Liceul “Stefan D. Luchian” Stefanesti

Proiect de certificare a competentelor profesionale nivel 4.

Candidat, Indrumator,

Madalina Aiacoboaie prof. inginer Stroe Calin

DOMENIUL: AGRICULTURA

SPECIALIZARE: TEHNICIAN IN AGRICULTURA

TEMA: INFLUENTA FACTORILOR CHIMICI ASUPRA VITEI DE VIE

1

2

CAPITOLUL I – ECOSISTEMUL VITICOL

Ecologia viticola se ocupa cu studiul interactiunii dintre factorii de mediu si vita de vie precum si cu cunoasterea ecosistemului viticol.Ecosistemul viticol este unitatea fundamentala a biosferei creata si controlata de catre om in scopul obtinerii unor productii de struguri, de calitate superioara.

Ecosistemul viticol este alcatuit din 4 subsisteme: biocenoza viticola, biotopul, subsistemul agrofitotehnic si socio- economic. In deursul timpului ecosistemele viticole au evoluat de la cel natural la ecosistemul viticol primitiv apoi la cel traditional si la cel de tip industrial pe care-l aplicam azi.

a) Biocenoza viticola

Este reprezentata de populatia viticola impreuna cu toate organismele vii existete in spatiul de cultura (boli,daunatori,buruieni,alte organe din sol) etc.

Elementul cel mai important al biocenozei il reprezinta biosistemul altoi-portaltoi.

Rezultanta imbinarii artificiale prin altoirea a celor doua componente a biosistemului,vita altoita prezinta un metabolism propriu deosebit de al fiecarui component.Biocenoza viticola creata de om este mai simpla si mai putin stabila decat omoloaga sa din flora spontana.Ea este vulnerabila la advensitatile climatice, la boli,daunatori etc;reclamand in mod obligatoriu executarea unor lucrari sezoniere specifice ca taierea,lucrarile si operatiunile in verde, conducerea pe mijloacele de sustinere,tratamente fitosanitare,fertilizari,irigare etc.

Toate aceste masuri culturale au ca scop sporirea biomasei utile la productia de struguri.

b) Biotopul

Este alcatuit din totalitatea factorilor climatici,edafici si orografici sub incidenta carora se manifesta cu anumite intensitati procesele fiziologice si biochimice specifice.Exista o densitate optima a biocenozei pe unitatea de spatiu, a biotopului, in cazul supraaglomerarii spatiului apare o concurenta pentru resursele de hrana,apa,lumina,fapt ce reduce activitatea productie a indivizilor.Astfel de probleme se pun in practica viticola la optimizarea densitatii plantatiilor.

c) Coesistemul agrofitotehnic

Este reprezentat de lucrarile prin intermediul carora omul isi exercita controlul permanent in ecosistem,instalarea mijloacelor de sustinere,dirijarea elementelor de productie,lucrari si operatiuni in verde,lucrarile solului,irigarea,fertilizarea etc.

3

d) Subsistemul socio-economic

Este alcatuit din materialele de productie: ingrasaminte,pesticite,materiale necesare mijloacelor de sustinere introduse in ecosisteme in societatea omeneasca cu scopul mentinerii acesteia.

In interiorul ecosistemului viticol (intre subsistemele componente ale acesteia) si la nivelul butucului de vita de vie se stabilesc conexiuni multiple.

Alaturi de actiunea reglatoare exercitata de om si societate asupra ecosistemului viticol in vederea optimizarii acesteia la nivelul unei plantatii se manifesta anumite fenomene de autoreglare care mentin un echilibru intre functiile butucului cu consecinte importante pentru productie si calitatea acesteia.

In viticultura moderna preocuparile de optimizare a ecosistemului viticol urmaresc maximizarea productiei a calitatii,profitului,minimizarea costurilor si a fortei de munca etc.

4

CAPITOLUL II - INFLUENTA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA VITEI DE VIE

1. Radiatia solara

Prezinta principala sursa de energie primita de suprafata solului.Vita de vie foloseste atat efectul caloric cat si cel luminos al acesteia.In podgoriile din tara noastra in perioada aprilie- septembrie radiatia globala varieaza intre 80-92 Kilocalorii/cm2. Valorile mai mici de 8 Kc/cm2 sunt restrictive pentru cultura vitei de vie.

Energia radianta interceptata in aparatul foliar depinde de latitudine,panta terenului,expozitie,forma de conducere a butucilor,orientarea randurilor,densitatea de plantare,fenofaza,inaltimea peretelui vegetal.

Prin dimensiunea ,intensitatea radiatiilor ,globule, s-a constatat reducerea concentratiei de zaharuri a mustului si cresterea aciditatii totale pe seama acidului malic. In fotosinteza participa numai radiatiile cu lungimile de unda intre 0,7-9,3 mm. Dintre aceste radiatii 40-60 % nu sunt interceptate de aparatul foliar al vitei de vie.

2. Lumina

Vita de vie, planta cu pretentii mari fata de lumina, ea coloreaza bine strugurii , provoaca acumularea unor cantitati mici de zaharuri.

Optimum fotozintezei are loc intre intre intensitatea de 30.000-50.000 lucsi.

Pentru asigurarea conditiilor optime de iluminare se aleg versantii cu expuneri SE,SV pe directia NS,conducerea vitelor pe tulpini semiinalte sau inalte,dirijarea lastarilor pe mijloacele de sustinere in timpul vegetatiei. Calitatea lastarilor este data de spectrul radiatiei luminoase care actioneaza asupra vitei.

3. Temperatura aerului

Determina aria de raspandire a culturii vitei de vie,sistemul de cultura,parcurgerea fazelor de vegetatie,cantitatea si calitatea productiei.

Vita de vie este pretentioasa fata de caldura,ea se cultiva in zone cu temperatura medie anuala mai mare de 9 grade C, cand acesta depaseste 10 grade C se pot obtine produse viticole de calitate.

Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie-august) cu valori ce depasesc 17-18 grade C, indica existenta unor conditii favorabile pentru producerea vinurilor albe de consum curent si a celor spumante.

La valori peste 19 grade C pentru vinuri albe de calitate superioara si peste 21 grade C pentru vinuri albe de calitate superioara.

5

Daca temperatura medie din luna cea mai calda depaseste 22 grade C se pot cultiva strugurii de masa. Influenta temperaturii se exercita atat prin nivelul minim optim,maxim cat si prin suma gradelor de temperatura dintr-o anumita perioada. Pentru fotosinteza nivelul minim 6 +- 2 grade C,optim 25-30 grade C,maxim 40-42 grade C.

Depasirea acestor praguri de temperatura determina stagnarea procesului. Accelerarea si desfasurarea fenofazei din perioada vegetatiei sunt determinate de depasirea anumitor praguri de temperatra.Cel mai important fiind procesul biologic de 10 grade C.

Procesul biologic pentru inflorit este de 15-17 grade C,optim de 20-25 grade C iar la 12-13 grade C are loc meierea si margilirea boabelor. La temperaturi de minus 16 grade C la 24 grade C ,ingheata mugurii vitei.Coardele de 1 an rezista la -20,-21 grade C.

6

CAPITOLUL III - FACTORII EDAFICI SI INFLUENTA LOR ASUPRA VITEI DE VIE

Factorii edafici împreună cu cei climatici influenţează creşterea şi fructificarea viţei-de-vie, cantitatea şi calitatea producţiei de struguri, densitatea şi durata de viaţă a plantaţiei, rezistenţa la boli, secetă, îngheţ etc. A. Teodorescu şi colectivul (2002) considerau că, dat fiind faptul că o plantaţie viticolă ocupă terenul o perioadă de 20-25 de ani, dar şi datorită complexului de lucrări ce vizează pregătirea terenului înainte de plantare (desfundare, nivelare, uneori terasare etc.), solurile situate sub o plantaţie viticolă sunt puternic modificate, atât sub raport morfologic (inversarea orizonturilor), cât şi aerohidric, termic, fizico-chimic.

Structura solului stă la baza unor insuşiri hidrofizice, cum ar fi: porozitatea, elasticitatea, formarea crustei, conductivitatea hidraulică saturată. Aceste insuşiri pot genera, favorabil sau nu, declaşarea unor fenomene negative, care se află în directă corelaţie cu creşterea şi dezvoltarea plantelor de viţă-devie. Datorită monoculturii indelungate, structura solului se degradează, atât prin aplicarea neraţională a mecanizării, printr-un număr sporit de lucrări viticole sau momente ale umidităţii solului mai puţin optime, cât şi prin efectuarea unor treceri repetate şi uneori inutile pe aceeaşi suprafaţă. Degradarea structurii solului, alături de tasarea accentuată a solului, generează un raport aerohidric deficitar, condiţii de anaerobioză, dezvoltare slabă a sistemului radicular, formarea crustei şi ingreunarea circulaţiei apei în sol. Acestea pot, la rândul  lor, declanşa eroziunea hidrică de suprafaţă şi/sau stagnarea apei la suprafaţa solului. Pentru imbunătăţirea structurii solului, se recomandă reducerea numărului de lucrări mecanice de mobilizare a solului, care pot fi superficiale sau profunde, efectuarea lor, dar şi a trecerii lor la o umiditate a solului optimă, precum şi o fertilizare organică eficientă.

În ceea ce priveşte activitatea macro şi microbiană din sol, putem afirma că activitatea organismelor vii este corelată cu descompunerea substanţei organice aplicate anterior. Se cunoaşte faptul că microflora solului este constituită din bacterii, alge şi ciuperci, în timp ce microfauna este alcătuită din amibe, ciliate, iar mezofauna este reprezentată de nematozi şi miriapode. Macrofauna este reprezentată de animalele nevertebrate (viermi, insecte, larve, rame) şi vertebrate (şoareci, popandăi, cartiţe), care trăiesc permanent sau o anumită perioadă din viaţa lor în interiorul solului. Rolul acestei rezerve biologice se face simţit prin participarea succesivă la descompunerea substanţei organice (ingrăşăminte organice animale şi vegetale), din care rezultă elementele nutritive atât de necesare ciclului biologic al viţei-de-vie. Totodată, formarea complexului argilo-humic al solului, precum şi creşterea cantitativă şi calitativă a lui conduc la imbunăţătirea insuşirilor fizicochimice ale solului, cu impact imediat asupra creşterii şi dezvoltării plantelor de viţă-de-vie. Fertilizarea periodică a solului cu ingrăşăminte organice, asigurarea unui regim aero-hidric optim, printr-o agrotehnică raţională, sunt considerate cele mai importante verigi ale unei agrotehnici viticole puse la punct de cercetările ştiinţifice în acest domeniu.

Un alt factor limitativ deosebit de important îl reprezentă conţinutul în humus al solului, care constituie suportul vieţii subterane, el fiind un element de bază, generator de insuşiri fizico-chimice favorabile. Solurile bogate în humus au capacitatea ridicată de reţinere a apei şi a substanţelor minerale, au o serie de proprietăţi fizice extrem de favorabile, cum ar fi: densitatea

7

aparentă scăzută, grad de tasare diminuat, capacitate ridicată de pătrundere şi circulaţie a apei pe profil, porozitate favorabilă şi altele, ele punand la dispoziţia sistemului radicular al plantelor un volum mare de explorare şi dezvoltare. Reglarea conţinutului solurilor în humus se face uşor, printr-o fertilizare raţională, bazată nu numai pe ingrăşăminte organice animale, rezultate din gunoiul de grajd, ci şi vegetale, cum ar fi: compostul de tescovină, ingrăşăminte verzi etc. Pe lângă imbunătăţirea nutriţiei minerale şi organice, un conţinut optim de humus conduce la o imbunătăţire a structurii, a regimului termic, dar nu în ultimul rand, la creşterea rezistenţei solurilor la eroziunea hidrică de suprafaţă. La fel de importantă este şi reacţia solului (pH-ul), care are o mare influenţă asupra accesibilităţii elementelor nutritve în sol, aceasta influenţand în mod direct activitatea microorganismelor. Valorile scăzute, respectiv un pH acid, conduc la o acumulare toxică a aluminiului, manganului, zincului, acumulare care impiedică creşterea sistemului radicular şi totodată influenţează negativ asupra stării structurale a solului şi a regimului său aerohidric. În schimb, valorile ridicate ale pH-ului, de influenţă alcalină, determinate de prezenţa în exces a carbonatului de calciu, generează apariţia clorozei ferice, boală fiziologică manifestată prin blocarea fierului la nivelului sistemului radicular al plantei. În asemenea condiţii, se recomandă, în urma studiilor agrochimice de specialitate, aplicarea imediată a amendamentelor, în scopul neutralizării reacţiei acide sau alcaline a solului, cu rol imediat în ameliorarea şi imbunătăţirea zestrei edafice a parcelei, deci a condiţiilor de viaţă a sistemului radicular.

Un alt factor limitativ este reprezentat de eroziunea solului, care este produsă de acţiunea picăturilor de ploaie, dar şi de slaba funcţionare a sistemului de drenare a solului (drenajul extern şi intern). Viteza de pătrundere a apei din sol este corelată direct şi pozitiv cu infiltraţia şi scurgerea, generate, la rândul  lor, de situaţia reală a reliefului şi de insuşirile hidrofizice ale solului. Drenajul extern al solului este dat de panta terenului, de gradul de acoperire a suprafeţei solului şi de umiditatea iniţială a sa. Drenajul intern se corelează cu insuşirile fizice ale solului, respectiv cu textura, gradul de tasare, structură, conţinut în humus şi argilă etc. Ca urmare a fenomenului de eroziune are loc o dezgolire a butucilor de viţă-de-vie şi o diminuare a volumului de sol explorat de sistemul radicular. Intensificarea eroziunii este generată de o serie de modificări, dintre care amintim: mărimea dimensiunilor parcelei; suprimarea vegetaţiei lemnoase din vecinătatea parcelei; amplasarea randurilor dealvale; compactarea solului prin lucrări de mobilizare repetate şi realizate la o umiditate a solului necorespunzătoare; absenţa fertilizărilor organice; panta mare a reliefului şi altele. Ca măsuri de prevenire şi combatere a acestui factor limitativ, amintim: realizarea unei amenăjari antierozionale a suprafeţei în pantă; amplasarea randurilor pe curba de nivel; aplicarea unei agrotehnici adecvate, prin mobilizări profunde pentru ameliorarea infiltraţiei în sol, inierbarea intervalelor dintre randurile de plante, fertilizare organică, mulcirea solului cu diverse materiale vegetale.

La fel de important ca factor limitativ este umiditatea solului. Având în vedere că viţa-de-vie este un consumator mare de apă, cu un mare şi bine dezvoltat aparat vegetativ, umiditatea optimă a solului este cea cuprînsă între 50 şi 80% din intervalul umidităţii active, apreciindu-se că valorile mai mici sunt favorabile maturării boabelor, iar cele mari creşterii lăstarilor. Totodată, lipsa umidităţii solului din perioada de vegetaţie dă naştere la o diminuare a creşterii lăstarilor şi a rădăcinilor, la o slabă dezvoltare a aparatului foliar, deci la o debilitate a butucului, incheiată cu pieirea prematură a plantelor. Acest stress hidric determină o scurtare a perioadei de vegetaţie,

8

prin intrarea prematură în repaus a plantelor. De asemenea, apa în exces favorizează apariţia putregaiului cenuşiu, diminuarea rezistenţei la ger, precum şi la mană a viţei-de-vie.

Dacă excesul de apă este prezent pe solurile cu textură grea, argiloasă, caracterizate de un drenaj extrem de deficitar, el determină un raport aero-hidric deficitar, care generează condiţii reale de anaerobioză, o creştere redusă a volumului radicular, precum şi o absorbţie scăzută a elementelor nutritive. Cele două extreme ale umidităţii solului (excesul şi deficitul) pot fi reglate printr-o agrotehnică adecvată, condusă correct ştiinţific de către specialiştii viticoli; astfel, solurile cu deficit de umiditate vor fi intreţinute în direcţia conservării apei în sol, în schimb cele cu exces, în direcţia unei evaporări mai intense, corroborate cu un consumator suplimentar (inierbare anuală sau de durată pe intervalul dintre randurile de plante). În ambele cazuri de umiditate, o mare atenţie se va acorda alegerii perioadelor optime de mobilizare a solului, iar când efectiv nu se poate intra mecanizat, se recomandă, în mod expres, utilizarea erbicidelor, în ideea evitării distrugerii structurii solului. De asemenea, se va avea în vedere şi o fertilizare organică susţinută, care, datorită aportului său, va conduce la imbunătăţirea insuşirilor fizice şi hidrofizice ale solului, cu impact imediat asupra imbunătăţirii regimului aero-hidric din sol, şi deci a creşterii şi dezvoltării sistemului radicular al plantei de viţă-devie. În situaţii limită de exces de umiditate, se recurge la eliminarea apei în exces de la suprafaţa solului, prin lucrări de drenaj, iar în situaţiile de deficit de umiditate, de asemenea limită, se va utiliza, ca metodă de completare a deficitului, irigarea, în aşa fel incat, în funcţie de fenofaza plantei de viţă-de-vie, să i se asigure un optim hidric.

Argilozitatea pronunţată se manifestă, în general, pe formele plane de relief de pe platouri, platforme late, versanţi terasaţi, unde au fost deplasate volume mari de pămant până  s-a ajuns la roca-mamă. Aici s-au dezvoltat o serie de soluri bogate în argilă, care la rândul  lor a generat un drenaj intern deficitar, pe de o parte, dar şi o serie de insuşiri fizice şi hidrofizice deficitare, pe de altă parte, cum ar fi: densitate aparentă mare şi foarte mare, grad de compactare şi de tasare mari, conductivitate hudraulică saturată redusă, un volum poros deficitar. De asemenea, acest procent ridicat de argilă duce la existenţa în sol a unui regim aero-hidric deficitar, în deformarea aerului din sol, care, la rândul  lui, provoacă o anaerobioză prelungită sistemului radicular al plantelor. Totodată, această argilozitate ridicată stă la baza unor necorelări între epoca optimă de efectuare a lucrărilor de mobilizare a solului, eficienţa lucrărilor şi, nu în ultimul rand, calitatea acestora. Pe aceste soluri umede şi reci sunt necesare lucrări de mobilizare profundă a solului, de afanare adancă, de scarificare, pentru a permite pătrunderea apei pe profilul solului şi eliminarea excesului temporar de apă de la suprafaţa solului. Tot în acest scop se recomandă inierbarea intervalelor dintre randurile de plante, în scopul consumului suplimentar de apă de către covorul vegetal, dar şi a protecţiei suprafeţei solului. Având în vedere că aceste soluri sunt, în general, sărace sub aspectul rezervei nutritive, se recomandă o fertilizare organică energică şi susţinută, în scopul compensării nutritive, pe de o parte, dar şi în scopul imbunătăţirii insuşirilor fizice, pe de altă parte.

Un alt factor limitativ este reprezentat de procentul foarte mare de nisip - textură grosieră. Cultura viţei-de-vie pe nisipuri prezintă tehnologii diferenţiate de intreţinere, pornind chiar de la plantatul viţelor. Pe aceste soluri nisipoase se resimte foarte mult lipsa apei, conţinutul scăzut de argilă face ca ele să prezinte un drenaj intern excesiv, deci un deficit prelungit sub aspect hidric. Slaba aprovizionare în humus şi elemente nutritive impune utilizarea irigaţiei prin picurare, coroborată cu o fertilizare concomitentă prin dizolvarea sărurilor chimice

9

în apa de irigat. De asemenea, se recomandă o fertilizare energică şi susţinută cu ingrăşăminte organice şi intreţinerea intervalelor dintre randurile de plante printr-un covor vegetal anual, format din amestec de plante, cum ar fi: secară şi o leguminoasă, iar după cosire, masa vegetativă este recomandat a se incorpora în sol, în urma unei lucrări de arătură, prin intoarcerea brazdei. Acolo unde intervalele dintre randuri sunt intreţinute ca ogor negru, se recomandă efectuarea unui număr cât mai redus de lucrări şi chiar inlocuirea praşilelor mecanice cu discuiri superficiale, la cel mult 5-8 cm adancime. Totuşi, se va avea în vedere prezervarea plantei, deci evitarea pierderii ei prin uscare, recomandandu-se utilizarea irigaţiei localizate; aceasta nu presupune costuri ridicate, nici o agrotehnică specială; astfel, sub impactul aplicării irigaţiei, producţiile cantitative şi calitative vor fi măsura efortului material, şi deci viaţa plantei de viţă-de-vie va fi asigurată, evitandu-se pierderile premature de plante. Aceştia au fost principalii factori limitative ai dezvoltării, creşterii şi rodirii plantei de viţă-de-vie, cultură răspandită în toate colţurile ţării şi de care ţăranul roman nu s-a putut despărţi în decursul vremii.

3.1 INFLUENTA LUCRARILOR SOLULUI ASUPRA INSUSIRILOR FIZICE

Structura solului – degradarea structurii consta in maruntirea agregatelor structurale, modificarea raportului dintre microagregate si macroagregate, cresterea ponderii materialului prafos care sub actiunea ploilor trece prin diferite stari de plasticitate ca in final sa se usuce sa crape formand crusta.

Porozitatea – prin lucrarile solului stratul arabil se afaneaza si inregistreaza o crestere a volumului cu 25-30 %.

Densitatea aparenta – reprezinta starea de tasare a solului si este specifica fiecarui sol si orizont genetic.

Regimul de umididate poate fi pozitiv sau negativ , pozitiv atunci cand determina inmagazinarea apei in sol si negativ atunci cand lucrarea de arat determina pierderea cantitatii de apa din sol. Lucrarile solului prin actiuni indirecte determina modificarea continutului de humus, saruri mobile, Ph-ului, potentialul de oxido-reducere.

3.1.a TEXTURA SOLULUI

Pentru a testa textura solului sapati o groapa cam de 10 cm si luati o mana de pamant pentru a observa daca solul contine nisip, argila de calcar alb sau gri, pietre.

Textura solului sau compozitia granulometrica = proportia in care intra in alcatuirea solului particule elementare de diferite marimi  nisip, pietris, praf, argila.

Pentru majoritatea gradinarilor argila grasa (humusul) reprezinta solul ideal, acesta este o mixtura intre particule de nisip si noroi de granulatie diferita.

Humusul este un amestec de substante organice amorfe si este cea mai importanta componenta a solului, el asigura elementele pentru hrana plantelor, este un factor de protectie impotriva bolilor, mentine umiditatea pe timp de vara si permite apei sa se scurga pe timp de iarna.

10

Humusul se gaseste la o adancime de 20 – 30 cm si functie de cantitatea continuta in sol acestea se impart in:

Soluri foarte sarace de culoare galben cenusie cu un continut in humus de sub 2 %

Soluri medii

Soluri bogate, de culoare neagra si cu un continut in humus de peste 7 %. Asta inseamna ca plantele au acces la apa necesara cresterii si dezvoltarii fara riscul ca radacinile sa putrezeasca datorita excesului de umiditate din sol.

Strangeti in pumn o bucata de pamant umed.  Daca este ca muschiul sau turba (are un miros de reavan) atunci solul are un continut organic ridicat.

Frecati putin sol in palma, intre degetul mare si varful degetelor.  Daca e nisipos la pipait inseamna ca are nisip in compozitie.  Framantati solul si incercati sa modelati din el o minge. Daca reusiti, solul contine putin lut, daca se tot desprinde inseamna ca are in compozitie foarte putin lut.

Rulati mingea sub forma unui baton si apoi incercati sa-l indoiti si sa obtineti un cerc.  Un sol moale, namolos, nu are suficient humus pentru a se lega si a forma un cerc dar un sol cu multa argila poate sa formeze un cerc.

Trebuie sa stiti ca functie de textura, solurile se clasifica in:

1. soluri nisipoase

2. nisipo-lutoase

3. luto-nisipoase

4. lutoase

5. luto-argiloase

6. argilo-lutoase

7. argiloase

3.1.b STRUCTURA SOLULUI

Stă la baza unor însuşiri hidrofizice, cum ar fi: porozitatea, elasticitatea, formarea crustei, conductibilitatea hidraulică saturată, care însuşiri (după cum arată A. Teodorescu şi colab., 2002) pot genera, favorabil sau nu, declanşarea unor fenomene negative care se află în directă corelaţie cu creşterea şi dezvoltarea plantelor. Din cauza monoculturii îndelungate, structura solului se degradează, atât prin aplicarea neraţională a mecanizării (număr sporit de lucrări, momente ale umidităţii solului mai puţin optime), cât şi prin efectuarea unor treceri repetate şi inutile pe suprafaţa solului.

11

Degradarea structurii, coroborată cu tasarea accentuată a solului, va genera un raport aero-hidric deficitar, condiţii de anaerobioză, dezvoltare slabă a sistemului radicular, formarea crustei şi îngreunarea circulaţiei apei în sol, care la rândul lor pot declanşa eroziune hidrică de suprafaţă, stagnarea apei la suprafaţa solului etc. Pentru îmbunătăţirea structurii solului, se recomandă reducerea numărului de lucrări mecanice de mobilizare (superficială şi semiprofundă) a solului, efectuarea lor, dar şi a trecerii lor, la o umiditate a solului optimă, precum şi o fertilizare organică energică.

3.1.c POROZITATEA SOLULUI

În general, un sol mijlociu este alcătuit din 50% substanţă solidă şi 50% spaţii libere, care sunt ocupate 25% cu aer şi 25% cu apă.

În funcţie de tipul solului şi de modul cum este lucrat, volumul spaţiilor din sol poate varia foarte mult.

Prin urmare, când vorbim de porozitatea solului avem în vedere aceste spaţii care menţin în stare de echilibru volumul de apă şi de aer din sol.

Aerul şi apa sunt factorii care, alături de elementele nutritive obţinute în urma proceselor biochimice din sol, condiţionate de aceşti factori, asigură mediul prielnic pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.

Porozitatea totală a solului poate avea valori de 48-60%, dintre care porozitatea capilară 30-36% şi porozitatea necapilară (de aeraţie) 18-24%.

Porozitatea de aeraţie este socotită deficitară când are valori de 6-10%, moderată de 11-22% şi bună când reprezintă 23-30% din spaţiile solului.

În mod practic se consideră o situaţie favorabilă pentru plantele de cultură atunci când porii solului sunt ocupaţi 2/3 cu apă şi 1/3 cu aer.

Schimbări radicale în porozitatea solului au loc după arătură. Astfel, înainte de arătură porozitatea capilară era de 26,1%, iar după arat 12,3%, pe când porozitatea necapilară era de 11,2, iar după arat 42,5%.

Desigur, atât prin aşezarea naturală a solului cât şi prin lucrările ulterioare valorile porozităţii revin la normal.

3.2 INFLUENTA INSUSIRILOR SOLULUI ASUPRA INSUSIRILOR BIOLOGICE

Activitatea microorganismelor din sol depinde de regimul de apa si aer din sol care este influentat de lucrarilor solului.

Afanarea solului intensifica activitatea biologica a solului, accentueaza procesul de mineralizare a resturilor organice si a humusului si de aceea pt a conserva fertilitatea solului trebuie sa corelam continutul de humus cu adancimea de executare a araturilor.

12

Procesul de nitrificare are intensitate maxima atunci cand densitatea aparenta este cuprinsa intre 1,1 si 1,15 g pe cm cub.

3.2.a CAPACITATEA DE SCHIMB CATIONIC

Solurile saturate cu cationi bazici sunt in general mai bine aprovizionate cu elemente nutritive totale si mobile prezentand conditii favorabile pentru vita de vie .Valorile capacitatii totale de schimb cationic favorabile vitei de vie sunt cuprinse intre 20 si 40 miliechivalenti/100 grame sol.

3.2.b REACTIA SOLULUI

Vita de vie se comporta normal pe soluri cu pH-ul cuprins intre 5,5 – 8,5.Daca pH-ul solului scade sub 5,5 atunci Al ,Mg,Cu devin toxice scade activitatea microorganismelor.Daca pH-ul este mai mare de 8,5 scade eficienta ingrasamintelor chimice , scade accesul microelementelor.

3.2.c MATERIA ORGANICA PROASPATA SI HUMUSUL

Sursele de materie organica pot fi proprii plantatiei (frunze,buruieni,coarde tocate) dar si adaugate de catre om (ingrasaminte organice sau verzi).Frunzele restutuie plantatiei sau solului 4000-8000 Kg/ha substanta organica iar coardele anuale 2000-4000 Kg/ha materie proaspata.

Se considera ca solurile bogate in humus nu sunt potrivite decat pentru vinuri de consum direct intrucat maresc continutul in azot total al vinului.Continutul de 2,3 % humus la suprafata solului imbunatateste nutritia azotata a vitei de vie ,mentine structura ,imbunatateste regimul termic ,sporeste rezistenta solurilor la eroziune.Pentru vinurile superioare humusul trebuie sa fie 1, 2 %.

13

CAPITOLUL IV - INFLUENŢA FACTORILOR OROGRAFICI ASUPRA VIŢEI DE VIE

Factorii orografici au o acţiune indirectă asupra viţei de vie, prin influenţa pe care o exercită asupra factorilor climatici şi edafici. Din această categorie fac parte: forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia.

4.1 RELIEFUL

Are o importanţă hotărâtoare pentru cultura viţei de vie. Importanţa reliefului creşte pe măsura apropierii de arealul nordic de cultură a viţei de vie, unde reuşita acestei culturi este condiţionată tot mai mult de folosirea unor terenuri în pantă. Cele mai bune rezultate le asigură relieful deluros şi colinar, unde umiditatea relativă a aerului este mai redusă şi implicit pericolul atacului bolilor criptogamice este mai mic.

Pe formele convexe de relief variaţiile temperaturilor diurne sunt mai mici, iar îngheţurile târzii de primăvară şi cele timpurii de toamnă au o frecvenţă redusă.

Pe terenurile plane, văi, depresiuni, frecvenţa accidentelor climatice este mai mare, deci şi riscurile la care este supusă cultura viţei de vie sunt mai mari. Totodată calitatea producţiei obţinută pe aceste terenuri este mai scăzută (concentraţii mai mici de zaharuri, arome, antociani).

4.2 EXPOZITIA

Aceasta influenţează cantitatea şi intensitatea radiaţiilor solare interceptate de către frunzişul viţei de vie. Fiind o plantă iubitoare de lumină, viţa de vie dă cele mai bune rezultate pe terenurile cu expoziţie sudică, sud-vestică şi sud-estică. Pe astfel de terenuri viţa de vie beneficiază de mai multă lumină şi căldură, este redus pericolul brumelor iar drenajul aerian este cel mai favorabil.

Pe măsura creşterii altitudinii, pentru reuşita culturii viţei de vie, expoziţia terenului trebuie să fie mai favorabilă.

În zonele cu potenţial heliotermic foarte ridicat, viţa de vie poate fi cultivată şi pe terenuri cu expoziţia nord-estică sau nord-vestică.

4.3 PANTA TERENULUI

Are un rol important în diferenţierea microclimatului local. cele mai favorabile pante sunt cele cu o înclinare moderată, de până la 25%. Pantele mai mari ridică probleme legate de eroziunea solului şi modul de lucrare a acestuia.

14

În cadrul arealelor viticole delimitate, se pot cultiva cu viţă de vie şi pantele mai accentuate, până la 30-35%, dacă distanţele de plantare sunt mai mici, solul se întreţine prin erbicidarea pe rând şi înierbarea intervalelor dintre rânduri.

4.4 ALTITUDINEA

Modifică temperaturile medii, precipitaţiile, curenţii de aer. La creşterea altitudinii cu 100 m, temperatura medie anuală scade cu 0,5-0,6°C. Altitudinea până la care se cultivă viţa de vie variază în raport cu latitudinea. În ţara noastră viţa de vie se cultivă la altitudini cuprinse între 100 şi 500 m. Fac excepţie viile de la Mangalia, cultivate deci pe malul mării şi unele plantaţii din centrele viticole Sebeş-Alba, Jidvei şi Şimleul Silvaniei, care sunt situate la altitudini mai mari (600 m).

În lume viţa de vie se cultivă până la altitudini mai mari de 2000-2500 m (Mexic, Peru, Bolivia)

15