Relația România - S.U.A.

- realități și perspective geopolitice-

Introducere

Relația dintre România și S.U.A. este una definitorie pentru întreaga strategie de politică externă a

țării noastre și una care a beneficiat de o atenție deosebită din partea fiecărui guvern din 1990 și

până astăzi. Acest proiect își propune mai întâi să treacă în revistă istoricul relațiilor dintre cele

două țări pentru a releva aspecte de ordin politic, economic, dar și cultural care au stat la baza

inițierii și dezvoltării dialogului, încă din secolul al XIX-lea. Apoi, va fi prezentată perspectiva

actuală asupra relațiilor interstatale dintre România și S.U.A., insistându-se asupra intereselor de

ordin geopolitic urmărite de cele două părți prin această apropiere. În final, vor fi discutate

perspectivele acestei relații, prin prisma viitorului deceniu și a schimbărilor de paradigmă

dominantă pe care acesta le profilează. Îmi propun să prezint mai multe abordări asupra viitorului

relațiilor dintre România și S.U.A., reunind în cadrul acestui proiect părerile foarte avizate ale unor

personalități și instituții importante privind acest subiect (Departamentul de Stat al Statelor Unite,

Ministerul Afacerilor Externe al României, analiști români și americani, publicații prestigioase).

Scurt istoric al relațiilor diplomatice dintre România și Statele Unite de la începuturi până în 19901

Relațiile bilaterale româno-americane au fost stabilite, în mod oficial, la data de 11 iunie 1880,

odată cu numirea lui Eugene Schuyler, renumit istoric și diplomat, drept primul reprezentant

diplomatic american în România. La 125 de ani din momentul în care Schuyler s-a stabilit la

București, relațiile bilaterale româno-americane au devenit un parteneriat productiv, bazat pe

numeroase legături politice, militare, economice și culturale. După anii ‘90, când România a adoptat

regimul democratic, legăturile româno-americane s-au dezvoltat și au devenit mai profunde,

conducând la obținerea sprijinului Statelor Unite pentru intrarea în NATO și pentru integrarea

completă în Europa.

Legăturile informale dintre România și Statele Unite datează încă din primele zile ale istoriei

americane. Căpitanul John Smith, care, ulterior, a emigrat din Anglia în Virginia, se pare că a luptat

împotriva otomanilor din Transilvania, în jurul anilor 1601-1603, iar Benjamin Franklin scria

despre o întâlnire cu un preot transilvan, Samuel Damian, care a vizitat Philadelphia în timpul

călătoriei sale în jurul lumii. Știri despre România au apărut, ocazional, în Statele Unite încă din

anii 1700, iar câteva publicații românești discutau despre extinderea acestora în America, publicând,

în anii 1800, scrieri ale lui Benjamin Franklin pentru prima dată. În 1846, Simion Bărnuțiu, unul

dintre viitorii lideri ai revoluției române din anul 1848, a tradus Declarația Americană de Indepență.

Câțiva imigranți români în Statele Unite au luptat în Războiul Civil, iar unul dintre aceștia,

Gheorghe Pomuț, a obținut gradul de General de Brigadă.

Legăturile comerciale româno-americane au câștigat în importanță în cea de-a doua jumătate a

secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. De exemplu, exporturile americane

către România au crescut de douăzeci de ori în perioada 1891-1914. Între timp, scriitorii americani

au început să fie din ce în ce mai cunoscuți în România, odată cu publicarea operelor lui Walt

Whitman, Mark Twain și Bret Harte. Cultura românească a început și ea să pătrundă în Statele

Unite, unde muzica lui George Enescu a fost ascultată pentru prima dată la New York, în 1911.

Constantin Brâncuși a fost primit cu entuziasm la Expoziția de la New York din 1913, unde a expus

cinci sculpturi.

1 American Cultural Center Bucharest - “In Celebration of 125 Years of U.S. - Romanian Diplomatic Relations” - 2006

Legăturile și schimburile politice, economice și culturale au continuat să se extindă după încheierea

primului război mondial. În ianuarie 1923, George Enescu a întreprins primul dintre numeroasele

sale turnee în Statele Unite, unde muzica sa a fost primită cu entuziasm. În noiembrie 1925,

diplomatul român Nicolae Titulescu a efectuat o vizită la Washington, D.C., unde s-a întâlnit cu

Președintele Calvin Coolidge. Anul următor, Regina Maria a întreprins o vizită foarte mediatizată în

Statele Unite, unde a străbătut întreg teritoriul cu trenul și a participat la Expoziția Internațională de

la Chicago. În același an, la București, a fost înființată asociația „Prietenii Statelor Unite”, cu

participarea unor personalități române marcante, cum ar fi Titulescu și Enescu. În 1932, Compania

Ford a deschis un birou de vânzări în România, iar în 1934 a inaugurat o linie de asamblare la

București. Iar în 1939, România a deschis un pavilion la Expoziția Internațională de la New York.

Declarația de război a României împotriva Statelor Unite, din decembrie 1941, a condus la

întreruperea relațiilor diplomatice, care au fost reluate în 1946, când Statele Unite au recunoscut

guvernul român condus de Petru Groza. Trecerea României în tabăra sovietică a dus la deteriorarea

relațiilor bilaterale, deoarece regimurile comuniste din România au impus un sistem totalitarist și au

limitat strict contactele cu americanii și cu alți occidentali. Cu toate acestea, relațiile bilaterale cu

România au început să se îmbunătățească în prima jumătate a anilor ‘60, în timpul administrației

Gheorghiu-Dej, odată cu semnarea unui acord care prevedea soluționarea parțială a cererilor de

retrocedare a unor proprietăți, înaintate de americani. Au fost inițiate schimburi culturale, științifice

și educaționale, iar în 1964 reprezentanțele ambelor state au fost promovate la rangul de ambasade

cu drepturi depline. Distanțarea calculată a României – inițiată de Ceaușescu – față de politica

externă a Uniunii Sovietice, recunoașterea diplomatică a Israelului de către București și denunțarea

intervenției sovietice în Cehoslovacia, în 1968, au condus la vizita oficială a Președintelui Nixon în

România, în august 1969. În ciuda divergențelor politice, contactele la nivel înalt dintre liderii

români și americani au continuat în anii 1970, culminând cu vizita oficială la Washington a soților

Ceaușescu, în 1973. În 1972, a fost semnată o convenție consulară care să faciliteze protejarea

cetățenilor și a bunurilor acestora în ambele țări. Au fost acordate facilități de către Corporația

pentru Investiții Private Internaționale (OPIC), iar România a devenit eligibilă pentru creditele

Băncii Americane de Import-Export.

Prin acordul comercial din aprilie 1975, România a beneficiat de clauza națiunii celei mai

favorizate, în baza articolului 402 din Legea comerțului din 1974 (amendamentul Jackson-Vanik

care asociază clauza națiunii celei mai favorizate cu realizările unui anumit stat referitoare la

problema emigrării). Acest statut a fost reînnoit anual, după ce Congresul revizuia hotărârile

prezidențiale conform cărora România înregistra progrese în ceea ce privește libertatea de mișcare.

La mijlocul anilor ‘80, criticile aduse României referitor la drepturile omului, în special cu privire la

abuzurile comise împotriva minorităților etnice și religioase, au condus la încercări ale Congresului

S.U.A. de retragere a clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România. Pentru a preveni luarea

de măsuri în acest sens de către Congres, în 1988, Ceașescu a renunțat la avantajele acestui statut,

calificând amendamentul Jackson-Vanik și alte cerințe referitoare la drepturile omului drept un

amestec inacceptabil în suveranitatea României.

Relațiile politice au rămas încordate în toată această perioadă, dar Statele Unite au depus eforturi

pentru a menține legăturile prin intermediul schimburilor culturale și educaționale. Biblioteca

Americană din București, înființată de Serviciul de Informații al Statelor Unite în 1972, a oferit o

deschidere către cultura americană în toată această perioadă, iar vizitele unor artiști proeminenți

precum Louis Armstrong, Dizzy Gillespie, Dave Brubeck și Arthur Rubinstein au făcut cunoscută

muzica americană publicului român. De asemenea, câțiva atleți români de marcă, cum ar fi Nadia

Comăneci și Ilie Năstase au promovat imaginea României în Statele Unite. Imaginea țării a fost

promovată și de hotărârea României de a participa la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din

1984, în ciuda boicotului generat de alte state din blocul sovietic.

Principalele evoluţii cronologice în planul politic al relaţiilor româno-americane după 19902:

• La 8 noiembrie 1993, România obţine din partea SUA "clauza naţiunii celei mai favorizate",

cadru de facilitare şi promovare a relaţiilor economice bilaterale, rezultat al interesului politic al

SUA de consolidare a relaţiilor cu România (acordarea clauzei se realiza pe baze anuale). În

august 1996, Congresul SUA a aprobat permanentizarea clauzei pentru ţara noastră, ca urmare a

progreselor înregistrate în procesul de reformă economică şi creare a condiţiilor de dezvoltare a

economiei de piaţă.

• La 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui SUA, Bill Clinton, este lansat

parteneriatul strategic bilateral, cadru extins de colaborare vizând consolidarea relaţiilor

bilaterale, susţinerea procesului de reformă şi a demersurilor de integrare euro-atlantică ale ţării

noastre, promovarea rolului României de factor de stabilitate şi securitate în Europa de sud-est.

De la lansarea sa, parteneriatul strategic a reprezentat un reper esenţial al politicii externe a

României, precum şi un instrument eficient de sprijinire a eforturilor interne în domeniul reformei

politice, economice, militare, administrative.

• SUA au sprijinit candidatura României pentru obţinerea preşedinţiei în exerciţiu a OSCE în 2001,

precum şi derularea eficientă a mandatului românesc la conducerea organizaţiei.

• Cooperarea româno-americană a constituit un factor major în conturarea şi implementarea

reformei militare româneşti, precum şi în promovarea pregătirilor de aderare la NATO.

• Nivelul ridicat al colaborării bilaterale în combaterea riscurilor neconvenţionale (trafic de droguri,

de persoane, criminalitate financiară etc.) şi importanţa pe care cele două părţi o acordă acestei

colaborări au determinat deschiderea la Bucureşti, la 20 mai 2001, a Biroului FBI în România.

• După 11 septembrie 2001, România a acordat un sprijin semnificativ coaliţiei internaţionale

conduse de SUA împotriva terorismului, concretizat în susţinerea operaţiunilor din Afganistan şi

Irak, precum şi în intensificarea colaborării bilaterale în acţiuni specifice de combatere a

terorismului.

2 Ministerul Afacerilor Externe - “Descrierea relațiilor bilaterale România - S.U.A.”

• Rezultatele pozitive în planul reformei economice şi contribuţia României la războiul împotriva

terorismului au constituit elemente majore în conturarea sprijinului SUA pentru integrarea

României în NATO.

• La 10 martie 2003, autorităţile americane au acordat României statutul de "economie de

piaţă", element important în promovarea obiectivului de amplificare a relaţiilor economice

româno-americane, atât în planul schimburilor comerciale, cât şi al investiţiilor americane în

România.

• La 8 mai 2003, Senatul SUA a ratificat în unanimitate protocoalele de aderare la NATO a celor

şapte state invitate cu prilejul summit-ului de la Praga, din noiembrie 2002.

• La 6 decembrie 2005, a fost semnat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate

pe teritoriul României („Acordul de acces”).Acordul a intrat în vigoare la 21 iulie 2006.

• În perioada 26-28 iulie 2006 a avut loc vizita oficială a preşedintelui României, Traian Băsescu,

la Washington. Cu această ocazie a avut o întrevedere cu preşedintele SUA, George W. Bush,

preşedintele SUA, principala temă de discuţii fiind consolidarea şi intensificarea parteneriatului

strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii.

• România s-a bucurat de sprijinul consistent al SUA pentru organizarea şi desfăşurarea Summit-

ului NATO din 2008. Prin substanţa deciziilor, implicaţiile majore ale subiectelor dezbătute şi

viziunea manifestată de liderii politici ai NATO, Summit-ul NATO din aprilie 2008, de la

Bucureşti a fost un eveniment de succes. În paralel cu participarea la lucrările Summit-ului,

preşedintele SUA, George W. Bush a efectuat o vizită oficială în România, ocazie cu care a avut

întrevederi cu preşedintele României, Traian Băsescu, şi prim-ministrul României, Călin Popescu-

Tăriceanu, şi a susţinut un discurs public la Palatul CEC, privind viziunea SUA asupra rolului

NATO.

Considerații privind poziția României la Marea Neagră și implicațiile geopolitice ale acesteia

România are ca avantaj esențial poziția geopolitică favorabilă. Pentru comunitatea euro-atlantică,

spațiul de la Estul României reprezintă limita estică a NATO și UE. Rusia consideră că aceeași zonă

este “vecinătatea apropiată”, parte a sferei proprii de influență. Cele două organizații interstatale,

UE și NATO au avut în anii ’90 și la începutul acestui deceniu o politică vizibilă de expansiune,

prin valuri succesive de aderare. Această extindere a fost orientată întotdeauna spre est, exact spre

această zonă a Mării Negre, tocmai din considerente strategice și politice.3 S-a afirmat de multe ori

că aderarea României în structurile euro-atlantice s-a realizat preponderent din motive politice și

mai puțin în urma îndeplinirilor tuturor criteriilor setate de aceste organizații. Astfel, ultimele valuri

de aderare și-au propus să extindă influența NATO și Uniunii Europene în Europa Centrală și de

Est. Cu siguranță aceste afirmații sunt, măcar parțial, justificabile și explicabile prin interesul

crescut pentru spațiul Mării Negre manifestat de actori naționali, printre care se numără și Statele

Unite ale Americii, dar și actori transnaționali.

În ultimele decenii, Marea Neagră a revenit din ce în ce mai mult în atenția geopoliticienilor

datorită poziției sale strategice și a intereselor marilor puteri care se îndreaptă progresiv către acea

zonă. Asta după ce ea a fost considerată pe rând o “mare uitată” de navigatorii lumii libere, un

“avanpost al comerțului” mondial la gurile Dunării, Donului, sau Niprului, o mare “practic închisă”

sau o “placă turnantă” între Europa, Asia Mică și Rusia. După 1991, la Marea Neagră au acces

direct Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia - acest fapt o definește ca fiind un pol

al intereselor acestor state riverane.4 Intensitatea și rezonanța dezbaterilor privind spațiul pontic au

sporit vertiginos odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și încercările de edificare dincolo de

barajul geopolitic Est-Vest a unui ansamblu geopolitic coerent. Marea Neagră redevine un focar al

jocului geopolitic global, un loc unde se intersectează interesele marilor jucători. Noua geopolitică a

Mării Negre evidențiază o nouă competiție între marile puteri. Rusia bate în retragere, iar SUA,

Franța și Germania reprezintă noii actori externi principali care își dispută influența în regiune.5 În

spatele puterilor care, la nivel factual, depun eforturi de asigurare a unui anumit control al zonei

Mării Negre, se afirmă penetrarea masivă a companiilor transnaționale atrase de exploatarea

3 Y. Lacoste - “Geopolitique - La longue histoire dʼaujourdʼhui”

4 S. Neguț, V. Cucu, L.B. Vlad - “Geopolitica României”

5 O. Serebrian - “Geopolitica spațiului pontic”

petrolului din Caspica, ceea ce face posibilă prezența tot mai semnificativă în zonă a SUA. Din

această dispunere de forțe rezultă o nouă situație Geopolitică în zona Mării Negre cu consecințe

asupra tuturor statelor riverane. Din punct de vedere politico-militar, sudul mării se află sub

controlul flancului drept al NATO, iar nordul aparține statelor din CSI, mai precis a Rusiei. Dacă în

nordul și centrul Europei are loc o dezangajare de forțe, în schimb în zona Mării Negre aceste forțe

se află față în față. Este evident că fiecare tinde să-și creeze o situație favorabilă prin atragerea de o

parte și de alta a statelor riverane. Ori, din acest punct de vedere, încleștarea depinde în totalitate de

relațiile directe dintre SUA și Rusia. Asistăm, astfel, la o situație fluidă, a unui mozaic de alianțe în

cadrul cărora fiecare caută patronajul uneia sau mai multor puteri străine. Noii veniți, Statele Unite,

tind să-și asigure un loc de prim rang, reducând totodată prezența rusească și ambițiile iraniene.

Razboiul geoeconomic al țițeiului din Marea Caspică se va desfășura înrtre ascensiunea puterii

americane și rezistența rusească, în aceeași manieră cum, în secolul al 19-lea, în Asia s-au aflat față

în față Imperiul britanic și Rusia țaristă.6

Pentru România, poziția la Marea Neagră reprezintă mai mult decât simplele raportări spațiale

geografice. Sensul geopolitic al acestei poziții se evidențiază prin faptul că România aparține

organic la două zone cu profil politic, economic, distinct și prioritar în relațiile politice și economice

continentale, profil totodată de deplină complementaritate (specific, poziția României atât în grupul

țărilor riverane țărmului pontic, cât și a celor central-europene, componente ale bazinului dunărean).

Rolul acestei poziții este amplificat de poziția la gurile Dunării. La toate acestea se adaugă, desigur

și legătura existentă între Marea Neagră și Marea Mediterană prin sistemul de strâmtori Bosfor-

Dardanele, care constituie, după cum aprecia Nicolae Titulescu, “singura noastră ieșire spre Marea

liberă”. Deoarece relațiile economice ale țării noastre depind într-o măsură semnificativă de

circulația liberă prin aceste strâmtori, România a fost mereu interesată de acest aspect.7

Litoralul vestic al Mării Negre va fi pe viitor poarta de intrare spre marii consumatori din occident,

către resursele de la Marea Caspică și din Caucaz. În același timp, va fi capul de pod al Eurpei

pentru exporturile de produse finite ale Uniunii Europene, și nu numai, mai ales către fostele

republici sovietice de la Marea Caspică. Mai mult decât atât, țărmul vestic al Mării Negre este

perceput ca o prelungire al străvechiului Drum al Mătăsii. Atuul României este portul Constanța, cel

6 O. Serebrian - “Geopolitica spațiului pontic”

7 S. Neguț, V. Cucu, L.B. Vlad - “Geopolitica României”

mai mare din bazinul Mării Negre, care face parte dintr-un proiect de construire al unui oleoduct cu

destinația Trieste. Acest proiect, susținut de compania italiană ENI are conotații economice deosebit

de importante pentru întreaga zonă.

Dimensiuni actuale ale politicii externe a României, prin prisma relațiilor cu SUA

Ministerul Afacerilor Externe a definit, în cadrul strategiei sale, obiectivele politicii externe

românești pentru anul 2009. Cele șapte priorități enumerate sunt: Europa (România ca membru

UE), politica regională, consolidarea parteneriatelor la nivel global, securitatea internațională,

promovarea metodei multilaterale, diplomația în sprijinul dezvoltării economice și cooperării

internaționale și servirea intereselor românilor din străinătate.8 Parteneriatul dintre România și

Statele Unite este esențial pentru aproape fiecare dintre aceste priorități și este considerat un pilon

principal pentru orice strategie de politică externă de către MAE.

Deoarece apartenența la Uniunea Europeană presupune o implicare din ce în ce mai mare a țării

noastre în politicile fundamentale ale Uniunii Europene, va trebui să ne asumăm un rol important în

soluționarea problemelor cu care Uniunea Europeană se confruntă din ce în ce mai mult. Cea mai

importantă dintre acestea este securitatea energetică și dezvoltarea unei politici energetice comune.

A devenit evident că un număr mai mare de trasee de transport al hidrocarburilor este necesar

pentru consolidarea poziției Uniunii pe plan internațional, din punct de vedere energetic. Interesul

României poate fi aici realizarea proiectului Nabucco, precum și progresul făcut în ceea ce privește

construirea oleoductului Constanța-Trieste. Sunt binecunoscute jocurile care există între actorii

statali din zona Mării Caspice și Mării Negre pentru susținerea diferitelor opțiuni de transport a

energiei caspice către Europa Occidentală și Statele Unite. România va trebui să își pună în valoare

atuu-rile evidente și să reușească, inclusiv prin utilizarea relațiilor cu Statele Unite să influențeze

deciziile actorilor din zonă spre adoptarea unei opțiuni de transport al petrolului și gazelor naturale

care să includă și tranzitarea țării noastre (Aici opțiunile ar fi oleoductele Baku-Novorossijsk-Marea

Neagră, Baku-Supsa-Marea Neagră, precum și gazoductul Nabucco prin Turcia-Bulgaria-România-

Ungaria-Austria).9 Statele Unite au propriile interese în zonă și este foarte probabil să susțină o

soluție care avantajează Turcia, un aliat strategic de o importanță considerabil mai mare decât

8 Ministerul Afacerilor Externe - “Prioritățile politicii externe ale României în 2009”

9 S. Neguț - “Geopolitica - Universul Puterii”

România. Dar în acest păienjeniș de trasee posibile de transport a energiei, România care are o

poziție geostrategică în zonă, nu își va putea permite să rămână în afara acestor jocuri.10

În cadrul politicii regionale, principalele puncte de interes comun ale celor două țări sunt Regiunea

Mării Negre și Kosovo. Marea Neagră, după cum am menționat în cadrul acestui eseu a dobândit o

importanță strategică pentru marii actori naționali, inclusiv pentru Statele Unite. Regiunea Mării

Negre se poate constitui pe termen mediu și lung într-un spațiu democratic, stabil, prosper, conectat

funcțional la spațiul european și euroatlantic, având relații echilibrate, de cooperare politică și

sectorială cu vecinătatea ei estică. Susținerea unei astfel de perspective ar îndepărta riscurile legate

de instabilitate, de ezitările între opțiuni distincte de politică externă, de limitarea dezvoltării

economice ca efect al conflictelor înghețate, în condțiile unor raporturi de putere globale neclare.

opțiunile politice ale statelor din zonă, procesul de reformă NATO și UE, dar și evoluția raporturilor

dintre UE, SUA și Rusia vor influența viitorul regiunii pontice.11 Relațiile România-SUA pot

contribui la un scenariu pozitiv, care va aduce stabilitate și dezvoltare economică la Marea Neagră.

În schimb, în ceea ce privește Kosovo, părerile României diverg de cele ale Statelor Unite. România

se află printre puținele state din UE care nu au recunoscut Declarația de Independență a Republicii

Kosovo, alături de state ca Spania și Cipru. Nu este greu de ghicit de ce, atât Spania, Cipru, cât și

România confruntându-se cu minorități care militează pentru autonomie. A recunoaște dreptul unei

minorități de a declara unilateral independența, așa cum s-a întâmplat în Kosovo, ar da același drept

minorităților proprii, după caz basci, catalani, secui, turci.12 Un ultim element al politicii regionale

duse de România este faptul că țara noastră (aflată la frontiera estică a UE și NATO) susține

procesele de democratizare, restructurare și orientare spre integrare europeană și euroatlantică ale

vecinilor săi în speță Serbia, Ucraina și Republica Moldova).

Consolidarea parteneriatelor globale este un obiectiv care are în prim-plan parteneriatul strategic

cu Statele Unite, fără îndoială cel mai important parteneriat al României în afara Uniunii Europene.

Parteneriatul strategic cu Statele Unite constituie o componentă de bază a politicii externe şi de

securitate a României. Etapă importantă în evoluţia relaţiei bilaterale România – SUA, în contextul

parcurgerii de către România a procesului de aderare la structurile euroatlantice, Parteneriatul

Strategic a fost lansat în 1997 ca mecanism avansat de cooperare, având ca prioritate consolidarea

10 Y. Lacoste - “Geopolitique - La longue histoire dʼaujourdʼhui”

11 Ministerul Afacerior Externe - “Repere ale strategiei de politică externă a României”

12 “A Year in the life of Kosovo” - The Economist, februarie 2009

relaţiilor dintre România şi SUA în domeniile de interes strategic pentru ambele ţări (militar,

economic, securitate regională, riscuri neconvenţionale) şi reprezintă un element important de

susţinere a păcii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est. Profilul strategic al relaţiei bilaterale cu SUA se

înscrie pe următoarele coordonate: cooperarea militară, colaborarea pe probleme de securitate

regională., Stabilizarea Europei de Sud-Est, dezvoltarea colaborării economice şi creşterea

volumului schimburilor comerciale bilaterale, combaterea riscurilor neconvenţionale.

MAE român urmărește consolidarea acestui parteneriat, cu accent pe facilitarea unei cooperări

economice sporite şi a schimburilor culturale. Există premise favorabile pentru un salt calitativ în

relaţia strategică cu Statele Unite. În 2009, cooperarea cu Administraţia de la Washington este

esenţială pentru menţinerea nivelului excelent al dialogului politic la toate nivelurile, aprofundarea

agendei şi pentru consolidarea coeziunii transatlantice în ansamblu. Teme majore ale politicii

externe a României precum mediul de securitate în regiunea Mării Negre, dosarul energetic sau

intrarea pe o traiectorie europeană ireversibilă a Balcanilor de Vest vor fi incluse pe agenda

cooperării în cadrul Parteneriatului cu SUA, urmărindu-se materializarea unor proiecte concrete şi

relevante pentru acestea. O preocupare majoră va viza cooperarea sporită cu autorităţile americane

pentru includerea României în programul Visa Waiver şi eliminarea regimului de vize pentru

cetăţenii români care doresc să călătorească în SUA.

În acest context, Ministrul afacerilor externe Cristian Diaconescu a efectuat o vizită la Washington

în perioada 6-8 mai 2009, aceasta reprezentând primul contact bilateral de nivel după instalarea noii

administraţii democrate la Casa Albă. „Această vizită este extrem de importantă pentru România.

Reluăm astfel dialogul politic la vârf cu partea americană după schimbarea administraţiei.

Obiectivul nostru este să consolidăm parteneriatul strategic dintre România şi SUA şi să identificăm

proiecte noi în care să colaborăm, pe măsura potenţialului nostru şi a relaţiei mature care leagă cele

două ţări”13, a declarat ministrul Cristian Diaconescu, înaintea vizitei.

Şeful diplomaţiei române a avut întâlniri cu secretarul de stat Hillary Clinton, consilierul pentru

securitate naţională al vice-preşedintelui SUA, Anthony Blinken, cu subsecretarul pentru afaceri

politice al secretarului apărării, Michelle Flournoy şi cu membri proeminenţi ai Congresului

american. Pe agenda discuţiilor au figurat teme legate de cooperarea în teatrele de operaţii din

Afganistan şi Irak, precum şi aspecte de interes prioritar în relaţia bilaterală, cu accent pe

13 Ministerul Afacerior Externe www.mae.ro

aprofundarea componentei economice a parteneriatului strategic bilateral. Vizita a prilejuit, de

asemenea, un amplu schimb de vederi pe ansamblul chestiunilor de interes comun de pe agenda

internaţională, o atenţie specială fiind acordată evoluţiilor din zona extinsă a Mării Negre.

„Noua administraţie americană, dar şi membrii Congresului, se vor implica în continuare în

cooperarea cu România din punct de vedere strategic, în legătură cu vecinătatea NATO şi a Uniunii

Europene la Marea Neagra şi, totodată, în ceea ce priveşte programul Visa Waiver şi modul în care,

în perioada următoare, această temă va fi abordată la nivelul Congresului american”14, a declarat

ministrul afacerilor externe, Cristian Diaconescu, la finalul întrevederii cu Richard Lugar, co-

preşedintele Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului SUA. În cadrul întrevederii cu

senatorul Richard Lugar, desfăşurată la 7 mai 2008, au fost discutate modalităţi de aprofundare a

parteneriatului strategic dintre România şi State Unite. În acest context, senatorul american a dorit

să aprecieze rolul proeminent al României pentru impulsionarea cooperării la Marea Neagra şi

viziunea ţării noastre cu privire securitatea energetică în Europa şi Eurasia.

La finalul întrevederii ministrul Diaconescu a precizat că întâlnirea a reprezentat o oportunitate

pentru reconfirmarea parteneriatului strategic dintre România şi SUA. „Am convenit împreună că

Marea Neagră şi Europa de Est sunt regiuni cu un mare potenţial al dezvoltării democratice şi

economice. În viitor, pot să vă spun că SUA împreună cu România vor munci din greu pentru

respectarea principiilor şi standardelor democratice şi se vor angaja în proiecte în vederea

consolidării stabilităţii şi securităţii acestei regiuni”, a adăugat ministrul roman de externe. „Am

discutat despre modul în care vom colabora pentru facilitarea circulaţiei reciproce a cetăţenilor celor

două ţări, prin includerea României în Programul Visa Waiver”, a mai afirmat ministrul român de

externe. El a subliniat, totodată, că discuţiile privind aspectele de interes prioritar în relaţia

bilaterală s-au concentrat pe aprofundarea componentei economice a parteneriatului strategic

bilateral. Pe agenda discuţiilor s-au aflat şi subiecte precum proiectele de securitate energetică, de o

importanţă deosebită pentru ambele ţări şi cooperarea în teatrele de operaţii din Afganistan şi Irak,

unde „România a demonstrat că este pregătită să îşi asume responsabilităţi în sprijinul libertăţii şi

dezvoltării democratice, obiective pe care sperăm că le vom atinge în cel mai scurt timp cu putinţă

împreună cu SUA”, a afirmat Cristian Diaconescu.15 La rândul său, secretarul de stat american a

amintit de cooperarea îndelungată dintre România şi SUA în ceea ce priveşte priorităţile securităţii

globale şi a exprimat recunoştinţă pentru angajamentul României în Afganistan, Irak şi Kosovo.

14 Ministerul Afacerilor Externe - www.mae.ro

15 idem 12

Hillary Clinton a mulţumit României şi pentru decizia de a găzdui exerciţii militare comune

cu forţele americane. „România este unul dintre cei mai de încredere aliaţi şi cei mai

respectabili parteneri ai SUA”, a concluzionat secretarul de stat american Hillary Clinton.16

În ceea ce privește securitatea internaţională, NATO rămâne pilonul politicii de securitate şi

apărare a României. României va trebui să participe activ la procesul de transformare a Alianţei,

inclusiv la elaborarea noului Concept Strategic al NATO, susținând procesele de eficientizare şi

adaptare a NATO la cerinţele generate de evoluţiile din ce în ce mai complexe ale mediului

internaţional de securitate, tocmai pentru că succesul NATO înseamnă şi succesul României.

România va participa în continuare la misiunile internaţionale ale Alianţei, angajamentele din

Afganistan rămânând cruciale pentru evoluţia NATO şi securitatea internaţională. Transformarea

NATO şi realizarea de progrese în asigurarea unui cadru eficient de cooperare între NATO şi UE

pentru realizarea unei arhitecturi stabile de securitate europeană sunt două obiective conexe pentru

România, care vor ghida şi în 2009 demersurile sale în cadrul NATO şi UE. România încurajează,

de asemenea, menţinerea unei politici NATO a „uşilor deschise” în relaţia cu Georgia şi Ucraina,

alături de dezvoltarea relaţiilor NATO cu statele din regiune, potrivit aspiraţiilor fiecăruia dintre

acestea.17 Prezența susținută a României în Irak și Afghanistan reprezintă o dovadă a

angajamentului României pentru securitatea internațională. De altfel, România a fost unul dintre cei

mai apropiați parteneri ai Statelor Unite în aceste operațiuni. Desigur, contribuția țării noastre nu a

fost extrem de semnificativă din punct de vedere strict cantitativ, dar nici nu avea cum să fie

altcumva. Aderarea României la NATO s-a datorat în mare parte și acestui sprijin acordat SUA,

sprijin care a sfârșit prin a aduce beneficii țării noastre. Petru România, participarile la misiunile

internaționale ale Alianței și realizarea unei cooperări eficiente NATO-UE sunt mijloace pentru

crearea unei arhitecturi stabile de securitate, cu implicați sistemice.18 Rolul României în NATO a

devenit din ce în ce mai important în ultimii ani, culminând cu organizarea summit-ului Alianței la

București în 2008. În același timp, misiunile diplomatice ale României reprezintă acum, în același

timp ambasade ale unui stat membru atât UE cât și NATO. Spre exemplu, la 1 ianuarie 2009 am

preluat mandatul de Ambasadă punct de contact NATO în Azerbaidjan.

16 United States Department of State - www.state.gov

17 Ministerul Afacerior Externe - “Repere ale strategiei de politică externă a României”

18 Cristian Diaconescu - “Interesele românești la ora multipolarismului” - Foreign Policy România, mai 2009

Securitatea națională a României nu este amenințată în acest moment, însă trebuie avut în vedere

faptul că un anumit grad de risc a fost asumat prin participarea totală la misiunile NATO și ale

Aliaților din Irak și Afghanistan.

Perspective geopolitice și geostrategice ale relației România - SUA

Dezvoltarea relațiilor dintre Statele Unite și România trebuie privită prin contextul mondial,

geopolitic și geostrategic care se preconizează că se va schimba în următoarele decenii. Într-o mare

măsură, toate progresele și evoluțiile acestei relații bilaterale de până acum pot la fel de bine fi

explicate prin analiza evenimentelor care au marcat respectivele perioade de timp.

România este astăzi membru NATO și UE, având prezentul dar și viitorul strict legat de aceste

organizații suprastatale. Aceasta este o realizare considerabilă, deși mediul politic al țării noastre nu

a oferit, în general, satisfacții de la instaurarea democrației. Cum a ajuns România dintr-un stat aflat

indiscutabil în sfera de influență a Uniunii Sovietice (respectiv Rusiei), într-un stat cu un destin

european și euroatlantic asumat? Cred că o explicație ar putea fi și evoluția lumii după momentul

1991. O dată cu colapsul URSS, am intrat într-o epocă a unipolarității. Dacă pe tot parcursul

Războiului Rece, paradigma dominantă a fost cea a bipolarității, a confruntării directe și continue

dintre SUA și URSS, în 1991 SUA a rămas singurul pol de putere mondială, singura super-putere,

care avea și încă are capacitatea și obligația asumată de a arbitra majoritatea conflictelor

internaționale și de a juca un rol activ în jocurile geopolitice mondiale. Țările rezultate din URSS,

dar și cele care au scăpat din această sferă de influență de rău augur, precum și de spectrul

comunismului, s-au orientat imediat către un sistem de guvernare nou și mult-dorit: democrația, dar

și către o economie capitalistă. Întreaga mentalitate a popoarelor s-a schimbat. După ani de

represiuni în care se gândeau la Occident (reprezentat în special de Statele Unite) ca la un vis,

aceste popoare, văzându-se libere, au început să tindă spre atingerea unui statut de parteneri ai

Statelor Unite, membrii NATO și membrii UE. Nu este numai cazul României, ci și al Cehiei,

Poloniei, Ungariei, Bulgariei, statelor baltice și, mai recent, Ucrainei și Georgiei. Puține state au

rămas în sfera de influență a Rusiei (Belarusul fiind cel mai evident exemplu). S-a realizat o

extindere a NATO cu 11 state est-europene și o extindere a UE cu 10 state est-europene. La rândul

lor, interesele acestor organizații s-au mutat din ce în ce mai mult spre Est; în particular, interesul

geopolitic al Statelor a fost acela de a extinde NATO cât mai mult și de a ajunge cu granițele

organizației cât mai aproape de Rusia, dar și de Orientul Mijlociu, pentru a-și consolida influența și

a se apropia de aceste zone. Putem spune că cei 20 de ani după momentul revoluțiilor din

1990-1991. Reprezintă ani de dominație mondială (de hegemonie) a Statelor Unite.

Însă o astfel de hegemonie a generat multe angajamente internaționale, care au consumat și

consumă încă multe resurse. Este de presupus că în viitor aceste angajamente vor deveni tot mai

greu de respectat și vom asista la o modificare a lor. În același timp, este de așteptat ca în următorii

ani ascensiunea marilor puteri să schimbe profund peisajul relațiilor internaționale. Deja Rusia și

China contestă influența Statelor Unite în regiunile lor și au în viziune o nouă ordine în care ei să

influențeze jocurile, iar India și Brazilia își vor asuma în curând un rol asemănător. Epoca

hegemoniei americane și a unipolarismului se apropie de sfârșit, după cum cred majoritatea

experților în probleme globale. Un aspect important care va contribui la scăderea importanței

Statelor Unite este realitatea economică cu care aceasta se confruntă. În condițiile în care vom asista

la o scădere a forței financiare a SUA, ne putem întreba dacă aceasta va mai avea capacitatea să

susțină acțiuni militare de amploarea celor din Irak și Afghanistan sau dacă va putea asigura bugetul

unei organizații precum NATO. Nu trebuie omis faptul că America rulează de ceva timp deficite

bugetare considerabile și că este cel mai mare debitor al lumii. În sistemul economic este nevoie de

un hegemon pentru a realiza două lucruri: menținerea sistemului economic internațional deschis,

dar și plasarea propriilor interese economice pe plan secund, după binele sistemului internațional.

Toate indicațiile arată că SUA nu vor mai putea juca acest rol. Cel mai important efect va fi acela că

dolarul nu va mai fi moneda predominantă în sistemul financiar internațional, iar statele nu vor mai

prefera dolarul pentru a-și păstra rezervele naționale (China cere deja schimbarea dolarului cu un alt

etalon, spre exemplu Special Drawing Rights al FMI). Toate aceste aspecte ne fac să credem că, în

50 de ani, SUA nu vor mai fi un hegemon absolut, ci doar un primus inter paris.19

Actuala pax americana, va fi contestată din ce în ce mai mult, nu la nivel global, ci regional de o

serie de mari puteri, iar Statele Unite nu vor avea resursele să “lupte” cu acești contestatari în toate

punctele de interes: Asia Centrală, Orientul Mijlociu, America Latină, Europa de Est. Astfel că vom

asista la o prezență internațională mai redusă a SUA și la restructurarea unor angajamente, NATO

putând fi unul dintre ele. Politica mondială se va concentra în viitor pe echilibrarea intereselor

regionale ale unor mari actori precum China, Rusia, India, Japonia, Brazilia, UE și SUA și nu atât

de mult pe influența unui singure mari puteri. Spre exemplu, dacă influența Chinei devine prea mare

19 Cristopher Layne - “Noua dezordine mondială” - Foreign Policy România, mai 2009

și amenințătoare în Asia de Est, Japonia și India vor fi cele mai interesate să contrabalanseze această

influență și nu SUA.

În acest viitor sistem internațional multipolar, actualii aliați ai Americii vor trebui să își găsească noi

alianțe de securitate, fără a se mai baza exclusiv pe NATO și vor trebui să fie mult mai activi în

stabilirea unor parteneriate solide cu cât mai muți actori importanți pe scena geopolitică a lumii.

Este, desigur, și cazul României. Dat fiind parteneriatul din ultimii ani dintre țara noastră și SUA,

este greu de crezut că cele două țări nu se vor mai bucura de relații apropiate și în viitor. Asta nu

înseamnă însă că ne vom mai putea baza exclusiv pe sprijinul SUA sau pe apartenența la NATO

pentru garantarea securității naționale. La fel, deși relațiile cu țările membre UE vor fi foarte

importante în viitor, nu trebuie să pierdem din vedere și alte regiuni ale lumii cu care România nu

are relații foarte apropiate în acest moment, dar care prezintă oportunități semnificative pentru țara

noastră. Pentru a putea vorbi despre o bună poziționare globală a României, este nevoie de relații

bilaterale solide, cu acoperire cât mai largă. În acest scop, România are avantajul unei rețele extinse

de misiuni diplomatice în străinătate, în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii (din acest punct de

vedere, suntem între primele 10 state din UE). Spre exemplu, în Asia Centrală vom putea capitaliza

pe misiunile diplomatice foarte active. S-au făcut deja progrese semnificative în colaborarea

României cu statele din zonă. Un alt aspect pozitiv pe care va trebui să capitalizăm în viitor este

relația cu țările din Orientul Mijlociu. Deja putem identifica unele progrese în acest sens,

exporturile românești în zonă crescând de la 1,5 miliarde USD în 2007 la 2 miliarde USD în 2008.20

România trebuie să își concentreze mai mult eforturile diplomatice asupra amplificării prezenței în

Asia-Pacific, o zonă care prezintă mule oportunități de valorificat, precum și avantaje comparative

evidente. Relația specială cu China trebuie orientată către aspecte mai pragmatice ale colaborării

economice, științifice și culturale, plecând de la Parteneriatul Amplu de Prietenie și Cooperare

semnat în 2004. Cu Japonia, trebuie construit pe baza fundamentului care îl constituie Declarația

Comună de Prietenie, Cooperare și Parteneriat din 2002. Parteneriatul Strategic cu Coreea de Sud

este primul de acest fel cu o țară asiatică, iar toate premisele au fost create pentru un parteneriat cu

India, care va fi esențial în următorii ani. În același timp, România trebuie să monitorizeze atent

discuțiile care au loc în forul de cooperare regională ASEAN. Acest lucru va fi posibil, doarece țara

noastră este printre primele care și-au numit un ambasador pe lângă ASEAN.

20 Cristian Diaconescu - “Interesele românești la ora multipolarismului” - Foreign Policy România, mai 2009

America Latină a reprezentat pentru diplomația românească o necunoscută, relațiile diplomatice cu

această zonă fiind destul de neglijate. Însă va trebui să punem în valoare faptul că suntem una dintre

țările latine ale UE, pentru a stabili parteneriate durabile și strategice cu țări din această regiune, în

special cu actorii principali, precum Brazilia, Argentina și Mexicul.

Concluzii

România și Statele Unite se bucură, începând din 1990 de relații din ce în ce mai apropiate,

materializate prin semnarea Parteneriatului Strategic între cele două țări în 1997. Acest parteneriat

s-a referit în special la domeniile economic, cultural și militar și a transformat România într-unul

dintre cei mai apropiați aliați ai Statelor Unite. Drept dovadă, România participă la misiunile

militare ale Statelor Unite din Irak și Afghanistan, motiv pentru care aderarea țării noastre la NATO

a fost accelerată în 2004. În logica anilor post-sovietici, parteneriatul s-a dovedit un demers

favorabil pentru România, dar și pentru SUA, țara noastră reușind mult-dorita integrare în

structurile euroatlantice și europene, iar SUA extinzându-și influența, în special prin NATO, în

Europa de Est, în “vecinătatea apropiată” a Rusiei. Astăzi, parteneriatul are în vedere construirea

unei zone stabile la Marea Neagră, un interes mare al României, Uniunii Europene (prin prisma

drumului energiei Caspice din Asia Centrală până în Europa), dar și al S.U.A. (prin prisma

securității energetice a Occidentului și a vecinătății Rusiei). Un alt interes mare al României este

asigurarea securității naționale, prin apartenența la NATO. Un obiectiv mai mic, dar important

pentru populația României, este includerea în programul Visa Waiver, fapt care ar ridica

obligativitatea vizei pentru călătoria în Statele Unite. Însă perspectivele acestor relații stau sub

semnul schimbării paradigmei dominante în geopolitica mondială, în speță trecerea de la o lume

unipolară cu un singur hegemon (SUA), la o lume multipolară care va presupune echilibrarea

intereselor mai multor actori statali sau supra-statali (SUA, UE, Rusia, China, India, Japonia,

Brazilia). Astfel, parteneriatul cu SUA, deși probabil va fi în continuare foarte apropiat, nu va mai fi

suficient pentru garantarea securității naționale a României (în special din cauza faptului că se

preconizează o scădere în importanță a NATO). În plus, România va trebui să participe activ pe

această nouă scenă mondială, stabilind parteneriate strategice cu cât mai mulți actori importanți din

Orientul Mijlociu, Asia de Est și America Latină. Interesele țării noastre nu se vor mai relaționa în

viitor doar la SUA și Uniunea Europeană, ci la întreg mapamondul.

Bibliografie:

1. American Cultural Center Bucharest (2006) - “In Celebration of 125 Years of U.S. - Romanian

Diplomatic Relations”

2. DIACONESCU Cristian (2009) - “Interesele românești la ora multipolarismului” - Foreign

Policy România Nr. 5/2009

3. The ECONOMIST (2009) Nr.6/2009 - “A Year in the life of Kosovo”

4. FOTA Iulian (2009) - “Noul NATO rămâne vechea Alianță” - Foreign Policy România Nr.5/2009

5. LACOSTE Yves (2008) - “Geopolitique - La longue histoire d’aujourd’hui” - Editura Larousse ,

Paris

6. LAYNE Christopher (2009) - “Noua dezordine mondială” - Foreign Policy România Nr. 5/2009

7. Ministerul Afacerilor Externe - www.mae.ro

8. Ministerul Afacerilor Externe (2008) - “Descrierea relațiilor bilaterale România - S.U.A.”

9. Ministerul Afacerilor Externe (2008) - “Prioritățile politicii externe ale României în 2009”

10. Ministerul Afacerior Externe (2008) - “Repere ale strategiei de politică externă a României”

11. NEGUȚ Silviu, CUCU Vasile, VLAD Liviu Bogdan (2004) - “Geopolitica României” - Editura

Transversal, Târgoviște

12. NEGUȚ Silviu (2008) - “Geopolitica - Universul Puterii” - Editura Meteor Press, București

13. SEREBRIAN, Oleg (2006) - “Geopolitica spațiului pontic” - Editura Cartier, Chișinău

14. United States Department of State - www.state.gov