Un titlu!Cum ieşi din Coreea pe cea mai nordică dintre străzile aşezării intri în comuna Petrăchioaia. E la aproximativ 20 de kilometri de Bucureşti. Localitatea este un exemplu de sărăcie ales de cei de la Reuters pentru a ilustra o vagă analiză a situaţiei economice din România în contextul în care au trecut cinci ani de la integrarea în Uniune, dar problemele oamenilor de rând au rămas aceleaşi. Jurnaliştii punctează că unul din cinci localnici este angajat, patru din cinci nu au toaletă în casă, sistemele de încălzire sînt sobele, iar cei mai mulţi ţărani nu se pot lipsi de animalele din grajduri. Cei din Petrăchioaia nu au mai auzit niciodată de agenţia de ştiri, dar sînt convinşi că în România, sau chiar Europa, sînt localităţi mai sărace decât a lor.

Peştii din Petrăchioaia au Pedigree

Comuna numără aproape patru mii de suflete după cifrele ultimului recensământ. Au fost cinci sate pe vremea boierului Petrache, cel de la care îşi ia numele localitatea, dar acum au mai rămas doar Vânători, Măineasca şi cel care dă numele întregii aşezări, Petrăchioaia. Toate trei curg spre Dunăre odată cu Mostiştea, un rîu care lasă mai multe lacuri de acumulare cu mai mulţi proprietari. Apa e a celor de la Apele Române, peştele al celor de la Piscicola, iar terenul-castron în care stă apa este concesionat către „privaţi”, cum îi numesc localnicii.

Nea Ion, unul dintre cei care au văzut lumina zilei pe aceste uliţe, merge la pescuit cu zece beţe de trestie, o băncuţă, mîncare de acasă şi pălăria de pe cap. El nu ştie de la cine pescuieşte, ştie doar unde e balta. E plecat după mîncare. „Normal, se plăteşte. E 75 de lei ziua, dar eu dacă sînt de-aici nu dau şi n-am să dau niciodată nimic”, şi bate cu pumnul în piept că e la el în sat. Cei mai mulţi localnici nu merg la pescuit aici. Ei ştiu că nu se prinde peşte foarte mult şi din acest motiv preferă se meargă în alte zone. „Proprietar de baltă, iubitor de patrupede, aruncă noaptea hrană de cîini cu sacii în baltă. Nu mai mănâncă peştele râme după sacii ăia să stai mult şi bine cu pluta-n apă”, rîde un alt pescar. Nici primul, nici al doilea n-au auzit niciodată de Reuters.

Gura satului bea la cârciumă

Gratiile de oţel şi uşa dublă din lemn vechi eliberează din încăpere damful de voie bună de cu o zi în urmă. Chiştoace şi lăzi de bere destupate. Aici se ştiu toate. La cîrciumă abia acum se deschide. Am aflat că Drumul Sării este o cale de ţarină pe care se întorceau moşierii de la ocnă cu ani în urmă. Drumul Mocanilor indică ruta pe care plecau sătenii să facă troc cu ciobanii din zona muntoasă. Cei în vîrstă mai folosesc aceste denumiri, dar tinerii le-au uitat. În Buturugi, la Tufele Roşii sau pe Valea Petrăchioaiei nu mai merge lumea pentru că doar cei mai în vîrstă mai ştiu unde au fost.

Aurică Prodan, absolvent al Facultăţii de Transporturi, trecut de prima tinereţe aşteaptă ”maşina de Bucureşti care vine des şi opreşte unde faci cu mîna”. Prima n-a oprit. Are treabă în oraş, dar se linişteşte repede după ce microbuzul îl lasă cu praf în ochi pentru că are mai mult timp să ne explice de ce „Reuters ăştia n-au dreptate”.

„E sărăcie mare la noi aici, dar unde nu e? Spuneţi-mi mie un sat din ţara asta unde să nu fie veceuri în curte sau oameni care muncesc la negru şi nu apar în evidenţe. Nu mi se pare corect că au venit la

Petrăchioaia pentru că nu aici e polul sărăciei din Europa. În Vaslui, în Botoşani cum mai e?”, şi ridică din umeri mirat de parcă ar aştepta să îl contrazicem. Judeţul Ilfov a avut în 2011 un buget de trei ori mai mare decît fiecare dintre cele două pe care el le-a amintit.

Un sat românesc, în România

De la Aurică, dar şi de la alţi trecători am înţeles că cea mai mare parte a oamenilor din Petrăchioaia fac naveta spre Bucureşti să lucreze la depozitele de legume/fructe sau la cele angro. Localitatea are 3.000 de hectare de teren agricol pe care îl exploatează cinci firme la care muncesc ca zilieri sătenii. La Primărie un singur om apare în hîrtii ca beneficiind de ajutor social. Angajaţii instituţiei mai ştiu şi că băiatul respectiv le spune tuturor că ar lucra la Sfat.

Recent, afaceristul Said Baaklini şi-a deschis aici o fabrică unde ambalează mîncare pentru cursele aeriene. Unii oameni din sat nu ştiu foarte bine ce se întîmplă după gardurile mari din beton care au continuat şi spre cimitir. “Aici are o fabrică un arab, un turc, ceva. Nu ştim. A ridicat gardul ăsta mare la cimitir, a ajutat biserica să nu mai vadă crucile cînd vine aici că, cică, nu suportă”, cred curioşi vecinii de peste drum şi se uită unii la alţii parcă aşteaptă să vadă dacă s-a mai aflat altceva între timp.

La cîteva minute de biserică stă şi Petre Boiangiu, una dintre puţinele feţe vesele din sat care ne spune senin că „cel mai de preţ lucru pe care îl are Petrăchioaia este liniştea, poziţia bună unde pe iazul din apropiere se pot vedea egrete, dar şi lebede, dacă aveţi noroc”. Am fost pînă la umbra salciilor de pe malul lacului chiar din grădina lui. Am traversat o curte plină de cîini pe care i-a adunat „din suflet, pentru că nu aveau unde să stea”, apoi o grădină îngijită de crini, trandafiri şi alţi arbuşti vioi. El este inginer proiectant de formaţie şi s-a instalat aici din dragoste. Nu are stare, este hiperactiv. Mereu are o glumă pregătită pentru orice, un compliment. Părul grizonant încadrează o faţă îmbujorată, cu riduri de la zâmbete şi ochi mari care rîd şi se deschid mai cu poftă cu fiecare hohot de rîs. „Bine aţi venit în sărăcia noastră! Aşa zic ei, că e sărăcie? Păi ce poate fi mai frumos decît aşezarea de aici, e aproape de Bucureşti, dar departe de DN2 ceea ce face din Petrăchioaia o localitate cu o poziţie bună, dar cu o linişte extraordinară.” Îl lăsăm în compania cîinilor cu care vorbeşte calm şi convingător ca unor oameni mari. Pare că nu îl poţi supăra. „Un deceniu frumos să aveţi!” urează sincer şi scutură în aer mâna îndemnînd fecare cîine, pe nume, să facă asemeni lui.

Satul se termină în Primărie/Primăria, o telenovelă în doi

Am nimerit în campanie electorală cînd nici iarba nu creşte. Numele candidaţilor, pe toate gardurile. Între stîlpi flutură bannere de toate culorile. Între primarul actual şi viceprimar, candidat din partea altei formaţiuni politice pentru acelaşi fotoliu, există o serie de conflicte care i-au purtat pe amîndoi în ultimii ani prin Sălile de Judecată, dar şi la alte certuri.

Primarul Ştefan Stanciu se plînge că nu poate face nimic din cauza vicelui şi viceversa. Amîndoi erau intrigaţi că Petrăchioaia este dată ca exemplu negativ pe site-ul Reuters să vadă „o lume întreagă”, dar cu amîndoi se poate vorbi numai separat. Le arătăm că presa românească e plină de „Petrăchioaia, polul sărăciei”. Edilul consideră că „dom’le, măcar una tot trebuie să fie mai săracă”, în timp ce al doilea om în Primărie zice că „da, este cea mai săracă, dar din Ilfov. Nu din Europa, Doamne Fereşte!”.

Printre programe electorale şi probleme personale discutate cu vicele Mihai Dobre aflăm că „aici aproape” locuieşte Mihai Ghiţă „un unchi, un văr, nu ştim nici noi” de-al Luizei Ilie, corespondent

Reuters, cea care „a venit aici cu un american şi ne-au pus tot felul de întrebări”. În tot acest context Mihai Ghiţă se află pe lista lui Dobre de consilieri locali.

Consilierul lui Mihai Dobre, Ionaşcu, prezent şi el la discuţia cu cei de la Reuters ne-a explicat că „noi am întrebat «cu ce ne puteţi ajuta, pe cine influenţaţi sau cum credeţi că am putea şi noi să...». Ei au zis că nu se difuzează nimic la noi. Am fi avut şi noi nişte nemulţumiri, ştiţi, fiind un pic şi în campanie electorală, faţă de competenţele manageriale ale actualului primar.”

Nu mai stăm foarte mult în biroul domnului viceprimar Mihai Dobre şi plecăm din nou spre Bucureşti. Pe drum l-am văzut iar pe nea Ion. Nu l-am mai întrebat dacă a prins ceva, dar credem că ploaia l-a trimis acasă, nu sacoşa prea grea.

Mai mergem un kilometru şi pe dreapta, le-am întrebat din mers şi au confirmat, erau două coreence de-ale locului.