REVELAT SFINŢILOR PĂRINŢI

ŞI DESCOPERIT DE ŞTIINŢĂ, ADEVĂRUL

ESTE UNUL

Eugen GANŢOLEA

Introducere/Descrierea prezentării

Universul Începutul Universului Spaţiul şi timpul Materia şi energia Teoria relativităţii Mecanica cuantică Stele, Galaxii,Găuri negre Sfârşitul Universului Viaţa ADN-ul Suflet, Spirit, Duh Trupuri cereşti şi trupuri pământeşti Raţiune şi inteligenţă

Obiective

Obiective Înţelegerea spaţiului şi a timpului. Familiarizarea cu Teoria Relativităţii şi Mecanica Cuantică. Aprofundarea cunoştinţelor ştiinţifice privitoare la

Univers, Big-bang, spaţiu-timp, galaxii, stele, găuri negre. Demonstrarea concordanţei intre cosmogonia biblică

(învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi) şi cosmogonia ştiinţifică.

Analiza problematicii originii vieţii. Evoluţie întâmplătoare sau programată? ADN-ul.

Clarificarea naturii vieţuitoarelor. Omul este trup şi suflet (suflet spiritual, duh).

Înţelegerea diferenţei dintre inteligenţă şi gândire (raţiune spirituală, specifică pe pământ doar fiinţei umane).

Credinţă şi cunoaştere (certitudine).

“...şi Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima voastră.”

Ieremia 29,13.“şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”

Ioan 8,32.

„Ştiinţa fără religie este neputincioasă, iar religia fără ştiinţă este oarbă.”

Albert Einstein “Eu nu cred că există Dumnezeu. Eu sunt sigur că

există.”Carl Gustav Jung

Sfântul Ioan Damaschin – sec VIII d.Hr. “toţi care au spus că cerul este sferic susţin că el se

depărtează în chip egal de la Pământ şi în sus şi în lături şi în jos” , iar „cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzute... şi spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăţătura lui Moise, spun că este o sferă” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 6.)

Universul si tot ceea ce există sunt în Dumnezeu după cum spune şi Sf. Pavel că „de la El şi prin El şi întru El sunt toate”(Romani 11,36.) câte există „căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. (Faptele Apostolilor 17,28.)

Dumnezeu ”a zidit lumea din nimic” (Solomon 11,17) şi trebuie să “înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd”(Evrei 11,3) şi „cerurile de acum şi Pământul sunt ţinute prin acelaşi Cuvânt”. (2 Petru 3,7).

Creatorul spune “Eu am făcut Pământul şi omul de pe el Eu l-am zidit. Eu cu mâinile am întins cerurile şi ...dau porunca” (Isaia 45,12.) la tot ceea ce există în Univers, iar ecuaţiile ştiinţei ne dezvăluie tocmai aceasta ordine “după măsura omenească, care este şi a îngerului” (Apocalipsa 21,17.)

Sfântul Ioan Damaschin – sec VIII d.Hr. “înainte de întemeierea lumii, când nu era soare care să despartă ziua

de noapte, nu era un veac care să se poată măsura,… Pentru aceea Dumnezeu se numeşte şi veşnic, dar şi mai înainte de veşnicie, căci El a făcut însuşi veacul. Numai Dumnezeu, fiind fără început, este făcătorul tuturora, al veacurilor şi al tuturor existenţelor.” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 1.)

Dumnezeu vorbind despre Pământ prin gura Proorocului David spune “Eu l-am întărit pe stâlpii lui” (Psalmul 74,3) iar Sf. Ioan Damaschin, în secolul al VIII-lea d.Hr., continuând învăţătura scripturii despre Pământ spune că numim “puterea de susţinere a lui stâlpi”. (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 10.) Se cuvine să reţinem că în învăţătura Sfinţilor Părinţi, stâlpii care reprezintă ceva material sunt asociaţi cu putere care nu este ceva material.

Dumnezeu “spânzură Pământul pe nimic” (Iov 26,7). Dumnezeu îi reaminteşte omului că atunci când fost făcută planeta Pământ (din

materie, care este numită de scriptura pământ), deja existau în Univers alte stele şi fiinţe spirituale (raţionale), spunând “Unde erai tu, când am întemeiat Pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. Ştii tu cine a hotărât măsurile Pământului? …în ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii… Mă sărbătoreau?”. (Iov 38,4-7).

Spaţiul. Spaţiul exprimă ordinea, poziţia, distanţa, mărimea, forma şi întinderea

obiectelor coexistente în lumea reală. Spaţiul are trei dimensiuni, spre deosebire de timp, care are o singura

dimensiune. În plus, timpul se scurge într-o singură direcţie - numai înainte. Atomistii antici (Democrit , Epicur) considerau spaţiul ca un receptacul vid şi

infinit al atomilor materiali. Aristotel considera ca spaţiul este suma locurilor pe care le ocupa corpurile

şi ca atât materia cât si spaţiul ar fi finite. Concepţia atomistă despre spaţiu şi timp (pusă şi la baza geometriei lui

Euclid), a fost dezvoltată în ştiinţă de către Newton. Pentru Newton spaţiul şi timpul sunt absolute, obiective şi universale, deci

independente de materia în mişcare. Constituirea geometriilor neeuclidiene de către Lobacevski, Bolyai, Gauss,

Riemann, a contribuit la formarea concepţiei după care proprietăţile geometrice spaţiale nu sunt pretutindeni aceleaşi, fiind determinate de proprietăţile fizice. Spaţiul este deci neomogen şi anizotrop.

Teoria relativităţii lui Einstein, (numita şi teoria fizică a spaţiului şi timpului) a demonstrat ca proprietăţile spatio-temporale (lungimea corpurilor si durata fenomenelor), depind de viteza de deplasare a sistemelor materiale şi că structura sau proprietăţile continuumului spatio-temporal variază în funcţie de concentrarea maselor substanţei şi de intensitatea câmpului gravitaţional generat de către acestea.

Spaţiu: euclidian, concav, convex.

Deformarea spaţiu-timpului datorita masei (energiei)

a b c

d e f

Reprezentare în spaţiu

a) b)

Suprafaţa bidimensională a Pământului reprezentată în:a) spaţiul real convex şi b) spaţiul euclidian plan

Timpul

Timpul Timpul este una dintre dimensiunile Universului, diferită de

dimensiunea spaţială, prin aceea că timpul ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă. Timpul e o noţiune primară (care nu se defineşte, ci se percepe prin simţuri) şi corelată cu noţiunea de eveniment. Percepţia sesizează ordinea evenimentelor.

Dicţionarul Oxford defineşte timpul ca fiind "procesul indefinit şi continuu al existenţei evenimentelor în trecut, prezent şi viitor, privit ca o unitate".

O altă definiţie de dicţionar standard este "Un continuum nonspaţial linear în care evenimentele apar într-o ordine aparent ireversibilă”.

Mecanica clasică (Newton)

Mecanica relativistă (Einstein)

Spatiul Absolut (fix, constant) VariabilTimpul Absolut (fix, constant) Variabil

Viteza luminii Variabilă Absolută (fixă, constantă)

Mecanica cuantică

Mecanica cuantică Este o teorie fizică care descrie fenomenele la nivel

atomic şi subatomic, fenomene pe care fizica newtoniană (clasică) şi electromagnetismul, nu le pot explica.

Spre deosebire de Teoria Relativităţii, care studiază universul la scara mare, unde spaţiul-timpul este neted si plat (curbându-se datorită prezentei masei şi energiei) fiind bine definit şi ordonat geometric, existând astfel noţiunile de înainte, înapoi, sus, jos, stânga, dreapta, direcţie, sens etc.; în mecanica cuantica, care studiază universul la scara extrem de mica (atomică şi subatomică), spaţiul-timpul este extrem de instabil şi intr-o continuă fluctuaţie haotică, fiind deci atât de turbulent, răsucit şi distorsionat încât sfidează bunul simt, dispărând complet noţiunile de sus, jos, înainte, înapoi, stânga, dreapta, direcţie, sens ş.a.. Acesta este motivul pentru care teoria relativităţii şi mecanica cuantică sunt incompatibile.

Teoria relativităţii

Teoria relativităţii reprezintă în fizica modernă un ansamblu a două teorii

formulate de Albert Einstein: relativitatea restrânsă şi relativitatea generalizată. Ideea de bază a acestor două teorii este că timpul şi distanţele unui eveniment măsurate de doi observatori au, în general, valori diferite, dar se supun totdeauna aceloraşi legi fizice.

Teoria restrânsă a relativităţii generalizează principiul relativităţii al lui Galilei — care

spunea că toate mişcările uniforme sunt relative, şi că nu există stare de repaus absolută şi bine definită (nu există sistem de referinţă privilegiat) — de la mecanică la toate legile fizicii (inclusiv electrodinamica).

toţi observatorii vor obţine aceeaşi valoare pentru viteza luminii indiferent de starea lor de mişcare uniformă şi rectilinie.

Galaxia (spirală) Andromeda.

Teoria relativităţii

Faptul că viteza luminii este constantă, a condus la revizuirea conceptelor fundamentale ale fizicei teoretice, cum sunt timpul, distanţa, masa, energia, cantitatea de mişcare, cu toate consecinţele care derivă. Astfel:

1. obiectele în mişcare apar mai grele şi mai dense pe direcţia lor de mişcare.

2. timpul se scurge mai lent la ceasurile aflate în mişcare.

3. viteza luminii în vid devine viteză limită atât pentru obiecte, cât şi pentru informaţii. Datorită echivalenţei masei şi energiei, energia pe care o are un corp datorită mişcării sale, se va adăuga masei sale (ceea ce va îngreuna mărirea vitezei).

4. masa şi energia devin echivalente. E=mc2 (unde E este energia, m este masa iar c este viteza luminii în vid şi anume trei sute de milioane de metri pe secundă).

5. două evenimente care par simultane unui observator, apar în momente diferite altui observator care se deplasează în raport cu primul.

Teoria relativităţii ne forţează să ne schimbăm complet ideile despre spaţiu şi timp.

Postulatul fundamental al teoriei relativităţii este că legile ştiinţei trebuie să fie aceleaşi pentru orice observator care se mişcă liber, indiferent de viteza lui.

Relativitatea restrânsă nu ţine cont însă de efectele gravitaţiei.

Teoria relativităţii

Teoria generalizată a relativităţii această teorie descrie gravitaţia, postulând că prezenţa de

masă şi energie conduce la curbarea spaţiu-timpului, şi că această curbură influenţează traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii, datorita forţelor gravitaţionale.

Teoria relativităţii demonstrează că: legile ştiinţei trebuie să fie aceleaşi pentru orice

observator care se mişcă liber, indiferent de viteza lui. spaţiul şi timpul sunt relative, doar viteza luminii este

constantă. timpul nu este absolut, ci fiecare observator are

propria sa măsură a timpului. trebuie să acceptăm că timpul nu este complet separat

şi independent de spaţiu, ci se combină cu acesta.

Gravitaţia

Masa pământului curbează spaţiu-timpul din jurul sau. Gravitaţia.

Efectul Doppler.

Frecvenţa mai mică

Frecvenţa mai mare

Undele sonore

Direcţia de mişcare a sursei de sunet

Maxim Maxim

Minim

Lungimea de undă

Edwin Hubble.

Galaxiile nu se deplasează într-un spaţiu-timp preexistent, ci insuşi spaţiu-timpul se dilată, când Univesul se extinde.

Expansiunea Universului. Dilatarea spaţiu-timpului. Deplasarea galaxiilor.

A

B

C

x = distanţa iniţială între galaxiile A şi B precum şi intre galaxiile B şi C.

xx + a

2x + 2a

a

2a

A

B

C

x

x + a

a = dilatarea spaţiu-timpului in intervalul de timp considerat.

x + a = distanţa între galaxiile A şi B precum şi intre galaxiile B şi C, după intervalul de timp considerat.

2x

2x = distanţa iniţială între galaxiile A şi C.

2x + 2a = distanţa între galaxiile A şi C, după intervalul de timp considerat.

timp

spaţiu

Big-Bang. Expansiunea Universului.

Ciclul de viaţă al soarelui

Pitică albă

Stea neutronică

Gaură neagră

Sitemul solar Helios.

Sitemul solar heliocentric.

Albert Einstein.

Gravitaţia. Gravitația nu este o forţă ca celelalte forţe, ci este o consecinţă a faptului

că spaţiul-timpul nu este plan, ci el este curbat (înfăşurat) de distribuţia masei şi energiei din el.

Corpuri masive precum Pământul, nu sunt determinate să se mişte pe orbite curbe de o forţă numită gravitaţie, ci ele urmează corpul cel mai apropiat pe o traiectorie dreaptă într-un spaţiu-timp curbat, care se numeşte linie geodezică.

In teoria generală a relativităţii, corpurile urmează întotdeauna linii drepte în spaţiul-timpul cvadridimensional, dar întrucât noi percepem spaţiul tridimensional, vom avea impresia că deplasarea se face pe traiectorii curbe.

Linia geodezică care undeşte aeroporturile A şi B.

Ecuatorul

B

Pământul

ALinie

geodezică

Teoria relativităţii

Evenimentele de pe Pământul se vor găsi în conul de lumină viitor corespunzător morţii Soarelui doar după opt minute

Momentul în care Soarele

moare0

8

Conul de lumină viitor al evenimentului corespunzător morţii Soarelui

Timp

(minute)

Soare Pământ

Pământul intră în conul de lumină viitor

al morţii Soarelui

Moartea Soarelui nu ne afectează imediat deoarece nu suntem în conul de lumină

viitor

Teoria relativităţii

Opt minute este timpul necesar luminii pentru a parcurge distanta de la Soare la Pământ

Soarele

Pamantul

Opt minute sunt necesare luminii soarelui pentru a ajunge la

Pământ

Teoria relativităţii

Devierea luminii de către câmpurile gravitaţionale

Pământul

Soare

Poziţia reală a stelei Poziţia aparentă a

stelei

Lumina de la stea

Big Crunch

Variaţia distanţei dintre două galaxii.

Timpul

Big Crunch

(Marea Contracţie)

Big bang (Marea Explozie)

Distanţa dintre două galaxii

0

Timpul imaginar. În teoria clasică a gravitaţiei, care se bazează pe un spaţiu-timp real, Universul, spaţiul şi timpul

au început la o singularitate. Pe de altă parte, în teoria cuantică a gravitaţiei când se utilizează spaţiu-timpul euclidian, acesta are o întindere finită dar fără singularităţi care să formeze limite sau margini. Astfel spaţiu-timpul ar fi întocmai ca suprafaţa Pământului doar că pe lângă cele două dimensiuni spaţiale ar mai avea încă două (una spaţială şi timpul).

Timpul “imaginar”, este un concept matematic bine definit, întrucât orice număr obişnuit (sau „real”) dacă îl înmulţim cu el însuşi vom obţine ca rezultat tot un număr pozitiv. Însă acelaşi număr pozitiv îl vom obţine şi dacă înmulţim opusul numărului pozitiv, care este un număr negativ, cu el însuşi, ceea ce nu pare tocmai normal. Spre exemplu 2 înmulţit cu 2 fac 4, dar acelaşi rezultat se obţine şi dacă înmulţim -2 cu -2. Astfel dacă înmulţim două numere pozitive sau două numere negative, rezultatul lor va fi întotdeauna un număr pozitiv.

Universul reprezentat in timpul imaginar.Spatiu-timpul euclidian este finit dar fără limite

Dimensiunea maxima

Dimensiunea Universului creşte cu

timpul imaginar

Dimensiunea Universului scade cu

timpul imaginarBig Crunch

Big bang

Universul

Big Crunch

Despre sfârşitul acestui Univers (inclusiv a cerului), Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte că psalmistul adresându-se Creatorului spune “Dintru început Tu, Doamne, Pământul l-ai întemeiat, şi lucrul mâinilor Tale sunt Cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu rămâi şi toate ca o haină se vor învechi; şi ca pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tai nu se vor sfârşi” (Evrei 1,10-12; Psalmul 101,26-28). Proorocul Isaia întăreşte aceasta spunând că “toată oştirea cerului se va topi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin” (Isaia 34,4), “cerurile vor trece ca un fum” (Isaia 51,6), iar „oştirea cerului” (Facerea 2,1) reprezintă galaxiile din Univers în limbajul Sfintei Scripturi. Sfântul Apostol Petru vorbind despre cum va fi sfârşitul acestui Univers, spune că “Cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. ...Cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” (II Petru 3,10-13). Astfel, “cerul si Pământul vor trece” (Matei 24,35; 5,18; Marcu 13,31; Luca 21,33.) căci „soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24,29; Marcu 13,24-25; Luca 21,26.) urmând apoi “înnoirea lumii” (Matei 19,28), iar „noi aşteptăm, ...ceruri noi şi Pământ nou” (II Petru 3,10-13). Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul i-au fost revelate în vedenie cele viitoare şi a “văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (Apocalipsa 21,1), deoarece Dumnezeu a spus: “Eu voi face ceruri noi si pământ nou. Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de vremurile trecute si nimănui nu-i vor mai veni in minte” (Isaia 65,17).

Modelul atomic al Bohr

Teoria lui de Broglie

De Broglie a demonstrat că orbita interioară şi cea exterioara sunt permise, întrucât pe circumferinţa lor se încadrează lungimi de unda ce au ca valoare

un număr întreg. Orbita din mijloc nu este permisă întrucât lungimea de unda este un număr fracţionar.

Orbitele electronilor

Formele primelor cinci orbite ale atomului. Culorile arata faza funcţiei de unda.

Este electronul unda sau particulă?

Compunerea undelor.

Unda provenită de la sursa de lumină

După trecerea prin fante vor fi două unde de lumină

Peretele despărţitor cu cele două fante

a

b

c

Dualismul undă-particulă

Imaginea observată pe ecran

Ecranul de observare

Fante

Lumina

Fanta dreaptă deschisă

Observăm

Observăm

Fanta stângă deschisă

Ambele fante deschise

Observăm

Teoria undelor

Teoria particulelor

Suma istoriilor lui Feynman Dacă electronii sunt trimişi prin fante unul câte unul ar fi de aşteptat ca fiecare să treacă printr-o fantă sau

alta şi deci să se comporte exact ca şi când fanta prin care trec ar fi singura acolo, rezultând deci o distribuţie uniformă pe ecran. În realitate însă, chiar dacă electronii sun trimişi doar unul câte unul, franjele tot apar pe ecran. Prin urmare fiecare electron trebuie să treacă prin ambele fante în acelaşi timp! Concluzia este inevitabilă: electronul este iniţial o particulă, devine undă, trece prin ambele fante, interferează cu el însuşi pentru a lovi în final ecranul tot sub forma unei particule. Din punct de vedere matematic este şi mai ciudat. Poate trece prin ambele fante, prin niciuna, prin una dintre cele două, sau prin cealaltă. Toate aceste posibilităţi sunt în superpoziţie una cu cealaltă.

Particula "oscilează" parcă continuu între două lumi, apărând şi dispărând, iar acele locuri în care valorile undei asociate sunt maxime sunt cele unde particula se materializează de cele mai multe ori, în timp ce locaţiile unde valorile undei asociate sunt minime sunt cele pe care particula le evită. Unda este o veritabilă hartă a existenţei particulei şi, pe măsură ce unda se modifică, particula se schimbă la rândul ei.

Un mod agreabil de vizualizare a dualismului undă-particulă, este aşa-numita sumă a istoriilor introdusă de savantul american Richard Feynman. În această abordare se presupune că particula nu are o singură istorie sau traiectorie în spaţiu-timp aşa cum ar fi într-o teorie clasică, necuantică. În schimb, se presupune că particula trece de la punctul A la punctul B pe fiecare traiectorie posibilă, în acelaşi timp. Fiecărei traiectorii îi sunt asociate două numere, unul reprezentând dimensiunea undei iar celălalt poziţia în ciclu (adică, dacă este un maxim sau un minim). Probabilitatea de deplasare a particulei de la A la B, se găseşte adunând undele pentru toate traiectoriile.

Observăm totuşi in viaţa de zi cu zi, că obiectele urmează însă o singura traiectorie între locul iniţial şi destinaţia finală. Acest lucru este însă în perfect acord cu suma istoriilor (istoriile multiple) introdusă de Feynman, deoarece pentru obiectele mari, toate traiectoriile posibile cu excepţia uneia, se anulează reciproc atunci când se combină contribuţiile lor. Deci, atunci când vorbim de obiecte macroscopice, numai una din mulţimea drumurilor posibile contează, iar traiectoria obiectului este întocmai cu cea prezisă de legile mişcării clasice ale lui Newton.

Modelul standard (al particulelelor) Toate particulele cunoscute din Univers pot fi împărţite în două grupe şi anume particulele cu spin 1/2 (sau spin mai mic)

numite fermioni, care formează materia Universului şi particulele de spin întreg 0, spin 1 şi spin 2, numite bosoni, care sunt purtătoare de foţă.

Hadronii sunt particule de materie formate din quarci ţinuţi împreună de forţa interacţiunii nucleare tari (similar modului în care atomii şi moleculele sunt ţinute împreună de forţa electromagnetică). Hadronii se împart in două categorii şi anume: barionii (care sunt formaţi din trei quarci) şi mezonii (alcătuiţi dintr-un quark şi antiquarc-ul corespunzător). Cei mai cunoscuţi hadroni sunt protonii şi neutronii (amândoi sunt barioni), care întră în compoziţia nucleelor atomilor.

Leptonii fac parte din familia particulelor elementare, alături de quarci şi bosoni. Leptonul este o particulă cu spin 1/2 (deci un fermion). Spre deosebire de quarci asupra cărora pot acţiona toate cele patru forţe fundamentale ale Universului, asupra leptonilor nu poate acţiona forţa nucleară tare, ci doar celelalte trei forţe fundamentale, anume forţa electromagnetică, gravitaţia şi forţa nucleara slabă. Există şase arome de leptoni, formînd trei generaţii. Prima generaţie sunt leptonii electronici: electronii şi electronii neutrii; a doua generaţie sunt leptonii muonici: muonii şi muonii neutrii; iar ultima generaţie o reprezintă leptonii tauonici: tauonii şi tauonii neutrii. Fiecare lepton are antiparticula sa corespondentă, aceste particule fiind cunoscute ca antileptoni.

Cele patru forţe fundamentale ale Universului sunt:

1. forţa gravitaţională. Această forţă este universală, adică orice particulă de materie simte forţa de gravitaţie, corespunzător cu masa sau energia sa. Este purtată de o particulă de spin 2, numită graviton.

2. forţa electromagnetică. Interacţionează între particulele de materie (cu spin 1/2) încărcate electric, cum sunt electronii şi quarcii. Este purtată de o particulă o particulă virtuală, fără masă, cu spin 1, numite foton. Atracţia electromagnetică dintre electronii încărcaţi negativ şi protonii din nucleu încărcaţi pozitiv, determină mişcarea pe orbite a electronilor în jurul nucleului atomului.

3. interacţiunea nucleară slabă. Este responsabilă pentru radioactivitate şi acţionează asupra particulelor de materie (fermionii care au spin 1/2 sau mai mic), cum sunt electronii şi quarcii, dar nu acţionează asupra particulelor purtătoare de forţă (bosonii). Este purtată de trei particule cu spin 1 (bosoni), nişte vectori masivi: W+ (W plus), W- (W minus) şi Z0 (Z zero).

4. interacţiunea nucleară tare. Ţine quarcii împreună în proton şi neutron şi ţine protonii şi neutronii împreună în nucleul atomului. Este purtată de o altă particulă cu spin 1, numită gluon, care interacţionează numai cu ea însăşi şi cu quarcii.

Materie şi forţe. Particule.

ADN-ul Codul vieţii ADN (acidul dezoxiribonucleic). Noţiunea de acid dezoxiribonucleic desemnează

una dintre cele mai complexe molecule organice, substanţă care se găseşte în fiecare celulă a unei fiinţe vii şi care este esenţială pentru identitatea oricărui organism .

Are rol de stocare a informatiei. Contine instructiunile pentru construirea altor componente ale celuleor:

moleculele de ARN, proteine... Segmentele ADN care poarta informatia genetica sunt numite gene. Alte

secvente ADN au rol structural sau sunt implicate in reglarea folosirii acestei informatii genetice.

Din punct de vedere chimic, ADN-ul este constituit din doi polimeri lungi, constituiti din unitati simple numite nucleotide.

Acidul dezoxiribonucleic are o structură de dublu helix -- forma nu influenţează funcţia, în esenţă o "scară" dreaptă ar fi identică din punct de vedere funcţional, însă dublul helix economiseşte spaţiu. "Scara" este alcătuită din două lanţuri organice elastice ce sunt conectate prin "trepte".

"Treptele" sunt de fapt doar de patru feluri, unind perechi de baze azotate, ce pot fi patru tipuri diferite de molecule organice, adenină (notată A), citozină (C), guanină (G) şi timină (T);

Cele patru baze (A, C, T şi G) nu se pot combina decât într-un anumit mod, adenina doar cu timina (A + T sau T + A), şi respectiv citozina doar cu guanina (G + C sau C + G); cu alte cuvinte, o bază de tip A -- în orice parte a lanţului s-ar afla -- nu se poate combina decât cu o bază de tip T; în mod similar, G nu se poate combina decât cu C;

Ordinea contează: A + T nu este acelaşi lucru cu T + A; Literele (baze) din structura spiralei ADN-ului, luate cate 3, formează

structuri codificate care indica ce aminoacizi trebuie combinaţi pentru a forma o proteina.

ADN-ul se găseşte practic în orice celulă (de la organisme unicelulare cum ar fi bacteriile, protozoarele până la organismele pluricelulare (fungi, animale sau vegetale), precum şi, în structura internă a unor virusuri. Structura ADN-ului este unică nu numai pentru o specie anume ci şi pentru orice individ al oricărei specii animale sau vegetale.

Omul este trup şi suflet.

Singura caracteristică comună a celor două firi, cea dumnezeiască şi cea umană, este raţiunea întrucât omul a fost făcut „după chipul” (Facerea 1,26) lui Dumnezeu,“adică gânditor şi liber” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea IV-a, cap 4), şi “după asemănarea” (Facerea 1,26) ,“adică desăvârşit în virtuţi atât cat este cu putinţă firii omeneşti” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea IV-a, cap 4), căci formă au doar cele materiale din Univers, iar Dumnezeu fiind mai presus de Univers nu are cum să aibă formă.

Astfel Sfântul Ioan Damaschin, spune: “aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul minţii, care stă la mijloc între curăţenia lui Dumnezeu şi grosolănia trupului. Căci mintea este puterea conducătoare a sufletului şi a trupului. ...Mintea s-a făcut lăcaş Dumnezeirii unite cu ea după ipostasă, după cum şi trupul” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea VI-a, cap 6.)

(Doar) sufletul omului are spirit (duh) “Lumea spirituală este înrudită cu El – căci înrudită cu Dumnezeu este firea raţională care se

poate sesiza numai cu mintea. …

Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală, prin natura sa invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi ii dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet ...

Trebuie să se ştie că facultăţile oricărei vieţuitoare se împart în facultăţi sufleteşti, facultăţi vegetative şi facultăţi vitale.” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea II-a, cap 12).

“Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor pasărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au in ele suflare de viaţă …” (Facerea 1,30).

“luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facera 2,7).

“Şi a mai grăit Dumnezeu cu Noe şi cu fiii lui, care erau cu el, şi a zis:  "Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului” “ Facerea 9,9-10.

“duhul minţii voastre” (Efeseni 4,23).

“despărţitura sufletului si duhului” (Evrei 4,12).

“şi întreg duhul vostru şi sufletul vostru şi trupul vostru să se păzească” (I Tesaloniceni 5,23)

“Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti.  … Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. Precum şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă“ ” (I Corinteni 15,40-45.)

Inteligenţă şi raţiune (gândire) Inteligenţa este facultatea de a descoperi proprietăţile obiectelor şi fenomenelor înconjurătoare, cât şi

a relaţiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de a rezolva probleme noi.

Raţiunea este definită în dicţionar ca fiind facultatea omului de a cunoaşte, de a gândi logic, de a înțelege sensul şi legătura fenomenelor; (judecată, minte). Treapta a doua a cunoaşterii, caracterizată prin faptul că operează cu noţiuni, judecăţi şi raţionamente (chiar şi abstracte). O altă definiţie afirmă că este capacitatea spiritului uman de a înţelege relaţii universale şi sensul lor şi de a acţiona conform acestora, inclusiv privitor la propria situaţie în viaţă. Raţiunea este cea mai importantă capacitate epistemologică, care controlează înţelegerea şi care îi fixează acesteia limite. Astefel, raţiunea este cel mai important mijloc al reflecţiei spirituale şi cel mai important instrument din filozofie.

A raţiona este activitatea prin care noi gândim (raţionăm), raţională este specia, iar raţional este individul (persoana). Prin definiţie raţionamentul este un sistem dinamic de cel puţin trei judecăţi între care există o relaţie necesară ce determină apariţia unei noi judecăţi pe baza celor precedente. În raţionament are loc o mişcare a minţii de la judecăţi cunoscute la judecăţi necunoscute, noi.

Nu confundăm inteligenţa cu raţiunea (gândirea). Inteligente sunt şi unele specii de animale, iar omul a inventat inteligenţa artificială, prin raţiune, gândire. Gândire (raţiune) artificială nu există. Animalele nu au viaţă spirituală

"Cogito, ergo sum - Cuget, deci exist !" Cuvinte rostite de celebrul filozof francez René Descartes. Filosoful nu admite existenţa unui adevăr decât atunci când examenul raţiunii îl recunoaşte ca evident. Descartes aşează raţiunea la temelia întregii vieţi spirituale.

Conştiinţa este rezultatul gândiri (raţiunii) specifice pe pământ doar fiinţei (speciei) umane, întrucât doar omul are suflet spiritual. Duhul Sfânt se poate sălăşlui doar în fiinţele spirituale (raţionale, gânditoare), duhovniceşti adică numai în îngeri şi în oameni.

Raţiunea (gândirea) este singura caracteristică comună a fiinţei Dumnezeieşti, a fiinţei umane si a fiinţelor îngereşti.

Concluzii Între (adevărata) ştiinţă şi (adevărata) religie (credinţă în Hristos Dumnezeu adevărat şi om

adevărat), nu există contradicţie ci distincţie.

Ştiinţa nu va putea spune niciodată nimic despre: Ce a fost înainte de Big-Bang (Zidul lui Plank 10-43 secunde). Originea vieţii. (Cum a apărut prima celulă vie). Suflet şi fiinţa Lui Dumnezeu, ci doar despre creaţia văzută.

Atât ştiinţa cât şi religia susţin că: Universul acesta (cu tot ce este în el, inclusiv cerul) şi spaţiu-timpul au un început din nimic, în

etape şi vor avea un sfârşit. Timpul este relativ şi finit. Spaţiul este relativ şi finit. Materia (energia) se supune unui singur set de legi prestabilite (valabile peste tot în Univers, ce

nu pot fi schimbate sau modificate de om şi de nici o fiinţa inteligentă din Univers). Creierul (mintea) este cel care conduce omul. Diferenţa intre om şi animale din punct de vedere biologic (trupeşte) este extrem de mică.

Credinţa (creştin ortodoxă) mărturiseşte că: Universul este în Dumnezeu (şi nu Dumnezeu este în Univers). Dumnezeu este izvorul oricărei existenţe spirituale şi materiale. Doar omul este trup şi suflet spiritual, iar prin spirit (raţiune, gândire) poate fi in comuniune cu

Dumnezeu, Sfântul Duh sălăşluindu-se în duhul (spiritul sufletului) omului. Omul poate alege sa aibă viaţa veşnică (în trup şi suflet) prin naşterea din nou în Hristos (Taina

Sfântului Botez) şi împărtăşirea reală (nu simbolică) cu adevărat trupul şi sângele Domnului Hristos în Taina Sfintei Euharistii.

Recomandări Bibliografice SCRIERI STIINTIFICE:

1. Brian Greene, The Elegant Universe (Random House, 2000)

2. Stephen Hawking, The Universe in a Nutshell (Bantam, 2002)

3. Stephen Hawking, A Brief History of Time (Bantam Books, 1988)

4. Stephen Hawking, The Theory of Everything (Phoenix Books, 2005)

5. Simon Singh, Big Bang – The Origin of the Universe (Harper Collins, 2004)

6. Michio Kaku, Einstein’s Cosmos (Weidenfeld & Nicolson, 2004)

7. Michio Kaku, Beyound Einstein (Anchor,1997)

8. Carl Sagan, Cosmos (Abacus, 1995)

9. Albert Einstein, The Meaning of Relativity (Princenton University Press, 1988)

10. Steven Weinberg, The first Three Minutes (Basic Books, 1994)

Web

The Elegant Universe – Professor Brian Greene: www.pbs.org/nova/elegant

Sthephen Hawking’s Universe: www.pbs.org/wnet/hawking

Professor Stephen Hawking web pages: www.hawking.org.uk

University of Cambridge. Cosmology. www.damtp.cam.ac.uk/user/gr/public

NASA - Wilkinson Microwave Anisotropy Probe http://map.gsfc.nasa.gov

Scientia.ro : www.scientia.ro

Wikipedia – free encyclopedia: http://wikipedia.org