revista cenaclului francofon jacques prévert · 2015. 10. 1. · harmonies nr. 3 issn 2360 –...

HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X

2

HARMONIES

Revistă anuală a Cenaclului francofon „Jacques Prévert“ ASOCIAŢIA ALBA –MANCHE ÎMPREUNĂ /AMI

Nr. 3, martie 2015

Coordonator : SONIA ELVIREANU

Secretar de redacţie: ELENA ANGHEL-COMAN

Copertă: Anca Sas

Culegere: Sonia Elvireanu

Tehnoredactare şi grafică:

Cristina Smadea

Gabriel Dinu Răzvan

Lucreția Bîrz

Adresa revistei:

Asociaţia „AMI”, Alba Iulia, Str. Trandafirilor, nr. 9

e-mail: [email protected]

ISSN 2360 – 056X

ISSN-L 2360 – 056X

Comitetul de redacţie

Elena Anghel-Coman - Asociaţia Alba - Manche Împreună/AMI

Aurel Pantea - Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

Valeria Pioraș - Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

Rodica Chira - Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

Mioara Pop - Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”Alba

Felicia Colda – Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”Alba

Silviu Mihăilă - Facultatea de Litere, Bucureşti

mailto:[email protected]


3

Colaboratori

Lenica Bucur, Asociaţia AMI

Cornelia Mădăraş, Asociaţia AMI

Gabriela Avram, Asociaţia AMI

Ioana Vieru, Teatrul de păpuşi

Mihaela Gornic, Liceul de arte „Regina Maria”

Irena Stânea, Palatul copiilor

Mihaela Stanciu, Liceul economic

Lucreţia Bîrz, Colegiul Naţional HCC

Mioara Cerbu, Colegiul Naţional HCC

Liviu Lodoabă - Colegiul Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan” Alba Iulia

Sofica Rusu, Colegiul Naţional HCC

Rodica Andronescu, Colegiul Naţional HCC

Georgeta Bădău, Colegiul Naţional HCC

Alina Crişan, Colegiul Naţional HCC

Daniela Cetean, Colegiul Naţional HCC

Dumitru Moldovan, Colegiul Naţional HCC

Dan Hauptcorn, Colegiul Naţional HCC

Păcurar Florin, Colegiul Naţional HCC

În acest număr semnează: Adonis Adam

Alexandru Jurcan

Alexandru Poenaru

Andreea Scrob

Andreea Eugenia Stoica

Denis Emorine

Diana Totoian

Dalia Comşa

Elena Anghel-Coman

Eliana Anghel

Elena Marica

Florina Ivan

Gabriel Dinu Răzvan

Ioana Nicoară

Irina Lazea

Iulia Iosif

Larisa Macarie


4

Laura Sabău

Lisa Ravara Chirilă

Oana Pâclişan

Octavian Dărămuş

Octavian Ghira

Patricia Istrate

Patricia Tenorio

Rodica Gabriela Chira Silviu Mihăilă Sonia Elvireanu


5

CUPRINS

DIN ACTIVITATEA CENACLULUI 8

Elena Anghel-Coman, Seri culturale la « Lucarne des écrivains » Paris 8

Patricia Istrate, Seară de poezie francofonă 12

Adonis Adam, Une rencontre avec une écrivaine brésilienne 14

Patricia Istrate, Gala romanului românesc contemporan 15

Concurs de proză 2014 16

POEZIE 17

Alexandru Jurcan, Muntele albastru, Numai femeia 17

Silviu Mihăilă, În zori 18

Sonia Elvireanu, Isis, Calea Damascului 19

Eliana Anghel, Luna de toamnă, Linişte 21

Iulia Iosif, Şi toamna, Interziceri 23

Octavian Ghira, Iubind statui, O dulce himeră, Vreau să cânt 27

Elena Marica, Secvențe din filmul nostru,, Euforie, M-a vizitat fericirea, Cioburile de

ieri, Cuvinte în noaptea artificială, Iubirea pacient

29

Patricia Istrate, Amour, amour, Fleurs de cerisier, Les oiseaux, Sufletului meu, Artemis

se pregatește să moară, Foi de timp

31

Ioana Nicoară, L’enfance-la lumière de la vie, La poupée aux yeux de raisins, Habille-

moi, Paris, L‟immortel errant

34

Octavian Dărămuş, Versus, Spune stop 37

Andreea Scrob, Air de printemps 40

Larisa Macarie, Pourquoi…? 41

Adonis Adam, Sabia întunericului/ L’épée des ténébres 42

Diana Totoian, Idealuri deşarte, E doar iubire, Undeva 43

Irina Lazea, Suflet rătăcitor 46

Andreea Cazacu, Iubire, Iubite 47

POEME ÎN PROZĂ 48

Rodica Gabriela Chira, Catedrala din munţi 48

Eliana Anghel, Vino 49


6

PROZĂ 50

Gabriel Răzvan Dinu, Frate cu râşii, fragment de roman 50

Lisa Chirilă Ravara, Un înger cu o singură aripă, fragment de roman 53

Iulia Iosif, Globul de sticlă, Toţi suntem mari actori 55

ESEURI 59

Andreea Eugenia Stoica, Memoriile unui trecut 59

Sonia Elvireanu, Oglinda 60

TRADUCERI DIN LIRICA CONTEMPORANĂ 61

Sonia Elvireanu, Poeme de Michel Ducobu 61

AMINTIRI 63

Anghel Eliana, A fi copil 63

ARTĂ 64

Rodica Gabriela Chira, Imagini dintr-o expoziţie 64

Rodica Gabriela Chira, Vă place jazzul ? 68

Anghel Eliana, Pentru o zi, în lumea lui Brâncuși 70

TÂRGUL DE CARTE ALBA TRANSILVANA, 2014 73

Rodica Gabriela Chira, Târgul de carte Alba Transilvana, 2014 73

CRONICI LITERARE 76

Rodica Gabriela Chira: De la un capăt la altul al curcubeului 76

CORESPONDENŢĂ/CORRESPONDANCE 78

Gabriel Dinu Răzvan et Patricia Tenorio, une écrivaine brésilienne 78

Adonis Adam en correspondance avec Patricia Tenorio 79

INTERVIURI/INTERVIEWS 80

Gabriel Răzvan Dinu în dialog cu scriitoarea braziliană Patricia Tenorio 80

Adonis Adam în dialog cu brazilianca Maria Eduarda Tenorio 82

Gabriel Răzvan Dinu în dialog cu scriitorul francez Denis Emorine 83

Oana Pâclişan în dialog cu poeta Laura Sabău 84

Patricia Istrate în dialog cu prozatoarea Florina Ivan 86

Lisa Ravara Chirilă în dialog cu poeta franceză Katty Duvelay 88

ZILELE FRANCOFONIEI LA ALBA IULIA 90

Patricia Istrate, Bonjour, printemps 90

Literatură de expresie franceză. Colecţia Perseide 91


7

Recital de poezie bilingvă 93

Lansarea revistei Harmonies, nr.1-2 94

Seară muzical-literară la Café Gavroche 95

PROIECTE INTERNAŢIONALE 98

Dalia Comşa, În Franţa, la Gouville sur Mer 98

Alexandru Poenaru, Alba-Manche-Împreună 99


8

DIN ACTIVITATEA CENACLULUI

Seri culturale la „Lucarne des écrivains” din Paris

Asociaţia AMI reprezentată la seara literară pariziană „De la o limbă la alta”

Asociaţia Alba-Manche Împreună (AMI) a fost creată în scopul promovării valorilor

spirituale româneşti în spaţiul francofon, a limbii, culturii şi ştiinţei franceze, a francofoniei în

România precum şi a dezvoltării spiritului civic în comunitatea locală, spre o ”cetățenie europeană”.

Încă de la constituirea sa, ca rezultat al unui acord de colaborare dintre Departamentul La Manche

(Franța) şi Consiliul judeţean Alba, asociaţia a fost sprijinită de partenerii francezi cu dotarea

sediului, oferind echipamentul necesar desfăşurării unor activităţi din varii domenii, atât pentru

copii şi tineri, cât şi pentru adulţi.

Dintre proiectele cultural-educative în care actori principali au fost tinerii – elevi şi studenţi

– cele mai atractive s-au dovedit Zilele francofoniei la Alba Iulia, concursurile de poezie francofonă

sau cele de proză, lecturile publice, momentele literar-muzicale, serile de poezie şi muzică,

majoritatea dintre acestea fiind realizate prin Cenaclul francofon ” Jacques Prévert ”, întemeiat în

luna februarie 2012. Seratele literar-muzicale ale cenaclului precum şi alte proiecte locale,

naţionale şi internaţionale derulate de Asociaţia Alba-Manche Împreună, susţinute de Consiliul

judeţean Alba, au avut menirea de a certifica o relaţie benefică între unităţile de învăţământ-

administraţie şi societatea civilă, iar pentru promovarea şi valorizarea celor mai talentaţi tineri

creatori se editează (on line) Revista Harmonies, coordonată de fondatoarea şi animatoarea

cenaclului, prof. Sonia Elvireanu.

În 2014 cenaclul Asociaţiei AMI şi-a lărgit sfera de activitate literară, iar în cadrul

manifestărilor culturale organizate de librăria ”La Lucarne des écrivains ” din Paris, publicul

francez s-a întâlnit cu scriitori, critici literari, filozofi, pictori, muzicieni, actori, regizori, care şi-au

prezentat creaţiile, însoţite de recitaluri de poezie şi muzică, expoziţii de pictură, ateliere de creaţie,

microdezbateri şi dialoguri literare, seara de 19 octombrie 2014 fiind consacrată României. Cu

această ocazie, Editura ”Ars Longa” din Iaşi şi-a sărbătorit cei 20 de ani de existenţă la Paris, pentru

a-şi promova noua colecţie Perseide, destinată literaturii de expresie franceză, context în care au fost

lansate două cărţi: Triptic veneţian de Denis Emorine, în traducerea lui Christian Tămaş, şi volumul

de poeme Între Răsărit şi Apus/ Entre le Lever et le Coucher, semnat Sonia Elvireanu (în traducerea

autoarei), care a fost prezentată de poetul, prozatorul, dramaturgul, criticul literar belgian Michel

Ducobu.

Evenimentul desfășurat la Paris a fost şi un prilej de a împărtăşi idei, concepţii, de a se

cunoaşte şi discuta proiecte comune. Astfel, Sonia Elvireanu, membră a Asociaţiei francofone AMI,

va traduce două volume de versuri din franceză în română: “De toute éternité ” de Denis Emorine şi

”Siège sage” de Michel Ducob şi va fi inclusă în proiectul de publicare a unei antologii bilingve de

poezie română, iniţiat la Paris de scriitoarea Marilena Lică-Maşala. Întâlnirile scriitorilor devin

astfel oportunităţi pentru dialoguri şi colaborări interculturale, pentru promovarea literaturii

contemporane francofone în lume.

Prezenţa la Paris a fondatorului cenaclului francofon al Asociaţiei Alba-Manche-

Împreună/AMI va facilita tinerilor care frecventează cenaclul contactul cu poeţi şi prozatori din


9

spaţiul francofon, prin organizarea unor seri literare precum şi realizarea unor interviuri cu aceştia,

interviuri care vor fi publicate în revista Harmonies. Un prim pas a fost deja făcut, scriitorii Denis

Emorine, Michel Ducobu, Patricia Tenorio, Flavia Cosma, Dana Shishmanian, Isabelle Poncet-

Rimaud, Katty Verny Dugelay acceptând să intre în legătură cu membrii cenaclului albaiulian şi să

răspundă întrebărilor elevilor şi studenţilor interesaţi de creaţiile acestora şi de jurnalism.

Elena Anghel-Coman

Asociaţia AMI

Întâlniri literare la librăria pariziană „La Lucarne des écrivains”


10

Louis Armel, Michel Ducobu, Sonia Elvireanu, Denis Emorine

Cărţi româneşti, ediţii bilingve, în librăria „La Lucarne des écrivains”


11

Michel Ducobu, Sonia Elvireanu, Denis Emorine, Christian Tămaş

Dialog între scriitori şi public


12

Seară de poezie francofonă

Patricia Istrate

Aveam emoţii cu toţii. Aveam sclipiri în ochi, iar bucuria se contopea atât de armonios cu

sufletele noastre tinere. Acum nu mai eram profesori, doctori, conferenţiari sau elevi. Eram poeţi

strânşi într-un cerc precum cavalerii regelui Arthur. Dar, masa noastră nu era una rece ca şi cea a

englezului rege; masa noastră era dulceaţa versurile ce ne dezgoleau sufletul.

Eram noi, noi cei ce deţinem cheia viselor, noi cei care creăm lumină şi care vom perpetua

lumina.

Activitatea a debutat cu un cuvânt de deschidere adresat de doamna profesor Sonia

Elvireanu. Fără implicarea domniei sale şi fără sprijinul domnului director, Cerbu Valeriu, acest

eveniment, pentru noi poeţii, nu ar fi avut loc. De fiecare dată când doamna Sonia Elvireanu îşi face

apariţia, nu poţi să nu observi puritatea din ochii dânsei şi sufletul ei cald.

Microfonul a plecat de la Teodora Cucerzan, care spre surprinderea tuturor, a recit una dintre

poeziile domnului profesor de psihologie Dumitru Moldovan. Cu toate că s-a împotrivit la început,

domnul profesor Modovan a recitat din creația sa, moment răsplătit cu aplauze de cei prezenţi.

Un moment pe placul tuturor a fost când colegul nostru, Octavian Dărămuş a recitat din

versurile rap, scrise de el. „Şi mie îmi place rap-ul” a adăugat doamna Felicia Colda, e frumos că

tineri precum Octavian încearcă să-i influenţeze pe ceilalţi adolescenţi într-un mod pozitiv, şi mai

exact să nu se oprească din a-şi visa realitatea şi a face faţă hopurilor ce ni le rezervă viaţa.

Iar acum, eu şi poezia mea în limba franceză. Mă bucur că am reuşit să fac o impresie bună,

fiind aplaudată. Domnul profesor de limba română, Liviu Lodoabă a venit cu sugestia de a traduce

pozia în limba română, lucru care mi-a dat o uşoară bătaie de cap deoarece am conceput poezia în

limba franceză.

Din punctul meu de vedere, prezenţa studentei Elena Marica a fost un exemplu pentru toţi

cei prezenţi. Tânăra, studentă în anul II la „Universitatea 1 Decembrie 1918‟ din Alba Iulia, a fost

elevă a Colegiului. Mi-a lăsat un gust plăcut, auzind-o recitându-şi creaţia. E de apreciat că astfel de

tineri nu uită de locul unde şi-au petrecut cei mai frumoși ani ai adolescenţei.

Firea calmă şi caldă a Daliei Comşa a adus un moment de suavitate. Dalia a reuşit să

impresioneze, de altfel ca noi ceilalţi. Poezia sa a fost primită cu drag şi mi-a facut o deosebită

plăcere să aud un suflet atât de sensibil ca al ei.

Una din prezenţele masculine a fost Cătălin Morar, care consideră că poeziile au nevoie de

rimă pentru a fi poezii. Acesta ne-a încântat cu două poezii: una cu o uşuară tentă filosofică şi a

doua care avea exact 24 de versuri, toate cu aceiaşi rimă. Atitudinea degajată a lui Cătălin a făcut o

impresie bună, iar umorul i-a adus puncte în plus.

Sensibilitatea şi emoţia din ochii ei, au fost lucruri esenţiale pentru Florina Ivan, care a reuşit

să se expună şi prin proză. În opinia mea, Florina va reuşi să emoţioneze pe oricine prin creaţia sa în

versuri.

Poezia a venit ca o provocare pentru Laura Sabău-Tătar şi pentru Ioana Nicoară. Pentru

Laura poezia a exprimat ceea ce nu ar trebui să uităm niciodată: istoria. Nu ne-am așteptat ca

„Decebal” să apară printre noi, dar mi s-a părut fascinant că tinerii nu-şi uită rădăcinile. Pentru

Ioana, poezia a fost şi biletul pentru concursul „Le printemps des poetes”, concurs în limba franceză.

Ne-a făcut plăcere să le avem printre noi pe Mădălina Ivaşcu si profesoara ei de limba

franceză, de la Seminarul Teologic „Mitropolit Simion Ştefan”.


13

Pasiunea pentru cai, pasiune pe care ne-a împărtăşit-o verbal, a doamnei Elvireanu Sonia se

regăseşte şi în creaţia sa. Mi-au plăcut poeziile doamnei profesoare, care ne-a tratat pe toţi în mod

egal şi ne-a privit ca pe nişte viitori artişti.

Sufletul cald al doamnei Rodica Gabriela Chira ne-a încântat şi personal mi-a făcut plăcere

să văd o persoană ca domnia sa cum ne împărtăşeşte din trăirile dânsei, prin poezie. La fel ca

doamna Elvireanu Sonia, ea ne-a adus pe toţi la acelaşi nivel, considerându-ne egali din punct de

vedere artistic.

Domnul profesor de limba română, Silviu Mihăilă, a strâns aplauze şi zâmbete. Sunt plăcut

surprinsă când un profesor are şi preocupări artistice, când sentimentele ies la iveală şi dau naştere la

râuri de cuvinte ce prind forma versurilor.

Ultimele, dar nu cele din urmă au fost Oana Giura şi Cristina Rădulescu, care au recitat

creaţii proprii în limba franceză. Pentru ele, această activitate a fost prima de acest gen la care au

participat şi, le aşteptăm să ne mai încânte cu operele lor.

Astfel am încheiat cercul nostru. Printre persoanele care au luat parte la această activitate cu

prilejul zilelor Colegiului, au fost doamna profesoară Alina Crişan, domnul profesor Liviu Lodoabă,

doamna bibliotecară Lucreţia Bîrz şi elevii claselor a IX-a F şi a X-a A.

Aşadar, cercul nostru a avut menirea de a reuni cavalerii poeziei de orice categorie socială

sau profesională şi de a ne împărtăşi sentimentele, de a ne arăta sufletul pur, învăluit de lumină.

Poezia e modul nostru de a vedea lumea, de a crea realitatea şi sper eu, de a-i inspira pe alţii.

Această zi ne-a făcut să ne simţim mândri că suntem elevii acestui liceu, să ne cunoaştem mai bine

colegii, care vor fi în cele din urmă cei care ne vor ajuta să creştem artistic dar şi cei care ne vor

concura.

Acolo eram noi şi am devenit una cu poezia, ne-am contopit cu versurile şi am visat alături

de poeţii din noi. Un alt scop al activităţii a fost acela de a promova poezia şi de a-i determina şi pe

alţii care din variate motive nu au participat, să se impună în acest domeniu.

Aceste amintiri îmi vor fi întipărite în minte pentru mult timp iar simţirea lor de către inimă

îmi vor lumina chipul şi îmi vor aduce zâmbete şi când voi avea riduri pentru că un suflet de artist

nu moare niciodată.


14

Une rencontre avec une écrivaine brésilienne

Adonis Adam

À l‟occasion de la Foire du Livre Alba Transilvana du mois de mais 2014, j‟ai eu

l‟opportunité de rencontrer Patricia Tenorio, une auteure brésilienne. Nous avons parlé en français et

en anglais.

Nous avons fait une promenade dans la citadelle et nous avons discuté de nos passions, de

nos familles. Je lui ai raconté l‟histoire de notre ville. Elle a parlé de sa famille et j‟ai appris qu‟elle

a deux enfants: un garçon et une fille. La fille a étudié la flûte comme moi. J‟ai été heureux de

découvrir une passion commune avec une brésilienne.

Cette promenade avec Patricia a été un événement très agréable pour moi, parce que j‟ai eu

l‟occasion de rencontrer une personne exceptionnelle.


15

Gala romanului contemporan

Patricia Istrate

Între 7-8 iunie 2014, Uniunea Scriitorilor din România a organizat Colocviul Naţional de

Proză, la Alba Iulia, în Sala Senatului de la Palatul APOR. La dezbaterile pe tema „Miza romanului

românesc de azi“, moderate de Nicolae Manolescu, de preşedintele U.S.R, au participat scriitori şi

critici literari din generaţii diferite: Gabriela Adameşteanu, Radu Aldulescu, Adrian Alui Gheorghe,

Cristina Chevereşan, Cosmin Ciotloş, Liliana Corobca, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Ioan

Groşan, Mărin Mălaicu-Hondrari, Radu Mareş, Aurel Pantea, Irina Petraş şi Alexandru Vlad. Juriul,

format din criticii literari Nicolae Manolescu (preşedinte), Cristina Chevereşan, Cosmin Ciotloş,

Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Irina Petraş, a acordat în unanimitate de voturi premiul pentru

cel mai bun roman apărut în perioada iunie 2013-iunie 2014 scriitorului Gabriel Chifu pentru

romanul Punct şi de la capăt (Editura Polirom) .


16

Premiile Asociaţiei AMI la Concursul de proză 2014 lansat de

Cenaclul Jacques Prévert

Premii acordate de Asociaţia AMI

Anca Sas - Premiul « Jacques Prévert »

Florin Ivan - Premiul pentru debut

Povestire

Costan Denisa – Premiul I

Păpureanu Andreea – premiul II

Istrate Patricia – premiul III

Proză poetică

Comşa Dalia - premiul I

Eseu

Gligor Delia – premiul I

Andreea Stoica-Eugenia II

Istrate Patricia III

Mazilu Denisa Menţiune

Proza inspirata din cele 10 cuvinte

Crainic Cosmina, Dobra Mihaela Laura, Moldovan Cristina Mihaela - premiul I

Stanciu Adela, Neamţu Oana – premiul II

Filip Andreea, Scheau Liana, Petruse Andrada - premiul III

Macarie Iulia – premiul III

Premii „Les images recontent”

- Epure Diana – premiul I

- Stoica Andreea – premiul I


17

POEZIE

Muntele albastru

Alexandru Jurcan

Plouă fără Bacovia, fără Verlaine

secolul s-a rătăcit în propria-i turbare

singur la ceai – prietenii-s bolnavi

furând căldură din resturi de soare.

Astfel rup manuscrise bolnave de umbră

nimeni nu mai citește, ochii au apus

dincolo de ploi crește un cimitir

pe muntele albastru, tot mai sus…

Numai femeia

Alexandru Jurcan

Doar femeia poate sparge limitele,

cu mărul în mână ca o vâslă vrăjită.

Numai femeia poate îmblânzi şarpele,

preschimbând în cunoaştere orice ispită.

Doar femeia ştie clopotul naşterii -

pătimaşă, răpitoare, duioasă -

Penelopă activă cu cruci asumate

Numai femeia sfinţeşte o casă.


18

În zori

Silviu Mihăilă

Corbii s-au strâns

la masa tăcerii

- trupurile lor sângerânde se zbat în agonie

TU

priveşti cu ochii-ţi neîndurători

vacarmul comediei umane

plin de ură si de neputinţe flămânde

,,Suntem pierduţi!"

se auzea din miazăzi la miazănoapte

clopotele de piatră, grele şi roase de necredinţă

anunţă

liturghia dimineţii

Se crapă de ziuă...

şi umerii mă dor până la carnea vie

de la atât de mult zbor în vis

Se ivesc zorii

O, Domine,

şi încă nu am învăţat jocul de-a frumuseţea vieţii...


19

Calea Damascului

Sonia Elvireanu

Nopţile ne sunt albe de insomniile

ce bântuie printre tancuri,

dimineţile arse de spaimă,

între explozii se topeşte

de sute de ani Palmira,

calea Damascului sângerie

între nisipuri mişcătoare

muşcă sălbatic din case.

Le chemin de Damas

Sonia Elvireanu

Nos nuits sont blanches

les insomnies nous hantent

entre les chars lourds

l‟épouvante brûle nos matins

à travers les explosions incessantes

Palmyre meurt depuis des siècles

le chemin ensanglanté de Damas

entre des sables mouvants

mord sauvagement nos corps.

Isis

În umbra măslinilor, albastrul

Mării Egee sub pleoapele Elianei,

rochia ei albă se înfăşoară

în jurul coloanelor din Agora,

vălul lui Isis în căutare,

pe ape, oasele în derivă

se fac punte şi cântă pe mare.


20

Isis

À l‟ombre des oliviers,

le bleu de la mer Egée

s‟ébat sous les cils d‟Eliane,

sa robe blanche s‟enroule

autour des colonnes d‟Agora,

le voile d‟Isis en quête,

sur les eaux, les os en dérive

se rejoignent en pont

et chantent sur la mer.


21

Traducere în franceză a poeziei “ Lună de Toamnă” – Anghel Eliana

Mois d’automne

Anghel Eliana

Et c‟est novembre. Mois d‟automne.

Le dernier mois d‟automne.

Automne avec du soleil et de la brouille,

Ou la pluie en arrière-plan.

L‟automne.

L‟automne vous condamne à la nostalgie perdue.

Aux mystères insondables.

Aux étreintes de feuilles mortes.

Et l‟automne vous accompagne

Comme si, sans elle, les routes ne seraient pas aussi longues.

Ou les montagnes si pauvres,

Et que sur la plante des pieds on ne porte pas même la terre brune.

L‟automne, tombe seulement l‟automne.


22

Et le ciel vous chante.

Et le vent vous invite à vous enrouler

Avec des feuilles brunes

Ou mettre un brin de foin sec,

Sur votre âme.

Mais l‟automne

avec ses toiles d'araignées,

a tissé autour de moi,

un tapis de sentiments inconus,

parce que,

Tout est cuivre , avec l‟émotion d‟automne!

Liniştea

Anghel Eliana

De-atâta linişte, trozneşte-n geam

lumina lunii,

şi-un glas străin

Ce nu se-aude…

şi-mi scap privirea

în adâncurile calde,

Scăldate-n amăgire.

De-atâta linişte, vuieşte-n drum

un timp al îndurării.

Iar paşii mei, mărunţi şi umezi,

se-aud gonind spre tine.

şi-mi duc trăirea,

în zilele fierbinţi de ură,

Cuprinse de-o lumină pură.

De-atâta linişte, tu nu auzi

căci liniştea-i profundă.

Şi-o lasă să zacă în amurg,

Şi-n răsărit de lună…


23

Şi toamna...

Iosif Iulia

Le-au ruginit aripile îngerilor,

din clopotniţa bisericii,

da,

îngerii aceia înfriguraţi,

ce numără pere galbene, noaptea,

şi-s insomniaci,

pentru prima dată, de atâţia ani,

le-au ruginit aripile, în locul copacilor

şi toamna nu mai vine...

Le-au obosit ochii oamenilor

de pe străzi,

de atâta ceaţă,

încât nu mai caută

nici struguri verzi, nici frezii neînflorite,

pentru a se amăgi,

se mulţumesc să găsească drumul spre casă,

ori spre vreun magazin de pe o stradă neştiută,

pentru prima dată, de atâţia ani,

ies pe uşa casei şi a magazinului găsit

şi toamna nu-i aşteaptă...

Am ieşit pe alei

şi m-am plimbat printre bănci fără nicio frunză

şi nu căutam struguri verzi,

nici frezii neînflorite, parcă nu eram om.

M-am plimbat printre case cu porţi deschise

şi fără flori la geamuri,

şi nu mi-aminteam de perdele din in fluturând neprinse de mâinile copiilor

ce se jucau în dimineţi mult mai adormite decât ei,

nici de muşcatele roşii din Iulie, insomniace precum îngerii, parcă nu mi-era frig.

M-am întors acasă şi am căutat o foaie de hârtie,

la fel de liniştită ca şi atunci când găseam apusul de soare

puţin mai la dreapta de tâmpla mea,

şi-l priveam, ca şi când aş fi sperat să te poată vedea în ochii mei

şi-i vorbeam ca şi când aş fi crezut cu tot sufletul meu

că într-o găsire obişnuită în care mă voi apropia de fereastră şi voi

începe să-i vorbesc ştiind că mă aude până dincolo de seară,

îl voi vedea dându-se la o parte, pentru ca tu să ai suficient întuneric,

să te recunosc,

spunându-mi că te-a văzut în după-amiază pe o alee

cu multe case,


24

ce aveau ferestre închise şi ideră kaki

şi împreună aţi descoperit că toate cuvintele mele,

pe care apusul le purta după el, pentru că n-avea unde să le lase,

ţi se potriveau, le găsiseşi loc dincolo de pupilă,

dincolo de inimă, numai tu poţi să ai un loc, dincolo de inimă,

iar când aţi plecat la drum, niciun pas de-al tău nu lăsa vreo urmă,

deşi purtai atâtea cuvinte la tine!

Am găsit foaia de hârtie, sub soare, pe birou,

fără să mă uit la umbrele de pe ea pe care le făcea perdeaua neştiutoare,

şi am tăcut,

pentru că nu vroiam să vorbesc despre tine, parcă nu eram eu.

Am ieşit pe alei,

m-am plimbat peste tot

şi pentru prima dată, de atâţia ani,

eram om, fără să caut nimic

mi-era frig, fără să-mi amintesc de Iulie fluturând cu copii

ascunşi de caniculă,

sau de muşcatele acoperite de in,

eram eu, fără să-mi fie dor de tine

şi toamna nu mă crede...

***

După ce ai îmbrăţişat un copac

nu te scutura de scoarţa de pe tine.

Este ca şi când ai întinde braţele

pentru a da înapoi darul primit.

O stea căzătoare este dorinţa cuiva

de lumină. Dacă nu este a ta, atunci

nu te duce să o găseşti.

Lasă întotdeauna macii din vază

să se scuture în faţa apusului.

Învaţă să respiri dimineţile,

pentru a avea suficient aer îngerii

în inima ta.

Există nedreptăţi. Nu uita că

măcar o dată şi tu ai preferat umbra

în locul soarelui.

Nu este aşa că "iubire" sună ca scoarţa

unui copac ce nu vrea să mai pleci?


25

***

Mă gândesc la o zi

în care,

fără să te caut,

te-aş întâlni pe o stradă

cu trotuare largi

şi soarele ar fi rece

deşi iulie şi-ar da

toate zilele

ca să-l vindece.

Şi după ce ne-am

fi privit suficient cât

să inspirăm toţi anii

care au trecut

şi toamnele în care

am simţit frigul

prea devreme venit,

ţi-aş propune un târg.

Să ne ducem la masa aceea

de lemn de pe care tocmai

s-a uscat ploaia

şi să punem tot ce găsim

prin suflete.

Aş începe eu, punând

nişte poezie şi un înger

ce merge în apus

după ce s-a convins

că lavanda din vază

încă mai are fereastra

deschisă.

Ai continua tu cu o

trecere a ta pe sub un tei

în septembrie

şi un gând la mine într-o

după-masă împăcată.

Tot aşa, două ore

am pune laolaltă îngeri

cu poezie şi frunze de tei

încă sănătoase în septembrie,

până am avea o gramadă

lângă care ne-am aşeza

şi m-aş întreba cât durează

până devine fericire.

Dar oare, dacă, în locul mesei

de lemn pe care a plouat,

ne-am fi gândit amândoi

la o baltă curată?


26

Interziceri

Să nu mai vii cu răsăritul

în pragul uşii mele.

Pentru el există ferestre.

Să nu-l mai iroseşti

pentru a trece

de toate râsetele mele,

de toţi macii pentru care

nu am mai avut vaze,

de toate cărţile care

voiau să-mi arate

că pot să te uit.

Toţi trei avem nevoie

de lumină.

Să nu crezi că e inutil

doar fiindcă

mă lovesc de tine

prin casă

şi când plec e la fel,

în plină dimineaţă.

Să nu-i ceri

să stea mai mult

lângă tine,

fiindcă nimeni

nu e cu adevărat

lângă tine

până când nu-l priveşti.

Să nu mai vii cu răsăritul

în pragul uşii mele

nu mă ajută

să-mi dau seama

de ce mă lovesc de tine

prin casă

şi când plec e la fel,

deşi nu te mai iubesc.


27

Iubind statui

Octavian Ghira

Nu mai sunt om.

Dragostea nu e un sentiment omenesc.

M-ai făcut rob al buzelor tale, al ochilor tăi, al lacrimilor tale.

Iubesc statui ce plâng şi respiră.

Mă odihnesc la umbra lor.

Le aduc flori, le fac să zâmbească.

Aseară m-am îndrăgostit de o altă statuie.

Ştii care e singurul defect al statuilor?

Nu au suflet. Plâng, dar nu au suflet.

Sentimentele lor izvorăsc din mine.

Eu trăiesc sub talpa lor, ele mă parazitează.

Am devenit o simplă statuie de carne.

Eu nu mai am viaţa mea, suflul meu, sentimentele mele.

Nimic din ce e al meu nu mai e al meu.

Nimicul meu e totul lor.

Eu am devenit totul lor.

Au supt aproape tot din mine.

Statuile astea sunt diabolice.

Au lăsat ceea ce urăsc cel mai mult.

Au lăsat amărâta de dragoste ca să mă ucidă.

Eu le iubesc, ele nu mă iubesc.

M-au lăsat să mor de dragoste.

Dragostea nu e un sentiment omenesc.

Nu mai sunt om.

O dulce himeră

Două corpuri învelite-n răcoare,

Noapte, ploaie, o sărutare,

Gene încâlcite-n candoare,

Un vis, poveşti nemuritoare,

Gânduri nebune, ucigătoare,

Plânset, lacrimi amare,

Abastru rămas fără culoare,

Iubirea noastră ce moare,

O duce himeră ce vrea să ne omoare.


28

Vreau să cânt

Vreau să cânt ochilor ce m-au privit aşteptând,

Vreau să cânt gurii ce m-a sărutat crezând,

Vreau să cânt minţii ce a stat visând,

Vreau să cânt inimii ce a bătut dorind,

Vreau să-ţi cânt ţie căci m-ai iubit,

Vreau să-i cânt Lui Dumnezeu căci te-a oferit,

Vreau să-ţi cânt înger sfânt,

Vreau să-ţi cânt căci ai iubit pământ,

Vreau să-ţi cânt iubirea mea în drum spre mormânt,

Vreau să-ţi cânt, din cer, ultimul cânt.


29

Secvenţe din filmul nostru

Marica Elena

Luna se cuibărește

în norii pufoși

Privește la secvențe din filmul nostru

Râde când îmbrăcăm cu plapume albe

Visele noastre ce le așezăm cu grijă

Sub cheia speranțelor

Ne privește uimită

Când noi ne spunem atât de multe

Într-o tăcere profundă

Printre versuri de idilă

Lasă să i se vadă ochii înlăcrimați

Când ne ținem de mână

Și pășim încrezători

Pe poarta vieții

Pentru a ne crește visele.

Euforie

Ne pătăm buzele cu vin

Le spălăm în albul cuvintelor

Alungăm timpul şi lumina din noi

Pleoapele închise

Aduc culoarea plăcerilor în minţile noastre

Până şi unghiile ne sunt trezite din amorţeală

Trupurile simt euforia

Ce ne colorează chipul

Ne îndrumă mâinile

Spre singurele haine rămase.

M-a vizitat fericirea

Într-o dimineață

Când îmi odihneam

Privirea pe cana de cafea

Se aşezase cineva

Pe scaunul unde obinuiam

Să-mi las gândurile

Am căutat printre paginile scrise

Dar la acea oră

Literele lipseau

Apoi mi-am surprins

Chipul în oglindă


30

Şi am recunoscut musafirul

ce se odihneşte acum

pe banca din privire.

Cioburile de ieri

Azi nu mi-am privit chipul

În cioburile de oglindă

Nu vreau să văd cuiburile corbilor

În ochii mei

Nu vreau să ştiu

Câte frunze putrezite

Îmi acoperă şanțurile

De pe frunte

Nu vreau să observ

Urmele de otravă

Ce mi-au ars buzele

Azi nu am vrut

Să mă privesc

În oglinda de mâine ...

Cuvinte în noaptea artificială

Cafeaua fierbinte

Învelea cu parfum

săruturile sărate

Ale celor doua cuvinte

Ce s-au transformat

Într-o singură silabă

Sub noaptea artificială

Ce proteja marginile literelor

De privirile lacome.

Iubirea pacient

Te măsor cu ruleta inscripţionată cu sărutări

Şi te cântăresc cu ajutorul viselor din noapte

Îmi desfac şireturile gândurilor

Să îţi analizez până şi venele capilare

Apoi te las pe cearceafurile întrebărilor

Şi amân răspunsul

Căci dacă acum îmi vei dezveli sufletul

Mâine vei căuta alt doctor

Pentru rănile plăcerilor.


31

Amour, amour

Istrate Patricia

Amour, amour...

Je te perds

Pendant que les corbeaux meurent

Au bord du monde.

Amour, amour...

Je grimpe vers toi

Quand les gens de cire

Se transforment en ombres.

Amour, amour...

Je t'embrasse

Pendant que les anges pleurent

Dans l'enfer de la chute.

Amour…

Fleurs de cerisier

Ah, blanches fleurs de cerisier

qui connaissent l'histoire!

Laissez de votre pureté

Dans mes yeux.

Ah, blanches fleurs de cerisier,

Vous êtes très pâles.

De qui avez-vous peur

Quand le vent du printemps souffle?


L'arme des écrivains...

C'est comme un rêve parfumé

L'arbre dans lequel vous habitez.


Vous, qui tenez le secret de l'éternité,

Posez vos sourires rosés

Sur les lèvres sèches de la jeunesse.


32

Les oiseaux

Oh, blancs oiseaux

Qui volent comme des flèches

Apportez-moi une plume d'anges

Du haut du ciel!

Oh, blancs oiseaux

Qui chantent des balades

Apportez-moi une note musicale

Du sommet des nauges!

Oh, blancs oiseaux

Qui ne sourient jamais

Apportez-moi un espoir

De la profondeur du ciel !

Sufletului meu

Strapunge-mi inima cu sageata lui Artemis;

Leaga-ma ca pe Prometeu

Si cufunda-te-n gandul de apoi.

Poseidon-si trimite soli pe mare;

Vin si negustorii lui Hermes

Iar copiii Herei sosesc calare.

Alege ce vrei; zeii-ti sunt morti!

Inchina-te si arde carne noua.

O, suflete! Si toate sunt desarte!

Corp de ceata si gand inert.

Artemis se pregatește să moară

Lume de cristal si albele petale

Au alungat sulitele amare.

Arc si ochi de caprioara- viata,

Nuferi si lotusi- a sufletului albeata.

Delicat, isi aseaza-n racla frunzele

Indureratele Driade aduc rozele.

Pielea-I palida si ochii tristi

Ea moare cu sanii neatinsi.


33

O plange Leto, Apollo-I indurerat

Si Zeus e cu sufletul alterat

Pe patul de moarte se zbate

Va merge cu Selena departe.

Foi de timp

Prinde-n mâini foi de timp;

Cel avut sau cel pierdut,

Şi cu-o şoaptă de alint

Pune-l în spaţial trecut.

Ca o pasăre de humă

Se va pierde-n orizont

Timpul cu a sa măsură

Căci, e-o umbră în fond.

Şi va duce cu el totul.

Ape, zâmbet, picături-

Şi-n sicriul gri cu mortul

Vom cânta triste iubiri.

Căci aşa e dat de stele

Să fim prizonieri de timp.

Şi în gândurile mele

Număr foile de timp.


34

L’enfance-la lumière de la vie

Ioana Nicoară

L‟enfance - la voie brève de la vie

Tu es un univers construit à l‟aide des fleurs ,

Mon âme frémit quand je médite à toi

Sans les rêves qui meurent, avec une éternelle joie.

L‟enfance - la caresse délicate

Sur le visage sans chance de ma vie

Ta scène prèsente une tendre comédie

De ma vie qui rêve.

L‟enfance - les mots ne peuvent jamais

Scruter ton univers

Et mes larmes qui coulent ne peuvent pas embrasser

Ma profonde douleur …

Ô , l‟enfance - étoile de mon coeur,

Où pourrais-tu être ? Où t‟ai-je perdue ?

La poupée aux yeux de raisins

J‟étais seulement une petite poupée,

Tassée comme toutes dans une vitrine,

Sans charme, falote comme la farine

Avant d‟offrir ma pauvreté…

Mais, ensuite, tu es venu,

Tu m‟as achetée de mon maître moche;

Tellement d‟argent lui offres-tu

Que tu as dû vider tes poches…

Chez toi, les gosses étaient ravis,

Ils m‟ont donné une petite robe blanche,

Ils m‟ont souri comme une famille

Ensuite tu m‟as nommée Mablanche…

Un jour, je t‟ai demandé curieuse

Pourquoi t‟avais voulu m‟acheter

«Est-ce que tu vois, ma petite fameuse

Je t‟ai perdue et j‟ai dû t‟trouver.


35

Tu m‟appartiens depuis toujours

Et je m‟en fou de tout l‟argent

Que j‟ai donné pour ton retour.

J‟vaincus les vagues en les nageant.

Je t‟ai cherché beaucoup de temps,

Comme toutes les pluies cherchent l‟arc-en-ciel,

Comme une époque cherche un moment,

Comme tous les ours qui cherchent leur miel.

J‟ai demandé aux magasins,

En recevant la même réponse :

Pas de poupées aux yeux de raisins,

Pas de bonheur, donc, pas d‟avance…»

Je ne pouvais pas me souvenir

Pourquoi je t‟avais perdu et quand

Pas d‟importance ! Pour l‟avenir

On va donner le passé en vent.

Maintenant, en larmes, je comprends un grain

Je peux pas répondre à cet amour

Que par sourire face au chagrin,

Que par aimer tout le monde toujours.

Habille-moi, Paris

Habille-moi de tes couleurs,

Tes croissants au lait et beurre,

Du parfum de tes madeleines

Et des bords de ta belle Seine.

Habille-moi de tes bijoux

Des chapeaux de tes belles dames,

De l‟Eiffel, de tout son gout,

De la gloire d‟la Notre-Dame.

Habille-moi de tes lumières,

De l‟amour traînant dans l‟air,

D‟la poussière de tes trottoirs

Et du charme de chaque beau soir.


36

L’immortel errant

Écoute! Un oiseau…

Comme est douce sa voix

Et comme est tendre son chant… !

C‟est le rossignol mignon,

Qui cours les bois,

Ravissant sans nombre cœurs.

Son gazouillement remplit

Le ciel, remplit mon âme avec douceur

Et me souvient de mon enfance.

Oh, viens, viens, mon petit ami,

Porte-moi par nuages ou par tes fins ailes

Là-bas où j‟ai vu l‟herbe gradissant

Et attendu les arbres en fleurissant !

Là-bas où je rêvais chantonné

Par le cristal de l‟eau

Et tout au fond de la forêt

Où je faisais dodo !

Porte-moi vers le lieu

Où je rivalisais le vent,

Où je courais les aigles

Pendant mes flâneries par vaux

Et mes escapades par monts !

Mais dêpeche-toi, mon petit ami,

Passe trop vite ma sombre vie

Et je suis seul et malhereux

Parmi ces jens qui semblent heureux…

Je désire devenir errant

Courir, flâner,

N‟importe quand.

Bref, être toujours un jeune…


37

Versus

Dărămuş Octavian

Unii-s stapani de sclavi dar sunt slabi

In fata celor care circula-n marsuri mortuare

Traind fara televizoare

Ei sunt tari

Au supravietuit unui regim diferit

S-au educat ca sa poata spera

Chiar daca parea gresit

Ei n-au avut resursele noastre

Insa cei buni au citit

Inconjurati de flori albastre s-au autoconstruit

Ei inteleg universul perfect

Pe cand noua ni se ofera pe tava totul

Dar nu ne luam nimic

Dar parintii inca spera

Ei ne dau intreaga sfera de cunostinte dobandite

Dar noi ii respingem continuu

Neavand ochi in orbite

Indiferenta ne face sa

Dobandim doar chinul lor

Si ascunsi de tehnologie

Pierdem notiunea de popor

Pe cand unitatea teritoriala intr-o criza planetara

E totalmente esentiala,

Vad ca-necepe sa dispara

N-avem mandrie nationala

Insa asta-i ce vor ei

Vor control mental total

Asupra unor mielusei


38

Spune stop

Lucrurilor ce nu le pot spune pe nume

Asta-i universul in care traim

Fara fard si fara glume

Probabil vor fi postume

Da-s cuvinte dobandite bre

In lupta cu propriul sine

Cand sangele-i apa limpede

Voi va lingeti pe degete cand

Altii n-au ce manca

E o problema modiala ca si indiferenta ta

Corect ar fi ca toti

Sa fim vazuti ca

Fii acleiasi fiinte - Ce?

Asta-i o utopie, la fel ca si drintele

Iti baga-n cap ca ai tot ce vrei

La fel ca-n Babilon

Dar eu refuz sa mai traiesc o secunda-n lumea lor

Consemnat de mii de ani sta

Cuvantul necitit

Dezgropat de arheologi

De sub nisipul din Egipt

Dar refuzati sa credeti

In claritatea unor spuse

Caci dorintele Domnului nu au fost in veci ascunse

Tot privind la cei

Ce se infrupta din lumina

Eu vad alta calitate

Insa nu pe cea divina

Domnul lucreaza prin oamnei

Vad ca-i umple de har

Harul se masoara in lingouri de aur macar?

Caci vad ca cei ce-l reprezinta

Stralucesc ca un diamant

Pe cand noi oamenii simplii

Suntem ca piatra de asfalt

Pregatiti pentru asalt luptam

Cu morile de vant

Nu suntem sfinti nici farisei si arma noastra e-n cuvant


39

Rand cu rand redam credinta

Realcatuindu-ne fiinta

Curand crezand ca poate

Ii vom schimba lumii sentinta

Nefericiti am fost inca de cand ne-am nascut

Teoretic aveam la inceput

Tot ce-am vrut

Intrinsec oameni-s induviduali, originali prin esenta

Dar incearca sa imite o impunatoare prezenta

Traind intr-un mediu totalmente incolor

Inconjurati de insipid si inodor

Unde raceala-i tot mai mare in mintea lor

Nu mai inalta spiritul comun

Ca si pasarea maiastra

Vorbim de bunastare

Dar nu-i bunastarea noastra

Violenta apare actualmente primordial

Intru-un univers perfid

In care versul e letal

S-a furat prea mult ,ap-roa-pe tot ce-am avut

As da timp-napoi dar n-o putem de la inceput

Suntem neajutorati hulim si blamam in zadar

Traim in lumea noastra ,”Romania de cosmar”

As vrea sa ne dezvoltam

Dar evolutia acutuala

Ne face sa acceptam ca nu suntem partea vitala

Ei sunt un simplu Accident

Vorbesc de cei din parlament

Noi i-am ales iar ei traiesc pe banii nostrii indecent

E societatea unor umbre

Unde-s cedate multe culpe

Unde cetatile sunt sumbre

Iti e greu sa iesi din fum bre


40

Air de printemps

Scrob Andreea

Le printemps est arrivé,

Les fleurs ont fleuri.

Dans le jardin de mes grands-parents

Les nains sont présents.

Le vent souffle doucement

Rendez-vous des papillons volants

Leur temps est venu

Ils jouent, dansent

Pour ranimer la nature.

Le vent de printemps souffle

C‟est sur tout le pays,

Des pétales volent

Nos rêves deviennent réels.


41

Pourquoi… ?

Larisa Macarie

Pourquoi les étoiles pleurent-elles dans le ciel ?

Pourquoi les nuages se rassemblent-ils à l`aube ?

Pourquoi des yeux les larmes coulent-elles ?

Pourquoi de tout , seulement la tristesse reste-t-elle ?

Pourquoi les souvenirs restent-ils vivants

Quand le passé depuis longtemps a-t-il été présent ?

Pourquoi personne ne peut me le dire ?

Ce n`est pas vrai, tu as tort...


42

Sabia întunericului

Adonis Adam

Sunt sabia întunericului

Prinsă în strânsoarea nebuniei

Am fost creată să ucid

Mulţi oameni cu al meu oţel

Scopul meu este să distrug

Orice om, femeie, fată sau băiat

Războiul şi moartea sunt viaţa mea

Eu sunt inima disputelor

Nu suport laşitatea

Nu arăt bunatate

Sunt nemiloasã chiar şi cu stăpânul meu

Îl voi conduce spre dezastru

Acesta este semnificaţia unei săbii

Şi toată lumea ar trebui să se teamã.

L’épée des ténèbres

Je suis l‟épée des ténèbres,

Séduite par la folie.

J‟ai été créée pour tuer

Beaucoup de gens avec mon acier

Mon destin est de détruire

Chaque homme, femme, fille et garçon

La guerre et la mort sont ma vie

Je suis au coeur des disputes

Je ne tolère pas la lâcheté

Je n‟ai pas d‟âme

Je n‟ai pas de pitié même pour mon maître

Je le menerai vers le désastre

C‟est le sens d‟une epée

Et tout le monde devrait être effrayé.


43

Deşarte idealuri

Diana Totoian

Iubire, moarte, fericire, dor,

Mii de gânduri, idei despre viitor,

O lume plină de mii de poveşti,

Astăzi adormi, mâine te trezeşti...

Ai sute, mii, un car de idealuri

Ce vin şi trec, se sparg uşor ca valuri

Şi se nasc, trăiesc, iubesc şi mor

Pentru mine-n trecut, pentru alţii-n viitor.

Viaţa e una, simplă şi concisă,

Atât de clară dar totuşi indecisă

Vrei s-o trăieşti cum e de cuviinţă

Precum orice alt om, ca orice altă fiinţă.

Şi stau acum şi mă gândesc

Oare eu pentru ce trăiesc?

Pentru mine, trecut sau viitor

Oare cum va fi atunci când o să mor?

Va fi la fel, şi eu sunt tot o fiinţă

Fac ce reuşesc şi ce-mi stă în putinţă...

Nu zbor, nu cânt, dar scriu din greu,

Ce e pe hârtie va rămâne mereu.

Nu imaginea trupului meu va dăinui,

Ci pentru creaţia mea ei mă vor iubi.

Peste ani se vor uita-n albume:

,,A fost una între atâta lume...

Doar o femeie, o simplă ea,

Ce prin creaţia ei se va remarca.

Şi stăm visând la idealuri deşarte

Când, de fapt, ne apropiem uşor de moarte.

Şi ne gândim prea mult la ce va fi

La câte idealuri noi vom împlini.

Şi ce contează atât oare de mult

Ce va fi la anul sau ce a fost demult?

Oricum soarta noastră este tot aşa,

Să trăim acum, să murim cândva...

Tot ce se întâmplă rămâne istorie

Ascuns pe o casetă, închis într-o memorie.

Oare cine în veacuri îşi va aminti,

Oare câţi la mine s-or gândi

Peste ani? Şi-mi aştern pe-o bucată de hârtie

Un gând, o idee, o sută, o mie...

De-amintiri frumoase, iluzii deşarte

Ce vor rămâne în veac într-a vieţii carte.


44

E doar iubire

E doar iubire, nefericire,

Ce se-ascunde tainic în sufletul meu.

Aş vrea cu tine clipa să fie,

Pentru o secundă, un întreg mereu!

Stau ghemuită-n patul meu, e noapte

Din infinitul serii aud numai şoapte

Ce strigă domol în adânc nesfârşit:

Oare m-ai plăcut? Oare m-ai iubit?

Şi ploaia cea rece, puternică, de vară,

Ce pică uşor pe pervaz astă seară,

Îmi aminteşte tainic de orice moment

Când îmi bătea puternic inima în piept.

Stau acum şi încerc să mă gândesc

Oare de ce nu pot să trăiesc

Fără tine...fără atingerea ta

Ce tainic în braţe mă cuprindea.

Dar acum ştiu că e de neînţeles,

E doar iubire, patimă şi stres

Cu lacrimi ce pică pe al meu obraz

De dor, nefericire şi necaz.

E doar iubire, nefericire,

Ce se-ascunde tainic în sufletul meu,

Şi va rămâne pentru veşnicie,

Un vis neîmplinit, un întreg mereu.

Undeva

Era acolo-n depărtare

Un loc micuţ, uitat de soare,

Pe la margini de Pământ,

Dincolo de trup, de gând.

Pe lângă voi, pe lângă noi,

Uitat de viscol şi de ploi

Unde-i numai paradis

E realitate sau e vis ?

E-ntr-o altă galaxie


45

La zeci de stele depărtare

Poate-i la un metru, o mie…

Lângă lună, lângă soare.

E undeva printre uitări

Printre alte veacuri sure

Peste dealuri, peste mări

Lângă-ale mele gânduri pure.

Despre viată, despre moarte,

Îţi faci iluzii cam deşarte !

Această lume-o pot vedea

Doar îngerii şi mintea mea.

Se află acolo, undeva,

Printre străini e numai ea

Singură-ntr-o altă lume

Uitată de orice fel de nume.

Zace încă aşteptând

O strigare sau un gând

Dar nimeni nu o va găsi,

E-acolo undeva, să ştii !


46

Suflet rătăcitor

Irina Lazea

Suflet rătăcitor,

Dragostea de la tine a plecat

La altcineva s-a furişat

Şi sufletul i-a împăcat.

Tu, departe ai plecat

Încercând să uiţi ce s-a-ntâmplat.

Dar degeaba te-ai îndepărtat

În al tău mic suflet

Dragostea nu s-a schimbat.

Dar într-o zi totul se va schimba,

De la capăt o vei lua

Şi vei uita tot ce s-a-ntâmplat

În viaţa ta cândva.


47

Iubire...

Andreea Cazacu

Mărturiseşte-mi:

Măcar odată-n viaţă,

Că eşti plin de speranţă

Şi că-mi dăruieşti iubire.

Spune-mi:

Că mâine ne vom vedea,

Că vom cânta,

Acelaşi cântec plin de lumină.

Fii obsesia mea.

Nu mă satur de tine.

Vreau să mă îmbăt cu iubire,

În noaptea ce vine.

Iubite...

Spune-mi ce ai pe suflet

Căci vreau să-ţi aduc alinare.

Dimineţile,

Sunt triste fără tine.

Sunt pline de ceaţă,

Tot mai deasă.

Sunt pierdută...

...în amintiri,

plăcute!

Mirosul pielii tale,

Îmi aduce aminte de...

...povestea noastră de iubire.


48

POEME ÎN PROZĂ

Catedrala din munţi

Rodica Gabriela Chira

Mă macina dorul de linişte, de nevorbe, de întoarcere la necuvânt. Marea de verde îmi spală

viscerele. Aşchii îmi străpung vintrele a purificare. Soarele macină neghina din oase. Vântul din

iarba înaltă mătură resturile. Nu mai vreau să aud voci desperechind lumea, răscolind amintiri fără

rost. Sunt aici şi acum. Aici. Acum.

Aici. Acum. Sunt deasupra lumii, într-un templu din resturi de trunchiuri de brad spălate de

trecut. Mă aşez pe o buturugă cu rădăcini înfipte în pământ. La câţiva metri, în linie dreaptă, un

trunchi retezat de furtună a luat forma unei catedrale gotice în miniatură. Printre turnurile suple şi

inegale, imense straturi de verde. Un cor de greieri şi păsări viu colorate măsoară cadenţa. Sunt aici

şi oriunde, am ieşit din timp. Undeva, în dreapta, un paznic greoi cu povara în spate se odihneşte

sprijinindu-şi braţele rădăcini pe pământ. Nu mi-e frică, aici sunt în siguranţa. Ce minunată e

catedrala necuvintelor!


49

Vino!

Anghel Eliana

Vino, aşază-te cu mine, precum o lumânare în altar, jertfă unei arderi. Fii fum ce se înalţă

spre cerurile de ieri. Lasă-te valului din maree, ce se îndepărtează de ţărm şi permite-le algelor să-ţi

inunde chipul. Nu îndrăzni să răspunzi la cântecul sirenei, ci vino la chemarea mea, să mergem la

Hades, să ne cunune şi binecuvântarea lui să ne întunece minţile. Lasă adâncul să te izbească, să

strivească iluzia ce ne-a creat. Nu asculta goarna ce-ţi cântă! Vino cu mine în neant unde o să fii

zeul ce-ascultă rugăciunile mele. Joacă-te Domino, în pântecul pământului, unde plăcile tectonice se

izbesc în privirile noastre. Ascultă sunetul fluierului ce s-aude din glezne şi până la ceruri şi simte

cum rădăcinile copacilor îşi zgârie auzul. Lasă cântecul să te-nvelească precum bruma ce sugrumă

pământul, şi vino să ne înecăm în aburii fierbinţi. Vino, să nu ne mai întoarcem, să rătăcim în

adâncul pământului, precum Ulise pe mare, căci nimeni nu ne iese şi nu ne destramă. Şi dacă

vreodată, ai să auzi doruri de chemare, nu le da ascultare. Sunt iluzii şi jale.


50

PROZĂ

Frate cu râșii

Gabriel Răzvan Dinu

Sunt momente în care viaţa ia forma

unui coşmar ce poartă masca unui vis

frumos… Sau poate visul frumos este presărat

cu momente de coşmar?

Când tânărul Flynn este aruncat de

către destin departe de familia sa, acesta

trebuie să găsească oameni în care să poată

avea încredere pentru a afla răspunsurile de

care depinde întreaga lui existenţă.

Va reuşi el să-şi găsească o nouă

„familie”? Se poate acesta baza pe ceilalţi

oameni? Va desluşi misterul propriei vieţi?

Un lucru e sigur, nu se va da bătut

niciodată.

I. Dansul flăcărilor

Te-ai gândid vreodată că, probabil, destinul fiecăruia se aseamănă într-o anumită măsură cu

o răscruce de drumuri? Că te afli uneori în centrul ei şi simţi nevoia să fugi, dar nu poţi, ceva te ţine

în loc: faptul că nu ştii în ce direcţie să porneşti? Că cei din jurul tău te îndeamnă să alegi o anumită

cale, neştiind dacă este una bună sau rea, iar într-un final, când iei decizia cea importantă, să-ţi dai

seama că ai gresit? Ei bine, eu tind să cred că, indiferent în ce direcţie te îndrepţi, destinaţia ta este

aceeaşi. Ţine de tine însă dacă vei face din călătoria ta o plimbare minunată sau, din contră, un

traseu plin cu obstacole. Interesant e că, la sfârşit, fiecare este complet schimbat. Întâmplările prin

care trecem ne transformă, iar sufletele noastre sunt asemeni unor statui nefinisate ale unui artist

anonim – viaţa.

Dureros este atunci când realizezi că ai trăit în iluzia liberei alegeri. Dar chiar şi aşa, speranţa

există, eliberarea de lanţurile în care ai fost prins poate fi surprinzător de aproape, ea doar aşteaptă

să fie descoperită şi, deseori se întâmplă ca salvarea să vină din partea celor la care te aştepţi mai

puţin...


51

Mă numesc Flynn şi probabil am avut „norocul” să aleg cea mai grea cale spre destinaţia

mea, necunoscută de altfel...

*

Viaţa mea este fără îndoială una neobişnuită pentru mulţi, poate pentru faptul că locuiesc

într-o pădure adânc ascunsă în inima munţilor sau poate pentru că animalele mele de companie sunt

doi râşi.

De ce trăiesc eu în pustietatea aceasta? Ei bine, totul începe cu exact 13 ani în urmă, pe când

aveam numai cinci ani.

Era o zi ca oricare alta la conacul familiei mele... Conac? O da, trebuie să vă spun că familia

din care făceam parte era foarte respectată în comunitatea vechiului sat. Străbunicii mei au sosit aici,

în munţii Europei de Est, tocmai din Bătrâna Anglie, în căutare de aur, sau cel puţin aşa am auzit.

Nu e de mirare că locuiam într-o casă atât de mare...

Într-una din zile, stăteam în camera principală, întins pe covor şi mă jucam cu un trenuleţ de

lemn, în timp ce mama, aşezată în colţul încăperii pe un balansoar, croşeta. Tatăl meu? Nu aş putea

spune despre el mai nimic, decât că îl vedeam foarte rar, iar atunci când reuşeam să-i răpesc vreo

două secunde, acesta nu făcea decât să mă privească fix, cât timp îşi trecea mâna prin părul meu

lung şi ondulat, zâmbind prin barba sa puţin neîngrijită.

Abia plecase de puţină vreme, când picuri mari au început să lovească ferestrele casei.

Puteam să jur că erau ca lacrimile, iar întregul zgomot de afară, ca un plânset, prevestea un

eveniment neprevăzut, care avea să-mi dea întreaga existenţă peste cap...

Şi chiar aşa s-a întâmplat! Un fulger înfiorător a lovit acoperişul, iar tunetul lăsat în urmă a

risipit pacea şi liniştea acelei după-amieze.

Din acel moment, totul în jurul meu se transformase în agitaţie. Îi vedeam pe servitorii şi pe

rudele mele, ce alergau dintr-o parte în alta plângând şi ţipând. Nu înţelegeam prea bine ce se

petrecea, însă chiar atunci, o secundă a făcut ca inima mea să bată mai tare. Afară ploaia s-a oprit

brusc şi am văzut nenorocirea: flori roşii luminoase se unduiau la ferestre şi un miros puternic de

fum luase în stăpnire casa. Eram atât de speriat, încât nici nu m-am putut mişca din loc. Ţineam

foarte strâns trenuleţul, iar mâinile începuseră să mă doară. Speram ca totul să fie doar un vis urât

(ar fi fost singura dată în viaţă când mai degrabă mi-aş fi dorit să am un coşmar, decât să ştiu că acel

peisaj îngrozitor era adevărat).

Cu greu, am reuşit să merg câţiva metri spre uşa cea mare. O auzeam pe mama strigându-mi

cu disperare numele, dar nu o puteam vedea. De fapt, nu mai puteam să văd nimic. Ochii îmi erau

plini de lacrimi şi tremuram de frică. Inima stătea să-mi sară din piept. Auzeam în surdină motoarele

maşinilor, copitele cailor lovind cu putere pământul uscat şi câţiva bărbaţi spunând, parcă înecându-

se:

- Am rămas fără apă! Trebuie să plecăm acum, focul se extinde!

Astfel, oamenii plecau, îndepărtându-se de incendiu... Era însă o mare (chiar foarte mare)

problemă – eu rămăsesem înăuntru!

Mi-am luat inima-n dinţi şi am dat să ies pe uşă când, o grindă în flăcări s-a desprins din

tavanul negru şi mi-a blocat accesul spre ieşire. Înfricoşat, am fugit spre scări, însă acestea suflau

flăcări în toate direcţiile. Atunci, am realizat că nu voi mai păşi în camera mea să văd fumoasa

privelişte de la geam vreodată şi că nimic nu va mai fi la fel...

Dar chiar înainte să-mi pierd orice urmă de speranţă, ca prin minune o pată de lumină pe

fundalul întunecat mi-a atras atenţia: fereastra de la bucătărie era deschisă. Nu am mai stat pe

gânduri, mi-am făcut grăbit loc prin fumul care parcă încerca să mă învăluie ca un spirit misterois şi

să mă ducă într-o lume ireală, pe un drum cu un singur sens: înainte. Aşadar, pot spune că am scăpat

ca prin urechile acului.


52

Afară nu mai era nimeni, vântul bătea cu putere şi timpul o luase razna pentru că deja se

înserase. M-am aşezat pe rădăcinile uni nuc din apropiere şi am privit neputincios cum casa mea se

năruia în depărtare. Pe cer se vedeau multe săbii de fum, urme ale mâniei revărsate de natură fără

nicun motiv şi asupra altor case.

Odată ce noaptea s-a aştenut, o ploaie torenţială şi-a făcut apariţia şi futuna nu s-a mai lăsat

aşteptată.

Trebuia să mă adăpostesc, căci sub un nuc bătrăn, ce putea fi oricând lovit de fulger, nu

puteam să rămân. Aşa că am pornit singur, noaptea, prin pădurea care, în alte circumstanţe, m-ar fi

înspăimântat de moarte.

Eram o ţintă sigură. << Un copil singur şi complet vulnerabil, numai bun de mâncat!>>,

spunea pancarta imaginară pe care o purtam. Trebuie să recunosc, întâmplarea a făcut să găsesc

ascunzătoarea râşilor, fără de care nu ştiu cum m-aş fi descurcat în acea noapte. Amuzant este că am

crezut întotdeauna în legătura dintre mine şi aceste minunate fiinţe. Surprinzător, mica deschizătură

dintre stânci era pustie. Şi bine că a fost aşa, altfel nu cred că aş mai fi avut posibilitatea să mă

trezesc următoarea zi...

Am deschis ochii imediat ce primele raze de lumină au pătruns în peşteră. Ceva îmi spunea

să rămân, mă trăgea înapoi înăuntru, însă îmi era frig şi foame, deci trebuia să merg în continuare, să

găsesc pe cineva care să mă ajute.

Mă simţeam mai neînsemnat ca niciodată; nu puteam vedea diferenţa dintre mine şi o furnică

– mi se părea că amândoi puteam fi călcaţi în picioare de cineva mai mare şi mai puternic.

„Ar fi trebuit să ajung în sat cu mult timp înainte...”, îmi spuneam eu nedumerit. Evident, mă

pierdusem prin infinitul univers al pădurii, dar am văzut chiar atunci înălţându-se, ca de nicăieri, un

zid alb de piatră. Am pornit într-acolo cât de repede am putut, în ciuda faptului că eram rupt de

oboseală. Cu cât mă apropiam mai mult, cu atât zidul se mărea şi răsuflarea mea devenea mai

zgomotoasă. Entuziasmul meu a pierit odată ce, ajuns la locul cu pricina, am văzut că acolo nu erau

nimic altceva decăt ruinele unei clădiri vechi (o biserică, să fiu mai exact).

Am fost atât de dezamăgit, primisem a doua „lovitură” în mai puţin de douăzeci şi patru de

ore, aşa că am intrat prin locul care părea a fi uşa bisericii, am păşit printre coloanele crăpate,

privind picturile aproape şterse, aflate din loc în loc, acolo unde pereţii nu s-au dărâmat de tot.

M-am aşezat pe o băncuţă de lemn ruptă şi, uitându-mă la misterioasa imagine care mă

înconjura, am început să meditez la cele întâmplate: la cum mă jucam liniştit în camera de zi şi cum

o secundă mai târziu totul luase o întorsătură aşa de tristă, la faptul că în câteva minute am fost

separat, cel mai probabil definitiv, de cei pe care îi iubeam.

Am început să-mi pun tot felul de întrebări... întrebări la care nici astăzi nu am un răspuns:

cum de ploaia s-a oprit chiar când fulgerul a lovit? Cum a fost posibil ca incendiul să se extindă

atât de repede? De ce nu am putut să strig după ajutor?

Pe lângă toate acestea, gândul că nu aş fi reuşit să văd fereastra deschisă îmi dădea fiori.

Toate aceste dileme m-au făcut să intru în transă, să uit de cele din jurul meu, dar am fost

adus din nou la realitate de o voce din spatele meu:

– Cine-i acolo?


53

Un înger cu o singură aripă (fragment)

Chirilă Ravara Ana Lisa

Volumul I: Liniștea Dinaintea Furtunii

Capitolul 12: Pasional…

***

Tăcere. Deplină tăcere de mormânt.

Noapte. Eternă noapte de furtună.

Şi nici o rază de speranță.

Întunericul este locul în care oamenii strălucesc cu adevărat. Puterea se ascunde undeva adânc și revine

chiar înainte ca noi să ne predăm disperării. Sau cel puțin… le revine celor care vor să-și depășească starea de

slăbiciune.

Ochii Tifei rămaseră închiși. Corpul – nemișcat ca de mort. Vocea Îngerului strigându-i în disperare numele

deveni din ce în ce mai slabă. Puţin, puţin… până când nu o mai auzi deloc. Acum se afla pe tărâmul răcoros

dintre viaţă şi moarte, unde sufletele rătăcesc precum stafiile. Nu mai simt durere, îşi pierd conştiinţa şi se lasă

captive în îmbrăţişarea abisului. Pribegind pe acest tărâm lipsit de a doua șansă, mintea ei începu să piardă

amintiri: mai întâi întâlnirea cu Cloud, apoi fuga de pe Tărâmul Promis. Se sfâşiau în ceaţă până și chipurile celor

dragi, libertatea și inocența copilăriei, bucuriile și impresiile vieții. Urma să se preschimbe într-un trup părăsit de

suflet… când o ultimă speranţă lumină noaptea durerii sale. Aceeași blândă voce prinse a rosti sunete pe care ea

le recunoscu încet ca numele ei. Nu putea desluși încă al cui era acel timbru mieros. În timp ce conștiința ei se

lupta să-și recapete amintirile pierdute, ea simțea cum o pereche de degete catifelate îi mângâiau obrajii. Era

înfăşurată în ceva moale, cu o mireasmă plăcută.

- …Tifa. O, Tifa, întoarce-te la Mine. Te rog!

Brațe puternice i se împletiră după mijloc. Un obraz cald se apăsă pe al ei – rece. Lent dar sigur, inima sa îşi

reluă bătăile ritmice, îndemnată de un sentiment numit iubire. Acesta fu stârnit de forța și speranța primite de la

acel cineva care o implora să revină în lumea celor vii. Gheaţa din sângele ei se topi ca şi când ar fi fost

primăvară din nou. Sufletul, aproape dispărut, se întoarse miraculos în învelişul său de carne. Iar vocea repetă

chemarea:

- Tifa! Deschide-ţi ochii, scumpa Mea!

Mâinile nu îi mai erau cuprinse de frig, ci moi și calde. Își auzea propria respirație calmă. Cum căldura i se

răspândise deja prin trup, genele începură să-i fluture până când îi dezveliră irișii căprui. Vederea îi era neclară,

dar reuşi să recunoască formele graţioase ale flăcărilor care ardeau nu departe de ea. Când îşi întoarse capul în

partea cealaltă…

- S-Sephiroth? şopti Tifa îngrijorată.

Bucuria îi izvorî în suflet ca o apă cristalină. El nu îndrăzni să-i rostească o vorbă. Oare se va sfărâma acest

vis frumos devenit realitate? Tifa se trezise. Erau amândoi în siguranţă. Furtuna răsuna ca o șoaptă undeva

departe. Focul era aprins și încălzea peștera în care se refugiaseră.

- Am murit? Suntem în Paradis?

Întrebările Tifei aduseră un mic surâs pe buzele Îngerului. El îi era alături, întins pe fânul moale.

- Nu este sfârșitul. Îți amintești ce ți-am spus? Că noi doi nu vom muri în noaptea asta?

- Trăim?

- O, din fericire da!


54

Pentru a face diferența dintre fantezie și realitate, Tifa își ridică o mână, apoi atinse ușor obrazul Îngerului.

El nu Se dizolvă în eternitate, ca în vise, ci rămase acolo cu blândețe și euforie în priviri. Ea zâmbi fără să-și dea

seama.

- Cum am ajuns aici?

Privi în jur, cercetând focul, pereții solizi de piatră, deschizătura de la capătul peșterii unde se puteau

observa fulgii mari de zăpadă căzând neîncetat din înaltul cerului.

- E un ascunziș, îi răspunse Îngerul, un sălaș pentru păstori. Am avut noroc. Muntele nu era așa de departe

de noi. L-am putut vedea de afară. Încă nici nu-mi vine să cred că am scăpat. Am găsit lemne de foc și nu am

ezitat să le folosesc. Pe tine te-am așezat aici, pe fân. De atunci aștept să-ți deschizi ochii. Am crezut că te-am

pierdut definitiv.

Vocea îi tremură puţin când rosti ultimele vorbe. Tifa se apropie mult de El.

- Ai mai avut forță să faci toate astea?

- A trebuit să am. Suntem amândoi salvați.

Îngerul o mângâie drăgăstos pe creştet. În sfârşit, după eforturi cumplite, cunoscu gustul împlinirii. Viaţa îi

răsplătise pierderile, oferindu-i iubirea Tifei şi încărcându-l cu speranţă. Conştiinţa îi rostea în glas poetic cum că

de data aceasta nimeni nu-l va mai despărţi de ea. Tifa va fi ultima rază de lumină când noaptea ar făgădui să

domine cu întuneric. Tifa nu-l va părăsi…


55

Globul de sticlă

Iosif Iulia

„Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe

geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti;

dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum

spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni,

situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în

spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur.” (Constantin Noica)

Detestam singurătatea. O uram şi totuşi uneori aveam nevoie de ea. Nu neapărat de

singurătatea “din tren”, de singurătatea care te “rupea” de oameni, de timp, de spaţiu, de tine deşi şi

aceea avea rolul ei dar, nu, uneori aveam nevoie de singurătatea aceea care de fapt, însemna evadare.

Erau momente când verbul “a pleca” era precum o jucărie pusă într-o vitrină, iar eu eram copilul

care se uita la jucăria respectivă, care şi-o dorea, care se gândea:”ce absurd! Mă desparte doar o

bucată de sticlă de acea jucărie!” Între mine şi verbul “a pleca” însă era un altfel de zid, unul

nevăzut dar, poate tocmai că era nevăzut era atât de dur, de ermetic, un zid care parcă avea efectul

de a mă duce şi mai departe de dorinţa de evadare, îndepărtând acea dorinţă de mine, sau

îndepărtându-mă pe mine de ea, făcând-o imposibilă chiar dacă era în faţa sufletului meu, chiar dacă

era în sufletul meu.

Ai văzut vreodată globuri de sticlă ? Globurile acelea care apar în magazine iarna cu statuete

mici şi drăguţe, vesele care stau aşezate frumos în acele globuri şi dacă scuturi un pic începe să

“ningă” înăuntrul globului ? Figurinele acelea nu par a fi deranjate că nu pot ieşi din globul lor, că zi

de zi trebuie să facă acelaşi lucru: să stea în acelaşi loc unde au fost aşezate, să zâmbească şi să

accepte bucăţile mici de hârtie care cad peste ele în momentul în care scuturi globul.

Însă eu…eu simţeam uneori că înnebunesc în propriul meu glob de sticlă. Simţeam, ştiam că

nu mai pot suporta să fac aceleaşi lucruri, să văd aceleaşi chipuri, dacă aş încerca să-mi imaginez

gesturile care urmau să fie făcute de anumite persoane, probabil imaginile din mintea mea ar fi în

concordanţă cu imaginile care s-ar derula în realitate, fiindcă în final, era atât de simplu totul, atât de

banal, obositor de banal, deoarece cunoşteam şi gesturile şi persoanele, aceleaşi persoane care zic

aceleaşi lucruri, care fac aceleaşi gesturi mereu şi mereu, cuvinte care trebuie spuse, fiindcă trebuie

să ştii că trebuie şi ştii că le vei zice pentru că trebuie şi ştii că nu poţi face absolut nimic ca să eviţi

să le zici, ca să eviţi acel “trebuie”, poate că ăsta era cel mai frustrant lucru.

Poate că atunci ajungeam la limita suportabilităţii şi pe lângă asta mi se aduna şi o doză

considerabilă de furie, doar că nu dura mult, în cel mai scurt timp furia se transforma în…nu, nu în

resemnare, e prea mult zis “resemnare”, se transforma într-un sentiment fără nume, într-un

sentiment aproape inexistent, poate exact în asta se transforma: într-o formă subtilă, ciudată de

inexistenţă. Într-o acceptare plictisită, plină de dezgust, pe care o trăiam şi încercam să mă adaptez

ei. Mai rău era când acel sentiment după ce abia reuşeam eu să mă lupt pentru a mă adapta, alţii îl

“agravau” vrând să-l îndulcească, sau vroiau să-l schimbe în altceva…în ce? În ce putea fi schimbat

? În nimic. Dimpotrivă, îl preferam aşa, amar, întunecat, dezgustător, decât îndulcit, decât schimbat

în alt mod, schimbându-şi de fapt forma, esenţa rămânând aceeaşi.

În unele zile mai era dorinţa de a apărea ceva nou, de a trăi ceva nou, alteori dorinţa de a rupe

lanţurile amintirilor, de a sfâşia bucăţile de suferinţă, de a încerca să uit, de a arunca totul undeva

departe şi de a simţi cum rămân toate în spatele meu. Dorinţa de scăpare, de eliberare de suferinţă şi

de disperare, de plictiseală şi de platitudine totodată, uneori poate în egală măsură.


56

Şi la urma urmei, evadarea n-ar fi însemnat nimic. Plecare şi atât. Fugă şi atât. Iluzie şi atât.

Nu ar fi însemnat scăpare, încercare de a uita, sfârşit şi început, nu. Fiindcă poţi scăpa de sufocare,

de plictiseală, de oameni din prezent, de acelaşi loc, de aceleaşi cuvinte, de aceleaşi întâmplări, de

aceleaşi zile, de oameni din trecut, dar acea evadare n-ar fi însemnat niciodată scăpare de

sentimente, de răni, de amintiri. Pentru acelea evadarea niciodată n-ar fi vindecare. Ar fi o poartă

spre ignorare, spre minţire, spre ascundere, dar nicidecum spre un suflet eliberat, liber.

Şi probabil nu mi-ar fi adus nimic şi probabil n-aş fi găsit nimic prin acea evadare, erau

secunde când tot ce vroiam era să rămân şi secunde când tot ce doream era să plec. Să plec, fie

având speranţa că ceva se va schimba, că ceva nou va aduce acea evadare, sau cel puţin voi reuşi să

uit , fie având certitudinea că nu voi putea să uit niciodată nimic, văzându-mi amintirile plimbându-

se haotice prin vreun alt oraş, dar mereu, alături de mine.

Erau şi momente când plictiseala, banalitatea, furia erau mai profunde decât orice amintire,

decât orice suferinţă, atunci da, în momentele acelea evadare ar fi meritat totul.

Poate că va veni ziua în care peste statuete nu va mai ninge cu hârtii, oricât ar scutura un om

acel glob, poate că statuetele vor trăi schimbarea chiar în acel glob, fără să trebuiască să spargă

globul pentru a opri acea ninsoare.

„Toţi suntem mari actori. Numai că jucăm

ca pe vremuri, cu măşti." (Cella Serghi)

-Ştii care este cel mai mare pericol pentru un om care poartă o mască?

-Că va pierde încrederea celorlalţi...?

-Şi acesta, dar nu, nu e cel mai mare.

-Care-i?

-Faptul că...într-o zi, va deveni el masca. Va deveni el propria lui mască.

-Toţi purtăm una.

-Da, dar...sunt diferite şi, totuşi, deşi uneori se aseamănă, le deosebeşte scopul. Fiindcă fiecare

purtăm o mască având un anumit scop.

-Ai încercat vreodată să dai jos măştile oamenilor?

-Nu....

-De ce?

-De ce aş face-o?

-Ca să vezi cum arată-n realitate.

-Ştiu deja asta. Sau cel puţin bănuiesc. Am impresia că imaginea ce o am eu în minte nu este

foarte departe de imaginea reală.

-Ai vrut vreodată să le dai jos?

-Măştile lor sau ale mele?

-Ambele.

-Nu ştiu. Ale mele, da, au fost momente...când vroiam, când vroiam ca cineva să îşi dea

seama, când încercam să fac să-şi dea seama, când vroiam eu să mi-o dau jos şi să o arunc, să aud

cum cade pe pământ şi toate ţăndările de gânduri, de nopţi, de lacrimi, de bănuieli şi înţelegeri, de

cuvinte să se audă cum se împrăştie. Dar...

-Dar?


57

-Dar nu ştiu ce aş face apoi. Nu ştiu dacă n-ar trebui să-mi creez altă mască. Iar ale lor, nu am

vrut în mod neapărat dar, în unele momente mi-aş fi dorit să nu mai simt că mă izbesc de oameni ca

de nişte ziduri. Să nu mai simt tăcerea, să o opresc. Fiindcă era o tăcere obligată la viaţă. Nu avea

nevoie de noi, de necuvintele noastre pentru a putea exista, ci noi aveam nevoie de ea, pentru că ne

temem prea mult. Ne temem de ce am putea spune, ne temem de propriile noastre cuvinte, ne temem

de ceea ce am putea auzi, ne temem în fond de noi. De noi şi de ceilalţi. Până şi de tăcere ne temem,

fiindcă deşi tăcerea poate fi de mai multe feluri, ea întotdeauna vorbeşte. Întotdeauna spune ceva, de

multe ori, ceea ce nu au curaj cuvintele noastre.

-Poate este doar nevoia de încredere.

-Încredere? Straniu cuvânt. Când crezi că e lângă tine şi întorci capul mai sigur ca niciodată

că-l vei vedea acolo, în stânga ta, atunci îţi dai seama că priveşti aerul.

-Îţi lipseşte încrederea?

-În cine?

-În tine, în ei.

-Nu. Doar că am luat o pauză, sau mai bine zis, cuvântul acesta şi-a luat o pauză de la...mine.

-Şi deci, tot nu am înţeles, de ce folosesc oamenii măşti?

-Din aceleaşi motive pentru care folosesc şi eu, şi tu.

-Adică?

-Din nesiguranţă. Din teamă. Oamenii cred că o mască are puterea pe care ei nu o au. Puterea

de a fi altcumva. Aşa cum vor. Oamenii cred că o mască are puterea unei citadele, de a opri toată

suferinţa care poate intra în suflet, care aşteaptă să intre în sufletul lor.

-Greşesc?

-Nu ştiu...poate că uneori, masca aceea chiar are puterea de a ţine la distanţă suferinţa,

îngrijorarea, durerea şi chiar iubirea. Doar că, oamenii uită un lucru.

-Care?

-Ştii...poţi să cazi şi să te răneşti, data viitoare o să vrei să eviţi o a doua rănire şi vei încerca

să-ţi aperi părţile care sunt expuse unei posibile răniri, în cazul nostru, sufletul dar, faptul că eviţi o

rană asta nu înseamnă că dispare, că se vindecă cea care deja o ai. Ea este acolo şi nici o mască nu o

poate distruge. Octavian Paler spunea "Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă." Poate că este

acelaşi lucru şi la măşti. Măştile noastre se distrug cu o lacrimă.

-Şi cu o atingere care să o şteargă.

-Da...

-În fond, cine îi poate acuza? Fug de suferinţă, este atât de...de specific oamenilor.

-La urma urmei, oamenii fug de orice. Chiar şi de iubire.

-De ce?

-Nu este atât de uşor precum pare să laşi să îţi intre în suflet. Iubirea aduce cu sine lumină, nu

tot timpul oamenii sunt pregătiţi să vadă cum arată colţurile, zidurile sufletelor lor, în lumină.

-Oricum, iubirea fuge după ei. Îi urmează.

-Nu. Îi urmează dar, nu fuge după ei.

-Cum?

-De ce ar fugi?

-Ca să-i ajungă.

-Şi apoi ? Apoi ce-ar face? Ce-ar putea face? Îţi zic eu: nimic.

-O iubire neputincioasă, deci..?

-Nu. Doar o iubire concesivă. Ştii, furia poate alerga după tine, teama, trecutul, durerea, la fel.

Aleargă după tine şi te ajung din urmă. Iubirea nu.

-Şi totuşi, de ce?

-Imaginează-ţi doi oameni care totuşi ţin unul la celălalt, dar categoric în feluri diferite şi

categoric unul dintre ei ţine mult mai mult la celălalt decât celălalt la el. Ei bine, celălalt mereu fuge


58

de cel care-l iubeşte. Mereu este la zece metri distanţă de el. El nu fuge, dragostea lui nu fuge.

Merge.

-Ar putea fugi.

-Uneori. Alteori, până şi iubirea e prea rănită ca să fugă, se mulţumeste să meargă. Şi la urma

urmei, dacă ar fugi ce rost şi-ar mai avea speranţa?

-Speranţa...?

-Speranţa că într-o zi, îl va ajunge. Speranţa că într-o zi celălalt se va opri la mijlocul drumului

şi va aştepta. Speranţa că într-o zi în loc de zece metri, vor fi cinci. Speranţa care există dincolo de

orice mască.

-Dar până atunci, acea persoană merge singură, în urma celuilalt.

-Nu. Cu dragostea în dreapta ei.

-Şi dacă într-o zi nu o să-l mai urmeze? Dacă într-o zi nu vor mai exista zece metri ci...mult

mai mulţi?

-Nu sunt adepta finalurilor fericite, dar...

-Dar...?

-Cineva spunea: "Dragostea nu cade niciodată."

-Şi asta ce înseamnă?

-Înseamnă că întotdeauna o să-l urmeze.


59

ESEURI

Memoriile unui trecut…

Stoica Andreea Eugenia

Se spune că lumea a fost creată de „Marele Anonim. Că acesta interzice omului cunoaşterea

în totalitate. Că fiecare cuvânt aşternut pe hârtie este produsul unui suflet viu şi că, fiecare e liber să

înţeleagă ce vrea şi cum vrea…

Viaţa e un carusel în care te urci şi aştepţi ce va urma. Priveşti când eşti sus şi îţi doreşti sa fi

mereu acolo. Apoi, brusc, caruselul cade şi îţi este greu să fii jos, pe marginea prăpastiei, ceri să fii

mereu sus, dar nu se poate, pentru că nu tu conduci caruselul, ci el te conduce pe tine. Aceasta este

viaţa care îi face jocurile dinainte ca tu să apari, iar tu eşti doar un biet participant la joc…

Oare… suntem suficient de pragătiţi pentru jocurile vieţii? Suntem pregătiţi să suportăm

consecinţele? Suntem mereu siguri că alegerile făcute sunt întotdeauna cele mai bune?

Ne avântăm într-o lume necunoscută, bizară şi totodată periculoasă, un loc în care frica şi

nesiguranţa guvernează. Un loc pătat de întuneric, pe care bezna grotei vrea să-l ascundă…

Capcana drogurilor…

Realitatea şi ficţiunea se amestecă, creând o lume paralelă, unde evadezi din realitatea

înconjurătoare şi îţi găseşti refugiul într-o altă realitate în care nu există graba „de a trăi ».

Pe masură ce te adânceşti tot mai adânc în întuneric, te apropii tot mai tare de moarte…

Ajungi, ca singur să îţi priveşti înmormântarea…

Ajunge…! Nu drogurile trebuie să-ţi controleze viaţa! Nu trebuie să te chinui să trăieşti pe

lumea aceasta! Eşti om… Un om trebuie să fie destul de mare ca să-şi recunoască greşelile, suficient

de deştept ca să înveţe din ele şi îndeajuns de tare ca să le îndrepte.

Nu dispera! Într-adevăr…Este greu să pierzi, dar mult mai rău este să nu fi încercat niciodată

să reuşeşti. Mereu există acel ceva, sau acel cineva care aşteaptă… Aşteaptă doar să-i ceri ajutorul…

Realizezi că nu trebuie să cauţi răspunsuri, căci acestea vor veni singure la tine… Doar cere ajutor!

Nu trebuie să mori ca să-ţi dai seama că exişti…

Aşa că ţine minte: „Când se termină jocul, regele şi pionul se întorc în aceeaşi cutie…


60

Oglindă

Sonia Elvireanu

Încep ziua fără vreun gând anume. Cartea de pe birou mă caută şi dintr-un gest reflex o

deschid. Citesc absentă primele versuri şi mă trezesc dintr-o dată. Un poem pe care nu-l ştiu,

motivul oglinzii, apoi replica feminină a poemului într-un alt poem pe acelaşi motiv. Rămân o clipă

suspendată în cercul magic al poeziei. Poemul al doilea îl închide în mod subtil pe primul, astfel că

două conştiinţe, două naturi şi voci diferite se apropie prin imaginea oglinzii, cântă împreună, ca

două mâini la acelaşi pian. Între afară şi în interiorul fiinţei, oglinda reflectă dublul, străinul pe care-l

fixează o clipă. Dar fiecare e asemenea oglinzii în care se reflectă alţii şi feţele noastre schimbate în

timp ce înlăuntru rămâne ceva neatins în devenirea noastră.

Mă întreb de câte ori m-am uitat în oglindă, ce imagine mi-a trimis. Şi constat că nu m-am

privit decât în treacăt, dar nu m-am recunoscut niciodată, de parcă un altul mă privea din

limpezimea ei. Am rămas exterioară oglinzii. Doar uneori descopeream ce ciudat se îmbracă trupul

ce nu-mi aparţinea. Alteori încercam să-mi zăresc privirea, dintr-o nevoie de a–mi fixa culoarea

ochilor. Ai ochii verzi, îmi spunea cineva. De când ai ochi albaştri? mă întreba altcineva. Îi priveam

rar şi vedeam irisul ca o pajişte înflorită, pe un verde nedefinit se desenau în galben solar flori de

câmp, alteori verdele se vălurea într-un gri albăstrui şi marea îmi inunda privirea. Niciodată nu erau

la fel şi atunci am încetat să-i mai privesc, la fel şi fizionomia. Ce străin îmi era dublul şi cât de

departe de ce îmi închipuiam că ştiu despre mine. În realitate, nu mai ştiam nici eu unde era cel

adevărat, în imaginea fugară din oglindă, în feţele deformate de privirile celorlalţi, în închipuirea

mea, sau în permanenta palpitaţie a inimii ori în mişcarea pleoapei ce se deschidea peste oglinda

privirii mele uimite.

Dar poate că în această oglindă pornită din privire şi trecută prin conştiinţă eram eu cea vie,

fremătând de uimire ca un neîncetat receptacol al lumii. Acolo mă simţeam vie, frumoasă într-un fel

abia presimţit, iar făptura stângace sau reflectată de privirea celuilalt îmi era la fel de străină ca

imaginea îndepărtată din oglinda obiect în care nu îndrăzneam să mă privesc decât rareori, ca să

descopăr un chip exterior. Ce stranie imagine îmi trimitea oglinda, încremenită în aşteptare, dar nu

aşteptam decât să aflu cine sunt. Nu primeam decât răspunsuri confuze, imposibile, totul curgea cu

fiecare nou chip de care mă înstrăinam.

Recunoşteam doar mişcarea răsfrântă în interior, un acelaşi mod de a percepe lumea

exterioară, dincolo de suferinţe, de drame, de răni, o frântură din miracolul fragil al creaţiei, de o

tainică frumuseţe, răsfrântă în forme şi culori inimaginabile, de o perfecţiune uluitoare. Doar acolo,

în lumina clară a zilei, în spectacolul frunzelor şi petalelor atât de vii şi reale sub lumina crudă, sub

arşiţa ucigătoare, în unduirile atât de fireşti, cu frumuseţea lor candidă, fără lacrimi inutile, într-o

explozie de vitalitate impresionantă, mă regăseam la fel de fragilă şi intangibilă pentru o secundă, la

fel de senină şi puternică, o frunză din preaplinul arborilor de o verticalitate neîndoielnică, o culoare

într-o formă perfectă în care mă simţeam liberă, desprinsă de trup, doar suflet risipit ca o fărâmă din

preaplinul de frumuseţe dintr-un univers cosmic în care trecem imperceptibil prin multiple prefaceri,

într-o perpetuă libertate a visului de a fi simultan clipă sau veac, parte sau tot.


61

TRADUCERI DIN LIRICA CONTEMPORANĂ

MICHEL DUCOBU

Poet belgian, nuvelist, autor dramatic, conferenţiar, critic literar, critic de artă.

Michel Ducobu, Siège sage. Quatrains pour la méditation/Loc calm. Catrene pentru meditaţie

Traducere : Sonia Elvireanu

Loc calm

vertical în aer

fântână rotundă

pe un val de tăcere.

Privirea întoarsă spre sine

nările fremătând

umbra pe buzele tăcute

simţurile aprinse la izvor.

Patru întâlniri pline de seve

timpul apusului pe pământ

boala vieţii şi-a morţii

înţeleptul surâzând în sărăcie.

Nimic nu mai rămâne din clipa

fugară, blândă ce curge

ca apa în potirul

mâinilor tale implorând.

*

Trei otrăvuri îţi seacă inima

ignoranţa devoratoare a porcului

dorinţa trează şi dureroasă a cocoşului

şi resentimentul infinit al şarpelui.

Lumea ta e aici şi acum

alte ţinuturi îmbietoare

alte imperii de iazuri lucitoare

nu pot să te atragă.

Descoperă urma efemeră

pe piatra pe care păşeşti

nu vezi nimic din curgerea fugară

totuşi dispare-un fir de praf.

Ia un grăunte de muştar


62

din orice casă de moarte ocolită

mâinile nu-ţi vor fi pline

te-ntorci confuz dar consolat.

*

O aură de stele de cer

de mare de zăpadă şi foc

eşarfă înstelată pe capul uimit

semn că pe pământ totul durează.

O masă albă e o stare

fugară între zorii din lemn

şi focul mocnit

în care dispare.

Primeşte înfiorat

calmul dimineţii

ofranda aceasta-obişnuită

o invitaţie la împărtăşanie.

Gândul fuge şi te pândeşte

contemplă-l ca pe un nor

ce lunecă pe cerul tainic

uşor ca un prădător.


63

AMINTIRI

A fi copil

Anghel Eliana

Dacă ar fi să scriu despre ce înseamnă a fi copil, aş începe cu "A fost odată...", singura

formulă magică care îţi rămâne întipărită în minte, împreună cu vocea bunicului ori a părintelui,

alături de tine, în fiecare seară la culcare...De asemenea, pentru mine, a fi copil înseamnă jocul: "Hai

sus, pui de urs!". L-aţi jucat vreodată? Eu da! Împreună cu părinţii mei, care îmi prindeau mâinile,

fiecare stând de o parte şi de cealaltă, ca apoi să mă salte în sus, în înaltul cerului, în strigătele mele

de bucurie şi emoţie. Apoi, îmi amintesc cu drag cum imitam adulţii în ceea ce făceam. Mă jucam cu

păpuşile şi le făceam haine, că aşa o vedeam pe bunica, ce cosea la maşină pentru oamenii adulţi.

Mă jucam cu vasele şi o imitam pe mama din bucătărie, cu ciorba ei gustoasă şi dragostea pe care o

punea în ea, iar cartofii prăjiţi erau nişte beţe de chibrituri ce se rostogoleau în farfurioarele mele din

setul albastru. De altfel, jocul cu prietenii pe stradă, şotronul din faţa porţii şi ...jocul cu mingea, ce

ateriza de nenumărate ori în faţa vreunei maşini, dar mereu rezista şi ajungea întreagă, din nou, în

braţele noastre. Oh, îmi amintesc cu drag de copilărie şi aş putea scrie zeci de pagini pe tema asta,

dar mă rezum la a sublinia un singur lucru: atâta timp cât astfel de amintiri le porţi în suflet, sunt vii

şi-ţi trezesc o la fel de mare emoţie ca în acel trecut îndepărtat, gândeşte-te că acel copil din tine,

acel copil de atunci, este acolo, în sufletul tău! El niciodată nu te-a părăsit. Îl porţi în suflet şi-l

regăseşti în momentele în care te cuibăreşti în braţele cuiva, pentru a-i asculta bătăile inimii. Îl

regăseşti atunci când te arunci pe o îngheţată cu o mare poftă, de parcă n-ai mai mâncat niciodată

aşa ceva. Îl regăseşti atunci când joci un fotbal cu prietenii în curte, marchezi un gol şi te bucuri

intens. Îl regăseşti la masă, când dai din farfuria de ciorbă pe tine. Îl regăseşti în şifonier, când cauţi

o piesă vestimentară, iar pentru asta scoţi jumătate din el afară, dar tot nu găseşti ce cauţi. Îl

regăseşti în cele mai mărunte lucruri pe care le faci zilnic. Pe acel copil, îl iei cu tine la serviciu, iar

el îţi rămâne mereu la fel de fidel. Aşa că, lasă-l să se remarce! Lasă-l să trăiască cu sinceritate, fără

prejudecăţi! Lasă-l să se bucure de fiecare moment din viaţă şi să zâmbească larg la greutăţile din

fiecare zi. Lasă-l să trăiască simplu, să fie fericit fără motiv, să viseze, să-şi coloreze viaţa în culorile

curcubeului, după fiecare ploaie şi să trăiască veşnic, cu o mare speranţă în suflet, că viaţa este

frumoasă, că ea poate fi trăită frumos şi că doar ea îţi oferă o experienţă pe care nu o poţi trăi

altundeva, decât aici, pe pământ...dar…numai…trăind precum…un copil!


64

ARTĂ

Imagini dintr-o expoziţie


O expoziţie de grafică. Denumirea generică, „Asemănări aparente”. Două tehnici. Una

grafică + acuarelă, alta mixtă, grafică + colografie. Acum grafică şi acuarelă, înţeleg. Dar

colografia ce-o mai fi? Iertată să-mi fie neştiinţa, mai ales de către specialişti. Dicţionarul o

defineşte ca « procedeu de tipărire la care clişeul imprimabil este preparat pe o placă de sticlă » sau

« planşă de metal, de lemn, carton etc. pe care s-a reprodus sau s-a gravat o imagine, spre a fi

imprimată ». Cred că am înţeles.

Două fete. Ce bucurie! Mă simt deja mai tânără doar prin faptul că vorbesc despre lucrările

lor. Şi le mulţumesc pentru provocare. Pe Anca Sas o cunosc de ceva vreme, pe Maria Tabarcea o

întâlnesc abia acum în planul fizic, întâlnirea cu creaţia ei producându-se în urmă cu vreo lună.

Amândouă sunt frumoase, dar au un alt fel de frumuseţe ce se regăseşte în lucrările lor, în materialul

cu care sunt tentate să lucreze, în culori. Le apropie vârsta şi pasiunea. Mi se pare minunat să poţi

colabora în acest plan.

Desenele nu au denumiri. Privitorilor le este lăsată libertatea de a veni cu propriile denumiri,

de a-şi lăsa imaginaţia să zburde, e drept, într-un spaţiu limitat, cel încadrat de ramă. Dar ei pot în

egală măsură să treacă dincolo, să descopere o personalitate sau să se descopere.

Am să încep cu Anca. La Anca se remarcă prezenţa corpului uman, a nudurilor. Lucrările sale

sunt o plimbare prin nuanţe de roz, de albastru, de maro gri, de negru, de alb.

Un trup feminin frânt la mijloc părând fie a se constitui fie a se pierde în ceva, într-o masă

aparent amorfă, presărată însă cu semne simbolice semne secrete: un gen de scriere? Note muzicale

sau semne matematice? Trupul poate trimite la o crisalidă, însă nu ştim dacă cineva a deschis

coconul prea devreme sau dacă acesta este tocmai pe cale să-l înghită. E un trup fără chip, tocmai de

aceea poate fi al oricui, al dumneavoastră ori al meu. Poate fi şi semn 2 al indeciziei ori al dorinţei

de ieşire din cotidian, rozul combinat cu albastrul creând mai degrabă o stare de linişte dar şi un

echilibru între masculin şi feminin, ştiut fiind faptul că albastrul e, în general, culoarea băieţilor iar

rozul cea a fetelor ori a femeilor copii.


65

Lumea aceasta după o mie de ani. Resturi, forme din care, cine ştie, cineva se va strădui să

reconstituie o lume. Tonuri neutre.

Pentru mine, desenul acesta este o ca o iluzie optică, un joc al distanţelor. Pe de o parte, marea

şi cerul despărţite de linia orizontului. Apoi, trei planuri în adâncime: cerul, corabia şi frunzele.

Soarele se întâlneşte cu luna într-un fel de răsărit-apus marcat de nuanţe de roz-albastru, în spatele

unei corăbii fantomatice precum frunza transparentă din primul plan.


66

Doua jumătăţi de chipuri – masculine de data aceasta, două jumătăţi de măşti. Nuanţele de roz

se asociază aici cu negrul şi griul, cu non culoarea, cu pierderea în inform. Reflecţie în oglindă.

Stânga e dreapta, dreapta e stânga. Fiecare ochi reflectă o stare, o expresie, cele două contrarii,

binele şi ne-binele, amândouă părţi ale aceluiaşi chip. Şi mai avem, în stânga sau în dreapta o

jumătate de oglindă în dreptul căreia nu ştim ce se ascunde. Aşa suntem noi uneori, fixaţi într-un

petec de oglindă, incapabili să păstrăm sau să re-creăm echilibrul între bun şi ne-bun.

Prin nu ştiu ce fel de coincidenţă, există un paralelism profund între reprezentarea de mai sus

şi cea a Mariei, pe care, din păcate, nu o putem reproduce aici. Două tălpi, în sensul de mers de data

aceasta, cea din dreapta albă cu uşoare striaţii negre, cea din stânga întunecată, înaintează într-un

spaţiu lipsit de contur.

Iată un alt desen al Mariei. Spaţii dantelate ne conduc către o lume simbolică în care întâlnim

trei elemente: scara, omul şi cheia, totul într-un cadru constituit din forme dantelate mai mult sau

mai puţin şterse, şi ele simbol al constructului uman în căutarea perpetuă. Două siluete umane

minuscule urcă, spate în spate, cele două scări pe care eu le-aş numi scări-plase ale cunoaşterii de

sine, către cheia de deasupra, cheia care acoperă golul, vidul. Cheia cu trei cercuri, simbol al


67

întâlnirii cu sine în unitatea eternă. Cele două siluete sunt la nivele diferite, fiecareia fiindu-i dat să

ajungă la capăt doar când este pregatită. E multă speranţă şi îndrăzneală în acest desen.

Prin contrast, acesta e precum o gaură neagră unde totul stă de-a valma, nimic nu mai seamănă

cu nimic. Chipuri înspăimântate, luciferice chiar, întemniţate în propriile lor cruci, transmit spaima

de inform. Dar crucile sunt albe, negrul dă o tentă neutră iar griul poate fi semnul încheierii unui

drum, al dorinţei de a se detaşa de trecut. Întotdeauna când dorim să trecem dintr-un plan într-altul,

de la întuneric la lumină, trecem un prag. Prin uşoarele nuanţe de roz spre violet, desenul Mariei mă

face să cred că aici pragul există chiar dacă apare ca de neatins.

În acelaşi registru coloristic, fără roz de data aceasta, printr-o mai accentuată diferenţiere

dintre negru şi gri, o formă se manifestă, prinde viaţă. O formă, aş spune, de la începutul lumii, nu

tocmai conştientă de sine, nu încă, cu toate că, undeva în trupul său cuvintele „freedom” şi „Hurt”,

dar nu şi „fear”, sunt deja înscrise şi atât de apropiate unele de altele. Înainteaza cu timiditate şi

curiozitate, cu un fel de bucurie chiar, cu antenele pregătite, fără teamă, ca un simplu observator.

Starea pe care o transmit desenele Ancăi este una de calm, de aşteptare, o invitaţie la răbdare,

la introspecţie. Prezenţa nudurilor feminine apare ca o dorinţă a descoperirii, a întoarcerii la origini

pentru o mai buna înţelegere a prezentului şi a ceea ce urmează. Pentru mine este şi un simbol al

trecerii de la o vârstă la alta, de la adolescenţă la maturitate.


68

Jocul culorilor la Maria este mai trist. Precum gâza dantelată, ea „pipăie” lumea şi terenul i se

pare alunecos. Uneori crede că e mai bine să înaintezi cu ochii legaţi, alteori lasă privirea curioasă şi

necoaptă a copilului să treacă peste oprelişti. Se împiedică de cruci dărâmate, dar se ridică şi merge

mai departe. Maria şi Anca sunt două adolescente deschise spre lume, cu luciditate, cu sensibilitate

şi speranţă.

Vă place jazzul?


30 aprilie 2014. Jazz Day la Cluj Napoca

Repetiții. La repetiții, de regulă dirijorul sau unul din membrii orchestrei coboară din când în

când în sală, la câțiva metri de scenă, se întoarce spre colegii săi și privește: cum apare fiecare, dacă

instrumentele sunt bine plasate, dacă se vede fiecare protagonist, dacă … cred că se pune în postura

spectatorului, creează un fel de distanță care să apropie. „Privesc” și eu la câteva ore după

spectactol, după ce noaptea a așezat emoția, trăirile.

30 aprilie 2014. Jazz Day la Cluj Napoca. Un spectacol circular, cu noi la mijloc. Căci, la balcon

stând, eram exact în mijlocul sălii de spectacol. Dar centrul atenției era în fața noastră și fiecare

spectator își avea centrul său. În fața cortinei închise din spatele căreia veneau ritmuri de tobe în

surdină, Ola, cântăreț de jazz, ne-a întâmpinat, a creat o atmosferă, ne-a pregătit pentru spectacolul

ce urma să înceapă. S-a întors cu spatele la noi ca să fie și astfel cu noi și a făcut o poză Selfie.

Tudor, sufletul întregii zile, a apărut și el lângă Ola preț de o poză.

Muzica de jazz nu o ascult în mod constant. A fost pentru mine un exercițiu de pătrundere,

de înțelegere. Cu ideea de improvizație în gând, cea care dă viață, am urmărit cu bucurie dialogurile

instrumentelor, dialogul vocilor venite din multe spații geografice, cu niveluri de realitate diferite,

unite aici prin sunet, prin muzică. Un spectacol echilibrat din toate punctele de vedere. Vocile

instrumentelor din prima parte au fost urmate de cea a unei soliste americane; vocea instrumentelor

minunatului grup italian, apoi cea a orchestrei, de suflători în esență, din cea de-a doua parte, au fost

urmate de Ola care a închis cercul. Dialogul dintre saxofonistul estonian și acest din urmă interpret

m-au dus în alt spațiu, în alt timp. N-am putut să aplaud. Mi se părea că după această piesă ar fi

trebuit să ascultăm cu toții liniștea, căci, cu siguranță, undele din eter continuau să vibreze, muzica

nu se terminase. La fel am simțit după piesa finală și nu doar atunci. Căci fără evoluția întregului

spectacol așa cum s-a derulat nu se putea ajunge la astfel de efecte. Nu știu dacă, spre final, după

evoluția orchestrei, ceilalți spectatori au trăit sentimentul că Ola, prezent la început cu cele câteva

fraze, nu se va mai arăta defel. Era spre miezul nopții, eram în sală de aproape patru ore, mi-am

imaginat că el nu va mai apărea, că ceva s-a întâmplat între timp. Și regretam, căci la repetiția de

după amiază îl văzusem și auzisem, simțisem minunatul dar pe care-l avea și felul în care știa să-l

primească și să-l transmită, mă pregătisem să-l ascult, să încerc să-i înțeleg mesajul. Și a venit în

cele din urmă, precum cireașa de pe tortul al cărui gust nu poate fi uitat. O tactică? Ceva dinainte

pregătit pentru a crea atmosferă? Un mijloc subtil de manipulare? Se poate, se prea poate. Dar este

unul pe care-l accept. El a adus acel ceva care merge dincolo, care-i unește pe oameni în iubire și

prin iubire. Căci muzica de jazz mi se pare destul de „zgomotoasă” în comparația cu cea simfonică.

Are și ea însă o eleganță pe care o descopăr cu bucurie.


69

O binecuvântată prietenă a remarcat la un moment dat importanța trăirii clipei: dacă i-ar fi

dat să moară, mai bine în seara aceasta, când fericirea se poate atinge, decât într-un moment de

suferință, boală, tristețe. Mă alătur ei și sunt fericită că figurez în uriașa poză Selfie de la sfârșitul

spectacolului în care muzicienii, cu Tudor în mijloc, s-au întors cu spatele la noi ca să fie cu noi și în

felul acesta. Poate arta adevarată contribui la salvarea lumii? Cu siguranță.

Și încă ceva. Pe una din cele câteva pagini care însoțesc CD-ul cu autograful lui Ola, deasupra unei

fotografii care-l reprezintă, stă scris: „Now watch with me as I raise my infant child to be the man I

must become if I‟m like him”, care s-ar putea traduce cam așa: „Priviți cu mine în vreme ce-mi cresc

fiul copil să fie bărbatul ce trebuie să devin dacă sunt ca el”. Azi, în troleu, mi-a atras atenția vocea

unui puști de vreo patru-cinci ani pe năsucul căruia se sprijinea o pereche de ochelari cu rame

albastre. Vorbea calm, sfătos, cu tatăl lui, amândoi așezați. Tatăl s-a ridicat la un moment dat și s-au

îndreptat spre ieșire. Cu mâna stângă ținea mâna copilului, în dreapta avea bastonul nevăzătorului. I-

am privit chipul senin, aș fi vrut să-i îmbrățișez pe amândoi. Copilul vedea pentru el… Dintr-o dată,

fraza de deasupra fotografiei lui Ola a prins viață.


70

Pentru o zi, în lumea lui Brâncuși

Anghel Eliana

Într-o zi de 13, într-o lună a primăverii, dimineața devreme, am plecat entuziasmată la Târgu-Jiu, cel mai

mare oraș al județului Gorj, orașul în care, își poartă simbolistica cele trei mari capodopere sculpturale ale lui

Constantin Brâncuși: „Masa tăcerii”, „Coloana Infinită” și “Poarta sărutului”.

O dimineață răcoroasă, normală pentru acea vreme, când încă mai observai vârfuri ale munților acoperiți de

zăpadă. Râul Jiu, traversa, ca dintotdeauna orașul împăienjenit de zarvă și vuiet mare al oamenilor sosiți la

târg, târg prezent în fiecare zi, în acest oraș.

Micul-dejun l-am luat în grabă, gândindu-mă cu nerăbdare la deosebitul moment care mă așteaptă în Parcul

Central al Târgu-Jiului, când voi avea ocazia să mă așez la “Masa tăcerii”, un loc inundat de emoție și când îmi

voi săruta iubitul cu foc, sub “Poarta sărutului”, ceea ce am și

făcut câteva momente mai târziu.

Am traversat agale spre parc. Când am intrat, zgomotul

păsărilor m-au trezit parcă dintr-un somn adânc, mi-au făcut

bătăile inimii să se accentueze, iar sângele să-mi zvâcnească prin

vene. Prima oară am zărit de departe Poarta Sărutului, o poartă

dăltuită în piatră, ce se impunea, precum un conducător de oști, în

parcul pustiu, presărat cu băncuțe pentru bătrânei, un loc de joacă

pentru copii, iar pentru tineri, era doar ea, un simbol al iubirii

adevărate. Mi-am luat iubitul de mână și împreună, am alergat ca

doi copilași lângă poartă. Am contemplat momentul, am făcut

fotografii, am privit cu uimire această creație și ne-am întrebat

cum de este posibil ca un simplu om, să aibă un astfel de har, în a

crea o asemenea capodoperă sculpturală, cu o așa mare încărcătură emoțională. Nu am găsit răspunsuri, căci

nu era loc decât pentru emoții. La final, ne-am oferit reciproc sărutul, pe care l-am simțit mai dulce decât

oricând, dar atât de special, căci era un sărut pentru eternitate…


71

Apoi, m-am îndreptat, trecând prin parc, pe o alee, ce părea să fie poteca ce leagă ”Poarta sărutului” de

“Masa tăcerii”, o potecă presărată cu diamante ce realiza o legătură strașnică între cele două monumente, o

legătură fără sfârșit. Emoționată vădit, m-am apropiat încetișor de acel loc sacru, ce-ți șoptea și te atenționa, că

numele său este unul sugestiv, iar că tu, străin, trebuie să te apropii tăcut. Așa am și făcut! Tăcerea venea de la

sine. De altfel, în jurul Mesei era o liniște cutremurătoare, care îți îmbrățișa corpul și te îmbia la o contemplare

profundă. M-am așezat parcă, fără să vreau pe unul dintre scaunele de piatră așezate în jurul mesei. Eram cu

spatele la Poartă, uitând de euforia ce mă cuprinsese cu câteva minute în urmă. Am stat acolo, tăcută, câteva

minute bune, în care m-am simțit într-o altă lume, în lumea lui Brâncuși, simțind cum el era acolo cu mine,

dăltuia tăcut pentru moștenirea ce avea s-o lase. Avem mâinile obosite, dar cu cât se gândea la terminarea

sculpturii, cu atât parcă prindea tot mai multă putere. Și tăcea, nu scotea niciun cuvânt în timp ce lucrul său

prindea forma pe care o are acum. M-am gândit mult la această stare imaginativă care m-a cuprins, atât de

reală în viețile oamenilor, căci dacă stai să te gândești, cele mai bune lucruri pe care le face un om într-o viață,

sunt cele pe care le face în tăcere. Un conflict poate fi aplanat dacă oamenii aleg să tacă, în detrimentul

strigătelor reciproce. Plânsul copilului în brațele mamei, îl liniștești prin șoapte și tăcere. Un poet ori scriitor,

realizează cele mai deosebite opere,

atunci când se lasă învăluit de

tăcere. Doi îndrăgostiți, atunci când

se sărută, se sărută în tăcere, nu-și

pot destăinui sentimentele decât

ulterior, după acel moment.

Am plecat la fel de tăcută,

simțind doar cum cuvintele îmi

șuieră în suflet, fără să poată să-și

găsească concretizare auditivă. Le

auzeam zvâcnind, alerte și sigure că

sentimentele trăite vor deveni

întodeauna amintiri, comori

personale. Am plecat spre celălalt

parc din oraș, unde se află “Coloana

Infinită”. Pe drum, de departe am

zărit vârful Coloanei. Aceasta reușește să se facă vizibilă încă din mijlocul orașului. Nu degeaba are un nume


72

predestinat. După ce am ajuns în parc, am privit-o cu uimire. Dacă la “Masa Tăcerii”, am intrat într-o stare

profunda de liniște, acest monument, m-a lăsat mută de uimire și bucurie că am avut ocazia să văd astfel de

creații spectaculoase, lăsate moștenire poporului nostru. M-am dus, m-am apropiat, am atins Coloana și

involuntar am privit-o în înălțimea sa impunătoare. O vedeam parcă făcând parte din înaltul cerului. Era o

parte din cerul ce stătea deasupra mea și-mi privea uimirea din ochi. Făcea parte din natură, era acolo, venită

din ceruri, ca să se așeze în ochii noștri, lăsând o pată de lumină în suflet. O văd și acum, mândră, solitară,

trainică…

Am trăit o zi în lumea lui Brâncuși. Am fost acolo cu el, la creația sa. Am fost martor la minuni dăltuite

într-un corp material fără formă, fără viață, cum este piatra. Din acea zi, pentru mine, Brâncuși este cel care a

dat viață pietrei, pentru mine este imaginea omului fără limite, a talentului, a muncii și a desăvârșirii. De

atunci, în fiecare bucată de piatră eu îi voi vedea opera și mă voi bucura!


73

TÂRGUL DE CARTE ALBA TRANSILVANA

Târgul de carte Alba Transilvana, 2014

Conf. univ. dr. Rodica Gabriela Chira

Niciodată să nu punem etichete. Lumea e aşa cum e. Fiecare cu gradul său de înţelegere. Nu

evoluăm unitar. Conştientizarea acestei evidenţe ar putea schimba lumea. Să fi fost ea dintotdeauna

izvorul adevăratei cunoaşteri?

În recitalul său de aseară, maestrul Dorel Vişan spunea, printre altele, că pe vremuri, când

oamenii conştientizau comunicarea lor cu îngerii, simpla povestire a unui mit într-un cadru propice

crea energii vindecătoare.

Să fim noi oare îngeri căzuţi, nenumăraţi Luciferi ce şi-au îngropat lumina în beznă şi nu mai

găsesc cale de ieşire sau pur şi simplu au uitat că există? Christian Tămaş, traducătorul Psalmilor lui

Dorel Vişan în limbile franceză şi spaniolă, cunoscător a opt limbi printre care una a cărei structură

probează un cu totul alt gen de viziune asupra lumii, un alt nivel de realitate cum ar spune Basarab

Nicolescu, m-a ajutat să conştientizez parabola Turnului Babel. Limbile pot învrăjbi. Când mintea,

raţionamentul sunt grefate pe ele, cercul înţelegerii se îngustează, apar confuziile, ura, izolarea. Cu

cât ştim mai multe limbi, adică dobândim capacitatea de a gândi în ele, cu atât cercul se lărgeşte,

devenim mai concilianţi. Dacă vedem că nu e altă soluţie, îl lăsăm pe celălalt „în durerea lui”. Măcar

nu-l agasăm: „Ai dreptate!”, „Şi tu ai dreptate!” Îi urăm apoi în gând să fie fericit, căci la fericirea

adevărată nu se poate ajunge niciodată pe seama celuilalt.

Cum spune Brînduşa Tămaş, respectul faţă de colaborator, fie el autorul cărţii de a cărei

publicare urmează să te ocupi ori tipograful sau funcţionarul de la bancă, un zâmbet deschis sau o

vorbă bună prin care să-i scoţi din cufundarea exagerată într-o muncă devenită mecanism, pot face

minuni. Prin ele poţi da viaţă ocupaţiilor de fiecare zi, munca devine bucurie în act. Acesta e

obişnuitul, firescul. Oare de ce-l uităm? De ce ne încruntăm? De ce nu trăim bucuria fiecărei clipe?

De ce-i acuzăm pe alţii de nefericirile noastre când puterea schimbării în noi înşine? De ce refuzăm

să acceptăm provocările de fiecare clipă? De ce nu mai avem răbdare?

Un spaţiu trist. Spaţiu mare de altfel, sală de nunţi, un amestec ciudat în care, se întâmplă ca,

rând pe rând, edituri să-şi lanseze publicaţiile şi autorii. Sală cu design arhitectural modern: un joc

de culori în nuanţe pastelate pe o treime din tavan, nu foarte înalt, din sticlă, în continuarea căruia

vin forme geometrice în semicerc şi dreptunghiuri lăsând să coboare, spre mijlocul sălii, câteva

coloane svelte, lipsite de ornamente. Designul interior vine din alt timp: candelabre generoase din

sticlă în stil baroc, un covor roşu cu frunze în acelaşi registru, mese mari, rotunde şi scaune cu

spătarul ţintat. O ciudată contradicţie, nu fără raport, pe alocuri, cu egouri exhibate, cu laude

exagerate, cu interese mai mult sau mai puţin afişate. Cei altfel apăreau stingheri, delicaţi, fragili,

rătăciţi în peisaj.

Dintr-o dată, când soarele se pregătea să apună, un grup de oameni aproape răpuşi de

oboseala zilei, oameni care se cunoşteau mai degrabă prin schimburile de mesaje, s-au adunat şi s-au

constituit în curcubeu. Spaţiul ciudat al manifestării s-a şters. Curcubeul lor s-a unit cu cel al

auditoriului, lumina s-a aşternut pe chipuri, în priviri. S-a creat o oază de pace, de calm, de iubire, de

bucurie împărtăşită. Totul a devenit curgere. Microfonul a trecut de la unul la altul, cuvinte locuite

îşi găseau ecou în alte cuvinte locuite, mesaje din spaţii geografice diferite, ca cel al braziliencei

Patricia Tenório şi ale canadiencei de origine română Flavia Cosma, ale spaţiului arab prin

traducerea lui Christian Tămaş, ale chemărilor biblice prin Psalmii lui Dorel Vişan, ale poeziei


74

căutării de sine prin Sonia Elivreanu, se întâlneau, se împleteau, vorbeau despre diferenţele care

apropie.

Preţ de câteva zeci de minute Turnul Babel s-a transformat în amintire. A fost odată, în

vremuri îndepărtate, o lume în care oamenii-îngeri nu-şi pierduseră aripile şi nu se adânciseră în

materie, când umanitatea era în Unu. Orgoliul, invidia au făcut însă ca Turnul Babel să devină

necesar, ca oamenii să nu se mai înţeleagă. Secole s-au succedat unele după altele, au devenit

milenii, şi oamenii tot nu se săturau, se cufundaseră cu totul în orgoliile şi invidiile lor. Celălalt era

mereu vinovatul. Până-ntr-o zi când, Cel-care-nu-şi pierduse niciodată Lumina şi Iubirea le-a trezit

din nou în suflete pentru ca Pământul să nu piară. De atunci, din loc în loc, când te-aştepţi mai

puţin, apar curcubee.


75


76

CRONICI LITERARE

La un capăt şi la celălalt al curcubeului


Sonia Elvireanu, Între răsărit şi apus, Iaşi, Ars Longa, colecţia Perseide, 2004. Am avut

privilegiul de-a citi în aceşti câțiva ani de când Sonia Elvireanu scrie poezie, toate volumele

publicate şi chiar cele pe cale de a se constitui. În opinia mea este vorba despre variaţiuni pe aceeaşi

temă, în esenţă cea a căutării de sine, cu o mare bogăţie de imagini şi perspective. Autoarea se

regăseşte peste tot, este parte a unui întreg ce-i apare adesea fărâmiţat, pe care versurile ei tind să-l

refacă printr-o profundă chemare interioară. Sonia Elvireanu locuieşte cuvinte în lumea noastră plină

de „cuvinte nelocuite” care pun îngerii pe fugă şi „frâng cerul” („Fuga îngerului”, p. 54).

Dacă ar fi să pornesc de la teoria imaginarului în viziunea lui Gilbert Durand, prin titlul său,

volumul bilingv Între Răsărit şi Apus se încadrează în regimul diurn al imaginii. Regimul diurn este

cel al antitezei, populat cu imagini cu caracter maniheist, cu dualismul metaforelor zilei şi nopţii, al

fiinţei şi al nefiinţei, al ordinii şi al dezordinii, al absenţei şi al prezenţei.

Din perspectiva regimului diurn, vorbim despre trei „chipuri” ale timpului: teriomorf,

nictomorf şi catamorf. Toate aceste trei chipuri, „trei feţe” cum le numeşte autoarea, sunt prezente în

poemele acestui volum: „trei feţe pragul mi-au trecut” („De mână cu ultima taină”, p. 44).

Cuvinte ca „agitaţie haotică”, „fugă”, „rătăcire”, „cal” se încadrează în registrul teriomorf,

cel care, din punct de vedere antropologic, amestecă trăsături ale oamenilor cu cele ale animalelor.

Avem de-a face aici cu o readucere a unor personaje din trecut în prezent prin intermediul evocării

calului. Calul, ca unul din arhetipurile fundamentale înscrise de omenire în memoria vremurilor, se

„întinde” de la lumea de jos la cea de sus. Lumea se sus îl vede asociat cu pământul, aerul, focul şi

apa, ca simbol lunar, lumea de jos ca simbol solar, calul putând să treacă uşor de la noapte la zi, de

la moarte la viaţă, de la pasiv la activ, legând contrariile şi oferind continuitate. Astfel, în poemul

„In Memoriam”, (p. 18) „umbrele de cai” ce „tremură la porţile goale” evocă nostalgia sufletului de

copil după libertatea infinită, protejată de bunici; în poemul „Foşnetul clipei” (p. 94) calul alb este

cel care încearcă să „cureţe” prezentul de trecut, apoi, caii albi din poemul omonim (p. 98) se

strecoară în ochi, ghizi neobosiţi în permanenta creştere a fiinţei spre lumină.

Mergând mai departe, cuvinte ca „lacrimi”, „ape ostile”, „sânge”, „întuneric”, „rană”,

„ţipăt”, „măcel”, „păcat”, „junglă”, „zăpadă”, „toamnă”, ne înscriu în chipul nictomorf al timpului,

cel care aduce spaima de necunoscut, de ceea ce nu poate fi stăpânit, controlat, de ceea ce aduce

crepusculul, apusul, frigul. Crepusculul este deopotrivă acela care ne aduce aminte că noaptea

înseamnă coborârea în inconştient, momentul confruntării cu sine, cu propriile fantasme. Un poem

sugestiv în acest sens este cel intitulat „Zăpada uitării”, care, venită „dinspre munţi”, îngroapă

sufletele lipsite de „suflul iubirii” sau cel numit „Indiferența umblă pe străzi”, de n-ar fi decât prin

simpla numire a „cabinetului psihologic”.

Majoritatea poemelor trimit la cel de-al treilea chip al timpului, catamorful, cel care

simbolizează căderea şi se regăseşte într-o serie de opoziţii: răsărit şi apus, cer şi pământ, tinereţe şi

bătrâneţe, lumină şi întuneric. Sugestive sunt „Între lumi” (p. 38) şi mai ales „Între ieri şi mâine”:

„căderea în timp e marca fiinţei,/ uneori miracolul noi, alteori durerea lui unu,/ unu şi cu unu, o clipă

suspendată/ în doi,/ ori viaţa neînţeleasă, pluralul inform,/ în care se zbate uzura,/ cine mai ştie rostul

fiinţei/ uimire stinsă în noi?” (p. 60).

Dar, precum reflectarea în oglindă, imaginile negative devin pretext pentru crearea

imaginilor pozitive precum „înger”, „joc”, „rug”, „lumină”, „muguri”, „mir”, „spirală”, „iubire”.

Simbolurile cele mai importante ale legăturii dintre sus şi jos sunt copacul şi aplecarea spre alb, cât


77

se poate de prezente în acest volum. În nucul bătrân, cu „rădăcinile înfipte în casă„ („Pustiu în

amiază”, p. 48), cucul mai cântă. În poemul „Înmugurire” copacul pare a-şi avea coroana în cer,

stelele lăcrimând muguri. În „Arborele”, un alt poem (p. 86), poeta se înalţă prin seve, sub „ploile

calde de vară” ce spală „noaptea/din ochiul înlăcrimat”, cu credinţa că „nu pot pieri/ înainte de a

renaşte”. Albul este alăturat unor cuvinte ca nostalgie, disperare, dar şi cercului alb care tinde spre

perfecţiune.

Volumul Soniei Elvireanu se prezintă, din această perspectivă, ca expresie a dorinţei de

lumină a unei conştiinţe care intuieşte şi experimentează crâmpeie ale trezirii, printr-o perpetuă

pendulare între răsărit şi apus. Este vorba aici de o terapeutică prin imagini, imaginaţia având un rol

salvator prin aceea că ne-binele conştientizat deschide calea spre lumină. Poemul „Timp sacru” (p.

16) aduce în prim plan necesitatea eternului sacrificiu, cel al pâinii care „uneori plânge pe rug”, iar

poemul „Dacă” (p. 70) e rugăciune: „Dacă întârzii pe buzele mele/ arse de secetă/ e leac de boală,

dacă te aşezi în umbra trupului meu/ e răcoare, dacă întinzi mâinile/ e căutare,/ dacă îmi atingi

tâmpla/ e împăcare, dacă uiţi să priveşti/ sufletul moare”.

Cum spune Maria Vesa, „în sufletul Soniei Elvireanu curge un curcubeu şi fiinţa ei e aşezată

şi la un capăt şi la celălalt al curcubeului astfel încât îl creează şi îl absoarbe în acelaşi timp.

Cuvintele se aşează pe acest arc de lumină şi culoare, ea le primeşte, le "trăieşte" şi le lasă să plece

îmbogăţite cu nuanţele sufletului ei, creând un perpetuum mobile. Şi precum din soare pornesc

uneori explozii de lumină, aşa şi din sufletul Soniei ţâşnesc uneori cuvinte ce vor să fie împreună,

jucăuşe şi îmbrăţişate, formând un bulgăr de sentimente, emoţii şi trăiri pe care îl numim simplu

poezie”.

Autotraducerea este realizată cu aceeaşi sensibilitate, varianta în limba franceză căpătând

uneori nuanţe speciale prin simpla adaptare la topica specifică a propoziţiei sau a frazei ori prin

alegerea unui corespondent aparte cum ar fi, de pildă „un arbre crève” pentru „tresare un copac” din

poemul „Înmugurire”.


78

CORESPONDENŢĂ/CORRESPONDANCE

Gabriel Dinu Răzvan et Patricia Tenorio, une écrivaine brésilienne

Chère madame Patricia Tenório,

Je m‟appelle Răzvan Gabriel Dinu. J‟ai 16 ans. J‟habite à Alba Iulia, en Roumanie. Je suis un

jeune romancier et j‟aime beaucoup lire. Mon rêve est d‟écrire un livre de succès. J‟aime aussi le

théâtre et je suis passionné de cinéma. J‟espère pouvoir regarder, un beau jour, dans une salle de

cinéma, un film d‟après mon roman.

J‟ose vous écrire parce que j‟ai découvert votre livre „Sans nom” par madame Sonia

Elvireanu. J‟ai lu votre livre et j‟ai bien aimé les textes en prose, surtout „Au sud de nulle part”. J‟ai

eu le sentiment de me trouver dans le décor, d‟être le témoin de l‟histoire racontée.

Comme je suis écrivain, je m‟intéresse aux secrets de l‟écriture. J‟aimerais vous prendre une

interview pour le publier dans la revue „Harmonies” fondée par madame Sonia Elvireanu. Je serais

enchanté d‟avoir votre accord.

Je vous prie de croire, Madame, à l‟expression de mes meilleurs sentiments.

Răzvan abriel Dinu.


79

Adonis Adam en correspondance avec Patricia Tenorio

Chère Patricia,

J‟espère que vous vous souvenez de moi. Je suis le garçon que vouz avez connu à l‟occasion

du Salon du Livre d‟Alba Iulia, le mois de mai 2014. Nous avons fait une promenade dans la

citadelle. Vous m‟avez parlé de vos enfants. Si je me rappelle bien, votre fille ou votre fils a joué de

la flûte comme moi. Je veux vous prendre une interview sur les passions artistiques de vos enfants.

Je veux la publier dans la revue „Harmonies” et j‟espère que vous n‟avez rien contre cette

idée.

Avec beaucoup de sympathie

Adonis

Cher Adam,

Bon après-midi. Oui, je me souviens de vous. Et je suis heureuse que ma fille va répondre à

votre entrevue. Son nom est Maria Eduarda, aujourd‟hui 20 ans, et elle a joué de la flûte à l'âge de

10 ans - voir en annexe quelques photos de notre présentation dans la famille: Maria Eduarda à la

flûte, mon fils aîné, Vitor (23) à la batterie et moi au piano. Aujourd‟hui, le seul qui joue d‟un

instrument de musique et qui veut poursuivre une carrière musicale est mon plus jeune fils Bruno

(17) qui joue de la batterie et de la basse.

Patricia


80

INTERVIURI/INTERVIEWS

Gabriel Răzvan Dinu în dialog cu scriitoarea braziliană Patricia Tenorio

G.R.D. : Quel évènement vous a déterminé à écrire?

PT: Je pense que tout a commencé avec ma passion pour les livres et la lecture. Ils disent que tout

bon lecteur est un (problable) bon écrivain: je le crois. Et je crois aussi que nous devenont ce que

nous devriont être un jour, je crois dans l‟appel, dans la vocation, ou plutôt, ce que j'appelle une

tendance.

G.R.D. : Quelle a été votre vision sur l‟écriture avant de devenir écrivain?

PT: Tout ce que nous voyons à l'extérieur est une sorte de caricature. Seulement l'expérience du

processus de création, c'est que l'artiste est en mesure de se faire une idée de ce que il (elle) fait,

parce que nous (les artistes) ne sommes pas toujours conscients de ce que nous faisons, en fait, que

nous ne pourrons jamais avoir pleinement conscience du processus créatif. Juste nuances.

G.R.D. : Vous vous êtes remarqué dans trois domaines artistiques différents: la littérature, le cinéma

et le théâtre. Lequel de ces trois vous a offert le plus de satisfaction sur le plan professionnel et

affectif?

PT: Ma point de départ est toujours la littérature. Chaque art a son propre plaisir, son propre mode

d'expression, ses propres méthodes et instruments. Mais chaque «expérience artistique» dans un

autre domaine, sans être dans la littérature a servi comme la nourriture, comme l‟apprentissage à

élargir ma base principal: Je suis avant tout une écrivaine.

G.R.D. : Quelle a été votre réaction quand vous avez obtenu le premier grand prix pour votre

travail?

PT: Prix littéraires sont des repères pour se sentir que nous sommes sur la bonne voie. L'écrivain est

toujours très solitaire, et il (elle) a besoins toujours de la reconnaissance de l'Autre, qui peut être un

prix littéraire, mais peut aussi être un autre écrivain, un professeur, un grand lecteur. Mais c'est

toujours agréable d'être reconnu(e), et chaque prix a été une expérience merveilleuse et divers, parce

que c'est toujours inattendu.

G.R.D. : Pourriez-vous nous dire quelque chose sur vos projets littéraires d‟avenir?

PT: Comme j‟ai dit auparavant, tout ce que je fais, c'est pour nourrir mon écriture. Je suis

maintenant consacré à la maîtrise en arts (littérature) comme un moyen à élargir ce référentiel

d'idées, de symboles, d'affections. Et qui sait, cette plongée en théorie, fait donner naissance à un

plus grand travail, à mon chef-d'œuvre.

G.R.D. : Avez-vous une source d‟inspiration ou les idées vous viennent spontanément?

PT: Ça dépend. Parfois, la poésie, l‟histoire courte, ou même une phrase vient de façon inattendue,

sans le vouloir. Parfois, je suis concentré sur ce thème, ou sur un texte, et j'écris ce que j'ai décidé


81

d‟écrire, même si cela va sans succès alors. La chose la plus difficile pour moi est d'écrire un roman.

Avant la poésie était trop douloureux pour moi, mais vient maintenant avec encore plus de facilité

que le conte. Dépend de ce que je me suis engagé à ce moment, et je suis maintenant engagé par

écrire la théorie littéraire.

G.R.D. : Quelles sont vos pensées pour les jeunes écrivains? Qu‟est-ce que vous les encourages à

faire ou à ne pas faire?

PT: Toujours écrire pour le plaisir d'écrire. L'écriture est un instrument de découverte de soi d'abord,

avant que l'autre, avant la reconnaissance. Et si votre écriture est bonne (et nous n'avons pas le

pouvoir de jugement pour elle, seul le temps dira - ce qui reste est bon), puis la reconnaissance

viendra un jour, même si c'est la reconnaissance unique, solitaire, mais extrêmement agréable de

nous-mêmes.


82

Adonis Adam în dialog cu maria Eduarda Tenorio

A.A. : Comment avez-vous découvert votre passion pour la flûte?

M.E.: J‟ai étudié dans une école qui avait de la classe de musique et l‟instrument enseigné était la

flûte. Ma mère jouait du piano et nous a encouragés, moi et mes frères, d‟apprendre à jouer d‟un

instrument de musique dans une académie d‟art à l‟extérieur de l‟école.

A.A. : Est-ce que vous jouez à présent de la flûte?

M.E. : Aujourd‟hui, je ne joue plus de la flûte, mais l‟année dernière j‟ai appris à jouer du kulelé,

une sorte de mandoline.

A.A. : Quelle est la raison pour laquelle vous y avez renoncé?

M.E.: Tout simplement parce que ce n‟était pas un instrument choisi par moi.

A.A. : Est-ce que vous le regrettez?

M.E. : Non, je ne le regrette pas, pour la raison énoncée dans la réponse précédente.


83

Gabriel Dinu Răzvan în dialog cu scriitorul francez Denis Emorine

G.D.R. : Qu’est-ce qui vous a déterminé à écrire ? D.E. : J‟ai toujours été fasciné par les livres, le pouvoir des mots. Adolescent, j‟enviais le statut de

l‟écrivain. Pour moi, à l‟époque, voir son nom sur la couverture d‟un livre représentait le bonheur

absolu.

G.D.R. : Avec quoi avez-vous commencé? Avec la poésie, ou le théâtre?

D.E. : J‟ai commencé à écrire des poèmes lorsque j‟avais une quinzaine d‟années.

G.D.R. : Est-ce que vos pièces ont été mises en scène ? Oui, en France, au Canada

(Québec) et en Russie. La dernière « Sur le quai » va être mise en scène, à Athènes, courant 2015.

G.D.R. : Quelle a été votre réaction quand vous avez vu le premier spectacle ?

D.E. : C‟était en 1992 ; il s‟ agissait de « La Visite ».J‟ étais dans l‟état d‟esprit d‟un

schizophrène : j‟avais l‟impression de voir la pièce d‟un homme qui était à la fois moi,

Denis Emorine, et un inconnu qui portait mon nom.C‟ était une forme de dédoublement difficile à

décrire. Les mots que j‟entendais, portés par les comédiens, ne m‟appartenaient plus vraiment. J‟ai

ressenti une sensation curieuse, une sorte de malaise et de griserie en même temps.

G.D.R. : Quelle a été la plus grande réalisation de votre vie professionnelle ? C‟est

difficile à dire. J‟ avoue que votre question m‟embarrasse.

G.D.R. : Est-ce que vos créations ont eu un écho à l’étranger ? D.E. : Oui. J‟ai été traduit et édité en Roumanie, en Grèce, en Inde et aux Etat-Unis. C‟ est aux Etats-

Unis que j‟ai été le plus traduit : nouvelles, théâtre et poésie.

G.D.R. : A quoi travaillez-vous à présent ? J‟écris des poèmes pour un futur recueil qui s‟intitulera « Psaumes du mensonge »

D.E. : Avez-vous une source d’inspiration, ou les idées vous viennent

spontanément ? Les deux, je crois. Mes thème sont toujours la recherche de l‟identité, le thème du double

et la fuite du temps mais j‟écris guidé par l‟inspiration sauf lorsqu‟on me demande une préface, un

article pour une revue.

G.D.R. : Quelles sont vos pensées pour les jeunes écrivains? Qu’est-ce que vous les encourages à

faire ou à ne pas faire?

D.E. : Je ne me considère pas comme un guide spirituel ou un donneur de leçons. Je

conseillerais seulement à un jeune écrivain d‟être très exigeant sur l‟ écriture, d‟éviter le style « à la

mode » qui se démodera très vite. En résumé, je lui dirais d‟être à la fois humble et orgueilleux.


84

Oana Pâclişan în dialog cu Laura Sabău-Tătar

La ce vârstă ai început să scrii, dar să pictezi? Care au fost împrejurarile în care ai început să

scrii, dar cele în care ai început să pictezi?

Am început să scriu poezii la vârsta de 12 ani iar totul a început dintr-un joc, la bunici, cand

bunica mea făcea dulceaţă însă nu găsea capac pentru borcan, iar eu i-am scris o poezie în care

promiteam dulceţii că ,,îi pun capac de mâine”. Nu îmi amintesc când am început să desenez,

simţind că această pasiune a făcut parte din mine mereu. Însă, am reuşit să evoluez în preajma

vârstei de 15 ani, când am început să urmez cursuri de pictură la Palatul Copiilor.

Ce reprezintă scrisul pentru tine, dar pictura?

Scrisul în jurnal reprezintă un mijloc prin care vorbesc cu mine însămi. Ţin jurnal de 7 ani în

care mi-am exprimat toate gândurile şi trăirile. Prin poezii vorbesc cu persoana iubită, chiar dacă

unele poezii nu reflectă tema iubirii. Pictura, desenul e mijlocul prin care îmi exteriorizez

sentimentele şi mă eliberez de ele sau le valorific.

Ce scriitori/pictori te-au inspirat de-a lungul timpului?

Jules Verne a fost autorul meu îndrăgit încă din copilărie, iar lui îi datorez faptul că

imaginaţia mea s-a îmbogăţit pe măsură ce citeam ,, Călătorie spre centrul pământului”, ,, Steaua

sudului”, ,,Castelul din Carpaţi” şi altele. Citind cartea ,,Fata cu cercel de perlă”, l-am descoperit

pe Vermeer, fiind foarte impresionată de tabloul fetei.

Ai o deviză care te ajută să depăşeşti momentele grele din viaţa ta?

De-a lungul timpului am ajuns la concluzia că sunt în competiţie cu propria mea persoană, nu

cu alţii, iar acest lucru mă determină să am capul pe umeri, să îmi văd de drum şi să dau tot ce este

mai bun din mine.

Dacă ai avea oportunitatea să te întâlneşti cu o personalitate contemporană, cu cine ai dori să

te întâlneşti şi de ce?

Aş vrea să mă întâlnesc cu scriitorul meu preferat, Gregory David Roberts, a cărui carte,

Shantaram, a lăsat o amprentă imensă asupra sufletului meu. Prin ochii acestui scriitor şi prin

cuvintele sale, am descoperit India, cartea fiind despre experienţele sale trăite acolo. Aş vrea să

studiez felul de a vorbi, de a fi şi gesturile unui om care a trăit atât de intens într-o ţară atât de

misterioasă pentru mine.

Există o persoană anume căreia ai vrea să-i dedici creaţiile tale?

Poeziile le scriu atunci când trec prin stări emoţionale intense, astfel, le dedic persoanei care

m-a făcut să simt. Picturile, însă, îmi aparţin doar mie, fiindu-mi foarte greu să mă despart de ele,

deoarece în fiecare pată de culoare îmi regăsesc sentimentele, acestea devenind o oglindă a


85

sufletului meu din acel moment. În cuvinte se pot ascunde numeroase simboluri şi idei, dar culoarea

redă în totalitate trăirea.

În poezia „Gânduri către Decebal” ţi-ai exprimat opinia conform căreia românii ar trebui să

facă eforturi pentru a redobândi gloria ţării lor. Ce părere ai despre tinerii care pleacă în

străinătate cu speranţa că acolo îşi vor putea făuri un viitor mai bun?

În poezia „Gânduri către Decebal”, am exprimat o problemă personală, eu, simţindu-mă

vinovată că am închis ochii la adevăratele valori ale ţării dar şi la greutăţile ei. Această poezie este

o căutare a gloriei ţării în sufletul meu. Tinerii sunt liberi să exploreze, să încerce, să îşi trăiască

viaţa aşa cum îşi doresc. Nimeni nu poate pune frâu unui vis, dacă ei îşi doresc să trăiască în altă

parte. Important este să nu uite de unde au plecat şi să cinstească şi numele ţării lor.

În poeziile tale una dintre cele mai întâlnite teme este cea a naturii. Consideri că este

important ca omul să se afle în comuniune cu natura? În ce măsură crezi că starea fizică şi

spirituală a omului este afectată de către mediul înconjurător?

După părerea mea, legătura cu natura ne deschide ochii asupra importanţei lucrurilor simple

din viaţă, ea reprezentând pentru mine libertatea. Tânără fiind, sunt atrasă de oraşele mari şi

agitate, însă mereu îmi regăsesc calea spre natură, mediul antropic obosindu-mă la un moment dat.

Consider că experienţa pe care ţi-o aduce traiul într-un oraş mare este benefică în viaţă, acest

lucru te pune în contact cu lumea în care trăieşti, cu progresul, îţi dezvoltă anumite simţuri şi

valori. Este bine să regăsim mereu calea spre natură, deoarece ea poate interacţiona cu trăirile

noastre, eliberându-ne şi dându-ne energia necesară pentru a merge înainte.


86

Patricia Istrate în dialog cu Florina Ivan

De la ce vârstă scrii?

Am început să scriu de la vârsta de nouă ani , la început fiind doar

o joacă. Îmi imaginam continuarea desenelor mele preferate, dar mai

târziu lucrurile s-au schimbat. Acum scriu pentru a transmite ceva,

pentru a-mi crea propriile „desene”, propriul univers.

Cu ce ai început să scrii? Proză sau poezie?

Am început cu proza, cu povești scurte care arătau încă de atunci

nevoia mea de-a transmite sentimente. Speram că prin scrierile mele să

mă aproprii de cei dragi, să le trezesc sentimente prin intermediul cuvintelor.

Cine te-a îndrumat în această lume a creaţiei, dar în publicarea cărţii „Vis de adolescentă”?

Scriitorul Ovidiu Bucur m-a ajutat mult, m-a motivat să public ca și dânsul, și-a dat seama de

talentul meu și m-a încurajat să-mi lansez propria creație. Cartea am realizat-o tot domniei sale,

căci numai dânsul a reușit să mă facă să vreau să public cartea și îi mulțumesc din suflet pentru

răbdarea și interesul de care a dat dovadă.

Cum ai ajuns la titlul primului tău roman? De unde a apărut ideea acestei cărți?

Am ales acest titlu din doua motive: în primul rând întreaga acțiune a romanului s-a

întâmplat într-un vis, iar în al doilea rând tema cărții este visul unei adolescente care speră la o

iubire eternă, imposibilă. Totodata, mi s-a parut că „Vis de adolescentă” este o etapă prin care

orice adolescentă trece și nu se poate uita niciodată.

Nu m-am gandit niciodată că o să scriu așa ceva. Am trecut printr-o perioadă grea, am

pierdut o persoană la care țineam foarte mult ș acest lucru m-a afectat enorm așa că m-am decis să

eternizez cumva sentimentele pe care le-am avut. Eram convinsă că, odată cu trecerea timpului voi

uita totul și aș fi vrut să-mi aduc aminte de acea persoană toată viața mea. Astfel, am scris și i-am

scris, căci vroiam să-i amintesc cât de mult contează.

Cât de verosimile sunt personajele? Dar locurile?

Toate personajele sunt reale, dar nu în totalitate. Am luat tot ce mi-a placut și m-a

impresionat atât de la prietenii apropiați, cât și de la mine. Despre locuri am evitat să folosesc prea

multe deoarece eu n-am prea călători, iar descrierile nu mă atrag, dar mi le-am imaginat așa cum

mi-ar fi placut să fie.

În cât timp ai scris „Vis de adolescentă”?

Am scris romanul într-o vacanţă de vară, aproximativ 3 luni, dar mi s-a parut un timp prea

lung mai ales ca tot ceea ce doream eu era să mă descarc, să îmi exprim sentimentele.

Cum te-au privit colegii după publicarea cărţii? Au fost invidioşi?

Erau curioşi, surprinşi în mod plăcut. Nu se aşteptau la aşa ceva. M-au felicitat şi erau

bucuroşi pentru realizarea mea.


87

Dar părinţii? Sunt de acord să continui în acest domeniu?

Sunt încântaţi că scriu, deşi adesea se supărau că nu le arătam ce scriam şi nici nu le

spuneam despre ce scriu, dar și-au dat seama că asta este dorința și pasiunea mea și nu se

amestecau.

Momentan lucrezi la ceva?

Lucrez tot la un roman. Nu are titlu încă, şi aş putea zice că e o continuare pentru „Vis de

adolescentă”. Acum vreau sa scriu ceva mai diferit, pe o temă filosofica sau ceva mai fantastic.

Ce sfaturi ai da celor care vor să publice cărţi?

Dacă ai ceva de transmis, este foarte bine să publici; pentru că cineva poate chiar are nevoie

de o carte precum a ta sau poate că a trăit anumite lucruri despre care tu scri.

Ţi-ar plăcea să lucrezi în acest domeniu?

Da, chiar dacă majoritatea persoanelor privesc acest domeniu cu ochi răi din cauza că nu

există prea multe câștiguri materiale. Eu consider că indiferent unde aș lucra, voi continua să

public și să creez fiindcă e păcat să trecem prin viață fără să facem ceea ce ne dorim, iar eu îmi

doresc să aduc zambete sau lacrimi sau să trezesc amintiri în sufletul celor care îmi citesc creațiile.


88

Lisa Ravara Chirilă în dialog cu poeta franceză Katty Duvelay

J’ai découvert dans votre livre « Un Souffle de Pétales » des

pictogrammes japonais. Pourriez-vous me dire si vous avez une liaison

affective avec le Japon ?

Les pictogrammes ou « kanji » que vous avez notés sont des traductions de

mes trois noms (Katty Verny-Dugelay) d’amies japonaises « mère, fille et

petites filles » d’une famille littéraire et journalistique. Ils ont pris la

forme d’un poème.

Au-delà de l’éblouissement que j’ai ressenti dès l’arrivée au Japon et dont

on ne se départit jamais, j’y ai fait de merveilleuses rencontres parmi

lesquelles cette famille exceptionnelle qui nous a, ma fille et moi,

introduit dans la richesse de leur langue et de leur culture, poursuivant

par là-même une étonnante tradition familiale.

En effet, mon attachement pour le Japon s’ancre étrangement dans le passé :

au XIXème siècle, un de mes ancêtres, François Léonce Verny, ingénieur

maritime, s’est lié d’une profonde amitié avec un aristocrate, le Comte

Oguri. Ils ont créé, ensemble, un arsenal à Yokoska, dans le prolongement de

la baie de Tokyo. Aujourd’hui, sur la mer, un musée et un parc, avec leurs

statues accolées, rendent hommage à cette solide aventure fraternelle,

toujours commémorée par une grande fête annuelle qui réunit de nombreuses

personnalités des deux pays.

La montagne Fuji est un motif fréquent dans vos poèmes. Pourquoi ?

Fuji-San est omniprésent pour les japonais et pour le monde entier. Il est

aperçu par temps clair de très loin d’une des tours les plus hautes de

Tokyo.

J’ai été frappée par son « impermanence » en l’approchant, par la route côté

mer. On peut aborder le Mont Fuji aussi par le côté des lacs. En s’y

rendant, on tourne beaucoup sur la route où il se dérobe pour mieux

réapparaitre, toujours aussi majestueux et différent, sous le matin

ensoleillé ou le soir cerclé d’ellipses nuageuses.

Ce mont a maintes fois été représenté par les célèbres peintres japonais

Hokusai et Hiroshige et en France, par l’un de nos grands impressionnistes

Claude Monet.

Il y a quelque chose qui vous a marqué au Japon ?

Tout y est fascinant !

L’architecture des sanctuaires Shinto très colorés et des temples


89

bouddhistes plus rigoureux et leurs rituels sont particulièrement

saisissants.

Parmi les splendeurs à remarquer, l’époque des « Sakura » au moment de la

floraison des cerisiers, qui, étrangement, mettent leurs fleurs avant les

feuilles. La ville et la campagne semblent entièrement enneigées ou comme

couvertes de talc.

Et son équivalence en automne dans les forêts, quand les érables dentelés

deviennent rouge flamboyant mêlés de tonalités mordorées.

Et plus surprenant encore … l’accueil des japonais, leur courtoisie

légendaire et leur impassibilité qui cache leurs sentiments profonds. Devant

l’adversité et le malheur, les japonais font preuve d’un immense courage, ne

se laissent pas abattre. Ils poursuivent leurs quotidiens sans plainte, cela

est l’honneur de leur civilisation.

Etes-vous restée longtemps au Japon ? Est-ce que vous parlez un peu

le japonais ? Comment trouvez-vous cette langue en comparaison avec le français

?

J’ai passé six fois trois semaines au Japon. Je ne peux parler moi-même, ni

faire aucune comparaison, mais ma fille, expatriée durant trois ans, a

appris le japonais avec bonheur.

Vous voyez mon enthousiasme intact en ce qui concerne le Japon et cela fait

douze ans déjà que je conserve ces souvenirs.

Vous avez raison de vous passionner pour cette langue et ce pays où on ne

fait que s’émerveiller. Certes la langue est difficile mais gratifiante si

on s’en donne la peine.

Bonne chance à vous dans votre parcours littéraire !


90

ZILELE FRANCOFONIEI LA ALBA IULIA

Bonjour, printemps

Patricia Istrate

Izul primăverii se simte în sfera oraşului. Crengi ce dau în culoarea vitalităţii, păsări ciripind,

paşi leneşi ce străbat aleile Cetăţii. Primăvară, şi o dată cu ea, dulceaţa limbii franceze. Suavitatea ce

străbate buzele când spunem: „„Bonjour, printemps !”.

Astfel, încep zilele francofoniei în oraşul din inima Transilvaniei. Cu ajutorul iubitorilor

limbii franceze şi sprijinului Asociaţiei A.M.I., Consiliului Judeţean, Bibliotecii Judeţene „Lucian

Blaga”, Liceului de Arte „Regina Maria”, Colegiului Economic „Dionisie Pop Marţian”,

Seminarului Teologic „Mitropolit Simion Ştefan” şi Colegiului Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan”,

care au organizat o serie demanifestări culturale.

Primul eveniment din cadrul zilelor francofoniei a fost cel de la Biblioteca Judeţeană

„Lucian Blaga”. Seara a debutat cu trei momente muzicale susţinute de Tabita Iancu, Titus Joldeş şi

Diana Sălăgean, elevi ai Liceului de Arte „Regina Maria”. Aceştia au reuşit să-i emoţioneze pe cei

prezenţi şi încă o dată să îmbine arta sunetelor muzicale cu cea a cuvintelor, care au umplut sala de

zâmbete calde şi au deschis inimi blânde. Seara a continuat cu un tur virtual al revistei „Harmonies”

a cenaclului „Jacques Prévert”. Am fost surprins plăcută să realizez că revista conţinea pe lângă

opere lirice şi în proză şi desene realizate de elevi. Scopul revistei este acela de a promova noi

talente, dar şi de a da posibilitatea altor scriitori ce au deja cărţi lansate, să-şi publice creaţiile.

Operele profesorilor , precum, Silviu Mihăilă, profesor de limba şi literatura română la

„Colegiul Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan”, Moldovan Dumitru, profesor de psihologie şi filosofie

la acelaşi colegiu, Rodica Gabriela Chira, profesor de limba franceză la Universitatea „1 Decembrie

1918” din Alba Iulia ne-au încântat atât ochii cât şi sufletele. Talentul remarcabil al Daliei Comşa, a

lui Radu Sebeni, Cătălin Morar, al Andreei Păpureanu, al Lisei Chirilă Ravara, al Deliei Gligor, al

Patriciei Istrate şi a altor elevi creatori, a fost pus în evidenţă de creaţiile lor atât în proză cât şi în

lirică şi desen. Apreciez faptul că această revistă a reuşit să unească elevi dar şi profesori, aducând

toţi creatorii pe aceeaşi treaptă a sensibilităţii artistice.

Cei prezenţi au recitat din poeziile lor atât în limba franceză cât şi în limba română. Doamna

bibliotecară Felicia Colda a adus încă un strop de lumină pură în inimile noastre prin vocea ei

melodioasă. Desigur, ne-am bucurat şi de prezenţa doamnei profesoare Sonia Elvireanu care de

fiecare dată ne face să ne simţim ca o familie. Un moment care ne-a emoţionat pe toţi a fost recitarea

poeziei lui Mircea Avram; poezie despre prima lui întâlnire cu un grup de francezi. N-aş putea reda

în cuvinte bucuria de pe chipul tânărului talent. E ceva mai presus de orice materialitate, e ceva ce

numai chipul său o poate exprima. Seamănă cu iubirea, dar nu sunt sigură, deoarece acea sclipire din

ochii lui era mult superioară.

Impresionant pentru toţi a fost realizarea faptului că Anca Sas, elevă a liceului de muzică şi

arte plastice, nu este doar prozatoare sau pictoriţă, sculptura este arta care completează această fiinţă

complexă.


91

Lansarea colecţiei Perseide. Literatură contemporană de expresie franceză,

Editura Ars Longa, Iaşi


92

Muzică clasică franceză


93

Recital de poezie bilingvă

Marica Elena

Felicia Colda, Rodica Chira, Anca Sas, Cristina Smadea


94

Lansarea revistei « Harmonies » nr. 1-2

Mircea Avram, premiu pentru cel mai tânăr poet


95

Seară literar-muzicală la Café Gavroche

Mihaela Gornic, Rodica Chira, Sonia Elvireanu, Mirel Elvireanu, Daniela Cetean


96

Recital bilingv: Elena Anghel-Coman, Sonia Elvireanu


97

Marianele savurând muzica francofonă


98

PROIECTE INTERNAŢIONALE

În Franţa, la Gouville sur Mer

Dalia Comşa

Am participat la un schimb multi-cultural cu alte țări: Italia, Turcia și Franța. Am învățat

lucruri noi, să experimentăm o multitudine de sporturi, pentru a ne dezvolta pentru viață.

În Franța am înțeles cât de asemănătoare sau diferite sunt viețiile altor tineri din Europa, cât

de importantă este cunoașterea a cel puțin două limbi pe lângă cea maternă, dar și importanța

sportului, a sănătății și a dezvoltării durabile. Am descoperit că aceasta din urma reprezintă un

concept extrem de important pentru continuitatea vieții pe Pământ.

Zilele petrecute în Gouville sur Mer au fost pline de soare și, trebuie să recunosc, foarte

revigorante. Diminețile începeau cu micul dejun, apoi continuau cu activități captivante, experiențe

inedite presărate cu umor, voie bună, dar și seriozitate acolo unde a fost nevoie.

Pentru grupul din România, Franța a fost, timp de 10 zile, țara tuturor posibilitățiilor. Se

poate spune că un grup de șapte persoane care nu se prea cunoșteau între ele a devenit o echipă

unită, puternică și de neînfrânt. Acești oameni minunați au ajuns să se cunoască mai bine între ei,

iar puterea de convingere, dăruirea, împletite cu interesul, plăcerea și profesionalismul liderului de

grup au dus într-o sigură direcție: a succesului. Începând cu plecarea, apoi organizarea serii festiv-

culturale, a probelor sportive, a activitățiilor recreative și până la momentul sosirii echipa noastră nu

a întâmpinat probleme sau neplăceri. Bineînțeles că mai există mici inconveniente, ca de altfel în

orice situație. Sinceră să fiu, de fiecare dată când cineva a avut nevoie de ajutor, ceilalți au răspund,

au ajutat, au fost aproape.

Organizarea proiectului și desfășurarea programului au lăsat impresii foarte bune, această

experiență fiind una de care îmi voi mainti mereu, o perioadă de 10 zile în care am aprofundat

cunoștințe de limbă franceză, mi-am îmbunătățit engleza și chiar am învățat cuvinte noi de la colegii

nostri din Turcia.

În urma conferințelor referitoare la sănătate, dezvoltare durabilă, sportul pentru persoanele

cu dizabilități și sportul pentru toți am învățat cât de importantă este mișcarea, natura și menținerea

sănătății organismului.

Minunate zile! Traversarea muntelui ”Saint Michel” a fost una dintre cele mai interesante

experiențe. E uimitor faptul că există peste tot prin lume locuri extraordinare, însă nu toți oamneii

ajung să viziteze măcar o mică parte din ele. Ei bine, mă simt extrem de norocoasă că am pășit în

acel loc, că am cunoscut oameni noi și că am avut ocazia să trăiesc moment interesante.

Echipa din România s-a simţit extraordinar, am învățat lucruri noi despre ceilalți și despre

noi înșine.


99

Proiect pentru tineri prin Asociaţia Alba-Manche-Împreună

Alexandru Poenaru

În perioada 19-30 septembri, am participat în cadrul unui proiect european “Sport şi

dezvoltare durabila” în Franţa, la Gouville-Sur-Mer. Proiectul avea ca scop utilizarea sportului nu

doar în dezvoltarea fizică, ci şi ca mod de protecţie pentru mediul înconjurător.

Imediat ce am ajuns în tabără, am fost mulţumit de conditiile de cazare, de mâncare în mare

parte şi mai ales de locaţie, pentru că se află la 200 de metri de plajă. În timpul petrecut în Franţa,

împreună cu alţi tineri de alte naţionalităţi, am avut ocazia să-mi exersez cunoştinţele de engleză şi

de asemenea să cunosc culturi noi prin serile culturale pe care fiecare ţară a trebuit să le pregătească.

În seara românească am fost responsabil de prezentare a judeţului Alba şi de aranjarea sălii. La

sfârşitul prezentării, lumea a fost mulţumită, iar fiecare dintre coordonatori a primit materialul

respectiv.

În timpul activităţilor sportive, am învăţat sporturi noi precum Touch Ball, sand yachting,

mountain bike, speedminton, pétéka şi marşul nordic. Sporturi care erau pentru toată lumea, nu doar

pentru sportivi de performaţă. Practicarea acestor sporturi a fost supervizată de personal calificat, iar

materialele puse la dispoziţie au fost de calitate. Echipele nu au fost formate pe baza naţionalităţii

ceea ce a fost un plus pentru comunicare şi pentru aţi face prieteni noi. Pe lângă activităţile sportive

am avut şi câteva prezentări despre ce înseamnă sportul pentru sănătate şi cum acesta poate fi

îmbinat cu protejarea mediului.

Excursia la Muntele Saint-Michel a fost câştigul proiectului. Drumul până acolo l-am parcurs

dimineaţa, în timpul refluxului, prin bălţi şi nisipuri mişcătoare. Am rămas impresionat de

mănăstirile fortificate şi de starea bună în care se aflau. Acolo am avut timp liber sa exploram satul

şi chiar să vizităm mănăstirile care, din fericire, nu ne-au costat nimic, fiind ziua patrimoniului.

RAID-ul a fost un alt moment cheie al proiectului. Înainte de RAID cu o zi am dormit cu

cortul într-o zonă amenajată unde am învăţat cum se instaleaza unul. Am plecat de acasă cu gândul

să particip, dar starea de sănătate nu mi-a permis.Totuşi, am participat ca voluntar la organizare,

unde a trebuit să dau startul pentru cursă şi am ajutat la pregatirea cadourilor pentru participanti. De

asemenea, în cadrul acestui concurs, am lucrat împreună cu persoane care sufereau de hadicap

mintal şi am descoperit că şi aceste persoane pot să lucreze la fel ca şi o persoană normală.

Dupa 10 zile petrecute în Franţa, pot să spun că sunt foarte mulţumit de cum a decurs şi de

bagajul de informatii pe care l-am primit. Mulţumirile noastre, ale tuturor, organizaţiei Alba

Manche-Împreuna, care a facilitat participarea la proiect.


100

La malul Mării Mânecii

În echipe mixte la masa de lucru


101

Serată interculturală în Franţa


102

Nota redacţiei

Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta şi publica materialele trimise.

Revista poate fi consultată pe blogul Asociaţiei Alba-Manche- Împreună

revista cenaclului francofon jacques prévert · 2015. 10. 1. · harmonies nr. 3 issn 2360 –...

Documents