TEMĂ: PROTECȚIA JURIDICĂ A PĂDURILORTEMĂ: PROTECȚIA JURIDICĂ A PĂDURILOR

Ana Camelia MariaAnul III, Drept IDDreptul mediului

Etapele organizării și legiferării ocrotirii mediului înconjurător în România

Dreptul mediului înconjurător, în forma sa actuală, își găsește izvorul în numeroase texte din cele mai vechi timpuri, axate exclusiv pe preocupări de ocrotire a unor elemente valoroase din natură, dar și pentru păstrarea și menținerea igienei, promovarea agriculturii și industriei.

Inițiativele ocrotirii naturii sunt vechi și deosebit de bogate. Unele mărturii le găsim în operele cronicarilor Ion Neculce și Dimitrie Cantemir.

Una din primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu natura datează încă din vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504).

Actele domnești ale lui Vlad Vintilă (1533) și mai ales ale lui Ștefan Tomșa (1621) reglementau ”braniștele” sau ”opreliștile de stricare a naturii”. Astfel, într-un document emis la 4 noiembrie 1621 de Ștefan Tomșa se întărește Mânăstirea Bisericanu, o braniște din Popești (jud. Neamț), arătându-se că ”Nimeni să nu aibă nici o treabă, nici pădurea să n-o taie, nici să vâneze, nici să prinză pește … pe cine-l vor prinde tăind în pădure, să aibă a-i lua carul cu boi …”.

Despre regimul juridic al braniştei pomenește și un document dat de Matei Basarab la 30 mai 1646, prin care se întărește mănăstirii Radu Vodă din București ocina ei de la Cimernicu între Dudeşti, Văcăreşti, Popeşti, Conduratu.

Instituția braniştei a funcționat şi în Transilvania. Astfel, la 1 octombrie 1588 principele Sigismund Bathory dă instrucțiuni nobilului Matei Myari cu privire la interzicerea tăierii pădurilor și a prinderii vânatului în hotarele sale din Miceşti, Drâmbar etc.

La 29 mai 1706 apare hotărârea conventului de la Focșani prin care o comisie mixtă formată din munteni și moldoveni pentru rezolvarea unor pricini de hotar, stabilea că muntenii să nu mai treacă să taie lemne din pădurile moldovenilor, fără înnoirea acestora.

În Banat s-a constituit serviciul silvic regulat în 1739; în Transilvania, prima reglementare oficială este dată în anul 1781 în timpul împăratului Iosif al ll-lea.

Acestora le urmează ”Orânduiala de pădure” pentru Bucovina, considerată primul cod silvic românesc, tipărit în 1786. Din cele 12 articole ale codului se desprind idei moderne de ocrotire și amenajament silvic. Sunt prevăzute norme de întreținere și tăiere a pădurii, în așa fel încât să permită regenerarea; conform codului, din pădure nu era voie să se taie, ”decât atâția arbori cât puteau să se refacă, iar altminterele făcând, apoi greșește împotriva rânduielii și aduce pe următorii sau pe moștenitorii săi la lipsă de lemn”. De asemenea, se prevede și necesitatea formării pădurilor care să aibă cunoștințe de specialitate și se interzic greșelile săvârșite față de pădure, cum ar fi incendiile, doborârea frunzei pentru animale, ruperea coajei sau greblatul mușchiului de pe copaci.

1

În Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792, întărește „anaforaua” pentru codru, dumbrăvi și lunci, urmată doi ani mai târziu (1794) de o altă orânduială, motivată de faptul că „s-au tăiat fără socoteală vârf de păduri și codri”.

Ca urmare a liberalizării comerțului în urma aplicării Tratatului de la Adrianopol (1829), cultura cerealelor ia o mare dezvoltare, ceea ce determină creșterea suprafețelor agricole printr-o distrugere fără precedent a pădurilor și o accelerată degradare a solurilor. În fața acestei situații precare, generată de greșita înțelegere a avantajelor comerțului liber, anumiți oameni preocupați de viitorul bogățiilor țării cer introducerea unor reglementări legale, care să oprească distrugerea pădurilor. Astfel, în 1843 în Moldova și 1848 în Țara Românească se introduc unele dispoziții care să pună ordine în exploatarea pădurilor ce aparțineau bisericii și clerului.

După abrogarea Regulamentului organic se revine la vechiul regim de libertate a dreptului de vânătoare, care s-a menținut până la apariția primei legi a vânătorii din 1872. Dar chiar și Codul penal din 30 octombrie 1864 cuprindea două articole (art. 309 şi 368), care prevedeau unele restricții – sancționarea incendierii pădurii și fânețelor.

Primul Cod Silvic al României independente apare la 19 iunie 1881. Pentru prima dată este prevăzută de lege necesitatea igienizării unor păduri indiferent de proprietar, în scopul antierozional, de fixare a solului și reglare a regimului apelor.

În vederea ocrotirii vegetației apar ”Condiţiuni” generale pentru exploatarea pădurilor statului (11 iulie 1896) și legea pentru crearea unui fond necesar pădurilor, menținerii coastelor și fixării terenurilor pe moșiile statului, cuprinzând reglementări importante referitoare la tăierea rațională și regenerarea reglementarea unor păduri rezervate în scopul apărării solului de eroziune.

În anul 1921 ia ființă ”Societatea de turism pentru protecția naturii” având ca inițiator pe M. Haret. Este prima formă organizată de ocrotire a naturii cu un program care prevedea formarea unor rezervații naturale și împrejmuirea lor.

Emil Racoviță înființează în anul 1920 la Cluj, primul Institut de speologie din lume și întemeiază în același timp Asociația de turism ”Frăția munteană” care avea printre scopuri ”să apere munții și pădurile de devastări”, prevăzând în statut și o secțiune a parcurilor și rezervațiilor naturale.

În anul 1924, Al. Borza publică prima sinteză referitoare la conservarea naturii sub titlul "Protecția naturii în România", sinteza care a rămas manifestul-program al mișcării pentru ocrotirea naturii în țara noastră.

Pentru a deveni eficientă ocrotirea naturii, aceasta implică un fundament juridic. Convins de acest lucru, Al. Borza încă din 1924, subliniase că ”primul pas hotărâtor pentru ocrotirea instituțională a naturii primejduite și pentru izbânda mișcării protecționiste trebuie să fie alcătuirea unei legi fundamentale de protecțiune a monumentelor naturii”,

La 7 iulie 1930 se dă prima lege pentru protecția monumentelor naturii.În anul 1935 este înființat Parcul Național Retezat, urmând apoi înființarea altor

rezervații naturale: Codrul Secular de la Slătioara, Codrul Secular Giumalău, Fânețele Clujului, Pădurea Letea etc.

După al doilea Război Mondial, la 17 octombrie 1950, s-a elaborat o nouă lege a ocrotirii naturii, prin Decretul nr. 237, completat cu un Regulament de aplicare, aprobat prin HCM nr. 518 din 1954, care împuternicea comitetele executive ale consiliilor populare județene, ca la propunerea Comisiei pentru Monumentele Naturii, să adopte măsuri provizorii pentru ocrotirea faunei, florei, depozitelor fosilifere.

Apariția primei legi privind protecția mediului înconjurător în România are loc la 20 iunie 1973, România fiind printre primele țări din lume care dispunea de o lege-cadru în acest domeniu.

2

În concepția legiuitorului român, mediul înconjurător este constituit din „totalitatea factorilor naturali și ai celor creați prin activități umane care, în strânsă interacțiune, influențează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață pentru om și dezvoltarea societății”.

În urma apariției Legii nr. 9/1973, teritoriile ocrotite au crescut, în prezent numărul lor ajungând la 395 de rezervații, cu o suprafață totală de  222.545 ha. Cea mai mare suprafață de teren ocrotită în România este Parcul Național Retezat situat în masivul cu același nume din Carpații Meridionali, ce cuprinde circa 23.000 ha.

În anul 1991, prin HGR nr. 264 din 12 aprilie, s-a înființat Ministerul Mediului – autoritate centrală de stat care organizează cadrul instituțional, dezvoltă, îndrumă și perfecționează activitatea de protecție a mediului la scară națională. La nivel de județ, subordonate lui funcționează Agențiile de Supraveghere și Protecția Mediului.

Strategia protecției mediului înconjurător cere o mai bună organizare a acțiunilor umane, un control eficient al lor și o reglementare juridică adecvată.

Protecția juridică a pădurilor

Cuprinzând mai puțin de un sfert din suprafața totală a țării, pădurile ocupă un loc important în cadrul economiei noastre naționale. Ele servesc la apărarea terenurilor agricole împotriva secetei, a surpărilor și alunecărilor de terenuri, la ameliorarea și refacerea calităților naturale ale solului, în purificarea aerului, în domeniul balneoclimateric și în dezvoltarea așezărilor omenești.

Totodată, pădurile constituie o prețioasă materie primă pentru industria de prelucrare a lemnului, industria hârtiei și celulozei, industria chimică. Nu trebuie trecută cu vederea nici importanța ce o prezintă pădurile în reglarea climei și în realizarea unui important rol sanitar și estetic.

În prezent, legea prevede că menținerea suprafeței fondului forestier în conformitate cu planul de organizare a teritoriului și de folosire a fondului funciar, constituie o obligație națională, fiind interzisă reducerea din orice motiv a fondului forestier național și a vegetației forestiere din afara acestuia. În același timp se impune creșterea suprafeței fondului forestier în zonele cu deficit de păduri, în cele cu microclimat deteriorat, în jurul așezărilor umane și în special al celor urbane.

Cadrul legal al ocrotirii și dezvoltării pădurilor îl constituie Codul Silvic aprobat prin Legea nr. 3/1962.

În conformitate cu art. 1 din Codul silvic, fondul forestier al țării noastre este format din pădurile și terenurile destinate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare forestieră determinate ca atare prin amenajamentele silvice.

Prin pădure se înțelege totalitatea terenurilor acoperite de arbori și arbuști, indiferent de specie, vârstă și stadiul lor de dezvoltare, biologic uniți în dezvoltarea lor, împreună cu vegetația însoțitoare, menită să producă material lemnos sau să îndeplinească funcții de protecție, dacă prin lege nu li se dă vreo destinație specială.

Cea mai mare parte a fondului forestier aparține domeniului public, fiind scos din circuitul general. O mică parte din terenurile acoperite cu păduri se află în proprietatea privată a persoanelor fizice, fiind supuse regimului de drept comun.

Conservarea și dezvoltarea fondului forestier, potrivit legislației în vigoare, se realizează în principal prin menținerea integrității fondului forestier, fiind interzisă reducerea acestuia sub orice motiv, creșterea suprafeței fondului forestier în zonele cu deficit în păduri, în jurul așezărilor umane, în special a celor urbane, aplicarea de tehnologii de recoltare și

3

colectare a lemnului care să nu afecteze echilibrul ecologic, prevenirea proceselor de degradare a pădurilor și solurilor forestiere.

În raport cu funcțiile pe care le îndeplinesc, Codul silvic clasifică pădurile în următoarele grupe funcționale:

a) păduri de producție și protecție, care sunt destinate să producă material lemnos pentru industria de prelucrare a lemnului și pentru alte nevoi ale economiei naționale, precum și pentru a îndeplini un rol de protecție;

b) păduri cu funcții speciale de protecție care condiționează păstrarea și dezvoltarea unor obiective de interes economic, social sau științific.

Legislația cu privire la protecția fondului forestier cuprinde cel puțin patru aspecte esențiale: protecția împotriva tăierilor iraționale; protecția împotriva poluării; protecția împotriva bolilor și a dăunătorilor; protecția fondului de vânătoare și a celui de pescuit în apele de munte, inclusiv cele de acumulare.

Legea prevede că în elaborarea amenajamentelor silvice trebuie să se aibă în vedere îmbinarea judicioasă a măsurilor care să ducă la sporirea potențialului productiv al pădurilor cu cele de menținere și ameliorare a funcțiilor pe care le îndeplinește vegetația forestieră în protecția mediului înconjurător și îndeosebi ”pentru regularizarea debitului natural al apelor, ameliorarea terenurilor degradate, combaterea eroziunii solului și a colmatărilor, prevenirea alunecărilor de teren, îmbunătățirea calității aerului și înfrumusețarea peisajului”.

Protecția pădurilor trebuie să se realizeze condiții și cu mijloace care să garanteze ocrotirea mediului înconjurător, păstrarea calităților fizice, chimice și biologice ale solului, menținerea echilibrului biologic și apărarea sănătății omului.

O măsură deosebit de importantă prevăzută de lege se referă la regimul de carantină fito-sanitară ce se poate institui pentru a preîntâmpina răspândirea dăunătorilor, bolilor și buruienilor care constituie un pericol pentru plantele cultivate și păduri, în scopul lichidării focarelor acestora, precum și pentru a preveni sau opri introducerea lor în țară.

Este necesar ca într-o viitoare reglementare să se instituie un regim periodic distinct al pădurilor aparținând domeniului public de cel aparținând domeniului privat, să se prevadă reguli speciale de protecție, obligații și răspunderi pentru deținătorii cu orice titlu, creându-se în acest scop și un fond special.

Condițiile și formele răspunderii juridice

Noțiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancțiune sau reparație. Ea dă expresie unui raport social sancționat din punct de vedere juridic, în baza căruia o persoană se află într-o relație de obligație față de o altă persoană căreia îi datorează satisfacție sau repararea unui prejudiciu ce i l-a cauzat.

Fiind o categorie istorică, răspunderea juridică este o instituție vie care s-a format și a evoluat odată cu societatea omenească.

În dreptul mediului înconjurător, răspunderea juridică a devenit azi, sub impactul revoluției tehnico-științifice o ”zonă fierbinte” datorită situației ecologice mondiale afectată grav de consecințele industrializării și automatizării, a aplicării tehnologiilor de vârf spațiale și nucleare, a exploatării neraționale a resurselor naturale, a urbanizării excesive.

În țara noastră, reglementarea răspunderii juridice își are sediul în Legea nr. 9/1973 (Cap. V), completată cu reglementările de ramură care determină acțiunile (inacțiunile) prin a căror săvârșire se contravine cerințelor ecologice, atrăgând una sau mai multe dintre formele răspunderii juridice.

4

Potrivit art. 73 din Legea nr. 9/1973, categoriile de răspundere care sunt aplicabile pentru încălcarea dispozițiilor legale cu privire la protecția mediului înconjurător sunt: răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravențională și penală.

Trebuie să precizăm însă că răspunderea disciplinară și cea materială sunt guvernate de legislația muncii, având la bază culpa salariatului care a săvârșit o abatere de la regulile instituite în domeniul protecției mediului înconjurător și în legătură cu atribuțiile de serviciu ce-i revin.

Răspunderea civilă

În cadrul răspunderii civile se sancționează, în general, o conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept, persoane fizice și juridice, care prin faptele lor ilicite (comisive sau omisive) produc pagube factorilor de mediu sau mediului în ansamblul său.

Considerăm că în conformitate cu art. 134, alin. 2, lit. e) din Constituție, care prevede că „refacerea și ocrotirea mediul înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic trebuie asigurate de către stat”, s-a creat cadrul juridic general pentru ocrotirea și prin mijloace de drept civil a victimelor acțiunilor prin care se aduc prejudicii ecologice.

Răspunderea civilă pentru protecția factorilor de mediu nu este reglementată în mod special, ci este numai enunțată în cadrul art. 73 din Legea nr. 9/1973 printre celelalte forme de răspundere.

În lipsa unei reglementări speciale se face apel la principiile clasice ale răspunderii civile, pentru situațiile în care acest fel de răspundere intervine în cazul producerii unui prejudiciu ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale referitoare la conservarea, dezvoltarea și protecția mediului înconjurător.

Subiectele răspunderii

Prin definiție, mediul natural nu este subiectul victimă care să reclame reparațiunea, ci o valoare fundamentală care este ocrotită pe plan intern și internațional, prin lege. În cadrul dreptului intern, acest subiect poate fi statul, o unitate administrativ-teritorială, persoana fizică sau juridică publică sau privată, căreia i s-a produs un prejudiciu printr-o faptă ilicită, ca urmare a nerespectării normelor de protecție a factorilor de mediu.

Pe plan internațional, subiectul îndreptățit la reparațiune este, în principiu, ”titularul” mediului, adică statul - în cazul în care mediul afectat se află sub jurisdicția națională sau comunitatea internațională - în cazul în care mediul afectat are statutul „patrimoniului comun”. Titularul nu apare numai ca subiect de drept asupra unui „patrimoniu”, în cadrul limitelor jurisdicției sale, ci și ca subiect având misiunea protecției mediului și a conservării resurselor acestuia, chiar dincolo de aceste limite.

Elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale în domeniul protecției mediului înconjurător.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite următoarele elemente:

- să fi săvârșit o faptă cu caracter ilicit; - să existe un prejudiciu; - între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate; - culpa autorului faptei ilicite;- în momentul săvârșirii faptei, autorul să fi avut capacitate delictuală.În dreptul mediului, faptele generatoare de răspundere includ fie conduite ilicite prin

care se produc pagube mediului natural și reprobabile prin ilicitatea lor, fie o seamă de 5

activități curente, normale, licite per se, dar care pot constitui uneori cauze ale vătămărilor produse mediului.

Dacă prima categorie de fapte atrage răspunderea pe temeiul culpei (răspunderea subiectivă), cea de a doua, în afara oricărei culpe, angajează răspunderea pe temeiul riscului (răspunderea obiectivă).

În ceea ce privește cauzele care duc la înlăturarea caracterului ilicit al faptei din dreptul civil și anume: starea de legitimă apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu, consimțământul victimei și într-o oarecare măsură exercitarea unui drept, atunci când fapta este în legătură sau are drept consecință prejudicierea unor factori de mediu sau a mediului înconjurător în ansamblul lui, credem că în principiu, numai starea de necesitate poate fi uneori luată în considerare.

Astfel, potrivit Codului Penal, o faptă este considerată săvârșită în stare de necesitate dacă se comite în scopul de a salva de la un pericol eminent și care nu ar putea fi altfel înlăturat, persoana făptuitorului sau a altuia sau un bun al său ori al altuia, sau un interes obștesc.

Manifestându-se în formă comisivă sau omisivă, abuzul de drept nu trebuie în mod necesar să se caracterizeze prin prezența unei intenții speciale, adică să izvorască din dorința autorului, ca prin exercitarea dreptului său subiectiv, să lezeze dreptul terților sau din acceptarea unei asemenea rezultat, el putându-se manifesta și ca urmare a existenței unei ușurințe sau neglijențe cât privește rezultatele posibile ale acțiunilor prin care se exercită dreptul respectiv.

În domeniul dreptului mediului înconjurător, prejudiciul trebuie să fie cert. Sun certe însă, nu numai prejudiciile actuale ci și prejudiciile viitoare dacă există certitudinea că ele se vor produce și sunt elemente necesare pentru a le determina întinderea.

Pentru prejudiciu se folosește și termenul de ”daună ecologică”, care include atât pagubele suferite prin poluare de mediul natural, cât și pe cele folosite de om.

Așa cum s-a arătat în literatura juridică, dauna ecologică este acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementar unui sistem și care, datorită caracterului său indirect și difuz, nu permite constituirea unui drept la reparație.

Răspunderea contravențională

Pentru încălcările mai puțin dăunătoare pentru societate cu privire la protecția mediului înconjurător și a resurselor naturale săvârșite cu vinovăție, fapte prevăzute și sancționate ca atare prin lege, se stabilește răspunderea contravențională a cărui regulamentare juridică își are sediul în art. 74, 75, 76 din Legea nr. 9/1973.

Contravenția este o încălcare a legii săvârșită cu vinovăție. Se deduce faptul că răspunderea contravențională este bazată pe culpă, nefiind o răspundere obiectivă.

Neavând un sistem complex și aproape complet de reglementare, răspunderea contravențională pentru protecția mediului înconjurător este reglementată nu numai de Legea nr. 9/1973 ci și alte acte normative speciale, Legea apelor nr. 8/1974, Legea sanitar-veterinară nr. 60/1974, Codul Silvic, Legea cu privire la desfășurarea activităților în domeniul nuclear 61/1974 etc.

Răspunderea penală

Răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecția mediului înconjurător se înscrie în principiile răspunderii infracționale, specificul angajării ei cu privire la protecția mediului fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege și a cărui atingere este adusă prin abaterea săvârșită cu vinovăție.

6

Sunt considerate infracțiuni următoarele fapte:- darea în exploatare de noi unități ori dezvoltarea celor existente, care prin

activitatea lor pot constitui surse de poluare a aerului fără instalații și dispozitive în stare de funcționare corespunzătoare pentru reținerea și neutralizarea substanțelor poluante;

- autorizarea sau punerea în funcțiune a instalațiilor tehnologice generatoare de substanțe dăunătoare fără respectarea normelor legale privind protecția aerului;

- punerea în circulație a mijloacelor de transport fără certificarea de către organele de stat care exercită controlul tehnic privind respectarea normelor legale referitoare la compoziția gazelor de eșapare;

- darea în exploatare de noi unități ori dezvoltarea celor existente, care prin activitatea lor pot constitui surse de poluare a apelor, fără stații și instalații de epurare în stare de funcționare corespunzătoare;

- avizarea executării lucrărilor și autorizarea funcționării lucrărilor ce se construiesc pe ape sau în legătură cu apele;

- darea în exploatare a unităților care se construiesc sau dezvoltă fără instalații sau dispozitive în stare de funcționare corespunzătoare pentru epurarea și neutralizarea substanțelor poluante ori fără realizarea altor lucrări.

Particularitățile răspunderii materiale în domeniul protecției mediului înconjurător, conform convențiilor și tratatelor internaționale:

Când daunele grave s-au produs datorită unor surse nelocalizabile ori sunt localizate (având un grad înalt de periculozitate) ori când obligații de această natură și le-a asumat statul, ca subiect de drept internațional.

Când daunele s-au produs datorită unor surse identificate la nivelul unor întreprinderi economice – subiecte de drept civil.

Statele și organizațiile internaționale interguvernamentale pot fi chemate să răspundă pentru delictul internațional de poluare a mediului, ori de câte ori este încălcată o normă de drept internațional.

Relațiile sociale referitoare la mediul înconjurător sunt reglementate de norme juridice distincte, ce tind a se constitui într-un cod ecologic. Ele sunt exprimate atât în legea-cadru nr. 9/1973 privind protecția mediului înconjurător, cât și într-o serie de legi speciale referitoare la anumite componente ale mediului cum sunt: Legea nr. 8/1974, Legea nr. 2/1978 privind conservarea, protejarea și dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor rațională, economică și menținerea echilibrului ecologic, Legea nr. 26/1974 privind economia vânatului și vânătoarea, precum și prin numeroase reglementări referitoare la alte domenii, dar și cu implicații profunde asupra componentelor sau a mediului în ansamblul său, cum sunt: Legea nr. 61/1974 privind desfășurarea activităților în domeniul nuclear.

BIBLIOGRAFIE

1. Prof. Dr. Daniela Marinescu, ”Dreptul mediului înconjurător”, Casa de editură și presă ”Șansa”, București, 1993.

2. Lucian Ghinea, ”Apărarea naturii”, Editura Științifică, București, 1978.3. Dumitra Popescu, ”Probleme juridice privind protecția mediului uman și combaterea

poluării”, R.R.D. nr. 7/1972.4. Marilena Iliescu, Rodica Nimereală și colectiv, ”Răspunderi și sancțiuni pentru

prejudiciile cauzate mediului înconjurător”.5. M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, ”Răspunderea civilă”, Editura Științifică, București,

1970.6. Mihai Iliescu, ”Răspunderea civilă delictuală”, Editura academiei, București.7. Mircea Duțu, ”În legătură cu răspunderea civilă pentru daune ecologice”.

7