Capitolul 3

RELAŢIILE VIŢEI-DE-VIE CU FACTORII DE MEDIU

3.1. Cerinţele viţei-de-vie faţă de factorii de mediu

Cerinţele viţei-de-vie faţă de factorii de mediu variază foarte mult în raport cu soiul, portaltoiul folosit, vârsta butucilor, faza de vegetaţie, prezenţa sau absenţa strugurilor pe butuc etc.

Cunoaşterea amănunţită a factorilor de mediu, precum şi a posibilităţilor de acţionare dirijată asupra lor, prin tehnologiile de cultură, constituie o condiţie esenţială pentru obţinerea unor producţii mari de struguri, calitativ superioare, în condiţii de eficenţă economică sporită.

Factorii climatici. Căldura, lumina şi umiditatea reprezintă factorii climatici pe care viticultorul trebuie să-i aibă permanent în vedere.

Căldura. Aria de răspândire a culturii viţei-de-vie, sistemul de cultură, declanşarea şi parcurgerea fazelor de vegetaţie, cantitatea şi calitatea producţiei sunt determinate în mod hotărâtor de acest factor.

Viţa de vie este o plantă relativ pretenţioasă faţă de căldură. Ea se cultivă în zone cu temperatura medie anuală mai mare de 9º C; când aceasta depăşeşte 10º C se pot obţine produse vitivinicole de calitate.

Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie sau august) cu valori mai mari de 18º C indică existenţa unor condiţii favorabile pentru producerea vinurilor albe de masă şi pentru maturarea soiurilor timpurii; valorile mai mari de 20º C asigură reuşita culturii soiurilor cu maturare mijlocie şi a celor pentru vinuri de calitate superioară, iar peste 22º C pentru soiurile cu maturare târzie şi pentru obţinerea vinurilor cu denumire de origine.

În ţara noastră se înregistreează un bilanţ termic global cuprins între 2700-4000º C, cel activ între 2500-3800º C, iar cel util între 1000-1800º C. Precizăm că bilanţul termic global reprezintă suma gradelor medii zilnice din perioada de vegetaţie, iar cel activ – suma temperaturilor medii zilnice mai mari de 10º C, din aceeaşi perioadă. Temperatura de 10º C este considerată pragul biologic inferior de la care viţa-de-vie porneşte în vegetaţie. Bilanţul termic util reprezintă suma diferenţelor dintre temperatura medie zilnică mai mare de 10º C şi valoarea 10. De exemplu, dacă temperatura medie zilnică este de 17º C, din acestea se scad 10º, iar diferenţa de 7º se însumează cu diferenţele înregistrate în celelalte zile din perioada de vegetaţie.

La alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole trebuie să se calculeze în câte zile din cursul anului, căldura este suficientă pentru ca viţa-de-vie să crească şi să rodească, respectiv lungimea perioadei de vegetaţie. Aceasta trebuie să fie de minimum 160 de zile pentru soiurile

cu maturare timpurie şi extratimpurie, 170 de zile pentru cele cu maturare mijlocie şi 180 de zile pentru cele tardive.

În ţara noastră există resurse termice favorabile pentru majoritatea soiurilor, cu excepţia jumătăţii de nord (podgoriile Târnave, Alba Iulia, Iaşi, Huşi etc), unde soiurile târzii nu au asiguarte condiţiile necesare maturării strugurilor.

Cunoscând numărul de zile favorabile culturii viţei-de-vie, cât şi suma gradelor de temperatură (bilanţul termic), se pot alege cele mai bune locuri pentru înfiinţarea viilor şi soiurile corespunzătoare.

Pentru viticultura din ţara noastră prezintă o importanţă deosebită comportarea viţei-de-vie la acţiunea temperaturilor scăzute din timpul iernii. Mugurii viţei-de-vie îşi pierd viabilitatea când temperatura coboară sub -18º …..-20º C, pentru soiurile de masă, şi -20 ….-22º C, pentru cele de vin.

Lumina.Viţa-de-vie este o plantă cu pretenţii mari faţă de lumină. Prin fotosinteză, lumina devine principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor organice. Sub acţiunea directă a luminii, asimilaţia clorofiliană este mult mai intensă decât la umbră, strugurii sunt mai coloraţi şi acumulează cantităţi mai mari de zaharuri. Insuficienţa luminii determină scăderea procesului de fotosinteză, debilitarea butucilor, sensibilizarea lor la atacul bolilor, diferenţierea redusă a mugurilor, producţii scăzute, struguri de calitate inferioară etc.

La înfiinţarea plantaţiilor, pentru asigurarea luminii se recomandă amplasarea acestora pe pante cu expoziţie sudică, folosirea unor distanţe corespunzătoare de plantare, orientarea rândurilor pe direcţia N-S.

Resursele de lumină se apreciază după suma orelor de strălucire a soarelui din perioada de vegetaţie (durata de strălucire efectivă a soarelui); în condiţiile din ţara noastră, aceasta este cuprinsă între 1200 şi 1800 de ore. Durata mai mare de 1200 de ore este favorabilă culturii soiurilor timpurii; valorile mai mari de 1400 de ore asigură maturarea soiurilor mijlocii, iar cele peste 1500 de ore, a soiurilor târzii.

Umiditatea.Viţa-de-vie este o plantă care se adaptează atât la condiţiile de umiditate ridicată, cât şi la cele de secetă. Pentru obţinerea unor butuci cu vigoare normală, capabili să producă recolte susţinute an de an, viţa de vie are nevoie de cantităţi mari de apă, pe care şi le procură cu ajutorul sistemului radicular profund şi bine dezvoltat. Cerinţele viţei-de-vie faţă de umiditate sunt mai mari la soiurile de masă, comparativ cu cele de vin, şi în general, în perioada creşterii intense a lăstarilor şi strugurilor (iunie-început de august), comparativ cu perioada maturării acestora.

În ţara noastră, cultura viţei-de-vie fără irigaţie este posibilă la o sumă anuală a precipitaţiilor cuprinsă între 500 şi 700 mm, din care cel

puţin o cantitate de 250-300 mm repartizată uniform în perioada de vegetaţie, sub formă de ploi utile (mai mari de 10 mm).

Procesele de creştere şi fructificare se desfăşoară în optim, în condiţiile unei umidităţi relative a aerului de 60-80 %.

Excesul de precipitaţii influenţează negativ creşterea şi fructificarea viţei-de-vie, deoarece în astfel de condiţii ţesuturile sunt mai puţin dense şi, prin urmare, au o rezistenţă mai scăzută la acţiunea gerurilor din timpul iernii; totodată, frecvenţa atacurilor de boli este mai mare, ceea ce determină necesitatea aplicării unui număr sporit de tratamente, iar calitatea strugurilor este deficitară atât din cauza acumulării unor cantităţi mai reduse de zaharuri, coloraţiei necorespunzătoare, cât şi datorită fisurării boabelor şi instalării putregaiului cenuşiu.

În condiţii de secetă prelungită, creşterile sunt mai reduse, este afectată diferenţierea mugurilor, cantitatea şi calitatea producţiei. Când suma anuală a precipitaţiilor este mai mică de 500 mm, cultura-viţei-de vie devine economică numai în regim de irigare.

Factorii pedologici. Aceşti factori se referă la sol, cu însuşirile sale fizice (textură, structură, densitate aparentă, porozitate, însuşiri hidrofizice), chimice (reacţie, conţinut în humus, N, P, K, microelemente, grad de saturaţie în baze, capacitate de schimb cationic) şi biologice (microflora şi fauna solului).

Având o mare plasticitate ecologică (putere de adaptare), viţa-de- vie se cultivă cu bune rezultate pe cele mai diferite soluri, multe dintre ele improprii altor plante de cultură.

Factorii pedologici, alături de cei climatici, influenţează procesele de creştere şi fructificare, cantitatea şi calitatea producţiei viţei-de-vie, longevitatea plantaţiei, rezistenţa la boli şi intemperii etc.

Cunoaşterea amănunţită a însuşirilor solului prezintă importanţă deosebită pentru amplasarea corespunzătoare a soiurilor, folosirea celor mai adecvaţi portaltoi, pentru aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi măsurilor agrotehnice.

Ca urmare a lucrărilor de pregătire a terenului înainte de plantare (nivelare, terasare, desfundare etc) şi dat fiind faptul că o plantaţie ocupă terenul 25-30 de ani, solurile viticole sunt puternic modificate sub raportul inversării orizonturilor şi al îmbunătăţirii regimului de apă, aer, căldură şi hrană.

Deşi viţa-de-vie se adaptează la o gamă largă de specii texturale de soluri, totuşi cele mai bune rezultate se obţin în condiţiile texturii mijlocii.

Solurile argiloase, reţinând o cantitate mai mare de apă, prelungesc creşterea lăstarilor în detrimentul maturării lor, întârzie maturarea strugurilor, conducând la o aciditate mai ridicată, la o cantitate mai mare de substanţe azotoase şi de tanin, precum şi la arome mai puţin intense.

Pe solurile nisipoase, strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai scăzut, vinurile obţinute sunt mai puţin extractive, nu dispun întotdeauna de o aciditate suficientă şi de o culoare corespunzătoare.

Solurile cu textură mijlocie (lutoase) oferă condiţii foarte bune pentru creşterea şi fructificarea viţei de vie, asigură vinului o fineţe cu totul deosebită (de exemplu, podgoriile Murfatlar şi Miniş). Aceste soluri asigură, de asemenea, condiţii optime şi pentru cultura soiurilor de mare producţie, destinate obţinerii vinurilor de consum curent (cum este cazul podgoriei Odobeşti) precum şi pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă (de exemplu Ostrov, Greaca, Panciu).

Datorită faptului că viţa-de-vie ocupă acelaşi teren o perioadă îndelungată, structura solului se înrăutăţeşte. De aceea, se pune un accent deosebit pe evitarea degradării şi îmbunătăţirea structurii prin cultivarea plantelor perene înainte de plantarea viţei-de-vie (în general, plante furajere), folosirea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi, executarea mai multor lucrări la o singură trecere a tractorului, evitarea lucrării când solul este prea umed etc.

Umiditatea solului optimă pentru viţa-de-vie este cuprinsă între 50-80 % din intervalul umidităţii active, valorile mai mici fiind favorabile pentru maturarea boabelor, iar cele mai mari pentru creşterea lăstarilor.

În privinţa reacţiei solului, viţa-de-vie se comportă normal pe solurile cu valori pH cuprinse între 6,0 şi 8,2.

Se consideră, de asemenea, că pentru obţinerea vinurilor de consum curent şi a strugurilor pentru masă este necesară menţinerea în sol a unui conţinut de humus de 2-3 %, iar pentru cele de calitate superioară 1-2 %.

Aprovizionarea optimă cu macroelemente pentru viţa-de-vie este asigurată atunci când solul conţine 5-7 mg azot mineral la 100 g sol, 10-15 mg P2O5 la 100 g sol şi 30-40 mg K2O la 100 g sol.

Sunt excluse de la plantarea cu viţă-de-vie solurile cu exces temporar sau permanent de apă (pseudogleizate, gleizate), cu reacţie puternic acidă şi regim de apă şi aer defectuos, precum şi cele cu un conţinut ridicat în săruri solubile. La alegerea terenurilor pentru plantarea viţei de vie vor fi evitate, de asemenea, solurile cu o grosime mai mică de 60 cm.

Factorii de relief. Din această grupă fac parte forma de relief, altitudinea, înclinarea şi expoziţia, factori ce au o acţiune indirectă asupra vegetaţiei, influenţând celelalte categorii de factori (climatici, pedologici).

În ţara noastră, cele mai bune expoziţii pentru viticultură le asigură relieful deluros şi colinar, cu altitudini cuprinse între 100 şi 350 m, cu expoziţie predominant sudică, unde resursele de căldură şi lumină ating valorile maxime, urmată de cea sud-estică şi sud-vestică.

Plantaţiile situate pe câmpii, văi, microdepresiuni sunt mai expuse influenţei negative a temperaturilor scăzute din timpul iernii, sunt mai des afectate de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar calitatea strugurilor mai redusă, comparativ cu cele situate pe versanţi.

Cele mai favorabile sunt pantele cu înclinare moderată, de până la 25 %, condiţii care asigură obţinerea unor produse superioare calitativ şi posibilitatea executării mecanizate a lucrărilor. Pe suprafeţe mici, în arealele delimitate pentru viticultură, în condiţiile versanţilor scurţi, acolo unde pericolul eroziunii solului nu este prea mare, pot fi luate în cultură şi pantele mai mari de 25-28 %, urmând ca lucrările să fie aplicate manual. 3.2. Zonarea sistemelor de cultură a viţei-de-vie

În funcţie de condiţiile termice nefavorabile din timpul iernii (nivelul temperaturilor minime absolute, durata perioadelor de frig, modul în care survin temperaturile nocive etc) şi comportarea soiurilor faţă de acestea, se disting trei zone de cultură a viţei-de-vie: zona de cultură neprotejată; zona de cultură semiprotejată şi zona de cultură protejată.

Delimitarea precisă a acestor trei zone pe areale se realizează mai greu, deoarece în cadrul unei podgorii din zona de cultură neprotejată pot exista microzone în care viţa de vie se cultivă în sistem protejat şi invers.

În zona de cultură neprotejată se încadrează acele areale în care temperatura minimă din cursul iernii nu depăşeşte -18º……-20º C pentru soiurile de masă şi -20º……-22º C pentru cele de vin, iar pierderrile de ochi în iernile cele mai geroase nu trec de 20-40 %, pierderi care sunt compensabile. În această zonă se practică conducerea viţei-de-vie pe tulpini semiînalte şi înalte.

Zona de cultură neprotejată cuprinde majoritatea podgoriilor de deal, cu excepţia celor din Transilvania şi nord-estul Moldovei, unde cultura neprotejată poate fi practicată numai în unele microzone aflate, în general, în partea superioară a versanţilor.

La cultura semiprotejată se recurge atunci când temperaturile minime absolute coboară destul de frecvent (2-4 ani din 10) sub -20º C, uneori chiar sub -25º…..-26º C, situaţie în care pierderile de ochi se ridică la 40-60 %, mai greu de compensat prin tăieri. Conducerea butucilor se face pe tulpini semiînalte sau înalte, cu lăsarea la baza butucului a unui cep de siguranţă. Coardele formate pe acest cep sunt protejate peste iarnă prin acoperire cu pământ.

Zona de cultură protejată se carcterizează prin scăderea frecventă (în 4-6 ani din 10) a temperaturilor minime din timpul iernii sub -20º……

-22º C, înregistrându-se temperaturi sub -26º C, chiar de -30º C. În această situaţie, pierderile de ochi ajung la 80-100 %, cu afectarea parţială sau totală a lemnului anual şi, uneori, chiar a celui multianual. Se practică conducerea joasă cu protejarea întregului butuc, conducerea cu braţe cu înlocuire periodică (cu cepi de siguranţă) sau mai rar, conducerea semiînaltă cu cep de siguranţă la baza tulpinii.