Dumitru Dănău

COMOARA DIN LEGENDĂ

Dedicată – in memoriam –părinţilor mei, Paraschiva şi Constantin

Editura Semănătorul2013

2

Editor: Asociaţia Semănătorul TismanaDirector Nicolae N. TomoniuCoperta: Nicolae N. TomoniuTehnoredactarea: Dumitru Dănău, Nicolae TomoniuConcepţie grafică şi digitizare copertă: Alex Guţă, ing. Antonio Tomoniu

Prelucrare online în vederea tipăririi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiDĂNĂU, DUMITRUComoara din legendă / Dumitru Dănău – Tismana: Semănătorul, 2013ISBN tipărit – în perspectivăRevista SĂMĂNĂTORULISSN – 2286 – 1017 * ISSN-L – 2286 – 1017

www.samanatorul.ro/editura-online/

Editura Semănătoruleditura@samanatorul.ro

3

PUNERE ÎN GARDĂ…

Prezentul volum de proză cuprinde 21 de „piese”(povestiri, poveşti, anecdote, memorialistică, studii şi alte consemnări din vârtejul timpului…). El este dedicat părinţilor mei, rămaşi într-un trecut al amintirilor aproape mitice. Cu doar câteva excepţii, subiectele lor îşi au originea în proteica viaţă spirituală de pe Valea Jaleşului (datini, tradiţii, credinţe, evenimente…), în mod special din satul Câmpofeni, care a fost şi al eroilor culturali din această mirifică zonă geografică şi etnofolclorică, ei numindu-se Vasile Cărăbiş, Ion Rădoi, Grigore Pupăză, Gheorghe Gârche, Titu Rădoi şi alţi intelectuali care, din prisosul talentului lor, au lăsat, drept prinos, opere greu pieritoare, acestea înscriindu-se în activităţi de ctitorire culturală, pedagogică, spirituală. Un mare povestitor al unor fapte şi tradiţii ale unui trecut greu de recuperat este MUMA (nu doar a mea), ea putând fi o mumă a mumelor, un nepieritor izvor de amintiri şi icoane ce duc în cel mai îndepărtat trecut al locurilor.

Altă parte e alcătuită din întâmplări absolut reale. Este vorba despre rememorări din copilăria părinţilor noştri, despre cel de-al doilea război mondial, despre anii „erei” socialiste, dar şi din perioada tranziţiei de la zodia dictatorilor la cea a turpitudinilor capitalismului sălbatic, a democraţiei, izbutită doar sub formă violent caricaturală.

Patru dintre „compoziţii” sunt încercări de recuperare a unui trecut păstrat în mituri, legende, basme şi alte ziceri, unele personaje dobândind şi ele patina timpului povestirii. Ce mai năroji erau, mumă, odată, Comoara din legendă, Moş Gogioman şi o poveste cu tâlc, Eu cred în blesteme, mumă, se înscriu prin culoarea lor locală în acest registru. Erau în viaţă,

4

dar… dispăruţi, Dezertorul sunt imagini vii din cel de-al doilea război mondial, puţine din multele amintiri ale eroilor retraşi în pacea veşniciei. Episoade din vremea „erei socialiste” întâlnim în Mă duc să-l umilesc, S-a ticăloşit lumea, dom’le, Capcană psihologică la Ighiu, Ingineria valorii. Cu însemnările şi consemnările din Câinii şi javrele, Despre diavol şi alte spurcăciuni, Plecă pe gânduri voievodul, Reportaj cu proştii de gât, Fantomaticul general, fixez pe retina timpului fenomene, evenimente, comportamente, mentalităţi şi moravuri postdecembriste, ele desemnând, în viziunea autorului, „calitatea” noii orânduiri democratice post-totalitare, în numele căreia au fost jertfiţi, cu program, peste 1.000 de participanţi la revoltele din decembrie 1989. Şi Opera nefârtatului, Se făcuse că murisem, precum şi Un vis… care poate fi oricând şi pentru oricine adevărat sunt „aşchii” din trunchiul istoriei recente şi arhirecente, ca urmare a loviturilor securii vremurilor în destinul oamenilor.

Un lucru trebuie reţinut: cu excepţia a patru povestiri (anecdote etc.), toate celelalte au subiecte din arealul Jaleşului, cu mai puţine peisaje şi cu mai multe consemnări despre oameni, întâmplări, trăiri şi năravuri… „...” reprezintă, în concluzie, punctul de vedere al autorului.

Şi, totuşi: unde este trecutul ecologic? Evident, doar în mituri şi amintiri…

10 iulie 2008,Câmpofeni –

______________________

5

CE MAI NĂROJI ERAU, MUMĂ, ODATĂ

Cercetând documentele „de epocă” (zapise, acte de proprietate) din lădiţa de lemn - de peste o sută de ani -moştenită cu hârtii cu tot de la părinţi, trăiesc secreta bucurie a unor emoţionante „descoperiri”. Abia acum, după cincizeci de ani, „gust” vechimea acestora (hârtia specială „Letea”, ştampile locale cu cerbi - ceea ce denotă o orgolioasă punere în evidenţă, inconştient, a unei faune silvestre de o cuceritoare frumuseţe -, caligrafiile, aproape baroce, ale unor grefieri sau notari dotaţi cu rarul har scriptural). Toate provenind de pe vremea când plasele (unităţi administrative) erau „la modă”, iar peceţile primăriilor făceau parte din „logistica” întregului areal al munţilor Vâlcan (din Gor-Jiu…). De unde se vede că ecologia, din acele vremuri, exista ca instinct, ca un fel de ADN special.

- Mumă! - zicea muma mea (le spuneam şi „ucenicilor” aceste zise) - au fost timpuri când şi Cerul, şi pădurile Domnului erau ca fraţii cu omul. Făgetul îi arunca crengi uscate direct în sobă. Soarele şi stelele erau prietene la cataramă cu oamenii. Numai acuma, mumă - zicea muma cu durere - omul se dovedeşte părăsit de Dumnezeu.

Eu, care în anii ’50, învăţam sârguincios marxism-leninism, darwinism, miciurinism, bolşevism, devenite „ştiinţe” obligatorii, iar, automat (printr-o nevinovată corupţie), devenisem materialist-dialectician, nu respingeam aceste legende. Dimpotrivă, le ascultam fascinat. Şi mi le-am notat, lăsându-le „moarte” în caietele cu însemnări din acei ani. Redescoperindu-le, mai târziu,ca şi pe vechile acte notariale din „lădiţa fermecată”, reîntâlnesc, de fapt, pagini ciudate dintr-o bizară istorie. Aceste „ziceri” ale mumii le consemnasem în anul 1954, în acea vreme de iarnă, cu zăpada înaltă până la cosoroaba casei când noi, elevii, apucasem rara „fericire” a celei mai lungi vacanţe de iarnă. Atunci, la lumina lămpii cu petrol, ţesându-şi, la război,

6

macaturile, sau torcându-şi ca pe o amintire caierele de cânepă, muma îşi continua „zicerile”.

- Că s-a întâmplat, mumă, că omul a nărozit rău. A devenit hapsân, pizmaş, nărăvit şi puturos. Nu-i vorbă, că şi vremurile se alimăniseră. Că pe timpul ăla despre care îţi povestesc, stăpâni pe bietul român erau fie grecul, fie turcul, ori toţi ăştia împreună cu ciocoii noştri. Iar bietul om ce să facă, sărmanul? Cu sărăcia cuibărită în casă şi în oase şi cu o spuză de copii în vatră, nu avea altă cale decât a codrului. A haiduciei…

- Îmi spuseşi, mumă - am întrerupt-o - poveştile alea cu Cerul şi cu Făgetul…

- Da, mumă!... Că-mi zicea şi mie muma, care şi eaştia de la muma ei. (Până la urmă - îmi ziceam eu - iată un extraordinar arhetip: MUMA! Pentru că erau: muma, muma mumii, muma mumii mumii ş.a.m.d. Iar această infinită înşiruire, întreruptă, brusc, doar de ne-memorie, te duce la o „mumă generică”, întruchipările ei reale, în secole, fiind nişte avataruri. Oare - îmi ziceam eu - de la care dintre mume i-au rămas mumii mele atâtea minunate taine…?).

- Că-mi spunea muma - continua muma a-mi zice - că o năroadă de pe aici, deşi avea Jaleşul nostru la doi paşi de casă, în loc să spele scutecele copilului în râu, le-a şters, vaca, de Cer. Care Cer era una cu streaşinile bordeiului. Iar Dumnezeu atâta de rău s-a mâniat, c-a zis: „Mare păcat făcuşi, femeie!” sau cam aşa ceva. Şi de atunci nu mai atingi Cerul nici cu avionul… L-a retras Domnul la El, sus de tot, hă-hă…

În „Terminologia magică populară românească”, Valeriu Bălteanu consemnează un eres luat din „Legendele” lui Rădulescu - Codin. El este asemănător celui povestit de muma mumei mele. „Acum, după ce a făcut Sfântuleţul şi pe oameni, cerul era aproape de pământ. Dai cu mâna de el. Tot pe vremea aia, luna lumina ca şi soarele. Un cioban de munte n-a avut de lucru? A luat baligă şi a zvârlit-o în lună de-a chiorât-o. Când a văzut asta, foc s-a făcut Dumnezeu. Drept pedeapsă neamului omenesc, a mărit Cerul şi l-a ridicat sus, sus, unde este azi, cu lună cu tot”.

7

- Dar cu Făgetul ce s-a întâmplat? - am întrebat-o iscodind-o, acesta fiind Buchenwaldul Câmpofenilor (Bucovina Gorjului).

- Cu ăsta e altă poveste, „Făget” însemnând, mumă, pădure de fagi, care şi ea dădea taman în târnaţul caselor gospodarilor. Nu era ca acum la peste o mie-două de paşi. Şi întâmplarea, după cum îmi spunea muma, tot pe aici ar fi avut loc. Că - auzi, tu? - se ducea omu-n pădure, îşi tăia un carpen sau un stejar, că era cu hărămugu, iar aceştia mergeau singuri la casa omului, fără cai, fără boi… De parcă ar fi fost nişte fiinţe-nefiinţe.

Se opreau la curtea ţăranului, el tăia în bucăţi, făcea focul şi pace... Ca-n rai, mumă! Numai că, s-a dus năroada în Făget,a tăiat un gorun şi nu i-a fost de ajuns pucioasei. Când gorunul şi-a luat rumul spre bordeiul acesteia, ea-hop! pe el... Voia să meargă călare pe el acasă. Iar atunci, văzând Dumnezeu ticăloşia neisprăvitei, i-ar fi zis: „Năroado, mare greşeală ai făcut!”. Atâta. Şi apoi, s-a pomenit lumea că pădurile s-au îndepărtat de sate, iar de atunci omul se chinuie să-şi care lemnele de foc sau de construcţie de la nu ştiu câţi kilometri depărtare... În aceeaşi iarnă grea, muma mi-a depănat şi alte evenimente petrecute, demult, pe meleagurile fie de sub Făget, fie de sub alte păduri, iar eu rămâneam stupefiat de câte au putut să se întâmple prin aceste locuri... Unele erau legate de haiduci, altele de comori...

- Ceea ce îţi spun, să ştii cp nu-i deloc minciună. Că asta mi-a povestit-o şi muma mea fie-i ţărâna uşoară! (Aşadar, din nou: muma, muma mumii etc.). Că era unu’ al lu’ Zdruţă, mumă, haiduc. Era de loc, din Drăgoeşti. Dincolo de Dealul Mare. Cum nu avea frică decât de sărăcie, nu se temea nici de jivine. Plecă, prin urmare, omul în pădure. Nu se ştie cu cel fel de gânduri. Dar merse el aşa, singur-singurel, prin ditamai desişul. Deodată, în bezna codrului, o licărire galben-roşiatică. Nu se sperie. Se uită în jur, tăie cu toporul o creangă, fixă bine locul şi aruncă ţăruşul acolo unde văzuse el „licuricii”. Se întoarse binişor acasă, bătu la poarta lui Pătru al Firii, ăsta ieşi, iar el îi zise, făcându-ui semn să tacă: „Îmbracă-te iute şi hai cu mine repede!”, „dar ia şi o

8

secure!”. Ăsta, Pătru al Firii, năucit, crezu că Zdruţă e nebun. Dar i-a îndeplinit porunca. Pe drum, spre Măluroasa - aşa se numea pădurea de peste deal - Zdruţă îi povesti despre ce era taina. Ajunşi la semn, văzu şi Pătru licăriri... „Bă, să nu fie Dracu la mijloc, Doamne fereşte!” - îi zise ăsta prudent... „Nu, mă!” îi răspunse scurt Zdruţă. Şi începură cu săpatul. Dăi, dăi! Dăi, dăi! fără pic de ostenire. Dar şi fără folos. „Zdruţă! Tu îţi baţi joc de mine!” îl luă tare Pătru. „Băi” - îi zise ăsta de parcă l-ar fi lovit în ceafă cu ceva... „Ce-ţi spune Zdruţă nu-i minciună!”. Şi o luară din nou de la capăt. Şi iarăşi: dăi, dăi! dăi, dăi! Apoi sapa se poticni de ceva mai tare... Ce să fie? Un ditamai bulgăre de pământ negru, ars... „Bă, Zdruţă, cin’ se ia după tine e ca tine. Adică prost!” i-o zise, dur, Pătru. Şi îl părăsi pe Zdruţă în negura cu taine a codrului. Iar Zdruţă, în sinea lui: „Bă, dacă Pătru al Firii are dreptate, ia să-l prostesc şi eu pe al lu’ Ţuică. „Ha, ha, ha” - îşi zicea el - când o să vadă hapsânul ăsta, o să creadă că-i o minune venită din cer!”.

Trecu o noapte, veni dimineaţa, iar Ţuică, făcându-şi de lucru în grădină, dete, mumă, de cocoloş. Îl privi, se miră. Îl luă în mână, îl sparse, iar din el ieşi, ca dintr-un dovleac un alt bulgăre, dar de ceară... „Ăsta-i semn dumnezeiesc!” îşi zise vecinul, „că nu cred că la mijloc o fi o altă ispravă de-a nărodului de Zdruţă!”. Şi văzând omul că a dat, totuşi, norocul peste el, s-a îmbrăcat în grabă şi fuga la târg cu ceara, la lumânar. Se tocmiră prieteneşte şi fură amândoi mulţumiţi...

Peste câteva zile, când lumânarul a desfăcut cocoloşul de ceară ca să-l prelucreze, din el - îmi zicea muma - a început să curgă galbeni de aur... Că-că-lău... „Auzi, mumă?” - îmi zicea muma - „ce mai năroji erau odată!”.

Crinul satelor

9

COMOARA DIN LEGENDĂ

„Fântâna lui Blană” de sub Găvăneşti a fost şi rămâne o frumoasă legendă. Cum o aud şi acum, la peste 60 de ani de la prima vedere, ea încetând de multă vreme să mai figureze în monografia mitologiei locale. Căci, vă spun adevărul, din anul 1948, el făcând parte din amintirile mele...

Era într-o zi de iulie... Zi senină, soare dogoritor, câmp plin de flori, fâneaţă cu multe margarete. Tocmai într-o asemenea dumnezeire, fratele tatălui meu, greşindu-şi ceasul, s-a accidentat într-un chip idiot, apoi murind. Aveam zece ani. Curiozitatea, setea de cunoaştere, de înregistrare pe misterioasa peliculă a memoriei, nu au lăsat această clipă să devină simplu caz banal. Unchiu’ Ion era doar fratele mai mic al tatei. Or, ce ar fi însemnat ca tata, la vârsta de nici 50 de ani, să se fi hotărât s-o ia pe un drum fără întoarcere, el fiind cimitirul din Câmpofeni? Dar nu se gândise la neisprava asta, aşa cum, de fapt, nu făcuse nici unchiu’ Ion, acela luând-o înaintea lui dintr-o greşeală „grecească”. Fiindcă, stând el de vorbă lungă cu parşivul de Bachus, unchiu’ Ion a uitat că şi în pivniţele acestui zeu era afişată legea măsurii. Dar el, stând la taifas şi chef cu mai multe carafe de vin, a căzut în... vină. Pentru că acesta este adevărul: unchiu’ Ion, depăşind măsura, adică pragul (şi la propriu şi la figurat), acesta fiind al casei, încă nedesăvârşită, s-a pomenit plonjând, în acea noapte, din târnaţ în bătătură. „Salt mortal”. O săptămână a pătimit „crucificat” în patul odăii de la drum. În timpul vegherii, dodele satului, vecinele lui, spuneau că în acea noapte auziseră voci neidentificate strigând misterios şi înfricoşător: „Mă duc, mă duc, că-s gata...”. Or, ziceau ele, vocile astea nu puteau fi decât ori ale necuratului, ori ale sorţii. Da, aşa spuneau, iar eu mi-l amintesc pe unchiu’ Ion în toate detaliile patimilor. Dar, întrucât nu acesta era subiectul amintirilor mele din acea zi de iulie, îl las pe unchiul meu, pe care l-am şi îngropat, şi mă întorc la tata...

El, după ce a încetat să-şi mai vadă fratele, s-a întors iute acasă, luându-mă şi pe mine , a înjugat vitele la car,

10

luând-o grăbit la vale, spre Buduhala, la strâns fânul cosit de câteva zile.

- Hăis, Sâmbolea! Cea, Iulica! Erau vacile noastre înjugate la carul care ne ducea în lunca de pe Jaleşul de la Corneşti spre Jiu.

Nu ştiu ce era în sufletul lui tata. Gândesc totuşi că,fiind un taciturn, un introvertit, nu-i era felul să-şi dea în spectacol durerea, oful. Tulburarea mea era însă vizibilă. Iar asta pentru că moartea intervenise atât de brusc, de brutal în viaţa unui om, folosindu-se de o agapă bahică, ceea ce mi se părea monstruos.

După ce fusese aruncată ultima lopată de ţărână peste sicriul unchiului Ion, iar cu acest prilej mă alesesem cu o oglinjoară (făcea parte din ritualul înmormântării), în drumul spre Buduhala, în carul pregătit pentru fânul din luncă, o priveam ca pe o rară bucurie, ea arătându-mi ceea ce eram: un copil asediat de misterul morţii.

- Cea, Iulică! Hăis, Sâmbolea! a zis tata îndemnându-şi vacile spre un lucru mai cu folos...

Soarele ne scălda într-o priincioasă strălucire. Vacile nu ştiau ce misiune aveau. În car, eu şi tata trăiam, fiecare în felul său, gânduri şi sensuri diferite.

- Stai în car - a zis el; eu cobor să îndrept vacile pe drumul ăsta, care duce spre Buduhala. Asta se întâmpla la ieşirea din Stolojani, după care, ca să mergem spre ţintă, o apucam pe şleaul de sub Găvăneşti. Soare, drum de mlacă, praf... Cât de frumos este să te plimbi într-un car tras de vaci. Mai ales într-o zi de vară, chiar dacă plimbarea avea loc după ce, în cimitirul din Câmpofeni, unchiu’ Ion îşi luase la revedere de la noi, mutându-se în veşnicie, unde „nu-s nici lacrimi, nici întristare”.

- Hai, tată, hai... Hăis! Cea!Ajunşi la capătul dinspre Corneşti al Găvăneştilor, la

locul numit „La Câlniceni”, am zărit conturându-se pe liziera Făgetului local o cumpănă de fântână. Mare. Mândră. Dominantă. Îmi amintesc precis: furca fântânii dădea spre sud, iar „capra” ei, cumpăna propriu-zisă, îşi ţinea fruntea ridicată spre cerul Găvăneştilor, rostind parcă o rugăciune.

11

- Îţi place? m-a întrebat tata, ieşind, spre bucuria mea,dintr-o mistuitoare muţenie şi văzând că ochii şi sufletul meu rămăseseră furaţi de acest „desen” de sub Făgetul Găvăneştilor...

- Da, am zis.- Păi, zise şi tata după ce tuşi puţin în sec - el fiind un

vicios prieten al „ierbii diavolului”, servită la pachete de „Naţionale”, „Plugare”, „Mărăşeşti” ş.a.

- Poveste, zici?- Poveste, legendă, că totuna sunt... Chestia este că

fântâna îşi are tâlcul ei.- Î-hî! Interjecţia nu era decât tusea tatei. După ea a

urmat povestea.- Vezi, tu? Şi locurile astea îşi au tainele lor. Că şi

satul, nu s-o chema degeaba Găvăneşti, deşi mulţi oameni de aici poartă numele de Găvănescu. Dar eu mai degrabă spun că el vine de la „găvan”, „scobitură”. Păi nu vezi pe ce fel de râpe şi ogaşe şi-au întemeiat oamenii sălaşuri? Nu-i prea fericesc, deşi „găvanele” locurilor, dealurile, pădurea, ogaşele de aici poartă nume ciudate.

- Ciudate, în ce sens?- Păi, uite - a răspuns el întrebării mele de copil curios.

Mai sus de satul ăsta este ascunsă în tufişurile poveştilor „Valea Muierii”. Mai la deal, ori mai în sus, „Valea Fântânii”, iar spre Teleşti, „Valea Zgârcită”.

Uitând de moarte, de unchiu’ Ion, de toate, intrând cu ajutorul carului, al Sâmbolii şi al Iulicii pe drumul de sub Făgetul Găvăneştilor, mă aflam într-o altă lume. Iar tata întreţinea această vrajă povestindu-mi (să fi avut şi el nevoie de un fel de evadare din universul unor evenimente menite să nu mai ai chef de vorbă?). dar, divagând despre găvane, despre „Valea Muierii”, despre „Valea Zgârcită”, despre „Valea Fântânii”, trecuserăm de „Fântâna lui Blană”, de cumpăna ce mă fascinase, iar tata tot nu-mi dezlegase taina acestei izolate frumuseţi. Până la urmă, mai dând o tuse, mai trăgând dintr-o „Plugară”, uitând de moarte, ori poate anume ca să scape de obsesii, plonjă, iar odată cu el şi eu, într-un trecut de legendă.

12

- Cumpăna asta, care-ţi place atât de mult, a fost făcută de Blană, neam cu noi, ori poate chiar de găvăneşteni, dar fântâna nu... Ea a fost doar zidită, ghizduită, că era păcat s-o laşi aşa, deşi ea se ivise de pe urma unui păcat, dar şi a unui blestem...

- Păcat? Blestem?- Î-hî! Cea! Hăis! Şi, odată cu ele, dezlegarea:Astăzi lumea este alta - îşi reluă tata povestea.

Altădată, însă, vremurile erau altfel. Vezi tu? Acum se face agricultură, oamenii cunosc meserii (croitorie, dogărie, cojocărie, tâmplărie, dulgherie, fierărie...), de bine, de rău, au ce câştiga de pe urma priceperii şi hărniciei lor. Nu în zadar se zice că „meseria este brăţară de aur”. Însă, cu doar o sută de ani în urmă, locurile astea, mai cu seamă pădurile care erau dese ca peria şi nesfârşite, precum „Calea Robilor”, erau hălăduite nu doar de lupi, cerbi şi alte sălbăticiuni, ci şi de haiduci. Că doar ştii cine erau şi nu-mi place să pierd vremea să-ţi explic. Numai că - asta ca s-o ştii - tainele faptelor de haiducie din aceste ţinuturi le cunoşteau doar trei dintre ei, ăştia fiind, poate, nu prea departe de „găvanele” astea.

Cuvântul „haiduc” trezea în mine asocieri contradictorii. Pentru că ştiam de la învăţătorii mei că unii haiduci erau oameni de toată isprava şi luptători împotriva ciocoilor, a fanarioţilor doldora de „galbeni” (ruble, zloţi, „Filipi” şi altele), cum nici un obor plin de găini nu avea atâtea „gălbenuşuri”, iar unii oameni, duşi în disperare de tot felul de nevoi, apucau calea codrilor, loc de ascunziş şi de pradă, prada fiind cei bogaţi. Unii, însă, nu erau haiduci curaţi, ci bandiţi. Jefuitori cu orice preţ lipsiţi de frica lui Dumnezeu. Dar, oricare ar fi fost, într-una din nopţile cu lună de după răscoala Domnului Tudor, aici, în acest loc de la capătul Găvăneştilor, trei voinici, sătui de haiducie, dar şi cu sacii plini de galbeni (aur), s-au hotărât să se retragă la casele lor, lapărinţi, ori poate chiar la muierile şi copiii lor...

- Fraţilor! - a rostit unul dintre ei... Gata! Avem aur căcălău. Să dea Domnul să ne bucurăm de el când o da nevoia peste noi. Dar şi atunci, în taină, cu rost şi fără trădare.

13

- Păi, altfel, cum? A fost şi răspunsul, şi întrebarea celorlalţi.

- Şi, ca să fie limpede ca lumina zilei – şi-a reluat gândurile primul haiduc -, punem toţi galbenii în căldarea de aramă, iar pe ea o băgăm în sacul ăsta. Săpăm aici, în locul lui Blană, o groapă, ascundem agoniseala şi, când o veni vremea, o dezgropăm, dar numai noi trei la un loc. Blestemat să fie cel care cutează să dezgroape comoara de unul singur, ori în doi...

- Blestemat să fie!Într-o noapte târzie, cu lună şi stele reci, aici, în

poieniţa lui Blană, sub Făgetul Găvăneştilor, în locul zis „La Câlniceni”, trei haiduci au îngropat, în mare taină, sub jurământ sfânt şi blestem de groază, o comoară. Martori la faptă erau doar luna şi stelele. Peste ani, într-o altă noapte, tot cu lună şi stele, unul dintre cei trei haiduci a rupt legământul. Din nevoie? Din lăcomie? Din ticăloşie? Nu se ştie. Din nenorocire, fapta s-a petrecut. Cu o ciudată înfrigurare, trădătorul jurământului se apucă de săpat. Fapta lui ticăloasă se desfăşura într-un fel de nisipuri mişcătoare. Căci, pe măsură ce groapa se adâncea, cu aceiaşi înverşunare ţărâna şi pământul gropii se surpau peste lacom, îngropându-l de viu.

Nu peste multă vreme, aici, în poieniţa lui Blană, s-a ivit un izvor. De lacrimi? De căinţă? La toate aceste întrebări, care nu au fost puse de vreun organ judiciar , nu a răspuns nimeni... Iar cei care au făcut această cumpănă maiestuoasă depun mărturie, fără să fie sub stare de jurământ, că aici, sub Făgetul Găvăneştilor, nu prea departe de Valea Muierii, de Valea Zgârcită, de Valea Fântânii şi de alte „găvane”, trei haiduci necunoscuţi au îngropat comoara unei minunate legende...

Crinul satelor

_________________________

14

MOŞ GOGIOMAN ŞI O POVESTE CU TÂLC

...Una din amintirile mele „transfrontaliere”, de pe vremea când eram copil, este o poveste ce mi-a spus-o, într-o secetoasă primăvară, moş Ion Gogioman din Stolojani. De fapt, Ion Buliga, fierarul, în vârstă, pe atunci, de 85 de ani. Ce dacă era ţigan. Ba, mai degrabă, cred că tocmai porecla lui mă atrăgea atât de mult să-i ascult basmele. Iar asta pentru că numele „gogioman”, aflasem eu, însemna „căciulă”, iar originea cuvântului era persană, ori cumană. Ceea ce, indirect, trăgeam concluzia că Moş Ion nu era, de fapt, ţigan. Iar dacă era, aşa cum îşi purta cu drag căciula şi pe timpul verii, la fel de mândru era şi de buhul că era deopotrivă bun meseriaş, precum şi un om cinstit. Nu mai vorbesc despre faptul că nicovala, foalele, barosul - împrumutate, în imaginaţia mea, de la piticii din basme - inclusiv truda de a ascuţi securi, sape şi altele mă fascinau; în „atelierul” lui şi lângă el mă aflam în altă lume...

Pentru munca prestată nu cerea bani. Plata se făcea „în natură”: mălai, fasole, ceapă sau ce se mai găsea. Că erau vremuri grele, iar sărăcia făcea casă bună cu bieţii oameni. De aia venise şi la noi acasă. Dar pentru că, la acel ceas de amiază, muma şi tata erau în mlacă, la arat, până la venirea lor, într-un stârciog, moş Gogioman mi-a spus povestea ce urmează:

„În vremurile când oamenii erau fie boieri, fie săraci, fie haiduci, un ţăran nevoiaş, dar tare harnic, reuşise să-şi înjghebe o anumită stare, slujindu-l credincios pe cuconul satului. Într-o zi, însă, tocmai când să se bucure de înfloritoarea lui gospodărie, fără să fie întrebat, nenorocita de moarte l-a luat s-o slugărească şi pe ea. Ca să-i pună pomană, nevasta lui s-a hotărât să taie cel mai frumos bou, pe care îl folosise la plug, pe haturile boierului. Dar fiu-su, care se temea că, în lipsa taurului, cuconul se va dispensa de serviciile lui, s-a împotrivit. „Dacă-l tai, în locul lui am să te înjug pe matale” - a rostit el cu dârzenie. Ceea ce s-a şi întâmplat. Venind vremea aratului, Ion, flăcăul, a procedat

15

cum spusese: Prian era de „hăis”, iar mumă-sa de „cea”. Puterile însă nu erau egale nici între un bou şi o vacă, darămite între un taur şi o biată femeie. Căci, în timp ce boul o lua puternic înainte, bătrâna rămânea deşelată pe brazdă. Când Ion pocnea din bici zicând: „Hăis, Priene, cea, babo!”, tocmai atunci îl ajunse din urmă boierul:

- Ce faci, Ioane? – întrebarea cuprinzând şi mirare, şi reproş

- Ar cucoane!, răspunse, zâmbind, Ion, ştergându-şi fruntea de sudoare.

- Dar pacostea asta, de ce se vârî aici?!- Ei, cucoane, în locul lui Milan, pe care l-a făcut

pomană...Părându-i boierului că Ion ar fi luat-o razna de-a

binelea, şi-a pus în gând să scape de el, zicându-şi: „Mâine-poimâine te pomeneşti că bolândul ăsta o să-şi bată joc şi de mine...”

- Ştii ce, Ioane?- Oi şti, cucoane, de-mi vei spune!- Dejugă „animalele” şi mergi sus, la stână, la ciobani,

şi cere boul meu cel mare să-l punem cu Prian! Acolo, sus, la stână cuconul avea un ditamai taurul, înspăimântător de rău şi fioros foc... Nimeni nu se putea apropia de el; cum vedea om, namila se şi repezea să-l ia pe coarne ca să-l achite de păcatele lumeşti.

- Mă duc, boierule!Ajuns la stână, Ion se apropie de bou, îl mângâie şi -

în uimirea văcarilor şi a ciobanilor - îl dezlegă şi plecat a fost cu el în vale. Dar boierul, când văzu „minunea”, rămasă uluit, de parcă ar fi fost trăznit din senin. Venindu-şi în fire, cuconul se gândi la altă capcană.

- Măi, Ioane, de-mi răspunzi la o întrebare grea, te-oi lăsa să mai ari la mine, iar de nu, o să ai soarta lui Milan...

- Cum ţi-e vrerea, cucoane, dar mai întâi s-aud despre ce este vorba.

- Ştii tu, oare, de ce un ochi îmi plânge, iar altul este vesel?

16

- Acum, cucoane, întrebarea fiind grea, îngăduie-mi un răgaz să gândesc răspunsul...

- Ai răgaz trei zile!Plecă Ion acasă, o chemă şi pe bătrână la sfat, şi-i

spuse zisele ciudate ale boierului.- Lasă, tu, Ioane, că te-nvăţ eu ce să-i răspunzi. Dar

care au fost întrebările cuconului?- De ce un ochi îi plânge, iar altul, auzi, îi „râde”?!- A, Ioane! Păi, spune-i aşa: unul râde că-i foarte

bogat, iar altul îi plânge că are o fată şi nu ştie pe mâna cui o să cadă…

Ajuns, după trei zile, la casa boierului, paznicii l-au recunoscut şi i-au dat drumul înăuntru.

- Gândit-ai, Ioane? îl întrebă boierul mai mult ca sigur că a terminat cu „bolândul”.

- Gândit-am, cucoane!- S-aud!- Apăi, cucoane, un ochi îţi râde că nu ştii ce să faci cu

atâta bogăţie, iar unul îţi plânge amar focului că, de!, nu-i cunoşti viitorul fetii…

- Bă, amărâtule, deştept mai eşti! Pentru asta iată şi hotărârea mea: ale tale să fie şi avuţia, şi fata mea!

- Vai de mine, cucoane, cum se poate aşa ceva? Adicătelea, cum vine asta?

- Aşa cum auzişi şi basta!Lucru ciudat, ochiul cel „trist” al boierului a început a

licări jucăuş. Iar când i-o dete pe fată lui Ion, acasă, la el, aceasta a fost însoţită şi de vreo şapte servitoare. Căci aici era „buba”: fiinţă mai nevolnică şi mai puturoasă ca fiică-sa nu se pomenise pe lume. Iar rostul servitoarelor era să aibă grijă de toantă. Una o pieptăna, alta o spăla, alta îi băga mâncarea, cu lingura, în gură şi aşa mai departe…

- Tată socrule, îi ieşi Ion în întâmpinare, văzând despre ce ispravă era vorba; să nu-ţi faci probleme. Am eu singur grijă de cojocelul nevesti-mii. Aşa că, te rog, să nu-mi laşi pe cap şi servitoarele astea. Că, de, sunt şi eu un pic de… „tăurel” şi… Tare şmecher era Ion ăsta…

17

Acasă la Ion, fata boierului a stat o lună de zile fără pic de bucate, fără strop de apă, fără să fie spălată. Dar dormea ca pe lumea cealaltă. Pe urmă, văzând că Ion o lăsase pe mâna morţii, s-a ridicat din pat şi a început a deretica prin curte, să facă de-ale mâncării, curăţenie de mama focului…

Într-o bună zi veni boierul să-şi vadă „podoaba”.De cum intră în ogradă, îi fu dat să vadă o adevărată

„minune”: netoata lui era o „nevăstuică” în toată regula: dintr-un colţ în altul, ea alerga dereticând… Iar Ion, cum îl ştia o lume întreagă: şi isteţ, şi harnic, şi şmecher, că-l auzeai:

- Ne-ves-ti-căăăă…- Da, Ioane…- Ce mai faaaaci?- Apăi, Ioane dragă, nu-mi văd capul de câtă

muncă am de făcut…În casa lui Ion şi-au făcut loc şi hărnicia, şi frumuseţea,

şi dragostea. Dar nu numai atâta. Hotărâţi să se îmbogăţească şi mai mult, nevestica lui Ion îl vizita des pe tatăl său, iar din fiecare vizită se întorcea acasă ba cu fel de fel de bunătăţi, ba cu ocale de aur, încât au ajuns cei mai bogaţi din judeţ…”

Îl ascultam pe Moş Gogioman cu încântare. Dus pe gânduri. Iar încheierea poveştii tot el a făcut-o, în felul lui glumeţ, dar şi în stilul basmelor:

„Şi am fost şi eu,şi la nuntă, şi la domn,pe când mai eram în somn…”Peste cinci ani am auzit vestea tristă: Gogioman a

murit, săracul! Ca fiinţă. Căci vorbele şi basmele lui sunt vii şi acum…

Crinul satelor

______________________

18

EU CRED ÎN BLESTEME, MUMĂ…

Multe drame (ba, chiar tragedii) s-au întâmplat, de-a lungul anilor, pe fermecătoarea Vale a Jaleşului. Toate, paralel cu multe alte evenimente bizare, nu de puţine ori vesele, aşa cum, de fapt, este şi firea oamenilor din acest areal cu rădăcini înfipte, adânc, într-un bogat şi mândru ancestral. Ce a ţinut de viaţă, muncă, datini, izbelişti, dar şi de bucurii şi de tainele nedesluşite ale existenţei, sunt povestite, anonim, în cântece bătrâneşti, doine, elegii, balade, ziceri -tezaurul de duh al locurilor, niciodată uşor pieritor… Între atâtea zise despre naştere, nuntă şi moarte, m-au interesatmult originea, existenţa şi puterea blestemelor, aici - spuneau oamenii - multe din loviturile sorţii avându-şi plecarea din faptele rele ale unor ne-oameni şi în blestemele căzute pe capul lor. Că însăşi muma mea îmi rostea - uneori ca pe o poruncă: „Fereşte-te de fapte necurate, să nu-ţi atragi blesteme pe cap, astea fiind ca fulgerele şi trăsnetele ivite din senin!”

În altă zi, ca o întemeiere a celor spuse în alte zile, îmi zicea: „Mumă, primul care a blestemat sau a lăsat blestemul pe pământ a fost Dumnezeu, că aşa ştiu eu din „Facere”. Dar asta tot din pricina întinării omului cu slăbiciune la ispite. Că nu s-a ticăloşit el, lăsându-se ademenit de Diavol, acolo, în Rai? Că a zis Domnul, văzând neisprava, mai ales a Evei: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta…”, iar lui Adam: „… blestemat este acum pământul din cauza ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale…”. Or, mumă, zic eu, dacă pentru o crimă un tribunal îl condamnă pe vinovat la o pedeapsă de câţiva ani, ori chiar pe viaţă, care nu-i lungă, sau cu luarea ei, că de multe ori nici nu merită să o ai, Dumnezeu a pedepsit, dintr-un cuvânt, pe toţi urmaşii Eva-Adamilor la o pedeapsă pe vecie cu toate relele ei.”

Ceea ce m-a surprins în acest fel de „hermeneutică” spontană a mumii a fost constatarea: ori de câte ori îţi cauzează cineva vreun rău, prima reacţie a victimei este

19

interogaţia: „Ce ai făcut, omule?”. Aşa a procedat Cel-de-Sus cu Eva, la care ea a aruncat vina pe şarpe, dar şi el fiind crunt blestemat de Creator… În altă zi din frumoasele ei zile, continuându-şi „dizertaţia” despre blesteme şi blestemaţi, bănuind că Dumnezeu, neavând vreme să se ocupe zi de zi, chiar clipă de clipă, de nădufurile, răutăţile şi înjurăturile omului, i-ar fi spus Satanei să se mai ocupe şi el de acest sector al necazurilor. Iar misiunea asta, de vătaf, i-a plăcut mult lui Ucigă-l-Toaca, domeniu în care s-a dovedit şi creativ, şi prolific, şi neostenit, el abia aşteptând să pronunţe şi să execute invocări şi condamnări, pronunţate cu drept sau fără drept. De aceea, zicea muma: „De aia cred, mumă, în blesteme, de aia mi-e şi frică de ele. Că nu ştiu de unde vine puterea lor: de la Dumnezeu, de la Diavol? Ori şi de la unul şi de la altul? Că, pe de o parte, zici: „Vezi-l, Doamne, şi pedepseşte-l pe potrivă”, iar pe de alta: „Să se aleagă praful şi pulberea” sau „găsi-l-ar boala rea”, asta din urmă fiind tot un fel de „ducă-se Dracului!”, de unde se vede puterea de pedepsire a celui din urmă. Cred, însă, că atunci când un om este năpăstuit de un semen fără nicio nădejde, acestuia nu-i rămâne decât să-l roage pe cel Atotputernic să-l ia în seama sa, ori îl trimite direct, fără judecată, Tălpii-Iadului… Că uite, mumă - îmi zicea muma - era aici, în satul de pe Jaleş, una Zamfira, femeie neagră (şi la faţă, şi la suflet) şi mai rea decât mătrăguna. Ea, din ce, din nece, dacă nu era mulţumită de ceva, blestema pe oricine la orice pas. Uneori blestema fie din plăcere, fie că nu avea ceva mai bun de făcut. Într-o zi –continuă să-mi povestească muma – nu ştiu ce i-a făcut fiu-su, un prichindel, că a căşunat pe el, pronunţând numele Dracului… Şi poate de aia o fi murit bietul de el aşa de timpuriu. Pentru că, printre altele, nu trebuie să-ţi faci din blestem joc şi jucărie, şi acesta fiind tot un păcat. Dar eu m-am întrebat mereu: dacă Zamfira nu era întreagă la minte, ce să fi avut Cel-Rău cu un nevinovat, cu un „înger”, de ce să asculte de blestemul unei blestemate? Ori tocmai de aia: dacă mumă-sa a zis să-l ia Diavolul, atunci ăsta asta a şi aşteptat, asta fiindu-i meseria. Că Cel-Rău, oricum, nu poate fi bun decât la rele. Că Zamfira nu era sănătoasă la cap, asta se

20

vede şi din ce-o să-ţi mai povestesc. Că ne pomenisem cu ea, zicând, aşa, din senin: „Veniţi, proscomidiilor, la mine!” Iar noi, copiii, ne duceam, că ne plăceau şotiile ei. Şi atunci ne punea să-i aducem cenuşă. Şi după ce-i aduceam cu hărămugul, că era destulă în vatră, sub camiţă, o lua în mâini şi o împrăştia în vânt, zicând: „Praful şi pulberea să se aleagă de voi!”. Iar noi râdeam, bucuroşi de zisă, ca zevzecii, neştiind că ăsta era blestem. Dar în cazul nostru nu a ascultat-o nimeni, condamnarea neavând pricină.

O singură dată i-am dat dreptate Zamfirei şi auascultat-o, fie Dumnezeu, fie Necuratul. Îmbătrânise şi simţise că i se slăbeşte aţa (firul vieţii). Şi atunci, din ce vânduse şi ea (boabe de porumb, vin, ţuică, vite, că avea destule), şi-a pus deoparte doişpe poli de argint, aşa era prin anii aceia (1900), unul avându-l la gât. Despre ăştia nu ştiau decât ea şi fratele nurorii sale. Ăla era însă şarlatan. Se luase cu bine-binişorul pe lângă ea, dându-i nădejdi că atunci când va cădea la pat, îi va purta de grijă. Iar ea l-a crezut, mumă… Dar când a văzut nenorocitul că, într-o zi, Zamfira nu s-a mai putu da jos din pat, a plecat repede după dimii la vale - zicea el -, dar cu arginţii ei cu tot. Auzind ea, atunci, cum fusese trasă pe sfoară de netrebnic, mai întâi şi-a slobozit sacul cu blesteme, că îl avea plin. Şi, după ce Zamfira şi-a dat duhul s-a întors de la vale, cu dimii şi hoţul. Iar când soru-sa l-a întrebat de bani, el i-a răspuns: „Dă-o-ncolo de nebună, a visat!” Şi n-a trecut, mumă, mult şi s-a ales praful de el şi de copiii lui, aşa cum fusese blestemul. Dar nici cu asta nu-s de acord. De ce să sufere urmaşii din cauza părinţilor, oricât de blestemaţi vor fi fost? Da, vezi, aşa-i cu blestemele astea. Că s-a mai văzut: cine face rău, rău va culege. Şi de astea am văzut destule aici, pe Jaleş.

Uite alt caz, păţitul fiind, de data asta, tată-tu, iar Copita-Diavolului unul al lu’ Tudorache. Ăla avea un băiat la Iaşi, la popie. Şi vine el într-o zi la tat-tu şi-i zice, eu fiind de faţă: „Împrumută-mi, Costăine, patru mii de lei, că are copilul nevoie urgentă de ei”. Tat-tu avea, că lucra zi şi noapte la maşină, mai ales că se apropiau sărbătorile de Paşti, oamenii aşteptând să se îmbrace cu haine noi (mintane, veste,

21

pantaloni, nădragi). Şi cum el avea inimă largă şi, pe deasupra, era şi nărod - c-o mai păţise cu de-ai de ăştia - n-a mai stat pe gânduri. Iar Tudorache, văzându-se cu banii în mână, fugi neică, repede, la Iaşi… Apoi, au trecut zile, săptămâni, luni, veni anul, iar Tudorache, mut. Se duse Costăin la el să-şi recupereze banii. Ăla, fără frică de Dumnezeu, l-a făcut nebun pe tat-tu, auzi, tu, mumă…!?

Când s-a întors acasă şi mi-a spus ce-a păţit, ce să fi făcut eu ceva mai bun? L-am blestemat! Şi n-a trecut mult, mumă, şi am văzut, şi am auzit în casa nemernicului numai amar şi jale. Îi murise lui Tudorache fiu-su, înainte de a ieşi popă. Vorba este dacă n-a fost, totuşi, o întâmplare. Oricum, ăsta-i lucru rău: îl blestemi pe tată şi mor copiii. Or să fie asta orânduită în acest fel ca părinţii să simtă puterea blestemului pentru propriile lor ticăloşii?

Eu nu ştiu că n-am putere destulă să ştiu mai multe. Dar ştiu atâta: feriţi-vă să faceţi nedreptăţi, sau alte lucruri rele, că blestemul nu iartă nicicum!

_______________

NOTĂDupă învăţăturile mumii, mi-am dat seama că atât

blestemul, cât şi înjurăturile sunt un fel de arme de reacţie rapidă sau de autoapărare la rău. În acest caz, nu se face apel la instanţele pământeşti, ci la forţele extralumeşti, acestea fiind formulele de invocare a altor puteri. O formă de recurs ce are în ea ceva malefic.

Eruditul cercetător, Valeriu Bâlteanu, în „Terminologia magică populară românească”, relatează:

BLESTEM: prima atestare a acestui termen datează din secolul al XVI-lea… Cuvântul BLESTEM denumeşte o practică magică verbală; credinţa în puterea blestemului este şi astăzi extrem de vie în mediul rural, considerându-se că orice suferinţă mai deosebită a cuiva este urmarea unor

22

blesteme, dintre care „blăstămul di la părinţi” (zona Cuca, judeţul Galaţi, anchetă proprie) este socotit cel mai periculos. Autorii DA definesc blestemul ca fiind „invocarea unei nenorociri sau a mâniei lui Dumnezeu asupra cuiva”, definiţie de care nu este departe nici Şăineanu: „chemarea urgiei divine pe capul cuiva şi vorba prin care se urează rău şi nefericire” (DULR, p. 67). Prin extensie de sens, cuvântul BLESTEM ajunge să însemne „bătaia lui Dumnezeu sau orice nenorocire provenită pe urma unui blestem…”

… Originea termenului BLESTEM a ridicat unele probleme, oscilându-se, în general, între provenienţa latină şi formarea pe teren românesc. Astfel, TDRG menţionează un etimon latin, BLASPHEMIUM (Idem), în timp ce autorii DA îl consideră „substantiv postverbal din A BLESTEMA…”

Autorul mai adaugă: „Tiktin menţionează existenţa, în BIBLIA de la Bucureşti (1088), a unei alte variante de plural, BLETEMI”.

A BLESTEMA – precizează Valeriu Bâlteanu – este un termen ce denumeşte acţiuni cu caracter malefic…

„Să te fereşti, mumă de blesteme!”, îmi zicea muma, care văzuse şi auzise multe…

Crinul satelor

____________________

23

INCURSIUNE ÎN FENOMENOLOGIA ŞI PUTEREA BLESTEMULUI

Aşa cum precizam în povestirea „Eu cred în blesteme, mumă”, publicată în „Crinul satelor” din 2006, blestemul este opusul radical al practicii binecuvântării (blagoslovirii). „A blestema - precizează Valeriu Bâlteanu în „Terminologia magică populară românească” -este un termen ce denumeşte acţiuni cu caracter malefic”. Iar muma îmi spunea: „Să te fereşti de blesteme, mumă, că ele sunt mai grele decât trăsnetul!”. Sau, cum spunea Mihai Eminescu:

„Blestemul mizantropicCu vânăta lui gheară…”

Ca şi al lui Tudor Arghezi:

„Mâncate-ar viermii, hoitule, din viaţă,Viermii mărunţi, de dimineaţăSă-ţi sfredelească după prânzaLimbricii rânza şi osânza…”

De la o imagine teratologică (Eminescu), la o orgie terifiantă pe seama omului păcătos (Arghezi). Tache Papahagi în „Lirica blestemului”, sesizând expresivitatea şi gravitatea metaforică a limbajului împins, uneori, până la draconic, aminteşte blestemul din „la Chevauche funebre”(pag. 88) sau de cel al mamei din balada albaneză „Milo Sini” (pag. 15), ori formulări, ca:

„Blestemul cel de părinteE ca focul de fierbinte”;

24

„Blestemul părinţilorE ca piatra munţilor;Cade greu copiilor…”

În acelaşi context, Papahagi face trimitere la poezia populară a slavilor din Boemia, în special la impresionantul blestem din BOH. Aici: „blestemată de mama ei, o fată a devenit arbore, din al cărui trunchi nişte muzicanţi şi-au făcut vioară din care au cântat în faţa nenorocitei mame care, în acele viori, şi-a recunoscut pe fiica sa blestemată”.

Din lirica daco-romană, Tache Papahagi citează legenda „voinicului înghiţit de şarpe”, concretizându-l cu blestemul de mamă:

„Frunzuliţă, rug de mure,Cucule de pe pădure,Mergi la mămuca de-i spuneDe mai are-un frate-al meuSă nu-l blesteme aşa răuCum m-a blestemat pe mineDe n-am ajuns zile bune…”

Despre puterea blestemului, autorul ne prezintă momentele în care o mamă îşi blestemă fata încă din leagăn, urmările fiind nenorocul şi alte nenorociri:

„Măiculiţa când m-a făcut,Bine că i-a mai părut;Dară când m-a legănat,Tare rău m-a blestemat, Cu blesteme mari, de foc,Să n-am pe lume noroc:Piciorul mă legănaŞi gura mă blestema…”

Există şi un blestem greu al mândrei:

Hei, tu, mândruliorul meu,

25

Tu atâta să te duciPân’ vei găsi plug de cuci,Corbii la masă cântând,Ciorile pita făcând…

Până aici, blestemul, în absurditatea lui, pare glumeţ, dar ce urmează, e de „jale şi de piază”:

Corbii bee-ţi sângeleCum mi-ai stricat tu fetia;Nice-s fată, nici nevastă,Nice-s floare de pe coastă…

Şi:condamnare la temniţă grea, fără cea mai mică milă:

Nouă ani, nouă temniţi,Nouăzeci de fiare reci,Tu atâtea să le porţi –Fiarele să-ţi ruginească,Picioarele-ţi putrezească,Să-ţi rămână ciontul gol,Să vezi cât mi-i de uşorMie fără drăguşor…

Se crede că blestemul este partea finală a baladei lirice „Mândra oşteanului”.

În toate „cântecele negre” de până acum vedem imaginea eminesciană a puterii lor malefice, de blestem mizantropic (ură de om) cu gheară vânătă (de balaur?). De monstru ucigaş?

S-ar putea ca împlinirea blestemelor să se datoreze legăturii de sânge dintre blestemător şi blestemat. Unde lipseşte legătura directă, blestemul, oricât de nimicitor ar fi el în expresia lui ucigător-metaforică, ar fi lipsit - se pare - de dorita forţă malefică, deşi obiectul lui poate fi o fiinţă hipermalefică. Ca în cazul ce urmează, el fiind unul politic,

26

dintr-o istorie foarte recentă (evenimentele din decembrie 1989):

La locul de veci (încă nu e limpezită situaţia), respectiv, în Cimitirul Ghencea al cuplului Ceauşescu, pe un arbore, în august 1991, am găsit, afişat, următorul blestem, cu adevărat „mizantropic” şi cu „gheară vânătă”:

Vede-te-aş spânzurat, ori în frigare,Să ai oţet pe buze şi-n sânge moare,Ochii să-ţi sară în mii de bucăţi,Schimbate-n cucuvele de mare preţ…… Să-ţi fie zâmbetul, de râs, pe tavă,Servit de „teroriştii” ce te-au urcat în slavă,Iar limba-ţi, mincinoasă, poliglotă,Să mi ţi-o vâre securiştii-n epiglotă……Când, clătinându-te-n spânzurătoare,Vei implora, canalie, iertare,Răspunsul fie unul, „ceauşist”:„Să te ia dracu, monstru KGB-ist!”

Blestemul face trimitere la evenimentele tragice din acel decembrie 1989, când, aruncându-se în eter şi pe ecranul televiziunii române acel otrăvit „securiştii-teroriştii”, a trebuit ca „Revoluţia ” să se soldeze cu peste o mie de morţi şi mai mulţi răniţi, ca EMANAŢII să-şi legitimeze cocoţarea la cârma „noii ere româneşti”. Cu toată puterea năucitoare a blestemului în cauză, se pare că forţa lui acuzatoare a rămas fără efect. Deocamdată…

Dar să ne întoarcem la subiecte cu o istorie mai îndepărtată (evul mediu, în spaţiul german). Astfel, despre puterea reală a unui blestem eficace vorbeşte legenda privind cele două bazine ale Rhinului din satul Losduinen (se pronunţă Losdeunen) din Olanda. Legenda a fost preluată de scriitorii şi poeţii vremii, iar nouă ne-a fost transmisă, în proză, de Ludwig Bechstein, iar în versuri de Karl Simrock. Titlul ambelor este acelaşi:

27

„So viel Kinder als Tag im Jahr” (Atâţia copii câte zile are un an). Aşadar, într-o zi trece pe la poarta Grafului von Manneberg, un renumit erou al locului, o biată femeie, în braţe cu doi copii gemeni. Soţia lui, Margareta, fiică a Grafului Floris al IV-lea al Olandei, n-o poate suferi pe cerşetoare şi, mai mult, nici nu poate crede că este posibil ca o femeie să nască gemeni:

Fugi de-aici, târfă sadeaCu gemenii tăi de fată,Că-un bărbat nu poate-aveaVlagă pentru doi deodată.

Răspunsul cerşetoarei vizavi de răutatea şi jignirile aduse de cea în cauză, a fost blestemul:

Câte zile un an are,Plozi atâţiaDomnul să-ţi pună-n spinare…

Adică, nici mai mulţi, nici mai puţini decât 365! Din clipa schimbului de replici, soţia Grafului a şi rămas însărcinată, corpul ei căpătând proporţii nemaivăzute pe lume, iar noii născuţi purtau acelaşi nume: fetele – Elisabeta, iar băieţii – Johann. Toţi au fost botezaţi în cele două bazine, dar toţi au murit în seara Paştilor, fiind îngropaţi în cimitirul bisericii mănăstireşti din Losduinen.

Povestea spune că în amintirea acelei naşteri miraculoase, pe malul râului Maas a fost ridicată o cetate cu 365 de ferestre, iar cele două bazine sunt căutate, de sute de ani la rând, de femeile sterpe care, aruncând în ele un pumn de nisip, speră să primească rodul dorit.

Despre neînduplecata putere a blestemului este legată şi legenda mănăstirii Disentis, una din cele mai vechi din Alpii retieni (retoromani), la început neînsemnat schit al unor eremiţi, scobit în peretele unui munte (cella ubi spelunca est).

28

Acţiunea s-a întâmplat la începutul secolului al şaptelea, când Sfântul Columbanus, călugăr-şef al mănăstirii irlandeze Bangor, a plecat pe continent să presteze muncă de misionar. Astfel că, în anul 613, plecând în Italia, l-a lăsat la schitul „Desertina” pe elevul său, Sigisbert. El, predicându-le păgânilor din zonă învăţătura lui Christos, a câştigat adepţi, actul de creştinare înregistrând succese spectaculoase. În acest proces, l-a câştigat drept adept inclusiv pe şeful aşezărilor de pe malurile Rhinului, el numindu-se Placido. Acesta a ridicat în anul 614 o casă de rugăciuni, căreia i-a lăsat în dar întreaga lui avere.

Fapta nu i-a fost, însă, pe plac Grafului Victor, regent în zonă al regelui francilor, drept pentru care a pus la cale decapitarea lui Placido. În momentul săvârşirii odiosului act, Sfântul Placido şi-a ridicat capul de pe pământ, l-a luat cu el la Desertina, dându-i-l lui Sigisbert, în memoria martirului ridicându-se, în anul 801, biserica Azo.

„Nu mult după nelegiuitul act, Graf Victor s-a înecat în Rin, drept pedeapsă pentru crima comisă” – spune legenda.

Dar iată că nu numai pe Rin întâlnim legende cu tematică toponimică, ci şi în Mehedinţii României. Romanciera Oana Manolescu îl lasă pe un personaj al locului din captivantul roman „Munţii sunt ai noştri” să relateze legenda „Văii Găinii” din Munţii Băii de Aramă. Să urmărim cu atenţia cuvenită frumoasa poveste:

… Nicodim, valah de peste Dunăre şi rudă cu cneazul Lazăr, în neostenitul drum prin ţară de a ctitori lăcaşuri de rugăciune în locuri „pustii şi apărate”, plăcându-i locurile de la Ponoare, s-a oprit la peştera de sub pod, unde a poposit cu acest gând al întemeierii.

„În Orzeşti – spune autoarea – unde s-a dus întâi, n-au vrut oamenii să-l primească. Nicodim, desculţ, cu capul gol şi o haină subţirică pe el, a plecat spre Ponoare”. Dar acolo, lumea i-a zis: „Măi, omule, cel de sus e aici, cu noi. Dar ia uită-te colea, la pietrele noastre golaşe şi la pământul acesta roşu şi crăpat. O ţine-o biserică, nu zic ba, da’ cum ţinem, noi

29

după aceea biserica? Şi din ce-o înzestrăm?” Şi, ca să scape de „veneticul” ăsta suspect, oamenii Ponoarelor s-au dedat la o nelegiuire. I-au băgat, pe furiş, „cu gânduri rele, în desagă, o găină şi cuţitul înfipt în ea”. Bătaie de joc cu gând ascuns, că abia a pornit la drum călugărul că a şi fost ajuns din urmă de un grup de oameni călări. Scena merită notată în întregime:

„- Părinte, ai fost la noi, te-am ascultat şi, drept îţi spunem, ne pare rău că nu te-am putut aciuia în sat. Suntem săraci, părinţele. Da’ nu trebuia să îţi baţi joc de noi şi de sărăcia noastră.

- Ce este, oameni buni?- Păi… ne-ai furat… (…). Păcat e de Dumnezeu, dacă

cu vorba îl preamăreşti şi cu mâna îl furi!- Eu? Ce-am luat eu de la voi?- Eşti hoţ! Ia caută în traistă, „sfinţia ta”!”

Locul unde a fost „reţinut” Nicodim era pe Bulba… Aici, „călugărul cărturar căzu în genunchi, în praful drumului şi, ridicându-se spre cele patru zări, porni glasul său ostenit:

Dea Domnul Dumnezeu să fie mereu, precum spuneţi voi, munteni din Ponoare! Să vă mustre steiul fără cărare şi pământ plesnit! Când o fi slănină, să n-aveţi făină şi peştele-n apă să fie pierit! Cimpoiul să-l aveţi de meşteşug! Iar satul creadă-l alţii părăsit! Să nu vă găsească cine v-or căuta, căci fi-veţi tot la moară să măcinaţi furtună şi tot plecaţi departe martori de minciună - şi să credeţi că trăiţi în belşug. Cât poate un om să meargă fără să stea la masă, acolo să-şi aleagă vecinul loc de casă! Să nu mai ştiţi ce-i rodul! Să nu ţină nici malul, nici puntea, nici podul, să nu poată nimeni la voi să se aciuiască! Nimic să nu crească şi nimic să rodească!”

Cumplit blestem. Dar altfel n-ar fi ce i se spune şi ce trebuie să însemne, împlinindu-se… Aici, despre acest blestem şi despre urmările lui ne relatează autoarea în continuare:

30

„Blestemul răsună în valea Bulbei şi întreaga natură îl auzi. Îl duse vântul şi prinse a sufla a uscat. Îl auziră pomii şi sus, în Ponoare, se chirciră. Îl auzi glia şi plesni, istovită.

Nicodim, sfântul cărturar, a ridicat schit în pădurea de tisă de la Tismana şi şi-a făcut chilie în peştera de stâncă de la poalele Cioclovinei. De mai bine de trei veacuri, satul Ponoare e sub blestem. Şi de mai bine de trei veacuri -încheie bătrânul Vlaicu (povestitorul) - se numeşte „Valea Găinii”, locul unde ponorenii, ajungându-l din urmă, l-au batjocorit pe Nicodim!”

Frumoasă poveste. Frumos povestită...„Să nu-ţi baţi joc de cele sfinte!” se aseamănă cu

porunca similară din Decalog: „Să nu iei numele Domnului în deşert!”.

O poveste oarecum asemănătoare o descoperim într-un frumos basm japonez (chinez). O aflăm sub numele de Jikininki (căpcăunul) din admirabila carte „Într-o ceaşcă de cafea” de Lafcadio Hearn, întâmplare trăită de Musa Kokuchi, preot din secta Zen cu sute de ani în urmă:

Călătorind singur prin provincia Mino, el, Muso, s-a rătăcit. Dând, apoi, peste un sihastru, acesta a refuzat să-l găzduiască, îndrumându-l spre un sătuc doar cu zece gospodari, aici fiind bine primit în casa starostelui, care, însă, abia îşi dăduse obştescul sfârşit. Cel ce preluase grijile gospodăriei i-a spus călătorului că poate sta cu mortul, dacă nu cumva îi este frică, fapt interzis, pe de o parte, de lege, iar pe de altă parte de superstiţia locului, pe motiv că acest fapt ar provoca pustiitoare epidemii. Muso rămâne. Peste noapte, asistă însă la un eveniment care l-a îngrozit. La miezul nopţii,a dat, buluc, pe fereastră, o formă „nedesluşită şi uriaşă”. Aceasta s-a repezit imediat la cadavru, devorându-l cu poftă şi foame. Nu au scăpat nici prinoasele. Deodată, la fel de misterios, „forma” a dispărut.

Reîntors la pustnicul ce-l îndrumase în sat, acesta i-a căzut în genunchi, la picioare, strigând:

31

- Mi-e groaznic de ruşine! Eu am fost cel care a înfulecat cadavrul... Eu sunt un Jininika, mâncător de carne de om!

Povestea spune că el ajunsese în starea asta, deoarece, fiind preot, singurul în acel loc aproape pustiu, făcea slujbele , rugându-se fără convingere şi credinţă. Tot timpul nu se gândea decât la hainele şi mâncarea pe care i le-o aduceau lui, ca preot. Din pricina neiertatei nelegiuiri –declara pustnicul – a renăscut sub chipul de Jininki. Nici nu s-a terminat „spovedania” că păcătosul căpcăun a dispărut misterios cu toată sihăstria lui...

Din evul mediu german, marele baladist Uhland ne pune în faţa unei dramatice poveşti, care se numeşte „Blestemul cântăreţilor”. Dacă nu ar fi prea lungă, ar merita, pentru frumuseţea ei, să fie transcrisă în întregime. Subiectul, pe scurt: doi minnesengeri (trubaduri), un bătrân maestru şi un tânăr frumos şi blând, ajunşi la curtea Regelui, cântă atât de frumos, încât farmecă întregul auditoriu. Cel mai mult însă părea vrăjită Regina. El, Regele, gelos şi neînduplecat, răzbunător, rosteşte:

Ihr habt mein Volk verführet,Verlocket ihr mein Weib?Der König schreit es wütend,Er heckt am ganzen Leib...

(Voi îmi vrăjiţi poporul,Femeia mi-o vrăjiţi? -Ţipă nebunul Rege,Greu clănţănind din dinţi...)

Şi, deodată, Regele îi străpunge tânărului trubadur pieptul cu sabia. Oroarea actului dement îl prăbuşeşte pe venerabilul maestru într-o sfâşietoare durere. Spărgându-şi lira de un stâlp al palatului, el aruncă asupra Regelui un înfricoşător blestem cu efecte pustiitoare, imediate. Evenimentul a rămas pecetluit în memoria colectivă:

32

Vai, vouă, regi şi palate,Să n-aveţi parte de stele,Nici de cântec de păsăriŞi nici de baladele mele...

Doar gemete, pedepse păgâne,Spaimă de sclavii plângând,Pe care, apoi, să-i îngâneRuine, moloz, fumegând...

Vai, vouă, grădini de parfumDin maiul cu flori, luminos,Aici, stăpâni-vor, în veci,Doar vraiştea şi frigul din os,

O sete cumplită vă ardă -Izvoarele toate murind -Hoituri, grămadă, să fiePeste ele corbi croncănind...

Nicicând veste de-un RegeŞi palate în jur să mai fie,Ci doar horcăitul regalRegina să-l audă-n vecie!..............................................

Aşa strigă rapsodul,Iar Ceru-l auzi...... ziduri înalte, turnuri,Căzură într-o zi

Ba nici măcar o urmăDin ce comori au fostNu a rămas să vadăAl blestemării rost...

Şi-atât cât vede ochiul,

33

Deşertul acum e domn,Căci regi de-au fost odată,Acesta-i doar un zvon

Un zvon fără cuvinteŞi fără de folos...... Uitate au fost palatulşi-un Rege crud, gelos................................................... (tălmăcire. D.D.)

„Mumă, mumă – îmi spunea muma – eu cred în blesteme. Fereşte-te să le rosteşti, dar şi de pleasna lor.”

(„Portal - Măiastra”)

_____________________

34

ŢINE-TE RÂS....

Bătrâna Paraschiva D. din cătunul „Câmpul cu flori” nu şi-a pierdut harul povestirii nici la cei 85 de ani ai săi; ba, dimpotrivă, amintirile ei au căpătat tâlcuri şi mai adânci, iar spusele au culori şi arome de haz şi înţelepciune, în stare să capteze atenţia oricărui ascultător. Nu-i vorbă că, în afară de talent nativ, ea are şi plăcerea de-a fi ascultate întâmplările vieţii ei.

Aseară, hodaia cea mare a casei sale din pomenita localitate, după o zi neostoită de luptă cu neterminatele treburi gospodăreşti pe care abia mai pridideşte să le facă faţă cu piciorul ei beteag, ajutat de ciomag, şi cu mâna ei dreaptă „lovită de pocinogul bătrâneţii, dacă nu al morţii” - cum obişnuieşte ea să zică - şi-a desfăcut sacul cu „de-ale copilăriei”, neuitând să sublinieze din ele poveţele bune pentru nepoţi şi strănepoţi...

- N-am să uit până o să mor ce fel de oameni şi vremuri erau, mumă, odată. Păi acuma lumea o domneşte, ce mai, oricât de grele ne-ar părea nouă zilele. Că ne căinăm că n-avem ce mânca? Că afurisita asta de secetă vâră în noi frica foamei? Acum când, de bine, de rău, găseşti pâine peste tot? Da’ ce să fi zis atunci?! Da’ şi noi, copiii, eram tare alimăniţi. Fiindcă să-ţi spun una: ... stătea biata mumă la cunie şi-o strigă Polina lu’ Stăncău, vecina noastră de la vale de Lascu.

- Eşti acasă, dodă?- Sunt, dodă, sunt!Eu cu frate-miu Ion, cum o văzurăm pe Polina, ne şi

uitarăm unu’ la altu’ cu înţeles: „... acu’ am dat de naiba, ...”; că numai noi ştiam de ce ne temeam... Şi ne pomenirăm cu Polina căinându-se:

- Dodă, să-ţi spun ceva, da’ să nu iese vorbă în lume. Eu lu’ Vasile lui Ungureanu o să-i arunc apă fierbinte în cap... (Omul despre care era vorba, tot un vecin, era mort să şi-o facă ibovnică, pentru că Polina, deşi măritată, era foc de

35

frumoasă. Era subţirică de mijloc, blondă, cozi mari la ea, ochii albaştri ca zambila, ce mai, un ţipar de Jaleş de iute şi gureşă. Mureau şi alţi băieţi după ea. Dar şi omu’ ei era şi mai aprins, iar dacă o prindea că umblă cu fofârlica, era în stare s-o omoare, nu altceva, oricât de dragă îi era. Da’ ea, la locul ei...).

- Păi ce te-a apucat, Polină, că n-ai fi înnebunit!? o sfădi, în felul ei, muma...

- Păi uite ce, dodă. Smintitu’ de Vasi, că nu cred că-i altul cu minţile în dârdora smintelii, mi-a făcut semne în porumbiştea din mlacă şi, dac-o să simtă al meu, eu încotro o s-o apuc? Ce să-i îndrug? Că ştii doar că nici el nu-i frate bun cu mintea...

- Ce fel de semne, Polină? întrebă muma nedumerită...

- Ei, ce semne. Iote nebunu mi-a legat la o grămadă de porumbi verzi ştiuleţi de porumb uscat. Cu o sfoară i-a legat, auzi matale!!

Eu cu Ion, la pândă cu ochii şi cu urechile, iar când a ajuns Polina cu povestea la drugile legate de coceni, ne venea să râdem şi de spaima ei, da’ şi de uşurare... Deci -ziceam noi - doda Polina nu s-a plâns că i s-au furat porumbi verzi; deci era bineeee. Da’ cum să cadă păcatul pe ăl de Vasi Ungureanu? Şi, mai ales, gândeam noi, de ce să fie opărit, bietul om? Şi, mai ales, ziceam noi, cum se oţărâse Polina, dacă omu’ nu avea nici în clin nici în mânecă cu „semnele” din porumb? Abia aşteptarăm să plece Polina şi noi, gata, la muma...

- Fă, mumă, fă...- Ce-i, Chivă?- Fă, eu cu Ion am făcut un rău, da’ să nu ne baţi, că-ţi

spun...Muma, cu ochii la noi, cu sprâncenele încruntate,

aşteptând vestea.- Să nu mă vârâţi în vreun necaz, mumă, că eu mor...Eu cu Ion veniserăm să coacem porumb şi când ziseşi

matale că la noi, pe laz, nu sunt, luarăm de la doda Polina, că

36

ea are mulţi verzi şi ca să nu fim hoţi i-am pus de-ai noştri, de-ai copţi...

- Vui de mine mumă, numai bogdăşi îmi faceţi. Fugiţi de chemaţi-o pe Polina să-i spun să nu facă şi ea o prostie şi mai mare...

Când a aflat Polina adevărul, ţine-te, tu, râs..., mumă....

_______________________

37

VULPOIUL FARMACIST(În amintirea învăţătorului-vânător, Ion N. Rădoi)

Îmi povestea dascălul-vânător, Ion Rădoi:... În anii apostolatului (învăţător în Ardeal, înainte de

tragicul an 1940 când, ca urmare a odiosului Diktat de la Viena, cea mai mare parte a pământului românesc transilvan a intrat sub ocupaţia Ungariei horthyste), a fost o vreme când nu mai aveai cum şi încotro s-o mai apuci de atâtea vulpi ce populau, în năsvăsâre, pădurile şi ţarinile Cetanului. (Să fi fost – se întreba învăţătorul – o formă de prevestire naturală a urgiei animalice care avea să se reverse peste români în anii ce au precedat izbucnirea celui de-al doilea război mondial?). Pentru combaterea lor, vânătorii primeau, de la stat, un fel de otravă pe care, conform instrucţiunilor, o pregăteau astfel: prindeau vrăbii, le crestau capul (naratorul ar fi preferat ţeasta unui honvez brutal) şi, apoi, toaletau în aşa chip bietele păsări ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic cu ele, după care erau aruncate în câmp (pădure), în locurile frecventate de vulpi. Hămesite, cumetrele roşcovane le înghiţeau ca pe nişte delicatese speciale, lăsându-şi zălog în schimb viaţa şi... blana...

Nevoit să revină în Regat, în satul său de pe Jaleş, în acel an nenorocit pentru România, Ion Rădoi (şi întregul sat) se confruntă cu acelaşi flagel vulpesc. În faţa ameninţării, împreună cu vecinul său, Grigore Bălan, şi el iscusit şi pătimaş vânător, dar şi gospodar cu multe orătenii în ogradă, atacate, nemilos şi parşiv, de aceste membre ale faunei din Făget şi din zăvoiul Jaleşului, dascălul îşi propune să le vină de hac, recurgând la aceleaşi tactici de atac. Problema era doar a otrăvii... De unde s-o ia? Logic – îşi ziceau ei - , asta trebuia s-o găsească la vreun spiţer (farmacist). Aşa că, într-o bună zi, vânătorul se pune în trăsură şi face o plimbare la Târgu-Jiu, că şi aşa, fiind inspector şcolar, avea o treabă oficială. Opreşte însă, mai întâi, la prima farmacie ieşită în cale. Deschide uşa şi intră cu speranţă.

38

- Da, ce doreşte domnul?- Uite, domnule farmacist, despre ce este vorba... Şi i-

a povestit pe îndelete cauza (sau cazul).- Lăsaţi-mă pe mine! Vă prepar ceva ce n-a văzut

Parisul! Veniţi peste două zile să luaţi preparatul... şi, după ce-l folosiţi împotriva inamicului ce atacă ograda cu orătenii, o să mă pomeniţi.

Peste două zile, farmacistul pune în mâna lui Ion Rădoi, contra unui preţ piperat, otrava „salvatoare”... Ajuns acasă, omul vrea să vadă cu ochii lui efectul produsului. Îşi cheamă vecinul şi-i precizează strategia:

- Uite, Gore - îi zice -, pune praf din ăsta pe o bucată de slănină, aşa cum a zis farmacistul, şi arunc-o lui Floricel, câinele lui Sulan, că şi aşa e pe ducă de bătrâneţe... Şi a procedat nea Gore cum i-a cricit dascălul. Apoi, ca să urmărească, pe viu, efectul acţiunii, stârpitorii de vulpi - cei doi vânători – se postează la fereastra ce da spre oborul Sulanului, privind, cu motivată nerăbdare, evoluţia în spaţiu şi timp a „miraculosului” praf asupra sărmanului animal, devenit, din cauza bătrâneţii, cobaiul unui ciudat experiment. Cu greu a rezistat geamul ferestrei la energia curiozităţii celor doi inamici ai vulpilor. În vreme ce nasul lor atingea sticla, javra s-a târât la momeală, a halit-o dintr-o înghiţitură, s-a retras, ca într-un fel de bolire, în şanţ, dar asta a durat doar câteva minute. Apoi, jigăritul de câine îşi revenise...

- Nu se poate aşa ceva! exclamă, contrariat, experimentatul învăţător. Trebuia să moară subit!, i-a zis, suspectându-l pe Grigore de vreo malversaţie... Ia mai dă-i o porţie! Bălan a executat dispoziţia, câinele a fost foarte mulţumit de ofertă, iar după ritualul halirii , şi-a revenit de-a binelea.... Animalul căpătase neînţelese puteri...

- Mnezeii mă-tii de farmacist! a zdrobit, între dinţi, învăţătorul-vânător o înfricoşătoare înjurătură. Mi-ai luat, banditule, 500 de lei pe cinci prafuri de aspirină sau ce naiba o fi, crezând că voi fi fost un prost...

Într-o zi, mergând la inspectorat, în oraş, pe trotuarul de lângă farmacia în cauză, lume multă în jurul unui om căzut,

39

mort de beat. Curios, se opreşte şi vânătorul-inspector. Îl vede, îl recunoaşte şi-l întreabă:

- Hei, domnule! Uită-te bine la mine, mă recunoşti?- O!... Printre „aburii” alcoolului ce-i împăienjeniseră

ochii, farmacistul – că el era – vede clientul căruia îi preparase un praf special „de nu văzuse Parisul” ... O-o-o, îngăimă specialistul, întinzând mâna pentru ajutor...

- Ţi-aş da mâna să te ridici, dar n-o fac pentru că nu eşti farmacist, ci un escroc!

Aşa s-a încheiat conflictul din cel de-al doilea război mondial dintre vânătorul Ion Rădoi şi farmacistul din Târgu-Jiu, specimen ce nu văzuse nici Parisul. Cât despre vulpi, de leac le-a venit tot învăţătorul. Dar cu ajutorul „Damascului”.

Notă:„Damasc”: puşcă de vânătoare dintr-un oţel special. O

puşcă rară, în acea vreme, pe Jaleş...

_____________________

40

ERAU ÎN VIAŢĂ, DAR... DISPĂRUŢI...

„Dispăruţii” de război au constituit întotdeauna o categorie dificilă, inclusiv pentru organele administraţiei militare. Dar la Câmpofeni, în afară de ciudatul caz al lui Dumitru Coiculescu („al lui Ceaucă”), nu au existat alte dificultăţi în domeniu. În mod real căci, temporar, au mai fost câţiva. Asta, întrucât era greu să ţii o evidenţă la zi a mişcării fiecărui militar (aflaţi prin diverse fronturi pe distanţe mari şi cu o ameţitoare dinamică: ofensive, retrageri, cantonamente, concedii, permisii, morţi, dezertaţi, refuzul de revenire pe front, recurgeri la diverse trucuri pentru modificarea identităţii, prizonieratul ş.a.m.d.). Un singur exemplu doar:

„Pierderile româneşti, între 19-24 august 1944 se cifrau la: 8305 morţi şi 24.989 de răniţi (din 431.800 militari angajaţi din Armatele 3 şi 4...). Cifra celor dispăruţi nu poate fi evaluată pentru această perioadă, deoarece trupele sovietice, neţinând seama de încetarea focului declarată de români, au continuat să ia prizonieri până în primele zile ale lui septembrie 1944. Aşa încât, majoritatea prizonierilor – peste 110.000 – au fost capturaţi după 23 august 1944, cifra totală ridicându-se la 153.883 de DISPĂRUŢI” (Cornel Scafei –Luptele pentru apărarea Moldovei, dos. Ist. Nr. 7/ 35...)

Câtă vreme, de pildă, nu se deţineau date exacte privind situaţia reală a combatantului Ion Popescu („Nelu lui Trifon”), el era considerat, deocamdată, dispărut...

- I s-a făcut slujbă, i s-a făcut şi pomană!, mi-a spus doda Leonora, viitoarea sa soţie... Că aşa se obişnuia...

Sau, cum să nu fi fost dat dispărut un combatant (cu domiciliul în Capitală) care, venit într-o permisie acasă, nu s-a mai întors la unitatea lui de pionieri, dislocată pe un aliniament în Crimeea? Oricâte intervenţii s-au făcut de către rude, pe parcursul a 40 de ani nu s-a putut da decât un singur răspuns: „DISPĂRUT”.

„Surpriza” am cunoscut-o în anul 1979, în timpul serviciului pe minister când, răsfoind un buletin al organelor

41

judiciare, am citit uluit următoarele: „Cu prilejul demolărilor de pe strada M.V., din aproprierea fostei Operete, în zidul unei case a fost descoperit cadavrul unui ostaş român, datând, potrivit documentelor existente asupra sa, din anul 1942. Era aproape întreg: cu raniţă, puşcă, veston, chipiu, cizme, moletiere... Se afla într-o extraordinară stare de conservare, fapt ce i-a uimit şi pe criminalişti”...

Până la urmă, din anchetarea fostei soţii a victimei, au rezultat date stupefiante: sosind acasă, în permisie, de pe front, ostaşul a găsit-o pe cea care-i jurase credinţă, în patul conjugal, făcând amor cu un „inapt combatant”. Ca să nu iasă scandal - mărturisea ea - a fost pur şi simplu omorât. Cu lovituri zdravene, ca să nu se mai scoale pe veci! După care l-au zidit, ca să i se piardă urma. Şi a ostaşului, şi a crimei... Şi, în acest fel, a mai „dispărut” un ostaş de pe câmpul de luptă...

„Dispăruţi” au fost şi cei care, în virtutea unor calităţi informative deosebite, au fost utilizaţi – pentru interesele operative ale armatei – în acţiuni pe frontul invizibil. Pe timpul războiului sau după. Serviciile secrete militare au exploatat cu multă eficienţă această posibilitate. Recrutaţi erau cei care dezertaseră, fuseseră luaţi prizonieri etc. Au procedat astfel, pe scară largă, N.K.V.D.-ul (serviciul de informaţii militar sovietic), ABWEHR-ul (serviciul de informaţii militar german), SSI (serviciul de informaţii român), precum şi serviciile speciale ale ţărilor implicate în război... Un caz elocvent: Djonat!

Tudor Djonat – aşa cum îl prezintă reputatul cercetător istoric Cristian Troncotă (Dos. Ist. 9/ 49)- comandant legionar, fusese şi el trimis pe frontul de Est. Era sublocotenent „dispărut” în luptele de la Don. În realitate, fiind luat prizonier de ruşi, a fost internat într-un lagăr, cercetat informativ şi selecţionat de către N.K.V.D. pentru misiuni teroriste, respectiv, pentru asasinarea lui Ion Antonescu. În vederea executării acţiunilor planificate, a fost instruit într-o şcoală specială (cursuri de informaţii, aparate radio-recepţie, paraşutism...).

„În noaptea de 28 spre 29 iunie 1944, a fost lansată o echipă de şase legionari (trei ofiţeri, doi subofiţeri, doi radio-

42

telegrafişti) în apropiere de staţiunea Olăneşti - Vâlcea, într-o zonă muntoasă, prielnică unor operaţii de acest tip. După lansare, membrii grupului au reuşit să-şi ascundă toate materialele din dotare şi anume: armament, explozivi, mai multe rânduri de acte false, bani... Din echipă făcea parte şi acest Djonat. Îmbrăcat în uniformă a armatei române, s-a deplasat în oraşul Olăneşti să-şi contacteze legătura (un curier legionar, soţia unui preot din Râmnicu-Vâlcea). Ca să-şi facă mai mult curaj, a tras pe gât o cantitate apreciabilă de alcool. Aflat în stare de ebrietate a fost reţinut şi dus la postul de jandarmi. Un ofiţer l-a recunoscut. Recunoaşterea a fost destul de dificilă, întrucât cel paraşutat fusese supus de către N.K.V.D. unor operaţii estetice. Vocea însă – una dintre importantele „amprente” ale unei persoane – l-a dat de gol. Fiind „deştept” şi cooperând, Djonat a contribuit la arestarea şi a celorlalţi membri ai echipei. Din grup făceau parte: I.Al. Miron, în uniformă de locotenent, fost conducător al legionarilor, teroristul Cristu Costache Gheracostea (în uniformă de sublocotenent), fost comandant legionar, organizator al grupelor teroriste macedonene.

Din alte documente ale SSI-ului - menţionează autorul - rezultă că, după 23 august 1944, Djonat şi Gheracostea au fost eliberaţi de către armata sovietică şi luaţi ca oameni de încredere ai N.KV.D. Şi:

1) „... la începutul lui septembrie 1944, Djonat a fost semnalat purtând uniformă de căpitan de geniu, apărând în postura de delegat N.K.V.D. pentru organizarea, din punct de vedere comunist, a regiunii Oltenia...”;

2) „... Gheracostea cultiva relaţii cu Lidia Popp, infirmieră de spital, una dintre principalele agente de legătură ale lui Horia Sima”.

Aşadar, un caz tipic: legionari fanatici, metamorfozaţi în agenţi N.K.V.D. sub acoperire de ofiţeri ai armatei române, ce fuseseră daţi „dispăruţi”.

Similar cazului Djonat a fost, la Riga, în anul 1944, „dispărutul” Vetrov, pregătit de serviciile secrete ale Reich-ului să-l asasineze pe Stalin. „Povestea” ne-o prezintă, în „Misterele Kremlinului (atentate şi înscenări de la Lenin la

43

Elţîn)”, scriitorul Nikolai Zencovici, afirmând, la început că „... până astăzi, această acţiune este considerată cea mai serioasă din toate încercările de atentat împotriva lui Stalin”.Atentatorul: Piotr Ivanovici Tavrin, fost „comandant al unui pluton de mitraliere de pe frontul din Kalinin”, în realitate Piotr Ivanovici Silo, „fost condamnat pentru delapidarea fondurilorstatului sovietic, evadat din închisoare (de două ori)”. În 1939 devine, pe bază de date fictive, Tavrin. Identificat, în 1942, pe front, a trecut la inamic (la germani), în zonele ocupate de aceştia. Gestapo-ul în anchetează şi-l „depune” într-un lagăr din Germania, după care intră în armata lui Vlasov, ca mulţi alţi prizonieri sovietici, în comandouri destinate operaţiilor de spionaj şi diversiunea împotriva URSS. Misiune specială: anihilarea lui Stalin, potrivit principiului: „Piere Stalin, piere şi puterea sovietică”.

Ca să nu acţioneze de unul singur, S.D. ul i-a dat şi o „soţie”. Sub acte false, Tavrin urma să fie maior, „adjunct al şefului contraspionajului” (SMERS de la Armata a 39-a Sovietică şi, desigur, „erou al Uniunii Sovietice”). Cu documente în regulă, el şi „soţia” urmau să ajungă la Moscova, în preajma lui Iosif Visarionovici Stalin, mare amator de spectacole le Balşoi Teatr. Instruiţi în detaliu, pentru realizarea actului terorist, de celebrul profesionist în materie Otto Skorzeny, cel care îl răpise pe Musolini şi a desfăşuratacţiuni specifice în Balcani. Armă: un Panzerknacke(spărgător de blindaje), ascuns în mâneca unui palton special croit în acest sens în laboratoarele spionajului german. Numai că – şi nu din întâmplare – croitorul paltonului era agent sovietic. Aşa s-a întâmplat că, plecat să-şi execute misiunea, Tavrin a fost reţinut de contraspionajul sovietic şi folosit, în anii 1944-1945, în acţiuni de dezinformare a serviciilor speciale naziste. Spre deosebire de Djonat şi alţi colegionarirecrutaţi de N.K.V.D., Tavrin şi „soţia” au fost executaţi de sovietici în anul 1952 după ce serviciile acestora nu mai erau de folos, ei fiind daţi „dispăruţi” pe vecie...

„Dispăruţi” pentru organele sau persoanele interesate erau, de exemplu, mulţi polonezi, sârbi, francezi, belgieni, „arestaţi” pentru spionaj şi care trebuiau să sufere pedeapsa

44

capitală, prinşi lucrând în timpul războiului pe teritoriul românesc. „I-am ţinut ascunşi până la Armistiţiu, când au fost eliberaţi”, declara Eugen Cristescu, şeful SSI (Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti - Cristian Troncotă).

Aceştia, am aflat mai târziu, erau „ascunşi” inclusiv în lagărul de la Târgu-Jiu, unde li se asigura paza. Unul dintre „paznicii” concentraţi în acest scop era şi învăţătorul meu, domnul Grigore Lăscăteu, din Stolojani - Gorj.

... Bug, 1943

O şatră de nomazi „basarabeni”. Îşi mută şi ei cortul dintr-un loc în altul, cum pot. În funcţie de restricţiile de război impuse. Şi, fiind pe pământ românesc, nu au constituit obiect de exterminare. Era tare greu şi pentru ei, dar se mulţumeau cu puţin şi le-a prins bine. Mai ales acum, când toţi erau cam pe fugă. Într-o seară îşi face apariţia la uşa cortului un soldat român. Uniforma, destul de ponosită. Iar el - aproape o fantomă. Slab, murdar, cu păduchi şi destulă râie...

- Ce-i bre? Îl întrebă, speriat bulibaşa. De ce ne faci necazuri?

„Fantoma” îi răspunse punând degetul la gură:- Ssst! Sunt fugar. Unitatea mea-i dispersată şi nu

vreau să mă prindă ruşii. Luaţi-mă cu voi...- Păi, bre? Eşti cum s-ar zice dezertor! Iar dacă te

prind ăştia, mânca-te-aş, o bulim şi noi, Doamne fereşte!- N-aveţi teamă! Dar dacă pun mâna pe mine, gerul

Siberiei mă înghite...- Haoleu, frăţâne!, se văicăriră cei din şatră, ne bagi în

belea rău de tot... Până la urmă, l-au „adoptat”. Şi aşa era „fantomă”, cu barbă până la brâu, cu plete, taman ca un lăete... Îi schimbară doar echipamentul. I-au dat o „uniformă” de-a lor. I-au mai pus şi o căldare de gât şi, astfel, a devenit românul nostru şătrar...

***

45

La Vârtopu-Gorj, că de acolo era Nicolae Răuţ - jale mare. Nevastă-sa, Măria, primise înştiinţare că Nicolae al ei era dat „dispărut”. Or, dacă nu a venit de atâţia ani acasă, să nu zici că-i mort? Iar dacă-i aşa, să nu i se pună şi lui o pomană? Să nu i se facă sărindarele? Şi atunci Măria şi cu tot neamul ei s-a achitat creştineşte, îndeplinind, cu cinste, întregul ritual...

... Trecură ani, trecură zile...- Fă, Mărie!..., încercă s-o ia pe-ndelete frate-su... Fă,

auzi? Acu’ eşti dezlegată, iar Nicolae te-o ierta, dac-o trăi, ceea ce ar fi culmea... Tu-ţi făcuşi datoria, lumea ştie, cinstită ai fost, dar nu trebuie să-ţi faci şi tu un rost? Că n-o să rămâi toată viaţa văduvă de război?! Eşti tânără, de frumoasă, ce să mai zicem, păi?

În judecata fratelui era şi cinste şi dreptate şi..., vorba aia, logică...

După două luni de zile, Măria era deja măritată... După alţi doi-trei ani avea şi „urmaşi”. Două fete!

***

- Acu’ vreo două săptămâni (asta cădea prin anul 1982) – îmi spunea Vasile Buliga, din Stolojani, care şi el făcuse războiul în Crimeea, de pe urma căruia a venit acasă cu picioarele degerate, c-a fost nevoit să stea doi ani cu ele în oblojeală cu păcură (mai şi povestea: „Mă, fraţilor, de durerile suferite din cauza degerăturilor, acolo, la Sevastopol, în tranşee, scoteam mâna afară să mi-o atace vreun rus, ca să mă ia Dumnezeu... Da’ nu s-a întâmplat norocu’ ăsta”, zicea) -au trecut dom-le, venind de la Runcu spre Corneşti trecând, se-nţelege, şi prin Câmpofeni, nişte lăeţi. Au făcut popas şi aici, în livadia Lăscăteilor. Şi mai veneau şi pe la mine să vadă ce fel de fierar aş fi. I-am şi omenit din ce aveam şi eu. De, erau de-ai mei... Dar lucru de minune a fost altu’ – îmi relata Vasile cu emoţie – că zicea acesta, bulibaşa al lor, că şi el ar fi gorjean şi că, de fapt, n-ar fi ţigan... Or asta m-a făcut să nu mai înţeleg chiar nimic...

46

***

„Înţelegea” cum venea treaba Măria Răuţ din Vârtopu. Că şi ea s-a pomenit la poarta casei cu „şatra”. Şi veni bulibaşa... Se uita când la casă, când la rosturi... Privea, iscoditor, peste tot. „Mă –şi-a zis femeia, ăsta n-are gânduri curate”. Şi cum credinţa românului vizavi, în general de nomazi, era că toţi ar fi nişte hoţi, l-a luat la rost pe ăl ţigan, de mi l-a făcut harcea-parcea...

- Domol, Mărie, domol...- „Vui de mine!” – i se aprinse Măriei în cap o lumină...

Dar nu părea a fi deloc bună...- Ba, Mărie, eu sunt, Nicolae... Da’ tu să nu-ţi faci

probleme. Şi nici oamenilor să nu le spui. Păstrează taina! Că am şi eu rosturile mele. Sunt însurat, sunt bulibaşă, c-al bătrân s-a dus... Am cinci copii... Da’ libertate ca acu’ n-am avut niciodată... Şi apoi, ei, lăieţii mei m-au salvat.. Eu te rog, doar, să mă ierţi. De aia am şi trecut pe la tine cu... ţiganii mei...

Toate astea le păstrase Măria sub lacăt de taină... Până la urma-urmelor, era mulţumită cu bărbatul ei, „dispărutul”, n-a murit...

***

Din februarie 1942 şi până la 20 octombrie 1944, Gheorghe Juveloiu, din Câmpofeni, a ţinut una dintre cele nai bogate corespondenţe cu familia şi camarazii „lăsaţi la vatră”. Se realizase o comunicare aproape săptămânală. În livretul militar se specifică:

„01.09.1943 - 20.10.1944 - subofiţer activ cu gradul de sergent major...”

Activ însemna pe frontul de Est, iar apoi, în retragere şi angajat iar pe frontul de Vest.

La 10 noiembrie 1944 familia Juveloiu primeşte o singură „scrisoare”. Expeditorul este însă Regimentul de infanterie P.S. (219, iar conţinutul este concis:

47

„Am onoarea de a vă aduce la cunoştinţă, că în ziua de 20 octombrie 1944, sergentul-major Juveloiu Gheorghe din comuna Arcani, Gorj, din acest regiment, a dispărut în luptele cu inamicul în comuna Veselii – Ungaria (lângă Tisa).

Comandant Reg. 21 Infant. P.S.Lt. col. Tr. Busuioceanu”

Şi lui Gică Juveloiu i s-a făcut pomană. Nimeni nu ştia că era în viaţă, dar luat prizonier de nemţi. De cei cu care luptase îndârjit împotriva „Ruznacului”, aşa cum scrisese el într-o scrisoare Măriei lui, cu doi ani în urmă...

***

Prietenul meu din copilărie, Gigi Cartianu-Ţuţu, în timpul liber este şi puţin poet. Naiv, dar pur şi frumos. Una dintre poezii se intitulează „Păuneii”:

Aţi fost aduşi de tataDe unde făcea armata,Ascunşi într-o raniţă,Dincolo de graniţă

Şi aşa a zis DumnezeuPeste voi să dau chiar euCă, nesuportând năduful,Mai că vă dăduseţi duhul,

V-am dat apă şi luminăŞi mâncare în grădină,Aţi crescut mari şi frumoşiŞi cu pieptul de cocoşi...

Cine putea fi credulCă voi, fiind doar masculi,Puteaţi să vă înmulţiţi,

48

De copii să fiţi iubiţi?

Dar voi n-aţi avut noroc:Să fiţi cu mine pe-un loc.Şi în doar câteva clipe Aţi fost înhăţaţi de-o vulpe...Am săpat groapa adâncăŞi-am pus cruce dintr-o stâncăAm pus chiar şi lumânăriSă se vadă-n patru zări...

Vă păstrez în amintireCu dragoste şi iubire: I-am spus chiar şi lui GriveiCă aţi fost copiii mei.......................................

Tâlcul „dramei” se leagă de evenimente ale celui de-al doilea război mondial, tatăl lui Ţuţu, nenea Gheorghiţă, aflându-se în acei ani ca sanitar pe front, la Odessa. Comandantul său era medic militar. În anul 1942, s-a întâmplat că amândoi (au avut noroc?) nu au fost făcuţi prizonieri de către ruşi, dar nici în ţară nu s-au întors. Medicul s-a însurat cu o rusoaică, nenea Gheorghiţă nu a făcut pasul ăsta, deşi era persuasiv îndemnat. El îi avea acasă, la Stolojanii de pe Jaleş, pe „muierea” lui, doi băieţi şi o fată; cu toate că nu mai avea nici o veste de la ei, aşa cum nici ei nu mai primiseră nici un semn de viaţă de la el. Fiind, aşadar, DISPĂRUT, i s-a făcut slujba de pomenire întru Domnul.

Ceea ce îl durea mult pe Ţuţu era că unii copii din sat îl sâcâiau cu vorbele: „Bă, Ţuţule, tu nu ai tată!”. Aparent aşa era. Dar asta doar până în anul 1952. Atunci, în baza înţelegerii dintre statul român şi U.R.S.S., cetăţenii români, rămaşi în condiţii de război (şi în alte împrejurări istorice) în Uniunea, puteau să se repatrieze... Or el abia aştepta acest eveniment. Şi-a făcut repede bagajul şi s-a dus la Tighina. Între obiectele din bagaj făceau parte şi doi păunei. Aşa îi spusese rusoaica, prietena lui: „Ia, Ghiţă, amintire de la mine

49

aceşti pui de păun”. Iar Ghiţă Cartianu i-a adus, înghesuiţi în fundul raniţei să nu fie descoperiţi şi reţinuţi la graniţă. Cu această „captură” şi cu multe întâmplări de război şi pace se întorsese dispărutul Ghiţă în satul său de pe Jaleş. Iar dacă nici vameşii ruşi, nici vameşii români nu i-au dibuit „bogăţia” din raniţă, frumoşilor păunei le-a venit de hac o vulpe de pe mlaca de lângă Gomnuşa. Iar Ţuţu, fire sensibilă, a consemnat în acea poezie, de o emoţionantă naivitate, o greu perisabilă amintire din anii măcelului mondial...

DOCUMENT

Ernst Jünger, naturalist, filosof şi scriitor german, în jurnalul său de război Das zweite Pariser Tagebuch (Al doilea jurnal parizian) din „Strahlungen II”, notează:

„Paris, 22 aprilie 1943Despre femei şi prizonierii de război. Aşa cum războiul

troian este modelul mitic al oricărui război, la fel reînvie, în situaţii specifice, şi mitul Clytemnestrei. O femeie, auzind că soţul, aflat într-un lagăr de prizonieri, urmează să se întoarcă la cei dragi de acasă, îi iese în întâmpinare, trimiţându-i cu o grabă febrilă un pachet cu alimente, chipurile, ca semn de bucurie şi dragoste netrădată. Între timp însă, înfriguratul bărbat soseşte acasă mai înainte decât se aştepta ea... Aici o găseşte nu doar pe consoartă, ci şi pe noul ei iubit, plus doi copii. Pe de altă parte, în lagărul de prizonieri din Germania, foştii camarazi de baracă ai celui de curând eliberat îşi împart, bucuroşi, alimentele din pachetul sosit pe adresa sa. Patru dintre ei decedează după ce au consumat din conţinutul pachetului. Femeia îi trimisese „iubitului” ei soţ unt amestecat cu arsenic...”.

NOTĂPână la urmă, mă întreb: să însemne toate aceste

cazuri de o nebănuită cruzime şi inconştienţă un blestem clytemnestric? Se poate face o discriminare între femeia

50

bucureşteană, care, împreună cu amantul, şi-a ucis bestial soţul, revenit de pe frontul de Est, şi femeia germană, din cauza căreia au murit - în locul soţului său, care i-ar fi stricat fericirea (sau noul statut matrimonial) - patru camarazi ai adevăratului şi legalului soţ?

Răspunsul normal şi moral la această întrebare îl găsesc la femeile mele gorjene care, având înştiinţări că soţii lor sunt DISPĂRUŢI , nu se grăbeau să se mărite înainte de a aştepta – răbdător-chinuitor – câţiva ani, pentru a se convinge că soţii lor, daţi dispăruţi, nu cumva să se întoarcă acasă. În acest timp, în loc de grăbit divorţ sau înjghebare a unui nou statut matrimonial, îşi întemeiau pasul spre o altă stare, făcându-i, mai întâi, celui dispărut, o slujbă de pomenire întru Domnul... O astfel de ceremonie religioasă le conferă o libertate luminoasă şi o demnitate pe măsură.

Din: Ostaşi, ordon: treceţi Prutul! – în „Cuget liber”

_______________________

51

DEZERTORUL

Tare ciudat personaj era acest Ionică Băluţescu al lu’ Dăbuleanu. Porecla venea de la plasa de dimier a tatălui său, căci, cine, pe atunci - înainte şi după primul război mondial -nu era croitor, lemnar, dulgher, dogar, tâmplar ca atâţia oameni din Câmpofeni, era, neapărat, dimier, să aducă pivelor şi abagiilor din sat „materie primă”. Ionică mai avea doi fraţi şi o soră, căsătoriţi, dar el, se pare, nu le semăna deloc. Isteţ foc şi întreprinzător, avea să trăiască o poveste aparte, mai ales că părinţii se „mutaseră” la cimitirul de pe Cot. Rămăsese singur-cuc, dar era ca un lup – în cel mai frumos sens al cuvântului, adică: se simţea liber în orice act de gândire şi acţiune. Aşa cum era să se întâmple cu el şi în cel de-al doilea război mondial. Război care, în vederile lui de „lup”, împătimit cavaler al naturii, al pescuitului (cu vârşii, saci, cârstaşi şi, mai ales, cu oslea), al vânătorii, era mai mult decât o absurditate. De aceea, era un încrâncenat vrăjmaş faţă de cei care îl privau de orice fel de libertate de a-şi hotărî singur soarta. Nu-l impresionaseră în nici un chip tiradele legionare despre „Căpitan şi legiune” , despre bolşevici. Pentru el Ţara era satul său, Câmpofenii de pe Jaleş, viaţa de holtei de pe Grui, Lazul grecilor, Imuroasa, Dealul bătrân ş.a. Iar cine îndrăznea să-l dizloce din acest „cosmos”, îi devenea, brusc, duşman de moarte. Că nu erau necesare cât mai multe clase de şcoală ca să devii, automat, patriot – aşa cum clama şeful străjerilor pe ţară, „curvarul” de Carol al II-lea (aşa se exprimase el). Dar, venindu-i vremea, a fost musai ca în martie 1939 să-şi facă stagiul militar. Or, lucrul ăsta chiar că-l scotea din sărite. Păi, auzi, să-şi lase el casa veche de o sută de ani, în care rămăsese singur? Dar ordinul ţării fiind ordin, şi-a luat şi el tradiţionala valiză de „blană” (scândură de brad sau de plută) şi a plecat la unitate, întâi la Târgu-Jiu, iar de acolo la Orşova.

Aici, viaţa personală a „lupului” a început să fie anulat tot brusc. Mai întâi că, ajuns la unitate, a fost tuns chilug. Apoi, îmbrăcat şi încălţat cum nu mai fusese obişnuit.

52

Devenise - spunea el - dintr-un ditamai fudul al satului, un număr într-o grupă de alţi recruţi, şi ei tot ca el: de la ţară... Şi, apoi, instrucţie: la stânga, la dreapta, târâş-grăpiş, pe loc repaus, drepţi în tot felul de locuri accidentate. Căci ajungând să fie număr într-o statistică militară, devenise şi un pion pe tabla de şah a apărării Patriei, ameninţată dinspre toate orizonturile (li se spunea, topografic, azimuturi). Ameninţările erau: revizionismul rus, maghiar şi bulgar, norii negri veniţi din Apus, de la Hitler, cel cu teoria aia despre „spaţiul vital”. Evenimente care aveau să-l ameţească, el neştiind cam cum ar fi venit toate astea, de vină, fiind, atunci, nu el, ci Carol al II-lea (avea el ceva cu Majestatea Sa, „Străjerul”).

Vină, nevină, eşti soldat şi te supui chemărilor. Acestea au venit peste doi ani de la Conducător, „Câinele roşu”, ce-i luase locul „debarcatului”. Aşa s-a întâmplat că, în iunie 1941, a fost concentrat. Instrucţie, două săptămâni, ca la război. După care, ia parte la toate operaţiile de front: forţarea Prutului, eliberarea Basarabiei, trecerea Nistrului...

...Septembrie 1941... Ceaţă de plumb peste Nistru. Ionică se plimbă, îngândurat, prin tranşee. Era cu el şi vecinul său de peste drum, Gheorghiţă Ciobotea (al lu Geoaică). Ăsta abia revenise dintr-o permisie, de la ţară, iar ce-i povestise de prin sat îi amărâse atât de râu sufletul de parcă turnase catran în el, dar şi aprinzându-i mai temeinic dorul de ce lăsase, nevoit, pe Jaleş. Pe lângă toate astea, de parcă până acumnu fuseseră destule, mai sosi şi o brancardă încărcată cu răniţi (nemţi şi români). Indispus, fumă două ţigări, una după alta. Lângă brancardă, un neamţ şi un grup de tineri, evrei.

- Achtung! – s-a auzit ordinul neamţului. Un Unteroffizier... Jetzt, erschiessen wir diese Spione. (Atenţie! Acum executăm prin împuşcare aceşti spioni...). Să fi fost ei cei care îi împuşcaseră pe cei de pe brancardieră? Erau paisprezece. Evrei. Slabi, murdari, în zdrenţe, legaţi unul de altul, înşiraţi pe marginea unui şanţ lung şi adânc.

- Feuer!Cei paisprezece „spioni” se mai zbăteau încă, precum

o pasăre abia tăiată. Dar călăul i-a lichidat într-o secundă. Nu degeaba purta pe braţ o zvastică...

53

Asistaseră, forţaţi, la represalii şi Gheorghiţă Ciobotea, şi Chirilă din Poenari, şi Bădeţ din Racoţi. Noaptea, fumând ţigare după ţigare, Ionică gândea: „Ăsta să fie războiul nostru sfânt? Laolaltă cu ucigaşi ca Fritzul ăsta?”. Şi, în aceste împrejurări, se hotărî să dezerteze cu orice risc. „Fie ce-o fi” -a zis el - „că mai rău de ce văzui n-o să fie”. Ghiţă, vecinul, nu a vrut să rişte. Avea acasă nevastă, o avea pe Mărioara, fiică-sa, în vârstă de doi ani... L-au secondat, în schimb, Chirilă şi Bădeţ. S-au strecurat, noaptea, prin tranşeele existente, aşa cum s-ar fi aflat într-o misiune de recunoaştere. Au ajuns la Tighina, în gară, unde tocmai se încărcau nişte răniţi. Ajutaţi de mecanici, au ajuns şi ei, în sfârşit, la Bucureşti, iar din Capitală direct la Gorj.

Văzându-se Ionică la ţară, şi-a propus să scape cât mai repede de coşmarurile frontului. S-a dus pe la rude, la vânat, la pescuit, pe Laz şi în Făget şi, desigur, şi la fetele din sat. Simţindu-se în „spaţiul său vital”, Băluţescu credea că era pe altă lume. Nici nu-i venea prin gând că se afla, de fapt, în poziţie de dezertor. Că aceasta era o infracţiune gravă, destinată să-l târască la Curtea Marţială, iar după asta, în faţa plutonului de execuţie...

Prezenţa lui la ţară, în echipament militar şi cu puşcă de război, devenise o ameninţare şi pentru flăcăii satului care, din când în când, seara mai cu seamă, pe vreme de camuflaj, îşi mobilizau şi ei curajul bărbătesc să „atace” „cazemata” erotică a celor două surori de pe Jaleşul de sus. Cel mai amărât, într-o asemenea situaţie nocturnă, era să fie Nelu P., de pe Cot. Că numai ce-i zisese unul, mai mare decât el şi cu experienţe în astfel de lupte: „Hai, mă,şi tu, să vezi haia de... femeie...”. Iar Ionel abia a apucat să cunoască şi el acest pârdalnic mister. Fuseseră bine primiţi de fete, au fost bine trataţi cu ceva trânc, numai bine ca să înceapă „atacul”. Când să tragă şi Ionel un „glonţ”, „BUUUM!!” O împuşcătură. Încremeniseră cu toţii. „Mă - zise Gheorghe - ăsta-i Dăbuleanu, dezertoru’...” Se deschise uşa, intră Dăbuleanu, luă poziţie de drepţi, salută şi-i luă pe începători la dulceaţă cu propaganda:

54

Mareşalul e Ţara,Iar neamul trebuie să-l asculte...Voi, ţânci sloboziţi de la ţâţă,Lăsaţi ostaşii să lupte!„Fiind doar o glumă” - zicea, după ani de zile, Ionel P. -

„conflictul s-a încheiat cu pace. Adică: noi am şters-o acasă, iar dezertorul a intrat în „tranşee” până la ziuă”.

Zilele de „rai” ale lui Ionică Dăbuleanu nu au durat însă mult. Într-o zi, chestorul poliţiei din Târgu-Jiu, Vasile Ungureanu, vecinul, cu experienţă de poliţist căpătată în Basarabia, îl avertizase să se dezmeticească din iluzii şi rătăciri de copil şi să se întoarcă la unitate cât mai urgent. Adică, până nu va fi prea târziu. Ştia omul ce ştia şi, indirect, voia să-l ajute. Şi a avut dreptate. Că n-a trecut nici o zi, iar jandarmul comunal Bojan l-a şi căutat acasă pe dezertor. Casa era deschisă vraişte, hoţii neavând ce să fure din ea. Dar a intrat el şi i-a confiscat muniţia, arma, echipamentul, tot ce găsise la domiciliul său. Cel ce nu fusese găsit era dezertorul, că-i repetase chestorul:

- Bă, vezi că s-a îngroşat rău gluma. Fii atent că ţi se întinde o capcană...

De aia nu era Dăbuleanu de găsit. Plecase de acasă, în civil, la Târgu-Jiu, conform principiului său: „Şi mie mi-au scăpat din capcane lupi, vulpi, darmite eu din gheara ăstora”. Numai că, ajuns la capul podului de peste Jiu, la tunuri, fu înhăţat cât ai zice peşte. Este dus la chestură, este anchetat şi i se dă un jandarm să-l însoţească la Câmpofeni, să se echipeze din „captura” jandarmului Bojan, iar de aici, direcţia Timişoara, la Tribunalul Militar.

„Prins în cleşte – îmi relata fostul dezertor – n-aveam încotro. Însoţit de „poteră”, tăiarăm Chiciora (pădure între Băleşti şi Rasova) şi, încet-încet, ajunserăm şi la Câmpofeni.Era seara. Eram obosiţi de drum. Mai stăm aici două zile, să se odihnească „oaspetele”. La plecare, jandarmul şi-a încărcat arma (un ZB), a vârât în ea cartuşe (şase), dintre care unul pe ţeavă. Asigurat, în regulă, slujbaşul legii m-a avertizat să nu-mi treacă prin cap vreo poznă că-i de rău şi ar

55

fi păcat, el văzând în mine aproape un pocăit. I-am dat de înţeles că mi-a fost de ajuns atâta şi am luat-o, înapoi, pe acelaşi traseu, spre gara din Târgu-Jiu. În gară, ca de obicei, lume multă. Garnituri de trenuri de toate felurile. Multe dintre ele militare. Ne îmbarcăm spre Filiaşi. Şi aici, ca la Târgu-Jiu. Jandarmul stă pe peron de vorbă cu cineva. Din când în când, îşi întoarce privirea spre mine. Vigilent, îmi urmăreşte mişcările, dar nu şi gândurile. Stăteam pe peron, fumam liniştit, priveam gara, trenurile, lumea... Băgasem seama că eram straşnic supravegheat. Dar şi eu calculam calm, atent, ca la vânătoare sau la pescuit, periodicitatea actului de supraveghere. Asta însemnând: din când în când, jandarmul întrerupea discuţiile cu acel cineva, întorcându-şi capul spre mine. Văd trasă în gară o garnitură de tren. Mă uit la jandarm. Şi el la mine. La mine, nimic suspect... Jandarmul îşi reia discuţiile cu acel cineva, iar eu după o fracţiune de secundă -ţâşti! După un tren! Se aude o împuşcătură, însoţită de somaţie. S-o crezi tu - îmi ziceam - , acum nu mai sunt eu prostul de acum câteva zile... Luând-o din tren în tren, am găsit unul pe linia de Bucureşti. Chiar că pe acolo nu fusesem niciodată. Când voi ajunge în gară, o să mă plimb prin Capitală. Să văd şi eu unde stă Conducătorul. Şi în Gara de Nord trenuri cu nemiluita. Lume multă, puhoi..., inclusiv militari de toate gradele. Unii făceau ordine, iar alţii, încolonaţi, erau strânşi de prin toate trenurile ce soseau la Bucureşti: soldaţi, sergenţi, ofiţeri... Sute. De aici, am fost transportaţi la Cotroceni, într-un lagăr special. Am fost triaţi, şi, în funcţie de situaţia fiecăruia, repartizaţi pe destinaţii. Pentru mine aceasta a fost clară: înapoi la Craiova. Mi s-a repartizat un delegat, iar el, pentru mai multă siguranţă, mi-aluat închizătorul de la puşcă. Mare ispravă – mi-am zis. Hă-hă! Fără închizătorul de la ZB, la prima staţie sar din tren şi înapoi la Câmpofeni! Din nou în „concediu de odihnă”. Că-mi spusese unu’ deştept: „Bă, când mai faci o prostie din asta care te duce în faţa plutonului de execuţie, nu aştepta să te ducă potera legat, ci prezintă-te singur, de bună voie, la unitate şi să spui că nu ai să mai faci aşa ceva câte zile vei mai avea...”. Băgând zisele astea bine în cap, mi-am luat gândul de la Gomnuşa, de la

56

Laz, de la Făget şi Jaleş şi am luat drumul spre Orşova, la unitatea mea. Dar nici nu apuc să pun piciorul în cazarmă că sunt reţinut şi trimis urgent la Timişoara. Tot însoţit, fireşte. De data asta am onoarea să mă ia în primire un ofiţer. Politicos, mă conduce într-o celulă. Nici de astea nu văzusem în viaţa mea până acum. Aici, mă pomenesc vizitat de trei avocaţi din oficiu. Mereu, timp de o lună de zile. De la ei am aflat că judecătorul de instanţă era unul Cristea. Pe el îl cunoştea foarte bine prietena unuia dintre avocaţi. Înştiinţată, fata a luatlegătura cu el. El era căpitan...”

Ca să nu pierd trenul spre Capitală, Ionică Băluţescu Dăbuleanu (dezertorul) a trebuit să-şi întrerupă captivanta poveste. I-ar fi plăcut să şi-o termine, să-şi verse of-ul, ca să nu se uite prin câte a fost să treacă în acei ani de război. Mi-a părut rău că nu am mai avut timp să văd cum s-a finalizat teribila întâmplare. El fiind însă cumnatul meu, găseam noi un prilej să reintrăm în apele memoriei, atât de plină de un ciudat farmec istoric. În anul 1975 însă, nea Ionică (aşa îi ziceam eu) este internat de urgenţă la spitalul Colţea. La o vizită mai lungă, am aflat şi restul întâmplărilor...

„M-am dus, cum ţi-am mai spus odată, la CurteaMarţială. Acuzaţiile indicau, fără dubiu, drumul spre pedeapsa capitală. Capetele de acuzare: dezertare din faţa inamicului; înstrăinare de efecte militare; dublă evadare de sub escortă; lovire a unui ofiţer în exerciţiul funcţiunii; folosirea armei de război şi muniţiei pentru vânarea iepurilor şi vulpilor... Avocatul Chincidileanu - n-am să-l uit niciodată - m-a învăţat ce răspunsuri să dau, ca inculpat, la prezentarea acestor acuzaţii. Şi mi-a mai spus ceva, greu de înţeles: „După ce răspunzi cum te-am învăţat, ceri să fii executat, ca să constitui un exemplu pentru toţi cei bătuţi de gândul dezertării”.

Potrivit documentelor din dosarul militar al fostului dezertor, acesta a procedat, la tribunal, întocmai cum îl învăţase avocatul. Înainte de a se da verdictul în cauză, inculpatul (şi acuzatul) soldat Ionică Băluţescu s-a ridicat în picioare şi în faţa întregului complet de judecată şi a asistenţei a rostit:

57

- Onorat Tribunal, recunosc faptul că sunt vinovat. Faptele sunt grave. Din acest motiv, cer să fiu condamnat la moarte!

O rumoare, cum nu mai cunoscuse tribunalul, a luat naştere, subit, în acest spaţiu al judecăţii şi al pedepselor. Murmur prelungit în sală. Uimire. Stupefacţie.

- Linişte! A strigat judecătorul. Şi, imediat, la fel greu de înţeles: nu avem oameni de omorât, ostaş!

După 21 iunie 1941 - spun documentele - a intrat în vigoare „Legea contraspionajului în timp de război”, care prevedea, pentru infracţiuni de acest gen, inclusiv dezertarea, pedeapsa cu moartea. De asemenea, „Legea 59” cuprindea articole în temeiul cărora, pentru cazuri de dezertare şi nesupunere la muncă obligatorie a evreilor se putea aplica pedeapsa capitală. Iar aşa cum a precizat Mareşalul, la procesul din 1946, 80% din dezertorii condamnaţi la moarte au fost graţiaţi. De aceea avusese noroc dezertorul Ionică. Verdictul, în cazul său, a fost condamnare la 6 luni pedeapsa privativă de libertate, pedeapsă executată în lagărul de muncă din Ploieşti...

În lagăr, soldatul condamnat Băluţescu a dovedit un comportament ireproşabil. Dar „Lupul” din el nu putea trăi într-un ţarc. Mereu îşi zicea admonestându-se: „Tu, Ioane, om al libertăţii, al Jaleşului, al Făgetului, al peştilor şi iepurilor, să mori aici, în lagăr, fără rost?”

Când frontul de peste Nistru avea nevoie de efective sporite, Ionică Băluţescu s-a cerut să lupte acolo, în linia întâia. Indiferent unde.

„Cererea a fost aprobată – îşi povesteşte, în continuare, odiseea, Ionică Dăbuleanu. Am fost trimis de la Regimentul 94 Infanterie (Orşova) direct pe front. Cu mine, Ion al lui Guran, Gheorghe Pupăzan şi alţii, tot din Gorj. Împreună cu alţi 130 de camarazi, am fost îmbarcaţi într-un cvadrimotor nemţesc, iar de aici nu ne-am oprit decât la Sevastopol. Era iunie 1942. Măgăoaia (acest avion de transport)” era echipată cu post de observaţie şi cu mitraliere. Niciodată n-am să uit - poate doar când voi muri - aceste

58

evenimente. Toate s-au înscris în sângele, în pielea, în memoria mea cu o putere ce nu poate fi anulată decât prin moarte. Dar povestindu-le altora, aceste întâmplări vor fi nemurite. Păi cum să uiţi ce mi-a fost să văd nici în visele cele mai urâte?

Cherci, 1942. Era acolo unul Glovocin Istrate, din Gura Parângului... Îmi zicea: „Băi, Băluţescule, astăzi s-a anunţat ofensivă. Ce-ar fi să-i lăsăm dracului şi s-o tulim? Lasă să moară proştii. Ce avem noi cu ăştia, care, de fapt, se apără şi ei cum pot?” Glovocin ăsta nu ştia că eu sunt aici pentru reabilitare. Cum să mai dezertez? Dar ce am văzut, aici, la Cherci, nu mai văzusem niciodată. În ziua aceea - nu mi-o aduc aminte exact -, mă aflam cu Glovocin într-o misiune de recunoaştere. Într-o deplină izolare. Nici tu pluton, nici tu divizie... Şi stând noi la postul de observaţie, ne-a fost dat să vedem ce înseamnă infernul. Adică iadul de pe pământ, localizat, în acea zi, acolo, la Cherci, greu de precizat topografic. Când am venit de la Orşova cu avionul ăla, la Odessa, vedeam aşa de bine poziţiile şi tranşeele de apărare ale ruşilor, încât distingeam şi baionetele de la puşti. Iar când s-a ordonat atacul de la Cherci, ruşii ocupau o câmpie mare, aflată după un braţ al unui lac sau fluviu, nu ştiu. Un Messerschmitt i-a atacat între podul ce făcea legătura între acel front şi locul de retragere. Şi, după aia, zeci de mii de combatanţi ruşi nu ştiau unde şi cum să se mai retragă. Se înghesuiau toţi la capul podului, distrus deja de neamţ. După asta, au venit germanii cu avioanele lor de vânătoare şi i.-a făcut zob. Când am scăpat din locul de observaţie, mi-a fost dat să văd divizii ruseşti nimicite în întregime. Iar în nemaipomenita înghesuială în care îi surprinseseră Fritzii, morţii rămâneau în picioare. Nu mai avuseseră loc unul de altul, să mai cadă. Bucătarul însuşi, pe marmita lui, părea că-i viu, că dă de mâncare unor morţi de foame. Trebuia să fumezi ţigare după ţigare ca să poţi traversa acel loc apocaliptic. Drumul de aici ducea la Caucaz, altă ţintă strategică a Wehrmachtului. Iar nemţii, ca să poată trece, au aşezat

59

tancuri în largul fluviului, făcând pod de trecere pentru armata lor - atunci, triumfătoare, încă...”

- Dar la Odessa, cum a fost? L-am întrebat pe nea Ionică, să mai aud neauzite din cele văzute de el în anii de apocalipsă ai celui de-al doilea măcel mondial...

- Eram pe o insulă. Stăteam camuflaţi. Erau vulpi argintii acolo. Poate singurul lucru frumos de pe câmpul de luptă. Ion Socoru din Cetan-Dej, care în acest timp se afla tot într-un post de observaţie., m-a chemat din tranşeu:

- Măi, Ioane, vino să vezi ce n-ai mai văzut... Când mă uit cu binoclul, văd cealaltă margine a insulei. Era o mişcare. Oameni mulţi. Furnicar.

- Mă, i-o debarcare, zic eu. Într-adevăr, ruşii debarcau, dar i-au surprins zorii zilei. Iar ziua asta era frumoasă. Cel puţin aşa arăta orizontul acela de un albastru infiltrat de roşu raze de soare. Insula era un câmp larg, cu o suprafaţă de circa un kilometru pătrat. Nici un pom, nici un copac... Doar trestie şi papură... Iar acolo, ruşii, cu tunuri, cai, armament –uşor şi greu. Se camuflaseră, credeau ei. Dar îl vedeam pe „Neaţă” - aşa-i ziceam noi avionului de recunoaştere nemţesc - ce fotografia poziţiile inamice din insulă. A trecut, vâjâind curajos, a scos pozele şi.... gata... Asta i-a fost misiunea. Anunţasem comandamentul că avusese loc o debarcare. A Armatei Roşii. Nu a apucat „Neaţă” să aterizeze, că şi vedem în urma lui o „Stiucă” (Stukas) nemţească. Erau ai dracu’ ăştia. „Gângania” asta a zburat doar la treizeci de metri înălţime, aşa, razant, neavând cum să-i facă ruşii de hac, zburând prea jos, ca o săgeată. La un moment dat, vedem că iese fum din „Stiucă”. Îi zic lui Socoru: „Mă, Ioane, l-a cârpit Ivan pe Fritz!” Când colo, creatura asta nemţească lansase în urma ei material incendiar. Asta-i fusese misiunea. Iar după aceea, tot câmpul ardea într-o mare de foc şi de fum, de toate culorile... Stuful şi papura, toate numai în flăcări până la cer, iar ele, flăcările astea, mistuiau cerul. Focul nimicise totul. Stăpâne peste blestematul loc erau focul, flăcările, fumul. Dementul de foc pârjolise totul. Se vedeau flăcări, mâncându-se între ele, ca nişte iele turbate, cenuşă, arzând încă, fum, în înecăcioase fuioare isterice, aerul devenind incandescent

60

până la refuz... Se mai vedeau: arbuşti carbonizaţi, oameni şi cai prăjiţi. Se auzeau vaiete de om, urlete şi nechezuri de cai, parcă puşi, de vii, la frigare, pe un grătar al nebuniei cosmice. Iar peste acest apocalips, un înecăcios miros de carne vie, arsă ca într-un dezmăţ pe care nu-l cunoscuseră nici cele mai vechi mitologii ale lumii. Doar ţipetele, urletele şi vaietele erau semne reale de viaţă... Îmi ziceam: Doamne, de ce nu m-ai lăsat cu peştii mei de pe Jaleş, cu iepurii mei din Făget, cu fetele mele de pe Cot?

Şi, totuşi – continuă nenea Ionică istoria evenimentelor de o înfiorătoare cruzime ale războiului – „eu am fost şi de data asta norocos. Dumnezeu a fost lângă mine mereu. Am venit de la Odessa la Orşova cu avionul pentru noi dispoziţii.Am venit apoi din Câmpia Morţii –aşa am numit eu bătăliile de la Cherci şi Sevastopol - cu vasul „Ardealul”, cu patru etaje. Am călătorit, fără să vreau, pe uscat, pe ape şi în văzduh. Mi-a rămas să mai vizitez Raiul. Dar acolo, voi merge doar când îmi va suna ceasul...”.

Potrivit certificatului de deces, ceasul lui Ionică Băluţescu, zis Dăbuleanu din satul Câmpofeni-Gorj, fost „lup”, fost vânător şi pescar pătimaş, fost dezertor, fost condamnat de Curtea Marţială, şi totuşi, fost decorat pentru acte de vitejie de pe linia întâi front – Est, fost captivant povestitor ale unor fascinante întâmplări dintr-o viaţă aproape magic-legendară, ceasul fostului meu prieten i.-a fost dat să sune într-o vreme de relativă pace: anul 1989, luna aprilie, ziua 11. Dacă există, cumva un rai al veteranilor de război, Ionică Băluţescu zis Dăbuleanu, „Dezertorul” este negreşit acolo. Împreună cu toţi EROII satului Câmpofeni şi ai întregii ŢĂRI, rămasă, Ne –Întregită...

Fragment din cartea „Cu moartea pre moarte călcând” în „Portal - Măiasta”

_______________________

61

MĂ DUC SĂ-L UMILESC....

Oricât de necăjit, Mitomanul este întotdeauna în apele lui. „În apele mele teritoriale sunt rege” - zice el. Această filosofie fiind pentru el o terapie împotriva toxinelor sociale. Iar dacă ţin la el în mod deosebit, este meritul lui absolut. Nu îmi umple el sufletul cu năstruşnice zămisliri, făcându-mă să râd în hohote? Şi nu-i râsul o terapie? Iar Mitomanul are un ce al lui, un farmec aparte, o putere de a crea sau re-crea adevăruri, iar de multe ori lumi doar pe jumătate reale, jumătatea cealaltă fiind opera lui de virtualităţi. Mă ia autoritar:

- Vino, Motane, să faci cunoştinţă cu arta mea culinară. Îl ascult, mă supun şi iau act de talentul lui gastronomic, îndopându-mă cu şoric proaspăt, ce mai, un deliciu, cu trandafiri olteneşti, de din ăia ca lumea, cu ciorbă de legume, rece (reţeta casei), ardei iuţi de la borcan, vin... Vin de care vrei?, zice... De care ai, zic. Şi zice: ia şi din ăsta, gustă şi din ăla, că altceva mai bun n-avem de făcut..., iar tu arăţi prea pirpiriu. El, ce-i drept, mănâncă pantagruelic. Bun, Mito, zic, buuun. Şi iau şi din aia, şi din aia, din toate câte puţin, iar din vin cu... cana ca să fugă boala. Dar mâncarea şi băutura fără vorbă e ca un sat fără câini şi lăutari, or, la Mitoman ograda gurii e otova de zicale, basne şi şotii. Acum, însă, întrucât ne dădurăm la taină despre drumurile şi necunoscutele împliniri ale omului, îmi povesteşte o întâmplare şi adevărată, şi cu tâlc.

Tu zici - zice - că sămânţa pusă în pământ poate da planta după voinţa omului... N-ar fi rău, într-un fel, dac-ar fi aşa şi nu altminteri. Da’ vezi, necunoscute sunt, Motane, căile Domnului, ori mai ateist spus, poţi să pui mărar şi să răsară busuioc. Da, da, nu te mira şi nu mă contrazice, câtă vreme contradicţiile sunt naturale, iar cât despre copiii noştri, te-aştepţi la cele mai bizare deveniri. Da’ mai ia şi din cozonacul ăsta şi mai dă-i şi cu cel ce-i zice cognac, că „wizichi” n-am a-ţi dare... Că-i glumeţ, se vede şi de aici, Mitomanul fiind un excelent vorbitor de engleză.

62

Îl ascult cu nedisimulată obedienţă de „pirpiriu”. Iau şi din cozonac, savurez şi cognacul. Toate sunt delicioase, dumnezeieşti, oh, Mito, ce maestru poţi să fii...

- Zii cu laudele, nu te opri, Motănel. Apoi, ridicând arătătorul spre tavan, îşi încreţi fruntea, ca şi cum răsfrângerile ei ar scoate caratele snoavelor. Până la urma urmelor - zice - de ce să n-ai şi tu dreptate?! Da’, vezi, nu-i totul cum vrea omul. Da’ cine mi-ar putea demonstra că tot ce vrea şi-şi doreşte omul e întotdeauna bine?! Că uite: luna trecută a fost musai să fac un drum la Stau Mare. Cale lungă. Mi-am luat bilet la vagon-dormit. Cu mare greutate. În cuşetă cu mine mai era un călător. Eu sus, el jos. Eu - chivernisit bine sub plapumă. El - vedeam eu că nu era deloc „în apele lui teritoriale”. Adică nu-i era deloc de pat. Adică de dormit. Era ca o nucă ce aştepta să fie spartă şi să-i iei sâmburii. Mi-am zis: mă, nene, omu’ ăsta simte nevoia să se spovedească. Ia să sparg eu nuca. Şi zic: da’ matale, încotro, nene? Atâta i-a trebuit. Vorba aia: dă-i cep butoiului şi ţine-te, vrană... Nu sunt eu psiholog, da’ aici am brodit-o. Parcă s-a deschis un cer de vară în sufletul lui. Şi şi-a dat drumul...

- Dom’le - zice -, că nu vă cunosc, nu mă cunoaşteţi, iertaţi-mă, sunt cam buimăcit. Avea vreo cincizeci de ani, era îmbrăcat modest, dar curat, arăta bine - păr castaniu, bogat, ochi negri, buze groase, roşii, sănătoase. Nu l-am întrebat cu ce se ocupa. Mi-a spus doar: vin de la copilul meu cel mic. Că despre copii şi drumuri vreau să vorbesc. Se aşează, îmbrăcat, pe dunga patului şi se destăinuie. Îi stătea pe suflet enigma unor lucruri care te lasă perplex - mi-am zis şi aşa a şi fost. Eu am trăit şi am muncit greu în viaţa mea - zice. Şi mic, şi mare. Doar acum o duc ceva mai bine. Da’ ca oricare tată, mi-am zis: vreau să fac din copiii mei domni! Oameni mari, cu patalama la mână, cu rosturi printre cei aleşi. Am început-o cu cel mare. Bun flăcău, harnic, ambiţios. A văzut el cum o duceam eu, i-am arătat şi eu cum o duceau alţii -adicătelea ăştia, ajunşii, învăţaţii... Şi m-a ascultat. A învăţat carte, a dat la facultate şi a ieşit medic. Are post în Bucureşti. Am fost pe la el acu’ o lună. Ce să spun, stă bine. Bine de tot. Servici, servici. Apartament, apartament... De la stat, da’

63

merge. Mobilat, rosturi, confort. Sufletul meu devenise o grădină a bucuriilor. Bravo, mă tată, i-am zis. Ai ajuns om! Da’, ca-n basmul ăla cu împăratul căruia un ochi îi râdea, iar altul îi plângea, jumătate din inima mea era muşcată de un fel de guşter, iar jigania asta se chema nemulţumire. Nu reuşisem, în ruptul capului, să-l fac pe-al mic s-o ia pe urmele celui mare. N-a vrut şi pace. Încăpăţânat el, încăpăţânat eu, ne-am luat la ceartă, iar el dus a fost. De cum a isprăvit liceul, nu l-am mai văzut, nu am auzit de el. Nici eu, nici nevastă-mea, nici al mare. Parcă l-ar fi înghiţit pământul. Dar aia i-am şi zis: Du-te şi să nu te mai văd în bătătura mea, om de nimic! Da’ nici el, odată cu capu’, să zică el, să ne scrie el că ce şi pe unde este, păzit-ai, Doamne. De, aşchie din trunchiul meu, încăpăţânare şi mândrie ca la tat-su. Da’ poţi să te mulţumeşti cu o astfel de justificare? Iar nevastă-mea, în ultima vreme tot mai cicălitoare. Din cauza ta - zice - am rămas fără copil. Din pricina ambiţiei tale să-i faci pe toţi domni. Iacă, l-ai făcut pe-al mare, şi ce folos? Cu ce te-ai ales? Numai cu fala? Că al mare, bun băiat, da’ numai de el are grijă, de noi pe naiba... Şi mă pusă, dom’le femeia să-l caut neapărat pe prâslea. Din pământ, din iarbă verde să i-l aduc acasă. Auzi, pe neisprăvitul lumii să-l aduc acasă!? M-am adresat miliţiei. Am zis: uite aşa şi-aşa... Datele lui... Într-o doară, dar şi cu nădejde. Şi mi l-a dibuit miliţia, dom’le. Mi l-a găsit pe orgolios, unde crezi? La Iaşi. Auzi, dumneata, în ce oraş... I-am luat adresa, tot ce trebuia şi mi-am zis: o să-l conving să se întoarcă oaia rătăcită, să-l fac, oricât de târziu ar fi, om. Ce dacă nu-i medic ca frai-su?! Că vezi dumneata, la noi, la ardeleni, vorba e ca tot omul să intre în rândul lumii... Mândria asta e ca un foc ce te ţine în pălălaia lui până îţi împlineşti visul, ambiţia. Sus! Oricând şi oricum. Sus! Parcă şi rostul tău ca tată, în sat, este altul. Mai ales acum când numai cine-i îndărătnic nu reuşeşte să-şi ia zborul spre împliniri. Vorba unuia: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi în gură. Ţara-i plină de şcoli şi de facultăţi, iar mintea nu ţi-o strunjeşti în haimanalâc. Munca, învăţătura şi cinstea. Cu astea doar ajungi departe. Şi eram eu îngândurat şi mâhnit că cu ăl mic am dat greş. Iar cuvântul „rebut” lucra în sufletul meu ca

64

otrava. Mai ales când este vorba de „slăbiciunea” ta. Aşa că, pus în mişcare de o neînduplecată îndârjire, iată-mă şi la Iaşi. Aici, lucrul dracului: cum să găseşti acul în carul cu fân? Da’ cum a nimerit, vorba aia, orbul Brăila, am nimerit şi eu locul în care locuia neîmplinitul meu... Şi ăsta bloc nou, mare, frumos, ca peste tot în ţara asta. Îi ştiam scara, m-am uitat la cutiile pentru scrisori - iote-l, mă, mi-am zis, că emoţiile îmi tot zgâlţâiau zidurile fiinţei mai, mai să-mi aflu sfârşitul la Iaşi. Ce vrei, oameni suntem şi, pe deasupra, şi pieritori... Aşa că iau liftu’, urc la etajul trei, merg la uşă, sun - cu încordare. Cu furie chiar, dar şi cu o anume înclinare spre toleranţă. Că-mi zicea inima: hai, ce dracu’, bucură-te că-ţi vezi, în sfârşit, odrasla şi lasă viforul răfuielii. Da’ ce să laşi, că mai al naibii am devenit văzând că nu-mi răspunde nimeni. Unde-i, mă, prăpăditu’, de mă fierbe-n oală seacă? - îmi ziceam. Norocul cu un vecin: Îl cauţi pe Trică? Da, pe Trică! Păi sunt toţi la servici - îmi răspunde. Da-l găseşti uşor că lucrează la restaurantul „Dor mărunt”. Peste drum de Palatul Poştii - zice. I-auzi ce n-ai mai auzit, Gheorghe - îmi ziceam. A ajuns pramatia şi slugă. Da’ las’ că-l găsesc eu şi-am să-l umilesc eu - mi-am zis în gând -să-l fac de două parale, să se simtă vierme cu „Dorul lui mărunt” cu tot... În fine, i-am găsit şi localul, am intrat negru în el, am luat loc la o masă, aşteptând să-l văd, să-l chem pe el să mă servească. Vine un chelner: ce doriţi? – zice. Să fiu servit, da’ nu de dumneata, ci de Trică, zic. Îl cunoaşteţi? -zice. Da’ de unde..., da’ vreau eu să fiu servit de el. Bine, dar el este şef de sală - zice... Ce şef? - zic eu... Şi revenind la tactică, i-am zis: şi ce dacă, nu ştie să servească? Domnule -zise chelnerul -, dacă vreţi, eu vi-l aduc să vă tocmiţi cu şefu’ atunci... Cine-i, domnule, am auzit pe unul întrebând. Păi unu’ care-o ţine morţiş să-l serviţi nevoie mare... M-am făcut că n-aud, nu văd, căzând pe gânduri şi nedumeriri. Când în faţa mea, tam-nesam, Trică:

- Tată? A sărit pe mine, prâslea, m-a luat în braţe, l-au trecut lacrimile şi mi-a zis:

- Bine-ai venit! El - băiat frumos, îmbrăcat bine, mândru, salutat de toţi cu „şefu”... Ce să-l mai umilesc... Mi-a dat o masă ca la „baştan” - cum se zice acum -, iar acasă la el

65

- să vezi şi să nu crezi: împărăţie... Ce avea medicul, dar ce nu avea el? Ia uite, în ce încurcătură m-a pus rătăcitu’. Cum să-l umilesc? Pe cine? El m-a umilit pe mine, dar ce fericire. Şi asta am vrut eu a vă spune. Tăcerea mă sugruma. Acum, să mă iertaţi, sunt uşurat. Şi, într-adevăr, n-a trecut mult şi l-am auzit pe nea Gheorghe sforăind. Şi mi-am adus aminte de această întâmplare şi de aceea zic - zise Mitomanu: să nu ne trufim că în mâna noastră ar sălăşlui viitorul copiilor. Nu! Fiecare poartă în traista lui propria-i devenire. Noi doar să ne facem datoria să le spunem: fiilor, fiţi voi, prin hărnicie şi cinste... Iar Mitomanul a fost mulţumit că i-am dat dreptate...

P.S. 1989: Se zice că, printre mulţi alţii, şi Trică ar fi fost un... „terorist” (Zvosnistică).

P.S. 2000: Trică este unul dintre cei mai mari miliardari în dolari. Şi nu de... „carton” (se zice).

P.S. 2009: Unde dai şi unde crapă... zic!S-A TICĂLOŞIT LUMEA, DOMLE...

Din mai până acum - căci suntem, în octombrie -, la Gorj n-a dat nicio picătură de ploaie. Pământul e ca piatra, iarba s-a scrumit, viile s-au uscat, fântânile au secat, iar râurile au rămas doar nişte biete firicele de apă. N-au oamenii ce să bage în hambare, vitele n-au ce zdrumica între gingii, până şi păsările cerului cunosc histeria foamei...

Citesc în mitologie despre misterele eleusine, legate de zeiţa Demeter. Se zice că, în timp ce culegea flori de pe plai, Kore (Persephone), fiica zeiţei, a fost răpită de Pluton (Hades), zeul Infernului. Nouă zile a căutat-o mama ei în zadar. Copleşită de durere, Demeter nu s-a mai întors în Olymp. Apoi, întrucât a fost împiedicată „din ignoranţă” să-l facă pe Demophon nemuritor, călindu-l în flăcări, Demeter a cerut să i se facă un sanctuar în care s-a retras, jelind-o de dor pe fiica ei. În tot acest timp, o cumplită secetă a pârjolit întregul pământ. Oricât de mult a insistat Zeus, zeiţa n-a vrut să se întoarcă în Olymp până ce nu i se va reda fiica. Zeus intervine energic pe lângă Pluton, iar acesta a eliberat-o pe

66

Persephona. Regăsindu-şi fiica, Demeter s-a întors în Olymp,iar pământul s-a acoperit ca prin miracol, de verdeaţă şi flori...

Frumoasă legendă. Dar pe la Gorj oamenii cred în alte superstiţii. În vreme ce călătoream cu o hodoroagă de RATĂ spre Târgu-Jiu,comentând norii de praf şi ţărâna ce se alcătuiau în urma ei, un cetăţean, destul de tânăr, a şi venit cu o „explicaţie” la tristul fenomen...

- Nici n-o să se schimbe timpul, dom’le, până nu se schimbă, mai întâi, oamenii care s-au ticăloşit de-a binelea. Astăzi nici pe-ai bătrâni nu-i mai vezi pe la biserică, darmite pe cei tineri. Păi, odată, pe vremuri de secetă, numai ce-i vedeai rugându-se, cu toţii, sfinţilor, iar în trei zile şi veneau ploi de hărăzeau glia cu bucurie...

Râzând de naiva tălmăcire a tainei secetei, „teoretizată” mistic de bietul nostru creştin, acesta s-a uitat la mine zădărât:

- Păi, nu-i aşa, dom’le?Într-o zi, pe când mă aflam în „oaza” mea, adică în

„raiul” dintre „Tigrul” şi „Eufratul” din Câmpofeni (aceştia fiind Jaleşul şi Sohodolul, două râuri de o inexprimabilă frumuseţe, cu binecuvântat zăvoi de sălcii, anini, pluţi şi tot felul de flori), doda Paulica Bălan, aflată la înălbitul rufelor, refuzând să mai creadă în legende şi referindu-se la cumplita secetă precum şi la firea vremurilor, mi-a zis:

- Nu vreau să fiu făţarnică şi nici nu mi-e frică s-o spun: Domnul ne-a bătut, iar vremurile ne-au omorât.... Ne-am pierdut încrederea în orice făgăduinţă. Lumea a cârmit-o spre pieire şi doar o minune ar putea schimba lucrurile. Nu de mine mi-i, că-s bătrână, dar mă doare sufletul de-ai tineri că ei nu au nici o vină, nici măcar pe aceea de a se fi născut...

Evenimentele petrecute în sat sunt puse tot pe seama păcătoşirii omului, bineînţeles, zic ei, tot din cauza vremurilor.

- Păi cum o să ne ajute Dumnezeu, că, vezi tu, pe Jaleş la vale a fost pescuit un nou-născut, aruncat de vreo netrebnică ajunsă la disperare... Au fost chemate toate femeile la control, dar degeaba.

67

- A devenit lumea fără frică, nici de lege, nici de Cel de Sus nu se teme.

- Aşa este...- Asta-i ca şi cu vitele – intervine o femeie cu o

noutate. C-a rămas satu’ de nu mai cumpără vaci pentru lapte. Una, din cauză că n-are cu ce să le ţină, iar alta fiindcă, dacă nu ia statu’ decât viţei peste 200 de kilograme, omu’ nu mai pridideşte să-i îngraşe şi rămâne cu ale viţele şi viţei pe cap de nu ştie ce să le mai facă.

- Cum s-a întâmplat cu al lui Neagu. Mă duc pe deal şi-l văd c-o turmă de vaci slabe, numai bune de pus pe băţ. Zic: da’ eşti de rând cu vacile satului? Nu, zice bietul om, sunt blestemul meu, că nenorocita de Sâmbolea face numai viţele şi n-am voie să le tai. Dacă-i rog pe oameni să le ia că le dau gratis, fug ca dracu de tămâie ori ca de lucru ciumat. Şi uite-aşa: vaca se goneşte, naşte, iar eu ajung văcarul ciredei mele, fără să vreau...

- Păi Iorgu lu’ Costache n-a găsit în zăvoi un viţel nou-născut, aruncat şi a venit miliţia şi l-a dus la primărie să-l crească CAP-ul?

Fug oamenii şi de vite, şi de copii. Au devenit un coşmar şi iubitul, şi gonitul...

- Şi fură lumea ca-n draci... - adăugă, de peste drum,doda Ioana lui Goangă. Ieri noaptea Nătălichii lu’ Băluţă i-au luat din crivină varza pe care a udat-o toată vara cu găleata, de dimineaţa până seara. Găsi-i-ar boala ra, să-i găsească! Conchise sancţionator doda.

- Asta-i nimic. Lui Toader Buzatu din Stolojani i-au furat de lângă casă şi varza, şi ce-i mai rămăsese pe loc, că acu’ s-a apucat omu’ să-şi pună nu-ştiu-ce alea cu electricitate şi sonerie că dacă mai vrea cineva să-l fure, să pornească aia, cum îi zice, alarma. Ca-n filme, fată, ca-n filme! Îşi rosti sentinţa Chiva lui Gore.

- Nu mai are lumea ruşine – accentuă, dramatic, situaţia Lita lu’ Coconu. Iar vecina mea, Lia lu’ Veteranu, a venit şi ea în pateticul sobor al comentatoarelor cu următoarea ştire-şoc: la Târgu-Jiu, în blocul în care stau ai lu’ Cutanu, a lu’ Balabanu, a lu’ Stoicanu şi Ileana lu’ Tunaru, o

68

fată de cinci ani a fostă făcută poştă de doi monştri, unu’ divorţat, iar altu’ de-un leat cu primu’, un terchea-berchea. Fata a fost găsită în faţa uşii apartamentului, fără cunoştinţă. Reuşise, totuşi, să fugă, după ce derbedeii şi-au bătut joc de ea.

- Auzi, mneata, hal de ticăloşie - n-a putut să se abţină Maria Dancu, mamă şi ea a două fete şi a unui băiat. Lua-i-ar Diavolul de criminali... Şi i-a prins miliţia?

- I-a prins, i-a prins... Se zice că i-ar fi bătut măr. Că se auzeau, strigând: „Daţi-ne închisoare, pe viaţă, da’ nu ne omorâţi în bătăi!”

- Ba să-i fi jupuit de vii! Această hotărâre „judecătorească” de o zguduitoare asprime au rostit-o, cu un fel de înfiorare, mai multe dintre cele de faţă...

Întâmplările relatate au avut loc în octombrie 1986, pe vremea „împuşcatului”. Iar ploile au fost slobozite de Persephona abia în noiembrie, acelaşi an. De atunci, timpurile s-au schimbat, dar oamenii nu au renunţat la ticăloşii nici acum. Ba, dimpotrivă - „Acum” aflându-ne în anii de după Hristos 2009. Cod roşu..., balcanic. Pe cine să mai împuşti?

____________________

69

CAPCANĂ PSIHOLOGICĂ LA IGHIU...

Or fi ei „năcădăi” în comuna Ighiu, judeţul Alba, dar pe şeful postului de miliţie, plt. maj. Faur, nu-l prea duc ei de nas...

„Nu cu multă vreme în urmă - îmi relata el cu mult umor şi, desigur, cu mândrie profesională - am identificat o nouă infracţiune de avort. Leliţa Gligora - aşa o chema pe cea în cauză - un zdrahon de muiere, în vârstă de 40 de ani, a fost internată de urgenţă la maternitatea din Alba-Iulia pentru hemoragie. Făcându-şi medicul meseria ca la carte, a stabilit că la mijloc fusese o „mână”, necunoscută încă, dar aceeaşi la multe alte întâmplări de această natură. O „mână” care, jucându-se cu viaţa femeilor şi, în cele din urmă, şi cu legea -se înţelege că în schimbul unor „riscuri” grase - continua lanţul faptelor incriminate, fără nici o teamă sau remuşcare... Până la urmă, a fost prinsă, dar până atunci a trebuit să se piardă vremea şi cu „alibiurile” Leliţei, că aici a fost comicul şi dezlegarea... Că, după însănătoşire, Gligora a fost invitată la post.

- Ia zi, muiere, cine-i „mamoşul” care era să-l lase pe bărbat-tu văduv? Am luat-o eu direct, să-i iau piuitul. Da’ ea, de colo:

- Berbecu’ dom’ şef...- Care „berbec”? am întrebat-o nedumerit, gândul

fugindu-mi la alte bănuieli, nicidecum la vreun biet dobitoc din ograda bănuitei.

- Ghiţă, dom’ şef, noatinul ăla mereu pus pe şotii, care aţi zis c-ar trebui tăiat, fiind un individ periculos... Într-o zi, stăteam în curte şi spălam în albie nişte rufe şi ştiţi cum e la ele; te frămânţi în toate părţile, cu tot corpul; şi dă-i în stânga, când clăteam mintanul în apă, şi dă-i în dreapta şi tot aşa, iar animalului atâta i-a trebuit: s-a întărâtat şi, ce să vă mai spun dom’ şef, fără să bag de seamă, şi-a făcut vânt în fundul meu de m-a lăsat lată şi plină de sânge...

70

Frumoasă poveste, Gligora, am zis eu, mai crezând, dar şi zicându-mi: nu fi năcădău, Faure, că ăsta-i doar un alibi...

- Să orbesc de n-o fi fost aşa...Am lăsat-o eu în pace pe suspectă, am luat măsuri de

investigaţie, iar peste câteva zile o invit din nou pe bănuită la organele noastre. Când a ajuns la uşă, am luat-o psihologic:

- Tu eşti, Gligora?- Eu, dom’ şef, să trăiţi!- Dar berbecul unde-i?- Ghiţă?- Păi el, doar nu eu...- ....- Hai, Gligora! Că nu ziceai tu că el te-a...?- Ba el!- Dar el zice că nu-i vinovat!- Dar de unde ştiţi?- Mi-a zis el, că doar ştii că are un picior rupt. Şi-apoi,

după cum ştii, era chiar la munte... când ziceai tu că...- Bată-vă, Domnul, că năcădae mai sunt... M-aţi prins,

dom’ şef... Dar să nu fiţi prea rău cu ea...Căci aici a fost toată dezlegarea: Gligora a fost

determinată s-o denunţe pe Dora Guiţă. „Mamoşa”. Infractoarea lacomă de bani de pe spinarea năcădoaielor şi a natalităţii naţionale, tovarăşe colonel!”, şi-a încheiat povestea şeful de post, Faur, inamicul nr. 1 al năcădăilor şi infractorilor din Ighiu – Alba.

____________________

71

INGINERIA VALORII

În drumul meu spre serviciu, în fiecare dimineaţă mă întâlneam cu o tipă care, prin alură şi optimism tineresc, dar şi convinsă de propria-i valoare feminină, îmi atrăgea atenţia, ce s-ar putea numi chiar curiozitate.

Într-o bună zi, aflându-mă împreună cu nedespărţiţii mei amici, Iulian şi Radu, mi-am zis s-o abordez, punând-o,delicat şi provocator, în faţa următoarei dileme:

- Domnişoară (sau domniţă), suntem trei prieteni îndrăgostiţi de dumneavoastră. Dânsul - adică Iulian - este romancier; domnul - adică Radu - ziarist, iar eu cititor de carte bună. Spuneţi-ne, sincer, pe care dintre noi îl preferaţi!

Surprinsă de „tupeu”, domnişoara (sau domniţa) fără nume ne-a privit, mai întâi, cu o firească nedumerire. Apoi, după ce ne-a trecut în revistă şi a băgat de seamă că eram domni serioşi, a răspuns:

- Daţi-mi timp de gândire...Între timp, sus-acostata făcea următoarea analiză

valorică: 1) „Dacă îl iubesc pe romancier, acesta mă lucrează în mai multe capitole şi e prea mult, chiar dacă plăcerea ar fi multiplă; 2) ziaristul ar putea să termine o tabletă doar în câteva minute şi ar fi prea puţin; 3) cititorul de carte bună, dacă n-o să fiu atât de bună, o să mă arunce pe fereastră... Greu de tot să te hotărăşti...”

A doua zi, la întâlnirea cu cei trei, a dat răspunsul de mai sus, însă ca să nu lase o profundă impresie de pripeală şi suspectă superficialitate, a mai cerut un răgaz pentru o nouă judecare a lucrurilor. Noua metodă de gândire i-a scos în faţă o cu totul altă posibilitate:

„1) Romancierul, în definitiv, nu-i obligat să facă lucrarea într-o sută de capitole; 2) ziaristul s-ar putea, totuşi, să facă un serial acceptabil; 3) în ce-l priveşte pe cititorul de carte bună, ar fi posibil să fiu eu o lucrare foarte bună pentru el...”.

72

Bine, bine, dar aceasta este totală răsturnare în ordinea valorilor. Dacă primul raţionament o făcea să fugă de fiecare din cei trei amici, ultimul o îndemna să fie de-a dreptul acaparatoare şi să nu renunţe la nici unul. Dar ce e rău când cu puţin spirit gospodăresc şi o sporită imaginaţie se poate găsi o soluţie salvatoare şi general satisfăcătoare?

Deci, ce şi-a zis logiciana noastră?„1) Mai întâi, am să-l iubesc pe romancier şi voi merge

din capitol în capitol, atâta vreme cât îmi va face plăcere; 2) după aceea, am să-l iubesc şi pe ziarist; pe ăsta o să-l fac să scrie o recenzie mai lungă şi absolut favorabilă; 3) la sfârşit, îl voi iubi, desigur, şi pe cititorul de carte bună; sper ca recenzia ziaristului să-l convingă că pot fi chiar o carte de căpătâi...”

Când, după nouă luni a născut o încântătoare Evuţă, distinsa matroană l-a însărcinat pe scriitor să se străduiască să scrie un roman şi mai bun, pe ziarist să-i facă o recenzie ca lumea, iar pe cititorul de carte bună să citească şi romanul şi recenzia, dar numai după ce stătea mai întâi la cozi - la unt şi lapte -, o hrănea pe bebeluşă cu biberonul, iar seara să-i facă băiţă...

Povestea spune (s-a întâmplat prin anii ’70) că, până la urmă, cei trei amici au reuşit, în sfârşit, o treabă ca-n basme, datorită fantasticului spirit ingineresc al mămicii fără nume care, totuşi, avea soţ, dar intrase cu noi în joc pentru a dovedi cine e mai tare în teoria şi practica „ingineriei valorii” –temă în vogă în acele vremuri – ea fiind câştigătoare...

P.S.: Nimic născocit.

___________________

73

CÂINII ŞI JAVRELE

(„Câinii şi javrele” – un episod dramatic dintr-o istorie tragicomică, netrucată. Desigur, dintr-o istorie foarte recentă)

Întotdeauna am iubit câinii. Deşi, în general, de cei străini (comunitari) mă feream cu grijă, având chiar frică de ei, fiind nu doar o singură dată muşcat. Dar dacă mă gândesc bine, în cei şaptezeci de ani ai mei, nu am fost decât de trei ori victima unor „kinojavre”, pe când din partea oamenilor şi a unor organizaţii (un fel de haite cu statut), am avut de numeroase ori de suferit.

Legat de câini şi de javre, o amintire din anul 1989 mă face să râd chiar şi acum, la 17 ani de atunci...

Eram de serviciu. „Pe minister” - se zicea. Adică îmi venise rândul să dublez colectivul de redacţie de la dispeceratul MI, în vederea prelucrării datelor şi informaţiilor transmise din teritoriu pe toate liniile de muncă: securitate (în mod deosebit pe profil de contrasabotaj), armată (evenimente, incidente), circulaţie, criminalitate economică, pompieri, frontieră ş.a. Răspundeam de redactarea rapoartelor şi notelor speciale destinate conducerii superioare de partid şi de stat. În timpul programului, lt. col. V.G. - un fel de câine al conducerii internelor, dar javră faţă de subordonaţi, îmi dă o reţetă, în limba germană, să o traduc urgent, fiindu-i necesară lui Postelnicu (ministrul de Interne).

Era un text complex, pe câteva pagini. Nu aceasta era dificultatea, dar, pe măsură ce traduceam instrucţiunile, mă cuprindea o nemăsurată milă de teribila boală a ministrului nostru, deşi, nu cu multe ore mai înainte, îl văzusem destul de vesel şi activ. Boala şi tratamentul din reţetă indicau o maladie din registrul jigodiei. Deci, nu pentru Postelnicu. Pacientul real pentru care traduceam în regim de urgenţă documentul era un... „caimacan”. Aşa îl porecleau cei din preajma Postelnicului pe câinele de rasă al acestuia, un „doberman”, din prăsila celebrului Corbu, cel mai fidel prieten al lui Nicolae Ceauşescu. Dar cel mai interesant eveniment privind câinii

74

„de stat” l-am trăit, absolut bulversat, în ianuarie 1988, când fusesem scos pe traseu (la Uzinele „23 August” din Capitală), unde veneau să voteze Ceauşescu şi suita sa. Cei care coordonau măsurile de securitate şi gardă erau generalii Neagoe, Nuţă şi Mihale, iar pe trotuare - lume multă şi, desigur, membri PCR, membri UTC, membri UFDSR, membri de sindicat, pionieri, şoimi ai patriei, precum şi mult frig... Mulţi câini am văzut în viaţa mea, dar nu credeam să văd unul pe post de înalt demnitar cu misiuni speciale de securitate şi gardă. În acea zi am văzut acest lucru. Într-o maşină antemergătoare sosirii cuplului dictatorial, Corbu ocupa locul din spatele şoferului, stând pe scaun, în poziţie şezând, iar lumea a crezut că este un ministru. Mai lipsea să iei poziţia de drepţi şi să-i saluţi cu respectul cuvenit...

Deşi destul de comic, evenimentul m-a şocat. Revenit la birou, am scris următorul „DECRET IMPERIAL”:

„Venit-a vremea ca prin mine/ S-aflaţi un adevăr de fier:/ Voi pune prim-ministru un câine/ Să-mi stea în preajmă cu-al său fler/ Şi-abia în urma lui - e lege -/ Urmează ceilalţi lătrători:/ Miniştri, preşedinţi, directori/ Ce m-au trădat adeseori.../ Se gudură Caninus - Gardă/ Că nu-i o simplă halebardă”.

Tovarăşul Corbu

Numeroase documente de epocă au confirmat o neîncredere aproape patologică a cuplului Ceauşescu în unii oameni de stat, inclusiv în Securitate. Încrederea şi afecţiunea o investiseră în copiii şi câinii lor dragi, Corbii (se pare că avea doi, ori unul îi fusese donat lui Postelnicu, aparent loial, mai ales Elenei?). Suspiciunea creştea pe măsura unei degringolade paranoice. Căci întâlnim tot în „Ceauşescu - o biografie” (de Thomas Kunze):

„... Epoca de diamant” din istoria României, cum era lăudată era lui Ceauşescu, degenerase din ce în ce mai mult într-o parodie, în care poporul român avea rolul unui figurant trist. Un redactor al televiziunii austriece a relatat că şi câinelui lui Ceauşescu, un doberman cu numele de Corbu, trebuia să i

75

se acorde cea mai mare onoare. Când Ceauşescu vroia să vadă animalul, acesta era adus într-o limuzină neagră de la reşedinţa particulară până la sediul CC-ului. În acest scop, străzile erau închise ca la o vizită a unui oaspete înalt.Maşinile miliţiei, cu lumină albastră şi sirene, asigurau convoiul animalului. Câteodată Ceauşescu le cerea, în glumă, colaboratorilor săi, să i se adreseze câinelui cu „tovarăşul Corbu”. Cele de mai sus confirmă întocmai cele văzute de mine în ianuarie 1988, la Uzinele „23 August” din Capitală. Nu ar mai fi durat mult şi Corbu - aşa cum procedase Caligula cu armăsarul său - ajungea deputat în Marea Adunare Naţională.

Absolut suprarealist mi s-a părut (şi continui să fiu obsedat de acest aspect) numele de Corbu dat distinsului „doberman de stat”, paralele cu cel de „Corbii”, numele de cod al complotiştilor anticeauşişti, agenţi ai KGB-ului, între care generalii Nicolae Militaru, Kostyal, Radu, Pletosu etc., precum şi Ion Iliescu (el doar suspectat a fi fost agent). Să fi obstinat dictatorul cu numele de Corbu, dat câinelui său credincios, spre a reliefa, antitetic până la hiperbolă, contrastul dintre animalul său de gardă şi viitorii săi asasini? Sau a fost gestul ridicol al destinului, absolut aleator şi hazardant? Ori chiar vizavi de unii colaboratori care, ulterior, l-au trădat trimiţându-l în faţa gloanţelor de la cazarma din Târgovişte? Este posibil ca, în plan psihic, Ceauşescu, obsedat de ideea neloialităţii anturajului său (Pacepa fusese unul dintre aceştia), să-l fi asimilat unor fiare (urşi, mistreţi), pe care, în escapadele sale vânătoreşti, le împuşca cu o feroce plăcere.

Thomas Kunze relatează, scurt şi percutant, un episod privind trăirile lui Ceauşescu printre „fiarele” din anul 1989, între ele figurând, metaforic, şi Gorbaciov. În capitolul „Ultima vânătoare” , relatează:

„Cu toată încordarea (este vorba de tensiunile apărute între el şi liderul de la Kremlin - n.a.), Ceauşescu nu putea renunţa la plăcerea sa: vânătoarea. După ce anulase, datorită supărării cauzate de întâlnirea cu Gorbaciov, vânătoarea planificată pentru 5 decembrie, după o săptămână s-a hotărât să plece la unul din ocolurile sale de vânătoare, pădurea Ogarca.

76

La 10 decembrie, când conducătorul a sosit acolo, erau deja pregătiţi 5.000 de fazani. A coborât din maşină slăbit şi palid. Doar privirea pătrunzătoare era aceeaşi ca întotdeauna. Atmosfera era lugubră. „Ceauşescu este nebun. Toată Europa este în agitaţie, iar el vrea să vâneze fazani”, zicea Crişan, martorul de vânătoare al lui Ceauşescu. După o scurtă gustare, de care el abia s-a atins, gonacii i-au adus fazanii în faţa puştii. Ceauşescu a vânat până la epuizare. După aceea s-a întors fără nici o vorbă la Bucureşti.

În aceeaşi zi, Ceauşescu nu şi-a luat rămas bun de la personalul de vânătoare, nici nu a avut chef să privească cele 400 de păsări răpuse. Avea să fie ultima vânătoare...”.

Să fi fost aceasta o expresie a răzbunării, în plan imaginar, a lui Ceauşescu împotriva inamicilor săi? Căci, la acea ultimă vânătoare din viaţa sa, dictatorul s-a comportat asemenea copilului din filmul românesc: „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”...

În plan imaginar, pentru că, în plan real, evenimentele din decembrie 1989 s-au derulat cu totul altfel...

O vânătoare istorică

În săptămâna următoare celebrei vânători, începeau evenimentele anticeauşiste de la Timişoara, Bucureşti şi apoi din toată ţara.

22 decembrie 1989. 09.30. Cpt. Rus Cornel din fosta Dir. a V-a de Securitate şi Gardă verifică, din dispoziţia Elenei Ceauşescu, situaţia operativă din jurul sediului CC al PCR. Revine la punctul de gardă la orele 11.30. Peste o oră, se prezintă la cabinetul 2 să raporteze constatările din zona investigată. În acest context - a relatat ofiţerul „Jurnalului Naţional” - comandantul suprem i-a ordonat „să se ocupe de câini”. Unul din ei fiind Corbu.

25 decembrie 1989. U.M. 01378 – Târgovişte. Aici staţiona cu ordine de misiune specială şi unitatea militară 01476. În urma unui simulacru de proces, pornit în urma înţelegerii dintre Dan Voiculescu Voican şi generalul Victor Stănculescu (parola: „Recurs la metodă”) şi în baza decretului

77

semnat, în grabă şi sub influenţa demonică a lui Brucan, de Ion Iliescu, cad seceraţi de gloanţe condamnaţii politici Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu. Cu acest eveniment „CORBII” şi acoliţii lor îşi duseseră la îndeplinire, cu o satisfacţie morbidă, „jurământul de credinţă”. Cadavrele celor doi executaţi erau apoi aranjate, metodic, ca într-un asasinat ritualic de ezoteristul Voican. Evenimentul de la zidul cazărmii din Târgovişte ni-l descrie, în aceeaşi pastă epică, tot Thomas Kunze:

„... O potaie neagră, numită Rex, pe care soldaţii garnizoanei o hrăniseră când şi când cu resturi, linge din balta de sânge care s-a răspândit în jurul cadavrelor. Soldaţii raportează mai târziu, că probabil, javra trebuie să fi mâncat şi creierul răspândit...”

Aşadar, la ordinul lui Ceauşescu de a avea grijă de „Corbul” său (sau de Corbu 1 şi Corbu 2), cpt. Rus nu a mai avut vreme să execute ordinul comandantului suprem. La Târgovişte, alţi „CORBI” făcuseră o vânătoare istorică”.

(„Gorjeanul”)

Notă: După decembrie ’89, „corbii” s-au înmulţit.

________________________

78

DESPRE DIAVOL ŞI ALTE SPURCĂCIUNI...

De Sfintele Paşti, în faţa Sfintei Biserici, patronate de bunul Sfânt Nicolae, în al o-mie-şapte-zecelea an de la Învierea Domnului, o zăltată a satului povestea suratelor cum i-ar fi ieşit ei Diavolul în cale, pe la asfinţit de soare, sus, în mlacă, iar acel Ucigă-l-Toaca şi-ar fi deschis prohabul pantalonilor şi, în loc de coadă, şi-ar fi exhibat vârtosul mădular, ispitind-o, neobrăzat, la neiertate păcate...

Ceea ce a atras atenţia ascultătoarelor a fost figura naratoarei. Faţa i se făcuse roşie ca sfecla, ochii de guşter căpătaseră o fixaţie de drogată, iar gura îi saliva de parcă ar fi fost în dârdora unui orgasm. Unele dintre surate s-au închinat şi de cele auzite (şi nemaivăzute), şi de îndrăzneala smintitei de a strica atmosfera de evlavie şi sfinţenie cu pologul ăsta de nerozii.

O astfel de întâmplare nu e singulară în cazul unor posedate. Cu ani în urmă am cunoscut dactilografa unui mare şef dintr-o instituţie guvernamentală. Aceasta, ori de câte ori încheia lucrarea cu iniţialele mahărului şi ale ei (respectiv, DD/ TT), tremura de o secretă fericire. „Domnul DD – zicea ea – o călăreşte pe TT!”. E ra văduvă. Grasă şi pofticioasă la cele lumeşti. La rândul ei, avea o soră (tot văduvă) care – ne relata ea (dar în birou, nu în faţa unui lăcaş de cult) – nopţi de-a rândul avea ciudate vedenii. I se părea că-i băteau în geam, cu violenţă, nici mai mult, dar nici mai puţin de vreo zece falusuri în plină poziţie de atac erotic... Se înţelege că sărmana, ca să scape de năbădăioşii „terorişti”, a fost internată de urgenţă la balamuc...

Aşa cum s-a mai publicat în presa gorjeană, cazuri similare pot fi tratate nu numai medical, ci şi de preoţi cu har şi invidiabile succese în cazuri de exorcizare. Aşa ceva i-am recomandat şi eu zăltatei satului, indicându-i, mai întâi, să se spovedească preotului şi nu mulţimii din faţa neîntinatului lăcaş. Dar ea mi-a replicat că nu îndrăzneşte să stea sub patrafirul popii că şi acesta are prohab şi de unde ştie ea că de acolo nu ar ieşi alt Drac?

79

Incriminat, „Diavolul”, la rândul său, supărat foc pe afurisita ispravă a zăltatei, s-a hotărât s-o traducă în instanţă pentru calomnie, martor de bază, în cauză fiindu-i Sfântul Nicolae, patronul hramului satului şi vreo şapte babe.

Ceea ce relatez aici nu-i deloc fabulaţie. Iar eu le-am scris pentru citire şi crucire...

______________________

80

PLECĂ PE GÂNDURI VOIEVODUL...(poveste adevărată...)

„Plecă pe gânduri voievodul” este un vers dintr-o frumoasă poezie a copilăriei mele cu tematică vânătorească din anii ’40... Ea se numea „Cerbul cu stea în frunte”. Dar deocamdată, o şocantă ştire de presă:

În „România liberă” din ianuarie 2005, a apărut un editorial privind masacrul săvârşit pe „vastul domeniu de vânătoare al miliardarului în chiloţi”, Ion Ţiriac, unde „au fost împuşcaţi nu mai puţin de 185 de mistreţi, din care şase erau scroafe gestante. În afara acestora mai erau cerbi şi alte sălbăticiuni...”

_________________________

Am învăţat – încă din vremea serviciului militar obligatoriu (1957-1958) – să trag cu arma (ZB, puşcă-mitralieră, pistolet...). Erau exerciţii obligatorii, ţintele loviturilor fiind „inamici de carton”. Instrucţia îşi avea propria logică: un combatant trebuie să fie eficient în caz de mobilizare. Din fericire pentru istoria României, din 1957 şi până în decembrie 1989, românii nu au făcut uz de armă pe vreun câmp de luptă. Excepţia a constituit-o nefasta perioadă 17-25 a acelei luni de infern bine organizat când, din cauza unor regizori criminali, românii au tras în români, fără deosebire de naţionalitate, religie, sex etc. Rezultatele acestor „exerciţii de tragere reciprocă” concretizându-se, statistic, în peste 1500 de morţi. Dar nu acesta este obiectul intervenţiei mele, ci acela al vânatului absurd, al masacrării nemiloase a fondului cinegetic naţional (aşa cum s-a întâmplat, nu din întâmplare, în acel ianuarie 2005, la Balc - Bihor).

Desigur, pe scara evoluţiei umane, omul cavernelor a fost legitimat, din motive biologice, să-şi asigure

81

supravieţuirea, vânând. Dar nici paleo-neoliticul nostru, chiar dacă ar fi fost organizat în hoarde, nu ar fi reuşit să decimeze, într-o zi, mai mult de una-două sălbăticiuni. Cu timpul, în funcţie de programul social, vânatul a devenit sport, practicat de amatori din clasele avute (împăraţi, regi, prinţi...), dar fără a degenera în dezmăţ. Iar dacă se ajungea la excese, se întâmpla şi pentru că întinsele feude „gâlgâiau” de vânat. O furie specifică în domeniu s-a înregistrat şi se înregistrează în cazul unor structuri sanguinare care ucid, fără alegere, urşi, tigri, căprioare, antilope, elefanţi, făcând aceste superbe fiinţe ale firii ţinte ale firii lor intrinsec sadice. Oricât de pasionat vânătore ai fi, sub aspectul sportiv al „cauzei”, nu este admisibil ca omul nostru modern să-şi substituie pofta de genocid cu cea de zoocid. Căci, tot în decembrie 1989, în furibundul război psihologic destinat fixării dictatorului, împuşcat la fel de sălbatic, în galeria unor „ucigaşi”, s-a născut o întreagă literatură defăimătoare despre celebrele escapade vânătoreşti ale lui Nicolae... Dar în toţi aceşti ani de dictatură, nu au fost măcelăriţi atâţia porci mistreţi câţi au fost decimaţi într-o singură zi, la Balc. La acest dezmăţ „boieresc”, au luat parte: iluştrii „combatanţi” Adrian Năstase (notoriu vânător de animale sălbatice), Ion Ţiriac (un îmbogăţit cu ifose de magnat occidental) şi alţii, „sportul” practicat în acest areal nefiind altceva decât o afacere. Biata pădure românească, sărmanul fond cinegetic românesc, biata Românie...

1942... Elevă în clasa a şaptea, Nuţa, sora mea, învăţase pe de rost o înduioşătoare o poezie : „Cerbul cu stea în frunte”. Povestea spune că, retraşi într-o pădure, un bătrân şi baba sa, săraci lipiţi pământului, trăiau într-o silnică singurătate. Pricină suficientă ca moşul să-şi dorească moartea. Baba însă ar fi fost mulţumită măcar dacă în casa lor ar mai fi fost o fiinţă, un suflet. Dar, iată că această minune se întâmplă: Domnul le-a trimis în pragul casei un cerb cu stea în frunte, hăituit şi rănit. Rana i-o pricinuise un tânăr voievod, care şi-l dorea podoabă în vastele sale palate. De aceea, în schimbul cerbului, voievodul-vânător le oferă bătrânilor

82

ameţitoare privilegii. Acestui act de „negociere” i se opune, prompt, chiar „ţintatul”:

„Nu vreau să vin la curtea voastră –deodată cerbul le-a vorbit –tu mă doreşti ca pe-o podoabă,ei sufletul mi l-au dorit...”

Din această replică, voievodul a tras o învăţătură valabilă pentru vânătorii de pretutindeni şi pentru totdeauna:

„Plecă pe gânduri voievodulşi se gândea că nu-i de-ajuns să fii bogat, temut şi veşnic, de măreţia ta pătruns...

... mai trebuie să ai şi sufletmilos, şi bun, şi iubitorde vrei să fii iubit de oamenişi de podoaba codrilor...”

1958. Vin din armată, în permisie, la ţară, la Câmpofeni. Era august. Îl însoţesc – fără „armament” - la o „pază”, în Făget, pe un vânător pasionat. Soarele, căzând spre asfinţit, iriza pădurea cu raze de rubin. Noi, „vânătorii” din ascunzătoare, aşteptam, într-o încordare aproape supranaturală, să se ivească „ţinta”. Nu se auzea nici măcar un bâzâit de musculiţă sau un „glas” de vânt... Şi aerul, şi pădurea, şi amurgul, şi noi, şi ţeava „Damascului” (marca puştii) făcuseră din acest punct special „de luptă” un spaţiu şi un timp al tăcerii absolute. Pândă (extraordinară concentrare a simţurilor, adrenalina făcând din inimă un ghem de foc...). Lumina amurgului în lentă înaintare lasă liziera Făgetului sub aripa înserării. Doar ţeava „Damascului” se mişcă, nerăbdătoare, ca un radar al morţii. Din „cârtog”, vânătorul devine, deodată, în ochii mei, o fiinţă care, în aşteptarea prăzii, se metamorfozează el însuşi într-un animal de pradă. Şi tigrul, şi lupul - zicem - sunt animale de pradă când sunt

83

împinse la atac fie de instinctul de conservare, fie de nevoia de apărare. Într-o clipă, „Damascul” mi se pare, în acest peisaj, o eroare, un intrus, un monstru, o nemernică slugă în mâna unui fanatic. O sculă ce devine utilă prin manipulare, destinată să curme viaţa liniştită a Făgetului, focul din ea nefiind altceva decât odiosul mesaj al morţii, al unei catastrofe...

... Prudentă, sfioasă - o ciută. Iese din frunziş, se „afişează” pe liziera Făgetului. Se asigură dacă nu se află în pericol. Este un sigiliu de superbă făptură a Cosmosului. Obiect de irezistibilă satisfacţie pentru lacomul vânător. Doar o secundă şi întreaga pădure ar fi fost zbuciumată de ecoul „morţii căprioarei”, iar sufletul meu s-ar fi ales cu o nevindecabilă rană.

„Î-hî!” Am tuşit... Dintr-o săritură, râvnitul trofeu s-a refugiat în taina Făgetului. Prietenul meu, vânătorul, era „mort”. De ciudă sălbatică. Într-o clipă, îi făcusem praf totul: poftă, viciu, speranţă, bucurie, ba poate chiar şi o bucată de carne pentru ai casei...

Terminându-se pânda, drumul spre casă a fost o seară a muţeniei şi a urii, disimulată sub forma unei negre tristeţi. Dar, în această vreme, eu trăiam o stare aparte: în Făgetul copilăriei mele reuşisem să împiedic o „crimă”. Peste pădure se întindea doar „sângele amurgului”, iar în adâncul ei răsunau glasurile mierlelor...

Ianuarie 2005. O zi tristă în calendarul cinegetic de la Balc. Singurului ziarist acreditat la operaţiunea de vânătoare, baronul-şef îi relata, aproape ritos, metodic şi profesional, că acel zoocid s-ar înscrie în conceptul managerial al „vânatului intensiv”, acesta fiind şi motivul împrejmuirii considerabilei latifundii cu garduri de sârmă ghimpată, prin care trece continuu curent electric, ca să se prevină evadarea vânatului.

Auzind incredibila oroare, am văzut în acest areal un original Auschwitz al animalelor. În acea zi, pe post de dr. Mengele (sinistră figură a lagărului SS-ist în cauză), „medicii” ţarcului cinegetic de exterminare de la Balc au fost două Vip-uri ale nomenclaturii capitalismului sălbatic din România a

84

acestui an şi alţi amatori care au tras cu sânge rece în frumoasele făpturi ale cosmosului cinegetic...

(Gorjeanul)16 ianuarie 2009. Vânătorii multimiliardarului revin în

„ţarcul de la Balc”. Unii - vreo zece - cu avionul trufaşului patron. Numai că, pe aeroportul din Craiova, dihania aerului se împotmoleşte pe o pistă, rupându-şi braţul şi rotilele. Echipajul şi vânătorii însă au scăpat. Nu au avut acest noroc şi mistreţii. Potrivit datelor publicate, „ratingul” escapadei se prezintă astfel: peste 150 de mistreţi. Oricum, mai puţin cu 35 decât în anul 2005. De, criza mondială şi-a spus cuvântul şi în rândul porcilor...

_______________________

85

Motto: „Pleacă-ai noşti, vin ai noştri!E sloganul cunoscut:Iarăşi am votat ca proştii...Şi cu asta ce-am făcut?”Constantin Tina

REPORTAJ CU PROŞTII DE GÂT

Este puţin frig. Dar ziua - meteorologic vorbind - este frumoasă.

Barometrul politico-electoral însă arată a fi „Opera Diavolului”.

Trece, dis-de-dimineaţă, un olar pe drum. Vinde străchini şi ulcele. O gureşă cumpărătoare îl întreabă:

- Păi, plecarăţi matinal, fără să votaţi?- Ehei, doamnă,... răspunse, plin de politeţe, olarul. La

şapte am votat, iar la opt am... plecat. Că fiind două treburi, o terminai pe cea mai uşoară, dacă ştii pe cine să votezi... Da’ dumneata pe cine o să pui ştampila, doamnă, că te văd isteaţă? (Şi ruralii noştri au devenit politicieni versaţi).

- Pe Midav, domnule! I-o înfipsă strategic, doamna, care nu vru să fie trasă pe sfoară cu zorii în cap, câtă vreme voturile sunt secrete...

- Aşa, tată... Îl votezi pe drac! Ăsta o să tragă în noi cu mitraliera. O să ne bage după gratii... Nu vezi, dumneata, nu te uiţi la el, că nici ochii de pe afiş nu stau la locul lor?! Ăsta face război doamnă! O să mai vorbim...!

- Da de unde ştii dumneata că o fi aşa şi nu altminteri? întrebă cu nedisimulată dibăcie rurală afurisita noastră alegătoare. Că doar şi ea are televizor...

- Păi, din ziare, de la TVR, că citesc şi vizionez, doamnă, nu stau toată ziua de oale şi ulcele...

- Da’ câte programe ai, de ştii atâtea? Şi când mai faci oalele?

- Dă-te dracului! O afurisi olarul, cu atât mai vârtos că matinala politiciană, până la urmă, n-a cumpărat nici măcar un ciob...

86

ARCAN(I)SAS... Urbe cu fală. Suntem primii la vot. Plecăm la 07.30. În navetă – RATA ne conduce la urne - , se află şi „incendiatorul”, căruia i se raliază cu toată energia „motorizată” şi şoferul. Primul - nu consensul, ci provocator -mi se adresează:

- Cu Midav, nu?- Cu cine e mai bun, desigur! Răspuns în doi peri. Nu

ştii cu cine stai de vorbă, iar atâta diplomaţie cunosc şi eu. Sau: evaziv, la ţintă, dar nu cum este afişul, de pe gard, al lui Stolo. Căci nici cu Midaviştii nu te poţi încontra, nici cu Illici-kominterniştii - cum, radical, se exprimă un antimidavist, totuşi...

Ştiu. Îi cunosc. Unii spun una, alţii alta. Tot nu le cunoşti intenţiile, dedesubturile, interesele, conspiraţiile, viclenia electorală (la modă). Ţăranul nu-i deloc prost. Sondează şi el, precum ISOMAR-ul... Unul din ăştia e Mănzoc... Căci, spune el:

- Precis cu... Mă fixează cu o privire de viezure, ca un detector de minciuni...

- Aşa!... Dar ştiu că el şi cu întreaga familie, bine „instruită”, e cu Ilie Pintilie. Pen’ că-mi spune Groapă, fiu-su:

- Eu, nea Mithos, sigur cu Pintilie! Îmi venea să-i răspund: „Du-te-n kominternu’...!”. Da’ nu puteam că ăşia erau fanii lui Ilie (un turbat din Strong Beach, de peste apă, dar cu stat de plată pe la televiziune, un pupincurist, a creat o organizaţie: „Fan-Club Ilici...”). Aşa se numeşte, iar el s-a fălit tot timpul cu isprava asta, fiind sponsorizat...

Aici, îl întâlnim pe scara primăriei, desigur, pe primar... Evident este pintiliac. Îmbrăcat frumos, ca un ginere. Nu are o zi uşoară, deşi într-un fel este cam sigur de succesul partidului său. Dar, până nu-l vezi, devii prudent şi deosebit de politicos. Potrivit tehnicilor de influenţare, prezenţa, pentru a doua oară, pe listele de vot, trebuie reliefată şi cu vorbe dulci, domeniu în care „candidatul” nostru e maestru. Adică...

- Bună dimineaţa, îi zicem, „aruncându-i o falsă arvună epi...”

- Bună să fie, oameni buni! Răspunde el şi amabil, şi încrezător că suntem - e mai mult ca sigur - cu el şi cu partidul

87

său pintiliac. „Încrezător”, mai ales, în nenea Custură şi în Nurca lui. Asta pentru că îl votaseră la „locale”. Fără îndoială, nu ca pintiliac ce este de la cap până la noadă, ci ca „om bun, domnule!” zicea Custură... Moş Custură, şulfarul cotului, cu un zâmbet de curvar încercat (pe cine n-oi fi ... el în comuna asta pe vremea când era el la putere, locală, se înţelege, comunistă?), îi dă adevăratul răspuns primarului postdecembrist doar în gândul lui: „Pe tine, primarule, te-am votat că, vorba aia, ai fost om de treabă, m-ai servit, nu zic ba, dar acuma când e vorba de treburi de stat, gata, pentru că, azi, i-am declarat război lui Ilie Pintilie”. Dar, pe faţă, primarului:

- Da, da, domnule primar, pe-al dumneavoastră! Doar ne ştiţi, ce naiba.

Doamne - îmi zic -, Doamne, cât machiavelism politic la ţăranii noştri, foşti muncitori, foşti comunişti, foşti activişti, iar acum: anticomunişti! Apoi, către mine, făcându-mi cu ochiul lui de parşiv politic exersat:

- Prostu... Păi io, frate, îl votez pe ăsta care-i zice Dolărescu! Îmi confiază absolut conspirativ, votarea fiind „noaşa” secretă.

- Bănărescu, mă! Îl corectează consoarta. Şi nu mai face tu atâta pe deşteptu’ lu’ peşte!

Sictirit, Custură îşi iese din fire şi îşi sancţionează soţia cu o „ştampilă” neelectorală... După care, îmi deconspiră, totuşi, actul voinţei sale politice: - De fapt, pe Romică l-am votat, frate, rândul trecut, pen’ că el fusese lipit pe poarta mea.

Logic sută la sută – îmi zic – pe dată ce „catindantul” Romică avusese onoarea să fie înfipt pe gardul lui Custură.

La urne. ... Aici, respectându-se regulile, fiecare a votat pe cine a vrut sau a trebuit să... „vrea”...

La întoarcere de la urne, ne întâlnim cu Vajă al lu’ Cărlig. Cu un capişon pe ţeastă, ca un răţoi leşesc şi - nici nu se putea altfel - cu nelipsita tescovină sub el. Dar vesel şi persuasiv:

- Nu-i aşa că cu...?

88

- Aha! Nu l-am lăsat să-mi spună idolul pentru că îl ştiam. Că-i de ajuns să-i pronunţi silabele: I-li... şi Piş..., că-ţi strigă lozinci incendiare. Totuşi îl provoc puţin:

- Ilie Pintilie şi văru-su Mişcălie sunt ai noştri pe wc-ie! Urra! Ca la o veche manifestaţie de 23 august...

- Dar ştiţi de ce insistă răţoiul roşu să-şi motiveze sărbătorescul politic entuziasm democratic? Mă întreabă Nurca lu’ Custură...

- Nu! Dar nu apucă Nurca să-mi explice secretul, că interveni, brusc, Vajă:

- Pen’ că Mişcălie mi-e pur şi simplu tată! Răspuns şi explicaţie aproape fără replică. Dar diavolul politic din mine continuă:

- Nu înţeleg...- Nu vreţi, de aia! Se răţoi la mine leşescul epileptoral,

privindu-mi „niznaiul” cu profund dispreţ.- Atunci, zic eu, e vorba la mijloc de vreun adulter,

cumva, între mamă şi...? (Aici, îi fac complice cu ochiul, ca să pecetluim, din start, o eventuală taină de familie...).

- Nu, domnule, bătu-v-ar Sfântul Nicolae... Unde vă fuge gândul ăsta de „fost”... El mi-a dat, dom-le servici. El m-a făcut om! Aşadar, Mişcălie l-a făcut om, individul fiind şi într-o ureche, şi fost ceauşist, şi pintilist, mişcăliot, şi... (tată-su, un trăsnit al satului, a fost o satanică făptură locală... I-a turnat pe toţi localnicii tuturor poliţiilor politice de după 23 august...). Iar pentru că răţoiul Cârlig era deja „botezat” de la ora 07.00, l-am aprobat (dezaprobându-l) şi l-am lăsat să-şi delireze pasiunile politico-epileptorale... potrivit crezului său de nezdruncinat.

Curios să-i cunosc opiniile despre eveniment, îl caut pe „Turmentilă”, o interesantă făptură locală la fostele... „locale” (1999). Atunci, individul, cu butic, maşină, afaceri şi aspiraţii la „mai mulţi bani”, mobilizat de PDSR-ul comunei să-şi „aducă aportul” la victoria partidului pişcăliot, aruncându-i-se ispititoarea gogoaşă a funcţiei de consilier comunal, dar cu perspectiva de a ajunge viceprimar, ce n-a făcut el pentru izbândirea glorioasă a pedeserismului din Arcan(i)sas? A cărat cu microbuzul personal la secţia de votare o mulţime de

89

alegători pe care - în mod fraudulos - îi şi prelucra epileptoralist, aceştia fiind bătrâni, bolnavi, prieteni. Ce nu face un „os de ros” aruncat, hoţeşte, în arenă cu meşteşug de curvele conducătoare şi manipulatoare de opinii şi de interese? Că-mi zicea „Turmentilă”:

- Dom-le, să rămână între noi: mi-au promis mişcalioţii că mă bagă-n primărie. Desigur, ca vice... şi nu-i rău, dom-le, că altfel i-aş fi votat pe alţii... Şi, cu bogată nădejde într-o viitoare funcţie publică, unde ar fi avut posibilitatea să-şi rotunjească veniturile cu un supliment local, „Turmentilă” mă duce, vesel, într-un fel de transă, cu propriul microbuz, în care băgase o frumoasă viteză, eu făcând parte din BEC-ul „localelor”. Altminteri, prieten bun cu el pentru că nu e o rău. Dimpotrivă: inteligent, energic, harnic foc şi cu spirit managerial şi cu ţeluri cu „bătaie lungă”... Numai că ăştia, cinstiţii, naivii, nu prea au noroc într-o lume în care politica se face în mod clientelar şi fără un pic de scrupul. Aşa cum s-a întâmplat şi cu „Turmentilă”, sărmanul. Căci, la distribuirea -algoritmică - a voturilor, locul lui a fost ocupat de un neisprăvit de adversar, scandalagiu genetic: Buldozer. Dar, ce să-i faci?Vorba lui: „Tu-le mama lor, domnule! Ce mai cocine sunt şi iliepintiliacii, mişcălioţii. Că, auziţi? Să mă pună ei, şarlatanii dracului, să scriu cu pensula, cu vopsea albă, pe propriile ziduri ale casei: „Votaţi PDSR”. Lua-i-ar dracul dracilor! De aceea, astăzi, 26 noiembrie 2000, nu l-am întrebat pe domnul „Turmentilă” pe cine votează. Oricum, nici pe zidurile casei, nici pe asfaltul din faţa casei nu şi-a mai afişat pasiunea politică pro-PDSR din vară. Iar la întrebarea: „Mai eşti cu...?”, îţi răspunde tranşant şi neconfuz: „Lua-i-ar...!”

În această cardinală zi din calendarul patimilor epileptorale pentru „generale”, la votare, în urbea ARCAN(I)SAS, au mai fost: Vână Nord. Fost FSN-ist. Fost îndârjit PD-ist. Fost înfocat PSM-ist. Dar, în această vară fierbinte, la „locale”, ca PNL-ist, a votat acest partid, el fiind propus pe lista candidaţilor la consilieri. Şi, întrucât nu a avut această şansă „istorică”, iată-l devenit, acum , pe loc, un vajnic anti-liberal, în favoarea lui Vadim „pe care îl iubim”. Al dracului şi Vână ăsta. Culmea: are logică electorală.

90

Gândeşte în ecuaţii politice. Iar când ţi-o spune pe un ton de „băiat deştept”, trage tacticos dintr-un Winchester, expulzând senatorial, şi pe gură, şi pe nas, fumuri capitaliste, deşi e-n faliment total.

Singurul consecvent în opiniile pentru consilieri locali, tot astă-vară, a fost Gigi Tractor, scos cu doar, două ore mai înainte, chiar de un tractor, dintr-un WC, fapt ce i-ar fi putut aduce noroc - zicea el - cu carul..., dar, mirosind rău...

La alegerile generale din noiembrie 2000 din „guvernământul”, ARCAN(I)SAS, electorii locali sunt cum au fost şi vor mai fi... Puţin mai evoluaţi decât „Cetăţeanul turmentat” al marelui observator pentru toate veacurile în domeniul epileptorial - CARAGIALE. În ce mă priveşte, în final, am constatat că, până la urmă, pe dracu l-am votat... Iar concluzia asta tristă se repetă, ca un blestem, din 1990, cu o scandaloasă regularitate. Doamne, ce proşti mai suntem...Vorba lui Tănase...

(Gazeta Gorjului)

______________________

91

OPERA NEFÂRTATULUI

L-am cunoscut, întâmplător, într-o iarnă grea şi într-un cimitir, pe Tântu Nătângu. În satul lui trece drept un om cumpătat, gospodar. Şi în familie - spunea lumea - îi mergeau treburile cum se cuvine. Dar în acea zi a întâlnirii întâmplătoare, era destul de necăjit şi slobod pe mărturisiri, mai ales că, după zisa lui, în cazul său, ar fi fost vorba de „opera lui Ucigă-l-Toaca”. Pentru că îmi spunea o tristă păţanie:

„Doar trăind în miezul stricat al Prostiei, al Nimicniciei, al Fără-de-Minţii, poţi realiza tabloul catastrofic al unui năpăstuitor univers. Un univers în care Rege sunt Nemintea, Nebunia, Nemăsurata Prostie, intrate în criză de Res-pect... Că-i vorba de a mea, domnule. De nevastă-mea... Că s-o vezi când o apucă dracii, operând: trosc, pleosc, hârţ, scârţ, pârţ... Aşchii, vânt şi pustiire... În tot cuprinsul Regatului său! O zi, două, trei, iar de aici încolo se numără cu săptămânile -aceasta fiind durata neînţelesei Demenţe. Iar opera sa –Nebunia!

Domnule! - zice - ascultă ce vorbesc. Nu mint. Am cunoscut-o. Am simţit-o. Am trăit cu ea. Da, cu Nebunia. Şi, într-o zi, îl iau la întrebări pe Dumnezeu:

- Doamne, nu puteai să-mi dai altă pedeapsă pentru nemintea mea când am luat-o, ca orbul, de muiere?

- Nu, zice El, tu ţi-ai ales-o şi-ai cules-o. Fie-ţi ceea ce n-ai vrut să-ţi fie!

- Doamne, dar e prea mult. N-am ştiut. Am fost prost, da, da, nătâng, cum mi se zice: Tântu Nătângu

- Acesta-i preţul prostiei: să te păcăleşti... crezând că alegi şi când colo... culegi...

- Doamne, dar asta se numeşte răutate. Tocmai de la Tine?

- Omule, asta ai vrut! Cine te-a pus să fii naiv, să te grăbeşti, să crezi în fantasmele tale ori ale altora? Nu ştii că nu tot ce-i frumos e şi bun?

92

Atunci, am privit cu disperare la De-Lângă-Minele de-o viaţă şi apoi m-am privit cu scârbă pe mine. Da, în oglindă..., zicând:

- Unitu-s-a Nesăbuinţa cu Nebunia! He-he-he, ce mai Pereche! Dar - mi-am dat seama - acesta nu eram eu, ci rânjetul, satisfăcut, al Nefârtatului...

- Ce ţi-am pricinuit, Dihanie, de râzi de mine?, zic...- Râd!? NU! Am râs..., zice.- Când?- Când Domnul cu care ai vorbit şi-a luat mâna de pe

tine, lăsându-mi-te mie...- Spu!!!- E prea târziu... Opera mea e durabilă. Degeaba

alegi, din nou, Crucea, apelând la Domnul tău... EA - muierea ta - îţi este Crucificarea! Ha-ha-haaaa...!

Priveam în sus: cerul era vânturat de nori. Dinspre Nord – viscolea prădalnic. Sudul tremura de frig. Apusul dormea nepăsător. Răsăritul dispăruse... Era, în schimb, cea De-Lângă-Mine! Pustiirea, Pedeapsa... Talpa Iadului. Diavolul...”.

În cimitir, într-o zi, Tântu Nătângu asta a avut să-mi spună. Întâlnirea a fost din întâmplare, dar pentru el - zicea -binevenită. Povestind, şi-a luat de pe inimă nişte greutăţi. Iar faptul că se afla printre cruci, printre cei duşi, păţania lui era sortită să nu se mai repete... Aşa credea el, deşi, Tartorele Iadului nu se teme de niciun Dumnezeu, Dumnezeul lui Tântu, fiind el, Diavolul - zice el...

__________________

93

SE FĂCUSE...

Se făcuse că murisem... Eram lungit pe un pat, nu scoteam nici o vorbă, nu aveam chef de nimic, eram ZERO INFINIT... O lumânare, fumegând, îmi străjuia, pe piept, ne-întoarcerea... În plus..., aveam şi vedenii. Între acestea, o babă - de o sută de ani - pe post de anchetator:

- Eşti mort?- Nu! - am răspicat.- Păi, dacă vorbeşti, desigur, înseamnă că eşti viu!- Nu! i-am răspicat a doua oară...- Păi, eu zic că tu eşti viu...- Nu-s încă mort, dar nu vă faceţi grijă că n-o să mai

viu...- Când vorbesc, mă auzi?- Da! - zisei...- Ce auzi?- O pupăză...- Cum zice?- Cu-cu!În acea zi stranie, popa a scris pe colivă: „E tare bună!

Aleluia!”

NOTĂ:

Naratorul acestui vis îmi mărturisi:„Potrivit unor vise, trebuie să fi avut mai multe vieţi.

Sau... încarnări, asta, ultima (ori penultima?), fiind probabil o reîncarnare. Pentru că, în mai multe vise timp de 50 de ani, am trăit mai multe vieţi cu mai multe întâmplări. Una dintre ele este cea consemnată mai sus...”.

___________________

94

UN VIS CARE POATE FI ORICÂND ŞI PENTRU ORICINE ADEVĂRAT...

- Alo! Alo! Alo!?... Bunicu’?Tăcere adâncă. De piatră. De stâncă...

- Alo! Alo! Alo!?...- Fetiţo! – i s-a răspuns de la ROMTELECOM – de azi

încolo Bunicu’ este în veci Nimicu’...

Închizând telefonul, nepoţica, năucită, nu auzise decât ce i se spusese: că Bunicu’ nu mai este; fusese...

- Alo! Alo! Alo!?... Tata!?Era apelul fiului cel mic (arghirofilul). A-looo...Era un apel în gol, plinul fiind de dincolo, de la alt pol,

dar cine să-i răspundă din lumea de veci, dacă tată-sunimerise într-un fel de beci?

- S-a dus - i s-a răspuns; v-a lăsat bogaţi!- Da!? Şi câţi ducaţi, câţi ducaţi, câţi ducaţi?Când i s-a răspuns că vreo cinci sute de raha-ţi,

mezinul, cel „iubitor de tată”, a ordonat:- Înmormântaţi-l îndată, să nu mai aud de el niciodată!

A venit rândul şi fiului cel mare (întruchipare de boem hermeneut, iubitor de licoare...). Năuc din fire, nici n-a ştiut că „bătrânul” s-a dus...

- Unde? În Uniunea Europeană? În Apus?- În Apus. În Apus. În Apus! – de câteva ori i s-a

spus...- Şi n-a lăsat şi el vreun testament, ceva moştenire?- Ba da! i s-a răspuns. Să munceşti în neştire!

95

- O, ce tată am avut... Bine că s-a dus, că s-a dus, că s-a dus. E bine acolo în Apus...

Soţia, mai pragmatică din fire, mai ales că s-a ales cu o frumoasă moştenire, a încheiat prohodul foarte pragmatic, concret:

- Bine că s-a dus. M-a lăsat liberă. Era prea Poet!

Şi, uite, aşa s-a dus (la Răsărit, la Miază-noapte, la Miază-zi, ori la Apus) un om cu nevastă, cu doi copii, el fiind pe lume unul oarecare cu nume şi prenume, neaspirând la vreun renume...

- Nume? Prenume? Renume?- Da! li s-a răspuns. Era soţ, era tată, iar acestea nu

sunt prune...- Pe noi ne interesau „paraii”, „verzii”, „euroii” pe lume!

Au conchis toţi, fără glume ...

Notă:

Acest dialog multiplu, încrâncenat, l-am cules de pe un reportofon, netrucat, ceea ce înseamnă că tot ce a fost înregistrat a fost mai mult decât adevărat...

___________________

96

DESPRE OMUL CU „SOMBRERO DE VAMPIR” SAU FANTOMATICUL GENERAL

Îmi spune un împricinat:- Domnule, este un ins în târgul ăsta care tot spune

că-i cel mai tare din parcare. Îl vezi aproape zilnic, neavând altceva mai bun de făcut - fie pe la notariate, fie pe la poliţie, fie pe la prefectură, fie pe la judecătorie. Fie, fie... Zice că e general de armată. Zice că are fiii sus-puşi. Zice, zice... Îl vezi deambulând străzile oraşului, purtând sub braţ fie o servietă (evident, cu documente), fie un dosar (desigur, cu acte)... Spune că pe el îl cunosc toate dactilografele de la toate instituţiile locale. Spune că ar fi şi cel mai priceput din urbe în probleme judecătoreşti. Ba mai spune că-i are pe toţi la mână. Spune, spune...

- Domnule - spun şi eu... Ăsta trebuie să fie nebun. Bun de dus la balamuc. Fiind un pericol public. Căci - zic eu -în felul acesta compromite nu doar personalităţile puterii locale, ci defăimează, indirect, instituţiile statului, magistraţii... Şi apoi: ştii sigur că este general? Că dacă nu este, fapta constituie o infracţiune gravă...

Îmi răspunde împricinatul:- Domnule, aşa zice el. El, „generalul”. Iar eu îl cred,

deşi multe bătălii s-au pierdut din cauza unor terchea-berchea ca ăsta...

- Dar cum îl cheamă? Îl întreb, curios să ştiu cine este acest pitoresc ipochimen caragialian...

- Domnule, omu’ cred că lucrează sub acoperire. Vara poartă un sombrero, iar pe vreme rea o pălărie de fetru, maronie, dar tot cu boruri largi. Are ochii verzi-albaştri, trage spre blond-gri şi-i puţin adus din spate (lumea bârfeşte că din cauza ploconelilor). Dar mustăcioara e leit a lui Adolf... Hitler, ăla...

- Nu sunt suficiente date aceste indicii. Te rog să faci un portret-robot complet...

97

- Păi aceste detalii – îmi răspunde necăjitul împricinat – le deduci uşor din folclorul local care zice:

„Nu-l cunoşti pe Tontu Mir,Cu sombrero de vampir,Un strigoi din cimitir,Cu pistoale la chimirCare zice-n gura mare:„- ’S cel mai tare din parcare”?”Până la identificarea acestui – deocamdată fantomatic

„general” – dat în urmărirea generală a opiniei publice locale e mai bine să punem în gardă pe toţi împricinaţii cum că individul este un escroc periculos. S-ar putea ca Tontu Mir să fie şi o anagramă...

(Gorjeanul)În loc de postfaţă

Microeseu

N-ai teamă, frate, de saltimbanci...

De foarte multe ori m-am îmntrebat care dintre „distinsele” figuri din desenul alăturat (ori din restul din ele) joacă tontoroiu tragicomediei vieţii de o clipă... Orgolioşi cum suntem, contemplăm cu plăcere teatrul-imagine, excluzându-ne, ca posibili actori, din scenariu, fără să băgăm de seamă că orice cotidian este ocupat cu jocuri de natura celor înfăţişate aici... Totul este să ai umor, ceea ce se întâmplă rar (la rare case el fiind har).. Cu degete brutal de groase, „omul de după gard” (era să zic „de după gând” acesta fiind un păpuşar, un circar, un clovn?) mângâie, fie din curiozitate, fie compătimitor, un fel de avorton al cosmosului... El este cel care intermediază trecerea, pe verticală a destinului, de la interogaţia clovnească la ne-răspunsul personajului neantului... Mediatorul imagistic al unui adevăr totalitar real, ne „accesat” de grosolana labă a interogativului comic –speriat de ineluctabilul final al oricărei existenţe, ivit, parcă,

98

dintr-un univers batracian, îşi face mâna indicator spre ultimul adevăr al unei existenţe de carnaval (de circ).

Mi-au venit aceste idei triste, contemplând „desenul-caricatură” al profesorului Marin Colţan, schiţat – zicea el –aşa, într-o doară şi, desigur, „în glumă”...

În ziua de 9 iulie a.c., la 50 de ani de la absolvireaŞcolii pedagogice din Tg-Jiu, au lipsit de la „lecţia de re-întâlnire” peste 17 colegi. Dintre aceştia, 12 se grăbiseră, succesiv, să „frecventeze” cursurile eternităţii. Şapte, zicem noi, lipsiseră nemotivat. Spuneam – aproape acuzator – fără să ştim că, doar cu o zi înainte, unul dintre ei preferase o altfel de agapă... Parcă cineva ar fi luptat să se împlinească, atât de urât, angoasa unui alt coleg – absent nemotivat – care, telefonic, a spus: „Stai, să mai vedem dacă ne mai vedem!”

În ce mă priveşte, prefer să joc, în continuare, rolul compătimitorului clovn, din „desenul-caricatură” al colegului nostru, Marin, spunându-i, mângâietor, speriatului „om-broască”: „N-ai teamă, frate... Orice joc are un final. Până la el, joacă-ţi rolul!”

99

CUPRINS

PUNERE ÎN GARDĂ….......................................................... 3CE MAI NĂROJI ERAU, MUMĂ, ODATĂ.......................... 5COMOARA DIN LEGENDĂ ................................................. 9MOŞ GOGIOMAN ŞI O POVESTE CU TÂLC.................. 14EU CRED ÎN BLESTEME, MUMĂ… ................................. 18INCURSIUNE ÎN FENOMENOLOGIA ŞI PUTEREA BLESTEMULUI.................................................................... 23ŢINE-TE RÂS........................................................................ 34VULPOIUL FARMACIST.................................................... 37ERAU ÎN VIAŢĂ, DAR... DISPĂRUŢI............................... 40DEZERTORUL ..................................................................... 51MĂ DUC SĂ-L UMILESC.... ............................................... 61CAPCANĂ PSIHOLOGICĂ LA IGHIU... ........................... 69INGINERIA VALORII.......................................................... 71CÂINII ŞI JAVRELE ............................................................ 73DESPRE DIAVOL ŞI ALTE SPURCĂCIUNI... .................. 78PLECĂ PE GÂNDURI VOIEVODUL... .............................. 80REPORTAJ CU PROŞTII DE GÂT...................................... 85OPERA NEFÂRTATULUI ................................................... 91SE FĂCUSE........................................................................... 93UN VIS CARE POATE FI ORICÂND ŞI PENTRU ORICINE ADEVĂRAT.......................................................................... 94DESPRE OMUL CU „SOMBRERO DE VAMPIR” SAU FANTOMATICUL GENERAL ............................................ 96CUPRINS............................................................................... 99