retorica juridicĂ etica profesionalĂ a juristului .. autor rodica roȘca-ciobanu

8/10/2019 RETORICA JURIDICĂ ETICA PROFESIONALĂ A JURISTULUI .. Autor *RODICA ROȘCA-CIOBANU*

http://slidepdf.com/reader/full/retorica-juridica-etica-profesionala-a-juristului-autor-rodica-roca-ciobanu 1/62

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVACatedra DREPT PUBLIC

RODICA ROȘCA-CIOBANUNotițe de curs

la modulul

RETORICA JURIDICĂ ETICA PROFESIONALĂ A JURISTULUI

CHIȘINĂU-2014



CZURodica Ciobanu. Retorica juridică. Etica profesională a juristului. Note

de curs. Chișinău, 201.

Recomandat de Senatul Universității Universității de Studii Europene Recenzent:

Coperta:

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Responsabil itatea asupra conținutului revine în exclusivitate autoru lui

© Rodica Ciobanu, 2014© Universitatea de Studii Europene din Moldova, 2014



PRELIMINARII

Locuind în mediul natural, oamenii nu observă aierul ce-i înconjoară şi foarte rar se

gîndesc că nu sunt într-un mediu gol, ci într-un mediu care este alcătuit din ceva şi care este

absolut necesar pentru existenţa sa. Ne reamintim despre existenţa aierului doar atunci cînd este

poluat-visînd la unul curat, şi lipsa lui începe să ne deranjeze.

Aceeaşi situaţie este şi în cazul comunicării, care, asemănător aierului este peste tot, dar

noi nu o observăm pînă la momentul cînd simţim lipsa unei comunicări eficiente, simţim pe

propria piele rezultatul greşelilor de comunicare comise etc. Ipotetic vorbind, să facem o

încercare de a ne imagina, pentru un moment, existenţa noastră personală şi/sau socială în afara

comunicării. E posibil oare?

Dacă reuşim să formăm această imagine a societăţii contemporane (sau a unei persoane

concrete) în afara acestui element definitoriu nu am putea crea o imagine reală, ci una artificială.Or, societatea fără comunicare nu poate exista, şi explicaţia acestui fapt o regăsim în chiar

provenienţa şi evoluţia omului şi a omenirii. Căci dintre toate elementele culturii - norme, valori

materiale şi spirituale, obiceiuri, tradiţii, etc., primul dintre elementele care îşi face apariţia este

limba. Numai comunicînd, oamenii au reuşit crearea tuturor celorlalte elemente constituitive ale

existenţei sale.

Oamenii nu trăiesc pur şi simplu printre lucruri, într -un mediu natural şi social, ci într -o

lume de fiinţe însoţite de milioane de cuvinte ce formează mediul comunicaţional. Fiinţa umanăse rapotrează la mediu prin intermediul semnelor. Datărită acestui fapt mediul uman devine o

lume de semnificaţii şi sensuri.

Nu există oameni care nu ar dori să devină interlocuitori buni, capabili de aşi expune

succint, clar, înţelept gîndurile sale. Indiferent la ce persoană nu ne -am orienta privirea:

politician, filosof, jurnalist, pedagog, diplomat, jurist, etc. fiecare dintre aceste persoane luate în

parte este preocupată, în cadrul activităţii sale profesionale de a fi persuasiv, credibil,

convingător. Ca atare, nu există nici un gen de activitate care într -un anumit fel să nu fie direct

sau tangenţial legată de ceea ce numim comunicare.

Deci cum trebuie să fie o comunicare eficientă, un discurs bun şi totodată eficient? Care

sunt factorii ce complică comunicarea contemporană (începînd de la comunicarea în interiorul

familiei pînă la comunicarea publică) ? Este oare posibil de a ne învăţa de a vorbi persuasiv?

A vorbi corect, elegant, cursiv, expresiv, este o artă, dar şi o ştiinţă. Arta şi totodată

ştiinţa care oferă soluţii la toate aceste probleme este retorica, care conform definiţiei clasice este

capacitatea de a găsi modalităţi de argumentare pentru fiecare obiect al gîndirii (Aristotel, s.IV

î.e. n.).



În general, tradiţia greacă a cercetărilor în domeniul retoricii îşi are rădăcinile la Aristotel

şi include următoarele compartimente: imaginea oratorului; conţinutul discursului; structura

discursului; emoţiile; stilul de vorbire.

Dacă ne orientăm asupra retoricii generale cu începuturile în tradiţia romană (cu rădăcinile la

Cicero şi Chintilian), atunci ea include cinci compartimente, fiecare dintre ele reflectă momenteconsecutive din procesul de pregătire şi realizare a discursului:

- ce se va spune? - de la lat. inventio;

- unde va spune? - lat. dispositio;

- cum va spune? - lat. elocutio;

- memoria – lat. memoria;

- pronunţia şi gestica - lat. pronuntiatio.

În contextul realizării reformelor învăţământului din Republica Moldova, curriculumul ladisciplina „Retorica juridică și etica profesională a juristului” constituie o parte componentă a

Planului de învăţământ universitar, la ciclu I.

Modulul Retorica Juridică și Etica profesională a juri stului este adresat studenţilor de la

Facultatea de Drept și a fost elaborat în cadrul catedrei Drept public. Curricula la modulul Retorică

juridică și Etica profesională a juri stului implică două părţi componente, dintre care una se referă

la studiul teoretic și retrospectiv al retoricii juridice în corelație cu elemente teoretice ale retoricii, în

general, şi teoriei comunicării juridice contemporane. Cea de-a doua parte se referă la aspectul

pragmatic al domeniului și stabilirea cadrului normativ al acțiunii specialistului în drept în baza unorCoduri de etică profesională elaborate în conformitate cu standardele internaționale.

În registrul disciplinelor academice Retorica juridică și E tica profesională a juristului face

parte fie din vastul domeniu al științelor juridice teoretice, fie din cadrul celor aplicative, fie datorită

utilizării termenului judiciar, procedurilor judiciare. Studiul Retori cii jur idice și Etica profesională

a juristului are menirea de a extinde cunoștințele empirico-teoretice ale studenților asupra unor

elemente esențiale ale valorii de discurs a comunicării juridice, cât și să îmbunătăţească propriul

comportament comunicațional profesional și acțional. Studenții care au audiat modulul în cauză vor

fi capabili să aplice teoriile însușite în cadrul diverselor tipuri de activități pentru a obține

performanțe la nivelul propriului comportament comunicațional, în determinarea sensului

mesajelor altor subiecți, atât la nivel interpersonal cât şi profesional. Conţinutul modulului,

interdisciplinar în esenţă, este construit pe de o parte din studiul experienței retorice, principiilor

unui comportament etic, pe de altă parte din aplicarea cadrului teoretic la diverse nivele și forme de

comunicare juridică.

În rezultatul audierii acestui domeniu st, arta argumentării, abilităţi practice de elaborare,

prezentare, cercetare a realităţii juridice percepute ca discurs retoric, vor practica regulile

dezbaterilor judiciare. De asemeni, cunoştinţele însuşite vor fi utilizate şi în cadrul altor cursuri în

situaţii de prezentare a răspunsurilor la orele practice, la elaborarea şi structurarea discursurilor cu

caracter juridic, a referatelor scrise, la elaborarea și prezentarea tezelor de licență, în stabilirea



relațiilor de colegialitate etc. De asemenea, în urma audierii modulului, studenții vor reuşi să

conducă cu succes o sesiune de comunicare (consiliere, mediere, consultanță juridică etc.), vor da

dovadă de abilităţi de luare a deciziilor și de soluționare pe cale amiabilă a litigiilor, vor fi buni

colegi, vor contribui la formarea unei imagini pozitive a specialistului în drept etc.



OBIECTUL DE STUDIU AL RETORICII JURIDICE

1. Din istoria domeniului. Etape în dezvoltarea retoricii.2. Definiţii şi delimitări conceptuale. 3. Funcţiile retoricii juridice. 4. Esența retoricii juridice ca ştiinţă şi artă.

5.

Domenii de interferenţă ale retoricii juridice cu alte discipline. 6. Actualitatea retoricii.

„Retorica e întâlnirea dintre om și limbaj în care se ține cont de identitățile șidiferențele ființei umane”

Michel M eyer

Obiective de referință: să definească obiectul de studiu; să identifice problemele retoricii juridice; să analizeze evoluția retoricii;

să compare metodele de studiu ale retoricii juridice cu cele ale altor discipline; să compare evoluția retoricii juridice cu evoluția umanității; să identifice funcțiile retoricii juridice; să compare obiectul de studiu al retoricii cu cel al altor domenii; să stabilească locul disciplinei în sistemul celorlalte ştiinţe; să argumenteze importanța teoretico- practică a studiului retoricii juridice.

REZUMATUL TEMEI

În istoria retoricii găsim exemple de oratori elevaţi, bogaţi în idei şi metode variate deexprimare, cu discursuri impunătoare, care chiar prin cuvântări severe şi sumbre erau ascultaţi cumare atenţie. Şi, dimpotrivă, au existat oratorii simpli, penetranţi, care probau toate faptele şi lefăceau mai limpezi, nu mai complicate, eleganţi printr -un discurs simplu, oarecum, şi concis; încadrul aceluiaşi stil unii au fost ingenioşi, dar neşlefuiţi, şi cu intenţie asemănători inculţilor şinepricepuţilor, alţii, în pofida aceleiaşi sărăcii a mijloacelor de expresie, au fost mai plăcuţi,adică spirituali, strălucitori, deşi slab împodobiţi. Dar există, în plus, oratorul de mijloc, interpusîntre aceştia şi, ca să zic aşa, moderat, care (fiindcă) nu se foloseşte nici de subtilitatea ultimilor,nici de torentul verbal al celor de mai înainte, care se apropie de ambele stiluri, dar nu se distingeîn nici unul, care este părtaş al unuia sau al celuilalt, dacă vrem adevărul, mai degrabă exclus; şiacesta este fluent în vorbire, cum se spune, deşi nu aduce nimic în afară de capacitate oratorică şimonotonie, sau adaugă, ca într -o cunună, nişte şuviţe, şi nuanţează fiecare cuvântare prin

intermediul unor podoabe modeste de cuvinte şi cugetăгi.

contribuit la elaborări teoretice asupra artei comunicării/retoricii. Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al IV-lea î. Chr. în Sicilia.

După o legendă, Hieron, tiranul Siracuzei, a interzis supuşilor săi folosirea limbajului. Tiraniiintroduseseră în Sicilia (colonie greacă) un regim de violenţă, de deportări şi de exilări. Căder eatiranilor, în special cea a lui Trasibul din Siracuza [2] în 465 î Chr., a fost punctul de plecare alunei insurecţii generale, care a cuprins întreg teritoriul Siciliei şi a fost însoţită de revendicări(sub formă de procese) ale proprietăţilor private pe care le luaseră prin abuz conducătoriioraşelor siciliene. În acest context social- politic, marcat de frământări puternice, cauzele erau

pledate de părţile interesate în faţa juriilor populare. Cu această ocazie, unii pledanţi au avutinspiraţia să recurgă la anumite procedee retorice care să le asigure victoria. Istoria îi

menţionează pe Empedocle din Agrigent [3], pe Corax şi pe discipolul său Tisias [4] ca cei dintâicare au codificat şi difuzat învăţătura retorică (prin sistematizarea şi transmiterea modului deelaborare a acestor procedee). Ei au redactat formulare-ghid pentru uzul părţilor în litigiu. O



datare relativă plasează în anul 460 î. Chr. redactarea de către Corax a manualului Technèrhétorikè [5], care constituia un ansamblu de precepte practice însoţite de exemple edificatoare.După mărturia lui Aristotel, reluată de Cicero, discursurile oratorice ar fi existat şi înainte deatestările atribuite lui Corax şi Tisias, dar nu sub forma discursului supus unor reguli stricte deelaborare. În acel moment devenea clar faptul că limbajul nu este doar „limbă“, ci este, deasemenea, „discurs“.

Prin retorica se poate intelege atat arta “gandirii frumoase”, cat si un ansamblu de tehniciale discursului avand ca scop primordial persuasiunea, justif icare si deliberarea . Retorica numeşte – lucrurile se găsesc în lume fara nume; oamenii sunt cei care confera

lucrurilor nume. Ex. Calificarea juridică Retorica descatuseaza frustrari le – cand oamenii se simt prizonieri ai unei istorii care-i

transcend, ei incearca sa-si furnizeze argumente cum să facă ca actiunile lor să aibă o importantacruciala.

Retorica distrage atenti a – pentru a-si atinge scopurile persuasive, vorbitorul trebuie sadistraga atentia interlocutorului de la modurile alternative de a percepe situatiile. Ex. Cazul

prostituateiRetorica deschide noi perspective , incurajand descoperirea unor noi moduri de a vedea

lumea, de a găsi soluţii noi la probleme vechi.Discursul retorica nu priveste discursul in mod abstract, ci ca pe un eveniment , un act de

comunicare cu o intentie specifica, o adresa specifica si o adecvare situationala si contextuala.Ramur il e/genur il e oratoriei (judiciar, deli berativ, epidictic)

- genul judiciar;- genul legislativ (deliberativ);- genul epidictic (ceremonial).Timp de mai mult de două mii de ani retorica marchează toate disciplinele, în calitatea sa de

ştiinţă a limbajului şi implicit a metalimbajului. Orice ştiinţă, orice domeniu de activitate recurgela retorică pentru a expune şi a formaliza o idee, pentru a degaja principalele argumente, pentru astabili legăturile şi a le prezenta sub o formă convingătoare, agreabilă şi uşor de înţeles de câtmai mulţi. Retorica clasică a făcut distincţie între trei tipuri de discursuri, adecvatecircumstanţelor/ situaţiilor de comunicare şi auditoriului căruia îi sunt destinate. Astfel, înretorica clasică, oratoria era împărţită în trei ramuri 1) oratoria judiciară; 2) oratoria deliberativă(sau legislativă); 3) oratoria epidictică (sau „demonstrativă“, „ceremonială“). Această clasificares-a efectuat din cauză că subiectele de care se ocupă retorica se pot grupa în trei categorii numite“genuri de cauze”.

Genul judiciar Ca obiect al acestui gen este discursul din cadrul dreptului. Conţinutul acestui gen se

referă la fapte trecute, adică discursul se pronunţă asupra faptelor ce au avut loc, expunîndu-se înfaţa instanţei de judecată.

Oratoria judiciară aduce şi/sau produce argumente despre evenimente trecute în acord cu

topicele de invenţie speciale descrise, încă de filosoful antic Aristotel, ca adecvate pentruaceastă ramură a oratoriei la nivelul axelor just/injust, bine/rău. Iniţial era folosită doar întribunal şi era orientată spre acuzare sau apărare. În acest gen de discurs, auditoriul este îngeneral un tribunal în care actorii principali sunt reprezentaţi de acuzare (vizată printr -unrechizitoriu) şi apărare (vizată prin pledoarie). Discursul se referă la fapte din trecut. În esenţă,este vorba de a le stabili, a le califica şi a le judeca. În acest scop se face deci apel la noţiuni de

justiţie şi de injustiţie şi se utilizează ca procedee predilecte raţionamentul silogistic şi entimema.O caracteristică a acestui gen o constituie modul formalizat de organizare a discursului (supusunor norme stricte) şi profilul „specializat“ al auditoriului.

Genul deli berativ

Numit adesea şi oratorie „legislativă“, genul deliberativ a fost legat la început exclusivde modul de vorbire specific mediilor/claselor politice. Aristotel considera patru topice deinvenţie speciale caracteristice, care ţin de oratoria deliberativă, situate pe axele: bine, rău,



avantajos, dezavantajos. Oratoria deliberativă cuprindea în perioada clasică orice comunicaresituată pe o poziţie pentru sau împotriva unei acţiuni (viitoare). Orientarea spre viitor a genuluideliberativ reprezenta de fapt proiecţia acţiunii unor legi sau acţiuni politice.

Acest tip de discurs, calificat adesea ca discurs politic, se adresează unei adunări, unuisenat. Se dau sfaturi pentru susţinerea/respingerea problemelor care privesc viaţa cetăţii sau astatului, diplomaţia, economia, bugetul, legislaţia etc. Scopul principal al discursului politic de

acest gen îl reprezintă luarea unor decizii şi dezbaterea „caracterului“ lor în termenii axei util-dăunător. Regula generală a acestui gen este respectarea şi sprijinirea a ceea ce este drept, iaroratorul să vorbească simplu.

Genul epidictic

Termenul grec epideicticos are sensul „potrivit pentru a fi arătat“. De aceea, aceastăramură a oratoriei este adesea numită oratorie „ceremonială“ sau „demonstrativă“. Oratoriaepidictică este orientată spre ocazii publice, spre prezent (aici şi acum). Ceremoniile funeraresunt exemple tipice de actualizare a oratoriei epidictice. Scopurile urmărite în cadrul oratorieiepidictice sunt de a lăuda sau de a blama. Aristotel considera că „virtutea“ şi „viciul“ sunt topicespeciale de invenţie care ţin de oratoria epidictică. Genul epidictic are adesea rolul de aintensifica adeziunea la valorile fără de care discursul care îndeamnă la acţiune nu ar putea să

emoţioneze.Discursul epidict este o expunere retorică, făcută în faţa unui auditoriu spre a -l determina

să aibă aceeaşi convingere ca şi or atorul. Acest discurs nu presupune nici luarea unei decizii, nicicondamnarea sau achitatea unei persoane. El se pronunţă doar pentru a se stabili un adevăr. Acest gen de discurs este numit adesea discurs demonstrativ.

Transformarea retoricii într-o matrice a ştiinţelor socioumane face dificilă stabilirea unuiinventar exhaustiv al relaţiilor retoricii cu alte discipline. Aceeaşi situaţie este prezentă dacă nevom referi la teoriile comunicării. O imagine sumară a acestor conexiuni, interferenţe,suprapuneri sau identităţi între domenii pune în evidenţă reintrarea retoricii în problematicafilosofică şi în actualitate. Bine cunoscut este faptul că retorica este strâns legată şi de lingvistică(„ştiinţă- pilot“), precum şi de limba pe care se grefează. Este evidentă, de asemenea, legăturaretoricii cu pragmatica [38] şi teoria actelor de limbaj (formulată de J.L. Austin şi dezvoltată deJ.R. Searle). Tratând conţinutul discursului, ea se află în relaţii strânse cu logica şi teoriaargumentării. Retorica este legată totodată de psihologie şi sociologie, mai ales din perspectivarealizării unor anumite strategii comunicaţionale. Retorica nu este o metodă de manipulare, eacontribuie la detectarea anumitor principii ale acesteia, la aplicarea unei grile de decodare pentruanumite discursuri, permiţînd astfel o lectură mai bună şi/sau o „audiţie“ mai bună. Ba chiar maimult, ea poate contribui la o exprimare cotidiană mai bună sau în cadrul profesional, la

perfecţionarea mijloacelor de prezentare a anumitor idei.Din perspectiva tehnicilor de comunicare este evidentă conexiunea cu domeniul dreptului,

cel al politicii, în cadrul serviciilor publice etc. În fine, retorica, prin părţile sale de enunţare, arenumeroase zone de interfer

enţă cu ştiinţele cognitive şi oratoria.

În fond la o privire mai atentă probabil că nu vom găsi nici un domeniu de activitate în caresă nu fie prezent unul sau altul dintre aspectele ce formează obiectul de studiu al retoricii. Maiales în contextul social, politic, economic contemporan, în cadrul tendinţelor de globalizare rolulteoriilor cominicării care au începuturile în retorică sau dovedit a fi destul de actuale.

Concluzii: actualitatea retoricii.Odată cu interesul general faţă de limbaj şi discurs, care îşiare începuturile în secolul trecut, retorica reapare sub forma neo-retoricii. Spre deosebire devechea retorică care ca problemă avea raportul între retorica figurilor şi retorica argumentări,dintre retorica literară şi o retorică a conflictelor, persuasivă, a cărei paradigmă se confundă cu

juridicul, deoarece procesul de judecată este prin excelenţă formă culturală de conflict, nouaretorică găseşte un punct de contact între cele două retorici, aduce cu sine o scădere a atitudinii

speculative şi o creştere a aplicabilităţii. Retorica revine în cheea pragmaticii comunicării şireprezintă arta postmodernă a comunicării.



TEORIA ȘI PRACTICA JURIDICĂ RETORICĂ

1. Retorica ca studiu al discursivităţii. 2. Specificitatea problemelor retoricii juridice în contemporaneitate.3. Situaţia retorică.

4.

Planificarea şi stilizarea discursului juridic. 5. Organizarea discursului.6. Retorica clasică şi teoria contemporană a comunicării

Obiective de referință: să identifice specificul retoricii ca teorie a discursului; să relateze despre specificul retoricii contemporane; să analizeze o situație retorică; să compare diverse cadre teoretice; să aplice cadrul teoretic al discursului la cel practic; să aprecieze rolul conștientizării obiectivelor pentru elaborarea discursului;

să evalueze moduri de organizare a discursului; să deducă tendinţele actuale în cercetarea discursului retoric; să argumenteze utilitatea practică ateoriei discursului pentru teoria și practicacomunicării.

REZUMATUL TEMEI

Nucleul retoricii este discursul. Pentru a înțelege esența teoriei discursului vom pornianalizele de la cele trei genuri de discurs puse în valoare încă de antici. Un alt pas va fi orientatspre analiza diverselor clasificări actuale în teoria discursului.Vom lua în calcul clasificărilefăcute de Gheorghe Mihai în lucrarea Retorica tradițională și neoretorica.

În teoria și practica retorică este importantă respectarea unor principia, cum ar fi cele cinci principia pe care le întâlnit analizate în literature de specialitate:

1. Principiul comunicării 2. Principiul alegerii3. Principiul atitudinii implicate4. Principăiul etic 5. Principăiul veriformității

În ceea ce priveşte genurile retoricii clasice, atunci vom vedea că acestea supraveţuiesctimpului cizelundu-se, acomodîndu-se noilor realităţi. Aristotel, şi nu numai, sistematizândretorica au împărţit-o în trei domenii: genul demonstrativ, genul deliberativ şi genul judiciar.Autorii ce au împărtăşit această clasificare au utilizat ca temei trei tipuri de realităţi ce se află la

baza fiecăruia dintre eceste trei genuri. Genul demonstrativ se întemeează pe teoria argumentăriideoarece scopul acestuia este de a demonstra pur şi simplu un adevăr, raportat la prezent. Spredeosebire de acest gen, genul deliberativ are ca scop de a determina auditoriul (ascultătorii) de alua o anumită decizie în legătură cu o situaţie ce se va crea în viitor. În fine, cel de-al treilea gen,genul judiciar, se raportează la trecut. Discursurile ce se includ în acest gen se pronunţă înlegătură cu o situaţie care a avut loc şi se pronunţă în faţa persoanelor autorizate cu anumitefuncţii. Cu toate că sub incidenţa acestor trei genuri retorice se află domenii diferite, adeseori elese însoţesc reciproc aflîndu-se în relaţii de interdependenţă.

Astfel, genul judiciar şi cel deliberativ supravieţuiesc sub forma declaraţiei, a pledoariei,a apologiei, a rechizitoriului, a declaraţiei politice, a admonestгăr ii, a conferinţei, a expuneriietc.Genul epidictic se regăseşte în forma alocuţiunii, a elogiului, a complimentului, a oraţieifunebre, a panegiricului, a discursului (ca speech). Ceea ce pare să caracterizeze discursul



oratoric al zilelor noastre este tendinţa spre simplitate, adecvare, pragmatism, improvizaţie,stereotipie.

Perioada actuală redescoper ă şi pune în valoare diverse procedee (locuri comune,naraţiune, figuri, acţiune) în discursuri persuasive noi care au o retorică proprie (de ex. discursul

publicitar). Sistemul retoric al antichităţii se adaptează noilor împrejurări în cadrul mai larg al pragmaticii discursului.

La fel ca şi în trecut, în prezent retorica nu priveşte comunicarea ca pe o abstracţiune, cica pe un fenomen aflat în relaţie strânsă cu contextul în care se produce. Discursurile şi textelesunt determinate de contextul istoric, cultural, temporal. Ansamblul de determinări carecondiţionează modul în care se organizează discursul poate fi definit ca situaţie retorică. Sensuliniţial al acestui termen se referea la ceea ce produce sau inspiră comunicarea: un conflict, oceremonie convenţională, o intenţie specifică. Situaţia ideală presupunea „a comunica“ uneianumite audienţe un conţinut informativ într-o formă potrivită. Deoarece situaţia retorică estestrâns legată de profilul audienţei, termenul audienţă devine el însuşi un concept important înstudiul retoricii. În cadrul retoricii discursul nu este o abstracţiune, un eveniment comunicativmarcat de o intenţie specifică, de adecvare situaţională şi stilistică şi adresat unei audienţespecifice. Din această perspectivă pragmatica foloseşte termenul context comunicativ cu referire

la ansamblul factorilor care, dincolo de structura lingvistică a enunţurilor/mesajelor, influenţează semnificaţia acestora.

Ţinând cont de aceste caracteristici în cadrul retoricii se includ strategiile persuasive(despre care mai detaliat vorbim într-o temă aparte). Ceea la ce ne limităm la moment estemenţiunea că strategiile persuasive sunt cele care realizează puntea de legătură între sine (ethos)şi ceilalţi (pathos) prin intermediul logos-ului (toate trei elemente menţionate încă în retoricaanticilor). Această triadă reprezintă modelul pe care au fost create principalele modele lingvisticeşi retorice din antichitate şi până în prezent. Modelul ideal este bineînţeles cel care asigură echilibrul perfect al celor trei componente. Orice preferinţă sau tendinţă de supraevaluare a uneiadintre componente poate conduce la dezechilibre comunicaţionale.Canoanele retoricii clasice priveau atât actul enunţării (memoria şi pronuntatio), cât şi regulile deconstrucţie ale enunţului, adică discursul propriu-zis (inventio, dispositio, elocutio). Acestecategorii erau folosite în analiza critică a discursului şi ofereau modele în educaţia retorică ceviza însuşirea regulilor de generare a discursului. De-a lungul secolelor tr atatele de retorică au

pus în evidenţă aceste cinci categorii. Fiecare dintre aceste categorii a avut parte de un tratamentinegal dintr-o dublă perspectivă: calitativă şi cantitativă. Astfel, memoria şi pronuntatio s-au

bucurat de mai puţină atenţie. Categoria inventio a reprezentat domeniul de intersecţie întreretorică şi dialectică din punctul de vedere al încadrării în sistemul pedagogic. În competiţiadintre aceste discipline, retorica a fost redusă adesea la elocutio. Deşi cele cinci canoane aleretoricii acoperă zone de interes în pedagogia retorică, acestea nu pot fi înţelese doar în cadruleducaţional al disciplinei retorice.

O problemă de importanţă majoră atât pentru antici (greci şi romani) cât şi pentru experţiicontemporani în comunicare a fost şi este stilizarea discursului. Obiectivele de bază ale retoriciierau acelea de:

1) a proba, ut probet ;2) a încânta, ut delectet ;3) a emoţiona, ut flectat .

Pentru atingerea acestor obiective nu se pune la îndoială necesitatea prezenţei unei argumentărisolide, la care se mai adaugă seducţia auditoriului şi manipularea emoţiilor şi sentimentelor.Orice vorbitor se orientează spre eficacitatea discursului său. Acest fapt presupunefuncţionalitatea discursului într -un context anume şi operaţionalitatea acestuia, ceea ce se includeîn sti li zarea discursulu i .

Orice discurs, indifferent de tipologia sa, presupune un anumit mod de organizare apărţilor discursului, o anumită structură care este încă actuală. Acest compartiment al retoricii poartă denumirea de arta dispoziţiei (dispositio). “În general, prin aceasta se înţelege aşezarea a



ceva într-un anumit loc, într-un anumit fel, într-o anumită ordine, iar prin dispozitiv, fie unansamblu de piese care îndeplinesc fiecare o funcţie bine determinată într -un sistem tehnic…”[1] în ceea ce priveşte semnificaţia termenului în retorică, el se referă la structura unui discurs.Dispoziţia începe acolo unde sfîrşeşte invenţia, adică acea parte care presupune adunarea ideilornecesare discursului.

Astfel părţile componente a unui discurs sunt: exordiul (exordium), propunerea

( propositio), diviziunea (divisio), naraţiunea (narratio), confirmarea (confirmatio), respingereatezei adverse (refutatio), digresiunea (digressio) şi încheierea ( peroratio). Atunci cînd cuprindetoate aceste părţi în ordinea în care acestea au fost expuse, vom avea o dispoziţie regulată. Dartrebuie să ţinem cont de faptul că aceste părţi ale dispoziţiei nu sunt obligatorii pentru toatediscursurile, în unele cazuri anumite părţi pot fi omise.

Dacă vom face o evaluare a celor expuse în temele anterioare, atunci putem formulaanumite caracteristi, conexiuni şi tangenţe dintre retorica clasică şi teoria contemporană acomunicării. Chiar am putea spune ca într-un mod legitim teoria comunicării este generată de

prima, de retorică. Născîndu-se în urmă cu două milenii şi jumătate, arta convingerii şi ştiinţa discursului a

fost şi continuă de a fi una dintre cele mai mari moşteniri pe care anticii au lăsat -o omenirii.

Iniţial retorica viza comunicarea publică în sfera juridică şi cea politică. De origine greacă,termenul retorică avea accepţiunea de “ştiinţă a discursului şi artă de a convinge”. Încontemporanietate au fost lansate opinii care consideră retorica “cea mai înaltă expresie a culturiigreceşti” .

Încă din antichitate retorica (rhetorike la greci şi ars dicendi sau ars rhetor la romani) estearta de a comunica convingător. Deci însuşirea acestei arte şi studierea comunicării interumane adominat epoca.

Spre deosebire de modul de percepere a problemelor ce se cuprind în retorica clasică,teoria contemporană a comunicării sa modificat, complicat, incluzând în sine registre diferite,aspecte diverse de natură psihologică, socială, etc. În esenţă ne referim la comunicarea umană.Majoritatea definiţiilor date comunicării umane includ in sine următoarele elemente comune:comunicarea este un proces de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individla altul, fie de la un grup la altul; orice tip de activitate, indiferent de nivelul la care ne referim nu

poate fi conceput în afara procesului de comunicare. Toţi autorii literaturii de specialitate auîncercat să formuleze răspunsuri exhaustive la întrebarea: ce este comunicarea? Răspunsurile laaceastă întrebare sunt numeroase şi diverse. Dintre acestea mai cuprinzătoare sunt consideratedouă.

“În sensul cel mai general, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem,respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnalealternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă”.

“Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un

spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci şimuzica, artele vizuale, teatrul, baletul şi, în fine, toate comportamentele umane. În anumitecazuri, este poate de dorit a lărgi şi mai mult definiţia comunicării pentru a include toate

procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avionşi de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetăteleghidată în urmărirea acestui avion)”. Căci “comunicarea umană este relaţia dintre oameni şise construieşte cu emoţii, sentimente, atitudini şi interese”.

Aproximativ de la mijlocul secolului trecut termenul comunicare sa înscris în actualitateşi chiar a devenit un termen la modă. Aceeaşi situaţie o avem şi la moment datorită diversificăriiactivităţilor şi evenimentelor, se multiplică realităţile în care comunicarea joacă un rolimportant, şi datorită creşterii interesului pentru comunicare de care se bucură la moment. Or, un

şir de activităţi şi reuşita persoanelor din diferite domenii de activitate (politică, drept, economie, pedagogie ş.a.) sunt în dependenţă directă de modul de comunicare. În acest caz alături decomunicarea discursivă apare înţelegerea comunicării ca transmitere de imagine. Ca argument în



favoarea interesului pentru comunicare sunt cele 126 de definiţii adunate de către americaniiFrank Dance şi Carl Larson, de la diverşi autori, dar nici una dintre ele nu s -a dovedit a fiexhaustivă. “Semantica termenului comunicare nu încape într-o definiţie, dar fiecare definiţie

posibilă surprinde câte ceva din ceea ce este comunicarea”.Deci comunicarea a fost şi este percepută ca element fundamental al existenţei umane.

Chiar etimologia cuvântului indică acest lucru. Comunicare provine din limba latină - communis

ceea ce înseamnă “a pune de acord”, “a fi în legătură cu” sau “a fi în relaţie”, deşi termenulcircula în vocabularul anticilor cu sensul de “a transmite şi celorlalţi”, “a împărtăşi cevacelorlalţi”. Chiar dacă termenul este de provenienţă latină, primele preocupări, în special practice

pentru comunicare (cum am indicat în tema 2), le-au avut grecii. Pentru greci oratoria, “măiestriade a-ţi construi discursul şi de a-l exprima în agora era o condiţie inseparabilă statutului decetăţean (trebuie însă să avem în vedere faptul că accesul la funcţiile publice ale cetăţii eraaccesibil oricărui cetăţean grec doar prin tragere la sorţ. Mai mult, legile din Grecia Anticăstipulau dreptul cetăţenilor de a se reprezenta pe ei înşişi în faţa instanţelor de judecată, textul luiPlaton, Apologia lui Socrate, fiind un exemplu în acest sens).

În linii mar comunicarea umană este un proces tranzacţional, unul de transmitere(emitere)- primire (receptare). Scopul oricărui act de comunicare este de a schimba semnificaţii,

de al face pe interlocutor să gândească, să simtă, să se comporte într -un fel anume. Indiferent defaptul dacă omul doreşte sau nu el oricum comunică: prin tăcere, prin gesturi, prin privire, princuvinte. Chiar spunând că nu vrea să vorbească el deja comunică o anumită stare a sa, o dorinţăetc.

ABORDĂRI TEORETICE ALE ANALIZEI DE DISCURS

1. Cadrul teoretic al analizei discursului.2. Noţiunile fundamentale. 3. Tipologii ale discursurilor.4.

Dezbaterile judiciare.5. Metode de analiză a discursului.6. Analiza de conţinut.

Obiective de referință: să descrie esenţa analizei structurilor discursive; să analizeze modele de abordare teoretică; să identifice metodele de analiză; să utilizeze formatele logice în construirea structurilor discursive; să utilizeze tehnici de interpretare a discursului;

să relateze despre metode de analiză de discurs;

să compare metodele; să aprecieze eficiența aplicării metodelor de analiză a discursului; să aplice metodele analizei de conţinut în practica cercetării discursului; să elaboreze discursuri pornind de la cadrul teoretic.

REZUMATUL TEMEIAnaliza discursului este un domeniu multidisciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar,

integrând elemente de retorică, de analiză conversaţională, de sociolingvistică, de psiholingvistică,logică, etc. Apariţia ei ca ştiinţă a fost pregătită de trei curente ce sau manifestat în anii ’60 aisecolului XX:

Lingvistica textuală; Etnografia comunicării; - a apărut ca un curent în cadrul cercetărilor antropologiceamericane. În cadrul analizei discursului reprezentanţii acestui curent au plecat de la diversitatea



comunităţilor lingvistice şi a pus accentul pe diferenţele dintre codurile care modelează identitatea partenerilor în interacţiunile verbale.

Şcoala franceză de analiză a discursului, care se caracterizează printr -o analizăcritică a discursului. În cadrul acestei şcoli se pleacă de la teza că ideologia şi inconştientullocuiesc incognito în limbaj şi că ele pot fi descoperite. Reprezentanţii şcolii franceze au manifestatun interes deosebit pentru următoarele domenii: - discursurile marcate de constrângeri de tip

normativ; - materialitatea lingvistică – se caută legătura între funcţiile semnelor şi substanţalingvistică a discursului; - teoriile de enunţare lingvistică, care au încercat trecerea de la analizalingvistică la analiza propriu-zisă a limbii; introducerea unor termeni noi, cum ar fi conceptul dearhivă, pe care M. Foucault îl consideră o practică prin care un anumit număr de enunţuri vizeazăanumite evenimente regulate, iar pentru D. Maingueneau este o formaţiune discursivă, adică unanumit tip de enunţ ce aparţine aceleiaşi poziţionări socio-istorice şi care sunt inseparabile de oistorie socială

Azi putem afirma că obiectul de studiu al analizei discursului este analiza verbală, în ansamblulei considerată în situaţii de comunicare/argumentare specifice.

Discursul este aproape unanim considerat de cercetători drept o unitate a pragmaticii.Analiza modurilor în care este definit termenul discurs ne conduce spre scoaterea în evidenţă a

câtorva moduri de abordare a discursului. Discursul este înlănţuire cu scopuri semnificative a unor cuvinte din langue. Adoptarea

termenului de discurs de către lingviştii postsaussurieni se încadrează fie în tentativelede a rezolva antinomia langue/ parole, fie în cele de a clarifica natura şi funcţiilesintagmelor. (Cesare Segré în Istorie, cultură, critică)

Discursul este activitatea umană, declanşată, în general, de un eveniment particular, deun stimul, prin care un locutor comunică cu un interlocutor, utilizând semnale verbaleorganizate după un cod comun. (Gardiner -după Moeschler, Reboul, Dicționarencyclopedic de pragmatică)

Buyssens defineşte discursul considerând combinaţiile în care subiectul vorbitorutilizează codul limbii în vederea exprimării gândirii sale personale, diferenţiindu-l de

parole prin care înţelege mecanismul psiho-fizic care-i permite să exteriorizeze acestecombinaţii. Tot potrivit lui Buyssens, raportul parole/discours este echivalent raportuluisunet/fonem, act de semnificare/partea sa funcţională.

Starobinski afirmă că discursul reprezintă o legătură dintre conceptele ce se prezintăînveşmântate în formă lingvistică, înlănţuire cu scopuri semnificative a unor cuvinte dinlangue.

Pentru Maingueneau, limba este considerată un ansamblu finit relativ stabil, iar discursuleste loc al creativităţii, al contextualizărilor imprevizibile ce conferă noi valori unităţilorlimbii.

Elena Dragoş menţionează direcţia culturalistă, saussuriană acordă discursului

accepţiunea lui parole ( parole este un act individual

de voinţă şi inteligenţă).

Direcţia psihosistematică consideră discursul o activitatea verbală momentană, realizată prinacte de vorbire, în limitele impuse de limbă. (2000)

Benveniste - accentuează distincţia saussuriană între raporturile asociative şi r aporturilesintagmatice, arătând că, din punct de vedere al teoriei enunţării, discursul este uneveniment verbal.

Anca Runcan Măgureanuureanu identifică două înţelesuri ale termenului: discursul este activitatea lingvistică individuală ( parole, énonciation,

performance), care impune studiul urmelor enunţării în obiectul produs; discursul este activitatea lingvistică cu caracter social, bazată pe existenţa

unor reguli (convenţii) normative care reglementează utilizarea regulilor constitutive

ale unei limbi naturale. Discursul este manifestarea caracterului pragmatic al comunicării,

comunicare în anumite condiţii de producere, este parole + condiții de producere.



În lucrarea Introducere în teoria argumentării şi metodologie este realizeazăatât o definire, cât şi o clasificare a discursului. Discursul este acea formă mai înaltă acomunicării în care se tematizează satisfacerea pretenţiilor de validitatea problematizate şise schimbă argumente pentru a întemeia pretenţii de adevăr, respectiv de justeţe. Prin acestmod de definire discursul este pus în conexiune cu argumentarea.

O taxonomie simplă a discursului, realizată din punctul de vedere al caracterului funcţional

al unei dominante textuale relevă trei tipuri majore: Tipul narativ (secvenţa narativă, macroact de vorbire narativ): desemnează

un mod de enunţare, dar şi rezultatul acesteia. Vizează un ansamblu de procedee de redarea evenimentelor (relaţia cu timpul şi locul, dezvoltarea subiectului, vocile narative);dimensiunea preponderentă de structurare: timpul; există o disciplină specializată ceanalizează textul narativ (mai ales de factură literară): naratologia.

Tipul descriptiv (secvenţă descriptivă, macroact de vorbire descriptiv): estereprezentat de enunţuri statice, încadrate şi determinate preponderent spaţial.

Tipul argumentativ (secvenţă argumentativă, macroact de vorbireargumentativ): are următoarele caracteristici:

este o construcţie discursivă organizată în conformitate cu un plan ce

cuprinde premise, concluzii, argumente, susţineri, întăriri, excepţii, nuanţări etc.(ca exemplu poate fi modelul Toulmin);

vizează obţinerea adeziunii la anumite idei (această caracteristicărezultă chiar din definiţia termenului Argumentare);

actualizează procedee ca justificarea, probatoriul, valorizarea,opoziţia, disputa, polemica;

se recunoaşte prin mărci sintactice specifice: conectori şi operatoriargumentativi;

Conform tradiţiei, pentru ca discursul retoric să fie eficient se cere respectarea a trei condiţii: să placă;

să instruiască;

să determine asumări. În funcţie de raportul dintre emiţători şi receptori deosebim: - discursur i închise ,

pentru care există o coincidenţă calitativă şi cantitativă între ansamblul emiţătorilor şicel al receptorilor. Ca exemplu de acest tip de discurs pot fi considerate discursurileştiinţifice în care cei care citesc sau ascultă aceste discursuri, la rândul său sunt cei careşi elaborează aceste tip de discurs; şi - discursur i deschise , pentru care există diferenţămare între ansamblul emiţătorilor şi cel al receptorilor. De pildă cum sunt publicaţiile(ziarele, revistele etc.), scrise de un număr relativ mic de persoane, dar citite de un

public mare. Discursurile pot fi clasificate şi după domeniul în care sunt folosite. În acest cadru

distingem între discursur i le nespecial izate şi discursur i le specializate . Cel de-al doileatip de discurs se referă la modul în care limba este utilizată într -un anumit domeniu deactivitate. Astfel există discursul ştiinţific (în sociologie, fizică, filosofie, etc.),discursul profesional (care caracterizează anumite ramuri, cum ar fi jurnalismul,dreptul, etc.), discursul tehnic (mecanică, telecomunicaţii, telefonie mobilă), discursul

politic. Din perspectiva relaţiilor ce se pot stabili în, şi între discursuri se poate vorbi

despre metadiscurs, intradiscurs şi interdiscurs. Toate aceste concepte caracterizează starea discursului care se află într -un continuu

proces de negociere în cadrul unui spaţiu saturat de cuvinte şi enunţurile celorlalţi.Reprezentarea discursului ca un ansamblu format din două universuri distincte, unul

interior - intradiscursul şi unul exterior – interdiscursul - poate fi făcută doar la nivelteoretic. În realitate, intradiscursul şi metadiscursul se intersectează cu interdiscursul.



Metadiscursul se r eferă la posibilitatea pe care o are locutorul de a-şi comenta enunţul, chiarîn cadrul enunţării sau poate avea ca obiect şi discursul partenerului, pentru a-l confirma, sau a-lreformula.

Interdiscursul desemnează relaţiile discursului cu ansamblul unităţilor discursive. În funcţiede tipul dominat de relaţie interdiscursivă se pot delimita discursuri citate, discursuri anterioare,discursuri contemporane aparţinând genurilor diferite.

Intradiscursul desemnează conceptul opus interdiscursului şi se referă la relaţiile ce sestabilesc între elementele constitutive ale unui discurs.În determinarea tipurilor de discurs, Gh. Mihai utilizează termenul de specii de discurs

retoric. Stabilind mai multe criterii de clasificare a discursurilor, autorul menţionat, identificăurmătoarele specii ale discursului:

După natura limbajului utilizat: - poetic (în literatură,); - categorial (în ştiinţe), -conceptual (în filosofie) ; - cotidian ( ziaristică, publicitate şi reclamă).

După materia scopului urmărit de autor: - demonstrativ; - deliberativ; - judiciar . În raport de public: - extensional , care poate fi nedeterminat , cum ar fi discursul poetic

sau cel cotidian, şi determinat , cum ar fi discursul demonstarativ sau cel conceptual ; -intenţional , care la rândul său poate fi omogen (de pildă discursul judiciar), şi neomogen

(eseul şi epopeea). După forma de adresare avem: - discurs oral ; - citit . După criteriul contactului cu publicul: - direct ; - indirect . După intenţia utilizatorului discursului: - persuasiv; - seductiv; - incitativ. Sigur că toate aceste tipuri de discurs nu sunt bine determinate ca areal şi nu putem vorbi

despre fiecare tip într-un mod strict, deoarece ele se completează reciproc. La fel clasificărilemenţionate mai sus nu au doar o valoare didactică, fiecare dintre acestea solicită tehnici proprii,care depăşesc cadrul general de elaborare şi prezentare a unui discurs.

Analiza discursului și a importanței acestuia pentru practica juridică poate fi realizată prinintermewdiul discursurilor prezentate în cadrul dezbaterilor judiciare. În cadrul, dezbaterile judiciare participanţii la proces îşi formează concluziile necesare privitor larezultatele anchetei judiciare, îşi formează o poziţie procesuală definitivă. Expunându-şi părerile,

participanţii dezbaterilor judiciare efectuează o analiză complexă şi amănunţită a materialelordosarului învinuitului înaintat, gradului vinovăţiei şi responsabilitatea inculpatului, caracterul şimărimea pedepsei, precum şi alte întrebări ce ţin de competenţa instanţei.

Dezbaterile judiciare au drept scop a ajuta instanţa şi participanţii la proces mai bine săînţeleagă împrejurările de fapt şi de drept, să clarifice sensul şi însemnătatea acestora, să-şi facăconcluziile necesare. Participarea nemijlocită a procurorului, apărătorului şi a altor persoane,scoaterea în evidenţă a împrejurărilor cercetate la caz de pe poziţia învinuirii şi apărării, dau

posibilitatea de a constata adevărul obiectiv, care serveşte ca o garanţie a preîntâmpinării uneierori a instanţei. Iată din ce cauză şi instanţa este cointeresată de a asculta şi chibzui părerea

participanţilor la proces, iar ultimii sunt cointeresaţi de a-şi expune părerea proprie, de aconvinge instanţa.

Dezbaterile judiciare au o mare influenţă asupra formării convingerii instanţei. Înrezultatul dezbaterilor judiciare, când toate dovezile adunate în cauză la ancheta preliminară suntsupuse unei analize complet, obiectiv şi sub toate aspectele, când toate întrebările apărute devinobiectul unei discuţii vii, când fiecare dintre participanţi la proces aduc dovezi cerinţelor şi

propunerilor proprii, protestează împotriva cerinţelor şi propunerilor părţii opuse, instanţa mailesne ajunge la concluzia corectă pentru a emite sentinţa legal motivată şi corectă.

Desigur, convingerea interioară a instanţei începe a se forma înainte de dezbaterile judiciare, în timpul anchetei judiciare. Ascultând mărturiile persoanei interogate – inculpat, partea vătămată, martori – luând cunoştinţă de concluziile expertului, studiind corpurile delicte şi

dovezile scrise, efectuând alte măsuri procesuale îndreptate spre constatarea faptelor, judecătorulîşi formează o anumită convingere, dar aceasta nefiind deplină şi definitivă. După terminareaanchetei judiciare, la judecători întotdeauna se simte necesitatea sistematizării datelor şi



informaţiei primite, pentru a se convinge de ceea ce este complet admis sau respins, pentru adescoperi anumite cerinţe.

În sistematizarea faptelor menţionate, un rol important îl joacă anume dezbaterile judiciare. Efectuând totalizările anchetei judiciare, analizând corectitudinea şi obligativitateadovezilor adunate în cauză, apreciindu-le de pe poziţia învinuitului şi apărării, participanţiidezbaterilor judiciare îşi expun părerea privitor la infracţiune şi vinovăţia inculpatului,

informează din ce cauză instanţa trebuie să ia în consideraţie unii factori, iar pe alţii să-i omită şice dovezi urmează a fi luate în consideraţie sau a le considera neargumentate la emitereasentinţei.

Pe parcursul dezbaterilor judiciare instanţa încă o dată urmăreşte în memorie toate etapelede căutare a adevărului în cauză, ca şi cum ar trece repetat calea formării convingerii. Aceasta dă

posibilitatea de a scoate la iveală şi a verifica atât punctele lor puternice sau slabe, cât şiconcluziile formate. În rezultat judecătorii sau îşi întăresc poziţia, sau sunt nevoiţi a refuza la ea,având ca bază argumentele menţionate în cadrul dezbaterilor judiciare.

Dezbaterile judiciare tot timpul poartă un caracter de discuţii deschise, o luptă a părerilor.Aici nemijlocit se ciocnesc diferite puncte de vedere, diferite aprecieri, unele argumentecontravin altora. În asemenea condiţii instanţei îi este mai lesne a înţelege adevărul unor sau altor

factori, însemnătatea probatorie a acestora. Luând parte la dezbaterile judiciare procurorul, apărătorul şi alţi participanţi la proces

folosesc aceiaşi factori, operează cu aceleaşi date, care au fost obiectul anchetei judiciare, darfiecare din ei interpretează în mod diferit, unesc materialele date într -un anumit sistem logic,

propunând instanţei opiniile sale, iar ultima luând în consideraţie aceste opinii la emitereasentinţei.

Cercetările din domeniul comunicării tot mai mult sunt interesate de texte sau mesaje scrise,de discuţiile orale şi de discurs. Datorită acestor cercetări o importantă atenţie se atrage analizei deconţinut (content analysis). Combinată cu alte tehnici de cercetare, analiza de conţinut este utilă

pentru analiza elementelor textuale, izolat sau în interdependenţă; pentru evaluarea vorbitorului şi pentru evaluarea recepţiei, adică a efectelor discursului argumentativ.

Autorii lucrării Ştiinţa comunicări menţionează cinci faze metodologice în istoria analizei deconţinut:

1. analiza frecvenţei (până în anii ’50) – studiază frecvenţa cu care un anumit subiect, otemă apare în texte şi discursuri publice.

2. analiza frecvenţei (mijlocul anilor ’50). Începând cu mijlocul anilor ’50 însă analizaaxată pe frecvenţă a fost contestată din cauza caracterului prea simplist, ca alternativă este propusăanaliza valenţei cuvintelor dintr -un text.

3. analiza de intensitate (anii ’50 şi ’60). Valenţa sau intensitatea se referă la poziţia pecare o ia autorul, ţinându-se cont de gradul diferit de pozitivitate sau negativitate în care o temăapare într-un text, adică este pro sau contra unei anumite poziţii, pe care o expune în text saudiscurs.

4.

analiza contingenţei (începând cu anii ’60). Analiza de conţinut din această fază devinemai complexă, atenţia îndreptându-se spre manifestarea interdependentă a caracteristicilor textuale(contingenţa).

5. analiza pe calculatoare (de la sfârşitul anilor ’60). În prezent analiza de conţinut şicomplexitatea sa depinde de utilizarea calculatoarelor. Calculatorul a devenit indispensabil pentruanaliza de conţinut, deşi nu este de mare folos pentru identificarea particularităţilor textuale,deoarece el nu poate ţine cont de determinarea contextuală a sensurilor.

PROBLEMA ARGUMENTĂRII ÎN ȘTIINȚA ȘI PRACTICA JURIDICĂ

1.

Argumentarea ca activitate socială. 2. Argumentarea ca activitate intelectuală. 3. Argumentarea ca activitate verbală.



4. Argumentarea ca practică juridică

Obiective de referință: să definească argumentarea; să structureze domeniile argumentării; să descrie specificul fiecărui domeniu;

să determine inter relaţia dintre domeniile argumentării; să compare diversele tipuri de activități argumentative; să identifice realități sociale în care acestea sunt prezente; să aprecieze importanța argumentării pentru fiecare domeniu în parte; să elaboreze argumente în raport cu fiecare domeniu.

REZUMATUL TEMEI

Argumentarea întâlnește mai multe explicații. Uneori termenului argumentare i se atribuie osemnificație foarte largă „manieră de a prezenta şi dispune argumentele, „un procedeu deconvingere pe alţii” sau „acţiune socială” etc. În alte cazuri argumentarea este identificată cu

formularea de raţionamente. În ultimul timp argumentarea este considerată metodă de soluţionare aconflictelor., şi că argumentarea alături de demonstrare este o formă de întemeiere.

Argumentarea într-adevăr este o formă de întemeiere, alături de demonstraţie, care presupune,ca orice întemeiere, inferenţa şi, deci, anumite reguli de derivare, a căror respectare este condiţianecesară a validităţii. Abordarea argumentării ca formă de întemeiere întâlneşte mai multe obiecţii,dintre care două sunt de ordin principial.

Că argumentarea poate fi abordată de teoria acţiunii, de pragmatică, care depăşesc posibilităţile logicii. Această obiecţie este combătută de Marga care spune că pentru caraţionalitatea să fie eficace în praxisul vieţii este nevoie ca ea să survină pe o caleraţională, care este cea a întemeierilor (fundamentărilor). O raţionalitate ce adoptă căialternative la întemeiere se dezminte pe sine.

Argumentarea constă din inferenţe şi este suficient să studiem inferenţele pentru a puteada răspuns la problemele logice ale argumentării. Dar şi demonstrarea constă dininferenţe, dar ea este studiată aparte, deoarece multe probleme de validitate suntspecifice.

Studiul argumentării reprezintă o performanţă pragmatică, fiind o cale de lărgire a contactuluilogicii cu practica întemeierilor de teză.

Printre diversitatea de semnificații s-a încetățenit înțelegerea argumentării în calitate de: manieră de a prezenta şi dispune de argument; procedeu de a-i convinge pe alţii; acţiune socială îndreptată spre susţinerea sau slăbirea unui punct de vedere prin

argumente;

formulare de raţionamente; metodă nonviolentă de rezolvare a conflictelor; formă de întemeiere a tezelor alături de demonstraţie. Pornind de la constatarea că, în limba naturală, procesele argumentative sunt impregnate de

retorică şi logică, punctul de vedere modern asupra argumentării încearcă să realizeze locul comunal intersecţiei acestor două direcţii de cercetare. Tendinţele recente în studiul argumentăriiintegrează descoperirile pragmaticii, în special ale teoriei actelor de limbaj şi extind aria cercetăriispre surpinderea fenomenului la nivelul cotidianului.

Argumentarea vizează adeziunea spiritelor care se află într -un contact intelectual. Îndemonstraţie se realizează un proces formal şi deductiv, de aceea studiul demonstraţiei revine

logicii. În argumentare se realizează un proces nedeductiv, iar studiul argumentării revine retoriciişi psihologiei sociale.



Argumentarea este o formă de întemeiere alături de demonstraţie, care presupune, ca oriceîntemeiere, inferenţa şi deci, anumite reguli de derivare a căror respectare este condiţia necesară avalidităţii.

Argumentarea este o logică, doar în măsura în care motivele unei decizii sunt tratate caraţiuni justificative, care legitimează, care – prin urmare – sunt eminamente comunicabile,susceptibile de a fi înţelese, recunoscute, admise, adoptate. Totuşi, după cum a subliniat Ch.

Perelman, în Raţiune şi Justiţie, „argumentarea, deşi raţională, nu este constrângătoare”. Argumentarea presupune un demers de ordin preponderent raţional prin care se urmăreştevalidarea unei ipoteze avansate; ipotezele şi concluzia nu vor fi incontestabile, dar vor fi

justificate şi justificabile; Discursul argumentativ nu ajunge la concluzii incontestabile, dar poateconvinge dacă argumentaţia este solidă); conţinutul acestuia trebuie doar să delimiteze cât maiferm între just şi injust, justificat şi nejustificat, logic şi ilogic, bine şi rău.

Actorii situaţiei argumentative sunt desemnaţi diferit în funcţie de poziţia pe care o ocupăîn cadrul interacţiunii comunicative. Astfel, din perspectivă lingvistică, [13] enunţurile sunt

produse de un vor bitor (locutor) pentru un interlocutor. Emiţătorul şi destinatarul sunt termeniide bază în cadrul teoriei ce are ca obiect de studiu actele de vorbire.

Din punctul de vedere al retoricii, [14] principalul actor al argumentării este oratorul care

se adresează publicului (auditoriu). În acest context mai degrabă putem vorbi despre adversari deopinii, fiecare dintre ei fiind persoane care emit o părere pe care o argumentează. În cazul în careschimburile argumentative depăşesc cadrul partenerilor direct implicaţi, se poate vorbi de

prezenţa terţilor, adică membrii unui public martor interesat de schimbul verbal dintre adversari.Argumentarea astfel devine dependentă de structura interacţiunii verbale dintre parteneri. Ea esteo confruntare a unui discurs şi a unui contradiscurs orientate de aceeaşi întrebare/problemă.

În ceea ce priveşte actul argumentativ în sine, după cum menţionează autorii Gh. Mateuţ,A. Mihăilă [15] toate actele argumentative cuprind următoarele elemente: a) teza de argumentatsau concluzia; b) mijlocul de întemeiere sau datele; c) judecăţi generale care permit legaturadintre concluzie şi date sau reguli de inferenţă; d) justificarea acestor judecăţi; e) operatorulmodal; f) condiţiile de exceptare legate de operatorul modal.

Şi nu în ultimă instanţă menţionăm modul de formulare a argumentelor şi rolul pe care îlare argumentul în discursul retoric argumentativ. Un argument reprezintă o aserţiune care are cafuncţie, într -un raţionament, justificarea sau explicarea unei alte aserţiuni. “Forţa argumentelordepinde de credibilitatea premiselor şi nu de valabilitatea raţionamentului” [19]. Realizărileargumentative folosesc pe scară largă deducţia şi analogia.

În viziunea lui Gh. Mihai [20] “…argumentul are funcţie triplă: să indice (fapte, norme,valori, principii), să exprime (atitudinile cognafective ale utilizatirului), să determine asumarea(modificarea stării psiho-logice a publicului). Indicator, argumentul stă sub triplă condiţionare:să fie coerent-formal, probabil, coeziv semantic, în extensia sa lingvistică i se cere să aibăclaritate denotativă, intensitate conotativă, ordine gramaticală; ca determinant asumativ: să fie

adecvat situaţiei retorice, fondului intelectiv-afectiv al publicului, modalităţii opinabile în c

are seaflă el, prestaţiei de credibilitate a competenţei utilizatorului”.

În anumite clasificări, argumentele sunt împărţite în trei subcategorii sau familii. Anumeeste vorba despre argumentele utilizate în cele trei tipuri de oratorie. Încă Aristotel în Rethorikedezvoltă un model, considerat universal, al argumentării. Astfel discursul acţionează pe treinivele ale personalităţii umane: pathosul, logosul, ethosul (în limba greacă – obicei).

Argumentele legate de ethos sunt argumente de ordin afectiv şi moral (atitudinile pe caretrebuie să le ia un orator pentru a inspira încredere auditoriului său). Argumentele ce se referă laethos sunt alcătuit din tradiţii, credinţe şi obiceiuri. Oratorul, în acest cadru poate selecta diversestrategii de argumentar e, cum ar fi cea a bunului simţ, a sincerităţii şi bunăvoinţei etc.

Argumentele legate de pathos sunt argumente de ordin pur afectiv, destinate să trezească

emoţii, pasiuni şi sentimente, să fie deci adaptate profilului psihologic al publicului vizat.



Argumentele legate de logos se adresează raţiunii şi pot fi: – deductive, care se bazează pe implicaţia logică, regula reciprocităţii, relaţiile cauză-efect; – analogice, etimologice, cauzale,opozitive etc.

Tipologia metodelor de argumentaţie mai face distincţie între: – forma exhaustivă, ca metodă algoritmică care vizează epuizarea argumentelor; toate

argumentele converg spre aceeaşi concluzie;

– cele care privesc problema în discuţie considerată în ansamblu şi fragmentar, cu referirila începuturi, dezvoltare, scopuri, antecedente etc.; – cele care se referă la circumstanţe: cauză, moment, loc, manieră, mijloace, definiţie,

comparaţie, ipoteze etc.); – schema radiară, în care tema tratată este supusă analizei multiple pe diferite axe, din

diferite perspective sau puncte de vedere.Indiferent de modelul de argumentaţie preluat, important este să se conştietizeze faptul că

argumentele nu au o existenţă în sine, deoarece ele nu există independent de vorbitor şiascultător şi din această cauză trebuie să fie luate în considerare următoarele momente:

a) Apriori trebuie făcută o sistematizare a argumentelor. Alegerea argumentelor şiordinea în care ele vor fi prezentate depind de factori conjuncturali: persoane implicate, loc,

subiectul tratat, etc. b) Oamenii sunt diferiţi, implicit ei vor reacţiona în mod diferit la argumente identice.

Din această cauză trebuie ca vorbitorul foarte bine să gândească formularea argumentelor.c) Nu mai puţin importantă este ordinea în care sunt prezentate argumentele, acest fapt

chiar poate juca un rol dicisiv. Argumentul dintâi trebuie să fie cel mai tare.d) Fiecare dintre argumentele utilizate trebuie să se integreze în discurs, ele fiind

apreciate după modul de contextualizare. “Un argument bun retoric este cel care se integrează în sistemul confirmării/respingerii: teza sa se conexeze cu părţile întregului”[22].

O argumentare completă, mai mult decât a se supune legilor reflecţiei, trebuie să conţină ceva recunoscut unanim. Existenţa anumitor cerinţe pentru elementele implicate în argumentare

presupun existenţa regulilor de tehnică argumentativă. Ca răspuns la cele patru reguli de tehnică argumentativă dialogală, propuse de Apostel

[28], Gh. Mihai [29] propune reguli de tehnică argumentativă retorică. Acestea sunt regulastabilizării, regula continuării, regula limitării, regula înţelegerii, regula redistribuiriiargumentelor, regula substituirii argumentelor.

Regula stabilizării.În dialog o dezbatere nu avansează către o stare de echilibru, dacă înorice moment afirmaţiile asupra cărora s-a stabilit acordul sunt readuse în discuţie. Dar, într -oanumită măsură trebuie admis să se realizeze o revenire asupra acordurilor prealabile, funcţie deconsecinţele ulterioare. În discursul retoric o expunere adresativă intenţională nu avansează cătreo stare finală de soluţionare asumativă pentru public dacăpărţile discursului nu se găsesc într -unechilibru persuasiv care să facă admisibile consecinţele în succesiunea lor.

Regula continuării. În dialog dacă o dezbatere schimbă constant subiectul, după oconfruntare iniţială de opinii, fără fără o apropiere de poziţie pe parcurs, o dată în plus nici un

echilibru nu se produce. Din contra, pentru a se ajunge la echilibru, se cere o continuitate înaprofundarea aceluiaşi subiect până la realizarea unui acord minim. În discursul retoric, dacăapar digresiuni, continuitatea lui suferă.utilizarea digresiunilor este binevenită dacă necesitatealor este funcţie de continuitatea argumentativă, care este în sarcina exclusivă a utilizatorului.

Re gula limitării. În dialog trebuie epuizată cererea de justificare a poziţiilor avansate;dacă nu se solicită pentru fiecare afirmaţie noi legitimări, nu se avansează, căci se pun iarăţi îndiscuţie consecinţeke făcute. În discursul retoric teza-soluţie limitează argumentarea la sensurileei. Sarcina utilizatorului este să preîntâmpine depăşirea cadrului soluţiei sale prin auto -obiecţiideterminate.

Regula înţelegerii. În dialog trebuie ca partenerii să poată modifica subiectul discuţiei,dar numai printr-un acord reciproc, existând o înţelegere minimă asupra tezelor. În discursul



retoric publicul înţelege funcţie de utilizator care i-a determinat aprioric să-şi desfăşoare propunerile în limitele subiectului propus.

Regula redistribuirii argumentelor . Dacă un anumit mod de organizare a argumentelornu realizează acordul, atunci înseamnă că este posibilă o altă ordine care poate să -lobţină.această regulă este valabilă şi pentru dialog şi pentru discursul retoric.

Regula substituirii argumentelor . Această regulă presupune că un argument general

(sintetic) trebuie prezentat prin înlocuirea lui cu argumentele pe care le cuprinde (argumentelesintetizate) sau argumentele analiticesubstituite cu un argument sintetic, dacă este acceptat de public. Mai simplu, ar fi de la întreg la părţi şi invers, de la părţi la întreg.

COMUNICAREA JURIDICĂ. FORME DE MANIFESTARE1. Esența comunicării juridice. 2. Tipuri și forme de comunicare juridică. 3. Bariere în realizarea comunicării juridice. 4. Mecanisme de realizare a comunicării juridice.

Obiective de referință: să definească termenul comunicare juridică; să distingă comunicarea juridică de alte tipuri de comunicare; să caracterizeze esența comunicării juridice existente asupra naturii limbajului; să descrie specificul relaţiei comunicare juridică-logică juridică-limbaj juridic; să compare concepţiile asupra naturii limbajului juridic; să- şi expună propriile opinii referitoare la natura limbajului; să compare tipuri de comunicare; să cunoască tipologia barierelor de comunicare; să fie capabil de a depăși situații/bariere de comunicare; să formuleze modele de eficientizare a comunicării; să determine rolul raţionalităţii în comunicare; să analizeze avantajele studiului raţionalităţii pentru îmbunătăţirea procesului decomunicare profesională.

REZUMATUL TEMEI

Comunicarea este o componentă esenţială a vieţii, componentă care trebuie să fie înţeleasăcât mai corect pentru a-şi atinge scopurile. Pentru a stăpâni comunicarea trebuie să o înţelegem,să înţelegem elementele ei de bază. În esenţă, comunicarea reprezintă schimbul unei particuledintr-o parte a spaţiului în altă parte a spaţiului, particula reprezentând subiectul comunicat: un

obiect, un mesaj scris, o idee. Acest mod simplu de înţelegere a esenţei comunicării conduce laurmătoarea definiţie: „Comunicarea reprezintă considerarea şi acţiunea de a deplasa unimpuls sau particulă de la un punct sursă, pe o anumita distanţă, cu intenţia de a reconstituila un punct de recepţie, un duplicat/copie şi o înţelegere a ceea ce a emanat de la punctulsursă.”

Am putea spune că formula comunicării este: cauză, distanţă, efect, combinate cu intenţie,atenţie şi producere/duplicare/copiere, toate combinate cu înţelegere. Orice comunicarereuşită trebuie să conţină toate elementele menţionate. Orice eşec în comunicare po ate fidescifrat prin analiza componentelor pentru a identifica ceea ce nu a funcţionat bine. Aceastăformulă a comunicării deschide înţelegerea procesului de comunicare şi a părţilor componente,

putem determina funcţiile fiecărui element, putem înţelege mai clar întregul.

Cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson, în urmă cu aproape douăzeci deani, au adunat într-o carte cele mai reprezentative definiţii ale comunicării, propuse de diferiţiautori: 126 de formulări. Iar D. Dancs a sintetizat 15 tipuri generale de definiţii ale comunicării.



Numărul mare de definiţii este determinat de diversitatea domeniilor de activitate, în care acestaeste utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, deseori în divergenţă cu sensul încetăţenitîn alte domenii.

Definiție: Comunicarea juridică - totalitatea procedeelor juridice aflate la îndemânateoreticienilor și practicienilor dreptului, utilizate în perimetrul instituţiilor abilitate, în scopulaplicării concrete a normelor la realitatea vieţii sociale cu scopul de a soluționa diverse probleme

cu caracter profesionalDefiniție: Comunicarea juridică – este un tip specific de comunicare profesională, o formăspecifică de interacţiune a unui jurist cu alţi membrii ai mediului profesional sau membri aisocietăţii, prin intermediul căreia se realizează relaţiile profesionale şi sociale.Comunicarea juridică, din punct de vedere teoretic este analizată prin trei modele: Modelul activ.

Mesajul este transmis de emiţător către receptor, care urmează să reacţioneze într -un anumit fel. Modelul interactiv.

Include conceptul de feed-back : Deşi comunicarea este bidirecţională, transferul de semnificaţiese realizează, în principal, într -un singur sens: de la emiţător la receptor. Modelul tranzacţional.

Comunicarea este bidirecţională, reciprocă, simultană. Toţi participanţii aflaţi într -o "tranzacţie" au rol activ în transmiterea şi recepţionarea mesajelor, rolurile schimbându-se între emiţători şireceptori sau putând chiar coexista.

Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen definesc comunicarea ca “un proces princare un emiţător transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a

produce asupra receptorului anumite efecte”.În cadrul Sociologiei, comunicarea a fost un timp îndelungat denumită interacţiune,

relaţie, schimb, influenţă, control, putere etc. Prezenţa comunicării în arealul sociologiei estedeterminată de faptul că toate procesele sociale implică şi un proces de comunicare. Din aceastăcauză trebuie să ne orientăm atenţia asupra comunicării ca proces în analiza vieţii sociale şiexistenţa unor trăsături comune ale comunicării la diferite nivele ale vieţii sociale – de la situaţiaindividului până la schimburile care au loc în grupuri, asociaţii, societate etc. După cum amvăzut, asupra termenului “comunicare” avem expuse foarte multe definiţii. În general, în prezent

prin comunicare se înţelege “acţiunea de a transmite un mesaj despre ceva cuiva care estereceptorul ”

Pot fi determinate anumite condiţii care anticipează structurile comunicative în cadrulsocial. Anume este vorba despre: proxemitate – care presupune că persoanele aflate în apropiere,datorită locuinţei, locului de muncă e mai probabil ca să comunice într e ele decât cele aflate ladistanţă; similaritatea – persoanele aflate în aceleaşi împrejurări sociale sau care împărtăşesccredinţe, activităţi, interese e mai probabil să comunice decât cei care diferă din toate aceste

puncte de vedere; - apartenenţa de grup determină o mai intensă comunicare în interiorulgrupului decât în afara grupului.

Ca în orice alt tip de comunicare, în cadrul comunicării juridice există bariere ceîmpiedică realizarea eficientă a comunicării. În general în literatură se face deosebire între douăcategorii de bariere: bariere fiziologice și bariere psihologice. Raportat comunicării juridiceautorii care au studiat-o consideră că în cadrul acesteea sunt următoarele tipuri de bariere:

diferenţe de percepţie concluzii grăbite stereotipii lipsa de cunoaştere lipsa de interes a interlocutorului faţă de mesaj; dificultăţi de exprimare;

emoţiile puternice atât ale emiţătorului cât şi ale receptorului; lipsa de încredere a interlocutorilori; personalitatea



Referitor la tipologia formelor de comunicare se duc dispute între mai multe tipologizări. Noivom prelua prin analiza caracteristicilor acestora o clasificare, care o considerăm uma foartespecifică și relevantă. Astfel vom face distinctive între: 1. COMUNICARE DEFECTUOASĂ, determinate de:

Informatiei ii trebuie prea mult timp pentru a ajunge la destinatie Informatia noua, relevanta pentru problema curenta, nu ajunge niciodata la cine trebuie

pentru a se actiona corespunzator Multe sedinte programate si anulate Multe usi inchise si multe sedinte cu usile inchise Persoane tematoare sa isi expuna punctul de vedere, ca sa nu „cada prost”

2. COMUNICARE FORMALĂ ȘI INFORMALĂ;3. COMUNICARE SCRISA, caracterizată prin

grad de interacţiune mult mai liber; biunivocitatea de principiu a relaţiei emiţător – receptor; libertate în alegerea variantei de cod; posibilitatea unor reformulări pentrua negocia sensul între emiţător şi receptor;

au o mare pondere structurile de adăugare; un rol preponderent îl au funcţia de informare şi funcţia fatică; se manifestă explicit un egocentrism al discursului, care uşurează comunicarea ridicându-

i gradul de participare; există o dependenţă de contextul nonverbal; caracterul mixt al mijloacelor de expresie; structura dialogală a discursului.

4. COMUNICARE VERBALĂ ȘI NONVERBALĂ, având următoarele caracteristici: un grad scăzut de interactivitate; univocitatea relaţiei emiţător -receptor; restricţii numeroase în alegerea variantei de cod;

este exclusă negocierea sensului pentru că formulările sunt definitive; au un rol preponderent funcţia de informare şi cea expresivă şi se reduce la funcţia fatică; emiţătorul este scos din contextul comunicării; un grad mai mare de depersonalizare a discursului; un decaloj temporal între emitere şi receptare; absenţa contextului nonverbal; elementele paraverbalepot fi transpuse grafic, dar numai în anumite genuri de discurs; structura monologală a discursului.

În momentul interacţiunii între oameni, din perspectivă practică, pentru ca mesajul să producăefectul scontat trebuie să se ţină cont de următoarele principii.

-

Comunicarea este un proces colectiv . Chiar dacă emiţătorul este singur, el trebuie să ţinăcont de fapt că procesul de comunicare este influenţat de toţi participanţii. La fel emiţăt orulnu poate deţine monopolul asupra mesajului, în special în ceea ce priveşte receptarea. Dinaceastă cauză emiţătorul trebuie să ţină cont de publicul căruia intenţionează să-i transmitămesajul, să utilizeze mai multe canale de comunicare pentru a fi sigur în rezultatul final.

- Comunicarea este un proces ireversibil. În momentul în care mesajul a fost emis şirecepţionat, acesta produce efecte, fiind imposibilă revenirea la starea iniţială;

- Participanţii comunicării au roluri specifice. Atât emiţătorul cât şi receptorul în egalămăsură sunt implicaţi în transmiterea, codificarea, decodificarea şi primirea mesajelor. dintimp în timp rolurile se schimbă, sau chiar sunt îndeplinite simultan.

- Comunicarea are un scop precis. Fiecare dintre persoanele angajate în procesul decomunicare au un scop anume pe care îl urmăresc. Chiar şi atunci când scopul nu esteconştientizat, oricum el există.



- Pentru o comunicare eficientă feedback - ul este esenţial . Atât în transmiterea cât şi înreceptarea mesajului persoanele angajate în comunicare urmăresc realizarea unei eficienţe câtmai mari. Măsura eficienţei comunicării este determinată de feedback. Menţinere unuifeedback permanent permite interpretarea mesajului în direcţia pe care acesta îl indică şidetermină modul corect de acţiune.

- Fiecare persoană are filtre unice. Comunicatorul trebuie să se adapteze diferitor tipuri de

persoane şi să se adapteze diferitelor situaţii în care se poate afla, reuşind astfel să depăşeascăşi barierele de diferită natură ce pot interveni în comunicare.- Mesajul transmis nu este neapărat identic cu cel receptat. Semnificaţiile sunt puse la

dispoziţia receptorului, însă nu sunt transmise ca atare. Din această cauză este posibil ca unmesaj să nu fie decodificat şi înţeles aşa cum a intenţionat emiţătorul.

- Canalul de comunicare influenţează mesajul. Canalul şi mesajul interacţionează şi seinfluenţează reciproc. Aceasta înseamnă că este important nu numai conţinutul mesajului, darşi canalul prin care acesta este transmis.

- Mulţimea de mesaje se află într - o adevărată competiţie pentru a câştiga atenţiareceptorului. Numărul de mesaje cu care se întâlneşte individul este foarte mare, dar numărulmesajelor pe care acesta le poate decodifica este mult mai mic.

Pentru comunicar ea juridică avem următoarele principii specifi ce : Pincipiul cooperării Principiul măsurii Principiul adevărului Principiul utilităţii şi căutării de soluţii P rincipiul clarităţii sau principiul abilităţii de exprimare a ideilor clar şi convingător Principiul ascultării Principiul individualizării Reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto (Paul Watzlawick, Helmick Beavin şi Don Jackson)

studiind comunicarea au formulat anumite principii ale comunicării, pe care le-au numit axiome

ale comunicării .Axioma 1: “Comunicarea este inevitabilă” sau “ Non-comunicarea este imposibilă”.Acest principiu indică faptul că orice comportament este comunicare, indiferent de faptul dacăexistă sau nu indicii, semne şi semnale.

Axioma 2: “Comunicarea se dezvoltă pe două planuri: planul conţinutului şi planulrelaţiei. Primul oferă informaţii, iar al doilea oferă informaţii despre informaţii”.Ceea ce înseamnă că aceleaşi cuvinte spuse de oameni diferiţi, pot avea semnificaţii diferite îndependenţă de modul în care sunt spuse, de accentele pe care le pune vorbitorul, adică comunicălucruri diferite.

Axioma 3: “Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni decauză-efect sau stimul-răspuns”. Acest fapt înseamnă ca nu trebuie să căutăm o cauză unică

pentru un act de comunicare, deoarece comunicarea este permanentă. Axioma 4: “Comunicarea se bazează atât pe informaţie în formă degitală (procesată de sistemul nervos central), cît şi pe informaţie analogică (procesată de sistemul neurovegetativ)”.Infor maţia degitală se conţine în simboluri, este transpusă în cod binar, la nivelul neuronilor şisinapselor. Informaţia analogică este conţinută în stimulii non-verbali şi este pranspusăîn limbaj

biochimic, la nivel hormonal.Axioma 5: “Comunicarea este ireversibilă”. Ceea ce înseamnă că în momentul în care un

act de comunicare sa realizat, declanşează transformări şi mecanisme ce nu pot fi întoarseînnapoi.

Axioma 6: “Comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar tranzacţiile ceau loc între ei pot simetrice sau complementare” ceea ce înseamnă că în comunicare nu poate

exista un raport de egalitate între parteneri.În cazul tranzacţiilor simetrice partenerii îşi reflectă reciproc comportamentele, de pe poziţii deegalitate. Fiecare dintre parteneri va raspunde exact aşa cum este stimulul. Adică dacă stimului



este agresiv atunci şi răspunsul va fi la fel, dacă stimulul este activ, atunci răspunsul la fel.Comportamentul de la egal la egal nu admit negocierile ceea ce conduce la conflict.În cazul tranzacţiilor complementare partenerii adoptă comportamente compatibile sau joacăroluri diferite, au statut social sau ierarhic diferit.tipul de comportament al unuia dintre parteneriva provoca un comportament complementar. Accentul cade pe maximizarea diferenţelor dintre

parteneri.

Axioma 7: “Comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare acomportamentelor ”. Acest principiu are ca temei ipoteza că oamenii sunt diferiţi, percep diferitrealitatea şi au interese şi scopuri diferite. Comunicarea umană poate fi ameliorată doar dacă sedepune un efort reciproc de acomodare la stilul de comunicare al partenerului, la expresia salingvistică, la percepţiile şi experienţa de viaţă subiectivă.

Importanţa concepţiei de la Palo Alto constă în considerarea comunicării ca o activitatecolectivă, condusă de reguli învăţate inconştient. Modelul „orchestral” al comunicării tinde să

pună în evidenţă necesitatea gramaticii comunicării fără de care acesta nu-şi poate realizafuncţiile esenţiale.

PERSUASIUNE, MANIPULARE, INFLUENȚARE

1. Delimitări conceptuale. 2. Esența și mecanisme de influențare. 3. Persuasiunea și utilizarea factorilor de persuasiune în drept. 4. Manipularea. Tehnici antimanipulatorii

Obiective de referință: să definească termenii; să descrie esența fiecărui mecanism în parte; să compare influența /persuasiunea /manipularea;

să determine esența fiecărui mecanism în parte; să determine esența factorilor persuasiunii; să aprecieze importanța factorilor în realizarea persuasiunii; să aplice factorii în actul de persuasiune personal; să elaboreze strategii de persuadare; să conștientizeze esența manipulării; să cunoască regulile anti-munipulatorii; să aplice cunoștințele însușite în practica comunicațională personală

REZUMATUL TEMEI

Diferența între cele trei concepte (persuasiune, manipulare, influență ) poate fi realizată prindistincţia făcută dintre dimensiunea raţională şi cea emoţională a discursului, aria de acţiune,obiectivele prevăzute, implicarea receptorului şi a contextului ca factori constitutivi ai discursuluişi, în sfârşit, alternativele fundamentale pe care le exploatează.

Demonstraţia constă într -un discurs strict ştiinţific şi strict raţional, cu premise şi concluziiincontestabile; câmpul de acţiune este în aria ştiinţelor exacte; receptorul presupus este unul„ideal”, perfect neglijabil; obiectivul ei este să probeze inconturnabil adevărul ipotezei avansate;trebuie, prin urmare să opereze delimitarea netă între adevărat şi fals.

Argumentarea presupune un demers de ordin preponderent raţional prin care se urmăreştevalidarea unei ipoteze avansate; ipotezele şi concluzia nu vor fi incontestabile, dar vor fi justificate

şi justificabile; Discursul argumentativ nu ajunge la concluzii incontestabile, dar poate convingedacă argumentaţia este solidă); conţinutul acestuia trebuie doar să delimiteze cât mai ferm între just şi injust, justificat şi nejustificat, logic şi ilogic, bine şi rău.



Persuasiunea se concretizează printr -un discurs construit premeditat pe două planuri:raţional şi emoţional; va fi asumată astfel includerea contextului şi a receptorului ca factoriconstitutivi ai discursului; în consecinţă, discursul are un pronunţat caracter dialogic, impus deorientarea spre receptor şi de principiul cooperării; receptorul este unul „particular”, caracteristicileîi sunt identificate şi condiţionează decisiv elaborarea discursului; obiectivul este acela de a generao atitudine favorabilă a receptorului în raport cu ipoteza avansată, de a îndemna spre un

comportament prevăzut ca dezirabil de către emiţător şi asumat ca dezirabil de către receptor;gradul de relativitate al premiselor şi, deoopotrivă, al concluziei este mai ridicat decât în cazulargumentării; alternativa pe care o exploatează acest tip de discurs este, vorbind în termenii luiAristotel, bine – rău cu derivatele posibile: dezirabil – indezirabil, recomandabil – nerecomandabil,avantajos – dezavantajos.” Autorii lucrării Mass media şi societatea menționează că:„Persuasiunea reprezintă registrul cel mai dificil al activităţii de comunicare, examenul cel maisever. Ea urmăreşte schimbarea opiniei unei persoane sau audienţe şi, implicit, modificareaatitudinii şi comportamentului lor”

Persuasiunea (lat. persuasio) este o parte componentă a retoricii, teoriei argumentării, logiciiş.a. Şi în cazul în care ne-am propus să prezentăm pe cât este posibil de exhaustiv problematica şianaliza argumentării atunci nu este posibil de a trece cu veder e acest component. Persoanele ce

utilizează retorica pe lângă faptul că argumentează şi indică temeiurile în sprijinul afirmaţiilor pe carele fac, utilizează o serie de tehnici cum ar fi: limbajul emoţional, cuvinte persuasive, aserţiuneaempatică cu scopul de a convinge ascultătorul de adevărul a ceea ce spune.

Astfel, persuasiunea a fost definită diferit. V. Marinescu prezintă următoarele semnificaţii aletermenului 1. Submulţime a comunicării, proces de comunicare în care se influenţează alte

persoane; 2. Proces complex, continuu, interactiv, în care un receptor şi un transmiţător sunt legaţi prin simboluri (verbale sau nu) şi în care cel ce persuadează încearcă să influenţeze pe cel ce e persuadat să adopte o schimbare de atitudine sau comportament pentru că percepţia lui s-aschimbat ca urmare a receptării unui mesaj.

Persuasiunea poate fi exercitată atît asupra persoanelor separat cât şi asupra grupurilororganizate sau celor nestructurate. Din acestea rezultă că persuasiunea presupune trei elemente de

bază: cunoaştere, argumentare şi control. Realizarea comunicării persuasive, adică transformarea opiniei este o activitate destul de

complexă, care implică din partea persoanei ce o realizează o anumită strategie, o acţiune elaboratăşi eşalonată în timp. În general persuasiunea implică: - o minimă studiere a receptorului; -structurarea şi dozarea mesajului; - şi un obiectiv bine determinat, cum ar fi cel de schimbare aopiniei.

În exercitarea „actului persuasiv se apelează la procesele cognitive, voliţionale şi efective ale subiectului persuasiunii, cu scopul de a instrui şi educa spre a convinge şi influenţa pozitivconduita oamenilor ”.

Valentina Marinescu evidenţiază existenţa mai multor tipuri de persuasiune, cum ar fi:

„ Modelarea răspunsului

”-

în acest tip persoana ce realizează actul de persuasiune îlînvaţă pe cel persuadat modul în care acesta trebuie să se comporte şi îi oferă stimuli pozitivi pentru învăţare;

„Întărirea răspunsului” – este situaţia în care cel ce persuadează stimulează peternic atitudinea pozitivă faţă de subiect;

„Schimbarea de răspuns” – implică presupoziţia schimbării comportamentale datorităunui indiciu folosit de cel ce persuadează. În calitate de indici pot fi utilizate credinţe, valori,atitudini, comportamentul, normele de grup.

Factorii persuasiuniiPentru a realiza oricare dintre aceste tipuri de persuasiune se va ţine cont de specificul

următoarelor momente:

Pentru a convinge pe cineva trebuie să-i câştigi încrederea; Pentru a câştiga încrederea cuiva, trebuie să-i fii superior, sau, cel puţin, să-i dai

această iluzie;



Laudă ceea ce vrei să încurajezi și ignoră ceea ce vrei să stopezi; Chiar afirmaţiile negative trebuiesc formulate pozitiv; Menţionarea nominală a cuiva îl implică în conversaţie sau acţiune. În exercitarea actului persuasiv contează aprecierea la justa valoare a rolului pe care îl au trei

factori, menţionaţi şi de Stancu Şerb: factor i demograf ici ;

factor i psihologici ; factori conjuncturali.

Din cele menţionate mai sus deducem că pentru a convinge un individ sau un grup de adevărulcelor susţinute, cu scopul ca aceştea să adopte un anumit comportament sau să facă un anumitlucru este necesar să recurgem la utilizarea cuvintelor persuasive şi la argumentare.

Cuvinte ca „în mod sigur”, „evident” şi „clar”, au rolul principal ca să-l convingă pe ascultătorde adevărul a ceea ce este asertat. Cuvintele persuasive sunt utilizate pentru a convinge sau ca unmod prescurtat de exprimare a opiniilor. „ În multe cazuri, folosirea unor asemenea cuvinte este

justificată, pentru că ar fi plictisitor să înşirăm dovezi copleşitoare în sprijinul unei anumiteaserţiuni precedate, spre exemplu, de evident …” .

Caracteristicile persuasiunii, aşa cum sunt formulate în lucrările ce tratează domeniul

persuasiunii sunt: Acţiunea persuasivă se desfăşoară înăuntrul unui act autentic de comunicare, propus

de E şi acceptat ca atare de R; Elaborarea mesajului mobilizează inteligenţa şi abilităţile de comunicator ale E; mesajul este generat de intenţia E de a propune şi a promova înaintea R o idee/

opinie/ atitudine; Obiectivul este acela de a genera o atitudine favorabilă a receptorului în raport cu

ipoteza avansată, de a îndemna spre un comportament prevăzut ca dezirabil de către emiţător şiasumat ca dezirabil de către receptor;

Gradul de relativitate al premiselor şi, deoopotrivă, al concluziei este mai ridicatdecât în cazul argumentării;

Intenţiile E sunt transparente, sunt cuprinse explicit sau implicit în interiorulmesajului;

Mesajul este structurat în mod deliberat pe două planuri: - planul raţional, careconţine ipoteza avansată şi informaţiile (argumentele) de ordin rational care o sprijină; - planulemoţional, care cuprinde toate elementele verbale sau nonverbale care contribuie la cizelarearelaţiei cu R, potenţează coooperarea dintre parteneri şi eficientizează comunicarea; un mesaj carenu exploatează ambele planuri nu este persuasiv (este fie argumentativ, fie manipulatoriu);

Mesajul este receptat cu spirit critic (cu discernământ); modificarea atitudinii sau acomportamentului se va produce după ce R a asumat, pe deplin sau cu amendamente, perspectiva

propusă de E şi susţinută prin intermediul argumentelor expuse; Rezultatul persuas

iunii este în beneficiul ambelor părţi implicate. Împărţirea beneficiului este uneori evidentă, ca în cazul unui mesaj publicitar care promovează un produs decalitate la un preţ rezonabil: evident, atât producătorul, cât şi consumatorul vor fi mulţumiţi.Alteori însă, beneficiul uneia sau alteia dintre părţi este de ordin mai subtil, dar aceasta nuînseamnă că este mai puţin consistent. Putem da ca exemplu un discurs menit să promoveze unmod de viaţă sănătos: beneficiul receptorilor este evident dacă ei decid să urmeze sfaturile care lise dau; în ce-l priveşte pe iniţiator, satisfacţia interioară pe care o resimte nu este cuantificabilă, dar

poate fi mai consistentă decât vreo posibilă răsplată imediat perceptibilă. În cadrul interacţiunii umane este dificil de trasat o demarcaţie clară între argumentare şi

respectiv manipulare. Ambele sunt accesate ca procedee cu caracter persuasiv, planificate strategicşi menite să inducă o anumită percepţie sau un anumit comportament unui interlocutor – avertizat

prin structura raţionamentului (în cazul argumentării) sau neavertizat în nici un fel (în cazulmanipulării). Oponentul sau victima se angajează într -un proces de negociere, conştientă sau



inconştientă, la finalul căruia unul sau ambii interlocutori dobândesc percepţii diferite asupra problemelor invocate, concepţii înnoite, atitudini alterate.

Manipularea (intervenţie cu valenţe negative) este o metodă obscură de inducere a uneiatitudini, acţiuni sau sentiment, fără ca manipulatul să perceapă intervenţia mani pulatorului.Interlocutorului i se „asigură” iluzia supunerii liber consimţite şi i se ascund motivele, scopurile,metodele de acțiune, etc. Pe de altă parte, argumentarea (intervenţie cu valenţe pozitive) este un

raţionament logic, care aduce dovezi în favoarea obiectului tranzacţiei şi, eventual, contra-dovezi,în defavoarea adversarului, în scopul persuadării acestuia sau a unui public implicat (observator).Procesul argumentativ se poate constitui din dovezi reale, cinstite sau, dimpotrivă, din probe

pr etinse a fi logice, dar cărora le lipsesc anumite fundamente subtile pentru a putea convinge uninterlocutor atent şi experimentat. De fapt, un raţionament fals cu pretenţii de corectitudine nu estealtceva decât manipulare prin sofism (adică eroare deliberată în argumentare). Sofismele sunt„cauzate” de denaturări ale mesajelor, argumente discutabile, raţionamente defectuoase, problemede exprimare, termeni imprecişi, presupuneri subînţelese, accente argumentative exagerate şideplasate, generalizări forţate, circularitate (cerc vicios), crearea de false dileme sau trileme, apelulla experţi din alt domeniu de activitate decât cel supus discuţiei, invocarea tradiţiei etc.Complexitatea interrelaţionării şi a argumentării face adesea dificilă depistarea tentativelor de

manipulare a informaţiei (sau chiar de distorsionare a acesteia până la stadiul de minciună). Argumentarea şi manipularea fac parte din acelaşi continuum, cel al tehnicilor de a convinge.

Cei care susţin că întotdeauna există manipulare nu se înşală în totalitate, din acest punct de vedere.Se pune mai degrabă problema de a şti cum să facem să descrească intensitatea părţii manipulativea oricărui enunţ vizând să convingă, până în punctul de a o lăsa pe cât posibil fără efect.

Separarea netă între argumentare şi manipulare ţine șe de faptul că totul depinde de situaţiilede comunicare speciale, în care convingerea este la ordinea zilei. Construirea de norme în acestdomeniu trebuie deci să ţină cont de bogăţia şi de singularitatea relaţiilor. Această dificultate creşteşi mai mult în contextul comunicărilor mediatizate în care acelaşi mesaj se poate dovedimanipulativ pentru o parte a publicului şi deloc aşa pentru altă parte de public.

În scopul sesizării diferenței dintre argumentare și manipulare, vom încerca definirea celui de-aldoilea concept. Una dintre definiţii consideră manipularea ca fiind acţiunea orientată spre determinareaunui „actor social” (persoană, grup) să gândească şi să acţioneze într -un mod compatibil cu intereseleiniţiatorului şi nu cu interesele sale. Utilizarea unor tehnici de persuasiune la nivel raţional şi afectiv-emoţional este de natură să distorsioneze intenţionat adevărul şi să inoculeze o percepţie falsă arealităţii, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi decizie. Manipularea apelează preponderent lanivelul psihoafectiv şi, în mai mică măsură, la cel cognitiv, deosebindu-se de influenţă şi de

persuasiune prin faptul că urmăreşte inocularea unei înţelegeri convenabile doar emiţătorului, evităinterpretarea corectă şi profundă a situaţiei, printr -o serie de procedee de distragere a receptorului de lacoordonatele convingerii raţionale, ale argumentării şi verificării informaţilor receptate.

Manipularea, datorită interesului pe care îl determină, întâlnește numeroase definiţii, tehnici

de manipulare aflate la dispoziţia celor care o practică. Spre exemplu, A. Muchelli enumeră şaptemari tipuri de manipulare: manipularea emoţiilor, a intereselor, a situaţiei (a contextului),manipularea poziţiilor, a relaţiilor, a normelor şi a identităţii. Referitor la diferența dintremanipulare și persuasiune, atunci aceasta constă în faptul că actorul social persuadat cunoașteintenția celui care foloseste această tehnică pentru convingere, pe când în manipulare cel manipulatnu este conștient de intenția celui care se folosește de acest proces de convingere.

PREZENTAREA PUBLICĂ A DISCURSULUI JURIDIC

1. Analiza aşteptărilor publicului. 2. Selectarea vocabularului şi stilului.

3.

Tehnici de prezentare.

Obiective de referință:



să indice esența prezentărilor publice; să identifice așteptările interlocuitorilor; să descrie specificul prezentărilor publice; să elaboreze prezentări publice racordate la aşteptările publicului; să descrie metode de prezentare publică în dependenţă de nivelul publicului; să însuşească tehnicile de prezentare publică;

să realizeze prezentări publice a diverselor tipuri de discurs.

REZUMATUL TEMEIPREZENTAREA PUBLICĂ A DISCURSULUI JURIDIC

Situaţiile în care un comunicator este nevoit să vorbească în public sunt nenumărate. Simple întâlniri cu colegii, cu beneficiarii activităţilor sale, cu jurnaliştii şi cu alte tipuri de public, iatătot atâtea potenţiale situaţii de comunicare în care vorbitorul are interesul să îşi atingăobiectivele, pentru a-şi putea desfăşura cu succes activitatea. Suntem comunicatori, adică suntemmereu în mijlocul oceanului comunicării globale. Nu e o metaforă, nu e o imagine menită a flataci o realitate. Într-o societate a comunicării, specialiştii în acest domeniu se confruntă cu

nenumărate provocări şi trebuie să le facă faţă cu succes. Una dintre acestea este, desigur,situaţia de a vorbi în public. O audienţă, mai mică sau mai mare, constituie de fiecare dată unmotiv de angoasă şi în cele ce urmează sper să îmi aduc o contribuţie modestă la pregătirea

pentru depăşirea obstacolelor diverse ce pot apărea în calea unei comunicări publice eficiente.Multe dintre aceste elemente pe care le vom întâlni în continuare nu sunt decât adaptarea lasituaţia modernă a regulilor şi tehnicilor impuse retoricii de către înaintaş ii acestei arte cu ovechime de peste 5000 de ani, după unii autori, şi atestată documentar încă din secolul al V-leaî.Cr.

Rolul originar al retoricii era de a convinge judecătorii de dreptatea cauzei prezentate. Întimp, odată cu trecerea de la caracterul restrâns, preponderent juridic s pre unul general, orientatspre viaţa socială şi politică, retorica a dobândit şi alte roluri. În acest moment, teoreticieniiconsideră că cele trei mari roluri ale artei de a vorbi în public sunt: de a informa, de a persuada,de a crea divertisment.

Indiferent de scopul pe care vorbitorul şi-l asumă în faţa unei audienţe, el vine şi cu o mare responsabilitate, legată de timpul celor ce se află în faţa sa. Pentru ca angoasa ce însoţeşte orice

prezentare publică să nu fie accentuată de apăsarea responsabilităţii vorbitorului, teoreticienii propun urmărirea obligatorie a câţiva paşi în alcătuirea discursului, pentru a obţine rezultate buneşi a îndeplini obiectivele de comunicare.

Audienţa este un element foarte important pentru reuşita discursului. Atunci când îşielaborează discursul, vorbitorul trebui să cunoască mai multe elemente ce ţin de componentaudienţei sale.

Elemente demografice . Cândia în considerare audienţa, vorbitorul trebuie să cunoascăcaracteristicile demografice ale acesteia: vârsta, sexul, confesiunea, rasa, etnia, apartenenţa

organizaţională – la partide politice, ONG-uri, etc., precum şi backgroundul cultural al acestora:nivelul de pregătire, tipul de pregătire etc.

Un bun orator va fi o persoană care îşi adaptează discursul la audienţă. Scopul principal alunei prezentări publice nu este de a demonstra inteligenţa sau pregătirea vorbitorului ci de aobţine un anumit răspuns din partea audienţei. În acelaşi timp, vorbitorul nu trebuie să renunţe laconvingerile sale doar pentru a obţine răspunsul dorit. Este aici un proces de ajustare continuă,de negociere a poziţiilor părţilor.

Elemente situaţionale. În alcătuirea discursului său, vorbitorul trebuie să ia în calcul şi alteelemente legate de public, precum interesul, cunoştinţele şi atitudinea sa faţă de subiect. Una din

sarcinile vorbitorului va fi să evalueze interesul audienţei pentru subiectul propus şi să îşi pregătească subiectul în consecinţă. În cazul în care interesul nu este atât de ridicat, vorbitorul



trebuie să găsească modalităţi de a atrage atenţia audienţei, printr -o introducere deosebită,materiale ajutătoare, limbaj adecvat, exemple provocatoare.

Teoriile moderne cu privire la arta de a vorbi în public recomandă ca vorbitorul săalcătuiască mai întâi corpul discursului. Astfel, se urmăreşte ca în cuprinsul discursului să fie

prezentate faptele, care fac obiectul relatării discursului. Prezentarea trebuie să fie clară, concisă,vie, să nu plictisească şi să nu cadă în banal. În acest moment al discursului, prin arătarea

faptelor într-o anumită ordine se urmăreşte atât informarea auditoriului cât şi convingerea sa.Vorbitorul trebuie să decidă care este cea mai bună modalitate de prezentare a faptelor, însensul de a avea cel mai bun impact pentru convingerea audienţei.

După ce a fost alcătuit discursul, vorbitorul trebuie să decidă asupra modului de prezentare. Tipur i de prezentare.

Metodele de prezentare a discursului sunt: citirea, recitarea din memorie, prezentareadupă note – în care vorbitorul, deşi a pregătit discursul înainte, se foloseşte doar de nişte notecare cuprind elementele principale ale prezentării şi prezentarea impr ovizată – adică fără o

pregătire prealabilă. Anumite discursuri trebuie citite, din considerente ce ţin de necesitatea unei prezentări

corecte, sau din nevoia de a se încadra în timpul acordat. Dezavantajele acestei metode sunt

legate de faptul că discursul poate suna nenatural iar vorbitorul nu poate avea contactul vizualnecesar cu audienţa sa. De asemenea, ritmul prezentării poate avea de suferit, precum şi lipsa

pauzelor sau plasarea lor fără a ţine seama de contextul discursului. Pentru a evita astfel deneajunsuri, vorbitorul trebuie să exerseze îndelung tehnica citirii discursului şi să pregătească dintimp toate pauzele necesare, adaptându-şi modul de prezentare la informaţiile comunicate.

Prezentarea din memorie a unui discurs are avantajul că impresionează prin naturaleţe,dar poate afecta prezentarea coerentă, în cazul în care vorbitorul uită elemente din materialul

pregătit. În zilele noastre această metodă este folosită doar în cazul unor scurte discursuri. Prezentarea după note este o prezentare a unui discurs îndelung elaborat, ale cărui

elemente esenţiale sunt scrise pe un set de cartonaşe, cu ajutorul cărora vorbitorul îşi aminteştecursul demonstraţiei şi elementele pe care vrea să le sublinieze. Acest gen de prrezentare areavantajul că permite o mai mare spontaneitate şi naturaleţe. Vorbitorul îşi păstrează în cea maimare parte a timpului privirea asupra publicului şi le poate simţi reacţiile, având posibilitatea dea-şi ajusta discursul în f uncţie de reacţia auditoriului.

Prezentarea improvizată este o metodă care presupune o pregătire foarte redusă adiscursului. Puţini vorbitori aleg să vorbească astfel, dar de multe ori acest lucru nu poate fievitat. Vorbitorul trebuie să încerce să îşi organizeze intervenţia cât mai bine în astfel de condiţiişi să îşi schiţeze un mic plan, eventual câteva elemente cheie pe care vrea să le acopere. În cazulunui răspuns la intervenţia unui alt vorbitor, e bine ca răspunsul să atingă patru elemente: să seenunţe punctul de vedere menţionat anterior, să exprime poziţia pe care vrea să o susţină, apoi săîşi argumenteze punctul de vedere cu statistici, exemple sau mărturii. În final, să rezume punctul

de vedere susţinut.Aceste patru etape de organizare a discursului pot ajuta la o clarificare r

apidăa poziţiei în situaţii în care presiunea timpului se adaugă lipsei de pregătire prealabile. Comunicarea non-verbală are un rol foarte important în prezentarea discursului.

Înfăţişarea vorbitorului, postura, gesturile, expresia feţei şi a ochilor constituie tot atâteaelemente care pot sublinia sau pot anula argumentele demonstraţiei. Înfăţişarea vorbitoruluitrebuie să respecte atât instanţele discursului (smoking sau rochie de seară la recepţii, ţinută

business pentru întâlniri de afaceri, o ţinută mai sport pentru întâlnirile relaxate) cât şi deimaginea personală – nu ne putem aştepta să vedem un ministru ţinând un discurs la începutulanului şcolar, în faţa studenţilor, îmbrăcat în jeans şi tricou, deşi probabil că majoritatea celor dinaudienţă sunt astfel îmbrăcaţi.



Disciplina IIETICA PROFESIONALĂ A JURISTULUI

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ETICA PROFESIONALĂ

A JURISTULUI1. Concept fundamentale ale eticii.2. Morala: noţiune, funcţie şi structură. 3. Noţiunea şi caracteristica generală a eticii profesionale a juristului. 4. Scopul, sarcinile şi importanţa eticii judiciare ca disciplină didactică. 5. Funcţiile şi principiile eticii profesionale.

Obiective de referință: să definească noţiunea de deontologie să identifice conceptul eticii şi moralei să sistematizeze elementele componente al eticii judiciare

să descrie obiectul de studiu al eticii judiciare să identifice scopul şi sarcinile eticii judiciare ca disciplină şi ca exigenţă profesională să evidenţieze caracteristicile şi să dezvolte sistemul principiilor eticii judiciare

REZUMATUL TEMEI

Reglementările juridice îşi au rădăcina în relaţiile ce se stabilesc între oameni, îndesfăşurarea proceselor sociale într -o epocă istorică determinată. Astfel se conturează anumiţifactori, care contribuie la constituirea regulilor de drept. C. Belu, de altfel ca și mulți alți autori,evidenţiază următorii factori: mediul natural, cadrul social- politic şi factorul uman. Fiecare dinaceşti factori are o contribuţie majoră la stabilirea statutului regulilor de drept.

Raporturile interumane nu pot exista în absenţa unui minim de reglementări. Acestereglementări presupun existenţa şi acţiunea simultană a anumitor norme asupra conduitei umaneşi întrepătrunderea acestor a.

Termenul normă este o categorie fundamentală pentru ştiinţele sociale: ştiinţele juridice,sociologice, economice, etice, cu aplicare în ştiinţele naturale, tehnice şi în producţie. Existenţadiverselor domenii de activitate umană determină diversitatea normelor sociale. Elereglementează întreaga reţea de relaţii sociale, economice, politice, morale, de familie etc. Fărăele fiind imposibilă activitatea practică a oamenilor în societate. Modalitatea esenţială demanifestare a existenţei umane o constituie activitatea, care este act sau un sistem de acte, princare omul intervine în ordinea fenomenelor naturale şi sociale.

Plecând de la trăsăturile comune ale acţiunilor normate (tehnice, morale, juridice),Kalinowski definea norma ca un tip de relaţie între un subiect al acţiunii sau o mulţime desubiecţi şi o acţiune sau o mulţime de acţiuni. Structura generală a normelor presupuneelemente, componente corelate: subiectul acţiunii şi relaţia între subiectul acţiunii şi acţiune. Dinaceastă relaţie rezultă următoarea clasificare a normelor: obligaţii, interdicţii şi permisiuni.Autorul G.H. von Wright constată că normele ce caracterizează acţiunile umane au următoareletrăsături: 1) au caracter de obligaţie, interdicţii, permisiune; 2) orice activitate umană poate fisupusă prescripţiei; 3) există anumite condiţii de aplicare a prescripţiei normate; 4) există oautoritate care emite norma şi garantează ca ea să fie în vigoare; 5) există subiecţi ai normei; 6)este prezentă ocazia de aplicare.

Nimeni nu pune la îndoială faptul că dreptul are rădăcini sociale, normele lui neavând

nimic pur în ele, ci fiind, dimpotrivă, exprimarea verbală a unor reguli inventate de oameni,constantă rămânând capacitatea oamenilor de a simţi că sunt unele situaţii drepte şi altelenedrepte, conţinutul concret al sentimentului justului şi injustului variind după epoca istorică.



Astfel, putem deosebi surse sociale (exterioare) care contribuie la legiferarea dreptului, şisurse interne. În orice caz, pentru sistematizarea dreptului sunt necesare norme pentru racordareaacestuia într-un singur sistem logic. Deci dreptul are o legătură directă cu fenomene socialeconcrete. De fapt, dreptul este un mod de a oficializa un anume sistem de relaţii sociale concrete.

În mod special, atenţia noastră a fost atrasă de interacţiunea între drept şi normele moraleca elemente valorice ale culturii. Treptat, morala s-a constituit într-o ramură specială a filosofiei,

diferenţiindu-se tot mai mult de celelalte sfere ale spiritului uman şi, în acelaşi timp, integrîndu-se în toate sferele prin valorile sale general-umane. Evoluţia conceptului de morală şi adisciplinei respective poate fi urmărită istoric până se ajunge la semnificaţia contemporană atermenului, ce înglobează definiţiile precedente. Morala nu poate fi limitată la o parte dinfenomene sau acţiuni, ea este prezentă în toate domeniile vieţii sociale: particulare şi politice, înrelaţiile interpersonale, în relaţiile interstatale, de familie etc.

În secolul al XX-lea, problema specificului şi corelaţiei moralei cu alte forme alereglementării normative „ ... a devenit un fel de piatră de încercare ”. Dreptul şi morala se aflăîntr-o strânsă legătură. Din punct de vedere istoric, normele dreptului s -au desprins treptat dinnormele morale şi din obiceiurile societăţilor prestatale.

Problema raportului morală-drept a preocupat gândirea filosofică din antichitate. Dacă

pentru Grecia antică nu este caracteristică o delimitare clară între cele două tipuri de normesociale, atunci în doctrina juridică romană, găsim o concepere independentă a dreptului faţă demorală. Germanul Thomasius în lucrarea sa Fundamenta juris naturaie et jentium ex sensucomune de deducta (1705), a separat pentru prima dată dreptul de morală, din punct de vedereteoretic. El preconizează că dreptul are misiunea să asigure oamenilor raporturile lor exterioare

prin reglementări, care formează obligaţii perfecte, sancţionabile, în timp ce morala se adreseazăvieţii interioare a conştiinţei şi formulează obligaţii imperfecte, negarantate.

Până în prezent, această problemă continuă să fie în centrul atenţiei. Începând cu I.Kant,s-au pus bazele unei diferenţieri clare între morală şi drept. Comportamentul uman întâlnește doireglatori: morala şi dreptul. Istoric, aceste două forme de reglementare s-au aflat permanent înconexiune. Autorul celor trei Critici consideră că există o idee care conduce atât morala cât şidreptul, şi se realizează în viaţă sub formă de cunoaştere particulară a unor drepturi şi îndatoriri.Elementul distinctiv al gândirii kantiene constă în aceea că normele şi normativitatea sunt redusela componenta lor imperativă.

Perioadele de mai târziu au ca preocupare stabilirea acestei diferenţe (morală -drept).G.Ripert consideră că „atâta timp cât legea este în vigoare, nu trebuie să ne formulăm întrebăridacă ea corespunde sau nu unui ideal moral. În momentul în care ea nu mai este conformă cu

principiile morale, va cădea în desuetudine. Între regula morală şi cea de drept nici nu existădeosebiri sub raportul domeniului de aplicare, al naturii şi scopului, motiv pentru care, criteriilemoralei pătrund în drept destul de uşor, prin intermediul concepţiilor etice ale legiuitorului sauchiar ale judecătorului ”.

Un alt autor, P.Roubier, în lucrarea sa Teoria generală a dreptului, încearcă o opunere acelor două domenii din perspectiva mediului la care ele se referă: morala aparţine mediului

intern, iar dreptul - mediului extern. Din această cauză, el consideră morala ca fiind o eticăsubiectivă, iar dreptul o etică obiectivă.

Autorul român, M.Djuvara continuă: „Morala are ca obiect reglementarea faptelorinterne şi intenţia noastră, dreptul are ca obiect reglementarea faptelor materiale externe, ceea ceeste cu totul altceva. Când regula morală îi comandă cuiva să fie bun, îi comandă o atitudinesufletească, o intenţie sinceră. Îndată ce aceasta s-a manifestat în exterior, printr-un fapt înlegătură cu altă persoană, îndată apare fenomenul numit drept”.

La nivel teoretic stipulăm existenţa următoarelor aspecte care contribuie la deosebireaîntre normele morale şi de drept:

- În una şi aceeaşi societate pot exista mai multe categorii de reguli de conduită. Darnumai normele care sunt ridicate la rangul de lege sunt norme juridice.



- Orice normă se referă la un comportament concret dintr-o relaţie socială dată. În cazulnormelor de drept, fiecare component se formulează precis, iar nerespectarea unei norme dedrept presupune pedeapsa, pe când nerespectarea normei morale atrage după sine dezaprobare şialte forme de influenţă morală

- O altă deosebire dintre normele de drept şi cele morale survine din modul în carefiecare din ele se formează, ca de exemplu modul de intrare şi ieşire din vigoare a unei norme de

drept, care presupune respectarea unui şir de cerinţe. Necătând la aceste deosebiri, majoritatea juriştilor sunt de părerea că între drept şi moralăexistă o corelaţie organică foarte strânsă, dar fiecare din ele îşi păstrează identitatea. Legăturastrânsă între cele două forme decurge şi din faptul că numeroase norme cu un conţinut identic auo natură atât juridică cât şi morală. „Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică,raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală”, iar pentru a aprecia juridic actele socialetrebuie ca în prealabil să le apreciem din punct de vedere moral.

În istoria umanității treptat s-au cristalizat doi termeni termenul etică și termenulmorală. Pe parcursul evolutiei lor cei doi termeni si-au cristalizat și sensurile lor. Etica este teoria generală a moralei. În vorbirea cotidiană cei doi termeni sunt adesea asimilați. Prin moaraldesemnăm un fenomen existen real, iar prin termenul etică desemnăm teoria acestui fenomen

Etica - grecescul ethos/etos = obicei,obișnuința. Se va distinșe între 2 aspecte mari alemoralei, întrucât este raportată la o morala a individului și o morală a colectivităților (de lagrupuri la popoare).

În sens uzual , etica reprezinta un ansamblu de concepte și pricipii morale în conformitatecu care societatea decide să reglementeze comportamentul membrilor săi determinind legitimulși acceptabilul.

Etica reprezintă o știință despre învățătura care urmărește scopul formării unei personalități, unui om onest, correct, respectuos cu valori și principia conforme normeloracceptate dintr-o societate.

Etica este caracterizată prin 3 dimensiuni fundamentale:1. Dimensiunea normativă, care indică că etica constituie un ansamblu de norme și

principii care dirijează conduita umană.2. Dimensiunea de justificare, se referă la toate circumstanțele care fac etica necesară și

argumentată.3. Dimensiunea logică, este data de perspectiva metodologică, care indică mecanismul

care face ca domeniul etici să fie unul aplicabil și care explică necesitatea eticii.Mai este folosită și sintagma „deontologie” care provine de la cuvintele greceşti deon,

deontos care înseamnă ceea ce se cuvine şi logos care înseamnă ştiinţă, proporţie (rostire, justificare raţională, raţiune, definiţie, facultate raţională). Pentru Heraclit logos-ul e un principiu subiacent de organizare a universului, înrudit cu înţelesul comun al logos-ului ca proporţie, ca măsură a schimbării, înţeles atât de des asociat cu gândirea lui Heraclit. La Socrate

întâlnim o tălmăcire a lui logos drept formularea unei caracteristici distinctive a unui lucru.

Platon foloseşte termenul logos în multiple feluri. În contextul opoziţiei dintre mytos şi logos,cel din urmă înseamnă explicaţie veritabilă, analitică – fapt ce conduce mai departe la o teorieepistemologică. În Phaidon (76b) Platon relevă drept o caracteristică a adevăratei cunoştinţe(episteme) capacitatea de a oferi o raţiune (logos) a ceea ce cunoaştem. O accepţiune tipicaristotelică a logos-ului este aceea de raţiune, raţionalitate, mai cu seamă în context etic (deexemplu, în Politica, 1332a, în Etica Nicomahică, 1134a) şi frecvent în sintagma „raţiunedreaptă”. El mai înţelege logos-ul şi ca proporţie matematică, raport, iar virtuţile morale(dreptatea, generozitatea, vitejia, înţelepciunea etc.) sunt definite ca o medie raţională (mesotes)între „prea puţin” şi „prea mult”. În practică, se dovedeşte extrem de greu de definit acest mijlocca măsură a desăvârşirii.

Prin urmare, potrivit sorgintei sale, deontologia se poate defini ca ştiinţă a ceea ce trebuiesă facem, ca o căutare a acelui „mijloc” (mesotes=medie raţională) între „prea puţin” şi „prea



mult” ce există în cadrul fiecărei activităţi desfăşurate de noi, în particular, desfăşurate defuncţionarul public.

De pildă după Lalande, deontologia este teoria datoriilor, ea vizează situaţii şi experienţelegate de exercitarea unei activităţi. Iniţial ea a fost identificată cu morala, şi o regăsim astfel înlucrarea „Deontologia sau ştiinţa moralei” a filosofului şi juristului englez Jeremy Bentham. Eaeste structurată în două părţi, consacrate una „teoriei virtuţii” iar cealaltă „practicii virtuţii”.

În concluzie, prin specificul obiectului său de cercetare, deontologia se află la interferenţaîntre drept şi morală. Ea poate fi definită ca reprezentând ansamblul normelor care contureazăun anumit tip de comportament profesional sau privat. O parte din aceste norme sunt consacratedin punct de vedere juridic, putând fi impuse prin intervenţia forţei de coerciţie a statului, altelesunt sancţionate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.

Astfel, deontologia se referă la regulile proprii unei profesii, a cărei exercitare oguvernează. Vom regăsi o deontologie profesională a avocatului, a judecătorului, a medicului, a

profesorului, a jurnalistului, a salariatului şi, plecând de la normele comune consacrate de acesta,un specific al deontologiei funcţionarului public. Regulile deontologice care guvernează oanumită activitate sau profesie sunt sintetizate în „coduri”, care reprezintă „(…) în formăconcentrată, sedimentările valorice şi normative ale noii societăţi exprimate printr -un limbaj

adecvat”.În lucrarea „Introducere în deontologia juridică” a lui Nicolae Cochinescu este subliniat

faptul că deontologia trebuie să se regăsească în toate formele de exprimare ale existenţeiindividului. Omul, în acţiunile sale, se exprimă pe sine, propria individualitate, propriile aspiraţii,raportându-se în acelaşi timp şi la nevoile celorlalţi, pe care are datoria să nu le afecteze.

Atunci când Immanuel Kant ne cere ca în morală să ne încredem doar în maximesusceptibile de a fi ridicate la rangul de reguli universale, când el ne invită ca înainte de a acţionasă ne punem întrebarea „Dar dacă toată lumea ar face aşa?”, vedem la lucru cerinţa de dreptate(cea mai importantă dintre virtuţi pentru antici, echivalentul valorii Binelui de astăzi).

Dreptatea se opune înainte de toate imperialismului tendinţelor egoiste. Fiecare fiinţă vietinde, cum spunea Schopenhauer, să se considere a fi voinţa de a trăi în totalitatea ei, adică să seafirme pe seama altora; dreptatea (concept central în Etică) vine să tulbure această spontaneitate

biologică: fiecăruia partea sa, spune ea. Trebuie să ţinem seama de ceilalţi şi să împărţim cu eidupă o proporţie dreaptă. Madinier în „Consecience et amour” scrie în acest sens: „Dreptateaeste înfrânarea pornirilor biologice de către raţiune”.

În ceea ce priveşte conţinutul moralei, în viaţa indivizilor, ca şi în cea a cetăţii, putem vorbidespre o anumită moştenire valorică, şi ea este reprezentată nu numai de păstrarea, conservareaşi reactualizarea a ceea ce s-a structurat, ca general valoric, într-o anumită etapă, ci şi de

perpetuarea în rândul purtătorilor noului ethos a unor atitudini valorice, mentalităţi, prejudecăţi şiobiceiuri.

La cetegoriile eticii se atribuie:1. binele

și răul;

virtutea; bunăstarea;

datoria;conștiința;

responsabilitatea; eticheta; demnitatea;cinstea, onoarea; profesionismul, umanismul, ș.a.

Morala provine de la “mores” - moravuri; ”morales” - moral. În literatura de specialitate,este tratată prin formele sale de manifestare:

1. Formă de reglementare a relațiilor sociale;2. Gen al relațiilor sociale;3. Formă a conștiinței sociale.Morala constituie una dintre formele fundamentale de reglementare a relațiilor

interumane constând dintr-un ansamblu de norme și principii potrivit cărora o anumită societatedelimitează binele de r ău, demnul de nedemn, justul de injust. Morala intervine în activitateasocială pe calea tradiției, influenței emoționale, opiniei sociale și este asigurată de acestea din

urmă, precum și de convingerea intimă, conștiința individuală.



Morala intervine în toate domeniile vieții și respectarea acesteia este urmărită de întreagacomunitate. În societate morala îndeplinește mai multe funcții. Printre cele mai des menționate, întâlnimurmătoarele funcții:

f uncția de reglementare functia educativă funcția de prognozare

functia comunicațională functia cognitivă functiamotivațională s.a.

Raportată mediului profesional, morala este structurată ca: conștiință morală și conduită morală.

Etica profesională a juristului este utilizată pentru a da expresie ansamblului de norme și principii morale care vin să reglementeze conduita subiecților sociali care asigur ă activitatea deinf ă ptuire a justiției. Etica profesională a juristului este un concept utilizat pentru a expune totalitatea de norme

morale care trebuie să fie respectate de toți participanții și subiecții oficiali a procesului de judecata (penal, civil, contraventional). Ea este o formă specifică de manifestare a moralei înactivitatea de ocrotire a normelor de dept.Obiectul de studiu al eticii profesionale este norma care presupune două particularitati:

norma este emisă de o autoritate; destinatarul eticii sunt subiecții numiți agenți ai normei.

În obiectul de studiu al eticii se include: Activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept; Normele morale care reglementează conduita subiecților participanți ai relațiilor

sociale profesionale; Normele morale generale și impactul lor asupra activității de înf ăptuire a justiției. Normele morale particulare specific domenilor de activitate.

SUBSTANȚA MORALĂ A DREPTULUI

1. Activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept și conținutul moral alnormelor

2. Responsabilitate și răspundere în activitatea specialistului în drept.3. Drepturi și obligații morale în activitatea de ocrotire a normelor de drept

Obiective de referință: să aprecieze importanţa eticii în activitatea judecătorului

să identifice obiectul eticii activităţii sale specific să conștientizeze importanța fondului etic pentru activitatea profesională să opereze în activitatea practică cu comportamente etice să promoveze imaginea pozitivă a instituției să evalueze acțiuni personale dinpunct de vedere moral să promoveze prin exemplul personal profilul moral al angajatului organelor de

ocrotire a normelor de drept

REZUMATUL TEMEI

Dreptul este punerea în aplicare a moralității. Acestă sarcină asumată este realizată prinintermediul organelor abilitate cu ocrotirea normelor de drept. Termenul „organ” (cusemnificaţie politico- juridică), în latină organum presupune un grup de persoane careîndeplineşte o funcţie politică, socială, administrativă etc. Prin urmare, „organ de ocrotire a



normelor de drept” poate fi definit ca un grup de persoane sau o instituţie ce îndeplineşte funcţiaocrotirii normelor de drept prin forma prevăzută de lege. Termenul „organe de ocrotire anormelor de drept”, utilizat în actele juridice normative ale Republicii Moldova, include deregulă, numai organele speciale ale statului învestite cu atribuţii care asigură respectareanormelor juridice, şi anume: instanţele judecătoreşti, procuratura şi organele de poliţie. Astfel

prin lege termenul „organe de ocrotire a normelor de drept” se foloseşte în sens restrîns,

referindu-se doar la organele statale, care tradiţional asigură legalitatea şi ordinea de drept, adicăla organele de justiţie. Doctrinal, termenului „organe de ocrotire a normelor de drept” i seatribuie o semnificaţie mai largă, incluzînd şi alte organe ale statului, precum şi alte organe

publice ce înfăptuiesc activităţi în scopul consolidării legalităţii ordinii de drept, apărăriidrepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice. Prinurmare, în sens lărgit (sens doctrinal), sistemul organelor de ocrotire a normelor de drept include:instanţele judecătoreşti, organele procuraturii, organele Ministerului Afacerilor Interne, organe lesecurităţii statului, Ministerului de Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Supremăde justiție ș.a.

În contextul unei etici profesionale raportate activității juristului o relevanță deosebită are

conceptul de răspundere și responsabilitate. În literatura ştiinţifică răspunderea, în mareamajoritate a cazurilor este tratată numai ca responsabilitate şi bun-simţ. Se consideră că termenulrăspundere pentru prima dată a fost utilizat de către Alfred Bain (Băn) tratat în raport cu

pedeapsa, sancţiunea. O perioadă îndelungată acest termen a fost utilizat de către teoreticieniidreptului anume în acest sens. Considerăm că o astfel de înţelegere a răspunderii este unilaterală.În esenţă răspunderea nu poate fi nici vină, nici pedeapsă, şi nu este nici de natură penală sauadministrativă.

Răspunderea înseamnă siguranţă, fiabilitate, onestitate, şi conştientizarea acţiunilor sale,dorinţa de a acţiona raţional pentru benele oamenilor. Răspunderea este mai degrabă încredere,include simţul interior al răspunderii personale, şi capacitatea de a acţiona în limitelestandardelor morale.

Conform DEX, avem următoarele sensuri oferite termenului răspundere: 1. faptul de arăspunde - obligaţia de a răspundere unei acţiuni, sarcini; responsabilitate; 1. a trage (sau chema

pe cineva) la răspundere-a obligă pe cineva să dea socoteală de faptele sale, a cere cuivasocoteala; a avea simţ de răspundere sau simţul răspunderii – a fi conştient de însemnătateasarcinilor asumate sau primit, a lucra cu rîvnă şi seriozitate pentru executarea lor. Pe răspundereacuiva – pe garanţia (morală sau materială a) cuiva. În sens juridic - Consecinţă rezultată dinneîndeplinirea unei obligaţii legale. În literatură putem întîlni menționate mai multe tipuri derăspundere: - după subiect răspunderea poate fi individuală şi colectivă, răspunderea civilă şi a

persoanelor juridice.În literatura occidentală, înafară de semnificaţiile menţionate deja, fenomenul răspunderii

include mai multe semnificaţii-

răspundere, dispunerea persoanei de răspunde, raţionalitate,exactitate, precizie, dependenţă, ş.aDe rînd cu răspunderea juridică, răspunderea morală este o instituție fundamentală ce

tinde să ocupe un loc aparte în cadrul social, reflectînd stadiul de evoluţie a întregii societăţi,nivelul conştiinţei şi responsabilităţii sociale. A

Conceptul de răspundere sau de responsabilitate desemnează reacţia de reprimare, venitădin partea societăţii, faţă de o anumită acţiune umană, imputabilă, în principal, individului.Sensul frecvent atribuit noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, esteacela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării acestor reguli de conduită, obligaţie ceincumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobăriisociale a unei asemenea fapte.

Natura regulii încălcate determină natura formei de răspundere. Împreună, toateformele de răspundere alcătuiesc răspunderea socială. Între diverse forme de răspundere socială



există o strânsă legătură. Fiecare formă a răspunderii sociale acţionează asupra tuturor celorlalteforme.

Conceptul obligaţie şi răspundere sînt strâns legaţi unul de altul. În general, se spunecă avem obligaţia de a fi responsabili pentru acţiuni, şi purtăm răspundere pentru îndeplinireaîndatoririlor. Cu toate acestea, termenul obligaţie şi răspundere nu pot fi identificaţi.

Există mai multe tipuri de răspundere, şi în foarte multe cazuri vom vedea că

răspunderea şi responsabilitatea practic se identifică. De exemplu, părinţii sînt responsabili pentru copiii lor – trebuie să-i crească, educe, hrănească şi în acest caz putem să vorbim desprerăspunderea părinţilor şi despre responsabilitate părintească. Există o răspundere civică,răspunderea care se referă la persoane ce deţin funcţii publice şi funcţii de conducere,ş.a. Există,de asemenea răspundere ce rezultă din rolul social al persoanei, angajat, sau conducător, etc. Dintoate acestea putem conchide că în unele cazuri răspunderea va avea caracter juridic, în altele nu,căci vor fi de natură morală.

În general, fiecare individ poartă răspundere pentru acţiunile şi faptele sale. [36]. Atîtrăspunderea morală cît şi cea juridică survine întotdeauna ca consecinţă a ceva, fiind determinatăde anumite cauze, este motivată de ceva, adică este vorba de prezenţa unei legături cauză-efect.

Cu referire la răspunderea morală este nevoie ca să vorbim despre fapte care sunt

morale sau nu. Pentru ca un anumit fapt să fie considerat moral, el trebuie să fie conştient şi binevol. Atunci cînd afirmăm că cineva poartă răspundere morală pentru o anumită acţiune,atunci se are în vedere că: - a fost realizat un anumit fapt (Eu sunt cauza consecinţelor acesteiacţiuni); - în mod deliberat; şi - în mod voluntar. Persoana care îşi asumă răspunderea pentruacţiunile sale este numită persoană responsabilă, care acţionează cu răspundere.

Practica socială a condiţionat faptul ca oamenii care exercită funcţii profesionale similaresau identice să îşi elaboreze tradiţii specifice şi să se unească în baza unor principii desolidaritate profesională, care sunt în stare de a păstra reputaţia grupei profesionale date. ÎnTratat de etică editat sub conducerea lui Peter Singler, se remarcă că etica profesională aremenirea de a dezvolta unele comportamente proprii atingerii scopurilor diferitor profesii,edificând energiile acestora pentru a înţelege şi a-şi asuma datorii şi responsabilităţi însoţite deun angajament socio-cultural respective

Prin punerea în discuție a subiectelor legate de etica profesională a juristului, prinsoaterea în evidență a substanței morale a acestuia se urmărește ca încă din cadrul sistemului deînvățământ studenţii să însuşească exigenţele morale înaintate faţă de activitatea unui jurist:- atitudinea faţă de om ca o valoare supremă, respectarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi

a demnităţii umane în conformitate cu normele de drept internaţionale şi naţionale şi cu principiile morale general-umane;

- profunda înţelegere a importanţei sociale a rolului său şi a profesionalismului înalt, aresponsabilităţii în faţa societăţii şi a statului ca jurist, de care, în mare măsură, depindesecuritatea socială, apărarea juridică a tuturor oamenilor, utilizarea raţională şi umană a

drepturilor oferite în strictă conformitate cu principiile echităţii sociale, a datoriei civice, deserviciu şi morală;- principialitatea, vitejia, intr ansigenţa, lupta cu dăruire de sine cu criminalitatea, obiectivitatea

şi imparţialitatea în adoptarea deciziilor;- caracterul impecabil al comportamentului personal atât în timpul exercitării atribuţiilor de

serviciu, cât şi în afara lor, incoruptibilitatea, grija faţă de onoarea personală, a reputaţieisociale a juristului;

- disciplină conştientă, punctualitate şi iniţiativă, solidaritate profesională, ajutor reciproc,susţinere, curaj şi pregătire moral- psihologică faţă de acţiunile şi situaţiile dificile,capacitatea de a risca, dar care trebuie să fie raţională în condiţii extreme;

- perfecţionarea continuă a artei profesionale, a cunoştinţelor în domeniul eticii profesionale, a

etichetei şi tactului, sporirea nivelului culturii generale, lărgirea orizontului intelectual,însuşirea creatoare a experienţei necesare în promovarea acţiunilor de serviciu.În concluzie afirmăm că dreptul are nevoie în orice tip de activitate de un minim de morală.



ETICA JUDECĂTORULUI

1. Obiectul eticii judecătorului.2. Codul deontologic al judecătorului. Caracteristica generală. 3. Normele etice în sistemul de relaţii dintre judecători şi participanţii la proces.

4.

Importanţa eticii în activitatea judecătorului.

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ: să aprecieze importanţa eticii în activitatea judecătorului să identifice obiectul eticii activităţii judecătorului să cunoască conținutul codului de etică profesională a judecătorului să argumenteze importanţa cerinţelor etico-morale înaintate judecătorului să aprecieze statutul judecătorului prin prisma importanţei sociale a activităţii lui să caracterizeze raporturile dintre judecător şi participanţii la proces

REZUMATUL TEMEI

Cu referire la acest tip de activitate vom invoca afirmația lui V. M. Ciucă din lucrarea Lecții întroductive de hermeneutică juridică după care activitatea judecătorească este înalta artăa judecății drepte și înțelepte (după modelul lui Solomon). Aplicarea dreptului este un procesesenţial pentru ca pacea socială, derularea echitabilă a raporturilor sociale să fie nu numai unobiectiv formulat de texte legislative, dar şi unul realizat în viaţa cotidiană. Pentru a putea fiaplicate este necesară interpretarea legilor (în sens larg). Pe parcursul istoriei problemainterpretării a făcut un drum sinuos, fiind considerată această activitate ca fiind monopolullegiuitorului (în regimuri autoritare - a executivului). Din a II jumătate a secolului al XIX-lea înEuropa occidentală s-a intensificat tendinţa consolidării autorităţii judiciare în domeniulinterpretării legilor. A urmat o consecinţă importantă: autoritatea legislativă sau cea executivă numai deţin monopolul în ceea ce priveşte interpretarea juridică, această prerogativă aparţine unuiorgan judiciar independent ce determină modalitatea în care urmează să se interpreteze normele

juridice în vederea aplicării lor unui caz concret cu care au fost sesizaţi. Un loc aparte și de importanță majoră în cadrul democrațiilor de tip contemporan este

alocat drepturilor şi libertăţilor omului. În asigurarea drepturilor omului un rol principialaparţine judecătorilor. Puterea judecătorească în baza principiului separaţiei puterilor esteconsiderată a treia putere în stat nu după importanţă, ci după implicarea ei în coordonarearaporturilor juridice, adică după ce puterea legislativă a adoptat acte normative, iar cea executivăle-a executat, pot apărea litigii, care sunt deduse în faţa instanţelor judecătoreşti pentru rezolvare.În adoptarea deciziei puterea judecătorească este independentă şi nu primeşte nici un fel de

instrucţiuni referitor la faptul, cum trebuie să interpreteze dreptul. O justiţie independentă şi puternică reprezintă o garanţie contra abuzurilor legislativului şi executivului, dar şi contraabuzurilor particularilor. Puterea judecătorească nu este o putere politică, funcţia socială a

justiţiei este asigurarea domniei dreptului în interesul fiecărui membru al societăţii şi al societăţiiîn întregime.

Misiunea instanţelor – de a soluţiona litigiile, a pronunţa dreptul conform normelor juridice în vigoare, aceasta implică activitatea de interpretare a dreptului. Pentru S.S.Alekseevactivitatea de interpretare a judecătorului este punctul culminant al activităţii juridice, cel ceinterpretează întrunind o înaltă cultură, măiestrie juridică, o vastă experienţă, cunoştinţe juridice

profunde.Pentru a examina activitatea de interpretare a dreptului de către judecători, am preluat

divizarea utilizată de R.Dworkin şi alţi savanţi, anume divizarea în cazur i simple şi cazuridificile .



Pentru a ne clarifica în problema interpretării dreptului de către judecători în cazurilesimple, pentru început, menționăm că aplicînd legea, judecătorul o interpretează, utilizîndregulile de interpretare. În cadrul procesului de aplicare, în primul rînd, ne referim la regulilelingvistice sau gramaticale. O problemă în acest context este limbajul actelor normative, căci

poate fi diferență între sensul la care sa referit legiuitorul și sensul atribuit de judecător. Această particularitate a limbajului determină necesitatea înţelegerii sensului adecvat, iar a înţelege

înseamnă a interpreta. Legiuitorul, de obicei, tinde să excludă incertitudinea limbajului normativ,dar indiferent de această tendinţă limbajul normativ nu poate fi absolut cert în toateîmprejurările, dat fiind caracterul general al limbii.

În această ordine de idei trebuie să menționăm rolul activ al judecătorului, ca urmare aafirmării concepţiei conform căreea judecătorul nu poate fi doar un executant fără viziune şi fărăraţiune, el angajându-şi personalitatea sa în activitatea de aplicare, implicit, interpretare adreptului.

Pentru a rezolva cazurile dificile judecătorul este nevoit să recurgă la evidenţierea valorilorfundamentale ale societăţii. Valorile reprezintă criterii de apreciere a lucrurilor, faptelor,evenimentelor, persoanelor, relaţiilor, ideilor, stărilor de spirit la care se raportează omul şi înfuncţie de care îşi orientează atitudinile. Judecătorul trebuie să interpreteze cu bună credinţă

normele în conformitate cu valorile acceptate de majoritatea populaţiei. Această regulă de aur ainterpretării satisface două cerinţe – cea a împărţirii justiţiei şi cea a consolidării sentimentului

juridic al societăţii vizavi de valorile protejate.La formarea poziţiei obiective a judecătorului va contribui experienţa lui, studiile, cunoaşterea

valorilor acceptate de naţiunea căreea îi slujeşte. Valorile fundamentale ale societăţii şi statuluisunt de obicei, arătate în Constituţii, ca de exemplu, Constituţia Republicii Moldova se referă lavalorile supreme ale societăţii umane - demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, liberadezvoltare a personalităţii umane, justiţia,egalitatea juridică, ordinea constituţională şi

pluralismul politic. Dar chiar atunci cînd valorile nu sunt indicate expres ca valori în textulConstituţiei ele servesc ca standard în interpretarea acestui text. Principiile generale ca, deexemplu, cele ale egalităţii, libertăţii, justiţiei sunt mai dificil de interpretat. Aceste principii seconcretizează în cadrul practicii judiciare.

Pentru că principiile dreptului sunt expresia valorilor promovate şi protejate de drept, în cazcă toate celelalte încercări de a interpreta dreptul au eşuat, judecătorul trebuie să apeleze la

principiile generale ale dreptului – ale justiţiei, egalităţii, dreptăţii, echităţii. Aplicarea principiilor este o operaţiune deosebit de dificilă, fiindcă ele nu condiţioneată nici un rezultatdetalizat cu o anumită stare de fapt, ele sunt doar puncte de pornire în procesul de interpretare.Dificultatea interpretării în acest caz reiese din faptul, că principiile au un grad sporit degeneralitate, depăşind pe cel al normelor obişnuite. Trecerea de la o speţă concretă la alta seînfăptuieşte nu numai la nivelul normelor concrete, ci şi pe baza principiilor generale, caci elereprezintă elementul de legătură a normelor juridice într -un sistem de drept.

În partea inițială a Codului de etică a judecătorului se menționează că un sistem judiciar

independent şi onorabil este indispensabil justiţiei. Justiţia ocupă un loc deosebit în afirmareastatului de drept, iar conduita, moralitatea şi cultura judiciarului au o importanţă majoră în

procesul de înfăptuire a ei.În actualele condiţii, faţă de judecători, ca exponenţi ai puterii judecătoreşti, sînt înaintate un

şir de cerinţe morale şi de conduită specifice, o parte dintre ele fiind incluse în acte normative,altele urmînd a fi însuşite şi respectate ca deziderate ale eticii profesionale.

Judecătorul trebuie să participe activ la stabilirea, menţinerea, aplicarea normelor deconduită, pe care le va respecta personal, astfel încît să fie asigurată integritatea şi independenţasistemului judecătoresc. Toate momentele scoase în evidență reprezintă obiectivele urmărite deCodul de etică al judecătorului.

Reglementările prezentului Cod urmează a fi interpretate şi aplicate în vederea promovăriiacestor obiective.



Pornind de la aceste obiective vom regurge la studiile ce se ce se referă la calităţile ce suntde dorit să le posede judecătorii. Spre exemplu N . R a d u t n a i a a e f e c t u a t o c e r c e t a r es o c i o l o g i c ă d e s p r e c a l i t ă ţ i l e c a r e t r e b u i e s ă l e p o s e d e j udecătorul.Printre calitățile invocate mai des se înscrie : cinstea, imparţialitatea,

principialitatea, cumpătarea şi erudiţia, în şirul calităţilor nedorite au fost evidenţiate:atitudinea preconcepută, suspiciunea, autoritarismul, lipsa de tact. La fel au fost puse în valoare

și calitățile personale, printre care sa remar cat: stăpînirea de sine, principialitatea,cumpănirea, umanismul, disciplina, amabilitatea, abținerea ș.a.Analiza calităţilor psihologice de ordin pozitiv, de care trebuie să dea dovadă judecătorul

poate şi trebuie să devină un obiect de cercetare al unei ştiinţe speciale. În această ordine de idei, putem doar remarca că personalitatea fiecărui om, inclusiv şi a colaboratorii justiţiei, reprezintă o totalitate integră de calităţi morale, psihologice şi social-umane . Este important ca ele să fie pozitive şi să se r e a l i z e z e î n a c t i v i t a t e a

p r a c t i c ă . Pentru a obține calitatea de judecător, în conformitate cu Lrge cu privire la statutul judecătorului este necesar nu doar de a poseda un anumit volum de cunoştinţe, dar și a da dovadăde verticalitate și profil moral. Activ it ate a judecătorului, în calitate de reprezentant al

păuterii judecătoreșt i se efectuează în condiţii psihologice şi morale dificile, în sfera

conflictelor de diferite niveluri şi caractere, în aceste condiţii apare pericolul aşa -numitei„deformări profesionale", ca rezultat judecătorul încetează de a mai vedea în aceicu care se confruntă în procesul judiciar oameni cu destine diferite, cu griji şinevoi, se împietreşte spiritual şi îşi pierde simţul umanismului .

În opinia societăţii puterea judecătorească trebuie să întruchipezeechitatea. Fiecare om ale cărui interese sunt lezate speră la apărarea în instanța de judecatăa drepturilor sale, la satisfacerea exigenţelor sale, la repararea prejudiciului material și moral. Anume în judecată se ciocnesc interesele contradictorii ale acelui ce a încălcat legea şi alesocietăţii, interesele bănuitului şi ale părţii vătămate, ale altor persoanece participă la examinarea cauzei. Judecătorul, ofiţerul de urmărire penală,

procurorul, apărătorul acţionează în sfera conflictelor sociale, care se referă la relaţiile dintreoameni. În aceste condiţii faţă de colaboratorii justiţiei sunt înaintate cerinţemorale sporite. Aceşti oameni trebuie să posede capacitatea de a se contrapune oricărortentative de influenţă din partea diferitelor forţe, ei trebuie să se conducă numai de lege, să fieechitabili, să acționeze în numele interesului justiției.

Cei ce înfăptuiesc justiţia sau cei ce prezintă învinuirea în numele statului în judecată, învirtutea dator iei personale, trebuie să posede calităţi morale şi profesionale înalte. Î n s ă ş il e g i s l a ţ i a , d u p ă c u m a m r e m a r c a t m a i s u s , c o n ţ i n e c e r i n ţ e m o r a l ef a ţ ă d e a c t i v i t a t e a instanţelor judecătoreşti şi a organelor de ocrotire a normelor de drept.Dar aceste cerinţe, adresate, d e o b i c e i , i n s t i t u ţ i i l o r , s e r e f e r ă l a o a m e n i i c eî n f ă p t u i e s c p r o c e s u l j u d i c i a r . S p r e e x e m p l u , Declaraţia universală adrepturilor omului

reiese din faptul că judecata trebuie să fie egală pentru toţi, echitabilă şiimparţială, omul are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor juridice n a ţ i o n a l e

î m p o t r i v a a c t e l o r c a r e v i o l e a z ă d r e p t u r i l e f u n d a m e n t a l e c e - i s u n tr e c u n o s c u t e p r i n constituţie sau lege.

Judecătorilor le revine sarcina de a proteja drepturile persoanelor, dar ei trebuie săactiveze într-un cadru normativ adaptat exigenţelor legislației internaționale, și în special CEDO.Această sarcină însă nu se epuizează prin armonizarea legislativă, ci impune şi o ajustare

jurisprudenţială în domeniul protecţiei drepturilor omului. Totodatăp și prin conținutul moral alactivității realizate de reprezentanții justiției. Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldovaşi-a activizat procedura de examinare a compatibilităţii jurisprudenţei naţionale cu exigenţele

jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, supunând reexaminării şi propriile decizii.

Aşa de exemplu, prin hotărârea din 22 decembrie 2008 au fost abrogate 6 hotărâri anterioare alePlenului Curţii Supreme de Justiţie, datând din anii 1999-2002.



să identifice obiectul eticii profesionale a procurorului şi a ofiţerului de urmărire penală să creeze un model al codurilor deontologice ale procurorului şi al ofiţerului de urmărire

penală să argumenteze importanța cerințelor etico-=morale înaintate fașă de acești profesioniști

ai dreptului să aprecieze relevanța socială a activității procurorului și ofițerului de urmăriure penală

REZUMATUL TEMEI

Instituția procuraturii, în ansamblu, precum și unele aspecte ce țin de funcționarea eficientă aacesteia au cunoscut consacrări normative mai mult sau mai puțin detaliate pe parcursul evoluțieilor istorice. Aspecte particulare, de interes practic și normativ, se regăsesc, în plan special, înreglementările realizate în domeniu drept efect al reformei judiciare și de drept demarate cuocazia proclamării independenței naționale. Astfel, Legea cu privire la procuratură , Nr.902-XIIdin 29.01.92 a constituit primul act normativ al Republicii Moldova prin care se puneau bazele

procuraturii drept unul dintre cei mai importanți piloni ai justiției penale într -un stat de dreptdemocratic.

În temeiul prevederilor respectivei legi, Procuratura Republicii Moldova își desfășoară activitatea fiind ghidată de anumite principii generale caracteristice și altor autorități. Totodată, se stabilea că procuratura îşi exercită împuternicirile independent de autorităţile publice, de orice

particularitate locală, fără a se lăsa influenţate de nici un factor local şi departamental, înconformitate cu Legea.

Diversitatea reglementărilor naţionale ale statelor privind rolul procurorului a condiţionat apariţia unor standarde la nivel internaţional şi regional referitor la rolul procurorului însocietate. Deoarece sistemele naţionale de drept dau dovadă de abordări diferenţiate privindrolul, funcţiile, modalitatea de organizare şi funcţionare a organelor procuraturii şi statutul

procurorului, standardele internaţionale şi regionale fixează doar principiile şi liniile directoareîn domeniu. Procurorii trebuie să fie suficient de independenţi în exercitarea atribuţiilor lor

funcţionale. În condiţiile statului de drept, procurorii trebuie să ia decizii în mod corect, obiectiv,imparţial şi să asigure transparenţa în activitate.

Liniile Directoare privind Rolului Procurorilor, adoptate la cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite de prevenire a Criminalităţii şi Tratamentului Infractorilor24 menţionează căstatele se vor asigura de faptul că procurorii sunt capabili să -şi îndeplinească în mod liberatribuţiile profesionale, fără a fi supuşi la intimidări, impedimente, hărţuiri, ingerinţe nefondateşi fără a fi expuşi în mod nejustificat (fără motive rezonabile) la răspundere civilă, penală sau dealtă natură.

În Declaraţia Bordeaux „Judecători şi Procurori într -o Societate Democratică” este subliniatcă aplicarea legii şi, acolo unde este cazul, puterile discreţionare ale procuraturii în ncadruletapei premergătoare trimiterii în judecată, fac necesar ca statutul procurorilor să fie garantat prinlege la cel mai înalt nivel posibil, într-o manieră similară celui al judecătorilor. Natura proximăşi complementară a misiunilor judecătorilor şi procurorilor generează cerinţe şi garanţii similarereferitoare la statut şi condiţiile de muncă, în special cu privire la recrutare, pregătire

profesională, dezvoltare a carierei, disciplină, transfer, remunerare, revocare din funcţieşilibertatea de asociere profesională. Totuşi, independenţa procurorului nu este privită atât de categoric ca în cazul independenţei judecătorului.

Standardele de responsabilitate profesională şi declaraţia de obligaţii şi drepturi fundamentale ale procurorilor , adoptate de Asociaţia Internaţională a Procurorilor reiterează importanţa independenţei politice a procurorului. Poziţia şi activităţile desfăşurate de procurori nu trebuie să fie subiect al influenţei sau interferenţei din partea vreunei surse aflată în afara

procuraturii (nici Parlamentul, nici o altă instituţie guvernamentală nu trebuie să încerce să influenţeze deciziile luate de procuratură în cazuri individuale, nici măcar să determine cum trebuie condusă o anchetă într -un caz particular, sau să forţeze procurorii să schimbe decizia);



recrutarea, evoluţia carierei şi siguranţa funcţiei, incluzând şi transferul, dar şi remunerarea trebuie să fie salvgardate prin garanţii prevăzute de lege. Înnafară de acestea avem multa altestandard de la care pornim în aprecierea și analiza eticii profesionale a procurorului și a ofițeruluide urmărire penală.

Obiectul eticii procurorului şi a ofiţerului de urmărire penală îl reprezintăcomportamentul procurorului şi a ofiţerului de urmărire penală în circumstanţele în care el

acţionează în calitate de profesionist, sau reprezintă profesia sa, sau este conceput de cei din preajmă în calitate de exponental profesiei sale, acest comportament fiind prescris şi de legi:Codul de procedură penală, Legea cu privire la Procuratură, Legea privind statutul ofiţerului deurmărire penală, Codul de etică procurorului, Codurile de etică a colaboratorilor MinisteruluiAfacer ilor Interne, Serviciului Vamal ș.a.

Începuturile etice ale Procuraturii rezidă chiar în statutul acesteia, care, potrivit Leg iicu privire la Procuratură, este o instituţie autonomă care, în limitele atribuţiilor şi competenţei,apără interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele de judecată, în condiţiilelegii. Acelaşi fapt este fundamentat şi de principiile de organizare a activităţii Procuraturii.Procuratura îşi desfăşoară activitatea pe principiul legalităţii.

Activitatea Procuraturii este transparentă şi presupune garantarea accesului societăţii şi almijloacelor de informare în masă la informaţiile despre această activitate, cu excepţiarestricţiilor prevăzute de lege. Principiul independenţei exclude posibilitatea de subordonare aProcuraturii autorităţii legislative şi celei executive, precum şi de influenţă sau de imixtiune aunor alte organe şi autorităţi ale statului în activitatea Procuraturii. Procurorul îşi organizeazăactivitatea şi o desfăşoară pe principiul autonomiei, asigurat prin independenţă procesuală şicontrol judecătoresc, care îi oferă posibilitatea de a lua de sine stătător decizii în cauzele şi încazurile pe care le examinează. Înactivitatea Procuraturii, controlul ierarhic intern şi controlul

judecătoresc sînt principii care asigură exercitarea dreptului procuror ului ierarhic superior de averifica legalitatea deciziilor emise de procurorul ierarhic inferior, precum şi posibilitateacontestării în instanţă de judecată a deciziilor şi a acţiunilor cu caracter procesual ale

procurorului.Începuturile etice ale comportamentului procurorului sunt fundamentate şi prin statutul

procurorului consfinţit de lege. În exercitarea atribuţiilor, procurorul este autonom, imparţial şise supune numai legii. Promovarea, delegarea, detaşarea şi transferul procurorului se fac numaicu acordul lui, dacă legea nu prevede altfel. Procurorul poate fi sancţionat, suspendat şi eliberatdin funcţie numai în temeiurile şi în condiţiile stabilite de lege. Acelaşi lucruri sunt reconfirmateşi prin incompatibilităţile prescrise de lege. Potrivit Legii funcţia de procuror este incompatibilăcu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţilor didactice şiştiinţifice. Procurorul este obligat să se abţină de la orice activitate legată de exercitarea funcţieisale în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele sale, pe de o parte, şi interesul

public, al justiţiei sau al apărării intereselor generale ale societăţii, pe de alta, cu excepţiacazurilor în care conflictul de interese a fost adus înscris la cunoştinţă conducătorului organului

Procuraturii în care activează şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afecteazăîndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu. Procurorul este supus unui regim de interdicţiiconform căruia nu are dreptul:

a) să participe în proces de judecată dacă se află cu judecătorul, cu avocatul sau cu unalt participant la proces interesat în rezultatele procesului în relaţii de căsătorie, de rudenie saudeafinitate de pînă la gradul II inclusiv;

b) să facă parte din partide sau din formaţiuni politice, să desfăşoare ori să participe laactivităţi cu caracter politic, iar în exercitarea atribuţiilor să exprime sau să manifeste în oricemod convingerile sale politice;

c) să fie lucrător operativ, inclusiv sub acoperire, informator sau colaborator al organuluicare exercită activitate operativă de investigaţii;



d) să-şi exprime public opinia cu privire la dosare, la procese, la cauze aflate în curs dedesfăşurare sau cu privire la cele despre care dispune de informaţie în legătură cu funcţiaexercitată, altele decît cele care sînt în gestiunea sa;

e) să desfăşoare activitate de întreprinzător sau activitate comercială, direct sau prin personae interpuse;

f) să desfăşoare activitate de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;

g) să acorde consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar în cazul în carecauza respectivă este examinată de un organ al Procuraturii, altul decît acela în cadrul căruia îşiexercită funcţia, cu excepţia soţului (soţiei), copiilor şi părinţilor, şi nu poate îndeplini nici o altăactivitate care, potrivit legii, este efectuată de avocat;

h) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organul de conducere, de administraresau de control al unei societăţi comerciale, inclusiv în bancă sau în o altă instituţie de credit, însocietate de asigurări ori în societate financiară, în companie naţională, în societate naţională sauîn regie autonomă.

Începuturile morale ale activităţii ofiţerului de urmărire penală sunt prescrise de Legea privind statutul ofiţerului de urmărire penală. Ofiţerul de urmărire penală, din legea menționată, este persoana cu funcţie de răspundere care, în numele statului şi în limitele competenţei sale,

efectuează nemijlocit urmărirea penală în cauze penale. Nu pot avea calitatea de ofiţer deurmărire penală angajaţii organelor de urmărire penală abilitaţi cu funcţii de menţinere aordinii publice, de control sau de exercitare a activităţii operative de investigaţii, care au statut de

personae învestite cu funcţii de constatare a infracţiunilor, stabilit prin lege. Potrivit Leg ii cu privire la statutul ofiţerului de urmărire penală, în exercitarea atribuţiilor, ofiţerul de urmărire penală este independent, se supune numai legii, indicaţiilor scrise ale conducătorului organuluide urmărire penală, ale procurorului şi hotărîrilor instanţei de judecată, emise în limitelecompetenţei lor şi în conformitate cu legislaţia în vigoare. Urmărirea penală în cauze penale seefectuează în strictă conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, ale Codului

penal şi ale Codului de procedură penală, ale altor legi, cu principiile şi normele unanimrecunoscute ale dreptului internaţional.

Activitatea ofiţerului de urmărire penală se bazează pe principiul legalităţii, egalităţiituturor persoanelor în faţa legii şi prezumţiei nevinovăţiei. Ofiţerul de urmărire penală esteobligat să asigure participanţilor la proces deplina exercitare a drepturilor procesuale, încondiţiile legii. Urmărirea penală se efectuează pe principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii,fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,apartenenţă politică, avere, origine socială sau orice altă situaţie. Ofiţerul de urmărire penală areobligaţia de a porni, în limitele competenţei, urmărirea penală în cazul în care este sesizat, înmodul prevăzut de legislaţie, că s-a săvîrşit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare învederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate. Ofiţerul de urmărire penală apreciază

probele în conformitate cu propria convingere, formată în urma cercetării tuturor probeloradministrate, dobîndite în modul

stabilit de legislaţie. Ofiţerul de urmărire penală nu este obligat

să dea explicaţii referitor la cauzele penale în care efectuează urmărirea penală şi nici să le prezinte spre a se lua cunoştinţă de ele decît în cazul şi modul prevăzute de legislaţie. Divulgareadatelor urmăririi penale de către ofiţerul de urmărire penală sau de către persoana abilitată cucontrol asupra activităţii de urmărire penală, dacă această acţiune a cauzat daune morale saumateriale martorului, părţii vătămate sau reprezentanţilor acestora sau dacă a prejudiciat procesulde urmărire penală, atrage răspunderea prevăzută de legislaţie. Imixtiunea sub orice formă înactivitatea organelor de urmărire penală atrage răspunderea stabilită de legislaţie. Totodată,Legea privind statutul ofiţerului de urmărire penală, prescrie inadmisibilitatea atragerii ofiţeruluide urmărire penală în unele activităţi. Nu se admite atragerea ofiţerului de urmărire penală înactivităţi de menţinere a ordinii publice, în alte activităţi ale instituţiei în cadrul căreia este

constituit organul de urmărire penală care nu sînt legate nemijlocit de efectuarea urmăririi penaleîn cauze penale decît în cazul unor situaţii excepţionale care pun în pericol integritatea,



suveranitatea, capacitatea de apărare şi securitatea statului, drepturile şi libertăţile constituţionaleale cetăţenilor şi numai la indicaţia scrisă a conducătorului instituţiei respective.

Generalizând, vom menționa că atât procurorul, cât și ofițerul de urmărire penală în exercițiulfuncției trebuie: - să-şi îndeplinească atribuţiile sale respectînd Constituţia, actele legislative şi normative în

vigoare, dar şi prescripțiile Codurilor de tică profesională;

-

să-şi asigure un grad înalt de informare profesională, intelectuală şi alte cunoştinţe care i-ar permitea să-şi exercite atribuţiile onorabil şi cu demnitate; - să fie onest, imparţial şi consecvent la îndeplinirea sarcinilor care îi revin, aplicînd la

maximum capacităţile sale etc.Potrivit Codului deontologic, buna reputaţie a organelor Procuraturii se creează în bazaurmătoarelor respectării a așa principia ca: legalitatea; umanismul; echitatea; transparenţa;respectărea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; respectărea onoarei şi demnităţii; onestităţate; imparţialitate.

ETICA AVOCATULUI

1.

Obiectul eticii avocatului.2. Codul deontologic al avocatului.3. Normele etice în sistemul de relaţii ale avocatului 4. Însemnătatea eticii în activitatea avocatului.

Obiective de referință: să conștientizeze importanța activității sale să relateze despre conținutul condului de etică al avocatului să identifice tipuri de relații în activitatea avocatului să compare conținutul coduluii de etică al avocatului cu alte coduri de etică profesională să identifice momentele de solemnitate în cadrul dezbaterilor judiciare

Să definească şi să identifice criteriile de apreciere etică a activităţii alfor subiecți de drept Să argumenteze necesitatea aplicării normelor moralei şi eticii profesionale în activi tatea

avocatului „Avocatura este tot atât de veche ca şi magistratura,

tot atât de nobila ca şi virtutea,tot atât denecesară ca şi justiţia. "

d' Aguesseau

REZUMATUL TEMEI

Conflictele dintre indivizi se soluționeaz

ă în cele din urmă în fa

ța instanței. Cu toate

acestea de multe ori dreptatea poate fi de partea ambelor părți sau dreptatea poate fi scoasă laiveală doar prin justiție. Oamenii trebuie să înțeleagă rolul justiției în societate și că ajutorul unuiavocat este inevitabil și absolut necesar.

Este cert că ordinea de drept nu depinde numai de legi bune şi stabile, nu numai derespectarea lor de către cetăţeni şi de reprezentanţii statului, dar şi de stima din partea poporuluifaţă de oamenii legii. Cel mai mult cetăţenii se află în contact cu legea prin intermediulavocaţilor. La ei se adresează pentru ajutor în materie de drept cu scopul de a le fi apăratedrepturile care le-au fost încălcate.

Avocații, de asemenea specialiști ai dreptului, pe lângă îndatorirea de a apăra și promovainteresele clientului pe care-l reprezintă, au menirea de a facilita procesul de justișie și de a

conlucra împreună cu judecătorii, iar uneori și cu procurorul, spre buna desf ășurare a actului de justiție.Avocatul, în exercitarea profesiei sale, care este una liberală și independentă, se



coordonează/ghidează după principiile menționate în Statutul profesiei de avocat, și anume:exercițiul liber al profesiei, demnitatea, conștiința, independența, probitatea, umanismul,onoarea, loialitatea, delicatetea, moderația, tactul și nu în ultimul rând sentimentul decofraternitate, principii care se regasesc și în jur ământul pe care avocatul îl depune la începutulactivității sale: „Jur să respect și să apăr Constitu ț ia și celelalte legi ale țării, drepturile șilibert ățile omului, să exercit profesia de avocat în mod demn, independent și cu probitate. Așa

să-mi ajute Dumnezeu”. Avocații promovează și apăr ă drepturile și libertățile omului. Pe lângă normele internecare reglementează activitatea avocatului în RM vom lua în calcul și „Codul deontologic alavocaţilor din Uniunea Europeană”, ce a fost adoptat în Sesiunea Plenară a CCBE din 28octombrie 1998, şi a fost modificat în Sesiunile Plenare din 28 noiembrie 1998 şi din 6decembrie 2002.

Etica profesională a avocatului nu este altceva decât o subdiviziune a eticii profesionaleraportate la profesia de avocat pe care o putem defini în felul urmator: “un sistem de prevederiîntemeiate ştiintific despre aspectele moral-tradiţionale a activităţii de avocat”.

Există cel puțin trei paliere de la care trebuie să începem analiza activității avocatului și a profilului moral al acestuia:

Relația avocat avocat; Relația avocat -cleent; Relația avocat -instanță

Conţinutul eticii profesionale a avocatului este determinat de:1. Principiile morale de care trebuie sa ţină cont avocatul în procesul activității sale profesionale(colegialitate, cooperare, corespondenţa transmisă între avocati, onorariile pentru recomandare,comunicarea cu partea adversă, schimbarea avocatului, pregătirea tinerilor avocaţi. Litigiile întreavocaţi); 2. Normele morale care concretizează şi competează principiile eticii profesionale a avocatului(de ex. confidenţialitatea si secretul profesional ).3. Estimarea modului complet sau incomplet de reflectare în legislaţie despre cerintele morale șietice a activităţii de avocat. Nivelul de încredere al cetăţenilor fată de avocaţi. 4. Metodele de implimentare în practică a prevederilor morale elaborate de etică avocaturii,mijloacele de realizare de către avocati a normelor.

Dacă este să vorbim despre prevederile legale ce se refer ă la etica profesională atuncimenţionăm Legea cu privire la avocatura și anume:• cazurile de incompatibilitate de exercitare a profesiei de avocat• procedura de eliberare a licenţei• restricţiile ce ţin de exercitarea profesiei de avocat• existenţa organelor de autoadministrare a avocaţilor ce exercită atribuţii de control • independenţa avocatului

• obligaţia de aplicare în exercitarea profesiei sale a mijloacelor si metodelor prevăzute de lege pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale clientului, precum si obligaţia de a respectanormele Codului Deontologic al Avocaţilor. • posibilitatea înaintării plîngerilor către avocaţii care încalcă normele eticii şi examinareaacestora de Comisia pentru Etică si Disciplină. Posibilitatea aplicării răspunderii si sancţiunilordisciplinare.

Pentru a răspunde la întrebarea cum poate fi soluţionata o încălcăre a eticii profesionale aavocatului trebuie să avem o imagine despre abaterile concrete pe care le poate efectua unavocat:

1. Încălcările obligaţiei prevazute de Legea cu privire la avocatură. 2. Avocatul acţionează contrar intereselor, voinţei clientului.

3.

Nemenţinerea secretelor și confidenţialitătii informației oferite de clienţi. 4. Încălcărea responsabilităţii faţă de clienţi.



5. Aducerea atingerii principiilor eticii profesionale prin imixtiunea în afacerile avocatului,ceea ce duce în mod invetabil la încălcărea îndependenţei avocatului.

6. Neevitarea conflictelor de interese.7. Stabilirea unor onorarii nerezonabile.8. Alte cazuri.După enumarare eventualelor surse de încălcăre a eticii profesionale a avocatului, apare o

întrebare logică - cine sau ce organ este competent în soluţionarea acestor încălcări de lege?Legiuitorul vine să ne răspundă la aceasta întrebare printr -un şir de acte normative printrecare cele mai principale, cu reglementări detaliate sunt: Legea cu privire la avocatură, CodulDeontologic al Avocaţilor BAROULUI dîn RM dîn 20.12.02 cu modificarile din 23.03.07,Regulament privind organizarea activității Comisiei pentru Etică și Disciplină a BarouluiAvocaţilor din RM, adoptat de Congresul Avocaţilor din RM la 23.03.07.

Există doua proceduri de învestigare a plîngerilor: oficială si neoficială. Organul competenteste Comisia pentru Etică și Disciplină a Baroului Avocaţilor din RM (în continuare Comisie),aceasta dacă vorbim despre procedura oficială. Dar în cadrul procedurii neoficiale organulcompetent este Președintele Consiliului Baroului.

În cazul stabilirii abaterii disciplinare Comisia poate aplica una din următoarele sancţiunile

disciplinare:• Avertizarea • Mustrarea • Suspendarea activitatii • Retragerea licenţei de avocat.

În cazul unei încălcări grave de etică, Comisia poate să remită cazul Comisiei pentrulicenţiere a avocaţilor, care dispune de autoritatea de a decide dacă Ministerul Justiţiei ar trebuisă retragă licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat. Temeiurile pentru retragerea licenţeisunt:

• Neexerciatrea repetată, în decursul unui an, a atribuţiilor, dacă anterior avocatuluii s-au aplicat sancţiuni disciplinare;

•

Neacordarea sistematică a asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor deurmarire penală si a instantelor judecatoreşti.

• Depistarea circumstanţelor care adeveresc acţiunile nelegitime ale avocatului laobţinerea licenţei.

• Încălcări grave ale normelor Codului deontologic al avocatului. • Ramînerea definitivă a sentinţei instantei judecatoreşti de condamnare a

avocatului.• Pier derea de către avocat a cetaţeniei RM. • Încălcărea gravă a prevederior contractului de asistenţă juridică. • Neindicării în contractul de asistenţă juridica a onorariilor sau a indicarii unor

sume diminuate.La aplicarea sancţiunii disciplinare se ţine cont de gravitatea abaterii, de circumstanţele încare a fost comisă, de activitatea și comportamentul avocatului. Sancţiunea disciplinară poate ficontestată în instanța de judecată. Orice încălcare a eticii profesionale presupune o afectareserioasă a reputaţiei avocatului. Legea ne spune că nu se consideră persoană cu reputaţieireproşabilă atunci cînd:

a) a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional degrave săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale;

b) nu au fost stinse antecedentele penale pentru comiterea altor infracţiuni; c) anterior a fost exclusă din avocatură sau i s-a retras licenţa pentru acordarea asistenţei

juridice din motive compromiţătoare;

d) a fost concediată din cadrul organelor de drept din motive compromiţătoare sau a fosteliberată, din aceleaşi motive, din funcţia de judecător, notar, consultant juridic sau funcţionar public;



e) comportamentul sau activitatea ei este incompatibilă cu normele Codului deontological avocatului;

f) prin hotărîrea instanţei judecătoreţti, s-a stabilit un abuz prin care ea a încălcatdrepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Prezintă interes lit. e, deoarece cînd este soluţionată o încalcare a eticii profesionale prin prisma reputaţiei profesionale aceasta implică examinarea sub aspectul reglementărilor prevăzute

de Codul Deontologic.Solutionarea încălcărilor eticii profesionle a avocatului prin prisma inetereselor clientului presupene faptul că organele competente în rezolvarea cazurilor de nerespectare de către avocat aregulilor legislaţiei în vigoare şi a Codului Deontologic trebuie exminată în condiţii deimparţialitate, obiectivitate, proporţionalitate. Membrii Comisiei nu trebuie să pună mai presusinteresele proprii, ale colegilor săi care au încalcat normele eticii, şi nici interesele profesiei deavocat în general sau cele ale statului. Este şi logic deoarece odata ce un om a fost prejudiciat sauinşelat de o persoană care efectiv trebuia sa-i apere drepturile, suferă reputația avocaturii cainstituţie, sufera siguranţa în societate, suferă justiţia şi respectul poporului faţă de lege.

Cazurile de încălcare atît a deontologiei juridice în special, cît si a normelor legale îngeneral, de către avocaţi, trebuie sancţionate în mod prioritar, de către un organ independent şi

imparţial, deoarece doar acest fapt va constitui o premiză forte pentru prestarea de catre avocaţi aunei munci de calitate.

ETICA DEZBATERILOR JUDICIARE

1. Importanţa etică al dezbaterilor judiciare. 2. Etica pledoariei procurorului.3. Etica pledoariei apărătorului.

Obiective de referință:

să identifice momentele de solemnitate în cadrul dezbaterilor judiciare să definească şi să identifice criteriile de apreciere etică a activităţii procurorului să argumenteze necesitatea aplicării normelor moralei şi eticii profesionale în activitatea

avocatului să relateze despre dezbaterile judiciare să practice respectarea regulilor dialogului cooperant și respectul față de interlocutor să simuleze dezbateri judiciare

REZUMATUL TEMEI

Dezbaterile judiciare au drept scop a ajuta instanţa şi participanţii la proces mai bine săînţeleagă împrejurările de fapt şi de drept, să clarifice sensul şi însemnătatea acestora, să-şi facăconcluziile necesare. Participarea nemijlocită a procurorului, apărătorului şi a altor persoane,scoaterea în evidenţă a împrejurărilor cercetate la caz de pe poziţia învinuirii şi apărării, dau

posibilitatea de a constata adevărul obiectiv, care serveşte ca o garanţie a preîntâmpinării uneierori a instanţei. Iată din ce cauză şi instanţa este cointeresată de a asculta şi chibzui părerea

participanţilor la proces, iar ultimii sunt cointeresaţi de a-şi expune părerea proprie, de aconvinge instanţa.

Dezbaterile judiciare au o mare influenţă asupra formării convingerii instanţei. Înrezultatul dezbaterilor judiciare, când toate dovezile adunate în cauză la ancheta preliminară suntsupuse unei analize complet, obiectiv şi sub toate aspectele, când toate întrebările apărute devin

obiectul unei discuţii vii, când fiecare dintre participanţi la proces aduc dovezi cerinţelor şi propunerilor proprii, protestează împotriva cerinţelor şi propunerilor părţii opuse, instanţa mailesne ajunge la concluzia corectă pentru a emite sentinţa legal motivată şi corectă.



Desigur, convingerea interioară a instanţei începe a se forma înainte de dezbaterile judiciare, în timpul anchetei judiciare. Ascultând mărturiile persoanei interogate – inculpat, partea vătămată, martori – luând cunoştinţă de concluziile expertului, studiind corpurile delicte şidovezile scrise, efectuând alte măsuri procesuale îndreptate spre constatarea faptelor, judecătorulîşi formează o anumită convingere, dar aceasta nefiind deplină şi definitivă. După terminareaanchetei judiciare, la judecători întotdeauna se simte necesitatea sistematizării datelor şi

informaţiei primite, pentru a se convinge de ceea ce este complet admis sau respins, pentru adescoperi anumite cerinţe. În sistematizarea faptelor menţionate, un rol important îl joacă anume dezbaterile

judiciare. Efectuând totalizările anchetei judiciare, analizând corectitudinea şi obligativitateadovezilor adunate în cauză, apreciindu-le de pe poziţia învinuitului şi apărării, participanţiidezbaterilor judiciare îşi expun părerea privitor la infracţiune şi vinovăţia inculpatului,informează din ce cauză instanţa trebuie să ia în consideraţie unii factori, iar pe alţii să-i omită şice dovezi urmează a fi luate în consideraţie sau a le considera neargumentate la emitereasentinţei.

Pe parcursul dezbaterilor judiciare instanţa încă o dată urmăreşte în memorie toate etapelede căutare a adevărului în cauză, ca şi cum ar trece repetat calea formării convingerii. Aceasta dă

posibilitatea de a scoate la iveală şi a verifica atât punctele lor puternice sau slabe, cât şiconcluziile formate. În rezultat judecătorii sau îşi întăresc poziţia, sau sunt nevoiţi a refuza la ea,având ca bază argumentele menţionate în cadrul dezbaterilor judiciare.

Dezbaterile judiciare tot timpul poartă un caracter de discuţii deschise, o luptă a părerilor.Aici nemijlocit se ciocnesc diferite puncte de vedere, diferite aprecieri, unele argumentecontravin altora. În asemenea condiţii instanţei îi este mai lesne a înţelege adevărul unor sau altorfactori, însemnătatea probatorie a acestora.

Luând parte la dezbaterile judiciare procurorul, apărătorul şi alţi participanţi la procesfolosesc aceiaşi factori, operează cu aceleaşi date, care au fost obiectul anchetei judiciare, darfiecare din ei interpretează în mod diferit, unesc materialele date într -un anumit sistem logic,

propunând instanţei opiniile sale, iar ultima luând în consideraţie aceste opinii la emitereasentinţei.

În procesul examinării probelor la ancheta judiciară instanţa poate scăpa din vedere uniifactori sau în sfârşit chiar să-i dea uitării. Dar dezbaterile judiciare permit a completa acestegoluri şi nu admit ca la emiterea sentinţei asemenea împrejurări să fie evitate.

Dezbaterile judiciare, de regulă, sunt adresate instanţei, dar vorbind pentru instanţă,argumentând poziţia sa contribuind la descoperirea adevărului în cauză şi la emiterea uneisentinţe echitabile, participanţii dezbaterilor judiciare nu pot da uitării auditoriul, chiar cel maiatent ascultător, neavând pregătire juridică specială, nu tot timpul este în stare să pătrundă îndetaliile procesului judiciar, nu poate găsi calea corectă în aprecierea dovezilor existente sau dince cauză învinuirea este adusă într -un fel şi nu în altul. Dezbaterile judiciare unde toate

materialele existente la dosar sunt supuse unei analize sub toate aspectele complet şi obiectiv,unde participanţii la proces îşi expun părerea la toate întrebările ajută auditoriului să-şi formeze oimagine integrală despre personalitatea şi ocupaţiile inculpatului, să-şi facă din rezultatele

procesului concluziile necesare.Unii autori consideră că dezbaterile judiciare nu sunt o competiţie a vorbirii

înfrumuseţate, a polemicii dintre învinuire şi apărare, ci sunt îndreptate doar la examinarea subtoate aspectele, complet şi obiectiv ale cauzei, la constatarea adevărului în cauză şi pronunţareaunei sentinţe legal argumentate şi echitabile.

Alţi autori consideră, după părerea mea pe bună dreptate, că totuşi dezbaterile jud iciare,într-o anumită măsură, sunt şi un discurs retoric, deoarece acelaşi procuror, dând citirerechizitoriului fără nici o expresivitate, adică recitându-l ca pe o poezie, nu are efectul necesar.

Deci el fiind reprezentantul statului, aducând învinuirea din partea acestuia, în afara posedăriiunor cunoştinţe speciale necesită şi o ţinută demnă de respect cu o expresie a feţeicorespunzătoare precum şi posedarea unui limbaj laconic şi pe înţelesul tuturor.



Şi totuşi însemnătatea dezbaterilor judiciare nu se opreşte aici. Îndeplinind de fiecare datăo problemă concretă sau tinzând încontinuu spre atingerea scopurilor anunţate în art. 1 alC.P.P.R.M.: „Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului suntobligate să activeze în aşa mod, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie

pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată”, luând în consideraţie caracterul public, dezbaterile judiciare, acordă

procesului penal un aspect cultural.A nu admite încălcarea legalităţii, a preîntâmpina şi lupta contra acestor încălcări de dreptse poate realiza prin 2 metode:

1. Metoda convingerii.2. Metoda constrângerii.Caracteristic legislaţiei noastre sunt ambele metode, mai bine spus, o interpunere a

acestor 2 metode.Prin constrângere instanţa convinge prin pedeapsă educa, atât inculpatul, cât şi persoanele

care asistă la proces. Dezbaterile judiciare, fiind o parte componentă a procesului judiciar, constituie un

procedeu de înfăptuiri a funcţiei educative de către instanţă, deci anume în discursurile date se

accentuează însemnătatea socială a cauzei şi pericolul social ce prezintă activitatea criminală, sedă a caracteristică detaliată a personalităţii infractorului, se descoperă cauzele şi condiţiile ce auînlesnit comiterea infracţiunii, arată concluziile care vor rezulta în urma procesului penal.

Caracterul educativ al dezbaterilor judiciare nu se limitează doar la influenţa asuprainculpatului şi al persoanelor ce participă la proces, el avînd un răsunet mult mai larg.

În cursul judecării cauzei, procurorul reprezintă învinuirea în numele statului şi prezintăîn şedinţa de judecată probele acumulate de organul de urmărire penală.

La examinarea cauzei penale în instanţa de judecată, procurorul participă la examinarea probelor prezentate de partea apărării, prezintă noi probe necesare pentru confirmarea acuzării,face demersuri şi îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul dezbater ilor judiciare.El face demers în instanţa de judecată de a întrerupe examinarea cauzei penale pe un termen

prevăzut de prezentul cod pentru a înainta noi probe care confirmă acuzarea adusă inculpatului încazul efectuării incomplete a urmăririi penale. De asemenea, îşi expune părerea în dezbaterile

judiciare asupra faptei infracţionale săvârşite de inculpat, încadrării ei în baza legii penale şi pedepsei care urmează a fi aplicată.

Susţinerea învinuirii de stat în instanţă este o muncă exclusiv de importantă şi de mareresponsabilitate. Ea necesită din partea procurorului o înaltă cultură, principialitate şi o bună

pregătire profesională. Interesele justiţiei cer a fi judecate şi condamnate numai persoanele într -adevăr vinovate

în comiterea infracţiunii şi numai corespunzător vinovăţiei ce o poartă. În îndeplinirea acestorcerinţe un rol important îl joacă anume apărarea.

Participarea apărătorului în procesul penal este un mijloc important de asigurare adreptului constituţional la apărare a învinuitului. Apelând la serviciile apărătorului, învinuitul primeşte posibilitatea de a folosi complet şi mai efectiv drepturile sale procesuale, să participeactiv la cercetarea materialelor strânse la dosar, a contesta şi combate vinovăţia sau demonstrareaunui nivel minim a vinovăţiei şi răspunderii.

Participarea apărătorului în procesul penal nu este o prerogativă pusă la dispoziţiainculpatului, ci realizarea unui principiu procesul, a unui drept constituţional.

Îndatorirea apărătorului este de a căpăta achitarea inculpatului dacă vinovăţia lui, fărăîndoială, nu e demonstrată, sau de a insista asupra atenuării pedepsei, dacă există asemeneamotive convingătoare.

Alături de procuror şi apărător, la dezbaterile judiciare participă de asemenea inculpatul,

partea vătămată, partea civilă şi civilmente responsabilă, sau reprezentanţii acestora. Fiecare dinei posedă anumite drepturi, apără interesele sale, îndeplinesc funcţiile sale procesuale, de caredepinde conţinutul şi limitele cuvântării lor în instanţă. Anume pe acest motiv consider necesar a



cealaltă , ulterior este suficient ca aceasta din urmă să se detașeze de situaţie ca să realizeze că, de fapt, aacceptat sau i s-a impus un lucru inacceptabil. Chiar dacă într -o negociere una dintre părți a fostcombătută cu argumente raționale solide, puțini sunt cei care vor respecta o astfel de înțelegere dacăexistă și un substrat emoțional în acel conflict care îi împinge să facă contrariul. În cazul în care vorbimde o instanţă sau de arbitraj, de cele mai multe ori, cel care a pierdut va reveni în fața judecătorului princăi de atac sau chiar rechemat de către cealaltă parte pentru nerespectarea hotărârii judecătorești.

În RM, medierea este o modalitate de rezolvare a conflictelor relativ noua, care încearcă săcâştige teren pe lângă celelalte modalităţi alternative de rezolvare a conflictelor şi este reglementată deLegea cu privire la mediere.

Nota definitorie a activităţii de mediere este dată de faptul că părţile recurg la mediere în modvoluntar, iar rezolvarea conflictului este rodul întâlnirii voinţei părţilor.

În prezent organele judiciare, arbitrale şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdictionare trebuie săinformeze părţile asupra posibilităţii şi avantajelor folosirii medierii şi le pot îndruma să recurgă laaceastă metodă pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.

Medierea este un proces structurat, în care o a treia parte neutră şi imparţială şi care nu are putere de decizie referitor la soluţia rezultată, asistă părţile pentru a-şi găsi propriile soluţii care sa rezolvedisputa.

Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă săfaciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţiireciproc convenabile, eficiente şi durabile.

Rezolvarea clasică a conflictului prin deducerea acestuia autorităţilor judiciare (poliţie, procuratură, justiţie) nu satisface adesea interesele părţilor, deoarece este o rezolvare bazată pe conceptulînvingător -învins.

În schimb, rezolvarea conflictului prin mediere este rodul întâlnirii voinţei părţilor. Nimeni nuvine să le impună soluţia, prin urmare, părţile sunt singurele în măsură să hotărască. Mediatorul are rolulde a facilita crearea unui culoar de comunicare între părţi, prin intermediul căruia acestea săconştientizeze singure care este cea mai bună soluţionare a conflictului dintre ele.

Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire derasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sauorigine socială.

Părţile, persoane fizice sau persoane juridice, pot recurge la mediere fără a face apel la organele judiciare sau arbitrale care vor fi degrevate de numeroase cauze având ca obiect soluţionareaneîntelegerilor dintre părţi.

Medierea, într-o societate complexă şi cu diferite tipuri de conflicte, reprezintă calea în afarasistemului judiciar spre soluţionarea eficientă, ieftină şi rapidă a disputelor.

Principiile care guvernează medierea sunt neutralitatea, imparţialitatea şi confidenţialitatea. Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, pot recurge la

mediere în mod voluntar, inclusiv după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, convenind

să soluţioneze pe această cale orice conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de prezenta lege. Profesia de mediator este o alternativă profesională viabilă pentru absolvenţii de studii

superioare. Astfel, poate să devină mediator absolventul de studii superioare cu capacitate deplina deexerciţiu, care este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea acestei activităţi şi care are o bunăreputaţie şi nu a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni de natură ce araduce atingere prestigiului profesiei. Acesta trebuie să urmeze un curs de f ormare a mediatorilor organizatde către unul dintre furnizorii de formarea mediatorilor, în condiţiile legii sau un program postuniversitarde nivel master în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de Mediere.

Alegerea medierii duce la posibilitatea identificării unei soluţii ce satisface interesele tuturor parţilor şi prezintă numeroase avantaje, în sensul că:

Părţile pot ajunge la soluţii care să răspundă nevoilor lor, participând nemijlocit şi avânddeplină putere de decizie asupra finalităţii demersului întreprins în cadrul medierii;



Părţile pot negocia obţinerea unei soluţii convenabile pentru toţi cei implicaţi, afectaţi sauinteresaţi în conflict;

Se evită cheltuielile de judecată, respectiv taxele de timbru, onorariile experţilor, etc. Maimult, dacă litigiul se rezolvă prin mediere, în cursul procesului civil, atunci instanţa lacererea părţilor, va dispune restituirea taxelor de timbru părţile pentru investirea instanţei,cu excepţia unui conflict care a vizat transferul de propr ietate privind bunuri imobile,

precum şi alte drepturi reale, partaje şi cauze succesorale. Se economiseşte timp şi se evită stresul generat de un litigiu derulat în faţa instanţei de

judecată, întrucât procesele durează un timp relativ îndelungat, raportat la soluţionareaconflictului cu ajutorul mediatorului;

Se evita expunerea publică a problemelor cu care se confruntă părţile, mai ales însituaţiile delicate generate de conflictele izvorând din relaţiile de familie.

Normele etice ale mediatorului sunt concretizate în Codul deontologic al mediatorului,aprobat prin Hotărîrea Consiliului de mediere Nr. 1 din 16.06.2008. Codul deontologic stabileşte

principiile generale ale medierii: profesionalismului; corectitudinii (menţinerea de către mediator a echilibrului între interesele părţilor

şi căutarea unor obiective corecte pentru soluţionarea litigiului mediat); principiul imparţialităţii mediatorului; principiul neutralităţii; principiul acceptării (mediatorul trebuie să fie acceptat de părţi); principiulconfidenţialităţii; principiul liberului acces şi egal la mediere; principiul liberului consimţămînt.

Codul deontologic institui şi standarde de etică profesională ale mediatorului. Înactivitatea profesională, mediatorul va manifesta onestitatea; concentrarea; rapiditatea şidisponibilitatea; toleranţă; încredere (mediatorul trebuie să fie o persoană care are încrederea că

fiecare persoană este capabilă să se schimbe şi să progreseze); respect; răbdare; empatie;capacitatea de a păstra confidenţialitatea informaţiei care i-a devenit cunoscută; comunicabilitate. Este interzis de a cumula activităţi de mediere cu activităţi care: ar prejudicia activitatea sa; arlimita capacitatea de a fi imparţial şi neutru; ar perturba autoritatea sa morală.

Mediatorul trebuie să posede cunoştinţe esenţiale şi abilităţi în domeniul medierii.Cunoştinţele sale trebuie să cuprindă metode de soluţionare a conflictelor, tehnici de mediere,reguli şi metode de mediere, cunoştinţe în domeniul procedurii juridice, comunicării, psihologiei,eticii profesionale. Mediatorul trebuie să cunoască literatura de specialitate ce abordează

problema medierii, trebuie să cunoască inovaţiile în domeniul justiţiei restaurative şi să le apliceîn practică. Mediatorul trebuie să ştie să îşi evalueze capacităţile şi abilităţile sale de mediere; săîşi îmbogăţească permanent cunoştinţele în domeniul procesului de mediere, prin participareaactivă la conferinţe, seminare de instruire, ateliere de lucru, întâlniri cu specialiştii din domeniu,mese r otunde, prin studierea literaturii naţionale şi internaţionale ce abordează tema medierii şisoluţionarea conflictelor.

Mediatorul trebuie să acumuleze cunoştinţe despre specificul aplicării medierii pentrucategorii specifice: minori, persoane cu dezabilităţi etc.

Codul prescrie şi standarde ale procesului medierii: calitatea; selectarea cazurilor (înselectarea cazului, mediatorul trebuie să analizeze abilitatea şi dorinţa părţilor de a participa lamediere, nediscriminarea părţilor, precum şi calificarea şi capacităţile personale ale sale);dezvăluirea informaţiilor; şedinţa de pre-mediere (mediatorul are datoria de a desfăşura şedinţede pre-mediere cu părţile separat, în baza unui program individualizat); standarde privindşedinţele de mediere;standarde privind încetarea procesului de mediere.

Codul deontologic prescrie şi standarde de etică organizaţională, în special relaţia cu părţile;colaborarea cu mediatori precum şi cu alţi profesionişti (solidaritate şi loialitate); publicitatea (mediatorul tr ebuie să prezinte informaţii autentice cu referire la serviciile oferite,



educaţia,instruirea şi experienţa sa); relaţia cu mass-media (mediatorul trebuie să se conducădupă principiulconfidenţialităţii.În final, Codul deontologic instituie norme privind r espectareaCodului (sancţiunile nerespectării, procedura sancţionării).

TEMATICA REFERATELOR

pentru lucru individual la disciplinele modulului1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND COMUNICAREA JURIDICĂ ȘIDEZBATERILE JUDICIARE ÎN PROCESUL CIVIL

Noţiunea şi importanţa comunicării juridice în procesul civil. Elementele structurale ale dezbaterilor judiciare ca formă specifică de comunicare

juridicăRealizează 1……………. 2. PERSPECTIVE COMUNICAȚIONALE ÎN ANALIZA ETAPELOR DEZBATERILORJUDICIARE

Partea pregătitoare ale dezbaterii judiciare

Examinarea cauzei în fondRealizează 2……………. 3.PERSPECTIVE COMUNICAȚIONALE ÎN ANALIZA ETAPELOR DEZBATERILORJUDICIARE

Susţinerile orale şi replica Adoptarea şi pronunţarea hotărîrii judecătoreşti Procesul verbal al şedinţei de judecată

Realizează 3……………. 4. ASPECTE CONEXE ALE DEZBATERILOR JUDICIARE

Efectele neprezentării la şedinţa de judecată a participanţilor în proces Amînarea şi suspendarea procesului civil

Terminarea procesului fără emiterea hotărîriiRealizează 4……………. 5. Retorica drepturilor omului în statul contemporan

Actualitatea problemelor dreptului omului Concepţii doctrinaire asupra drepturilor omului Drepturile omului şi democraţia

Realizează 5……………. 6. Mecanisme de protecție a Drepturilor omului în statul contemporan

Sistematizarea drepturilor omului Mecanisme de protecție a drepturilor omului

Protecția drepturilor omului în RM Realizează 6……………. 7. Retorica Drepturilor omului în construcţia europeană.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Relaţia dintre CEDO şi legislaţia naţională

Realizează 7……………. 8. Retorica Drepturilor omului în construcţia europeană.

Uniunea Europeană şi drepturile omului Cetăţenia europeană

Realizează 8……………. Relaţia dintre legislaţia Uniunii Europene şi CEDO

Instituţiile europene implicate în protecţia drepturilor omuluiRealizează 9……………. 9. Retorica Drepturilor omului în construcţia europeană.



Uniunea Europeană şi promovarea universală a drepturilor omului Educarea cetățeanului în direcția respectului dre pturilor omului

Realizează 10……………. Cadrul social de funcţionare a limbajului juridic Perspective teoretice de analiză a limbajului juridic Determinante social culturale ale limbajului juridic

Funcțiile limbajului juridic în universul juridic Realizează 11…………….

Articolul ca element structural al normei de drept Articolul de lege ca expresie informaţională şi structural funcţională a limbajului juridic Implicaţii practice ale cercetării limbajului juridic

Realizează 12……………. 10. ESENŢA ARGUMENTATIVĂ A limbajului juridic

Perspective de analiză teoretică a argumentării Specificitatea limbajului argumentativ în cadrul dreptului Limbajul juridic argumentativ în ştiinţa şi practica juridică

Realizează 13……………. 11. Importanţa şi esenţa limbajului juridic în elaborarea legii Fundamente teoretice ale tehnicii legislative Tipuri de limbaj juridic Limbajul juridic normativ și caracteristicile acestuia.

Realizează 14……………. 12. Importanţa şi esenţa limbajului juridic în elaborarea legii

Rolul limbajului juridic în scrierea legală Limbajul juridic și analiza legală Interpretarea o aplicare practică a limbajului juridic

Realizează 15……………. 13. SOLUTIONAREA CONFLICTELOR DE INTERESE PRIN MEDIERE

Conceptul de conflict Specificul manifestării conflictului în drept 3 Litigiu sau conflict?

Realizează 16……………. Metode alternative de soluționare a conflictelor

medierea, negocierea

Realizează 17 ……………. Metode alternative de soluționare a conflictelor

concilierea arbitrajul.

Realizează 18……………. 13. Tipuri de conflicte care pot fi mediate (pe domenii)

Penal- Realizează 19 …………….

14. Tipuri de conflicte care pot fi mediate (pe domenii) Civil

- Realizează 20……………. 15. Rolul factorului uman (mediatorului ) în soluționarea conflictelor

Cine are dreptul de a media? Emotional și rational în soluționarea conflictelor Realizează 21…………….



16. Calitatea de discurs a comunicării juridice. Cadru teoretic al analizei de discurs. Caracteristicile discursului juridic. Esența argumentative a discursului juridic.

Realizează22 ……………. 17. Modalități de realizare a comunicării juridice prin discurs aplicată diverselor tipuri de

activităţi juridice: 3 persoane Avocat Procuror Judecători

Realizează 23……………. 18. Elemente de practică juridică discursivă

Forma scrisă a discursului juridic (rigori necesare de respectat, prin exemplificare, cum arfi procesul verbal)

Forma verbală a discursului juridic. Realizează 24…………….

19.Elemente de practică juridică discursivă Standarte procedurale de realizare a discursului juridic Prezentarea discursului juridic.

Realizează 25……………. 20. LIBERTATEA DE EXPRIMARE în cadrul social actual

Delimitări conceptuale asupra libertăţii de exprimare Analiza cadrului juridic intern

Realizează26 ……………. 21. Dreptul la informatie si la libera exprimare în documentele internaționaleRealizează 27……………. 22. Ipostaze juridice ale liberei exprimări si implicatii practice

Libertatea conştiinţei Libertatea presei etc.

Realizează 28……………. 23. Dreptul la adevar: permeabilitatea institutiilor statului si informatiile secreteRealizează 29……………. Tema generală:Activitatea comunicațională a apărătorului 24. Specificul activității avocatului

Aspecte teoretico/juridice Aspecte practice

Realizează 30……………. 25. Activitatea pr

ofesională a apărătorului

Aspecte generale privind profesionalismul avocaţial Procedeele şi metodele activităţii profesionale ale apărătorului

Realizează 31 ……………. 26. Aspectul moral al apărătorului

Reflecţii introductive privind portretul moral al apărătorului Moral şi amoral pe terenul apărării

Realizează 32……………. 27. Dezbaterile judiciare-teren de prezentare a abilităților comunicaționale a avocatului

Prestația/rolul avacatului în dezbaterile judiciare Pledoaria / dovada profesionalismului avocatului.

Realizează 33……………. 28. Considerații generale despre dezbaterile judiciare

Etapele judecării cauzei penale și rolul dezbaterilor judiciare



CERINŢE î naintate faţă de forma şi conţinutul referatului:

Volumul referatului nu mai mic de 10- 12 pagini scris de mână și 8-10 pagini tapate

1. Foia de titlu: Ministerul, Universitatea, Facultatea, Catedra, Tema, a elaborat,conducător ştiinţific, localitate şi anul (Chişinău 2010)

2. Cuprinsul (planul) 3. Introducerea: aproximativ 1 pagină, se evidenţiază actualitatea şi importanţa problemei

cercetate legătura cu specialitatea 4. Conţinutul: structurat în capitole, paragrafe, şi secţiuni şi scris de mână:

Capitolul 1 ( include fundamentare teoretică, analiză, sinteze, etc. a problemei cercetării)1.1. (1.1.1., 1.1.2. etc.) 1.2. 1.3. …

Capitolul 2 (aplicare, rezultate cercetări, studii de caz, etc.) 2.1. (2.1.1., 2.1.2. etc.) 2.2.

2.3. …Trimiterile: I variantă permisă în text după citat, ex.: [9. p.199] II variantă permisă în subsol, ex.: 1. Palii A. Cultura comunicării. Chişinău: Epigraf,

1999. p. - 199.5. Concluzii generale şi recomandări (aproximativ 1 pagină) 6. Referinţe bibliografice: nu mai puţin de 5 surse



TEMATICA TEZELOR DE LICENŢĂ la modulul

Retorica juridică şi Etica profesională a juristului

1. Interpretarea juridica ca parte componentă a comunicării juridice 2. Abordări teoretico practice ale eticii apărătorului 3. Abordări teoretico practice ale procurorului şi ofiţerului de urmărire penală 4. Relevanţa imperativului moral pentru activitatea organelor de ocrotire a normelor de

drept.5. Corelaţia dintre teoria şi practica activităţii judecătoreşti şi normele deontologice 6. Contributii ale retoricii clasice la profilarea caracterului ştiinţific al comunicării juridice. 7. Controverse morale în tratarea eutanasiei.8. Comunicarea juridică: teorie şi practică a dreptului 9.

Importanţa dezbaterilor judiciare pentru practiocarea actului de comunicare 10. Discursul juridic11. Perspective etice în tratarea măsurilor de constrângere cu caracter medical12. Contribuţii ale normării comportamentului social al individului în prevenirea

criminalităţii13. Probleme contemporane (actuale) ale educaţiei juridice 14. Etica activităţii procesual penale 15. Etica urmăririi penale.16. Cultura activităţii procesual penale 17. Etica mediatorului pe cauze penale.

18.

Verbalul si nonverbalul in cadrul activitatii profesionale a juristului19. Răspundere juridică şi responsabilitate în actul medical 20. Interacţiunea comunicaţională între procuror şi ofiţerul de urmărire penală în cadrul

investigării cauzelor penale. 21. Libertatea şi responsabilitatea omului22. Cunoaştere şi acţiune în drept 23. Viaţa individului ca valoare juridica fundamentală 24. Comunicare si argumentare in drept



42. Kohler W., La Psychologie de la forme. Gallimard. Paris. 1964.43. Landowiski E., La société refléchie. Seul. Paris. 1989.44. Lassus, René de. Analiza tranzacţională, Buc., Teora, 2000;45. Lazarsfeld P.F., B. Berelson, H. Gaudet., The People’s Choice. Columbia University

Press. New York. 1948.46. Lazarsfeld P.F., Berelson B., Gaudet H., The people’s choice. New York.Free Press.

1944.47. Leclerc Ch., Comprendre et construire les groupes. Les Presses de L’Université. Laval.“Chronique sociale”. 1999.

48. Ledrut R., La Forme et le Sens dans la société. Librairie des Méridiens. 1984.49. Lelord, François, André, Christophe. Cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele,

Editura Trei, Buc., 2003;50. Lohisse J., Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune. Polirom. Iaşi.

2002.51. McQuail D., Comunicarea. Institutul European. 1999.52. McQuail D.,Windahl S., Modele ale comunicării. SNSPA. 2001. 53. McQuail, Denis. Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999

54.

Miège, Bernard. Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Polirom, 1996 55. Mihai Gh., Retorica tradiţională şi retorici moderne. BIC ALL. Bucureşti.1998. 56. Moscovici S., L’age des foules. Complexe. Bruxelles. 1985.57. Moscovici S., Psihologia socială a relaşiilor cu celălalt. Polirom. Iaşi. 1998. 58. Moscovici S., Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Polirom. Iaşi. 1994. 59. Moscovici S., Toward a theory of conversion behavior. În L. Berkowitz., Advances in

Experimental Social Psychology. Vol. 13. 1980.60. Mucchielli A., Arta de a influenţa. Polirom. Iaşi. 2002. 61. Mucchielli A., Les Sciences de l’ information et de la communication. Hachette. Paris.

1999.62. Nicolau A., Manual de psihologie socială. Polirom. Iaşi. 2003. 63.

Nicolau A., Psihologia cîmpului social. Reprezentările sociale. Polirom. Iaşi. 1997.64. Pârvu, Ilie. Filozofia comunicării, Bucureşti, Ed. Facultăţii de Comunicare si Relaţii

Publice “David Ogilvy”, 2000 65. Peirce C.S., Collected papers. C.Hartshorne and P.Weiss. Cambridge. vol 1-4. 1931-

1935.66. Plantin, C Essais sur l' Argumentation. Introduction a l' etude linguistique de la parole

argumentative, Editions Kimé, Paris, 1990.67. Radu, Ion (coord.). Introducere în psihologia contemporană, Cluj- Napoca, Ed. Sincron,

199168. Rouquette M.-J., La psychologie politique. Presses Universitaires de France. Paris. 1988.69. Rouquette M.-

L., Despre cunoaşterea maselor. Polirom. Iaşi. 2002.

70.

Sălăvăstru, Constantin. Discursul puterii, Iaşi, Institutul European,1999 71. Shannon., Weaver W., Théorie mathémathique de la cummunication. Retz-CEPL.

Paris.1975.72. Slama-Cazacu, Tatiana. Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Polirom, 2000 73. Stoiciu A., Comunicarea politică. Humanitas. Bucureşti. 2000. 74. Szekely, Andy. NLP - calea succesului, Buc., Amaltea, 2003;75. Şerb Şt., Relaţii publice şi comunicare. Teora. Bucureşti. 1999. 76. Şt. Pruteanu, manual de comunicare şi negociere în afaceri. Ed. Polirom 2000, vol. 1-277. Thomson, A. Critical Reasoning. A Practical Introduction, Routledge, London, New

York, 1996.

78.

Toulmin, S. E. The Uses of Argument, Cambridge University Press, Cambridge, London, New York,New Rochelle, Melbourne, Sydney, 1983.79. Tran V., I.Stănciugelu., Teoria comunicării. SNSPA. 2001.



80. Warburton, N. Cum să gândim corect şi eficient, Editura Trei, Bucureşti, 1999.81. Watzlawick P., Beavin J., Jackson D., Une logique de la communication. Seul. Paris.

1972.82. Willet G., La communication modelisée. Une introduction aux concepts, aux modeles et

aux theories. ERPI. Ottawa. 1992.83. Arghezi T. Manual de morală practică. Bucureşti, Albatros, 1997.

84.

Bihan le Christine. Marile probleme ale eticii, laşi, Institutul european, 1999. 85. Bîrliba С. М. Morala: esenţă, noţiuni, principii. Chişinău, Ed. Cartea Moldovenească,1987.

86. Capcelea V. Deontologia juridică: manual pentru facultăţile de drept, Ch., Arc, 2007. 87. Capcelea V. Etica şi deontologia juridică. Chişinău, Museum, 2002. 88. Capcelea V. Etica. Manual pentru instituţiile superioare de învăţămînt. Chişinău, Arc,

2003.

Surse în limba rusă

1. С.С.Алексеев «Введение в юридическую специальность», Юридическая

Литература, Москва 1976, 2. А.П. Корнеев «Введение в юридическую специальность» , Москва 2001 3. Букреев В.И., Римская И.Н., «Этика права» Учебное пособие, Юрайт, Москва 1999 4. А.С.Кобликов. «Юридическая этика», Учебник для вузов, Норма, Москва 1999 5. Горшенев В.М., Бенедик И.В. «Юридическая деонтология», Учебное пособие, Киев

19886. Шмоткин О.В. «Юридическая деонтология», Киев, МНТУ, 1995 7. Скакун О.Ф. «Юридическая деонтология», Учебник для вузов, Харьков, Изд.

Эспада, 2002 8. C.Д.Гусарев, О.Д.Тихомиров «Юридична деонтологiя», Киiв 20009. А.П.Окусов «Юридическая деонтология или профессиональная несостоятельность

безнравственного юриста », Учебное пособие, Ростов-на-Дону 2001 10. Профессиональные навыки юриста. Опыт практического обучения, под ред.

Л.А.Воскобитова, Л.П.Михайлова, Е.С.Шугрина, Москва, Изд. «Дело», 200111. Скакун О.Ф., «Хрестоматия по юридической деонтологии», Харьков, Эспада, 2002,

стр.34 12. Е.А.Красникова «Этика и психология профессиональной деятельности», Москва,

изд. Форум-ИНФРА-М, 2003 13. А.Е.Жалинский, Профессиональная деятельность юриста, Москва, 1997 14. Введение в юридическую специальность, под ред. А.П.Коренева, Москва, 2001 15. Л.А.Введенская, Л.Г.Павлова «Риторика для юристов», Ростов-на-Дону, Изд.

«Феникс» 200216.

И.И.Мелников, И.И.Мельников, «Судебная речь», Москва, 2003; Л.А.Введинская,17. И.В.Упоров, «Професия юрист», Ростов-на-Дону, 1999 18. «Этика сотрудников правоохранительных органов» под ред. Г.В.Дубова, Москва

2001,19. Барщевский, «Адвокатская этика», Москва. 2001, стр.139

retorica juridicĂ etica profesionalĂ a juristului .. autor *rodica roȘca-ciobanu*

Documents

retorica juridicĂ etica profesionalĂ a juristului .. autor rodica roȘca-ciobanu