caiet+seminar+retorica 2

30
Monica Pocora, Retorică CAIET DE SEMINAR Importanta studierii - rezidă chiar în momentele din cotidian (de exemplu, dezbaterile parlamentare sau pledoariile juridice). Nevoia de a convinge nu dispare, deoarece nu pot dispărea din viaţa umană situaţiile controversate şi controversele. Importanţa însuşirii tehnicii retorice rezidă din: - cunoaşterea regulilor de construcţie a discursului juridic, a regulilor de retorică, a procedeelor oratorice elementare. (permite rezolvarea rapidă a problemelor de pledoarie, evitarea unor greşeli de exprimare dar îl ajută si pe orator să-şi pună în valoare calităţile). Intenţia unui discurs se refera la: a convinge şi a persuada (diferenta consta in rezultatul la care se ajunge sau de performanţele) - persuasiunea – este o modalitate de potenţare, de influenţare şi dirijare care apare ca o acţiune fara influenţe plictisitoare. Nu trebuie folosita ca si violenţa la adresa individului. Caracteristici: - caracter de convingere (nu de constrângere), - strategii rafinate (neobservate de cel influentat); - interlocutorul nu trebuie să bănuiască ca este influenţat - nu este inocentă; - se transmite doar ce trebuie ştiut, (adevărul care trebuie inoculat)

Upload: ionut-ciucur

Post on 29-Nov-2015

120 views

Category:

Documents


8 download

TRANSCRIPT

Page 1: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

CAIET DE SEMINAR

Importanta studierii - rezidă chiar în momentele din cotidian (de exemplu, dezbaterile parlamentare sau pledoariile juridice). Nevoia de a convinge nu dispare, deoarece nu pot dispărea din viaţa umană situaţiile controversate şi controversele.

Importanţa însuşirii tehnicii retorice rezidă din:- cunoaşterea regulilor de construcţie a discursului juridic, a regulilor de retorică, a

procedeelor oratorice elementare. (permite rezolvarea rapidă a problemelor de pledoarie, evitarea unor greşeli de exprimare dar îl ajută si pe orator să-şi pună în valoare calităţile).

Intenţia unui discurs se refera la: a convinge şi a persuada (diferenta consta in rezultatul la care se ajunge sau de performanţele)

- persuasiunea – este o modalitate de potenţare, de influenţare şi dirijare care apare ca o acţiune fara influenţe plictisitoare. Nu trebuie folosita ca si violenţa la adresa individului.

Caracteristici:- caracter de convingere (nu de constrângere), - strategii rafinate (neobservate de cel influentat);- interlocutorul nu trebuie să bănuiască ca este influenţat- nu este inocentă;- se transmite doar ce trebuie ştiut, (adevărul care trebuie inoculat) - existenta unui anumit grad de artificialitate şi teatralizare (se mimeaza relaţii afective,

pentru a se infuza de fapt informaţii, idei, stări). - angajează întotdeauna potenţiale probleme morale

Strategii persuasive - Schema de intensificare/minimalizare

Intensificare-Repetitia- Asocierea -Compunerea

Eu Celalalt

Calitati Defecte

Minimalizare- Omisiunea- Diversiunea (umor,

Calitati Defecte

Page 2: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

despicarea firului in patru)- Confuzia (inconsecventa,

contradictie, asertiuni circulare)

Repetiţia este modalitatea de a reliefa calităţile sau defectele unei persoane prin repetarea permanentă a acestora.Asocierea este o altă tactică de intensificare, care se bazează pe un proces cutrei elemente:a) o cauză, un candidat;b) un obiect agreat sau respins;c) un public.În acest fel, candidatul beneficiază se identifică cu acel obiect.

Compunerea se bazează pe reliefarea propriilor calităţi şi a caracteristicilor negative ale celuilalt, prin modificarea formei materiale a mesajului. Schimbarea se obţine frecvent prin mijloace nonverbale.Ex: colţul superior din dreapta şi cel inferior din stânga ale unui poster sunt „neglijate”, privirea trecând în fugă peste acestea. Cunoscând acest efect, producătorii de tutun plasează frecvent în aceste colţuri avertismentele cu privire la efectele nocive ale fumatului.

Omisiunea implică ignorarea informaţiilor cu un conţinut critic, pentru a evita scoaterea în evidenţă a punctelor vulnerabile. Diversiunea constă în distragerea atenţiei de la constatarea calităţilor adversarului sau a propriilor defecte. Scopul principal - furnizarea unei teme de discuţie cu valoare secundară, numită uneori „cal troian”, care focalizează atenţia ori accentuează alte probleme decât cele referitoare la propriile „defecte” sau la „calităţile” părţii adverse.

Umorul poate de asemenea fi folosit pentru distragerea atenţiei.„Despicarea firului în patru” pe parcursul unei dezbateri, analizarea în amănunt a unor argumente sunt de asemenea tehnici care pot abate atenţia de la subiectele majore.Confuzia se obţine fie prin utilizarea unei terminologii ultraspecializate sau a unui jargon pe care receptorul nu le înţelege, fie prin oferirea de răspunsuri neclare, încurcate, care zăpăcesc auditorul.Ex.Tot de domeniul confuziei ţine şi utilizarea logicii sofistice „E frumoasă! E logodită! Pentru că foloseşte crema...” Presupusul fir este că folosind crema... a devenit frumoasă şi datorită frumuseţii a reuşit să cucerească pe bărbatul visurilor sale.Rank citează ca mijloace de confuzie următoare tehnici:– inconsecvenţa,– contradicţia,– aserţiuni circulare.

Formular de intensificare/minimalizare

Page 3: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

Intensifica propriile calitati Intensifica defectele celuilalt

1. 1.

2. 2.Minimalizeaza propriile defecte Minimalizeaza calitatile celuilalt

1. 1.2. 2.

TEHNICI DE PERSUASIUNEPentru a persuada trebuie folosit un acroşament, o ancoră, ceva în care se crede deja, o valoare, un standard de comportament, o atitudine constând dintr-o reacţie pregătită de o idee ori indusă rezonanţa faţă de comportamentele de success sau modelele de comportament.Procedeele persuasive vizează efectele persuasive ce se pot obţine. Printre acestea se pot enumera:– efectul de bunăvoinţă este rezultatul avansării de concesii considerate ca normale, dar suficiente pentru situaţia respectivă;– efectul de competenţă este cel ce se obţine prin exprimarea fermă, sobră, inteligibilă a faptelor, situaţiilor, mărturiilor. Se bazează pe credibilitate.– efectul de îndoială are la bază destabilizarea argumentaţiei celuilalt prin tehnici cum sunt:– de controversă,– capcană,– principială sau morală.– efectul dialectic este rezultanta situării pe poziţia contrară şi căutarea incoerenţei, incompatibilităţii, opoziţiei. Cere spirit vioi, temperament, replici spontane.– efectul de repetiţie şi insistenţă angajează memoria dând credibilitate discursului, evidenţiază voinţa, polarizează atenţia.– efectul emoţional contează pe afectivitate, pe sensibilitatea interlocutorilor, pe obţinerea prin contagiune a asentimentului.– efectul de elogiere operează cu lauda pornind de la un precept al lui Carnagie „premiază verbal ceea ce vrei să încurajezi; ignoră ceea ce vrei să stopezi”.

RETORICA – curs 2

Page 4: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

Discursul semnifica ansamblul organizat de fraze asupra unui subiect dat. Prin „a convinge” se întelege actul de a suscita la altul o credintă prin mijloace mai degrabă afective, decât rationale, unind, în acelaşi timp adevărul cu voluptatea. Conform lui Cicero, un discurs pentru a convinge trebuie să satisfacă trei exigente:

- să instruiască, - să explice (docere), - este rolul argumentativ al discursului, - să placă (delectare) – este partea agreabilă, umanistică a discursului. Auditoriului trebuie

să-i spui şi glume, să-l faci să râdă si, în sfârşit să emotioneze (movere), adică auditoriul trebuie adus într-o stare sufletească în care să-i fie modelate sentimentele.

Dacă retorica se aplică discursului în sensul clasic, judiciar şi politic, ea trebuie să se aplice şi unui curs universitar (prelegere universitară) şi chiar unei... declaratii de dragoste. Important este să vrei să convingi.

O „teorie” asupra genezei graiului consideră că „la început a fost bârfa”. Ea a fost lansată de un prof. care predă antropologia la o univ. din Londra. El sustine că limba a apărut în momentul în care femeile rămase la vatră au început să bârfească. O femeie rosteşte în medie 20.000 de cuvinte pe zi, cu circa 13.000 mai mult decât un bărbat. Si asta deoarece, in creierul femeii sunt „alocate mai multe celule pentru vorbire”.!!! Oratoria trebuie sa respecte concordanta dintre sens şi forma cuvântului (to prepon), utilizând antiteza şi simetria. Retorul stabileşte trei tipuri de discursuri: - discursuri publice (elocinta din tribunal şi din adunări); - dispute filozofice; - discursuri ştiintifice (pe subiecte din natură).

Aristotel - În ceea ce priveşte sufletul omului, acesta este un act al corpului. La naştere, el este ca o tabula rasa în care se imprimă apoi experienta vietii. El clasifica discursurile astfel:

- discursul judiciar, - discursul politic - discursul epidictic

Retorica e necesară pentru că adevărul şi dreptatea având mai multă fortă naturală decât contrariile lor, ar fi o greşeală de neiertat din partea avocatului să nu fie în stare să le asigure triumful. Orice discurs are patru scopuri majore:

- sa clarifice -clarificarea este foarte importanta si deseori dificil de realizat – foloseste parabole

- Sa impresioneze si sa convinga - Sa duca la actiune - Sa stimuleze

Frica de discurs public este de obicei asociata ca importanta cu:

Page 5: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

- frica de moarte - frica de nuditate in public!!!!

Sfaturi utile pentru un discurs reusit- Nu incepe niciodata discursul cu o scuza!- Niciodata sa nu citesti un discurs!- Nu invata niciodata discursul pe dinafara!- Foloseste umorul dar nu exagerat!

Tipuri de retorica- Retorica juridica (numita si ‘arta acuzarii si apararii’)- Retorica deliberativa (parlamentara)- Retorica demonstrativa (ceremonii)

Limbajul

Termenul „limbaj” este unul fundamental pentru retorica si pentru drept, iar regulile siprescriptiile sale elementare trebuie să tină cont de intentia esentială a locutorului:

- de a descrie realitatea, caz in care limbajul are o functie referentială,- de a o depăsi, (cazul functiei sale retorice)Trebuie retinuta distinctia intre limbajul de tip descriptiv, care respectă regulile clasice ale

discursivitătii (adevărul, biunivocitatea relatiei de semnificare si referentialitatea) si limbajul de tip poetic, marcat de transcederea referentialului, intentia sa persuasivă si abaterea de la „norma” de limbaj.

Caracteristicile limbajului juridic:- caracter descriptiv- rigoare si precizie (ex. respectate si de către instanta de judecată, cu ocazia elaborării si

motivării hotărarilor judecătoresti)- stil oficial in redactarea si sustinerea oricărei actiuni sau cereri in justitie

Limbajul juridic cunoaste trei forme:- limbajul normativ, specific legiuitorului,- limbajul judiciar, intrebuintat in activitatea organelor jurisdictionale civile, penale,

administrative etc.- limbajul juridic persuasiv, specific pledoariei avocatului.

a. Limbajul normativCaracteristici:

- monosemie si monoreferentialitate- stil sobru - exclude „alunecările” de sens specifice limbajului de tip performativ (injonctiv,

conotativ). b. Limbajul judiciar- formă a limbajului juridic- folosirea unor termeni proprii practicii judiciare sau doctrinei juridice - prezinta o notă justificativă pregnanta c. Limbajul juridic persuasiv

Aspectul performativ al pledoarieiIn pledoaria avocatului se regasesc enunturile urmatoare:

Page 6: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

- Verdictive (ex. „apreciez că actiunea reclamantului este intemeiată si trebuie admisă ca atare”;

- Exercitive (ex. „solicit audierea in calitate de martor a persoanelor care au asistat la redactarea testamentului!”);

- Comisive (ex. „mă angajez să pun acest document la dispozitia instantei”); - Comportative (ex. „ne cerem scuze onoratei părti adverse pentru nedepunerea

documentului in numărul de exemplare suficient ”); - Expositive (ex. „aceasta este starea de fapt pe care v-o semnalăm”).

Primii care s-au ocupat de arta discursului public au fost sofiştii, filosofi ce s-au remarcat prin capacitatea de surprindere a condiţiilor de care depindea reuşita unui discurs: argumentarea logică riguroasă şi limbajul adecvat cerinţelor de argumentare şi convingere. De asemenea, sofiştii au fost cei care vor considera retorica drept cea mai înaltă artă şi, respectiv, cea mai nobilă disciplină filosofică.

Definitii:

1. sofistii- retorica este arta vorbirii convingătoare (cel care se adreseaza publicului se numeste orator, numit si vorbitor de mare succes). Sofismul este un este un ra ț ionament corect în aparență, dar fals în realitate.

2. termenul retorica prov. din lb. greaca si inseamna vorbire fluenta sau curgatoare3. Ganditori din Antichitate- este arta ce ofera posibilitatea sesizării mijloacelor existente

pentru a convinge4. Stoicii – pornesc de la structura logică a limbajului şi a discursului, retorica fiind astfel

ştiinţa vorbirii corecte, accentul punându-se pe respectarea regulilor logice.5. Teoreticienii din Antichitate – retorica este stiinta vorbirii corecte, frumoase si

convingatoare

Functiile retoricii

1 ) Functia persuasiva (forma de a influenta)- se axeaza pe diferite maniere de a convinge un auditor: – seductia ca scop si efect al retoricii; – demonstratia, care tine de domeniul stiintelor; – argumentatia din perspectiva logicii, dar strâns legata de retorica; – manipularea, aflata la intersectia psihologiei cu sociologia si lingvistica.2) Functia hermeneutica (stiinta care se ocupa de interpretarea textelor vechi, biblice) - privita ca o interpretare continua a retoricii adversarului; 3) Functia euristica (metoda de studiu si cercetare care serveste la descoperirea faptelor noi)- se refera la faptul ca retorica propune solutii în cazul problemelor care nu permit încadrarea acestora în tiparul certitudinii; 4) Functia pedagogica, explicativa, critica, priveste retorica în calitatea sa de disciplina al carei studiu permite descifrarea si elaborarea textelor literare sau a discursurilor. Realizarea acestei functii presupune o activitate în doua etape: prima, cea a demontarii discursului public (politic,

Page 7: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

publicitar, mediatic), a doua, a remontarii si a generarii din perspectiva retorica si argumentativa a textelor. 5) Functia revelatoare a idiolectului (totalitatea deprinderilor verbale ale unui individ), se refera atât la faptul ca retorica reflecta spiritul fiecaruia dintre noi, cât si la conexitatea dintre idiolecte 6) Functia metalingvistica (functie a limbajului ce clarifica un cod). Tratând limbajul însusi, se poate spune ca retorica este o reflectie asupra cuvântului (scris sau vorbit), o disciplina care studiaza conditiile unei comunicari mai eficace în cadrul unei limbi date. Aceasta presupune posibilitatea efectuarii unei „alegeri“ între mai multe posibilitati sau subtilitati ale limbajului.! Nu există retorică decât atunci când finalitatea discursului este de a t r ansmi t e un mesa j .Ma jo r i t a t e a t r a t a t e l o r d in An t i ch i t a t e împa r t s a r c in i l e o r a to ru lu i î n c i nc i e t ape de importanţă variabilă: invenţia, dispoziţia, elocuţia, acţiunea şi memoria.

Invenţia - prima etapă a elaborării discursului, este cea ma i complexă d in t r e t oa t e . Ea cons t ă î n căutarea ideilor şi a argumentelor.

Dispoziţia - e s t e a r t a de a o rdona a rgumen te l e , de a l e asambla conform cu un plan.

Elocuţia - nu trebuie confundată cu termenul modern care nu se aplică decât discursului oral. Consta in ansamblul tehnicilor referitoare la scrierea unui discurs sau, studiul stilului, al ornamentelor şi al tuturor procedeelor estetice.

Acţiunea - corespunde cu ceea ce s-ar numi azi “elocuţiunea”. este ansamblul tehnicilor discursului oral, care cuprinde mai ales activitatea vocii şi a atitudinilor corporale, altfel spus, arta de “a face să treacă” un discurs în faţa unui public.

Memoria - cuprinde tehnicile de memorizare a argumentelor, atunci când trebuie să se improvizeze sau să se vo rbea scă f ă r ă no t i ţ e .

Izvoarele retoricii1. Opera marilor oratori – in cadrul acestui izvor se distinge structura unui discurs, ce

contine o structura logica:

mijloacele si tehnicile folosite pentru argumentarea ideilor.

procedee de argumentare şi demonstrare, ce ţin de logica,

si o structura gramaticala.

2. Gramatica3. Stilistica - forma estetică a discursului4. Psihologia – vizeaza procedeele psiho-afective aparute intre orator si public 5. Filosofia6. Istoria7. Morala si arta

Genurile retoricii

Page 8: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

a) discursul judiciar, se raportează la trecut şi al cărui scop este acela de a convinge judecătorii să dea sentinţa dorită de orator;

b) discursul epidictic, care se raportează la prezent şi care are ca scop încântarea auditoriului prin lăudarea faptelor înălţătoare şi a celor ce le-au săvârşit (se mai numeste şi discurs laudativ) şi blamarea persoanelor vinovate de comiterea unor fapte reprobabile;

c) discursul deliberativ, care vizează viitorul şi încearcă să obţină atitudini şi decizii din partea ascultătorilor în sensul urmărit de vorbitor.

Opiniabilul şi verosimilul ca domenii ale retoriciiOpinia se refera la subiectivitate şi contingent (care se produc accidental, dintr-o intamplare), exprimând punctul de vedere al unui individ sau al unui grup care poate să corespundă realităţii dar care, la fel de bine, poate să contravină acesteia. Opinia semnifică:

- convingere subiectivă, deoarece aparţine unei persoane care crede că ceva e corect sau nu, legal sau ilegal, bine sau rău, adevărat sau fals.

- opinia şi opiniabilul se află dincolo de graniţele logicului, în interiorul căruia operează conceptele de adevăr şi fals

- contine aprecieri cognitive, evaluări morale, juridice, Opinia se formuleaza in legatura cu:

- cu relaţiile si caracteristicile dintre lucruri, - în legătură cu faptele morale, normele juridice, evenimentele istorice, viaţa economică,

realităţile politice etc.Criterii de evaluare a opiniilor:

1. verosimilitate sau credibil – o persoana poate avea o opinie, insa trebuie intarita cu argumente. Cand apar mai multe opinii privitoare la acelasi lucru, fiecare afirma ca e reala, moment in care intervine credibilitatea lor.

2. Justetea opiniei – este justa opinia care ia in considerare cele mai importante aspect doveditoare

Raţionamentul analitic Aristotel numea analitica ceea ce numim noi logica.Partea care se ocupa cu rationamentul demonstrativ (conchide din premise adevarate), se numeste Analitica (Apodictica).

a. Analitica prima – este descrisa structura comuna oricarui rationamentb. Analitica secunda – apar conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca un rationament

pentru a putea fi considerat stiintific (adica pentru a putea fi numit demonstratie).Raţionamentul dialecticPartea care se ocupa cu rationamentul probabil se numeste Dialectica, adica premisele raţionamentului dialectic ţin de domeniul probabilului. Premisa dialectică se mai numeşte şi problemă. Dintr-o propoziţie se obţine o problemă prin schimbarea modului de exprimare, adică propoziţia va apărea sub forma unei întrebări. Pentru ca o premisă să fie dialectică, adică problemă, ea nu trebuie să fie paradoxală. In timp ce problema ne prezintă o alternativă, teza reprezinta pronunţarea pentru una din alternative. Raţionamentul eristic

Page 9: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

Este raţionamentul care porneşte de la premise în aparenţă probabile, dar nu în realitate, sau numai în aparenţă porneşte de la premise probabile sau aparent probabile. Clasificare:

- material nevalide, dar formal valide - formal nevalide (al doilea caz, unde "se porneşte în aparenţă").

Demonstratia- intervine acolo unde certitudinea se impune intr-o maniera argumentativa,- se aseamana unui lant, absenta unei verigi insemnand ruperea lantului- urmareste sa stabileasca o propozitie, relevand adevarul sau falsul- caracter atemporal si impersonal- actioneaza doar deductia logica, obiectiva- poate fi corecta sau incorecta, neexistand cale de mijloc- validitatea sa depinde numai de structura formală

Argumentarea- atunci cand dovezile nu sunt sigure, iar cunoasterea este incompleta- Intervine imaginatia, persuasiunea, afectivitatea- Actioneaza asupra unei opinii incercand sa determine sau sa justifice o decizie- Este dependenta de dialectica- Nu poate avea rigoarea unei demonstratii corecte, neputand fi apreciata ca si corecta sau

incorecta, ci ca slaba sau puternica- Se adreseaza unui interlocutor pe care incearca sa-l persuadeze- nu poate formaliza modul de prezentare şi susţinere a dovezilor

Principiile argumentelor1. Existent unui drept de adevar hotarat (sau cel putin care sa nu fie contestat).

Argumentul este un mijloc prin care se poate dovedi o propozitie indoielnica. Pentru a se putea argumenta trebuie sa se cunoasca mijloacele obisnuite sau izvoarele comune. Acestea sunt: - intrinseci (cuprinse in subiect), - extrinseci (in afara subiectului), ele rezultand din legi, din hotararile judecatoresti, etc.Forma argumentelor Silogismul - rationament bazat pe o judecata facuta mai inainte, iar judecatile sunt din idei comparate. El este compus din trei termeni si trei judecati categorice, din care doua sunt premise ce contin un termen comun, iar alta concluzia care uneste ceilalti doi termeni, in baza relatiei lor cu termenul comun. Intr-un silogism exista o idee sau un termen major, care este atributul concluziei.Regulile silogismului:- Intr-un silogism nu trebuie a se afla mai mult de trei termeni.- Niciodata termenul de mijloc nu trebuie sa intre in concluzie.- Nu trebuie sa intre in concluzie alte idei decat acelea care au fost in premize.- Nu se poate conclude nimic din premize cand acestea sunt negative sau particulare.- Daca ambele premise sunt particulare sau negative, concluzia va fi si ea particulara sau negativa.- Pentru a cunoaste daca un silogism este adevarat trebuie sa se cerceteze fiecare parte a acestuia.Medota silogista este cea mai placuta si in acelasi timp si cea mai sigura.

Page 10: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

Silogismul cunoaşte patru forme de bază sau figuri, în funcţie de poziţia pe care o deţine în premise termenul mediu.

Figura 1 - silogismele în care termenul mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în premisa minoră. Reguli:a) premisa minoră trebuie să fie afirmativă;b) premisa majoră trebuie să fie universală.

Ex figura 1 P maj: Toți oamenii sunt muritori P min: Socrates este om C: Socrates este muritor

Termenul mediu este "om", subiectul este "Socrates"(termenul minor) iar predicatul este "muritor" (termenul major).Figura 2 - silogismele în care termenul mediu este predicat în ambele premise. Reguli: a) premisa majoră trebuie să fie universală;b) nu pot fi negative ambele premise.Oamenii sunt fiinţe raţionale (Maj).Socrate este fiinţă raţională (Min).Socrate este om.(C)Figura 3 -termenul mediu este subiect în ambele premise. a) premisa minoră trebuie să fie afirmativă;

b) concluzia trebuie să fie particulară.:Oamenii (M) sunt fiinţe raţionale.Oamenii (M) sunt mamifere.Unele mamifere sunt fiinţe raţionale.

Figura 4 - termenul mediu este predicat în premisa majoră şi subiect în premisa minoră. Reguli a) dacă una din premise este negativă, majora trebuie să fie universală;

b) dacă minora este afirmativă, concluzia este particulară.:Oamenii sunt fiinţe raţionale (M).Fiinţă raţională (M) este şi SocrateSocrate este om.

- Entimema – silogism desavarsit pentru cel ce-l intrebuinteaza, dar nesavarsit in expresie.Ex. X nu s-a temut de moarte, caci era un om curajos. Din punctul de vedere al teoriei argumentării, entimema este o trecere de la concluzie la temeiul ei. Conectorul de legătură este sintagma căci sau deoarece. Argumentul explicit al concluziei este propoziţia factual “X era un om curajos”. Argumentul tacit sau implicit, admis ca subînţeles în contextul dat, este propoziţia universal negativă “Niciun om curajos nu se teme de moarte”Silogism care corespunde entimemei si argumentului de mai sus:P maj: Niciun om curajos nu se teme de moarte”P min: X era un om curajosTeza: Prin urmare, X nu s-a temut de moarte

Page 11: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

Concluzii:- Entimema este un argument prescurtat din care s-a omis, ca subînţeleasă în context,

premisa universală, Niciun om curajos nu se teme de moarte.- Este foare importanta legătura organică dintre argumentările propuse şi raţionamentele

deductive. Unei argumentări logic valide îi corespunde un raţionament deductiv valid.- Trebuie retinuta relaţia dintre căci sau deoarece, pe de o parte, şi prin urmare sau deci,

pe de altă parte.Exercitii:Identificati rationamentele din care au provenit entimemele urmatoare:

1. Tu nu vei stii lectia, deoarece nu ai invatat-o.2. X este o persoana onorabila, deoarece nu face compromisuri.3. Ea nu va pleca din tara, deoarece nu are pasaport.

KR (clauza generică sau regula): Niciunul care nu a invatat nu stie lectia.KF (clauza factuala) Tu esti unul care nu a invatat.C (concluzie) Prin urmare, tu nu vei stii lectia.

- Exemplul –argument prin care cineva aplica la o imprejurare noua o hotarare asupra altei imprejurari, dar prin analogie. Nu este o forma particulara de argument, este argumentul ce se intrebuinteaza mai des in discutiile problemelor de drept. Este cel mai util pentru intelegerea regulilor generale de drept.

- Sofismul –rationament corect in aparenta, fals in realitate. E folosit adesea cu scopul de a induce in eroare, dar multi uzeaza de el total inconstient, din simplul motiv ca stau prost cu logica.

- Paradoxul – semnifica un ciudat, neasteptat. Este o figură a ambiguităţii, înrudită cu antiteza şi ironia, prin care se enunţă ca adevărată o idee ce contrazice opinia generală (comună).Ex. Ceea ce mă omoară mă întăreşte.(Fr. Nietzsche)

- Inductia - forma de argument care consta in prezentarea mai multor propozitii particulare, iar concluzia reiese din tot ceea ce s-a afirmat. Daca enumeratia este incompletă, atunci si argumentul va fi la fel. Inductia se refera la faptul ca, concluzia generalizeaza, iar deductia – concluzia decurge din premise.

Ex. de inductie: Lalelele, zambilele si ghioceii sunt plante. Lalelele, zambilele si ghioceii, si doar acestea, sunt flori de primavara.

Florile de primavara sunt plante.- Dilema - argument compus de propozitii aduse impotriva partilor adversare. Ea nu este

concludenta si trebuie controlata pentru a nu se intoarce impotriva celui ce o intrebuinteaza.

Tehnici de argumentare:

1. Notiunea - exprimă caracteristicile esenţiale ale unei clase de obiecte2. Judecata3. Rationamentul

Judecata – tehnica de argumentare

Judecata analitică - defineste noţiunea de subiect (ex.: triunghiul are trei laturi).

Page 12: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

Judecata sintetica- prin intermediul predicatului se exprimă însuşiri aflate în afara conţinutului subiectului (elementul esential este intuitia).

Judecata universala - se referă la toţi membrii unei anumite clase

Judecata particulara - care vizează doar o parte din membrii unei clase

Judecata problematica - afirmatia sau negatia se admit doar ca fiind posibile

Exista patru tipuri de judecăţi, astfel:

a) judecăţi universal-afirmative (A); b) judecăţi particular-afirmative (I) - exista raport de subalternare.

c) judecăţi universal-negative (E); d) judecăţi particular-negative (O) - exista raport de subalternare.

- Intre A si E – raport de contrarietate, în sensul că atunci când una este adevărată, cealaltă va fi falsă,

- Intre I si O - raport de subcontrarietate, adică nu exclude adevărul unei propoziţii particular-negative (O) (ex. Toti copiii sunt frumosi - I, X este urat – O)

- Intre A si O – raport de contradictie- Intre E si I - raport de contradicţie. (ex. Dacă este adevărată judecata că „Toţi oamenii

sunt muritori”, va fi falsă cea prin care se afirmă că „Unii oameni sunt nemuritori”).

Locurile comune în argumentare

Definitie:

1. Locurile comune sau toposurile sunt puncte de vedere din perspectiva cărora se poate analiza o problemă, adică ceea ce se poate afirma despre un anumit subiect.

2. Sunt mijloace retorice de creare sau inventare a argumentelor rezonabile.Clasificare:

1. Toposuri generale- sunt tipare de gândire si rationament care ghideazacercetatorul în cautarea mijloacelor de maxima eficacitate în prezentarea unui subiect.

2. Toposuri specifice - furnizeaza teme adecvate pentru o discutie3. Toposuri intrinseci - prin care se explică conţinutul noţiunilor folosite în discurs şi se

enunţă caracteristicile esenţiale ce aparţin clasei desemnate de noţiunea respectivă.Ex. Marul este un arbore cu fructe comestibile.

Alaturi de aceasta definiţie prin care se indica genului proxim şi diferenţa specifica, se poate recurge şi la alte forme de definiţie, cum ar fi cele date prin:

a) exemplificare, când se foloseşte exemplul pentru a se înţelege mai bine semnificaţia unui termen: „Simbol al fotbalului românesc este, de exemplu, G. Hagi”.

b) enumerar, înrudită cu forma anterioară, şi care se realizează prin enumerarea componentelor din clasa desemnată de noţiunea ce trebuie definită: „Pomi fructiferi sunt, marul, parul, gutuiul”.

c) indicarea obiectului la care se referă un anume termen (definiţia ostensivă): „Acesta este un trandafir”, „Aceasta este culoarea verde” etc.

Page 13: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

d) utilizarea sinonimelor, folosindu-se un termen a cărui semnificaţie este cunoscută de către interlocutor pentru a se indica sensul unui termen necunoscut: Inteligibil = ceea ce poate fi înţeles; memorie = ţinere de minte ş.a.m.d.Genul şi specia

Genul reprezintă categoria mai extinsă de fenomene, sau lucruri. Specia semnifica subdiviziunile ale genului.

Cauza şi efectul

Cauza este fenomenul care determină producerea unui eveniment, denumit efect. Astfel, se poate afirma ca antecedent al efectului este cauza, iar consecventul cauzei este efectul.Stabilirea relaţiei cauza-efect este importanta pentru a proba adevărul susţinut de orator (de exemplu, în cazul pledoariei, nevinovăţia celui apărat se poate dovedi în măsura în care se stabileşte că alta este cauza producerii evenimentului pus în seama celui acuzat).

Circumstanţele - împrejurări în care s-au produs evenimentele la care se referă discursul, iar identificarea acestora se realizează prin găsirea răspunsului la următoarele întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, cum?, cu ce mijloace?, în ce scop? etc. Circumstanţele astfel evidenţiate pot avea în justiţie un rol agravant sau atenuant.

Locurile comune extrinseci – elemente exterioare discursului, cu rol in sustinerea poziţiilor oratorului:

a. legea juridică - conţine o reglementare precisă şi fără echivocb. titlurile – acte/fapte juridice prin care se recunosc anumite drepturi persoanelor care le

posedă (titlu de proprietate, de moştenire, etc.)c. renumele sau faima - reprezentând un avantaj, sau un dezavantaj pentru persoana apărată

sau acuzată. d. jurământul - reprezinta formula de angajare solemnă a persoanei care îl rosteşte că va

sluji cu bună-credinţă pe cei care au investit-o într-o anume funcţie sau de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte la care a asistat. În justiţie, încălcarea jurământului de a spune adevărul atrage acuzaţia de marturie mincinoasă, iar in viaţa publică, discreditarea celui vinovat.

e. Mărturiile - ce se depun de către cei care au fost de faţă la producerea evenimentului la care se referă discursul.

Paralogismul - Raţionamentul construit prin încălcarea involuntară a principiilor logice.

Sofismul - Raţionamentul construit prin încălcarea voluntară a principiilor logice, rezultand un raţionament corect în aparenţă dar fals în realitate.

Cauzele sofismelor

1. încălcarea voluntară a principiului identităţii, ce presupune ca termenii folosiţi pe parcursul unui raţionament, să aibă în permanenţă aceeaşi semnificaţie. Dacă în premisa majoră, termenul mediu este utilizat cu o anume semnificaţie, iar în premisă minoră este luat cu un alt sens, atunci concluzia va fi categoric falsă.

2. nerespectarea regulii ca predicatul din majoră să fie luat în integritatea sferei sale, adica în raţionamente aceasta regula, predicatul majorei are o semnificaţie mai largă decât cea conferită în cadrul raţionamentului.

Page 14: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

De exemplu:

Toate costumele au sacouri.Bluza nu este un costum.Bluza nu este sacou.

Sofisme se produc şi prin încălcarea celorlalte reguli de care depinde corectitudinea unui raţionament:

a) se construiesc raţionamente în care cele două premise sunt judecăţi particulare;b) se realizează raţionamente în care ambele premise sunt judecăţi negative;c) se nesocoteşte condiţia de a se lua în considerare circumstanţele în care s-a petrecut evenimentul la care se referă fie premisa majoră fie cea minoră, producându-se astfel sofismul accidentului.

De exemplu:Fumatul excesiv dauneaza uneori grav sanatatii.Fumatul de trabucuri este intotdeauna pasiunea nobilimii.Unele pasiuni ale nobilimii pot fi dăunătoare.Factori determinanţi în creativitatea retorică

1. geniul/talentul - reprezintă condiţia indispensabilă a creativităţii oratorice, ca şi a dobândirii statutului de orator de mare succes. Denota originalitate si trebuie sa fie modele adică exemple

2. atenţia - orientarea selectivă a energiei psihice spre anumite caracteristici, evenimente, situaţii

3. metoda - ansamblul de reguli şi procedee folosite pentru atingerea unui scop sau calea urmată pentru atingerea scopului.

Moravurile oratorice - acele calităţi şi însuşiri moral-profesionale pe care trebuie să le posede oratorul pentru a se bucura de credibilitate în faţa publicului.

Calitati oratorice:

probitatea - semnifică modul in care oratorul acţionează în slujba binelui, adevărului şi dreptăţii, precum şi mijloacele la care el recurge pentru a-şi onora statutul de persoană investită cu încrederea publicului.

competenţa profesională, în absenţa căreia, oricât de talentată ar fi o persoană, ea nu va reuşi să fie un bun orator. Se dobândeşte prin muncă permanentă şi sistematică, în care apar cunoştinţe noi.

buna-credinţă faţă de interesele celor pe care îi reprezintă sau pe care îi apără. Astfel, avocatul trebuie să dovedească spirit de răspundere faţă de ceea ce urmează să facă, cât şi bună credinţă faţă de interesele celui apărat.

modestia oratorului, ce atrage bunăvoinţa şi respectul din partea ascultătorilor. Presupune recunoaşterea valorii şi calităţilor interlocutorilor şi conştientizarea limitelor proprii. Ea nu trebuie să creeze impresia de nesiguranţă, sau de insuficientă competenţă, deoarece în asemenea cazuri publicul este definitiv pierdut de către orator.

prudenţa oratorului în atacarea problemei ce constituie subiectul discursului. Aceasta presupune tratarea cu tact a problemelor mai puţin agreate de către public, ocolirea

Page 15: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

momentană a aspectelor de natură să îndepărteze publicul şi evitarea unor formule din care s-ar putea deduce atitudinea de subapreciere a ascultătorilor sau de indiferenţă a oratorului faţă de problemele pe care le prezintă.

.

Reguli privitoare la folosirea unui limbaj adecvat discursului

Orice transmitere de mesaj, fiecare trebuie să ţină seama de următoarele:

- să găsească termenii adecvaţi;- să construiască corect faptele;- să scrie corect din punct de vedere gramatical;- să aibă un stil agreabil.a) Găsirea termenilor potriviţi

- se realizeaza atunci cand vorbitorul cunoaste vocabularul limbii în care comunică- dintr-un lexic intreg, se alege acel câmp lexical ce contine toate expresiile referitoare la tema pe care o va trata. - apoi se aleg termenii cei mai potriviti în raport cu auditoriul căruia i se va adresa şi cu scopul pe care îl urmăreşte discursul, astfel:

- termenii de specialitate se folosesc in cazul ascultătorilor avizaţi, cunoscători ai terminologiei de specialitate;

- termenii uzuali, folosiţi în vorbirea de toate zilele;- neologismele – se prefera neologismele recent introduse în limbă (ex. Expresii provenite

din engleza)- arhaismele –care amintesc de vremurile trecute trezind o stare afectivă propice

receptării mesajului transmis (ex. Folosirea termenului „dascăl” – pentru învăţător)- regionalismele - când se doreşte adecvarea exprimării la zona geografico-culturală din

care provin ascultătorii.Erori frecvente în folosirea limbajului oratoric

Autorul discursului trebuie să evite:

- inexactităţile de limbaj,- greşelile de vorbire datorate neatenţiei sau unei cunoaşteri insuficiente a cuvintelor

folosite (ex. Folosirea unor paronime, cuvinte cu formă apropiată, distingându-se doar printr-o literă sau o silabă ce reprezintă deosebiri insesizabile pentru persoanele neavizate. Ex. alocuţiunea (discursul concis şi de dimensiune redusă)

elocuţiunea (care desemnează modul de exprimare orală), eminent (termen ce desemnează valoarea superioară, cu mult peste medie,

a unei persoane) iminent (ce semnifică producerea apropiată şi inevitabilă a unui fapt), aluzie (modalitate subtilă de a te referi la ceva) iluzie (care are semnificaţia de aspiraţie irealizabilă, de fantasmă sau

himeră) etc.

O alta consecinta a vorbirii neatente sunt şi pleonasmele (care sunt expresii ce conţin termeni cu semnificaţie identică).

Page 16: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

Ex. panaceu universal, deşi semnificaţia termenului de panaceu este aceea de leac sau remediu universal,

- paleoistoria veche, cu toate că paleo înseamnă tocmai vechi. În literatură se admite folosirea licenţelor poetice, care constituie o „abatere uşoară de la regulile gramaticii pentru a spori forţa de expresie („Cobori în jos luceafăr blând...). b) construcţia corectă a frazelor - se realizează prin respectarea regulilor

sintaxei care impune succesiunea într-o anumită ordine a părţilor de propoziţie: subiect, predicat, complement, aşezarea atributului după subiect, ca şi începerea frazelor cu propoziţiile principale.

Pe de altă parte, obţinerea unor efecte de natură estetică şi cu un impact emoţional considerabil se realizează prin abateri de la regulile menţionate.

Ex. se va obţine o impresie mai puternică asupra ascultătorilor când se enunţă propoziţia „Impresionanta cladirea aceasta imperiala” in loc de cea care respecta regulile sintactice: „Cladirea aceasta imperiala este impresionanta”.

Rolul topicii în obţinerea efectelor retorice dorite

Trebuie avute in vedere:

- relaţia dintre topica frazei şi efectul produs asupra ascultătorilor. - Topici care alertează interlocutorul, sporindu-i atenţia în legătură cu ce va urma în

continuare (ex. Inainte de a actiona, trebuie sa analizam riscurile). Astfel, plasarea la începutul frazei a unor termeni de natură să atenţioneze (înainte, numai după ce) pune în gardă ascultătorul, determinându-l să fie atent la ce va urma.

- Topici care îi distrag atenţia interlocutorului de la fondul problemei. (ex. Trebuie sa analizam situatia inainte de a lua o hotarare). Dacă se începe cu enunţarea acţiunii, se distrage atenţia de la elementele ce au rolul de a o justifica.

- mai eficientă se dovedeşte începerea frazei cu elemente de ordin emoţional (ex. Nu există indivizi mai ipocriţi şi mai ticăloşi ca cei care militează chipurile pentru pace dar care fac un înfloritor comerţ cu arme). În acest caz, ascultătorul va fi şocat de calificativ şi va fi preocupat să afle care este suportul faptic al folosirii sale.

c) corectitudinea gramaticală - este solicitată de asigurarea caracterului inteligibil al ideilor şi evitării fenomenelor redundante. Exista situaţii când regulile gramaticale sunt aparent respectate dar construcţia rezultată nu este fiabilă, deoarece:

o nu se respectă regula acordului dintre modurile şi timpurile verbelor:

Mulţumindu-vă pentru efortul făcut, primiţi asigurarea noastră că îl apreciem la justa lui valoare (forma corectă impunând utilizarea unui verb la prezent în propoziţia a doua: vă rugăm să primiţi asigurarea);

o nu se realizează acordul corespunzător dintre subiect şi predicat,

substantiv şi adjectiv în privinţa genului şi a numărului: Majoritatea au apreciat că … (corect fiind a apreciat).

Tipologia afectelor

Page 17: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

Afecte statice - a căror influenţă asupra deciziilor şi acţiunilor noastre este slabă sau puternică si de scurtă durată. Ele contin stări afective elementare, sub forma durerii sau a plăcerii senzoriale, dar si stările agreabile şi cele dezagreabile (exprimă trăiri de slabă intensitate).

Dispoziţiile - sunt trăiri slabe care durează mai mult timp, ce reprezintă cadrul afectiv în care vor fi recepţionate diverse influenţe exercitate pe parcursul respectivei perioade de către lucrurile şi persoanele cu care venim în contact.

O bună dispoziţie va face ca toate cele din jur să fie receptate pozitiv şi va optimiza folosirea lor în atingerea scopurilor urmărite. În schimb, o stare de proastă dispoziţie ne va face să vedem totul în culori negre, ne va produce iritare sau aversiune faţă de situaţiile cu care ne confruntăm.

Emoţiile - sunt trăiri afective de scurtă durată, cu un caracter concret-situaţional şi în care este nemijlocit implicată personalitatea noastră psihică. Ele pot contine emoţiile şoc, care pot avea o intensitate medie, insa, trăiri de maximă intensitate (ex. frica puternică, ce se poate transforma în teroare, tristeţea acută - în disperare).

Afectele dinamice includ trăirile de durată, ce influenţează pe termen lung comportamentul uman (ex. sentimentele şi pasiunile).

Deosebiri intre emotii (E) si sentimente (S):

- S sunt de amploare, durată şi au un caracter trans-situaţional, în sensul că se menţin şi în absenţa obiectului ce le-au determinat.

- S direcţionează pe termen lung atitudinea şi activitatea individului.- S exprimă ataşamentul sau respingerea care, se manifestă ca iubire şi ură,

devotament, recunoştinţă, respect etc. sau, dimpotrivă, ca aversiune, respingere, desconsiderare, blamare ş.a.m.d.

- E se consumă într-un anumit context şi au un impact de moment asupra conduitei noastre.

Pasiunile - se caracterizeaza prin intensitate, durată.

Deosebiri intre pasiuni (P) si sentimente (S):

- S permite o anumita libertate de mişcare, - P domină, mobilizând la maximum energiile individului şi subordonându-le

exclusiv obiectului ce le-a declanşat şi le întreţine. - P subordonează şi transforma totul în mijloace de atingere a scopului în jurul

căruia gravitează. - P transformă cercetătorul într-un posedat al cunoaşterii, dispus să sacrifice totul

pentru cercetarea ştiinţifica: situaţie socială, familie, etc.- P desemnează trăirile afective subordonate unor ţeluri nobile (ex. cele negative

aparţin viciilor :beţia, jocul de cărţi, consumul de droguri etc.)

Particularitati ale raţionamentului afectiv

Page 18: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

1. Dorinţa - intervin interese şi elemente străine de judecata raţională (iluzii cognitive, proiecţii fanteziste asupra viitorului)

2. Credinţa - se constată prezenţa unui aparent raţionament demonstrativ, ce transforma credinţa într-o axioma.

3. Scop4. Valoare

Deosebirile dintre raţionamentul logic (RL) şi cel afectiv (RA)

- RA se deosebeşte de RL dpdv al rezultatelor şi al modului în care acestea au fost obţinute;

- RL tinde către o concluzie;- RA tinde către un scop, vizând un rezultat practic;- RA se aseamănă cu activitatea voluntară dar si cu cea creatoare (invenţia, imaginaţia)- RA se regăseşte în orice activitate umană

Valorile constituie reperele acţiunii fiinţei umane şi, expresia celor mai importante aspiraţii ale acesteia.

Judecata de valoare semnifică o unitate de măsură a acţiunilor şi rezultatelor sale, incluzând şi o dimensiune afectivă.

Judecăţile ce ţin de dorinţe, interese, scopuri şi valori aparţin raţionamentului afectiv, iar activitatea ştiinţifică, aparţine raţionamentului logic.

Pasiunile

Pasiunile sunt trăiri afective profunde şi de durată, pozitive, care contribuie la mobilizarea energiilor fizice şi spirituale ale individului (ex. dragostea pentru o anumită persoană, dăruirea totală pentru meseria aleasă, dorinţa de a face dreptate).

Viciul presupune aceeaşi angajare afectivă profundă, dar care este subordonată unor scopuri ce contravin naturii şi demnităţii umane.

Retorica abordează pasiunile în sensul trăirilor afective de moment, de maximă intensitate, ce contribuie la adoptarea unei anumite atitudini din partea auditoriului. Astfel, ele se aseamana cu emoţiile puternice pe care le trăieşte spectatorul.

Pasiunile se pot realiza astfel:

1. prin implicarea directă a oratorului (acesta trăind stările afective pe care urmăreşte să le trezească şi ascultătorilor). Oratorul trebuie să convingă că sentimentele pe care le emite sunt autentice. Atunci când trăirea pasiunilor este mimată, succesul depinde de calităţile actoriceşti ale oratorului. Oratorul trebuie să pregătească terenul pentru receptarea mesajului afectiv, deoarece atacarea brutală a publicului poate genera efecte contrarii. De asemenea, oratorul nu trebuie să faca abuz de disponibilitatea afectivă a auditoriului.

2. printr-o procedură neutrală care foloseste mijloace cu un puternic impact emoţional.

Page 19: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

Cel mai indicat moment pentru a se exprima stările emoţionale, este partea de încheiere a discursului – epilogul, însă nu este exclusă nici folosirea lor în partea introductivă.

Acţiunea retorică

Acţiunea retorică se ocupă de toate aspectele ce ţin de rostirea discursului.

Componente:

- memoria şi memorarea - intervin pe tot parcursul activităţii de pregătire a discursului, cu rol fundamental în momentul rostirii sale.

- pronunţia - Se referă atât la calitatea vocii oratorului, modul de rostire a silabelor, si tonalitatea

- gesticulaţia - cu ajutorul său, se accentuează anumite lucruri sau se atrage atenţia asupra altora.

1. Memoria–este procesul psihic prin care se întipăresc, se păstrează şi se reproduc informaţiile.

Caracteristici:

- se asigură continuitatea vieţii psihice şi sociale- abstractizarea, în sensul că face abstracţie de ceea ce nu este semnificativ - cu ajutorul ei se realizeaza legătura dintre trecut, prezent şi viitor- ea componentă fundamentală a psihicului uman- face posibilă cunoaşterea, deoarece presupune acumulare şi conservare în timp- fiinţează sub două ipostaze distincte: memoria individuală (conservă identitatea

individului şi asigură continuitatea cunoaşterii şi experienţei sale) şi cea colectivă (asigură conservarea identităţii şi a continuităţii comunităţilor umane, de exemplu, istoria unui popor).

Componente:

- Întipărire (memorarea)- prin care se fixează în scoarţa cerebrală datele oricărei experienţe umane. Se caracterizează prin selectivitate, direcţie orientată şi finalitate.

- Păstrare – este dependentă de modul de memorare şi de intenţiile cu care s-a realizat aceasta (ex. dacă se învaţă numai pentru a promova un examen, uitarea intervine foarte rapid)

- Reproducere a informaţiei – se face distinctie intre memorarea logica si mecanica.2. Pronunţia

Referitor la tonalitatea vocii, este indicat a se folosi tonul grav în discursurile solemne. Tonul de mijloc, familiar, se foloseşte în mod uzual, iar cel temperat se recomandă a se folosi pe parcursul naraţiunii în toate speciile de discurs dar şi pe durata integrală a discursului demonstrativ. Tonul ridicat este recomandat a fi folosit în acea parte a discursului în care se urmăreşte declanşarea şi menţinerea unor intense stări afective sau obţinerea unei anumite atitudini din partea auditorului. Tonul înalt este recomandat în discursurile polemice, în care accentul se pune pe demontarea şi respingerea poziţiei părţii adverse, situaţie ce intervine cu precădere în discursurile politice.

În strânsă unitate cu tonul vocii se va afla pronunţia propriu-zisă. Aceasta trebuie să aibă două calităţi pentru a fi eficientă:

a) să fie clară;

Page 20: Caiet+Seminar+Retorica 2

Monica Pocora, Retorică

b) să fie adecvată.

Deficienţele de pronunţie vor împiedica perceperea corectă şi integrală a termenilor folosiţi de orator pe parcursul rostirii discursului şi vor îngreuna actul de înţelegere a informaţiei transmise, ca şi al argumentării folosirii pentru susţinerea anumitor ideii.

Adecvarea pronunţiei trebuie să se raporteze la genul discursului, la tematica acestuia, la scopul urmărit, ca şi la caracteristicile auditorului (ex. folosirea un ritm alert în faţa unui auditoriu cu un nivel rscăzut de pregătire exista sansa de a ne face neînţeleşi).

3. Gesticulaţia - constituie un accesoriu al artei oratorice, ea fiind desemnată ca reprezentând elocinţa trupului. Se referă la poziţia corpului, la mişcările realizare de orator pe parcursul rostirii discursului, la modificarea fizionomiei acestuia, precum şi la modul de folosire a privirii pentru a comunica cu ascultătorii. Exista situatii când se recomandă părăsirea tribunei, apropierea de public şi o deplasare a oratorului în faţa publicului, dar şi împrejurări ce impun poziţia statica (în discursurile solemne).

Trebuie să se caracterizeze prin varietate şi adecvare. Folosirea aceluiaşi tip de gestică, indiferent de tipul discursului, generează plictiseală şi dezinteres.

Ţinuta corpului reprezintă o modalitate de exprimare a atitudinii oratorului faţă de ascultător. Un orator cu o ţinută rigidă, vădeşte aroganţă, neîncredere în sine, sau anumită teamă de reacţia nefavorabilă a publicului. Se recomandă o ţinută decentă, controlată, care să vădească încrederea în propria-i valoare, dar şi respectul pentru cei în faţa cărora urmează să vorbească.