei/ Pentru ce mai împleteşte cu argint și cu mătase/ Stofele predestinate urme multe să nu lase,/ Visul  ce  ne  tot  şopteşte?//  Liliacul  alb  şi  roşu  harpa  sa  o coronează,/ Al său cântec, ca sideful străluceşte, — şi vibrează/ Mai curat decât un sunet de cristal. — Armonios/ Ca un ţipăt de vioară sub arcușul mlădios,/ Smulge lacrimi. — Blând şi dulce se înalţă;  —  câteodată,/  De  se­ncarcă  cu  mânie  vânătă  și  ne­nfrânată/ Este pentru vinovaţi.// Iată cântecul. — Poetul pentru ce­l vibrează însă?/ Pentru cine e parfumul sau durerea lui cea plânsă?.../ Tot ce ştiu e că natura strălucindu­i în priviri/ Ceru­n sufletu­i coboară cu supreme­ademeniri,/ Îngeri dulci pe buze­i cântă... — Dacă vreţi să ştiţi misterul!/ Pentru ce şi pentru cine?... Întrebaţi natura, — cerul,/ Sau pe îngeri întrebaţi.”

Însă orgoliul de estet al lui Macedonski a fost descoperit de rondeluri.  Aici  a  lucrat  cu  asiduitate  conştiinţa  esteticului  şi propensiunea  pentru  forma  fixă.  Reuşeşte  poetul  să  acopere fiecare  text  cu  pulberea  aceea  fină  numită  poezie,  să  creeze starea. Vers limpede şi curgător, provocator de emoţii estetice: „E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini, şi mor şi­n mine –/ Ş­au fost atât de viaţă pline,/ Şi azi se sting aşa uşor.// În tot, se simte un fior./ O  jale e  în orişicine./ E vremea rozelor ce mor –/ Mor în grădini,  şi  mor  şi­n  mine.//  Pe  sub  amurgu­ntristător,/  Curg vălmăşaguri de suspine,/ Şi­n marea noapte care vine/ Duioase­şi pleacă fruntea lor... –/ E vremea rozelor ce mor.”

Poetul  cu  un  destin  tragic,  cu  temperament  vulcanic, revoluţionar şi în luptă cu adversităţi de tot felul, om al baricadei, adevărat ferment în conştiinţa unei epoci, dar uneori, aşa cum spunea,  „singur,  părăsit,  dispreţuit  dar  semeţ”,  a  influenţat profund poeţii care au venit după el. Să nu uităm că Macedonski l­a descoperit şi încurajat pe Bacovia.

Lectorul poate admira acum,dupa aproape o suta de ani de la trecerea  sa  in  eternitate,  imaginea  spectaculoasă  a  unui mare poet român, de la poemele din Prima verba (1872), Poezii (1882), Excelsior  (1895),  Flori  sacre  (1912),  până  la  Poema  rondelurilor (1916­1920), prin urmare, de la retorica şi viziunea romantică a Nopţilor până la estetismul rondelurilor.

Afirmăm, fără urmă de îndoială, că monumentul liric ridicat de  Macedonski  se  aşează,  semeţ,  alături  de  cele  înălţate  de Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, adică în rândul clasicilor noştri.

Că  Alexandru  Macedonski  este,  fără  îndoială,  un  mare  şi original poet român, s­a spus de atâtea ori de­a lungul unui secol. Că omul a adus, prin destinul său tumultuos şi tragic, prejudicii operei  sale,  e  un  alt  loc  comun  evidenţiat  la  nesfârşire  de comentatorii profesionişti sau de ocazie a vieţii şi operei poetului. De  exemplu,  epigrama  pătimirii  antume  şi  postume  a  lui Macedonski („Un X.... pretins poet, acum/ S­a dus pe cel mai jalnic drum/ L­aş plânge dacă­n balamuc/ Destinul său n­ar fi mai bun/ Căci până ieri a fost năuc/ Şi nu e azi decât nebun”). Există însă o mărturisire a poetului din 1919, înainte cu un an de moarte, pe care  găsim potrivit  s­o  redăm  în  întregime:  „Niciodată  nu  am adresat nici o epigramă lui Eminescu. Cea cu pricina era scrisă cu doi ani înainte de nenorocirea ce l­a izbit. Este o infamie pusă în cârcă de oameni interesaţi să­şi facă un steag şi un titlu de glorie din ipocrita şi falsa milă pentru cel pe care ei singuri l­au împins în prăpastie şi care voiau totodată să răstoarne mişcarea sufletească de  la  «Literatorul».”  Dezminţirea  n­a  contat  însă,  anatema aruncată îl urmăreşte şi azi pe poetul român vizionar, cu tragic destin, cu nefericiri şi accente revoluţionare. După descrierea celor care l­au cunoscut, Macedonski avea o eleganţă nativă, o siluetă aristocratică, o înfăţişare de militar austriac, iar mustăţile – spunea Cincinat Pavelescu ­ păreau înfipte în cer.

Rândurile noastre se vor referi la contribuţia lui Macedonski, adevărat  ferment  în  conştiinţa  unei  epoci,  la  modernizarea literaturii  române  prin  eforturile  unui  benefic  sincronism  cu literatura europeană,  în special cea franceză şi  italiană. În acest sens,  îl  aflăm  pe  Macedonski  în  relaţie  cu  marii  novatori  ai momentului,  publicând  versuri  şi  proză,  ţinând  conferinţe.  În 1909, de exemplu, publica poeme în una din primele reviste de avangardă,  condusă  de  Marinetti.  Pe  de  altă  parte,  mişcarea „Literatorul” şi revista cu acelaşi nume, au făcut din Macedonski unul  dintre  făuritorii  conştiinţei  estetice  a  literaturii  române moderne  şi,  cum spune Tudor Vianu, „avântându­se  în  creaţie dincolo de ceea ce este caduc sau limitat, nenumăratele­i iniţiative poetice şi­au găsit atâţia imitatori şi continuatori.”

Poet al esenţelor, Macedonski pornea în demersul său liric de la parnasianism,  în  special de  la Theophile Gautier  (care  cerea cultivarea formei) şi de la teoriile lui René Ghil din al său Traité du verbe,  apărut  în  1886,  în  care  abundă  pledoariile  pentru  versul symphonic,  pentru  muzica  poeziei.  De  altfel,  Macedonski  s­a complăcut în calitatea de predecesor la noi al simbolismului. Era la curent cu toate experimentele literare europene. Poet inegal, el avea  să  scrie  pagini  de  înaltă  poeticitate,  revigorând  balada, legenda, rondelul şi chiar poezia intimistă. În a sa Istorie a literaturii de la origini până în prezent (1941), G. Călinescu face afirmaţia că „luat în toată dimensiunea, Macedonski nu suportă comparaţia cu Eminescu, poet profund şi mai ales naţional”, însă recunoaşte că e „un poet de aripi mari, de patos, de altitudini”.

Pentru  timpul  său  cultural,  Macedonski  a  fost  un revoluţionar, un om al viziunilor măreţe şi cu o forţă a iluziei trecută dincolo de marginile obişnuite. Eugen Lovinescu îl vedea ca trăitor într­o hipnoză din care nimic nu l­a putut opri. Este, într­adevăr, hipnoza unui mare blestemat la creaţie. Destinul său se aseamănă întocmai cu cel al emirului din celebra Noapte de decembrie: „Şi tot nu s­arată cetatea de vise.../ Merindele, zilnic, în trăişti  se  sfârşesc.../  Prădalnice  zboruri  de  paseri,  sosesc.../  S­aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,/ Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc.../ Doar negrele paseri mereu se­nmulţesc/ Şi tot nu s­arată cetatea din vise.// Cetatea din vise departe e încă,/ Şi vine 

Alexandru Macedonski, clasic al literaturii române moderne

Daniel CORBU

jurnal cu scriitori poesis

Virgil Andronescu

Dau pentru tine un cal 

regesc

femeie

cum mă mai ispiteşti

cu vorbe amare de pelin

cu trupul fin

catifelin

ca o idee

prin sufletu­mi te unduieşti

cu mersul ca de şarpe

şerpuind

cu glasul moale

­ blând

ca de felin

catifelin

femeie

cum mă mai doreşti

cu ochii de scânteie

la sânii tăi rotunzi

­fierbinţi

de foc şi jar

incandescenţi

deloc cuminţi

între coapsele­ţi mă tot cerşeşti

dorindu­mă

mă tot doreşti

chemându­mă

ca pe arginţi

când mă alungi

când iaraşi mă primeşti

şi tot aşa din jocul ăstʹ drăcesc

minţindu­ne

te mint

mă minţi

iertându­ne

când iaraşi mă­ndrăgeşti

eu şi mai tare te­ndrăgesc

în jocul ăstʹ Dumnezeiesc

nu dai pe mine doi arginţi

deşi mă cumperi şi mă vinzi

eu pentru tine dau un cal regesc

femeie

cum mă mai ispiteşti

cu trupul fin

ca de felin

catifelin

cât o idee

amară

de pelin

Cerşetorul de iubirefoc se naşte

din sălbatica scânteie

dor de suflet

de sălbatică femeie

prin viaţa mea

de când eʹn viaţă

principial

pe străzi işi face veacul

prinţ­cerşetorul de iubire

trubadurul

confundat mereu cu o paiaţă

dăruieşte suflet

căutându­şi leacul

la femei ce vin

şi doar întreabă

se opresc din drum

ca să se mire

cerşetorul le admiră

ele se hlizesc ca la tarabă

le priveşte

şi cerşeşte în tăcere

pe la câte­un colţ

de stradă

dragoste şi mângâiere

nimenea nu dăruieşte

toate râd şi doar întreabă

de e gratis

ori se plăteşte

dragostea de cerşetor

care­acum nu mai contează

o secundă sau un veac

ori mai mult decât o viaţă

cerşetorul de iubire

moare singur fără leac

inima îl mai încearcă

sufletul nu­i mai cutează

să tăiască încʹo viaţă

ruşinoasă de paiaţă

toate visele îi tac

se preface­n scrum şi pleacă

printre amintiri de stele moarte

unde iar o să cerşească

nu tandreţe

şi iubire de femeie

ci tăcere ca să tacă

într­o mare veşnicie

lungă noapte ca o moarte

şi­altă moarte

dincolo de tandre şoapte

trecătoare efemere

dincolo de viaţa

care s­a topit în viaţă

prinţ şi cerşetor

fără avere

trubadurul confundat

cu o paiaţă

cerşetorul­prinţ

cerşind în şoapte piere

nu rămâne decât cu viaţa

lui de după moarte

ca iubirea de pe­o lespede

de piatră prin vecie să o poarte

Mama m­a nascut fara trupmama m­a născut fără trup

a plâns de fericire

şi m­a sărutat pe ochi

chiar dacă nu mă vedea

m­a ţinut în braţe

a alăptat nevăzutul om

iar până la urmă mi­a înţeles destinul

şi m­a purtat la sânu­i

prin viaţă

până ce am prins contur

formă şi conţinut

litere şi cuvinte

mai apoi poeme

aici viaţa mea personală s­a oprit

mama continuă să mă iubească şi aşa

aşa cum nu sunt

pentru că sunt

rupt din sufletul ei!

CRONICA54 CRONICA 55

şi ziua cumplită când el,/ Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,/ Pe minte îşi simte o noapte adâncă... – / Când setea, când foamea, ­ grozave la fel,/ Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte­o stâncă,/ Prin aeru­n flăcări, sub cerul de oţel//....// Şi foamea se face mai mare ­ mai mare,/ Şi, zilnic, tot cerul s­aprinde mai tare.../ Bat tâmplele... ­  ochii  sunt  demoni  cumpliţi.../  Cutremur  e  setea,  ş­a  foamei simţire/ E şarpe, ducându­şi a ei zvârcolire/ În pântec, în sânge, în  nervii­ndârjiţi...  –  /  Bat  tâmplele...  ­  ochii  sunt  demoni cumpliţi..”

Monumentului liric înălţat în limba română de Macedonski nu  i  se  poate  contesta  originalitatea.  Sonorităţile,  aspectele formale ale cântecului, plăcerea frumosului, regăsirea ludicului sunt cele care oferă textului armonia şi marca originalităţii şi nu putem să nu fim de acord cu N. Manolescu, cel care spunea că „starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea”. Într­adevăr,  substanţa  lirică  îşi  adaugă  meşteşugul  artistic, rigoarea  şi  semnificaţia  estetică.  Mărturisirea  din  poemul Cântecul şi poetul e edificatoare în acest sens: „Când se naşte într­o ţară mică, — cine e poet,/ Dacă simte­a lui făptură că e roasă de­un regret,/ E desigur de regretul c­a născut. — El cântă, scrie,/ Şi abia în câte­un suflet, află câte­o simpatie./ Încolo, cine­l citeşte, sau  de  pizmă  e  cuprins,/  Sau  cu  inima  închisă  și­n  citire nedeprins/        Cartea  i­o  silabiseşte.//  Dar  de  ce  de  insomnie doborât, — poetul cântă,/ Ș­având toate împotrivă inima şi­o mai frământă/ Să mai lase pe hârtie ca să treacă­al său condei,/ Ce fixează note de­aur pe al foilor temei/ Pentru ce mai împleteşte cu argint și cu mătase/ Stofele predestinate urme multe să nu lase,/ Visul  ce  ne  tot  şopteşte?//  Liliacul  alb  şi  roşu  harpa  sa  o coronează,/ Al său cântec, ca sideful străluceşte, — şi vibrează/ Mai curat decât un sunet de cristal. — Armonios/ Ca un ţipăt de vioară sub arcușul mlădios,/ Smulge lacrimi. — Blând şi dulce se înalţă;  —  câteodată,/  De  se­ncarcă  cu  mânie  vânătă  și  ne­nfrânată/ Este pentru vinovaţi.// Iată cântecul. — Poetul pentru ce­l vibrează însă?/ Pentru cine e parfumul sau durerea lui cea plânsă?.../ Tot ce ştiu e că natura strălucindu­i în priviri/ Ceru­n sufletu­i coboară cu supreme­ademeniri,/ Îngeri dulci pe buze­i cântă... — Dacă vreţi să ştiţi misterul!/ Pentru ce şi pentru cine?... Întrebaţi natura, — cerul,/ Sau pe îngeri întrebaţi.”

Însă orgoliul de estet al lui Macedonski a fost descoperit de rondeluri.  Aici  a  lucrat  cu  asiduitate  conştiinţa  esteticului  şi propensiunea  pentru  forma  fixă.  Reuşeşte  poetul  să  acopere fiecare  text  cu  pulberea  aceea  fină  numită  poezie,  să  creeze starea. Vers limpede şi curgător, provocator de emoţii estetice: „E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini, şi mor şi­n mine –/ Ş­au fost atât de viaţă pline,/ Şi azi se sting aşa uşor.// În tot, se simte un fior./ O  jale e  în orişicine./ E vremea rozelor ce mor –/ Mor în grădini,  şi  mor  şi­n  mine.//  Pe  sub  amurgu­ntristător,/  Curg vălmăşaguri de suspine,/ Şi­n marea noapte care vine/ Duioase­şi pleacă fruntea lor... –/ E vremea rozelor ce mor.”

Poetul  cu  un  destin  tragic,  cu  temperament  vulcanic, revoluţionar şi în luptă cu adversităţi de tot felul, om al baricadei, adevărat ferment în conştiinţa unei epoci, dar uneori, aşa cum spunea,  „singur,  părăsit,  dispreţuit  dar  semeţ”,  a  influenţat profund poeţii care au venit după el. Să nu uităm că Macedonski l­a descoperit şi încurajat pe Bacovia.

Lectorul poate admira acum,dupa aproape o suta de ani de la trecerea  sa  in  eternitate,  imaginea  spectaculoasă  a  unui mare poet român, de la poemele din Prima verba (1872), Poezii (1882), Excelsior  (1895),  Flori  sacre  (1912),  până  la  Poema  rondelurilor (1916­1920), prin urmare, de la retorica şi viziunea romantică a Nopţilor până la estetismul rondelurilor.

Afirmăm, fără urmă de îndoială, că monumentul liric ridicat de  Macedonski  se  aşează,  semeţ,  alături  de  cele  înălţate  de Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, adică în rândul clasicilor noştri.

Că  Alexandru  Macedonski  este,  fără  îndoială,  un  mare  şi original poet român, s­a spus de atâtea ori de­a lungul unui secol. Că omul a adus, prin destinul său tumultuos şi tragic, prejudicii operei  sale,  e  un  alt  loc  comun  evidenţiat  la  nesfârşire  de comentatorii profesionişti sau de ocazie a vieţii şi operei poetului. De  exemplu,  epigrama  pătimirii  antume  şi  postume  a  lui Macedonski („Un X.... pretins poet, acum/ S­a dus pe cel mai jalnic drum/ L­aş plânge dacă­n balamuc/ Destinul său n­ar fi mai bun/ Căci până ieri a fost năuc/ Şi nu e azi decât nebun”). Există însă o mărturisire a poetului din 1919, înainte cu un an de moarte, pe care  găsim potrivit  s­o  redăm  în  întregime:  „Niciodată  nu  am adresat nici o epigramă lui Eminescu. Cea cu pricina era scrisă cu doi ani înainte de nenorocirea ce l­a izbit. Este o infamie pusă în cârcă de oameni interesaţi să­şi facă un steag şi un titlu de glorie din ipocrita şi falsa milă pentru cel pe care ei singuri l­au împins în prăpastie şi care voiau totodată să răstoarne mişcarea sufletească de  la  «Literatorul».”  Dezminţirea  n­a  contat  însă,  anatema aruncată îl urmăreşte şi azi pe poetul român vizionar, cu tragic destin, cu nefericiri şi accente revoluţionare. După descrierea celor care l­au cunoscut, Macedonski avea o eleganţă nativă, o siluetă aristocratică, o înfăţişare de militar austriac, iar mustăţile – spunea Cincinat Pavelescu ­ păreau înfipte în cer.

Rândurile noastre se vor referi la contribuţia lui Macedonski, adevărat  ferment  în  conştiinţa  unei  epoci,  la  modernizarea literaturii  române  prin  eforturile  unui  benefic  sincronism  cu literatura europeană,  în special cea franceză şi  italiană. În acest sens,  îl  aflăm  pe  Macedonski  în  relaţie  cu  marii  novatori  ai momentului,  publicând  versuri  şi  proză,  ţinând  conferinţe.  În 1909, de exemplu, publica poeme în una din primele reviste de avangardă,  condusă  de  Marinetti.  Pe  de  altă  parte,  mişcarea „Literatorul” şi revista cu acelaşi nume, au făcut din Macedonski unul  dintre  făuritorii  conştiinţei  estetice  a  literaturii  române moderne  şi,  cum spune Tudor Vianu, „avântându­se  în  creaţie dincolo de ceea ce este caduc sau limitat, nenumăratele­i iniţiative poetice şi­au găsit atâţia imitatori şi continuatori.”

Poet al esenţelor, Macedonski pornea în demersul său liric de la parnasianism,  în  special de  la Theophile Gautier  (care  cerea cultivarea formei) şi de la teoriile lui René Ghil din al său Traité du verbe,  apărut  în  1886,  în  care  abundă  pledoariile  pentru  versul symphonic,  pentru  muzica  poeziei.  De  altfel,  Macedonski  s­a complăcut în calitatea de predecesor la noi al simbolismului. Era la curent cu toate experimentele literare europene. Poet inegal, el avea  să  scrie  pagini  de  înaltă  poeticitate,  revigorând  balada, legenda, rondelul şi chiar poezia intimistă. În a sa Istorie a literaturii de la origini până în prezent (1941), G. Călinescu face afirmaţia că „luat în toată dimensiunea, Macedonski nu suportă comparaţia cu Eminescu, poet profund şi mai ales naţional”, însă recunoaşte că e „un poet de aripi mari, de patos, de altitudini”.

Pentru  timpul  său  cultural,  Macedonski  a  fost  un revoluţionar, un om al viziunilor măreţe şi cu o forţă a iluziei trecută dincolo de marginile obişnuite. Eugen Lovinescu îl vedea ca trăitor într­o hipnoză din care nimic nu l­a putut opri. Este, într­adevăr, hipnoza unui mare blestemat la creaţie. Destinul său se aseamănă întocmai cu cel al emirului din celebra Noapte de decembrie: „Şi tot nu s­arată cetatea de vise.../ Merindele, zilnic, în trăişti  se  sfârşesc.../  Prădalnice  zboruri  de  paseri,  sosesc.../  S­aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,/ Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc.../ Doar negrele paseri mereu se­nmulţesc/ Şi tot nu s­arată cetatea din vise.// Cetatea din vise departe e încă,/ Şi vine 

Alexandru Macedonski, clasic al literaturii române moderne

Daniel CORBU

jurnal cu scriitori poesis

Virgil Andronescu

Dau pentru tine un cal 

regesc

femeie

cum mă mai ispiteşti

cu vorbe amare de pelin

cu trupul fin

catifelin

ca o idee

prin sufletu­mi te unduieşti

cu mersul ca de şarpe

şerpuind

cu glasul moale

­ blând

ca de felin

catifelin

femeie

cum mă mai doreşti

cu ochii de scânteie

la sânii tăi rotunzi

­fierbinţi

de foc şi jar

incandescenţi

deloc cuminţi

între coapsele­ţi mă tot cerşeşti

dorindu­mă

mă tot doreşti

chemându­mă

ca pe arginţi

când mă alungi

când iaraşi mă primeşti

şi tot aşa din jocul ăstʹ drăcesc

minţindu­ne

te mint

mă minţi

iertându­ne

când iaraşi mă­ndrăgeşti

eu şi mai tare te­ndrăgesc

în jocul ăstʹ Dumnezeiesc

nu dai pe mine doi arginţi

deşi mă cumperi şi mă vinzi

eu pentru tine dau un cal regesc

femeie

cum mă mai ispiteşti

cu trupul fin

ca de felin

catifelin

cât o idee

amară

de pelin

Cerşetorul de iubirefoc se naşte

din sălbatica scânteie

dor de suflet

de sălbatică femeie

prin viaţa mea

de când eʹn viaţă

principial

pe străzi işi face veacul

prinţ­cerşetorul de iubire

trubadurul

confundat mereu cu o paiaţă

dăruieşte suflet

căutându­şi leacul

la femei ce vin

şi doar întreabă

se opresc din drum

ca să se mire

cerşetorul le admiră

ele se hlizesc ca la tarabă

le priveşte

şi cerşeşte în tăcere

pe la câte­un colţ

de stradă

dragoste şi mângâiere

nimenea nu dăruieşte

toate râd şi doar întreabă

de e gratis

ori se plăteşte

dragostea de cerşetor

care­acum nu mai contează

o secundă sau un veac

ori mai mult decât o viaţă

cerşetorul de iubire

moare singur fără leac

inima îl mai încearcă

sufletul nu­i mai cutează

să tăiască încʹo viaţă

ruşinoasă de paiaţă

toate visele îi tac

se preface­n scrum şi pleacă

printre amintiri de stele moarte

unde iar o să cerşească

nu tandreţe

şi iubire de femeie

ci tăcere ca să tacă

într­o mare veşnicie

lungă noapte ca o moarte

şi­altă moarte

dincolo de tandre şoapte

trecătoare efemere

dincolo de viaţa

care s­a topit în viaţă

prinţ şi cerşetor

fără avere

trubadurul confundat

cu o paiaţă

cerşetorul­prinţ

cerşind în şoapte piere

nu rămâne decât cu viaţa

lui de după moarte

ca iubirea de pe­o lespede

de piatră prin vecie să o poarte

Mama m­a nascut fara trupmama m­a născut fără trup

a plâns de fericire

şi m­a sărutat pe ochi

chiar dacă nu mă vedea

m­a ţinut în braţe

a alăptat nevăzutul om

iar până la urmă mi­a înţeles destinul

şi m­a purtat la sânu­i

prin viaţă

până ce am prins contur

formă şi conţinut

litere şi cuvinte

mai apoi poeme

aici viaţa mea personală s­a oprit

mama continuă să mă iubească şi aşa

aşa cum nu sunt

pentru că sunt

rupt din sufletul ei!

CRONICA56 CRONICA 57

gîndul şi lum eagîndul şi lum ea

ordine a fost turbulenţe : una­două, auzeai stewardesele că roagă pasagerii să­şi lege centurile din cauza turbulenţelor. Turbulenţilor  pasageri  nici  nu  le  păsa  de  turbulenţe,  căci mulţi dintre ei se matrafoxaseră, ca să taie picioarele ori poate aripile fricii care tot zbura alături de ei. Nu ştiu pe unde eram cînd  am  notat  „mai  avem  zece  ore  pînă  la  destinaţie; altitudine  –  10668  de  metri;  temperatură  –  ­64  de  grade Celsius; pe­afară, evident! Brrrrr! Să ne ferească Dumnezeu de un geam deschis pe aşa un frig!”

Chiar în clipa în care am început să simt un petit creux dans  lʹestomac,  a  sosit dejunul. L­am notat din plictiseală, cred : „Sole marinée à la chinoise et sauce brune, riz Goau (al dracului să fiu, dacă am visat vreodată că voi mînca limbă de mare marinată chinezeşte la 11000 de metri înălţime, dar ce­i cu orezul acela cu nume asiatic nu­mi amintesc nici dacă mă pică cineva cu ceară!) la care s­au adăugat „salade caraibe”, pain Opéra, beurre et gâteau, pistache, griotte şi tot felul de băuturi alcoolizate sau răcoritoare. Cei pentru care limba de mare nu vorbea pe limba lor puteau să o schimbe cu „confit de canard et sauce à lʹorange avec pommes de terre facette”. În plus, meniul zborului mai anunţa şi alte ispite culinare mai puţin pretenţioase : „des sandwichs et des nouilles asiatiques sont à votre disposition” (sandvişuri şi tăiţei asiatici sunt la dispoziţia dumneavoastră). Totul era prezentat în franceză şi în engleză, eu am ales varianta continentală, deoarece limba insularilor me cause des problèmes.

Am loc la fereastră : 32A, dar sunt plasat chiar deasupra aripii din stînga şi nu văd mare  lucru. Ne  îndreptăm spre Donetsk, lăsînd Kievul undeva în stînga. Fac o constatare care e o noutate pentru mine : fiecare pasager are televizorul său şi­şi poate programa filme, jocuri, emisiuni de divertisment, documentare  etc.  Timpul,  ticălos,  începe  să  treacă  tot mai greu. Lăsăm în stînga Donetsk, Dnepropetrovsk şi Rostov pe Don. Ce bine­mi pare că sunt şi eu măcar o dată peste ruşi!

Ora 18,30. Am parcurs 2885 de kilometri de la Paris; dacă adaug şi kilometrii zburaţi de la Bucureşti pînă pe Charles De Gaulle,  asta  înseamnă  că  zburăm  de  aproape  5000  de kilometri.  Fir­ar  să  fie,  şi  cînd  îmi  amintesc  de  călătoria bietului  cîrn  Nicolae  Milescu  pînă  în  China,  mă  apucă durerea de cap : cum să­ţi petreci ani în şir pe drum?! Mai avem  şapte  ore  şi  jumătate  de  zbor,  de  inactivitate,  de plictiseală aproape. Căci în avion nu­mi tihnesc nici scrisul, nici lectura, nici privitul la televizor. Cu cei doi tovarăşi de drum nu schimb aproape nici un cuvînt. Fiecare cu gîndurile, cu visările şi cu problemele lui. Şapte ore şi jumătate pînă la Ho  Şi  Min. Acolo,  încă  şase  ore  de  aşteptare  în  aeroport, pentru a prinde o legătură spre Hanoi. „Ce fac eu atîta vreme cu  muţii  ăştia  lîngă  mine?”  Mă  uit  din  cînd  în  cînd  la indicaţiile pe care hărţile, GPS­ul, termometrele, altimetrele şi  echipajul  avionului  le  oferă  pasagerilor  :  înălţimi  de necuprins,  temperaturi  de­ţi  îngheaţă  gîndurile­n  minte, viteză  ameţitoare.  Şi  monotonia  zborului!  Lăsăm  Groznîi undeva în dreapta în grija cecenilor săi şi a ruşilor, continuăm pînă la Marea Caspică, după care o luăm în mod accentuat spre Sud­Est pe ţărmul mării. „Pe ţărm” e un fel de a spune: în realitate,  survolăm Marea Caspică  la o altitudine de 11125 metri. În fine, ce a mai rămas din ea! Sunt golit de sentimente. Numai vorbele mi­au mai  rămas. Cui  să  le mai  ofer?”� (va urma)

clipească toate tîmpeniile pe care i le debitam. Ori de cîte ori inventam tot felul de trăsnăi, el le asculta fără să se mire, fără să se revolte, fără să mă acuze că sunt mincinos. Evident, nu le credea, dar mie nici nu­mi păsa  :  îmi ocupam timpul care, altfel, printre străini, ar fi trecut neînchipuit de greu. Şi­mi mai amintesc ceva (ce înseamnă un exercice de mémoire suivi avec acharnement!)  : Aurel Antonie este un  rafinat, un  fin cunoscător al licorilor rafinate, fine. Numai că, ponderat în tot ce face, n­a sărit niciodată calul în perioada pe care am petrecut­o împreună în Vietnam. Iar rachiul acela de orez cu care­şi mai trec viaţa băştinaşii l­a decepţionat profund din cîte­mi aduc aminte.

Aşadar, doi oameni interiorizaţi, tăcuţi, chiar prea tăcuţi pentru gustul meu şi pentru călătoria lungă pe care aveam să o facem în trio. „În sfîrşit, asta, e! Am intrat în horă, trebuie să joc!”, mi­am spus şi am pornit­o la drum. De la sediul USR ne­a  luat  tînărul  Marius,  şoferul  Uniunii,  care  ne­a  lăsat  la aeroportul Otopeni, promiţîndu­ne că, la întoarcerea noastră, va veni să ne ia. S­a şi ţinut de cuvînt, din cîte­mi amintesc!

Zborurile cu avionul seamănă între ele ca două picături de apă  :  oboseală,  nervi,  timp  pierdut  prin  aeroporturi, formalităţi,  aşteptare,  controale  de  tot  felul,  îmbarcări, decolări, aterizări, iar controale, iar formalităţi, aşteptare, alte îmbarcări, emoţii, gînduri năstruşnice, de tot felul, „şi dacă de data  asta...?”,  mîncare  insipidă,  încălzită  la  nocivele microunde,  vecini  necunoscuţi,  de  obicei  gravi,  taciturni, importanţi, muzică la căşti, programe vechi şi cu iz turistico­publicitar la televizoarele instalate pentru cursele mai lungi, iar  gînduri  năstruşnice,  de  tot  felul,  nostalgii,  nerăbdare, aterizare,  oftatul de uşurare,  „am  scăpat  şi de data  asta!”, formalităţi, controale, aşteptare, formalităţi...

„E duminică. Azi, în România, cei care încă nu s­au lecuit de  speranţe  deşarte  se  prezintă  la  urne  :  în  fond,  chiar  şi neocomuniştii  au  nevoie  de  o  legitimare,  măcar  de  ochii lumii! Ora 14,30 (ora locală, probabil – îmi spun acum, după nouă ani de la întîmplare). Decolăm de pe aeroportul Charles De  Gaulle  cu  o  întîrziere  de  30  de  minute  (pe  cine  mai interesează după atîta amar de vreme întîrzierea de jumătate de oră a unui avion?! – exclam astăzi); destinaţia : oraşul Ho Şi Min,  adică  fostul  Saigon,  de  unde  vom  lua  avionul  spre Hanoi. Călătoria de la Bucureşti la Paris a fost probabil atît de anostă, că nu am catadicsit să notez nimic în ceea ce s­ar fi vrut a fi un „jurnal al călătoriei mele”. Dar lui Dinicu Golescu ce­i păsa, el nu călătorea cu avionul nici măcar în vis, aşa că avea timp să noteze tot felul de năzbîtii drumeţe! Fac parte dintr­o delegaţie de scriitori plecaţi într­un schimb cultural în Vietnam,  schimb  organizat  de  Uniunea  Scriitorilor  din România.” Delegaţie  pe  naiba!  Trei  amărîţi  care  se  duc  la dracu­n praznic să vadă nişte confraţi la fel de amărîţi ca şi ei, ce­şi închipuie că fac gaură­n cer cu scrierile lor! Zburăm cu Vietnam Airlines, într­un Boeing 777. La început am crezut că bravii noştri colegi de la Uniune au fost neatenţi şi ne­au ales traseul greşit, căci, după ce am zburat vreme de trei ore spre vest  pînă  la  Paris  (sau,  dacă  vreţi,  vreme  de  1870  de kilometri!),  am  făcut  cale­ntoarsă  spre  estul  nostru  cel  de toate zilele; apoi, cînd am renunţat la turbulenţele băştinaşe, cotind­o  mai  mult  spre  cele  leşeşti,  am  înţeles  că  pînă  şi drumurile  cerului  n­o  pot  răzni  cum  le  tună  prin  cap,  ci trebuie să ţină nişte şleauri de văzduh asemănătoare celor de cale  ferată  :  Paris,  Reims,  Frankfurt,  Bayreuth,  Praga, Ostrawa, Krakovia, Lvov...”  În această călătorie, cuvîntul de 

auzisem de respectiva antologie. Şi totuşi, buclucaşa lucrare există! Am găsit­o în biblioteca fabuloasă a dragului prieten Emil Cira din Nürnberg. Un generos, Emil, aşa cum l­am ştiut dintotdeauna! Mi­a dăruit­o fără să i­o cer, chiar în clipa în care m­a văzut că o frunzăresc : „ia­o, dragul meu, îţi trebuie mai  mult  decît  mie,  căci  tu  figurezi  printre  scriitorii antologaţi!”.  Regret  astăzi  că  nu  l­am  crezut  pe  confratele bucureş tean .   Eram  convins   că   face   o   a f i rmaţ ie circumstanţială. Cîte afirmaţii de complezenţă nu facem de­a lungul  vieţii! Acum  îmi  pare  rău  că  am  făcut­o  pe  Toma Necredinciosul, dar e prea tîrziu. Cum prea tîrziu este să­i mulţumesc pentru gestul său de a traduce un poet pe care nici nu­l cunoştea, cu care nu schimbase niciodată nici un cuvînt şi care, în plus, dintr­un orgoliu prostesc, nu­i dăduse nici o carte cu dedicaţie. Da, e prea tîrziu să­mi ostoiesc regretele şi să­mi îndrept greşeala : discretul scriitor şi prietenul pe care aveam să­l cunosc cu adevărat în Vietnam a plecat în lumea drepţilor la vreo trei ani după întoarcerea noastră din Asia, mai exact pe 22 mai 2008. Nu bănuisem că­i atît de bolnav, nu lăsa să se înţeleagă, să se vadă că îl macină boala, dar acum îmi explic de ce era mereu obosit, sărmanul, de ce se închidea uneori în cameră mînat de dorinţa de a nu fi deranjat, de a nu vedea pe nimeni, acum înţeleg de ce dormea mereu, şi ziua şi noaptea... Şi eu care­l ironizam atunci cînd nu voia să iasă cu mine  la  plimbare  spre  a  descoperi  frumuseţile  şi  ispitele Vietnamului : „o viaţă ai şi pe­aceea o dormi!”. Dar viaţa lui era deja pecetluită. Doar el o ştia! Cînd îl văzusem întîia oară, prin ʹ82 cred că era, Gavril Matei Albastru îmi apăruse ca un tip înalt, solid, ce părea că se bucură de o sănătate înfloritoare. Cînd  l­am  revăzut,  în  noiembrie  2004,  la  sediul  Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei,  în ziua plecării  în Vietnam, mi­a lăsat aceeaşi impresie. Nu era aşa, dar se ferea să ne­o spună.

Aurel Antonie e de prin Valea Jiului, o regiune care mie mi­e  complet  străină  şi  pe  care  o  detest  de  cînd  cu mineriadele. Noroc că scriitorul jian nu e miner, ci economist, dacă­mi aduc bine aminte! Are un nivel de viaţă mult mai ridicat decît al lui Gavril Matei Albastru şi decît al meu. „Cu­atît mai bine ţării şi lui cu­atît mai bine!” E bogat, dar e un tip excelent (pare aproape o contradicţie, nu­i aşa?), un băiat cu suflet de  aur, un om bun de pus  la  rană, unul din puţinii scriitori bogaţi pe care­i cunosc şi care au rămas oameni. Însă, în lumea literară mai ales, bogăţia e relativă. De fapt, sincer să fiu, nu ştiu dacă e un scriitor care face afaceri sau un om de afaceri care scrie. Oricum, duce o viaţă înfloritoare. Sau cel puţin aşa era în 2004, cînd l­am cunoscut, la vremea călătoriei noastre  comune  în  Vietnam.  Azi  nu  ştiu  cu  ce  îşi  umple timpul, căci nu am ţinut legătura după întoarcerea în ţară. Nici nu prea ţin minte cum arată, car aujourdʹhui je le vois flou : uscăţiv, cu păr creţ şi grizonant. Un om de talie mijlocie, parcă ceva mai în vîrstă decît mine. Spre a mi­l readuce cît de cît  în memorie  (în  fond,  nu  l­am văzut  de  nouă  ani!),  am căutat pe net nişte poze de­ale  lui. Doamne, nu mai  arată defel aşa cum îl ştiam (ori poate cum îmi închipuiam că­l ştiu) : s­a îngrăşat, părul i s­a rărit şi e atît de scurt, încît nu mai pot să­mi dau seama dacă a fost cîndva creţ! Dar, sunt convins, dacă el ar vedea în cîteva fotografii cum arăt eu astăzi, ar avea lucruri mult mai rele/dure de spus despre mine. Asta e! Viaţa nu iartă pe nimeni. Totul în ceea ce­l priveşte este aproape pierdut prin labirintul memoriei mele, dar ce­mi amintesc cu precizie este faptul că avea o răbdare de fier : asculta fără să 

Umblînd  prin  caietele  pe  care  le­am  luat  cu  mine  în Franţa, am dat peste cîteva foi pline de mîzgălituri. Puţin a lipsit să le arunc în recipientul ce colectează doar hîrtie (în Hexagon  nu  se  joacă  nimeni  cu  reciclarea  gunoiului!). Cercetîndu­le mai atent, am constatat că erau nişte notaţii din vremea  cînd  umblasem  prin  Vietnam.  Sincer  să  fiu,  nici măcar  nu­mi  aminteam  să  fi  notat  ceva  în  timpul  cînd colindam prin ţara orezului recoltat de trei ori pe an. Nu­s mare  lucru foile, dar mă ajută să mă depanez cît de cît,  în perioada cît voi mai sta în Franţa, căci nu mi­au rămas prea multe în minte din acea perioadă. Şi­apoi, au trecut vreo nouă ani  de  la  întoarcerea mea din Asia. Nouă  ani  în  care  s­au întîmplat atîtea!

„Curioasă­i viaţa! Plec la drum, tocmai la capătul lumii,  cu  doi  quasi  necunoscuţi  : Aurel Antonie  şi  Gavril  Matei Albastru. Necunoscuţi  pentru mine,  că  locul  lor  în  istoria literaturii romîne probabil e deja stabilit! Pot afirma cu mîna pe inimă că nu ştiu mai nimic despre viaţa lor, despre ce fac, despre ce scriu, despre modul în care îşi cîştigă traiul. Şi mai ales  nu  ştiu  nimic  despre  obiceiurile,  despre  purtările  şi despre apucăturile lor, cu care mă voi confrunta zilnic o bună perioadă. Poate din acest motiv, şturlubatica mea memorie m­a readus la vremea şcolii, cînd primeam sfaturi de la Anton Pann despre cum trebuie să­ţi alegi tovarăşii alături de care să porneşti  în  călătorie.  Numai  că  nu  eu  mi­am  ales compagnonii  de  drumeţit,  aceştia  mi­au  fost  hărăziţi  de soartă! Poate nici ei nu­s mulţumiţi de faptul că le voi ţine tovărăşie. „Nu te prinde lor tovarăş”, avertizează Maestrul, dar cine să­l asculte?! Şi­apoi,  povestea vorbei e atît de lungă! Măcar pe Gavril Matei Albastru l­am întîlnit de cîteva ori în redacţia  revistei  Luceafărul  pe  vremea  cînd  frecventam cenaclul  „Numele  Poetului”  fondat  şi  condus  de  ilustrul scriitor  Cezar  Ivănescu,  dar  de Aurel Antonie  nici  nu  am auzit; nu ştiu nimic despre el, nimic, nimic. Unde trăieşte, ce scrie,  ce  face  ori  ce  speră  să­i  aducă  această  călătorie.  Iar acum,  iată­mă  alături  de  ei,  pornind  pentru  o  vreme  pe acelaşi drum care ne va duce prin văzduh în Asia! A dracului surprize îţi mai oferă viaţa!” Evident, recitind aceste rînduri după aproape un deceniu de la scrierea lor, îmi dau seama cît de nedrept am fost,  judecîndu­i  înainte de a­i cunoaşte!  În fond, amîndoi s­au dovedit a fi minunaţi tovarăşi de drum : modeşti,  spirituali,  discreţi,  săritori,  cu  simţ de  echipă,  au reuşit să­mi transforme călătoria în Vietnam într­o adevărată sărbătoare a spiritului şi a prieteniei.

În  timpul  şederii  în  Vietnam  aveam  să  constat  că ignoranţa  mea  în  ceea  ce­i  priveşte  nu  prea  se  bucura  de reciprocitate:  amîndoi  mă  cunoşteau  cît  de  cît,  iar  Gavril Matei Albastru mă cunoştea mult mai bine decît îmi puteam eu  închipui.  Ba  mai  mult,  în  urmă  cu  cîţiva  ani  chiar  mă tradusese în limba germană şi mă inclusese într­o antologie de  poezie  românească.  Mi­a  spus­o  el  într­o  dimineaţă  la micul dejun destul de european pe care­l luam în liniştitul nostru  hotel  din  Hanoi.  Evident,  nu  l­am  crezut!  Nici  nu 

Valeriu STANCU

Poveşti despre temple, pagode, zîne şi dragoniV –Încă un episod încropit din nimic(uri)

CRONICA56 CRONICA 57

gîndul şi lum eagîndul şi lum ea

ordine a fost turbulenţe : una­două, auzeai stewardesele că roagă pasagerii să­şi lege centurile din cauza turbulenţelor. Turbulenţilor  pasageri  nici  nu  le  păsa  de  turbulenţe,  căci mulţi dintre ei se matrafoxaseră, ca să taie picioarele ori poate aripile fricii care tot zbura alături de ei. Nu ştiu pe unde eram cînd  am  notat  „mai  avem  zece  ore  pînă  la  destinaţie; altitudine  –  10668  de  metri;  temperatură  –  ­64  de  grade Celsius; pe­afară, evident! Brrrrr! Să ne ferească Dumnezeu de un geam deschis pe aşa un frig!”

Chiar în clipa în care am început să simt un petit creux dans  lʹestomac,  a  sosit dejunul. L­am notat din plictiseală, cred : „Sole marinée à la chinoise et sauce brune, riz Goau (al dracului să fiu, dacă am visat vreodată că voi mînca limbă de mare marinată chinezeşte la 11000 de metri înălţime, dar ce­i cu orezul acela cu nume asiatic nu­mi amintesc nici dacă mă pică cineva cu ceară!) la care s­au adăugat „salade caraibe”, pain Opéra, beurre et gâteau, pistache, griotte şi tot felul de băuturi alcoolizate sau răcoritoare. Cei pentru care limba de mare nu vorbea pe limba lor puteau să o schimbe cu „confit de canard et sauce à lʹorange avec pommes de terre facette”. În plus, meniul zborului mai anunţa şi alte ispite culinare mai puţin pretenţioase : „des sandwichs et des nouilles asiatiques sont à votre disposition” (sandvişuri şi tăiţei asiatici sunt la dispoziţia dumneavoastră). Totul era prezentat în franceză şi în engleză, eu am ales varianta continentală, deoarece limba insularilor me cause des problèmes.

Am loc la fereastră : 32A, dar sunt plasat chiar deasupra aripii din stînga şi nu văd mare  lucru. Ne  îndreptăm spre Donetsk, lăsînd Kievul undeva în stînga. Fac o constatare care e o noutate pentru mine : fiecare pasager are televizorul său şi­şi poate programa filme, jocuri, emisiuni de divertisment, documentare  etc.  Timpul,  ticălos,  începe  să  treacă  tot mai greu. Lăsăm în stînga Donetsk, Dnepropetrovsk şi Rostov pe Don. Ce bine­mi pare că sunt şi eu măcar o dată peste ruşi!

Ora 18,30. Am parcurs 2885 de kilometri de la Paris; dacă adaug şi kilometrii zburaţi de la Bucureşti pînă pe Charles De Gaulle,  asta  înseamnă  că  zburăm  de  aproape  5000  de kilometri.  Fir­ar  să  fie,  şi  cînd  îmi  amintesc  de  călătoria bietului  cîrn  Nicolae  Milescu  pînă  în  China,  mă  apucă durerea de cap : cum să­ţi petreci ani în şir pe drum?! Mai avem  şapte  ore  şi  jumătate  de  zbor,  de  inactivitate,  de plictiseală aproape. Căci în avion nu­mi tihnesc nici scrisul, nici lectura, nici privitul la televizor. Cu cei doi tovarăşi de drum nu schimb aproape nici un cuvînt. Fiecare cu gîndurile, cu visările şi cu problemele lui. Şapte ore şi jumătate pînă la Ho  Şi  Min. Acolo,  încă  şase  ore  de  aşteptare  în  aeroport, pentru a prinde o legătură spre Hanoi. „Ce fac eu atîta vreme cu  muţii  ăştia  lîngă  mine?”  Mă  uit  din  cînd  în  cînd  la indicaţiile pe care hărţile, GPS­ul, termometrele, altimetrele şi  echipajul  avionului  le  oferă  pasagerilor  :  înălţimi  de necuprins,  temperaturi  de­ţi  îngheaţă  gîndurile­n  minte, viteză  ameţitoare.  Şi  monotonia  zborului!  Lăsăm  Groznîi undeva în dreapta în grija cecenilor săi şi a ruşilor, continuăm pînă la Marea Caspică, după care o luăm în mod accentuat spre Sud­Est pe ţărmul mării. „Pe ţărm” e un fel de a spune: în realitate,  survolăm Marea Caspică  la o altitudine de 11125 metri. În fine, ce a mai rămas din ea! Sunt golit de sentimente. Numai vorbele mi­au mai  rămas. Cui  să  le mai  ofer?”� (va urma)

clipească toate tîmpeniile pe care i le debitam. Ori de cîte ori inventam tot felul de trăsnăi, el le asculta fără să se mire, fără să se revolte, fără să mă acuze că sunt mincinos. Evident, nu le credea, dar mie nici nu­mi păsa  :  îmi ocupam timpul care, altfel, printre străini, ar fi trecut neînchipuit de greu. Şi­mi mai amintesc ceva (ce înseamnă un exercice de mémoire suivi avec acharnement!)  : Aurel Antonie este un  rafinat, un  fin cunoscător al licorilor rafinate, fine. Numai că, ponderat în tot ce face, n­a sărit niciodată calul în perioada pe care am petrecut­o împreună în Vietnam. Iar rachiul acela de orez cu care­şi mai trec viaţa băştinaşii l­a decepţionat profund din cîte­mi aduc aminte.

Aşadar, doi oameni interiorizaţi, tăcuţi, chiar prea tăcuţi pentru gustul meu şi pentru călătoria lungă pe care aveam să o facem în trio. „În sfîrşit, asta, e! Am intrat în horă, trebuie să joc!”, mi­am spus şi am pornit­o la drum. De la sediul USR ne­a  luat  tînărul  Marius,  şoferul  Uniunii,  care  ne­a  lăsat  la aeroportul Otopeni, promiţîndu­ne că, la întoarcerea noastră, va veni să ne ia. S­a şi ţinut de cuvînt, din cîte­mi amintesc!

Zborurile cu avionul seamănă între ele ca două picături de apă  :  oboseală,  nervi,  timp  pierdut  prin  aeroporturi, formalităţi,  aşteptare,  controale  de  tot  felul,  îmbarcări, decolări, aterizări, iar controale, iar formalităţi, aşteptare, alte îmbarcări, emoţii, gînduri năstruşnice, de tot felul, „şi dacă de data  asta...?”,  mîncare  insipidă,  încălzită  la  nocivele microunde,  vecini  necunoscuţi,  de  obicei  gravi,  taciturni, importanţi, muzică la căşti, programe vechi şi cu iz turistico­publicitar la televizoarele instalate pentru cursele mai lungi, iar  gînduri  năstruşnice,  de  tot  felul,  nostalgii,  nerăbdare, aterizare,  oftatul de uşurare,  „am  scăpat  şi de data  asta!”, formalităţi, controale, aşteptare, formalităţi...

„E duminică. Azi, în România, cei care încă nu s­au lecuit de  speranţe  deşarte  se  prezintă  la  urne  :  în  fond,  chiar  şi neocomuniştii  au  nevoie  de  o  legitimare,  măcar  de  ochii lumii! Ora 14,30 (ora locală, probabil – îmi spun acum, după nouă ani de la întîmplare). Decolăm de pe aeroportul Charles De  Gaulle  cu  o  întîrziere  de  30  de  minute  (pe  cine  mai interesează după atîta amar de vreme întîrzierea de jumătate de oră a unui avion?! – exclam astăzi); destinaţia : oraşul Ho Şi Min,  adică  fostul  Saigon,  de  unde  vom  lua  avionul  spre Hanoi. Călătoria de la Bucureşti la Paris a fost probabil atît de anostă, că nu am catadicsit să notez nimic în ceea ce s­ar fi vrut a fi un „jurnal al călătoriei mele”. Dar lui Dinicu Golescu ce­i păsa, el nu călătorea cu avionul nici măcar în vis, aşa că avea timp să noteze tot felul de năzbîtii drumeţe! Fac parte dintr­o delegaţie de scriitori plecaţi într­un schimb cultural în Vietnam,  schimb  organizat  de  Uniunea  Scriitorilor  din România.” Delegaţie  pe  naiba!  Trei  amărîţi  care  se  duc  la dracu­n praznic să vadă nişte confraţi la fel de amărîţi ca şi ei, ce­şi închipuie că fac gaură­n cer cu scrierile lor! Zburăm cu Vietnam Airlines, într­un Boeing 777. La început am crezut că bravii noştri colegi de la Uniune au fost neatenţi şi ne­au ales traseul greşit, căci, după ce am zburat vreme de trei ore spre vest  pînă  la  Paris  (sau,  dacă  vreţi,  vreme  de  1870  de kilometri!),  am  făcut  cale­ntoarsă  spre  estul  nostru  cel  de toate zilele; apoi, cînd am renunţat la turbulenţele băştinaşe, cotind­o  mai  mult  spre  cele  leşeşti,  am  înţeles  că  pînă  şi drumurile  cerului  n­o  pot  răzni  cum  le  tună  prin  cap,  ci trebuie să ţină nişte şleauri de văzduh asemănătoare celor de cale  ferată  :  Paris,  Reims,  Frankfurt,  Bayreuth,  Praga, Ostrawa, Krakovia, Lvov...”  În această călătorie, cuvîntul de 

auzisem de respectiva antologie. Şi totuşi, buclucaşa lucrare există! Am găsit­o în biblioteca fabuloasă a dragului prieten Emil Cira din Nürnberg. Un generos, Emil, aşa cum l­am ştiut dintotdeauna! Mi­a dăruit­o fără să i­o cer, chiar în clipa în care m­a văzut că o frunzăresc : „ia­o, dragul meu, îţi trebuie mai  mult  decît  mie,  căci  tu  figurezi  printre  scriitorii antologaţi!”.  Regret  astăzi  că  nu  l­am  crezut  pe  confratele bucureş tean .   Eram  convins   că   face   o   a f i rmaţ ie circumstanţială. Cîte afirmaţii de complezenţă nu facem de­a lungul  vieţii! Acum  îmi  pare  rău  că  am  făcut­o  pe  Toma Necredinciosul, dar e prea tîrziu. Cum prea tîrziu este să­i mulţumesc pentru gestul său de a traduce un poet pe care nici nu­l cunoştea, cu care nu schimbase niciodată nici un cuvînt şi care, în plus, dintr­un orgoliu prostesc, nu­i dăduse nici o carte cu dedicaţie. Da, e prea tîrziu să­mi ostoiesc regretele şi să­mi îndrept greşeala : discretul scriitor şi prietenul pe care aveam să­l cunosc cu adevărat în Vietnam a plecat în lumea drepţilor la vreo trei ani după întoarcerea noastră din Asia, mai exact pe 22 mai 2008. Nu bănuisem că­i atît de bolnav, nu lăsa să se înţeleagă, să se vadă că îl macină boala, dar acum îmi explic de ce era mereu obosit, sărmanul, de ce se închidea uneori în cameră mînat de dorinţa de a nu fi deranjat, de a nu vedea pe nimeni, acum înţeleg de ce dormea mereu, şi ziua şi noaptea... Şi eu care­l ironizam atunci cînd nu voia să iasă cu mine  la  plimbare  spre  a  descoperi  frumuseţile  şi  ispitele Vietnamului : „o viaţă ai şi pe­aceea o dormi!”. Dar viaţa lui era deja pecetluită. Doar el o ştia! Cînd îl văzusem întîia oară, prin ʹ82 cred că era, Gavril Matei Albastru îmi apăruse ca un tip înalt, solid, ce părea că se bucură de o sănătate înfloritoare. Cînd  l­am  revăzut,  în  noiembrie  2004,  la  sediul  Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei,  în ziua plecării  în Vietnam, mi­a lăsat aceeaşi impresie. Nu era aşa, dar se ferea să ne­o spună.

Aurel Antonie e de prin Valea Jiului, o regiune care mie mi­e  complet  străină  şi  pe  care  o  detest  de  cînd  cu mineriadele. Noroc că scriitorul jian nu e miner, ci economist, dacă­mi aduc bine aminte! Are un nivel de viaţă mult mai ridicat decît al lui Gavril Matei Albastru şi decît al meu. „Cu­atît mai bine ţării şi lui cu­atît mai bine!” E bogat, dar e un tip excelent (pare aproape o contradicţie, nu­i aşa?), un băiat cu suflet de  aur, un om bun de pus  la  rană, unul din puţinii scriitori bogaţi pe care­i cunosc şi care au rămas oameni. Însă, în lumea literară mai ales, bogăţia e relativă. De fapt, sincer să fiu, nu ştiu dacă e un scriitor care face afaceri sau un om de afaceri care scrie. Oricum, duce o viaţă înfloritoare. Sau cel puţin aşa era în 2004, cînd l­am cunoscut, la vremea călătoriei noastre  comune  în  Vietnam.  Azi  nu  ştiu  cu  ce  îşi  umple timpul, căci nu am ţinut legătura după întoarcerea în ţară. Nici nu prea ţin minte cum arată, car aujourdʹhui je le vois flou : uscăţiv, cu păr creţ şi grizonant. Un om de talie mijlocie, parcă ceva mai în vîrstă decît mine. Spre a mi­l readuce cît de cît  în memorie  (în  fond,  nu  l­am văzut  de  nouă  ani!),  am căutat pe net nişte poze de­ale  lui. Doamne, nu mai  arată defel aşa cum îl ştiam (ori poate cum îmi închipuiam că­l ştiu) : s­a îngrăşat, părul i s­a rărit şi e atît de scurt, încît nu mai pot să­mi dau seama dacă a fost cîndva creţ! Dar, sunt convins, dacă el ar vedea în cîteva fotografii cum arăt eu astăzi, ar avea lucruri mult mai rele/dure de spus despre mine. Asta e! Viaţa nu iartă pe nimeni. Totul în ceea ce­l priveşte este aproape pierdut prin labirintul memoriei mele, dar ce­mi amintesc cu precizie este faptul că avea o răbdare de fier : asculta fără să 

Umblînd  prin  caietele  pe  care  le­am  luat  cu  mine  în Franţa, am dat peste cîteva foi pline de mîzgălituri. Puţin a lipsit să le arunc în recipientul ce colectează doar hîrtie (în Hexagon  nu  se  joacă  nimeni  cu  reciclarea  gunoiului!). Cercetîndu­le mai atent, am constatat că erau nişte notaţii din vremea  cînd  umblasem  prin  Vietnam.  Sincer  să  fiu,  nici măcar  nu­mi  aminteam  să  fi  notat  ceva  în  timpul  cînd colindam prin ţara orezului recoltat de trei ori pe an. Nu­s mare  lucru foile, dar mă ajută să mă depanez cît de cît,  în perioada cît voi mai sta în Franţa, căci nu mi­au rămas prea multe în minte din acea perioadă. Şi­apoi, au trecut vreo nouă ani  de  la  întoarcerea mea din Asia. Nouă  ani  în  care  s­au întîmplat atîtea!

„Curioasă­i viaţa! Plec la drum, tocmai la capătul lumii,  cu  doi  quasi  necunoscuţi  : Aurel Antonie  şi  Gavril  Matei Albastru. Necunoscuţi  pentru mine,  că  locul  lor  în  istoria literaturii romîne probabil e deja stabilit! Pot afirma cu mîna pe inimă că nu ştiu mai nimic despre viaţa lor, despre ce fac, despre ce scriu, despre modul în care îşi cîştigă traiul. Şi mai ales  nu  ştiu  nimic  despre  obiceiurile,  despre  purtările  şi despre apucăturile lor, cu care mă voi confrunta zilnic o bună perioadă. Poate din acest motiv, şturlubatica mea memorie m­a readus la vremea şcolii, cînd primeam sfaturi de la Anton Pann despre cum trebuie să­ţi alegi tovarăşii alături de care să porneşti  în  călătorie.  Numai  că  nu  eu  mi­am  ales compagnonii  de  drumeţit,  aceştia  mi­au  fost  hărăziţi  de soartă! Poate nici ei nu­s mulţumiţi de faptul că le voi ţine tovărăşie. „Nu te prinde lor tovarăş”, avertizează Maestrul, dar cine să­l asculte?! Şi­apoi,  povestea vorbei e atît de lungă! Măcar pe Gavril Matei Albastru l­am întîlnit de cîteva ori în redacţia  revistei  Luceafărul  pe  vremea  cînd  frecventam cenaclul  „Numele  Poetului”  fondat  şi  condus  de  ilustrul scriitor  Cezar  Ivănescu,  dar  de Aurel Antonie  nici  nu  am auzit; nu ştiu nimic despre el, nimic, nimic. Unde trăieşte, ce scrie,  ce  face  ori  ce  speră  să­i  aducă  această  călătorie.  Iar acum,  iată­mă  alături  de  ei,  pornind  pentru  o  vreme  pe acelaşi drum care ne va duce prin văzduh în Asia! A dracului surprize îţi mai oferă viaţa!” Evident, recitind aceste rînduri după aproape un deceniu de la scrierea lor, îmi dau seama cît de nedrept am fost,  judecîndu­i  înainte de a­i cunoaşte!  În fond, amîndoi s­au dovedit a fi minunaţi tovarăşi de drum : modeşti,  spirituali,  discreţi,  săritori,  cu  simţ de  echipă,  au reuşit să­mi transforme călătoria în Vietnam într­o adevărată sărbătoare a spiritului şi a prieteniei.

În  timpul  şederii  în  Vietnam  aveam  să  constat  că ignoranţa  mea  în  ceea  ce­i  priveşte  nu  prea  se  bucura  de reciprocitate:  amîndoi  mă  cunoşteau  cît  de  cît,  iar  Gavril Matei Albastru mă cunoştea mult mai bine decît îmi puteam eu  închipui.  Ba  mai  mult,  în  urmă  cu  cîţiva  ani  chiar  mă tradusese în limba germană şi mă inclusese într­o antologie de  poezie  românească.  Mi­a  spus­o  el  într­o  dimineaţă  la micul dejun destul de european pe care­l luam în liniştitul nostru  hotel  din  Hanoi.  Evident,  nu  l­am  crezut!  Nici  nu 

Valeriu STANCU

Poveşti despre temple, pagode, zîne şi dragoniV –Încă un episod încropit din nimic(uri)

CRONICA58 CRONICA 59

toate aceste stări pe care le poate experimenta prin retorica 

propriului  discurs  sau  le  poate  îndrepta  spre  alţii  într­o 

confesiune apoteotică.

Mai nou ne globalizăm și în ceea ce gândim și scriem? Așa 

se  pare…  să  fie  o  festă  a  destinului  sau  pendulăm  între 

imitat, copiat, plagiat și alte  lucruri stranii și seducătoare. 

Compromisul e acum la rang de artă și fatalitatea e parte a 

sorţii  autorului;  stoicismul  a  fost  uitat,  luciditatea  aduce 

doar suferinţă și atunci ca să supravieţuim batem câmpii cu 

vorbe despre cuvinte, cu versuri contemplate și alte păcate 

comune, toate analizate de unii, corectate de alţii, hulite și 

aplaudate într­un haos modern diferit celui heraclitic (care 

se dorea a duce spre ordine în univers) încât orice concluzie 

pare firavă și traumatizantă pentru travaliul intelectual.

Codurile  lecturilor  moderne  sunt  alambicate  și  au 

dimensiuni  stranii, poate de aceea experienţa  lecturii  este 

atât de greu de redat azi, nu doar în școli ci și în bresle, nu mai 

găsim  farmecul  amintirii  a  ceea  ce  am  citit  și  vizualul  ne 

inhibă  cognitivul  și  retoricul.  Oare  ce  mai  funcţionează 

corect în fiinţa umană, oare mai suntem umani? Jocul cu alte 

realităţi decât cea în care exiști sunt bune și sănătoase atunci 

când le cunoști și trasezi graniţele și le stăpânești tu pe ele, nu 

invers.  Proza  bună  nu  a  fost  niciodată  în  concurenţă  cu 

la rang de opere. Bătrânul Origen avea și el o vorbă ”așa să­ţi 

fie  cuvântul  după  cum  ţi­e  viaţa”  și  ce  bine  se  potrivește 

unora  dintre  noi…Azi,  nu  avem  nici  viaţă,  nu  avem  nici 

cuvânt, dar scriem cu pricepere despre toţi și despre toate. 

Dacă cuvântul tău nu spune nimic, mai bine nu­l rosti, dar 

dacă spunerea are rostul trezirii conștiinţei, atunci strigă și 

poate unul se va trezi într­o zi.

Lecturile de azi hrănesc  imaginaţia,  fantezia,  ipocrizia, 

orgoliile, dar nu mai transmit nimic sufletului și conștiinţei; 

mă întreb uneori cui se adresează scriitura când nimic nu 

mai  vibrează  la  frumos,  la  mesaj,  la  Idee,  la  fericire,  la 

înţelegere a lumii și a noastră ca rost în lume? Când nu poţi 

gândi asupra a ceea ce ai lecturat e semnul sigur al timpului 

pierdut, al nulităţii  rostitului, al durerii  intelectuale. Doar 

poezia  probabil  mai  poate  experimenta  ceva  din  trăirea 

autorului și mai poate rămâne aproape de real (prin irealul 

ei), dar nu toţi au muze poetice; ce să așteptăm de la celelalte 

tipuri de scriituri? Critica uneori ne mai trezește, asta când e 

critică de calitate, altfel sunt bârfe, giumbușlucuri verbale 

stoarse de talente de la marginea lumilor pierdute. 

Îmi  este  dor  de  artistul  răbdător,  de  meșteșugarul 

cuvântului  simţit  și  trăit,  așternut  cu  sens  și  semnificaţie 

pentru el și pentru semeni, adăpat parcă din Logosul unic; 

restul este deșertăciune și risipă de cerneluri și hârtie…

În realitatea noastrămultivalentă, unde totul este logos­

limbaj,  unde  fluctuaţiile  sensurilor  sunt  date  de  fiinţa 

schimbătoare  și  dinamică,  ce  mai  este  atunci  obiectiv, 

adevărat  și  mai  ales  ce  este  valoarea?Logosul,  odinioară 

centrul  a  tot  și  toate  devine  astăzi  un  periferic  al  lumii 

exterioare,  un  accesoriu  elegant  la  care  doar  mai  facem 

referire, el nu se mai regăsește ca esenţă a fiinţei ci doar ca 

existent undeva în concept; mult se muncesc postmodernii 

să­l situeze în univers, să îi găsească noi sensuri, să­l elimine 

sau să­l transforme în text, să­l facă poveste și istorie…

Adevărata scriitură coboară din cap în inimă și urcă din 

inimă  în  cap,  este  asemenea  unei  rugăciuni  așternute  pe 

hârtie, nu este informaţie, nici știre de ziar, nici demagogie 

politică  nici  litanie  religioasă,  este  acel  ceva  universal  și 

propriu  totodată, acel unic  împărţit cu ceilalţi, acea operă 

spre capodoperă care trece prin Timp și rămâne în el. Poate 

îmi este dor de antici, și de clasici, de lucrările bune și sunt 

nostalgică spre rădăcinile și semnificaţiile cuvântului.

Vina culturală oare o împărtășim sau ea trebuie căutată în 

izvoarele  intelectuale  și  frământate  care  ne  poartă 

conștiinţele  în  derivă  pe  ţărmuri  îndepărtate  de  noi  și 

proiectate  spre  extreme  ideatice.  Dilemele  moderne  sunt 

îmbrăţișate și li se caută argumente reale (așa se discută și la 

televizor),  așa  se  scrie  și  pare  un  nou  stil  fără  de  stil… 

Vinovaţi de rostire și de scriere suntem tot noi, modernii, să 

nu mai aruncăm vina pe Dumnezeul mort al lui Nietzsche, 

pentru  că  și  el  era  mort  doar  în  Idee(aici  e  misterul 

filosofului). Abuzul de cuvinte este un risc asumat al celui ce 

scrie pentru ceilalţi, al celui ce se dorește a fi citit, comentat, 

criticat,  adulat  sau  renegat;  fiinţa umană  este  capabilă de 

Motto: Este o mare  înţelepciune să poţi găsi  în  toate 

măsura și timpul prielnic (Hesiod)

Din nou omul, dacă nu gândim despre noi atunci despre 

ce  altceva?  Despre  Occident,  sex,  politică,  preţuri, 

scandaluri,  fraude,  nunţi  costisitoare,  divorţuri,  câini 

maidanezi, ultimele trenduri în modă, concedii și lux, șefi și 

nemulţumiri  salariale,facebook,  notebook­uri  și  iPad  5 

vorbesc și scriu toţi ceilalţi…

Cât de actual este Hegel cu a sa concluzie a conferinţei de 

la  Viena  din  1935:  ”Criza  existenţei  occidentale  nu  poate 

avea  decât  două  ieșiri:  fie  declinul  unei  Europe  căreia 

propria sa raţiune de a trăi i­a devenit străină ­ căderea în ură 

spirituală și barbarie, fie renașterea ei începând cu spiritul 

filosofic, graţie unui eroism al raţiunii ce va depăși în mod 

definitiv naturalismul. Cel mai mare pericol pentru Europa 

este lașitatea…”(E. Husserl, La crise de lʹ umanitéeuropéenne et 

la  philosophie,  în  La  crise  des  scienceseuropéenneset  la 

phénoménologie  transcendentale,  Gallimard,  Paris,  1976, 

apudKarnoouh  Claude,  Adio  diferenţei.  Eseu  asupra 

modernităţii  târzii,  Traducere  de  Virgil  Ciomoș  și  Horia 

Lazăr, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1994, p.10).

Să  nu  uităm  timpul  istoric  în  care  a  scris  și  riscurile 

asumate de filosoful german. Unii dintre noi sunt nostalgici 

și mai deschid și citesc cărţi filosofice despre antici, tragedii 

și alte lecturi postmoderne…o fac așa, pentru ei și sufletul lor 

amorţit în tăcere, sunt încă cei ce se miră și caută într­o mare 

de nepăsare contemporană și cenușie.

„Gabriel  Marcel  distinge  între  problemă  și  mister. 

„Problema” e aceea pentru care obiectul ei e exterior și se 

poate  configura  independent  de  noi  înșine  care  o 

chestionăm;  în  schimb  „misterul”  e  acela  în  care  e  cu 

neputinţă  să  problematizăm  fiinţa  fără  să  ne  punem  în 

chestiune  și  pe  noi  înșine”(Pareyson  Luigi,  Ontologia 

libertăţii.  Răul  și  suferinţa,  Traducere  de  Ștefania  Mincu, 

Editura Pontica 2005, Constanţa, p. 13).

Abordate  frontal,  problema  și  misterul  nu  sunt  atât  de 

diferite, poate doar conceptual se mai poate chibzui asupra 

lor. Nici una nici alta nu aduc nimic nou…, doar îndoială 

uneori și prejudecaţi cel mai adesea. În fiinţa umană putem 

afirma că problema și misterul sunt una, ele nu se intersectează 

și nu au frontiere, se identifică cu persoana într­o continuă și 

fascinantă luptă pentru rezolvare și dezvăluire. În cea mai 

întunecată  fantezie  problema  acoperă  omul  și  misterul 

învăluie  povestea;  dar  asta  se  întâmplă  doar  în  minţile 

obscure…

Realitatea este plină de esenţial, de simbol, de imagini și 

fraze și mai ales de semnificaţii. Anticii ne­au lăsat moștenire 

lucrări gândite, argumentate, etice și cu viziune scrise în teze 

și  antiteze;  cu  greu mai putem afirma  azi  că  se mai  scrie 

astfel; vorbele despre vorbe și cuvinte sunt peste tot ridicate 

Poveste despre cuvinte şi vorbe (doar cunoscătorilor în ale vieţii…)

pagini realizate de

Manuela BALAȘCA-MIHOCI

poezia,  doar  muzele  lor  au  individualităţi  diferite  și  se 

dezvălui în lumini diferite.

Nu  există  gând  fără  autor  sau  cuvânt  scris  neasumat, 

anonimi nu există decât teoretic, valoarea autenticităţii unui 

text însă, tot el, omul o dă prin prisma propriei sale axiologii 

sau a ceea ce înţelege cu sinceritatea și umanitatea sa.

Să fi fost oare Nietzsche un vizionar al timpului său când 

vorbea de oamenii fără patrieca fiind ai viitorului, oare ei sunt 

cei ce vor scrie din nou?(fără patrie nu înseamnă „apatrid”, 

termen  ce  ţine  de  dreptul  internaţional,  nici  heimatloss  – 

dezrădăcinat.  Cei  fără  de  patrie  amintesc  de  paznicii  unei 

interogaţii ale cărei urme se șterg încet ­ cea care inaugurase 

odinioară  cuvântul  filosofic)(Karnoouh  Claude,  Adio 

diferenţei. Eseu asupra modernităţii târzii, Traducere de Virgil 

Ciomoș și Horia Lazăr, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1994, 

p.8).

Inteligenţa  în  povestea  despre  cuvinte  și  vorbe  trebuie 

căutată dincolo de litera scrisă, acolo e forma de normalitate 

cea mai apropiată de fiinţa edenică, acolo arta disimulării nu 

mai are putere, acolo identitatea celui ce a scris e goală și 

descătușată,  este  lipsită  de  presiunea  criticului  și  de 

mofturile culturale ale timpului său. Veșnicia și Logosul să 

ne judece…

M e l e n t i n a   T o m a . 

Perspective  semio­logice  ale 

s i tuaţ ie i   didact ice .   Iași : 

Ed i t u r a   Un ive r s i t ă ţ i i 

Alexandru Ioan Cuza, 2012. 

202p.

Argumentul  central  al 

lucrării  stă  în  faptul  că 

m o d e l u l   s i t u a ţ i e i 

pedagogice  și   modelul 

situaţiei  semiotice  aplicate 

actului   educaţional   ca 

întreg, dar și secvenţial, pot 

oferi pertinente interpretări 

pe  verticală  și  orizontală  despre  factorii  esenţiali 

participanţi  și  sunt  importante  instrumente de  analiză  a 

acţiunilor din învăţământ.

Firul  roșu  al  lucrării  evidenţiază  faptul  că  învăţarea 

comunicării  în  cadrul  situaţiei  didactice  și  importanţa 

logicii în comunicare sunt doi factori vitali, de maturitate a 

celor educaţi și a cadrelor didactice care au datoria de a 

implementa valori reale celor pe care îi educă. Plecând de la 

factorii situaţiei pedagogice descriși de Olivier Clouzot și 

aplicând  situaţia  semiotică propusă de  logicianul  ieșean 

prof.  dr.  Petru  Ioan,  autoarea  concretizează  logic  și 

armonios o  serie de paradigme  situaţionale  în  contextul 

factorilor  educaţionali  dar  și  a  altor  manifestări  socio­

umane; 

Deosebit  de  interesant  este  capitolul V  al  lucrării,  ce 

tratează despre modelul semiotic în comunicarea artistică, 

model  prin  care  putem  pune  în  valoare,  pe  baza 

variabilelor  raportate  la  domenii,  mesajul  artistic, 

personalitatea creatorului, multiplii factori care intervin în 

alegerea temei, mesajul artistic transmis, tehnicile utilizate, 

toate  contribuind  la  paradigma  complexă  a  comunicării 

prin intermediul artei.

Lucrarea  se  dovedește  a  fi  deosebit  de  importantă 

pentru  latura  didactică,  pedagogică,  comunicaţională, 

fiind un reper al interpretărilor paradigmelor la acest nivel. 

Dintre  temele  mari  abordate  amintim:  Ilustrări  ale 

paradigmei  situaţiei  pedagogice  pe  terenul  educaţiei  (p.21); 

Ilustrări  ale  situaţiei  pedagogice  prin  studiul  logicii  (p.69); 

Evaluarea  în  perspectiva  interpretării  situaţionale  (p.124); 

Interpretarea  coordonatelor  comunicării  plastice,  în  sistemul 

intercondiţionărilor (p.177). 

Reunite între coperţile lucrării, aceste studii îmbogăţite 

de exemplificări și figuri ale hexadelor sunt valoroase prin 

claritatea expunerii și discursul logico­argumentativ, fiind 

o  contribuţie  valoroasă  la  actul  modern  de  predare  ­ 

învăţare ­comunicare în sferele socio­umane.

Perspective semio-logiceale situaţiei didactice

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori

CRONICA58 CRONICA 59

toate aceste stări pe care le poate experimenta prin retorica 

propriului  discurs  sau  le  poate  îndrepta  spre  alţii  într­o 

confesiune apoteotică.

Mai nou ne globalizăm și în ceea ce gândim și scriem? Așa 

se  pare…  să  fie  o  festă  a  destinului  sau  pendulăm  între 

imitat, copiat, plagiat și alte  lucruri stranii și seducătoare. 

Compromisul e acum la rang de artă și fatalitatea e parte a 

sorţii  autorului;  stoicismul  a  fost  uitat,  luciditatea  aduce 

doar suferinţă și atunci ca să supravieţuim batem câmpii cu 

vorbe despre cuvinte, cu versuri contemplate și alte păcate 

comune, toate analizate de unii, corectate de alţii, hulite și 

aplaudate într­un haos modern diferit celui heraclitic (care 

se dorea a duce spre ordine în univers) încât orice concluzie 

pare firavă și traumatizantă pentru travaliul intelectual.

Codurile  lecturilor  moderne  sunt  alambicate  și  au 

dimensiuni  stranii, poate de aceea experienţa  lecturii  este 

atât de greu de redat azi, nu doar în școli ci și în bresle, nu mai 

găsim  farmecul  amintirii  a  ceea  ce  am  citit  și  vizualul  ne 

inhibă  cognitivul  și  retoricul.  Oare  ce  mai  funcţionează 

corect în fiinţa umană, oare mai suntem umani? Jocul cu alte 

realităţi decât cea în care exiști sunt bune și sănătoase atunci 

când le cunoști și trasezi graniţele și le stăpânești tu pe ele, nu 

invers.  Proza  bună  nu  a  fost  niciodată  în  concurenţă  cu 

la rang de opere. Bătrânul Origen avea și el o vorbă ”așa să­ţi 

fie  cuvântul  după  cum  ţi­e  viaţa”  și  ce  bine  se  potrivește 

unora  dintre  noi…Azi,  nu  avem  nici  viaţă,  nu  avem  nici 

cuvânt, dar scriem cu pricepere despre toţi și despre toate. 

Dacă cuvântul tău nu spune nimic, mai bine nu­l rosti, dar 

dacă spunerea are rostul trezirii conștiinţei, atunci strigă și 

poate unul se va trezi într­o zi.

Lecturile de azi hrănesc  imaginaţia,  fantezia,  ipocrizia, 

orgoliile, dar nu mai transmit nimic sufletului și conștiinţei; 

mă întreb uneori cui se adresează scriitura când nimic nu 

mai  vibrează  la  frumos,  la  mesaj,  la  Idee,  la  fericire,  la 

înţelegere a lumii și a noastră ca rost în lume? Când nu poţi 

gândi asupra a ceea ce ai lecturat e semnul sigur al timpului 

pierdut, al nulităţii  rostitului, al durerii  intelectuale. Doar 

poezia  probabil  mai  poate  experimenta  ceva  din  trăirea 

autorului și mai poate rămâne aproape de real (prin irealul 

ei), dar nu toţi au muze poetice; ce să așteptăm de la celelalte 

tipuri de scriituri? Critica uneori ne mai trezește, asta când e 

critică de calitate, altfel sunt bârfe, giumbușlucuri verbale 

stoarse de talente de la marginea lumilor pierdute. 

Îmi  este  dor  de  artistul  răbdător,  de  meșteșugarul 

cuvântului  simţit  și  trăit,  așternut  cu  sens  și  semnificaţie 

pentru el și pentru semeni, adăpat parcă din Logosul unic; 

restul este deșertăciune și risipă de cerneluri și hârtie…

În realitatea noastrămultivalentă, unde totul este logos­

limbaj,  unde  fluctuaţiile  sensurilor  sunt  date  de  fiinţa 

schimbătoare  și  dinamică,  ce  mai  este  atunci  obiectiv, 

adevărat  și  mai  ales  ce  este  valoarea?Logosul,  odinioară 

centrul  a  tot  și  toate  devine  astăzi  un  periferic  al  lumii 

exterioare,  un  accesoriu  elegant  la  care  doar  mai  facem 

referire, el nu se mai regăsește ca esenţă a fiinţei ci doar ca 

existent undeva în concept; mult se muncesc postmodernii 

să­l situeze în univers, să îi găsească noi sensuri, să­l elimine 

sau să­l transforme în text, să­l facă poveste și istorie…

Adevărata scriitură coboară din cap în inimă și urcă din 

inimă  în  cap,  este  asemenea  unei  rugăciuni  așternute  pe 

hârtie, nu este informaţie, nici știre de ziar, nici demagogie 

politică  nici  litanie  religioasă,  este  acel  ceva  universal  și 

propriu  totodată, acel unic  împărţit cu ceilalţi, acea operă 

spre capodoperă care trece prin Timp și rămâne în el. Poate 

îmi este dor de antici, și de clasici, de lucrările bune și sunt 

nostalgică spre rădăcinile și semnificaţiile cuvântului.

Vina culturală oare o împărtășim sau ea trebuie căutată în 

izvoarele  intelectuale  și  frământate  care  ne  poartă 

conștiinţele  în  derivă  pe  ţărmuri  îndepărtate  de  noi  și 

proiectate  spre  extreme  ideatice.  Dilemele  moderne  sunt 

îmbrăţișate și li se caută argumente reale (așa se discută și la 

televizor),  așa  se  scrie  și  pare  un  nou  stil  fără  de  stil… 

Vinovaţi de rostire și de scriere suntem tot noi, modernii, să 

nu mai aruncăm vina pe Dumnezeul mort al lui Nietzsche, 

pentru  că  și  el  era  mort  doar  în  Idee(aici  e  misterul 

filosofului). Abuzul de cuvinte este un risc asumat al celui ce 

scrie pentru ceilalţi, al celui ce se dorește a fi citit, comentat, 

criticat,  adulat  sau  renegat;  fiinţa umană  este  capabilă de 

Motto: Este o mare  înţelepciune să poţi găsi  în  toate 

măsura și timpul prielnic (Hesiod)

Din nou omul, dacă nu gândim despre noi atunci despre 

ce  altceva?  Despre  Occident,  sex,  politică,  preţuri, 

scandaluri,  fraude,  nunţi  costisitoare,  divorţuri,  câini 

maidanezi, ultimele trenduri în modă, concedii și lux, șefi și 

nemulţumiri  salariale,facebook,  notebook­uri  și  iPad  5 

vorbesc și scriu toţi ceilalţi…

Cât de actual este Hegel cu a sa concluzie a conferinţei de 

la  Viena  din  1935:  ”Criza  existenţei  occidentale  nu  poate 

avea  decât  două  ieșiri:  fie  declinul  unei  Europe  căreia 

propria sa raţiune de a trăi i­a devenit străină ­ căderea în ură 

spirituală și barbarie, fie renașterea ei începând cu spiritul 

filosofic, graţie unui eroism al raţiunii ce va depăși în mod 

definitiv naturalismul. Cel mai mare pericol pentru Europa 

este lașitatea…”(E. Husserl, La crise de lʹ umanitéeuropéenne et 

la  philosophie,  în  La  crise  des  scienceseuropéenneset  la 

phénoménologie  transcendentale,  Gallimard,  Paris,  1976, 

apudKarnoouh  Claude,  Adio  diferenţei.  Eseu  asupra 

modernităţii  târzii,  Traducere  de  Virgil  Ciomoș  și  Horia 

Lazăr, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1994, p.10).

Să  nu  uităm  timpul  istoric  în  care  a  scris  și  riscurile 

asumate de filosoful german. Unii dintre noi sunt nostalgici 

și mai deschid și citesc cărţi filosofice despre antici, tragedii 

și alte lecturi postmoderne…o fac așa, pentru ei și sufletul lor 

amorţit în tăcere, sunt încă cei ce se miră și caută într­o mare 

de nepăsare contemporană și cenușie.

„Gabriel  Marcel  distinge  între  problemă  și  mister. 

„Problema” e aceea pentru care obiectul ei e exterior și se 

poate  configura  independent  de  noi  înșine  care  o 

chestionăm;  în  schimb  „misterul”  e  acela  în  care  e  cu 

neputinţă  să  problematizăm  fiinţa  fără  să  ne  punem  în 

chestiune  și  pe  noi  înșine”(Pareyson  Luigi,  Ontologia 

libertăţii.  Răul  și  suferinţa,  Traducere  de  Ștefania  Mincu, 

Editura Pontica 2005, Constanţa, p. 13).

Abordate  frontal,  problema  și  misterul  nu  sunt  atât  de 

diferite, poate doar conceptual se mai poate chibzui asupra 

lor. Nici una nici alta nu aduc nimic nou…, doar îndoială 

uneori și prejudecaţi cel mai adesea. În fiinţa umană putem 

afirma că problema și misterul sunt una, ele nu se intersectează 

și nu au frontiere, se identifică cu persoana într­o continuă și 

fascinantă luptă pentru rezolvare și dezvăluire. În cea mai 

întunecată  fantezie  problema  acoperă  omul  și  misterul 

învăluie  povestea;  dar  asta  se  întâmplă  doar  în  minţile 

obscure…

Realitatea este plină de esenţial, de simbol, de imagini și 

fraze și mai ales de semnificaţii. Anticii ne­au lăsat moștenire 

lucrări gândite, argumentate, etice și cu viziune scrise în teze 

și  antiteze;  cu  greu mai putem afirma  azi  că  se mai  scrie 

astfel; vorbele despre vorbe și cuvinte sunt peste tot ridicate 

Poveste despre cuvinte şi vorbe (doar cunoscătorilor în ale vieţii…)

pagini realizate de

Manuela BALAȘCA-MIHOCI

poezia,  doar  muzele  lor  au  individualităţi  diferite  și  se 

dezvălui în lumini diferite.

Nu  există  gând  fără  autor  sau  cuvânt  scris  neasumat, 

anonimi nu există decât teoretic, valoarea autenticităţii unui 

text însă, tot el, omul o dă prin prisma propriei sale axiologii 

sau a ceea ce înţelege cu sinceritatea și umanitatea sa.

Să fi fost oare Nietzsche un vizionar al timpului său când 

vorbea de oamenii fără patrieca fiind ai viitorului, oare ei sunt 

cei ce vor scrie din nou?(fără patrie nu înseamnă „apatrid”, 

termen  ce  ţine  de  dreptul  internaţional,  nici  heimatloss  – 

dezrădăcinat.  Cei  fără  de  patrie  amintesc  de  paznicii  unei 

interogaţii ale cărei urme se șterg încet ­ cea care inaugurase 

odinioară  cuvântul  filosofic)(Karnoouh  Claude,  Adio 

diferenţei. Eseu asupra modernităţii târzii, Traducere de Virgil 

Ciomoș și Horia Lazăr, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1994, 

p.8).

Inteligenţa  în  povestea  despre  cuvinte  și  vorbe  trebuie 

căutată dincolo de litera scrisă, acolo e forma de normalitate 

cea mai apropiată de fiinţa edenică, acolo arta disimulării nu 

mai are putere, acolo identitatea celui ce a scris e goală și 

descătușată,  este  lipsită  de  presiunea  criticului  și  de 

mofturile culturale ale timpului său. Veșnicia și Logosul să 

ne judece…

M e l e n t i n a   T o m a . 

Perspective  semio­logice  ale 

s i tuaţ ie i   didact ice .   Iași : 

Ed i t u r a   Un ive r s i t ă ţ i i 

Alexandru Ioan Cuza, 2012. 

202p.

Argumentul  central  al 

lucrării  stă  în  faptul  că 

m o d e l u l   s i t u a ţ i e i 

pedagogice  și   modelul 

situaţiei  semiotice  aplicate 

actului   educaţional   ca 

întreg, dar și secvenţial, pot 

oferi pertinente interpretări 

pe  verticală  și  orizontală  despre  factorii  esenţiali 

participanţi  și  sunt  importante  instrumente de  analiză  a 

acţiunilor din învăţământ.

Firul  roșu  al  lucrării  evidenţiază  faptul  că  învăţarea 

comunicării  în  cadrul  situaţiei  didactice  și  importanţa 

logicii în comunicare sunt doi factori vitali, de maturitate a 

celor educaţi și a cadrelor didactice care au datoria de a 

implementa valori reale celor pe care îi educă. Plecând de la 

factorii situaţiei pedagogice descriși de Olivier Clouzot și 

aplicând  situaţia  semiotică propusă de  logicianul  ieșean 

prof.  dr.  Petru  Ioan,  autoarea  concretizează  logic  și 

armonios o  serie de paradigme  situaţionale  în  contextul 

factorilor  educaţionali  dar  și  a  altor  manifestări  socio­

umane; 

Deosebit  de  interesant  este  capitolul V  al  lucrării,  ce 

tratează despre modelul semiotic în comunicarea artistică, 

model  prin  care  putem  pune  în  valoare,  pe  baza 

variabilelor  raportate  la  domenii,  mesajul  artistic, 

personalitatea creatorului, multiplii factori care intervin în 

alegerea temei, mesajul artistic transmis, tehnicile utilizate, 

toate  contribuind  la  paradigma  complexă  a  comunicării 

prin intermediul artei.

Lucrarea  se  dovedește  a  fi  deosebit  de  importantă 

pentru  latura  didactică,  pedagogică,  comunicaţională, 

fiind un reper al interpretărilor paradigmelor la acest nivel. 

Dintre  temele  mari  abordate  amintim:  Ilustrări  ale 

paradigmei  situaţiei  pedagogice  pe  terenul  educaţiei  (p.21); 

Ilustrări  ale  situaţiei  pedagogice  prin  studiul  logicii  (p.69); 

Evaluarea  în  perspectiva  interpretării  situaţionale  (p.124); 

Interpretarea  coordonatelor  comunicării  plastice,  în  sistemul 

intercondiţionărilor (p.177). 

Reunite între coperţile lucrării, aceste studii îmbogăţite 

de exemplificări și figuri ale hexadelor sunt valoroase prin 

claritatea expunerii și discursul logico­argumentativ, fiind 

o  contribuţie  valoroasă  la  actul  modern  de  predare  ­ 

învăţare ­comunicare în sferele socio­umane.

Perspective semio-logiceale situaţiei didactice

jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori

CRONICA60 CRONICA 61

Echternach : Éd. Phi. 1994.Le   mar iage   de   Py thagore 

Luxembourg : Teatro vivace. 1995.Effaçonner. Poèmes. Echternach : 

Éd. Phi. 1996.Destin destination. Une tragédie, 

Echternach : Éd. Phi. 1998.Point.  Poèmes,  Echternach  :  Éd. 

Phi. 1999.Anthologie  luxembourgeoise. 

Poésie,  Echternach  :  Phi  ;  Trois­Rivières : Les écrits des forges. 1999.

Al l en   G in sb e r g .   L ʹ a u t r e Amé r i que   P r e f a ţ ă   d e   Anne Waldmann,  Bordeaux  :  Le Castor astral. 1999.

La pluie comme un œil Moudon : Éd. Empreintes. 2001.

Autour de la table Paris : Le Taillis Pré. 2002.

Lʹé t range   langue .   Poèmes Châtelineau : Le Taillis Pré. 2002.

Mo u r i r   p a r t o u t   s a u f   à Differdange.  Roman,  Esch­sur­Alzette  :  Éd.  Phi.  2003  Tradus  în română.

Lʹarbre de la disparition. Poèmes, cu desene de Marek Szczesny şi cu o prefaţă  de  Lionel Ray,  Esch­sur­Alzette : Éd. Phi ; Trois­Rivières : Les écrits des forges. 2004.

La cendre des mots : Lʹorigine est passée  par  là.  Poèmes  1989­2005 Trois­Rivières  :  Écrits  des  Forges  ; Bordeaux : Le Castor Astral. 2005.

Le travail du poumon Bordeaux : Le Castor Astral. 2007.

Ailleurs ­ Épisode I : Charleville­Mézières 2008 : une année en poésie, poésie   (col lect i f ) ,   éd.   Musée Rimbaud, Charleville­Mézières, 2009

La   réinvention   de   l ʹoubli Bordeaux : Le Castor Astral. 2010.

Hexaméron.  Dernier  Jour  suivi de  Orphée  au  pays  des  mortels Differdange : Éditions Phi, 2011.

Ca şi belgianul Francis Tessa, ca şi compatriotul  său  Serge  Basso  de March, Jean Portante provine dintr­o familie de imigranţi italieni, realitate ce  i­a  marcat  copilăria,  structura interioară,  destinul  literar.  Poate  de aceea toţi trei şi­au recompus literar un univers enfantin pe care destinul l­

PoeM ondia

Jean Portante (Luxemburg)

Deşi s­a stabilit cu multă vreme în urmă în capitala Franţei (peste 30 de ani au trecut de­atunci), Jean Portante rămîne  un  scriitor  luxemburghez, deoarece chiar în mica ţară din coasta Franţei   s­a  născut  în  1950,   în localitatea  minieră  Differdange.  A venit  tîrziu,  abia pe  la 33 de ani,  în lumea literaturii, dar de­atunci peste 30  de  titluri  i­au  marcat  drumul creaţiei. Aleatoriu amintesc: 

Feu  et  boue,  Paris  :  Éditions Caractères. 1983.

Lʹinstant  des  nœuds  (Poèmes), Paris  :  Éditions  Saint­Germain­des­Prés. 1984.

Méandres,  Paris  :  Éditions  du Guichet. 1985.

Horizon,   ver t ige   &   I ta l ie intercalaire, Paris  : Éditions Arcam, 1986.

Projets   pour   un   naufrage prémédité  Récit,  Echternach  :  Éd. Phi. 1987.

Un  deux  cha  cha  cha.  Roman, Echternach : Éd. Phi. 1990.

Ex­odes  (Poèmes  cubains  1987­1990), Echternach : Éd. Phi. 1991.

Mrs Haroy ou La mémoire de la b a l e i n e .   C h r o n i q u e   d ʹ u n e immigration,  Echternach  :  Éd.  Phi. 1993.  Reeditat  în  1999.  Tradus  de asemenea  în  germană,  italiană  şi română.

Ou v e r t   f e r m é .   P o è m e s , 

furnalul pe care­l ştii ci mai ales din cauza particulelor

albe ce se aşază pe limbă…

…de ce aş reface munca surîsului a tunelului

intim sustrăgîndu­se oscilaţiilor pendulei

căzătoare dacă mai sunt încă dosuri de vopsit

cămăşi de albit surîsuri

de suspendat în axa balansoarului sau de

cîntărit ca şi cum ar fi făina căzînd din cer

care obosită de propria înălţare zilnică revine

să doarmă în faţa ferestrei mele…

…nu din această metamorfoză

cu acest praf devenit făină sunt

călcate costumele reîmprospătate

apoi amidonate pentru ca să apară ca

pictat pe zidul din faţă pentru ca imediat

să dispară în el arborele cu ramurile uscate sau pe

un drum ce mai trebuie încă explorat sau deja uitat

urma proaspătă a paşilor tăi sau ai mei…

…care din aceşti paşi sau din drum a uitat deja

eşarfa sfîrşitului aranjată ca un bulgăre

de naftalină printre cearşafuri fără ca de la ea

la ele să se piardă nici urma nopţii nici

amorsa zilei nici ceea ce topindu­se zace

în drum o bucată sau alta din povestea 

următoare: deoarece un mort nu cel mai neînsemnat întinde

mîna nopţii dar aceasta e deja prinsă…

…deoarece călătoria trecînd prin sîngele şi prin

frontiera sud a somnului nu doarme decît dacă doarme în ea

talpa puţin uzată a celui ce zace în luna august

doar dacă paşii făcuţi în absenţa lui

nu duc direct din primăvară în iarnă

ca şi cum o adunare de cerbi l­ar fi în contumacie

condamnat să­şi scoată încălţările înainte de a intra

fără efracţie în moarte…

…deoarece tu porţi o vestă lichidă sau un colac de

salvare sau încă legată în jurul gîtului cravata

unei vieţi de fabricant de picături gata să facă să vorbească 

ochii pentru 

o îmbucătură de pîine sau pentru o farfurie de tăcere

fără să mişte nici în mine nici în tine norul

chemat în ajutor de fiecare dată cînd o fărîmă

de soare aruncă umbra genelor tale în mare…

…deoarece cînd domină sub calmul

smochinilor arşi de iarnă o limbă calcinată 

din care surîsurile noastre scot cărbunele iar pe bucăţica

de hîrtie care se găseşte întotdeauna la

îndemînă notezi minuţios gram cu

gram cantitatea de praf strecurată în

buzunarul tău e ca şi cum contabilul legilor

ÎN REALITATE, LUCRURILE

ÎN REALITATE OH ŞTII deoarece acest astăzi cînd

reîncepem decontul 

veşmintelor noastre agăţate pe barele care mai degrabă duc 

spre înaltul norilor decît spre trupuri tu

amintindu­ţi de o maximă învăţată pe de rost care spune

că a merge sub smochin este ca şi cum 

ai deschide 

trapa către manechinele goale

pe care toamna le ocroteşte şi iarna le şterge…

…deoarece se neliniştesc la fiecare treaptă sau în

lejeritatea unor geamantane umplute cu mîini

vaporoase încă sau cu picioare furişate dorinţa sau

violenţa de a întoarce chiar

şi o singură dată fumul ieşind din mantia de aprilie

cocoţată pe acoperişul a ceea ce lipseşte deja sau 

din cifra peştelui rudimentar pe care îl lipim

în spatele celui ce moare…

…deoarece e destulă o clătinare uşoară de pălărie

pentru ca din înalturi să înceapă a înota pasărea de aprilie

aceeaşi care ca şi semnalul ce o precedase sau ca şi 

cîinele anterior sau ca şi 

ceea ce duce pînă la tine sau se îndepărtează de tine se apropie fără

încetare de bazinul care în faţa mea se deschide ca şi cum

fiecare amintire ar fi un mirador iar pîndarul un

abil despicător de apă…

...ce mai rămîne din greutatea cernelii serii sau din

vocile transparente ieşind din mînecile sau din tivurile a ceea ce mereu se modelează în tăcere căci

revine calcinat de vechile

flăcări cel care este destinat să vorbească mîinilor

şi picioarelor plecate mai puţin din cauză că a vorbi este

PoeM ondia

CRONICA60 CRONICA 61

Echternach : Éd. Phi. 1994.Le   mar iage   de   Py thagore 

Luxembourg : Teatro vivace. 1995.Effaçonner. Poèmes. Echternach : 

Éd. Phi. 1996.Destin destination. Une tragédie, 

Echternach : Éd. Phi. 1998.Point.  Poèmes,  Echternach  :  Éd. 

Phi. 1999.Anthologie  luxembourgeoise. 

Poésie,  Echternach  :  Phi  ;  Trois­Rivières : Les écrits des forges. 1999.

Al l en   G in sb e r g .   L ʹ a u t r e Amé r i que   P r e f a ţ ă   d e   Anne Waldmann,  Bordeaux  :  Le Castor astral. 1999.

La pluie comme un œil Moudon : Éd. Empreintes. 2001.

Autour de la table Paris : Le Taillis Pré. 2002.

Lʹé t range   langue .   Poèmes Châtelineau : Le Taillis Pré. 2002.

Mo u r i r   p a r t o u t   s a u f   à Differdange.  Roman,  Esch­sur­Alzette  :  Éd.  Phi.  2003  Tradus  în română.

Lʹarbre de la disparition. Poèmes, cu desene de Marek Szczesny şi cu o prefaţă  de  Lionel Ray,  Esch­sur­Alzette : Éd. Phi ; Trois­Rivières : Les écrits des forges. 2004.

La cendre des mots : Lʹorigine est passée  par  là.  Poèmes  1989­2005 Trois­Rivières  :  Écrits  des  Forges  ; Bordeaux : Le Castor Astral. 2005.

Le travail du poumon Bordeaux : Le Castor Astral. 2007.

Ailleurs ­ Épisode I : Charleville­Mézières 2008 : une année en poésie, poésie   (col lect i f ) ,   éd.   Musée Rimbaud, Charleville­Mézières, 2009

La   réinvention   de   l ʹoubli Bordeaux : Le Castor Astral. 2010.

Hexaméron.  Dernier  Jour  suivi de  Orphée  au  pays  des  mortels Differdange : Éditions Phi, 2011.

Ca şi belgianul Francis Tessa, ca şi compatriotul  său  Serge  Basso  de March, Jean Portante provine dintr­o familie de imigranţi italieni, realitate ce  i­a  marcat  copilăria,  structura interioară,  destinul  literar.  Poate  de aceea toţi trei şi­au recompus literar un univers enfantin pe care destinul l­

PoeM ondia

Jean Portante (Luxemburg)

Deşi s­a stabilit cu multă vreme în urmă în capitala Franţei (peste 30 de ani au trecut de­atunci), Jean Portante rămîne  un  scriitor  luxemburghez, deoarece chiar în mica ţară din coasta Franţei   s­a  născut  în  1950,   în localitatea  minieră  Differdange.  A venit  tîrziu,  abia pe  la 33 de ani,  în lumea literaturii, dar de­atunci peste 30  de  titluri  i­au  marcat  drumul creaţiei. Aleatoriu amintesc: 

Feu  et  boue,  Paris  :  Éditions Caractères. 1983.

Lʹinstant  des  nœuds  (Poèmes), Paris  :  Éditions  Saint­Germain­des­Prés. 1984.

Méandres,  Paris  :  Éditions  du Guichet. 1985.

Horizon,   ver t ige   &   I ta l ie intercalaire, Paris  : Éditions Arcam, 1986.

Projets   pour   un   naufrage prémédité  Récit,  Echternach  :  Éd. Phi. 1987.

Un  deux  cha  cha  cha.  Roman, Echternach : Éd. Phi. 1990.

Ex­odes  (Poèmes  cubains  1987­1990), Echternach : Éd. Phi. 1991.

Mrs Haroy ou La mémoire de la b a l e i n e .   C h r o n i q u e   d ʹ u n e immigration,  Echternach  :  Éd.  Phi. 1993.  Reeditat  în  1999.  Tradus  de asemenea  în  germană,  italiană  şi română.

Ou v e r t   f e r m é .   P o è m e s , 

furnalul pe care­l ştii ci mai ales din cauza particulelor

albe ce se aşază pe limbă…

…de ce aş reface munca surîsului a tunelului

intim sustrăgîndu­se oscilaţiilor pendulei

căzătoare dacă mai sunt încă dosuri de vopsit

cămăşi de albit surîsuri

de suspendat în axa balansoarului sau de

cîntărit ca şi cum ar fi făina căzînd din cer

care obosită de propria înălţare zilnică revine

să doarmă în faţa ferestrei mele…

…nu din această metamorfoză

cu acest praf devenit făină sunt

călcate costumele reîmprospătate

apoi amidonate pentru ca să apară ca

pictat pe zidul din faţă pentru ca imediat

să dispară în el arborele cu ramurile uscate sau pe

un drum ce mai trebuie încă explorat sau deja uitat

urma proaspătă a paşilor tăi sau ai mei…

…care din aceşti paşi sau din drum a uitat deja

eşarfa sfîrşitului aranjată ca un bulgăre

de naftalină printre cearşafuri fără ca de la ea

la ele să se piardă nici urma nopţii nici

amorsa zilei nici ceea ce topindu­se zace

în drum o bucată sau alta din povestea 

următoare: deoarece un mort nu cel mai neînsemnat întinde

mîna nopţii dar aceasta e deja prinsă…

…deoarece călătoria trecînd prin sîngele şi prin

frontiera sud a somnului nu doarme decît dacă doarme în ea

talpa puţin uzată a celui ce zace în luna august

doar dacă paşii făcuţi în absenţa lui

nu duc direct din primăvară în iarnă

ca şi cum o adunare de cerbi l­ar fi în contumacie

condamnat să­şi scoată încălţările înainte de a intra

fără efracţie în moarte…

…deoarece tu porţi o vestă lichidă sau un colac de

salvare sau încă legată în jurul gîtului cravata

unei vieţi de fabricant de picături gata să facă să vorbească 

ochii pentru 

o îmbucătură de pîine sau pentru o farfurie de tăcere

fără să mişte nici în mine nici în tine norul

chemat în ajutor de fiecare dată cînd o fărîmă

de soare aruncă umbra genelor tale în mare…

…deoarece cînd domină sub calmul

smochinilor arşi de iarnă o limbă calcinată 

din care surîsurile noastre scot cărbunele iar pe bucăţica

de hîrtie care se găseşte întotdeauna la

îndemînă notezi minuţios gram cu

gram cantitatea de praf strecurată în

buzunarul tău e ca şi cum contabilul legilor

ÎN REALITATE, LUCRURILE

ÎN REALITATE OH ŞTII deoarece acest astăzi cînd

reîncepem decontul 

veşmintelor noastre agăţate pe barele care mai degrabă duc 

spre înaltul norilor decît spre trupuri tu

amintindu­ţi de o maximă învăţată pe de rost care spune

că a merge sub smochin este ca şi cum 

ai deschide 

trapa către manechinele goale

pe care toamna le ocroteşte şi iarna le şterge…

…deoarece se neliniştesc la fiecare treaptă sau în

lejeritatea unor geamantane umplute cu mîini

vaporoase încă sau cu picioare furişate dorinţa sau

violenţa de a întoarce chiar

şi o singură dată fumul ieşind din mantia de aprilie

cocoţată pe acoperişul a ceea ce lipseşte deja sau 

din cifra peştelui rudimentar pe care îl lipim

în spatele celui ce moare…

…deoarece e destulă o clătinare uşoară de pălărie

pentru ca din înalturi să înceapă a înota pasărea de aprilie

aceeaşi care ca şi semnalul ce o precedase sau ca şi 

cîinele anterior sau ca şi 

ceea ce duce pînă la tine sau se îndepărtează de tine se apropie fără

încetare de bazinul care în faţa mea se deschide ca şi cum

fiecare amintire ar fi un mirador iar pîndarul un

abil despicător de apă…

...ce mai rămîne din greutatea cernelii serii sau din

vocile transparente ieşind din mînecile sau din tivurile a ceea ce mereu se modelează în tăcere căci

revine calcinat de vechile

flăcări cel care este destinat să vorbească mîinilor

şi picioarelor plecate mai puţin din cauză că a vorbi este

PoeM ondia

CRONICA62

PoeM ondiaa zguduit neîndurător (Francis Tessa a scris romanul Les enfants polenta, Serge Basso şi­a retraversat copilăria în  Lʹenvers  du  sable,   iar  Jean Portante  a  revenit  la  anii  dintîi  în romanul Mrs Haroy ou La mémoire de  la  baleine),  poate  de  aceea volumul de  versuri En Réalité  (din care prezentăm  în  traducere pentru rubrica  PoeMondia  fragmentul  „în realitate,  lucrurile”)  este  expresia unei tulburătoare sfîşieri sufleteşti, e ilustrarea  unei  realităţi  reinventate, subiective,   interioare,   adesea contorsionate, în care pînă şi reperele concrete  capătă  contururi  vagi,  rod mai mult al imaginaţiei, al impresiei, al  sugestiei, decît  al materialului,  al palpabilului.  O  sfîşiere  cel  puţin literară dacă nu de­a dreptul fiinţială, în  care  întoarcerea  la  copilărie  e  o acuitate născută – mai ales  la cei ce trăiesc exilul interior al creaţiei – din necesitatea  de  a  porni  în  căutarea adevăratei  identităţi.  Reconstruind un univers al concretului replămădit prin  fabulosul  magiei,  fascinantul volum  În  realitate  e  fructul  unui t a l en t   zbuc iuma t ,   năva ln i c , tumultuos,  fruct  în  care  sîmburele, ascuns,  constant  ca  nucleul  unui atom,  e  concretul  existenţial,  iar pulpa savuroasă, miezul zemos s­au plămădit  din  trăiri  subiective  şi reacţii  la  mesajul  realului.  În  toate volumele  de  poezie  pe  care  i  le­am citit,  ortografia,  topica,  sintaxa, invenţia  lexicală,  rafinamentul stilului,  fantezia  imagistică  totul  în limba franceză a lui Jean Portante este al  lui  şi  numai  al  lui.  Poate  ca  o „răzbunare” a faptului că, asemenea literaturii, şi limba franceză i­a venit tîrziu.  Doamne,  şi  cu  ce  rigoare  o stăpîneşte,   cu  ce  naturaleţe  o mînuieşte! 

De  scrisul  său m­au apropiat nu doar  recitalurile  poetice  susţinute împreună în Belgia, Canada şi Mexic, ci  şi  faptul  că  a  tradus  foarte  mult poezia unui prieten comun, un mare poet de limbă spaniolă, argentinianul Juan Gelman, a cărui poezie şi eu o iubesc şi am tradus din ea în paginile revistei Cronica.

ar şterge una cîte una literele numelui tău…

…deoarece dacă părul tău creşte mai încet

decît cămaşa­ţi asta nu e pentru că valoarea 

adăugată a ramurilor care din tine pleacă spre

arborele dispariţiei creşte pe măsură

ce se întinde în faţa ta suspendată deasupra 

vidului o coardă indivizibilă la prima vedere

dar frumoasă la privit pentru cel care ca şi tine

închide prea mult ochii de atît de puţină vreme…

…deoarece bate inima ca o fanfară mută

exceptînd gura­i lipită de ciocurile vîntului

suflul pleacă să se amestece cu aerul care afară abundă

în timp ce din a ta totul

se înfăşoară în jurul centrului de gravitate ca un

pancreas străpuns neştiind unde să se termine sau pierzîndu­se

în pliurile unei mantii semănînd mai mult cu

noaptea decît cu un zornăitor de tobă …

…mă întreb de ce puloverul de neşters 

al fricii tale a rămas pe etajeră ca un testament

în timp ce alţii scriu litere care niciodată

nu ajung deoarece

pleacă din ele ceea ce niciodată n­am vrut să îmbrac

în ciuda temperaturii mereu născînde

a răsuflării tale devenite sculptură în aerul zorilor sau

batistă împăturită…

…deoarece mîna ta împinge totuşi mînerul şi

nu doar un arbore le interzice frunzelor să se 

răspîndească pe chipul tău dar tu ţi­ai pus cu adevărat

mănuşile înainte de a deschide şi de a arunca la 

cîinele ce afară latră osul singurătăţii tale sau

modul de întrebuinţare pentru a­l ascunde în pămînt aproape de ultima

comoară care­ţi rămîne: această pădure dinlăuntru trimiţîndu­şi

rădăcinile la celălalt capăt al lumii…

…de la un copac la altul se urzeşte ceea ce rămîne din haos

sau din lume deoarece în pădurea dinăuntru

conferenţiarul din afară îşi sparge pieptul strigînd mai puţin decît

de obicei ceea ce înseamnă că a pleca

e un fel de a agăţa o haină uzată pînă la urzeală în cuierul momentului zici tu şi eu aud

urcînd în cutia cu scule a viselor tale un soldat

mai lung decît o veşnicie…

…deoarece tîrgul de promisiuni astăzi

închide devreme ca şi cum legături obscure se deşiră

de o parte şi de alta a limbii cînd în cele trei 

camere ale tale povesteşti cu ceasul în mînă copilului care

ai fost că de această dată va ieşi din galerie un

chip abia rănit un înger mustăcios cu

buze strînse în opt pentru că de opt ori tu ai făcut

turul morţii pentru ca stînca să rămînă

la locul ei dar ea a cedat…prezentare și traduceri Valeriu STANCU

Numar ilustrat cu lucrări reprezentând toamnaîn pictura românească şi universală

S U M A R

Fragmentarium Istoricpaginile 4-5

Privitor ca la teatrupaginile 6-7

Salonul literar paginile 8-11

Jurnal cu scriitoripaginile 12-14, 18, 20-21, 28-31, 42, 51, 54, 58-59

Filatelicapagina 15

Născocitorul de gânduripagina 16

Fascinaţia lecturiipagina 17

Părere de cititorpagina 19

Restituiripaginile 22-23, 38-39

Istoria cetăţiipaginile 24-27

Interpretăripaginile 32-33

Poesispaginile 34-37, 43, 47, 55

ERGOpagina 41

Sertarul cu manuscrisepaginile 44-46

Academia Păstorelpaginile 48-51

Cafeneaua şahistăpaginile 52-53

Gândul şi lumeapaginile 56-57

PoeMondiapaginile 60-62

Thanksgivingpagina 63

nourishment. Thatʹs why, a�er collecting their first harvest 

from  the  fields,  on  the  last  Thursday  of November,  they 

organized  a  large  feast.  They  wanted  to  express  their 

gratitude for the abundant crops. They couldnʹt forget, of 

course,  the  Natives,  so  they  invited  them  as  well.  Not 

wanting to come to the feast empty handed, the honorable 

Natives hunted wild turkeys, and so meat accompanied the 

vegetables and the cereals. Everybody rejoiced, because the 

people who had very small chances of surviving the oceans 

and the wilderness have managed to beat the odds and be 

alive, together. And if thatʹs not a reason to be thankful for, I 

donʹt know what is. 

This impressive story of survival and collaboration, of 

divine  intervention  and  collective  action  reminds  me, 

reminds us that God is not only some abstract being that 

lives in the skies, He lives inside all of us and we are His 

instruments. We are the ones who can make things work 

properly, weʹre  the ones who help and are helped by  the 

others in our turn. This is why nothing in the world could be 

possible without Godʹs decision and our action. 

I  really  believe  that  Thanksgiving  is  not  just  some 

American holiday, a celebration  that we Romanians have 

nothing in common with. The idea of being thankful for the 

things we have, for the friends we have, for the life we have 

should be universal. Miracles happen to us every single day; 

we just have to become aware of them and never take them 

for granted.

Ana-Maria ANDREI

We live in a world where the word “Thank you” is spoken very rarely

Many of you jaded people will reply: ̋ Well, we donʹt say 

it because we havenʹt got many reasons to do so.ʺ

That may o�en be the case, but try to imagine a world 

where people would never help each other out, where the 

poor would never receive alms, where the sick would never 

be treated by the doctors, where the parents would never 

take care of their children, where nobody would give any 

advice to the ones who need it, where there would be no 

friends.

Could that world exist for longer than a day, letʹs say?

As  much  as  weʹd  like  to  think  of  ourselves  as 

independent and self­sufficient beings, for be�er or worse, 

we cannot live without help, without each other. We canʹt be 

healthy without the doctors; we cannot have bread on our 

tables without the farmers and the bakers; we cannot learn 

anything if thereʹs nobody by our side to guide and teach us, 

just as we cannot do anything if thereʹs no one to show us 

how itʹs done.

In  1620,  a  group  of  people  arrived  on  a  ship  called 

Mayflower  in  what  later  would  be  called  Plymouth, 

Massachuse�s. They have met a totally different and foreign 

world, of which  they knew nothing about. They couldnʹt 

have survived their first year in the semi­wilderness had it 

not been for the Native Americans who taught them how to 

grow  corn  and  other  vegetables  necessary  for  their 

Alexandru Ciucurencu ­ Peisaj de toamnă

Paul Cézanne ­ Paysage dʹautomne

Ştefan Luchian ­ Oală cu crizanteme

Vincent van Gogh ­ Pollard Willows and Se�ing Sun

thanksgiving

evistă de culturăONICACR

ANUL XLIX 1625-1626 64 PAGINI PREŢ 3 LEISERIE NOUĂ

Nr. 9-10, septembrie-octombrie 2013

poem de toamnă

C

r o

n i

c a

n

r .

9

- 1

0

2 0

1 3

pagina 24

Gheorghe VIDICAN

salonul literar

Redacţia şi administraţia:str. Gh. I. Brătianu nr. 22. Iaşi

Tel./fax: 0232 262140e-mail: cronica_iasi@yahoo.com

Cont RO43RNCB3200000259200001deschis la B.C. Iaşi

I.S.S.N. : 2240-4560

Tehnoredactare computerizată şi webdesignFlorin ŞOVA

Tiparul: Revista este editată de Fundaţia Culturală Cronica

Redactor-şef: Valeriu STANCURedactor-şef adjunct: Stere BUCOVALĂSecretar general de redacţie: Mariana STANCURedactori coordonatori: Mihai BATOG BUJENIŢĂ, Paula BĂLAN, Alexandru Dan CIOCHINĂ, Valentin CIUCĂ, Daniel CORBU, Simion BOGDĂNESCU, Cătălin TURLIUCRedactori pentru străinătate: Pierre Yves SOUCY(Belgia); Hélène DORION(Canada); Maria Rosaria VALENTINI(Elveţia); Denis EMORINE(Franţa); Emil CIRA, Christian W. SCHENK(Germania); Shaul CARMEL(Israel); Sanda RACOTTA(Mexic)

Casa de Presă şi Editură CRONICA

http://revistacronica.wordpress.com

R

5A 9A4A8A4A1A9A 0A0A0A0A1A1A 0A1A

Murim… ca mîine

E­aşa de trist să cugeţi că­ntr­o zi,poate chiar mîine, pomii de pe­aleeacolo unde­i vezi or să mai steevoioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atîta soare, Doamne, atîta soareo să mai fie­n lume după noi;cortegii de­anotimpuri şi de ploi,cu păr din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,iar luna tot aşa o să se plece,mirată, peste apa care trecenoi singuri n­o să fim a doua oară.

Şi­mi pare­aşa ciudat că se mai poategăsi atîta vreme pentru ură,cînd viaţa e de­abia o picăturăîntre minutu­acesta care bate

şi celălalt şi­mi pare ne­nţelesşi trist că nu privim la cer mai des,că nu culegem flori şi nu zîmbim,noi, care­aşa de repede murim.

    Magda ISANOS

Giuseppe Arcimboldo ­ Autumn, 1573

Ştefan Luchian - Crizanteme

Două secole(1813 – 2013)

de la înfiinţarea,de către Gheorghe

Asachi, a“Scoliţei de inginerie

şi hotărnicie”,primul “nucleu”al învăţământului tehnic superior

din Moldova, la Iaşi

istoria cetăţii

pagina 8

Numar ilustrat cu lucrări reprezentând toamnaîn pictura românească şi universală

S U M A R

Fragmentarium Istoricpaginile 4-5

Privitor ca la teatrupaginile 6-7

Salonul literar paginile 8-11

Jurnal cu scriitoripaginile 12-14, 18, 20-21, 28-31, 42, 51, 54, 58-59

Filatelicapagina 15

Născocitorul de gânduripagina 16

Fascinaţia lecturiipagina 17

Părere de cititorpagina 19

Restituiripaginile 22-23, 38-39

Istoria cetăţiipaginile 24-27

Interpretăripaginile 32-33

Poesispaginile 34-37, 43, 47, 55

ERGOpagina 41

Sertarul cu manuscrisepaginile 44-46

Academia Păstorelpaginile 48-51

Cafeneaua şahistăpaginile 52-53

Gândul şi lumeapaginile 56-57

PoeMondiapaginile 60-62

Thanksgivingpagina 63

nourishment. Thatʹs why, a�er collecting their first harvest 

from  the  fields,  on  the  last  Thursday  of November,  they 

organized  a  large  feast.  They  wanted  to  express  their 

gratitude for the abundant crops. They couldnʹt forget, of 

course,  the  Natives,  so  they  invited  them  as  well.  Not 

wanting to come to the feast empty handed, the honorable 

Natives hunted wild turkeys, and so meat accompanied the 

vegetables and the cereals. Everybody rejoiced, because the 

people who had very small chances of surviving the oceans 

and the wilderness have managed to beat the odds and be 

alive, together. And if thatʹs not a reason to be thankful for, I 

donʹt know what is. 

This impressive story of survival and collaboration, of 

divine  intervention  and  collective  action  reminds  me, 

reminds us that God is not only some abstract being that 

lives in the skies, He lives inside all of us and we are His 

instruments. We are the ones who can make things work 

properly, weʹre  the ones who help and are helped by  the 

others in our turn. This is why nothing in the world could be 

possible without Godʹs decision and our action. 

I  really  believe  that  Thanksgiving  is  not  just  some 

American holiday, a celebration  that we Romanians have 

nothing in common with. The idea of being thankful for the 

things we have, for the friends we have, for the life we have 

should be universal. Miracles happen to us every single day; 

we just have to become aware of them and never take them 

for granted.

Ana-Maria ANDREI

We live in a world where the word “Thank you” is spoken very rarely

Many of you jaded people will reply: ̋ Well, we donʹt say 

it because we havenʹt got many reasons to do so.ʺ

That may o�en be the case, but try to imagine a world 

where people would never help each other out, where the 

poor would never receive alms, where the sick would never 

be treated by the doctors, where the parents would never 

take care of their children, where nobody would give any 

advice to the ones who need it, where there would be no 

friends.

Could that world exist for longer than a day, letʹs say?

As  much  as  weʹd  like  to  think  of  ourselves  as 

independent and self­sufficient beings, for be�er or worse, 

we cannot live without help, without each other. We canʹt be 

healthy without the doctors; we cannot have bread on our 

tables without the farmers and the bakers; we cannot learn 

anything if thereʹs nobody by our side to guide and teach us, 

just as we cannot do anything if thereʹs no one to show us 

how itʹs done.

In  1620,  a  group  of  people  arrived  on  a  ship  called 

Mayflower  in  what  later  would  be  called  Plymouth, 

Massachuse�s. They have met a totally different and foreign 

world, of which  they knew nothing about. They couldnʹt 

have survived their first year in the semi­wilderness had it 

not been for the Native Americans who taught them how to 

grow  corn  and  other  vegetables  necessary  for  their 

Alexandru Ciucurencu ­ Peisaj de toamnă

Paul Cézanne ­ Paysage dʹautomne

Ştefan Luchian ­ Oală cu crizanteme

Vincent van Gogh ­ Pollard Willows and Se�ing Sun

thanksgiving