EFECTELE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI STRĂINE

ÎN ROMÂNIA

1. Preliminarii

Problema recunoaşterii pe teritoriul României a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de

instanţe străine cunoaşte în ultimii ani noi dimensiuni datorate fenomenului globalizării.

Diversificarea relaţiilor juridice dintre diferite persoane fizice sau juridice care provin din

jurisdicţii diferite ridică noi provocări în materie, unul dintre cele mai serioase obstacole în

procedura de executare a hotărârilor fiind existenţa barierelor naţionale, respective ale

sistemelor de drept diferite, aspecte de natură să împiedice atingerea scopului pentru care

respectivele hotărâri fuseseră pronunţate. Ca regulă generală, suveranitatea fiecărui stat

independent făcea ca o hotărâre judecătorească să-şi producă efectele, numai pe teritoriul

statului în jurisdicţia căruia hotărârea fusese pronunţată. Pentru a evita acest impediment

fiecare stat încheia o serie de acorduri bi sau multilaterale cu alte state, în vederea creării unor

relaţii de reciprocitate.

Pe baza acestor acorduri era necesar ca hotărârile judecătoreşti să fie recunoscute pe

teritoriul statului unde se intenţiona ca acestea să-şi producă efectele.

Importanţa actului recunoaşterii este neechivocă deoarece el conferă hotărârii străine

autoritate de lucru judecat în ţara de executare, împiedicând declanşarea unui nou litigiu între

aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat1,

constituie sediul legal general în materia recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine în

România.

Hotărârile judecătoreşti străine sunt recunoscute în România de plin drept, dacă se

referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate

într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi.

Hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate mai sus pot fi recunoscute în

România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt întrunite cumulativ

următoarele condiţii: hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;

instanţa care a pronunţat-o a avut competenţa să judece procesul; există reciprocitate în ce

priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

Rezolvarea cererii de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine sub aspect

procedural prezintă unele particularităţi distincte. Cererea de recunoaştere poate fi rezolvată pe

cale principală şi pe cale incidentală. Pe cale principală, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti

străine se face prin hotărâre asupra fondului, de către tribunalul în a cărei circumscripţie

1 Publicată în M.Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992.1

teritorială îşi are domiciliul sau sediul persoana fizică sau persoana juridică ce a refuzat

recunoaşterea hotărârii străine, iar pe cale incidentă, prin încheierea interlocutorie, de către

instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se invocă excepţia autorităţii

de lucru judecat întemeiată pe o hotărâre judecătorească străină.

Cererea de recunoaştere a hotărârii străine se întocmeşte potrivit cerinţelor prevăzute de

legea procedurală română şi va fi însoţită de următoarele acte: copia hotărârii străine; dovada

caracterului definitiv al acesteia; copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare,

comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că

citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat

hotărârea; orice alt act, de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte

toate condiţiile. Actele prevăzute vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate.

Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sunt de acord cu depunerea de copii

certificate pentru conformitate cu înscrisurile originale.

Instanţa română, asupra cererii de recunoaştere, verifică îndeplinirea condiţiilor de

recunoaştere prevăzute de prezenta lege ori de refuz de recunoaştere. Legea nu-i conferă însă

atributul de a examina hotărârea străină în fond, ori de a o modifica.

În principiu, cererea de recunoaştere se soluţionează după citarea părţilor. Cererea poate

fi soluţionată şi fără citarea părţilor, dacă din conţinutul hotărârii străine rezultă că pârâtul a fost

de acord cu admiterea acţiunii.

În situaţia în care hotărârea străină a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut

procesul, este necesar să se constate că acestei părţi i-a fost înmânată în timp util pentru

termenul de dezbateri în fond atât citaţia, cât şi actul de sesizare a instanţei, precum şi faptul că

i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi a exercita calea de atac împotriva hotărârii. Caracterul

definitiv al hotărârii care derivă din omisiunea citării părţii care nu a participat la proces în faţa

instanţei străine poate fi invocat numai de către această parte.

Jurisdicţia română sesizată cu soluţionarea cererii de recunoaştere se pronunţă în sensul

admiterii acestei cereri, cu consecinţa recunoaşterii hotărârii străine, ori în sensul respingerii

cererii, cu consecinţa refuzului recunoaşterii acestei hotărâri.

În ipoteza în care cererea de recunoaştere a hotărârii străine se soluţionează pe cale

principală, instanţa română se va pronunţa asupra acestei cereri prin sentinţă, iar în cazul în

care aceasta va fi soluţionată pe cale incidentă, instanţa română se pronunţă asupra acestei

cereri prin încheiere interlocutorie.

Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în raport cu statele străine în general, pot

fi refuzată în următoarele situaţii:

a) Hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;

2

b) Hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român; un astfel de

motiv de refuz al recunoaşterii îl constituie încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la

competenţa exclusivă a jurisdicţiei române;

c) Procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţii printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a

instanţelor române sau se afla în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei

străine.

d) Dacă instanţa străină investită cu soluţionarea unui proces privind starea civilă şi

capacitatea unui cetăţean român a aplica o altă lege decât cea determinată de dreptul

internaţional privat român, iar soluţia adoptată de instanţa străină diferă de soluţia la care s-ar fi

ajuns potrivit legii române.

Hotărârile străine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le

executa, pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea

persoanei interesate, de care tribunalul judeţean în circumscripţia căruia urmează să se

efectueze executarea.

Hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asiguratorii şi cele date cu executarea

provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României.

În ce priveşte recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în statele membre ale

Uniunii Europene, procesul de preaderare a României la Uniunea Europeană, desfăşurat până în

data de 31 decembrie 2006, a determinat adoptarea unor acte normative care să realizeze

compatibilizarea legislaţiei române cu aquis-ul comunitar.

În acest sens a fost adoptată Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie,

recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi

comercială, pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene2.

Prin această lege s-a urmărit transpunerea în dreptul internaţional român a

Regulamentului Consiliului (CE) nr. 44/2001 privind competenţa jurisdicţională, recunoaşterea

şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale

Uniunii Europene.

Legea cuprinde reguli privind competenţa de soluţionare a litigiilor născute dintr-un

raport de drept internaţional privat în materie civilă şi comercială, precum şi norme privind

recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene.

2. Procedura recunoaşterii conform Legii nr. 187/2003

Spre deosebire de Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept

internaţional privat, Legea nr. 187/2003 aduce o serie de elemente de noutate în materie.

2 Publicată în M.Of. nr. 333 din 16 mai 2003.3

Reglementarea cuprinde regulile privind competenţa de soluţionare a litigiilor născute

dintr-un raport de drept internaţional privat în materie civilă şi comercială, precum şi norme

privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în statele membre ale

Uniunii Europene.

Aşadar, în ce priveşte hotărârile judecătoreşti pronunţate în cele 25 de state membre ale

Uniunii Europene, procedura recunoaşterii acestora în România era cârmuită de dispoziţiile

Legii nr. 187/2003 ca lege specială, Legea nr. 105/1992 fiind aplicabilă în continuare cu

caracter general.

Prin urmare, intrau sub incidenţa acestei legi toate raporturile juridice de drept privat în

care elementul de extraneitate aparţine statelor comunitare membre.

2.1. Noţiunea de hotărâre

Legea circumscrie încă din debutul său sfera sintagmei de „hotărâre pronunţată într-un

stat membru”, arătându-se că prin acesta se înţelege orice act de jurisdicţie pronunţat de o

instanţă dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acestui act, inclusiv un decret, ordin,

decizie sau mandat de executare ori chiar acte prin care se stabilesc de către grefier cheltuieli de

judecată; toate aceste acte jurisdicţionale pot fi deci recunoscute în România.

2.2. Domenii în care procedura recunoaşterii hotărârilor nu se aplică

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 187/2003, această lege nu se

aplică în cazul litigiilor şi al hotărârilor pronunţate în statele membre privind:

a) capacitatea juridică a persoanei fizice;

b) dreptul de proprietate derivat dintr-o relaţie matrimonială;

c) succesiunile;

d) asigurările sociale;

e) arbitrajul;

f) reorganizarea, lichidarea, concordatul sau alte măsuri similare, pronunţate în cadrul

procedurilor de insolvenţă.

2.3. Procedura recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele

statelor membre

O hotărâre pronunţată într-un stat membru este recunoscută de plin drept în România, în

condiţiile Legii nr. 187/2003.

În caz de litigiu, orice persoană interesată poate solicita instanţei române, pe cale

principală, recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un stat membru. Cererea de recunoaştere

se introduce la tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul partea împotriva

4

căreia se solicită recunoaşterea sau, în lipsa acestuia, la tribunalul competent să încuviinţeze

executarea.

Cererea de recunoaştere poate fi, de asemenea, rezolvată pe cale incidentală de către

instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, dacă recunoaşterea este necesară pentru

soluţionarea acestui proces.

Hotărârile pronunţate într-un stat membru şi care sunt executorii, potrivit legii

instanţelor care le-au pronunţat, vor fi puse în executare în România pe baza încuviinţării date,

la cererea părţii interesate, de către tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul ori

sediul partea împotriva căreia se solicită executarea sau în a cărui circumscripţie urmează să se

efectueze executarea.

Partea care solicită încuviinţarea executării unei hotărâri pe teritoriul României trebuie

să anexeze la cererea sa o copie a hotărârii care să întrunească condiţiile necesare stabilirii

autenticităţii acesteia, la care se adaugă un certificat. Spre deosebire de Legea nr. 105/1992,

Legea nr. 187/2003 nu mai impune obligativitatea depunerii de traduceri legalizate. Acestea vor

fi depuse numai la cererea instanţei române, caz în care oricum nu mai este necesară

supralegalizarea, fiind suficientă certificarea din partea unei persoane autorizate în acest sens

într-unul dintre statele membre sau în România.

Competent să soluţioneze o cerere de încuviinţare a executării este nu doar tribunalul în

a cărui circumscripţie urmează să se efectueze executarea (ca în cazul Legii nr. 105/1992), ci şi

tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul partea împotriva căreia se

solicită executarea. În vederea comunicării documentelor procedurale, reclamantul poate

desemna un mandatar special, domiciliat în circumscripţia teritorială a instanţei căreia i-a fost

solicitată încuviinţarea executării. Nu se percepe nici un impozit sau taxă proporţională cu

valoarea litigiului în cauză pentru acţiunile introduse în România pentru încuviinţarea

executării hotărârii pronunţate într-un stat membru U.E.

2.4. Exceptarea unor hotărâri judecătoreşti de la procedura recunoaşterii

În accepţiunea Legii nr. 187/2003, hotărârea pronunţată într-un stat membru nu poate fi

recunoscută în unul dintre următoarele cazuri:

a) hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român;

b) hotărârea a fost pronunţată în lipsa pârâtului, iar instanţa constată că actul de sesizare

a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost înmânat în timp util, astfel încât pârâtul să aibă

posibilitatea de a-şi pregăti apărarea, cu condiţia ca pârâtul să fi exercitat căile de atac

împotriva hotărârii, dacă a avut posibilitatea să o facă;

c) hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată de o instanţă română într-un

litigiu între aceleaşi părţi;

5

d) hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior de o instanţă dintr-un

stat membru sau dintr-un stat terţ, între aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect, dacă hotărârea

anterioară îndeplineşte condiţiile pentru a fi recunoscută în România.

De asemenea, o hotărâre nu poate fi recunoscută dacă vine în conflict cu dispoziţiile

Legii nr. 187/2003 privitoare la competenţa în materie de asigurări, protecţia consumatorului,

precum şi la competenţa exclusivă.

La verificarea acestor reguli de competenţă instanţa este ţinută de constatările de fapt în

temeiul cărora instanţa din statul membru şi-a argumentat competenţa.

Competenţa instanţei din statul membru nu poate fi revizuită. Dispoziţia privind

hotărârile care încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român nu poate fi aplicată

normelor în materie de competenţă.

2.5. Efectele recunoaşterii

Ca urmare a recunoaşterii, în condiţiile legii, a unei hotărâri pronunţate de o instanţă a

unui stat membru, aceasta se bucură în România de autoritatea lucrului judecat.

Hotărârea în cauză nu poate fi atacată cu căi extraordinare de atac, prevăzute de legea

română. În acest sens art. 39 din Legea nr. 187/2003 dispune imperativ că instanţele române nu

pot proceda la examinarea în fond a hotărârii unui stat membru şi nici la modificarea ei.

O chestiune distinctă o reprezintă posibilitatea suspendării acţiunii prin care partea

interesată solicită recunoaşterea unei hotărâri pronunţate de o instanţă a unui stat membru. O

astfel de suspendare poate avea loc atunci când, împotriva hotărârii a cărui recunoaştere se cere

se exercită o cale de atac ordinară.

3. Procedura recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti pronunţate în statele membre

ale Uniunii Europene potrivit Regulamentului nr. 44/2001 al Consiliului Uniunii

Europene

3.1. Preliminarii

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, dată la care România şi Bulgaria au devenit state

membre ale Uniunii Europene, aspectul recunoaşterii în România a hotărârilor pronunţate în

statele membre U.E. prezintă unele particularităţi.

Astfel, sunt supuse procedurii speciale hotărârile pronunţate în 25 din celelalte 26 de

state comunitare: Austria, Belgia, Marea Britanie, Cipru, Cehia, Estonia, Finlanda, Franţa,

Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxembourg, Malta, Olanda, Polonia,

Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria, Bulgaria.

6

Cel mai important aspect însă îl constituie faptul că, în virtutea principiului efectului

direct al dreptului comunitar asupra sistemelor juridice ale statelor membre, în materia

recunoaşterii şi executării hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti din aceste state,

devine aplicabil Regulamentul nr. 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene privind competenţa,

recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, pe care pentru facilitarea

exprimării îl vom numi în continuare Regulamentul. În mod corelativ, dispoziţiile Legii nr.

187/2003 îşi încetează aplicabilitatea.

3.2. Domeniul de aplicare a Regulamentului

Interesant de menţionat este faptul că Regulamentul nu se aplică Danemarcei, acest

lucru fiind prevăzut expres în cuprinsul art. 1 alin. (3). Prin urmare, în opinia noastră, în ce

priveşte recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele daneze, în materie

rămân aplicabile prevederile Legii nr. 187/2003.

Regulamentul nu are o aplicabilitate generală în materie judiciară civilă şi comercială

iar prevederile sale exclud, în special, jurisdicţiile fiscale, vamale şi administrative.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2), Regulamentul nu se aplică pentru:

starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente şi

succesiuni;

falimente, concordater sau proceduri similare;

securitate socială;

arbitraj.

3.3. Noţiunea de hotărâre în accepţiunea Regulamentului

Regulamentul „descifrează” la art. 32 din cuprinsul său înţelesul noţiunii de hotărâre ce

poate fi recunoscută în România. La fel ca şi în cazul Legii nr. 187/2003 termenul de hotărâre

înglobează în conţinutul său „lato sensu” o decizie, o sentinţă, o ordonanţă sau un mandat de

executare, precum şi stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată.

3.4. Procedura recunoaşterii

În sensul Regulamentului, o hotărâre pronunţată într-un stat membru, cu excepţia celor

mai sus menţionate, este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă

la nici o procedură specială.

În cazul unei contestaţii, orice parte interesată care invocă pe cale principală

recunoaşterea unei hotărâri poate solicita, ca hotărârea să fie recunoscută.

Dacă recunoaşterea este invocată pe cale incidentală înaintea unei instanţe a unui stat

membru, aceasta din urmă este competentă în materie.

7

3.5. Exceptarea unor hotărâri judecătoreşti de la procedura recunoaşterii

Conform Regulamentului, o hotărâre nu este recunoscută:

a) dacă recunoaşterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;

b) dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau

notificat pârâtului care nu s-a înfăţişat în timp util şi într-o manieră care să-i permită acestuia

să-şi pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acţiune împotriva hotărârii atunci când

a avut posibilitatea să o facă;

c) dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu între aceleaşi

părţi în statul membru solicitat;

d) dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior într-un alt stat

membru sau într-un stat terţ între aceleaşi părţi într-o cauză având acelaşi obiect şi aceeaşi

cauză, cu condiţia ca hotărârea pronunţată anterior să întrunească condiţiile necesare pentru a fi

recunoscută în statul membru solicitat.

De asemenea, o hotărâre nu este recunoscută dacă sunt nesocotite dispoziţiile

Regulamentului privitoare la competenţa în materie de asigurări, competenţa în materia

contractelor încheiate de consumatori, competenţa exclusivă.

La verificarea temeiurilor de competenţă autoritatea solicitată este legată de constatările

de fapt pe baza cărora instanţa din statul membru de origine şi-a întemeiat competenţa.

Competenţa instanţei din statul membru de origine nu poate fi revizuită de autoritatea

română. Criteriul ordinii publice nu poate fi aplicat normelor în materie de competenţă.

Hotărârea străină nu poate face în nici o situaţie obiectul unei revizuiri pe fond.

În schimb, autoritatea judiciară a unui stat membru înaintea căreia este invocată

recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat membru poate suspenda acţiunea în cazul

în care hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare.

Pe aceeaşi linie de idei, potrivit Regulamentului, autoritatea judiciară a unui stat

membru înaintea căreia este invocată recunoaşterea unei hotărâri pronunţate în Irlanda sau în

Regatul Unit şi a cărei executare este suspendată în statul de origine urmare exercitării unei căi

de atac, poate suspenda acţiunea.

8

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

2. Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în

România a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială.

3. Regulamentul nr. 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene privind competenţa,

recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

4. Ioan Lazăr – Drept internaţional privat, Editura Concordia, Arad, 2003.

9