R Ă B D A Ţ I I Apare la 15 a flecarei luni/ Preţul unul număr 5300 leii Abonamentul pe un an 48,000 pe tumătate an 24000 lei. Abonament de sprijin 75,000 lei / Redacţia şi administraţia

Ciul, strada Regina Maria Nr . 1

VÂNĂTOARE / PESCUIT / CHINOLOGIE DIRECTOR. PROPRIETAR RĂSPUNZĂTOR. Dr. IONEL POP

(Reg. special Trib. Oul, No. 9 A N U L X V // N o . 1 // I A N U A R I E 1 9 4 7

1947: ANUL PACI1 După toate prevederile omeneşti, începutul anului

4947 ne vă aduce încheerea definitivă a tratatului de pa­ce, încercata noastră ţărişoară va ieşi astfel din situa­ţia de provizorat, dupăce înainte cu doi ani şi jumătate a frânt cu o eroică hotărâre şi faptă jugul hitlerist. Subt un cer mai senin, va putea România să-şi vindece ranele grele ale războiului, şi să păşească cu fruntea sus, ală­turea de toate popoarele iubitoare de pace pe drumul spre lumea nouă şi mai bună spre care se străduesc toţi.

Epoca de pace, care începe acum şi necesitatea re­construire! celor ce s'au irosit în ultimii 6-7 ani, pune poruncitoare probleme şi pentru lumea noastră vdnăto­rească şi în special pentru formaţiunile, care o diriguesc: Diracţiunea Economiei VânatuSlui}, Uniunea Generală a Vânătorilor din România, şi societăţile de vânătoare. In. pragul „anului păcii", începând „Carpaţii" al XV-lea său an de apariţie, ne socotim şi în drept şi datori să ne ară­tăm gândurile în legătură cu munca de reconstrucţie vd­nătorească.

De sigur, în mijlocul ruinelor care se întind în toa­tă lumea, peste care a trecut războiul, rămâne neobser­vat şi tăcut golul trist al munţilor noştri. Fixate în ci­fre de bani, daunele vânătoreşti rămân minuscule faţă de pustiirea de aiurea. Dacă însă ne dăm seama, că s'a ni­micit aici nu zidire din mână de om, pe care mâna de om curând o poate ridica de nou, ci a fost frânt cursul încet al naturii, cel dus de legi străvechi şi care nu poa­te fi vindecat de azi pe mâine prin legi omeneşti şi prin eforturi de capitaluri, — dacă înţelegem, că în afara şi pe deasupra bogăţiei aducătoare de hrană şi bani a fabri-celor şi oraşelor, mai este o bogăţie permanentă, a tutu­ror, .ceea a naturii care ne înconjoară şi ne înalţă, — ne putem da seama şi de însemnătatea pe care o are pen­tru colectivitatea noastră naţională distrugerea podoabei vii a munţilor noştri.

In lumea noastră preocupată excesiv de latura pur economică a lucrurilor şi evenimentelor, vor fi puţini care vor realiza şi vor simţi greutatea acestei pierderi. O fa­cem aceasta noi, vânătorii, în prim rând. Şi nu din e-goista grijă, că armele noastre vor găsi mai puţine vic­time. Vânătorimea românească a trecut peste stadiul pri­mitiv al setei de victime şi de grămezi de hoituri. Preo­cupările ei îmbrăţişează vânatul ca un preţios bun naţio­nal şi pasiunea ei vdnătorească se îndreaptă mai mult spre ţeluri de ocrotire şi de înălţare a patrimoniului nos­tru cinegetic, decât să fie stăpânită de dorul sângelui. E o constatare obiectivă aceasta, pe care o facem cu mân­drie, mai ales comparând acest spirit înalt vânătoresc, cu cel pe care îl vedem în cele mai multe ţări europene.

Stăm deci îndureraţi în faţa priveliştei. Dar nu putem rămâne, nici o clipă mai mult, în

contemplări şi în plângere deasupra ruinelor. Mai putem salva — şi trebue să salvăm! Mai putem clădi —• şi tre-bue să clădim!

Natura, lăsată să-şi îndeplinească cursul legilor ei, îşi vindecă rănile, încet, în timp prelungit, dar fără în­doială. Dacă omul nu-i turbură îndeplinirea acelor legi, dacă cei ce au o înţelegere şi o dragoste pentru ea, feresc piedecile şi primejdiile. Noi nu putem să umplem golu­rile prin vânat adus din alte părţi, nici nu putem înmulţi rodul încet al firii. Putem face însă mult, protejând înce­tul proces de vindecare, prin măsuri care sunt în pute­rea noastră.

O încurajare trebue să avem in pilda trecutului, pe care l-am trăit mulţi dintre noi.

In anii primi de după celălalt războiu umblam zile întregi prin munţi până găseam o urmă de cerb şi ne încântam de ea. După cincisprezece ani, pe aceleaşi lo­curi, o plimbare de o zi ne făcea să vedem des cerbii cu coroane falnice, pâlcuri de ciute cu viţeii după ele. înain­te de vreo zece-doisprezece ani s'a dat alarma primejdiei în care se afla efectivul nostru de capre negre. După cinci-şase ani golurile de munte au fost iarăşi punctate des de negrul antilopei noastre, iar înainte cu vreo trei ani, ie întâmpla, ca din acelaşi loc vânătorul să numere ieri de capre negre, în pâlcuri răspândite prin, padinele dintre pereţii de stâncă- Căprioarele, care înaiuie erou un vânat rar, şi-au răspândit neamul pe întinderi mari, şi pe alocuri au ajuns să dea de gândit în urma numă­rului prea mare la care s'au sporit.

In dosul acestor rezultate găsim, pretutindeni, înţe­legerea, dragostea, munca şi jerfta vânătorimei româ­neşti. Ea a creat condiţiile prielnice în care natura a pu­tut să lucreze, şi fără de care distrugerea, grabnică în efectele ei, ar fi precumpenit eforturile imense, dar în­cete, ale naturii.

Am revenit azi la începuturile străduinţelor de două­zeci şi cinci de ani. Trebue să pornim dela început truda, să o ducem fără osteneală, cu răbdare şi cu nădejde. Fru­museţea problemei trebue să ademenească noua generaţie a vânătorilor Români, şi vor avea şi ei marea recompen­să pe care le-a dat-o celor bătrâni rodul pe care l-au vă­zut crescând şi desăvârşindu-se.

Nu putem să nu recunoaştem că condiţiile de atunci erau altele. Dealungul ţârii trecea un vânt de însufleţire, de dor de primenire, de înfăptuire. Dar mai ales în lumea vdnătorească se învedera o înfrăţire şi o solidaritate splen­didă. Străinii, care nu s'au mai văzut, se îmbrăţişau, în congrese şi sfaturi adesea improvizate; s'a născut din gân­durile lor bune Legea Vânătoarei. Uniunea, nenumărate societăţi cu principal obiectiv ocrotirea. S'au ridicat din sânul vânătorimei figuri conducătoare, recunoscute de toţi, urmate de toţi. S'a înjghebat o organizaţie care a cu­prins nu numai în litera ei, dar în spiritul şi solidarita­tea ei, toată vânătorimea noastră de seamă. Şi s'a pornit umăr la umăr.

Războiul acesta nou, parcă a trecut cu pârjol şi pes­te suflete şi conştiinţe- Vânătorii stau răzleţiţi prin ca­sele lor, fără a se apropia în preocupări comune. Din conştiinţa obştească şi din cea a oficialităţii, se şterge însemnătatea vânătoarei şi a vânatului ca bun naţional, şi, deodată cu aceasta, şi interesul şi ajutorul pe care statul a început, — după atâta trudă — să-l acorde aces* tui bun. Gândurile bune şi intenţiile frumoase se sting în neputinţa izolării.

Primejdia mare în care se găseşte vânatul nostru nobil, şi porunca muncii de refacere care ne strigă in urechi, vor face să ieşim din această stare de neputinţă.

Sunt unii vechi conducători ai vânătoarei obosiţi? Sunt alţii înăcriţi de realele sau pretinsele nedreptăţi pe care le-au suferit? Sunt unii descurajaţi de aspectul nă­ruirii a ceeace au realizat? Sunt alţii frânţi de loviturile soartei rele aduse asupra lor de acest războiu? Datoria lor este să treacă altora, deschis şi pe faţă, bastoanele de conducători şi să se mulţumească cu satisfacţia binelui pe care l-au putut face în trecut vânătoarei româneşti.

Vedem în jurul nostru, al bătrânilor, o nouă şi fru­moasă generaţie de vânători. De elanul lor e nevoe azi, şi fără îndoială, că li se va adăogi sfatul şi experienţa celor vechi, care au păstrat vechea lor dragoste.

Ne aducem aminte ce rezultate bune a dat confe­rinţa vănătorească cu care a încevut acţiunea de salvare a caprelor negre. Un astfel de sfat vânătoresc trebue să inaugureze si noua activitate, pentru redresarea vânatu­lui nostru nobil. Cine să-l iniţieze, In jurul cui să se în­chege de nou solidaritatea vânătorilor Români, care au în faţă această nouă şi mare problemă? Fără îndoială, că „Uniunea" şi Direcţia Vânătoarei sunt stâlpii de reatim. Aceste două mari instituţii au datoria sft seziseze situa­

ţia şi să organizeze acţiune coordonată, înţeleaptă- Si ceasta împrejurare le dă în aceiaşi vreme cea mai bună ocaziune să pornească iar pe vechiul drum al muncii şi al realizărilor.

Altfel, vânătorimea română îşi va găsi alte forme de organizare, pentru împlinirea datoriei, pe care o are, o simte şi vrea să şi-o împlinească.

c "

„COMBATEREA BRACONAJULUI" de C. A. V. POPESCU

„Taceas asine, accepis decern oves".

Ne duserăm toţi, convocaţi fiind de către In­spectorul nostru judeţean. Şi reprezentanţii autori­tăţilor silvice şi preşedinţii societăţilor de vânătoare şi inspectorii de plasă, ca să ţinem ,,divan", în ve­derea combaterii braconajului.

Şedinţa era fixată pentru ora 10, dar când am sosit în oraşul Anei Lugojene, erau abia orele 8. Mai aveam deci mult timp liber şi, neavând alt program, ne-am dus la „Bristol", ca să luăm un ceai.

La Bristol, mare bucurie, căci iată îl zărim la o masă pe prietenul nostru Othmar Hariri bey, pe care nu-1 mai văzusem de ani de zile

Hariri bey îşi făcuse studiile la noi, iar acum este inginer agronom în Ţara lui îndepărtată. Cât a stat aci, "ne-a îndrăgit ţara şi ne-a îndrăgit pe noi, rezultat, la care a contribuit mult şi faptul, că gă­sise pe meleagurile noastre mulţi camarazi vânători simpatici. Este şi Hariri bey vânător şi iubeşte tag­ma noastră, cu toată căldura inimei lui de oriental.

Aşezându-ne toţi la masă, nu mai contenau în­trebările, ca între oameni, care nu sau văzut de­mult. Hariri bey, le răspundea la toţi, aşa cum avea obiceiul, scurt, cuprinzător, liniştit. Dar îşi încreţise fruntea şi, cu un oftat, se apucă de o istorisire mai lungă, când unul din noi îi puse întrebarea: „Dar cu vânătoarea, cum stai, Hariri bey?"

,Prost, fraţilor. Prost de tot. Să nu credeţi, că la noi n'a luat-o lumea, razna. Intre altele, s'au în­mulţit braconierii, ca ciupercile după ploaie. Doam­ne, ce contingent minunat de vânat mare aveam, nu demult, dar acum, doar ici-colo se mai iveşte câte o biată ciută, sau capră, îngrozită.

Avem şi noi organizaţia noastră vănătorească, călăuzindu-ne după sistemul vostru, pe care l-am găsit a fi foarte bun. Iată, cum în urma meseriei mele stau la ţară, sunt şi eu inspector de plasă.

Văzând ce se petrece, hotărîsem, nu să fac „ceva"i dar tot ce-mi era cu putinţă întru curmarea răului. Recunosc, că am apucat întrucâtva taurul de coarne, când m'am decis, să declar braconierilor război, de unul singur. Totuşi, nu m'am dat îndărăt. Inspectam terenurile, de câte-ori îmi permitea tim­pul, îmi însuşisem obiceiurile sălbăticiunei, strecu-fându-mă nevăzut şi cu multă prudenţă prin locuri tainice, cu gândul, ca să identific pe careva dintre stimabili, căci, să „pun mânia" pe ei, e ca şi impo­sibil, dat fiind că umblă în haită şi au pistoale mi­tralieră. In unele cazuri, am reuşit să-i apropii, dar n'am putut să le văd decât spatele, căci o luaseră la fugă şi dispăreau prin desiş. A m împuşcat, dacă îmi cădeau bine, câţi-va câini gonitori de ai lor. Asta a fost tot, ce am putut face.

Vedeam, că în felul acesta nu ajung la rezul­tat serios, căci ziua-noaptea, nici eu nu pot să fiu pe teren, apoi, chiar dacă sunt, eu mă pot afla doar într'un punct oarecare, iar în restul universului, se poate petrece ori-ce. Asta cu atât mai mult, cu cât începuseră să mă supravegheze. Nu puteam să fac un pas din sat, fără ca să nu se ştie numai decât, în-cătrău am apucat. In acea direcţie, era linişte, fi­reşte, cât e ziua.

Atunci, am adoptat alt sistem. A m început să culeg informaţii, dela cei câţi-va oameni de încre­dere, pe care îi aveam şi, nu m'am străduit de gea­ba. Reuşisem să aflu numele a zece locuitori din sa­tul vecin, care practicau braconajul cu arme militare. Având lista complectată, m'am dus la Kadi.

—'Salem aleicum, zisei, bre Kadi şi Allah să-ţi lustruiască barba întru mulţi ani. Uite ce este, lumi­nate stăpâne. Iţi dau adresa a zece păcătoşi, care ţin ascunse arme militare. Ştii, că aşa ceva se pe­depseşte cu 25 ani muncă silnică, dar din parte-mi, poţi să-i tragi şi în ţapă, dacă ai gust.

— Iavaş, iavas. zise Kadiul, să nu ne pripim. Toate lucrurile îşi au rânduiala lor. Mai întâi, tre­bue să te duci la şeful ienicerilor, ca să-i spui ace­laşi lucru, pe care mi-l'ai spus mie. El apoi va prinde pe păcătoşi, îi va lega burduf, îi va aduce în faţa mea şi pe urmă, v'om vedea.

M'am dus deci, la şeful ienicerilor şi Lam spus. Apoi am aşteptat. A m aşteptat o zi, două, patru. Iată în a cincea zi, văd» o coloană întreagă de că­ruţe în faţa casei şefului de ieniceri. Mă dau mai aproape şi recunosc pe rând pe toţi cei zece bra­conieri.

— Ce faceţi aici, oameni buni, îi întreb? — Cărăm lemne şefului, de clacă, efendim. — De clacă, adecă fără plată? Cum vine asta,

măi oameni buni? — Trebuie aşa, dragă efendi, căci dacă nu-i că­

răm, ne ia puştile, aşa a spus. Ce să fi făcut, fraţilor, continuă Hariri bey, am

înghiţit-o şi pe asta, dar bătut, nu m'am dat. Şi bine am făcut, căci iată într'o zi, Allah îi luase minţile lui Ferhat, sau, poate prea s'a obrăznicit, căci venea mai spre seară, cu puşca şi cu capra în spinare, prin mijlocul satului. Nu l'am văzut numai eu, astfel, lu­crul nu se putea ascunde, I s'a confiscat puşca lui Ferhat.

Peste câteva zile, mă întâlneşte pe stradă şi pri-vindu-mă cu un zâmbet compătimitor, îmi zice:

— „Mare brânză mai făcuşi, bre Inspectăr, mie mi-a luat puşca, dar a vândut-o lui AH pe patru oi şi, să ştii, că Ai i e şi mai al dracului, decât mine".

Frumos, nu-i aşa? Dar ascultaţi culmea. Acum

nu demult, mă pomenesc cu ienicerii la mine acasă. In fine, gândeam, vine să-mi ofere ajutorul lor.

Ii primisem cu bucu­rie, dar am observat peste puţin timp, că fac nişte mutre acre.

— Ce este vitejilor, doar nu-mi aduceţi ordin de chemare, de sunteţi a-tât de posomoriţi?

— Nu Hariri bey, e alt bai. Mare bai.

— Bai mare? — Mare de tot Hariri

bey, am primit un denunţ, în care spune că ai braco­nat.

— Eu? — Dumneata Hariri

bey, cu prietenul dumitale Suliman.

— Dar cine poate să mă învinuiască şi cu ce a-nume?

— Cine este, nu pu­tem divulga. Asta e secret. Dar spune că aţi împuş­cat capre. In timp oprit, la 5 Mai.

— Ei bine şi dacă spune un nebun aşa, ce ră­mâne de făcut.

— Până una alta, neastâmpărate Hariri bey, noi îţi facem 'cercetare şi dacă aflăm numai ceva, te ba­tem la tălpi, până spui tot. Aşa e rânduiala.

Vedeţi aşadar, termină Hariri bey scrâşnind din

Singura mântuire.

dinţi, în felul acesta e greu să lupţi contra braconie-rilorf. Nu-i aşa?

— Aşa este Hariri bey. 0 fi greu la D-voastră, care sunteţi otomani, dar la noi, care ne aflăm de a fi turci . . .

Ei, s'a făcut ora 10. Haidem la şedinţă. Acum suntem numai buni, de a discuta cu nădejde, despre combaterea braconajului.

BIZAMUL (FIBER ZIBETHICUS L ) IN R O M Â N I A

înainte de a trata despre împrejurările, cum anume a ajuns acest rozător, de altcum originar din America de Nord, în România, caut să-1 descriu cât mai distinctiv.

Bizamul sau şobolanul canadian, şobolanul ame­rican, ondatra, aparţinător ord. rozătoarelor (roden-tia) şi subfam. fibrinae, la care în ultimul timp — natural — s'au deosebit mai multe specii şi subspe­cii, are o lungime de cea. 52—58 cm., din care lungi­me proape jumătate cade pe coadă. Capul este ro­tund, scurt şi lat. Frontul feţei e lat, cu un nas turtit. Buzele de sus despicate, iar pe de lături prevăzute cu mustăţi lungi. Urechile mici abia se văd, fiind ascunse în blana deasă a animalului. Ochii sunt mici şi negri. Trunchiul bondoc. Pe picioarele dinainte — afară de policarul degenerat — are patru, iar pe cele dindărăt, cinci degete. Acestea n'au pieliţa în-notătoare, decât urmele acesteia şi nişte smocuri de peri aspri de înnotat între degete, de culoare des­chisă. Ghiarele sunt destul de tari, de culoarea deschisă a cornului. Picioarele fumurii sunt acope­rite cu peri mărunţi şi bine alipiţi de piele. Mări­mea celor dintdărăt este dublă faţă de cele dinainte.

de E. NADRA

Coada neagră, numai la rădăcină are formă cilin­drică, încolo este turtită lateral, iar mai lată este la mijloc. Este acoperită cu solzi mărunţi, între cari se găsesc peri scurţi şi rari, lipiţi de coadă. Lângă organul genital se găseşte o glandulă mică cu des­chizătura în afară, secretând un suc alb uleios cu un miros tare de mosc. Blana animalului e deasă, părul moale şi lucios alipit de corp. Părul lânos de desubt este moale, fin şi scurt, iar părul deasupra foarte lucios şi de două ori aşa de lung ca părul de desubt. Culoarea pe spate este maron, eventual gălbue, iar pe partea de pe burtă grie, ici colea cu o nuanţă roşcată. Rar se găsesc şi indivizi de culoa­re întunecată, iar albi mai des.

Bizamul este originar din America de Nord, din ţările care se găsesc între paralelele 30° şi 69°; în­cepând din Canada de Est şi Labrador până la partea sudică a Statelor Unite şi dela malurile Ocea­nului Atlantic până la Oceanul Pacific. Mai abun­dent este în apele din Canada şi Alasca şi aici în­deosebi în jurul golfului Bristol, regiunea Nusagului şi a celor cinci lacuri mari. <

Locurile pe care le favorizează sunt: lacurile

mari, fluviile mai lente, râurile liniştite şi mocirlele cu maluri ierboase; îndeosebi preferă însă lacurile nu prea mari, cu stufării şi plante acvatice. Nu se stabileşte pe locuri uscate, nisipoase cu petriş, sau la apele cu malul şi alvia pietroasă,

Trăeşte cu una sau mai multe familii împreu­nă pe un loc constant, cu rasa indivizilor săi într'o legătură destul de strânsă.

Vieaţa se aseamănă foarte mult cu a castorului. Locuinţa, ca şi la acesta, sau este simplaminte un cotlon sub pământ cu mai multe ganguri de ieşire sub nivelul apei, — uneori şi cu o altă ieşire pe us­cat, — sau este un schelet clădit deasupra pămân­tului. Acestea din urmă, care se clădesc mai ales de animalele nordice, sunt rotunde de forma unui glob sau cupolă şi fiind clădite pe grămezi de nă­mol, se ridică deasupra nivelului apei. Pereţii sunt din trestie, papură şi alte plante acvatice, împletite şi tencuite cu nămol. Locuinţa, ca atare, constă din-tr'o singură cămară de o dimensiune de 40—*>0 cm., iar gangul, care duce in ea, are deschizătura dede­subtul apei. Alte ganguri oarbe, care se împrăştie din cămară o bucată in interiorul pământului şi care pot fi şi prelungite după împrejurări de animale, servesc — propriu zis — ca să conducă la rădăcini­le plantelor. Pentru iarnă îşi căptuşeşte cămara cu nufăr, frunze, iarbă şi trestie. La venirea primului ger îşi face o gaură în ghiaţă, pe care o menţine permanent deschisă. înnotând după hrană, ierburi şi scoarţe; le adună în jurul găurii, făcând întâiu un val, apoi boltindu-1 în sus, până ce face o colibă în­chisă, care nare altă ieşire decât în apă. In zilele următoare îngroaşă mereu pereţii ei, împingându-i în afară şi introducând bucăţi noi de rădăcini între cele vechi. La urma urmei lasă totul să îngheţe puternic şi obţine un fel de ,,iglo" confortabil, mai ales după ce cade zăpada.

De obiceiu îşi alege cătunul în locurile unde ni­velul apei nu se prea schimbă şi este bogată în ve­getaţie.

Este un animal precaut, mai mult nocturn. Viea­ţa în cătunul bizamilor începe pe Ia apusul soare­lui, când îşi părăsesc locuinţele de sub pământ, ca să-şi vadă de hrană. Pe suprafaţa apei se descriu brazde lucioase în urma lor. Cum a observat vre-unul ceva suspect, imediat se scufundă, sau se refugiază în locuinţa de sub pământ. Scufundarea ne aminteşte scufundarea corcodeilor, sau a unelor specii de raţe. Innoată, mai ales prin mişcările vibratoare ale co­zii, ajutându-se cu picioarele dindărăt; picioarele dinainte le ţine la înnot uneori strânse la piept şi se serveşte de ele mai mult pentru a ţine prada. In timpul iernii, înnotatul sub apă pe distanţe, uneori mari este posibil graţie bulelor de aer, ce se adună sub ghiaţă; acest aer este expirat la început tot de bi-•zami (sau castori), dar se reîmprospătează cu oxi­genul din apă şi bulele de oxigen boberat de plante acvatice. De multe ori zac nemişcaţi pe suprafaţa apei, cu toate patru picioarele întinse, făcându-şi din când în când câte un avânt cu coada. Unii stau pe vr'un ciung de papură sau nufăr zguguliţi, ron-ţăind vre-o bucată de rădăcină, sau spălându-se cu labele, tocmai ca iepurele sau veveriţa, iar alţii îşi petrec la mal aruncându-se uneor în apă unul după altul ca şi broaştele. Pe malul lacului, sau apei între păpuriş şi iarbă, cărări bine călcate duc dela un loc

la altul. Interesant este, că bizamul şi sub apă îşi păstrează cărările — acest lucru se poate observa la mişcarea firelor de trestie sau papură, care se mişcă când animalul le atinge înnotând' sub apă.

Hrana principală este: părţile mai fragede ale plantelor acvatice şi cocenii lor. Afară de acestea, în jurul cătunelor dacă se găsesc producte de zar­zavaturi, se poate întâmpla, ca să mănânce varză, morcov, ceapă, bostan, pepene, sau să roadă cocea­nul porumbului; eventual pueţii şi rădăcinile pomi­lor. La nevoe mănâncă şi carne (chiar canibal în ca­zul înmulţirii exagerate) şi gândaci sau alte insecte de apă, melci şi scoici (Anodonta, Unio). Toate ace­ste lucruri le cară la mal, sau pe o cracă aplecată pe apă şi acolo le mănâncă.

Pentru iarnă nu-şi strânge rezerve şi nici nu doarme; iarna plutind sub ghiaţă îşi află hrana din rândul plantelor acvatice, eventual din animalele retrase în nămol, pe care târându-le în cârtog le consumă.

In Aprilie sau Mai începe timpul de împereche­re. Femela, în cârtogul de sub pământ sau în altă gaură, dă naştere la 3—8 pui şi anume de 3—4 ori la an. In cursul verii şi la începutul toamnei, tinerii trăesc în armonie paşnică cu bătrânii; nu sunt pro-priuzis sub ocrotirea lor, însă la semnalul lor de alarmă ascultă.

La sfârşitul verii soseşte timpul migrării; ani­malele se pregătesc de drum. încep să vagabondeze pe câmpuri şi ape străine, ba singuratici, ba cu pe­reche, sau două trei familii împreună. Dacă dau de vre-o porţiune de mal corespunzător, încep să-şi construiască cetatea sau coliba. Dar se poate că ia­răşi migrează mai departe, părăsind eventuala con­strucţie începută, până când îşi găsesc locul potri­vit, unde se stabilesc definitiv peste iarnă. înaintea căderii zăpezii, multe exemplare mor, nereuşind să-şi desăvârşească colibelei pentru iarnă.

Vânarea bizamul ui este rentabilă numai pentru blană, cad carnea se consumă numai de către In­dieni; deoarece pentru Europeni e nesuportabilă din cauza mirosului de mosc. De obiceiu se vânează pri­măvara; se împuşcă când stă la mal, sau când înnoa-tă deasupra apei. Animalul este foarte rezistent, de aceea se recomandă să se tragă cu cartuşe mai tari, căci dacă bizamul nu este lovit mortal şi mai are ceva putere să se scufunde, în cele mai multe cazuri, pentru vânător este pierdut. Rezultate bune se pot ajunge la pândele de seară, pe la apusul soarelui, când animalul începe să iese după hrană. E bine să avem lângă noi şi un câine bun, care să se poată trimite, imediat după puşcătură în apă, după biza­mul care eventual s'ar mai sbate.

Se prind şi cu capcane, folosind de momeală o bucată ctte măr sau morcov. Capcanele trebuesc con-

, struite şi aşezate în aşa fel, ca animalul, după ce se prinde, să cadă în apă şi să se înnece, deoarece dacă rămâne pe uscat, se poate întâmpla ca el să fie rupt în bucăţi şi să fie consumat de tovarăşii săi (fapt similar observat şi la şobolani).

Locul sau prezenţa bizamilor, de multe ori se trădează primăvara de masculii bătrâni, cari răs­pândesc un miros tare de mosc.

Blana sub numirile de bizam, musquas, ondatra, a devenit un articol de massă şi de o mare impor­tanţă în industria de blănuri, din care îndeosebi în

CARP AŢII .:- 1947. No. 1. 5

Germania, se prelucrează în Markrandsţadt de lân­gă Lipsea, anual cea. 7 milioane de piei. După o statistică oficială din anul 1929, în Canada delà 1 Septembrie 1928, până la 31 Mai 1929, recolta blă­nurilor de bizami, luate atât din liber cât şi din fer­me, a fost de 2.785.994 de bucăţi. O parte din blănuri se prelucrează în stare originală, iar altă parte ajunge în comerţ vopsite, sub diferite denumiri. De exemplu se vorbeşte de „seal-bizam" când blana este vopsită în negu, iar blana care se vopseşte în negru şi perii lungi acoperitori se înlăturează prin electricitate, are denumirea engleză de ,.electric seal". Cele mai mul­te blănuri de bizam se prestează de Statul Minne­sota, însă cele mai bune provin din statele nord esti­ce (New-York, New-Jersey, Connecticut şi Pennsyl-vania).

Se poate spune, că ideea a fost firească de a îm­pământeni acest animal folositor în Europa. In anul 1905 s'a făcut prima încercare pentru colonizarea bizamului în Boemia. Şase bucăţi din animalele im­portate au fost lăsate în liber în apa Kozaba, la Domeniile Princiare Collerado-Mannsfeld în Do-risch. împământenirea a şi reuşit, căci peste trei ani, în vara anului 1909, toate ziarele din Boemia au adus vestea, că din bizamii colonizaţi s'au împuşcat nu numai în regiunea Praha ci şi în părţile sudice ale Boemiei. In anul 1921 numărul lor a fost apreciat la peste două milioane. De atunci an de an au cucerit noui teritorii, mergând pe cursul apelor în sus şi la vale au întemeiat noui şi noui colonii. Au ajuns în Silezia, Saxonia, Bavaria, Austria şi Ungaria. In anul 1922 a fost aclimatizat în Finlanda. Primul exemplar s'a capturat în Ungaria în anul 1915 lân­gă comuna Németsârfalu (jud. Moson), la canalul Lajta.

Răspândirea bizamilor din Ungaria a fost stu­diată de Jablanowski şi Éhik.

,,Azi, 1926 în mijlocul lui Noembrie — scrie Ja­blanowski — aşa suntem, că bizamul, în cursul ce­lor 12 ani trecuţi (1912—1926) deja s'a stabilit la noi. Delà partea vestică a graniţei actuale, începând delà Oroszvâr (jud. Moson) până la Pilismarôt (jud. Esztergom), au umplut aproape fără întrerupere a-ceastă secţie a ţărmului drept al Dunării şi se trag mai mult spre sud', căci acolo probabil nu numai sta­bilirea lor este mai veche, ci şi regiunea ţărmului Dunării cu sumedeniile de ramificări părăsite, moar­te şi cu canalizări în toate părţile ramificate, favo­rizează foarte mult răspândirea acestui soi sporadic. Ziarul „Budapesti Hirlap" din 8 Iunie 1926 a adus vestea despre cei doi bizami delà Szob. Unul dintre aceştia a ajuns viu în grădina zoologică din Buda­pesta . . . Delà prinderea primului bizam (1915) în ţară astăzi numărul bizamilor prinşi este cea. 200".

Statistica de vânătoare arată că în anul 1934 în Ungaria s'au capturat peste 3.000 de bizami. Cu cinci ani mai târziu, lista de împuşcare arată peste 8.000 de bucăţi.

In anul 1939 era semnalat la Drava şi Dunăre din hotarul «Iugoslaviei, drept un oaspe primejdios pentru agricultură şi piscicultura.

Urmând această cale de răspândire şi migrare, bizamul a ajuns şi în România.

Prima dată sigură de capturare în România da­tează din anul 1942 (intrarea lor în Ţară însă vero­simil datează mai de mult), când în hotarul comuneii

Blzan împuşcat Ia Timişoara. (Foto i E. Nadra)

Periam (jud. Timiş-Torontal), la canalul Aranca, în apropierea Mureşului s'au prins de către pescari, trei bucăţi. S'a mai împuşcat la 11 Martie 1944 un exemplar lângă comuna Lovrin. Tot în acel an la Comloşul-Mic patru bucăţi. Au mai fost observate în judeţul Timiş-Torontal mai recent în apropierea co­munelor Beşenova-Nouă, Sândrei, Sânmihaiul-Ro-mân, Utvin, Beregsău, Satchinez şi Timişoara.

In apropierea Timişorii în anul 1945 am desco­perit la un loc de o întindere abia un ha. o colonie întreagă, unde am avut plăcerea să observ aceste animale interesante. După apreciere, colonia s'a compus din 25—30 animale. Peste iarnă acest lac a îngheţat complet, însă n'am putut să constat dacă au iernat acolo, sau au părăsit cătunul. In primă­vara anului 1946 însă, am găsit iarăşi animalele la locul vechiu. Un mascul împuşcat la 31 Martie 1946, la Timişoara, avea o lungime de 52 cm., din care lungime coada era de 22VÎ cm.; greutatea 1 kgr. 10 gr.

La cercetările conţinuturilor stomacale făcute la exemplarele capturate în România jud1. Timiş-Toron­tal am găsit numai resturi vegetale acvatice.

Dl. N . Dobrovici-Bacalbaşa în articolul ,,0 spe­cie de rozătoare nouă pentru România", comunică în revista ..Natura", anul XXXV, Nr. 1, pag. 18, că la 1.XI.1945 a împuşcat pe un canal de alimentare a eleşteelor din Cefa-Ateâş, judeţul Bihor, un roză­tor, care examinat s'a dovedit a fi Fiber zibethicus şi că animalul este răspândit în aceea regiune.

Cum răspândirea acestui rozător american la noi pare să fie prea rapidă, este foarte important spre orientare să ştim: oare pe lângă condiţiunile

noastre, ce daune şi ce foloase ar putea să ne aducă şi care sunt acestea?

După unele păreri puţin exagerate: prin coloni­zare, respective prin imigrarea bizamului în Europa Centrală şi Sudică cu scopul de a câştiga un nou şi valoros animal cu blană, s'a câştigat un rozător dău­nător agriculturii şi pisciculturii. Pe când în ţara sa de origine producea o blană deasă, netedă şi lucioa­să, în Böemia blana şi-a schimbat repede calităţile, devenind mai deschisă, mai dură, pierzându-şi din ce în ce mai mult şi din luciu.

S'a mai afirmat, că pe când în ţara sa de origi­ne era mai ales ierbivor, în Europa arată din ce în ce mai mare înclinare spre a fi carnivor, devenind ast­fel un duşman al pescăriilor.

Prin o ordonanţă din 15 Iulie 1938 guvernul german a organizat o acţiune de stârpire contra bi­zamului, ca dăunător pentru peşti şi plantaţii.

In Ungaria Ministerul Agriculturii prin ordinele sale din 1914 şi 1926 le-a impus dâlmaşilor stârpi-rea lor, pentru pagubele pricinuite prin sumbinarea opusturilor şi a altor instalaţiuni acvatice. In agri­cultură numai daune mai mici s'au înregistrat.

E. Müani, din Germania, în anul 1941 comunica în revista „Der Deutsche Jäger", Nr. 35—36. la pag. 276—277, sub titlul „Die Bisamratte auf dem Weg zum Schwarzen Meer", că în Agram în anul 1939, autorităţile statului au ţinut o conferinţă, unde s'au delegat doi oameni de specialitate fmedic veterinar Petar Djunio şi prof. de zoologie Iosif Plancic), pen­tru a cerceta toate terenurile periclitate de bizami. Ca rezultat la studiile şi observaţiile precise între­prinse asupra acestui şobolan purtător de blană cău­tată arată, că nu face daune plugarului, nici vână­torului şi nici pescarului. Tot în acest articol amin­teşte E. Milani, că Direcţiunea Princiară a Domenii­lor din Schwarzenberg din sudul Boemiei comunică în anul 1910, că după cercetările repetate au consta­tat că nici eleşteele n'au suferit, nici plantaţiile care au fost în apropierea eleşteelor de aceste animale, cu toate că acolo erau cu miile. Vânătorii au observat în mai multe rânduri bizami jucându-se direct în apropierea puilor de fazani, fără să se fi întâmplat puilor ceva. Intr'un rând am observat un bizam vre-o zece minute, cum stătea lângă o mică insulă ron-ţăind ceva în apă, iar în jurul lui o găinuşă de apă (Gallinula chloropus chloropus) vâna după insecte apropiindu-se de mai multe ori de el până la 30—40 cm,, fără ca bizamul să-i fi dat vre-o atenţie. La ur­mă bîzamul a fost acela, care a plecat mai departe. Observaţii asemănătoare dă publicităţii mai recent şi presa maghiară de vânătoare din regiunea Kis-balaton,

Bizamul este şi rămâne rozător, a cărui hrană principală este vegetaţia acvatică. Numai cu submi­narea digurilor poate cauza eventuale pagube.

In ţara de origine, în America, în locurile mai puţin cultivate s'au luat măsuri de prohibire, contra distrugerii exagerate.

In Europa, drumul pe care-1 parcurge mulţi ani de zile spre sud, duce spre Marea Neagră şi afară de aceea spre Marea Adriatică.

In unele locuri, unde înainte cu mai mulţi ani bizamii au apărut în număr foarte mare, astăzi sunt dispăruţi complet. De exemplu în Sudul Boemiei un­

de erau coloniile cele mai mari, astăzi nici un exem­plar nu mai există.

Nu avem deci motiv ca să disperăm, căci na­tura se va îngriji ca bizamul să nu se înmulţească nici la noi în aşa măsură ca să devină un dezastru gospodăriei.

Cu blana ce folos ar putea să ne aducă, deocam­dată nu putem şti sigur. Blănurile din ţară încă nu s'au prea putut compara cu cele americane, căci a-ceste din urmă sunt blănuri alese şi recoltate iarna, în timpuri favorabile, nouă însă numai blănurile e-xemplarelor capturate la întâmplare ne stau la dis­poziţie pentru comparare. Deci ceeace priveşte ţara noastră, nu s'a putut decide deocamdată asupra dau­nei sau folosului acestui animal.

Cerând părerile experţilor, referitor la calitatea blănurilor provenite din Europa şi examinând şi blă­nurile provenite din România, am obţinut rezultatul, că faţă de cele americane sunt destul de bune, ba unele dintre ele chiar foarte bune. Valoarea unei blăni de bizam, este cam egală cu valoarea unei blăni de vulpe.

B I B L I O G R A F I A :

Dr. Ferdinand Pax: „Die Tierwelt Schlesiens". Ver lag von Gus-tav Fischer, Jena, 1921, pag. 148.

Dr. Lovassy Săndor: „Magyarorszâg Gerinces Âllatai es Gazda»

sâgi Vonatkozâsairol". A Kirâlyi Magyar Termeszettudo-mânyi Târsulat, Budapest, 1927, pag. 141, 142, 143.

P. Brohmer, P. Ehrmann, G. Ulmer: ,,'Die Tierwelt Mitteleu-

ropas". V I I Band , Wierbelt iere. Ver lag von Quelle &

Meyer in Leipzig, 1929, pag. I I I , 37. Brehm Alfred: „ A z Âllatok Vi lâga". Tom. 6, Emlosok D r . E b i k

Gyula. Gutenberg Konyvkiadovâllalat, Budapest, 1929,

pag. 167, 168, 169, 170.

Ing. A. M. Comşia: „Vânatul în Canada şi Statele Unite". Rev.

„Carpaţi i", Cluj , 1933, N r . 5, pag. 4, 5, 6.

E. Milani: „Die Bisamratte auf dem W e g zum Schwarzen Meer". Rev. „ D e r Deutsche Jăger". F . E. Mayer Ver lag Munchen und Berlin, 1941, N r . 35—36, pag. 276, 277.

N. Dobrovici-Bacalbaşa: „ 0 specie de rozător nouă pentru R o ­mânia". Rev. „Notura", Bucureşti, 1946, N r . 1, pag. 18.

G L U M Ă .

Intru din trenul îngheţat în restarurantul de gară, plin

de lume, de fum de tabac şi de felurite mirosuri. îmi găsesc Ioc

la masa, lângă care stătea un vânător. I I cunoşteai după pana

din pălărie pe care şi-o păstrase în cap şi mai ales . . . după

puşca, atârnată în cuiu Ia spate.

Jumătate din vinul cald era încă în sticla de un kilogram

din faţa vânătorului, cealaltă jumătate se oglindea deja în obra­

jii şi nasul roşu.

A b e a mă aşez, vine la masa noastră şi un popă catolic.

Din cei cu pântecele lipit de spinare şi cu acreala învăţăturii

necerute în vârful limbii. îndată se adresează chelnărului, pe

un ton, încât să-1 audă negreşit şi vânătorul meu:

— Beuţură să-mi aduci numai apă. Fiindcă vinul e cel mai mare duşman al omului . . .

Vânătorul îl înţapă cu ochii, apoi:

— Eu, părinte, mă ţin de vorba Sfintei Scripturi: îmi iu­besc mult d u ş m a n i i . . .

P o p a a încruntat din sprâncene şi a înghiţit în sec.

eARPAŢII -:• 1947. No. 1. 7

INDICATIUNI IN LEGĂTURĂ CU REPOPULAREA APELOR DE MUNTE

Odată cu apropierea toamnei în păstrăvăriile de comercializare ca şi în staţiunile pentru repopu­larea apelor de munte încep pregătiri în vederea re­coltării şi fecundării artificiale a ouălor de păstrăvi.

Institutul de Cercetări Piscicole al României a fost întrebat în repetate rânduri cum s'ar putea rea­liza cel mai economic o instalaţie pentru desvoltarea ouălor de păstrăv fecundate artificial. întrebarea ve­nea mai adesea din partea unor Societăţi de pescuit care, având concesionat pescuitul în anumite râuri de munte, se simt obligate moralmente să îngrijească de repopularea acelor ape, devărsând anual în ele câteva mii de alevini (puiet) de păstrăvi. Deoarece asemenea societăţi numai în rare cazuri pot întreţine o Staţiune perma­nentă cu clădirea şi instalaţiile necesare la producerea şi creş­terea alevinilor, credem nimerit a indica mai jos metoda cea mai simplă pentru ,,clocirea" ouă­lor de păstrăv, putând obţine uşor prin ea materialul piscicol destinat repopulării apelor de munte.

Este vorba de folosirea u-nor incubatoare votante în care ,,clocirea" se face chiar în albia sau pe malurile râului ce tre-bueşte repopulat şi din care, de cele mai multe ori, se pes-cuesc şi reproducătorii.

întregul dispozitiv constă din 3 cutii de lemn aşa fel con­struite încât să poată intra u-şor una în alta, ceia ce le uşu­rează transportul până la locul unde vor fi aşezate. Aci ele pot fi dispuse una în prelungirea alteia, apa — care pătrunde în prima printr'un jghiab— străbă-tându-le în continuare pe toate trei (Fig. 1). De pre­ferat e însă ca alimentarea fiecărei cutii să se facă separat, fiecare avându-şi firul de apă propriu; în acest caz, cutiile se aşează izolat în locurile cele mai favorabile, dictate de condiţiile locale.

O cutie incubatoare, gata să primească ouăle fecundate, e reprezentată în fig. 2 şi se compune din mai multe părţi. In primul rând este cufia propriu zisă, din scândură de brad groasă de 2 cm., bine dată la rindea; interiorul îi este împărţit în două compartimente inegale printr'un perete mobil (abcd) care lunecă în şanţurile (nişele) special scobite în

_ Z& an-

de C. S. ANTONESCU, Conf. Univ.

cei doi pereţi laterali. Dacă lungimea totală a cu­tiei este de 80 cm., compartimentul mic trebue să aibă o lungime interioară de 10 cm. Peretele mobil nu e o simplă scândură ci, pe o treime a lui, este format dintr'o sită metalică solidă, prin care să trea­că uşor apa (fig. 3) . Deasupra sitei se fixează, cam la mijlocul înălţime! peretelui, o şipcă de 1 cm. gro­sime.

Compartimentul mare al cutiei este divizat la rândul său în alte două suprapuse, printr'un fund mobil format din tablă de zinc găurită, prinsă într'un cadru de lemn (fig. 4) . Acest fund mobil (efgh), în

dimensiunile compartimentului mare, se reazimă cu un capăt pe şipca de deasupra sitei iar cu celălalt pe o şipcă asemănătoare, fixată pe peretele opus al cutiei.

Acest ultim perete prezintă la partea lui supe­rioară o tăetură dreptunghiulară: e locul pe unde va eşi apa, după ce a spălat icrele sau alevinii din cutie. Pentru a evita evadarea acestora se pune aci o sită metalică destul de deasă (1) continuată spre exterior cu un jghiab de evacuare, tot din tablă de zinc (fig 2 şi 5, kkii).

Găurile tablei de zinc ce formează fundul mobil (efgh) sunt dispuse în şiruri regulate şi alterne, fieca­re gaură având un diametru de 2—2,5 mm. (fig. 6) . Se recomandă ca, cu câteva săptămâni înainte de fo-

H4- 6** cm-

F i g . 3 Fig . 4

losire, acest fund metalic să fie vopsit cu asfalt-lac negru, destul de subţire însă pentru ca să nu astupe găurile. După uscarea lacului, tabla va fi lăsată sub un curent de apă timp de câteva zile şi numai după aceia fixată în incubator.

Pe acest fund metalic se aşează icrele fecun­date, într'un singur strat, putând fi însă aşa de mul­te încât să acopere complet tabla,

Apa ce alimentează incubatoarele pătrunde prin-tr'un jghiab în compartimentul mic al cutiei iar din acesta în cel mare prin sita peretelui vertical mo­bil. Poziţia sitei variază încă cu faza de desvoltare di ouălor şi anume: la început, când pe fundul meta­lic găurit sunt numai ouă, vom aşeza peretele verti­cal cu sita în sus. In situaţia aceasta, apa pătrunde pe deasupra, spală ouăle străbătând cutia dealungul şi curge afară prin jghiabul de evacuare, Când au

Fig . 5. Fig. 6

eşit aievinii, schimbăm cu deosebită atenţie poziţia peretelui vertical aşa ca sita să vină în jos, Fig. 2,

apa e silită acum să se ridice în sus scăldând puie­tul care, din cauza veziculei nutritiv© de sub abdo­men, stă culcat pe o parte.

Apa ce alimentează incubatoarele trebue să fie curată, limpede, rece şi bine oxigenată. O apă cu im­purităţi în suspensie (mâl, nisip) nu poate fi între­buinţată înainte de a fi trecută printr'un filtru sim­plu, format din prundiş de diferite mărimi.

Debitul apei trebue să fie constant, de aceia su-praveghiat cu atenţie. Un debit variabil poate com­promite succesul final.

Ouăle odată aşezate în incubator, acesta nu va mai fi mutat, lovit sau mişcat brusc, de oarece ouăle sunt foarte sensibile la orice zguduiri. îndată după ce am aşezat incubatorul la sursa respectivă de apă, acoperim cutia cu un capac de lemn făcut pe mă­sura ei, ştiut fiind că la întuneric desvoltarea ouă­lor se face mult mai bine ca la lumină.

De acum încolo o singură grijă revine celui ce va supraveghea mersul incubaţiei: de a examina zil­nic ouăle, spre a îndepărta, cu o pipetă sau cu o pen­setă, ouăle moarte. Acestea se recunosc prin culoarea lor albă, spre deosebire de cea galbenă-portocalie a celor vii. Ouăle moarte trebuesc îndepărtate imediat, ele! fiind tot atâtea focare de infecţie cu bacterii şi ciuperci inferioare, dăunătoare în cel mai înalt grad.

Pentru uşurinţa confecţionării celor trei cutii incubatoare, se dau următoarele lămuriri: Dacă lun­gimea cutiei mari e de 80 cm., cea mijlocie trebue să fie de 74 cm. iar cea mică de 68 cm., presupunând la toate grosimea scândurei de 2 cm. Lăţimile vor fi de: 30 cm., 25 cm şi 20 cm. Adâncimea de* 24 cm., 21 cm. şi 18 cm.

După mărimea cutiilor se proporiţionează di­mensiunile fundului mobil metalic ca şi cele ale pe­retelui vertical cu sită.

A M VERIFICAT TABELA SOLUNARA Aţi auzit despre tabelele solunare, domnilor

vânători? Nu? Nu mă mir, Aici e vorba de lucruri serioase, foar­

te serioase, pe cari nu le înţelege decât poporul ales în cele ale sporturilor: pescarii.

Vedeţi, noi am ajuns să nu mai orbecăim în munca noastră, aşa cum faceţi dumniavoastră şi am transformat arta noastră, de pe o zi pe alta, în cea mai pură ştiinţă.

— Chimie? — Fleac! — Matematică? — Şi mai mult! — Astronomie, care prezice fenomenele cosmi­

ce cu ani înainte? — Ei, cam aşa ceva. Acum iată, ca să înţelegeţi. Noi ştim cum vă

luptaţi şi vă trudiţi în greaua şi empirica dumnia­voastră meserie. Bateţi câmpurile de dimineaţa pâ­nă seara, cuprinzând orizontul cu privirea încordată, să vedeţi de unde şi când sare epurele. Sau înghe­ţaţi şi adormiţi pe scaunul de vânătoare în margine de pădure, aşteptând să vină . . . ce o vrea. Cam toi aşa s'a vânat şi cu mii de ani în urmă, când strămo-

de BLUE UPR1GHT şui vostru a eşit din gura bârlogului, s'a aşezat în dosul unui colţ de stâncă şi cu măciuca ridicată în aer aşteaptă să „vâneze" dihania ce ar trece pe aco­lo. Dacă a venit, a lovit-o, dacă nu, a răbdat foame până când a rămas înţepenit cu parul în mână. Empirism de mii de ani, pe care continuaţi să-1 cul­tivaţi până azi şi din care nu aţi putut stoarce nici cea mai simplă concluzie. Doar aţi schimbat măciuca cu puşca, fiindcă măciuca cere muşchi, iar puşca îi împrumută eftin.

Aşa am făcut şi noi până eri. Cu mii de ani în urmă şi noi am stat cu măciuca pe marginea apei şi când a venit peştele i-am dat la cap. De atunci ne-a rămas virtutea răbdării. Pe urmă am intrat şi noi în apă şi dacă ne-a venit bine l-am prins de gât. Ne-am luptat cu el ca duşmani bravi, piept la piept, şi mulţi dintre noi au rămas în fundul apelor ca martiri ne­cunoscuţi ai luptei drepte. Numai Iona- a reuşit să scape dintr'o astfel de luptă şi trebue că lupta lui a fost grea şi plăcută lui Dumnezeu, fiindcă din stomacul rechinului a intrat deadreptul în Biblie.

Dar strămoşii noştri pescari încă de atunci au început să scoată unele învăţături din observaţiile lor. Au văzut că peştele mare înghite câteodată pe

om şi acest lucru nu le-a plăcut. Şi după serioase dezbateri au mai dedus că nu pot nădăjdui să aibă toţi norocul lui lona, fiindcă nu încap toţi în Biblie, Atunci au eşit din apă şi au început să-şi facă un­diţe. Au cioplit osul de balenă, l-au şlefuit şi ascuţit şi i-au făcut în cap un ochiu zdravăn ca să aibă de unde să-1 lege. Fiindcă ştiau că peştelui îi place carnea proaspătă, agăţau în cârlig un ostatec dis­preţuit al tribului duşman, pe care în prealabil îl închinau zeilor cu rugăciuni să le aducă belşug. Se spune că pe acele vremuri belşugul era atât de mare şi peştii atât de zdraveni, încât cete întregi de oa­meni trăgeau de sfoara îngreunată de pradă. De atunci am învăţat noi să fim buni camarazi, şi pare-se că tot de pe acele timpuri fericite a rămas în incon­ştientul nostru imaginea acelor coloşi. De aceea se întâmplă că peştii ce-i prindem sunt mai mari decât aevea, şi cresc în mărime şi după moartea lor.

Dar sculele le-am perfecţionat şi înmulţit din an în an. A m inventat vergeaua şi când s'a descope­rit fierul ne-am făcut cârlige de metal. A m subţiat sfoara, fiindcă şi peştii sau subţiat, am scos din vermii de mătase struna invizibilă şi am născocit mulinetul.

Tot timpul am fost cu ochii în patru şi nu am lăsat să se întâmple nimic în apă, fără să nu o ob­servăm şi să o trecem, ca concluzie verificată din generaţie în generaţie până în ziua de azi. Astfel ştim că în luna Mai păstrăvul mănâncă numai în timpul amezei, în Iunie i se deschide pofta de mân­care cu revărsarea zorilor, la amiazi nu mănâncă decât cel mult 2—3 muşte aurii, la ora 2 înghite şi o yellow-partridge dacă e nor spre Vest, la 4 . . . Cum? . . . Nu crezi?

Păi e greu să înţeleagă precizia cel ce se ba­zează numai pe hazard. Dar aflaţi că în descurcarea tainelor naturei noi am făcut paşi de necrezut. A m descoperit miezul şi cauza tuturor secretelor din lu­me. Am aflat cauza tuturor relelor şi faptelor bune, a ploilor torenţiale, a bunei şi relei dispoziţii, şi fă­ră să mai întindem mult vorba, a tuturor lucrurilor. Toate, toate făTă excepţie sunt conduse şi dirigeate de . , . lună.

In faţa acestei descoperiri nu am stat nedume­riţi. Am căutat să descurcăm această tainică influen­ţă interplanetară şi am furat secretul lunei, I-am fu­rat legile, iar domnul Knight le-a fixat în cod. Deo­camdată domnul Knight a prins în carte numai in­fluenţa ei asupra peştilor. Dacă va mai avea dânsul timp, se vor stabili şi restul legilor şi poate va veni odată şi rândul vânatului.

Vreţi să ştiţi taina acestor legi? E simplă de tot. Cumperi N-rul 5 al „Carpaţilor" şi înveţi pa­ginile 103—105 de rost. Iţi mai cumperi şi un calen­dar. Pe urmă vei stabili cu multă precizie liniile meridionale ale râului pe care pescueşti. Pentru a-ceasta e bine să-ţi cumperi globul terestru în mări­me convenabilă şi înveţi meridionalele râului din chilometru în chilometru. După ce ai cumpărat şi învăţat toate aceste, eşi la pescuit. Acum cred că ştii pentru ce spune Englezul, că pentru a fi bun pes­car îţi trebue 11 ani. Nu uita însă să-ţi cumperi şi un ceas de precizie, pe care în presară să-1 pui de acord cu „Greenwich time". Să presupunem că te-ai hotărît să pescueşti azi râul X între chilometri a—b. Pentru acest lucru îţi vei stabili meridionalele locu­

lui, stabileşti data zilei şi cauţi în tabelă — dacă nu le-ai învăţat de rost — orele solunare majore. Dela 8,25—9,45 spune tabela cu precizie. Deci până la ora 8.24 stai pe loc şi aştepţi. La ora 8.24 te apropii de apă, ridici încet vărgeaua cu ceasul în mână şi fix la 8.25 arunci şi scoţi,

— Ce scoţi? — Peşte! Şi asta aşa merge. Arunci, scoţi, arunci, scoţi,

scoţi, scoţi până nu mai scoţi. Te uiţi la ceas. E fix 9.45. Atunci îţi aduni frumos sculele şi mergi acasă. Mergi acasă, fiindcă peştii nu mai mănâncă până la ora 22.35.

A m verificat şi noi minunea. A m eşit în grup mare, cum se cuvine pentru o experienţă de aşa în­semnătate şi ne-am resfirat dealungul râului cu văr­geaua şi cu ceasul în mână. La ora 10.15 — aşa spunea tabela pentru aceea zi — am aruncat toţi deodată şi am biciuit apa cu cea mai mare conştiin­ciozitate până la 12.30. Unul dintre noi, o fire mai nedisciplinată şi lipsită de simţul ştiinţific, a con­tinuat până la ora 14, când ne-am adunat în consi­liu pentru darea de seamă.

Primul raport e al Iui Titi. îşi înfige monoclul în ochiul drept şi examinează o fiţuică.

— Exact, declară sentenţios ca d'in dosul uneî catedre. La 10.15 am scos primul, la 10.16 pe al doilea şi aşa mai departe la intervale scurte până la 12.30. După aceea nici o muşcătură. In total 29 bu­căţi „exemplare". Când am vrut să . . .

— Mă rog, mă rog!, interveni Ieronim — să fim bine înţeleşi. Fiecare dă raportul şi discuţia rămâne la sfârşit. Dar până atunci toarnă un pahar de vin fiecăruia.

— Cuminte om e Ieronim, îşi dă cu părerea Jean. Dacă ar fi luat-o dela început cu vinul, fra­tele Titi ar fi raportat cu 20 peşti mai mult. Aşa, i-a luat omului inspiraţia.

— Mă rog, mă rogi interveni Ieronim — să fim Jean par'că poartă gânduri rele prin cap. îşi

strânge sprâncenele aproape una de alta şi în col­ţul gurei se iveşte un zâmbet ironic.

— După raport — Vă rog să vă opriţi o scurtă clipă după fiecare cuvânt, aşa cum face dânsul — fiecare îşi înşiră peştii pe masă, ca să-i vedem şi noi. Să-i comparăm. Poate vom trage o concluzie,

— Ce să comparăm — sare ca înţepat Titi de după masă, căzându-i monoclul de sub sprânceană. Noi verificăm tabela. Nu pot fi toţi la fel. Eu am reţinut numai exemplarele excepţionale, iar restul l-am aruncat înapoi . . . pentru voi. Câţi au rămas îi vedeţi în corfă.

In corfă am văzut 6 bucăţi, de toate mărimile inclusiv şi câţiva reglementari.

— ,,E rândul lui Jean, încearcă preşedintele să ne oprească dorinţa confruntării.

— Eu am prins numai o bucată la început, pe urmă mi-am pierdut sculele şi nu am mai pescuit,

— Notează Titi: în timpul experienţei şi-a pier­dut sculele. Urmează Traîan,

— Apoi, mă rog, e o prostie să crezi că peştii ascultă de lună. Daţi-mi voe să vă spun că sunteţi ridicoli.

— Mă rog, mă rog, asta e altă socoteală. Câţi ai prins? Scrie Titi: niciunul!

— Ba pardon, am prins unu, dar alţii n'au muş-

cat. Muştele ce mi-aţi dat sunt infecte şi râmă nu am avut.

Ieronim îmi face semn cu ochiul că e rândul meu.

— Eu — am început sfios — până la ora 12.30 nu am prins nimic, pe urmă am scos 4 bucăţi. Uitaţi sunt frumoşi şi ating măsura.

— Ha-ha-ha — sare1 Titi — ai tăi au fost anal­fabeţi şi nu ştiu citi tabela.

A mai rămas raportul lui Ieronim. — 13 bucăţi, toţi în timpul solunarei spune el

cu autoritate. Dar Jean îşi îndreaptă degetul arătător spre

protocol şi ordonă: scrie că Ieronim, împreună cu şoferul şi 2 paznici, în total 13 bucăţi, . . . cu râma!

— Care va să zică, domnilor — aduce sentinţa Iâronim — verificarea s'a făcut pe deplin. Peştii au mâncat în timpul strict reglementar, cu o precizie uimitoare.

— Afară de analfabeţii lui Niţă — completează ironic Titi.

— Mă rog, mă rog, — mai intervine încăodată preşedintele — o excepţie nu e mare lucru, ba am putea spune, că aceasta excepţie întăreşte şi mai mult regula. Declar experienţa terminată.

Astfel s'a terminat darea de seamă şi am înce­put să mâncăm. Numai Jean s'a ţinut departe de noi; era supărat că i s'au dus sculele pe apă în tim­pul tabelei.

— Vină la masă Jean, îl îmbie Titi şi adaugă şi un ghimpe ascuţit: ori nu ţi^a eşit încă luna?

— Cum nu i-a eşit •— adaogă o nouă înţepătură Ieronim — doar o poartă pe cap de când îl ştim.

După masă m'am furişat cu grijă înapoi la râu. M'am luptat înainte de masă, lângă un bolovan cu unul zdravăn şi nu am putut să-1 agăţ. Poate voi avea noroc de el acum î n . . . pauză. Paznicul, care tot timpul discuţiilor noastre, a încercat să prindă fi­rul vorbelor, m'a urmat şi s'a aşezat în dosul meu.

— Dar, mă rog — începe sfios — ce aţi vorbit dumiavoastră la masă de soare şi de lună, că nu v'am înţeles prea bine. S'a întâmplat doar ceva nou în lume?

— Păi s'a întâmplat bade Ioane. Şti şi dumniata că peştii îs cu mofturi. Când ai aştepta să prinzi mai bine, nu vezi un peşte în apă şi altădată, când nu ai crede, vin aproape să-ţi scoată râma din mână.

— Ş'apoi? — Apoi un American le-a aflat legea. Acest

American spune, că ce facem noi şi animalele şi peştii, nu facem fiindcă aşa vrem noi, ci fiindcă aşa vrea altcineva.

— Da, da domnule, aşa-i. Toate după voia Dom­nului.

— Nu a Domnului. A lunei. Luna ne spune ce să facem şi cum să facem. Şi peştilor luna le spune când să mănânce şi când să rabde foame. Domnul nu le spune nimic!

— Vai domnule doctor, cum puteţi vorbi aşa, adougă din nou parcă cu frică. Nu-i aşa domnule! iar dumniavoastră ca oameni cuminţi, n'ar trebui să vă luaţi după vorbele Americanului aceluia. Aici tre-bue să fie o leacă de sminteală. Că vezi, eu ca om de rând, mai judec şi eu din bând în când, mai aud una alta, dar astfel de vorbe n'am auzit decând bat munţii şi apele acestea. Că, bagi dumneata de sea-

mă, eram numai un fleac de copil când am prins patima vânatului şi a pescuitului, şi deatunci tot în urma lor mă ţin. Le cunosc acum toate năravurile. Pune-le dumniata frumos râma sub nas şi vei ve­dea că o ia şi cu lună şi fără lună. Numai să o şti, cum să le-o dai! Insă dumniavoastră nu le cunoaş­teţi năravurile, şi când vă duceţi acasă cu corfa goală vă este ruşine să spuneţi că n'aţi prins şi pu­neţi vina pe lună. Lăsaţi hârtiile acele că nu-s bune de nimic. Staţi mai bine mai mult lângă apă şi ui-taţi-vă, ca şi mine, ce se întâmplă în jurul ei şi da­că aveţi ochi buni, uitaţi-vă şi în apă. Veţi vedea cum ciugulesc peştii toată ziua, când un vierme de pe fund, când o musculiţă de pe oglinda apei. Nu stă domnule peştele peloc, toată ziua. încearcă dum­niata şi spintecă peştii ce-i prinzi şi nu vei găsi unul cu rânza goală. Ii plină totdeauna şi nu-i flămând niciodată. Gândiţi-vă numai la apele noastre, cari trec prin păduri sau albii mărginite de arbori. Me­reu cad goange în apă, iar apele de ploaie umple râurile cu fel de fel de gâze„ Au hrană bogată toată ziua şi şuvoiul le aduce mâncarea până la gură. A u ce să mance. Deaceea se dau greu la musca sau râ­ma dumitale. Da r să fiu drept, am văzut şi eu că du­pă o ploicică caldă, par'că mancă mai cu poftă de­cât altă dată. Socot că nu din cauza lunei, dar pe semne ploaia le= aruncă în apă fel de fel de bunătăţi. Şti şi dumniata, când scuturăm mărul* mâncăm şi noi peste trebuinţă. Numai bătrânii morocănoşi stau ascuns în bârlog de frica noastră. Aceştia mânâncă mai rar, pe apucate, ca hoţul, dar şi pe aceia îi scot numai să ştiu unde stă ascuns. Mă apropiu hoţeşte de ei şi le slobod râma tocmai sub nas, şi până când întrebi dumniata hârtiile Americanului, eu îl scot. Uite, dumniata încerci de atâta timp bolboaoa asta şi nu eşti în stare să-1 scoţi. Şi scule, văd, ai mândre. Dă-mi numai un muc de sfoară şi un câr­lig ce nu-ţi face trebuinţă şi trage-te o leacă la oparte.

Am dat lui badea Ion un muc de sfoară cu un cârlig şi m'am tras la oparte. El şi-a cioplit din ari­nul din apropiere o vărgea nodoroasă şi strâmbă în mijloc, a dat de t>e malul râului 2—3 pietre la o par­te şi a ridicat câteva râme, A slobozit încet râma în dosul bolovanului şi a purtat-o cu grije dealungul lui. Când a ajuns la marginea de dincolo a pietrei, mi-a făcut un semn din colţul ochiului şi cu o zmucitură aspră a aruncat pe mal păstrăvul durduliu,

M'am uitat la ceas. Era ora 15 şi după tabelă acum e „silentium".

Oare cine are dreptate, Mr Kgnight sau badea Ion?

Către sfârşitul lunei August , a m fost invitat , la o v â ­nătoare de prepeli ţe în Jud. Te leorman . P e l a ora 10 d imi ­neaţa, atenţia ne-a fost atrasă de goana a 3—4 copii dela oi, care însoţiţi de câinii lor, a lergau nebuni dintr 'o m i ­rişte mare spre un lan de porumb. Indreptâridu-ne către ei, a m văzut cu surprindere că toată l iote a lerga dupe o dropie; le-am tăiat calea şi am ajuns dropia înaintea lor . Când a m prins-o, în porumbi, m a r e ne-a fost mi ra rea constatând că avea gâtul sfârtecat, creasta capului ciu­guli tă complect de pene şi puf, cu puncte sângerânde şi o ar ipă frântă dela încheetură. Era un puiandru zbură­tor de 2—2, yi K g r . Să fie oare vulpea autoarea, sau v reun erete mare , din care a m văzut destui în acea regiune?

C Ar. Tuf

GREY OWL: ARBORELE DIN LITERATURA STRĂINA

S'au scurs de atunci cam şapte sute de ani. 0 veve-j- i ţă a r idicat dela pământ un cocean de brad, pe care î i •doborâse din un copac. L-a luat şi 1-a dus spre o ascun­zătoare, care era plină pe jumăta te de asemenea coceni, copţ i şi plini de sâmburi. Când a ajuns în prea jma ham-i a r u l u i său — în mi j locul unui defileu din Munţ i i Stân-•coşi —• veveri ţa văzu la stânga ei un lucru ciudat. Cu-

. xioasă, a lăsat din gură c o d a n u l s'a dus să vadă ce e lucrul acela ciudat, — şi a ui tat să ae m a i întoarcă.

Ascunzătoarea, încâ neterminată, a r ămas descope­rită. Erau adunaţi acolo ca o duzină de coceni colţuroşi; vântul şi ploaia, rând pe rând, i-au împrăş t ia t pe o întin­de re de câteva picioare. Cocenii au trecut iarna fără de .stricăciune; în p r imăva ra următoare săminţele au înviat , .şi aproape din fiecare a răsăr i t câte un vlăstăraş.

Neîntârz ia t a început lupta pentru viaţă. F iecare vlăstar se străduia să crească m a i repede ca vecini i lui, sp re lumina de soare de care le atârna viaţa. A u crescut văzând cu ochii în această întrecere spre înăl ţ ime, atât d e t ragică între asemenea fiinţe delicate şi paşnice.

Unele s'au lăsat întrecute, şi au plăt i t scump lene-virea lor. L a umbra fraţ i lor m a i vrednici , în l ipsa lumi­nii au început să tânjească, apoi s-au uscat curând, îne­caţi. In v reme de cinci ani, în acel colţ al defileului n'au m a i rămas decât şase sau şapte b r a d u l sănătoşi şi cres­cuţi la distanţă îndestulătoare.

T o a m n a a trecut pe acolo -un lopătar. Cum câuta trufandale, a tăiat cu dinţii muguru l din crucea unui brădui,, apoi pe rând toate lugerele lui tinere. Brăduiul până la p r imăva ră n 'avea să fie decât o prăj ină uscată.

I n t impul iernii , iepurii — erau pe atunci mulţ i ! — •au ros inele în coaja m a i mul tora din brăduştei, care se uscară de asemenea. Apoi , după alţi trei sau patru ani, un elan şi-a curăţit de moţ coarnele frecându-le de unul d i n brăduii care au m a i rămas . L-a rupt în două, până la sfârşit.

Cei care au rămas, dupăce s'au m a i scurs douăzeci de ani, păreau personagii importante, şi aveau sorţi ega l i de a ajunge la o frumoasă vârstă. U n arici a început să Ie roadă coaja. N u a uitat decât pe unul singur.

R ă m a s singur, bradul care a trăit, nu a m a i atras pe duşmanii săi naturali . Aproape un veac, n imic nu l-a m a i tulburat în creşterea lui domoală. A putut deveni un copac de proporţ iuni nobile. Totuşi , din cauza situaţiei •expuse în care se găsea, în marg inea preeri i lor , atât de sus pe o pantă de munte, s'a străduit m a i mul t să-şi în­groaşe trunchiul şi să-şi lărgească rădăcini le , decât să se înalţe în sus. Lov i t e fără încetare de vântul dinspre Sud-Esf, crengile coroanei lui s'au s trâmbat în arc, şi aseme­nea unor enorm© braţe negre, păreau că arată spre Mia -ză-Noapte cu un gest larg.

Copacul susţinea asaltul vântur i lor teribile, v iolen­te câteodată ca un tornado, care suflau în e l fără înce­tare, venind dealungul şesurilor de jos. Trăznetul , ploaia, viscolele de zăpadă, toate elementele descătuşate, f iecare cu felul lui de distrugere, se străduiau să-1 nimicească, să-1 frângă, să-1 desrădâcineze sau să-1 îngheţe. Totuş, e l prospera; ba părea chiar că î i priesc atacurile aceste, fie din cauza că nevoia de a l i se opune l-au făcut rând pe rând extraordinar de tare, f ie din cauza că dela înce­put el era dărui t cu o mare putere de viaţă.

Trunchiul bradului a ajuns la o g ros ime enormă, i a r după două veacuri t răi te astfel, crengi le lui, groase cât nişte trunchi de alţi brazi, încolăcite, lăsate la vale , dese, formau un acoperiş larg, subt care găseau v a r a um­bră fiarele care rătăceau pe acolo, sau, iarna, căutau a-dăpost în mi j locul furtunilor gheţoase.

Din v remur i dincolo de amint i rea omenească, ani­male le sălbatece de toate feluri le îşi aveau drumul dea­lungul defileului l a rg ca de o sută de picioare. P ă m â n ­tul f i ind neted, era acoperit de felurite urme, după hazar­dul vânătoare lor care se petreceau acolo, sau după capri­ci i le vieţui toarelor acelora.

P rezen ţa arborelui bătrân le atrăgea, şi îşi schimbau drumul. Animale le , ca şi oamenii , îşi au potecile lor bine hotărâte. încrucişarea u rmelor lor se găseşte m a i adese­ori lângă câte o stâncă mare , în albia seacă a unei v ă i

cu tufărie deosebit de deasă, deasupra unui d ig mape de castan, şi din m a r i depărtări v in din toate păr ţ i le spre aceste locuri cărări le bătute de animalele sălbatece. Bra­dul părea că era cel d in u rmă din şirul punctelor de spri j in care străjueşte drumul lung şi obositor peste munţ i şi era de altă parte cea dintâi bornă pentru cei ce veneau dinspre înt inder i le şesurilor. Cu vremea a deve­nit un fel de Mecca venerată inconştient, la care în inter­va le regulate făceau pelerinaj toate să lbă t ic iuni le care mergeau şi reveneau pr in defileu. Se odihneau subt ce­t ina lui, ca să plece apoi refăcute, bucurându-se poate în o fo rmă vagă şi visătoare de un f e l . d e frăţietate scurtă cu acest copac singuratec.

Aceşt i vagai ionzi m a l puteau fi atraşi şi de păşu­nea de munte bogată, care îşi întindea covorul verde pâ­nă departe" j u r în jurul bradului. L a v remea lor găseau acolo f lori , animalele care căutau flori , altele găseau fe­lurite boabe de fructe sălbatece; găseau şi apa rece a unui părău, în cane fulgerau păstrăvi i .

R â n d pe r ând cărarea dela piciorul bradului se bă­tători, deveni netedă, tare. Intre an imale le de rând, câ­teodată călcau această cărare şi f i inţe mar i , uneori ani­m a l e nobile. U n bătrân cerb wap i t i obişnuia să-şi conducă pe acolo adeseori cârdul înşirat în procesiune lungă, în căutarea păşunilor grase dela poalele munţi lor . I n f ie­care an, când pr imele gerur i vopseau cu bronz şi cu aur frunzişul t remurător al mestecenilor, acelaş cerb îşi săr­bătorea nunţi le în goliştea în mi j locul căreia străjuia bra­dul vechiu. De lângă acesta îşi arunca în lume mugetul provocator . Acieasta se repeta până la un an, când ceata avea un alt conducător şi îşi u r m a acelaş drum, fără de cerbul cel bătrân.

Odată bradul a fost înconjurat de o hai tă de lupi, — animale ra re la al t i tudinea aceasta- Sângeroşi şi precauţi , cu pr iv i rea piezişe, s'au apropiat cu paşi de hoţi şi s'au învâr t i t în juru l copacului. A p o i , cu sări turi uşoare şi e-lastice, aceşti corsari ai Singurătă ţ i lor sălbatece, au ple­cat şi nu au m a i fost văzuţ i pe acolo.

M a i târziu a apărut un urs g r i zz ly uriaş. A luat obi­ceiul să cerceteze defileul. Viz i te le lui regulate erau destul de dese. Puternic şi masiv , cu o f ire de bonom, deşi ful­geră tor în răzbunare şi teribil când era înfuriat, —• acest rege al munţ i lor nu lăsa să treacă înaintea lui nici o v ie ­tate, în toată aceea regiune.

Apar ţ inea speciei arginti i , şi, când se înălţa în două labe, potcoava « n o r m ă pe care i-o desemnau per i i lumi­noşi, străluceau pe pieptul lui ca o stemă de suverani­tate. Acest an imal uriaş măsura opt p ic ioare dela bot la coadă, patru picioare la înăl ţ imea greabănului şi avea ghiară le lungi de o şchioapă. I n mân ie putea fi un teri­bil distrugător. Totuşi, în afara orelor, când nevoia î l fă­cea să ucidă ca să îşi as tâmpere foamea, nici de cum nu avea o f ire certăreaţă. Iubea liniştea, pacea, lenevir i le în bătaia soarelui, şi hrana lui de căpetenie o formau ră­dăcinile, fructele din pădure şi peştii, pe care î i pr indea în părăul cu păs t răvi din marg inea preeriei .

Adeseor i venea aici să pescuiască. După ce se sătura, se aşeza la lene l ângă trunchiul bradului, îşi l ingea lung tălpile, moţăia , poate şi visa. A v e a o m a r e plăcere, aceia de a-şi f ixa pr iv i rea nemişcată şi uitată spre or izontul fără de sfârşit, până dincolo de spaţiile vaste ale pree­riei ca re se înt indea foarte adânc subt el şi atât de înde­părtat, încât păreau că este fără de hotar.

I n faţa acestui or izont din vrem© în v r eme treceau în pete obscure, masse negre, m u g i n d surd, care păreau că lunecă peste peisajul şters asemenea unui vă l mişcă­tor. I n jurul acestor valur i v i i uneori se r id icau nouri de pulbere, în v reme ce dinspre preer ie venea slab urle­tul lupilor, amestecat cu un sunet şi m a i sălbatec, şi m a i pătrunzător, şi cu ropotul darabanelor de vânătoare . A -cest m u r m u r r i tmat aţâţa tare pe urs, de câteori î l au­zea.

Masele aceste mohorâte erau formate de imense ciurzi de bizoni, în u r m a cărora galopau haitele f l ămânde a le lupi lor de preerie. T r ibu r i întregi de oameni cu pielea a rămâe şi cu statură înaltă urmăreau pe jos c iurzi le dé bizoni, împ ingând pe mul ţ i în ocoale larg i , r idicate ru­dimentar , unde apoi î i omorau cu săgeţi. F i indcă aceste

lucruri s'au în tâmplat încă înainte de ce Pie i le-Roşi i au avut cai.

Ursul pr ivea; asculta, şi n imenea nu putea să ştie vreoadtă ce gânduri curioase se oglindeau în ochii lui mic i şi asprii, sau ce pofte neîmplini te făceau să-i f ramete trupul puternic, în v r eme ce contempla atât de lung şi atât de nemişcat aceste regiuni îndepărtate, pe care nu le-a călcat niciodată, regiuni fără de marg in i , cu locuitori necunoscuţi. Acolo nu era patr ia lui, şi nu a intrat în a-cea ţară niciodată. Bradul mare, uriaş şi el în spaţiul lui, bătrân şi el ca şi ursul, pentru acesta a devenit o strajă majestoasă în hotarul împără ţ ie i lui. Tovă răş i a acestui copac, se poate că în fiinţa ursului mul ţumea o dorinţă obscură din via ţa lui de sihastru. A ajuns să înţeleagă în un fel nelămurit , obscur iş confuz, că bradul deşi pă­rea atât de liniştit şi nu se mişca nicicând din loc, to­tuşi era o f i inţă vie, un prieten. Atunci ursul î l însemnă pe coaje, cu dinţii. Copacul nu s'a m a i simţit muşcat, din v remea străveche de când incis ivi i iepuri lor au tras pe el zgâr ie tur i uşoare; acum in ima lui era înconjurată de cercuri concentrice aşezate de patru sute de ani. Totuşi a recunoscut muşcătura, pr in fibrele lui a trecut o v ibra­ţie stranie, şi, la rândul lui, a avut conştiinţa vieţ i i lui. Când pleca ursul, bradul simţea în jurul rădăcini lor lui, pământul go l şi părăsit. I a r când f iara g igant ică revenea să se aşeze la locul ei obişnuit, sufletul copacului era mişcat ; pr in el străbătea un fel de fior, în vremece ur­sul se întindea mul ţumi t subt umbra lui.

Această curioasă prietenie s'a prelungi t t imp de a-proape o jumăta te de veac. Ur iaşul urs argint iu a îmbă­trânit, a devenit foarte bătrân, chiar pentru un urs. A venit o pr imăvară , în care el r ămânea întins subt copac, ca uitat, tot m a i îndelungat în f iecare zi.

P e la sfârşitul veri i , nu se m a i urnea de acolo, de­cât pentru a face scurte vizi te în tufăria cu boabe dulci şi la părăul cu apă rece, din care de acum se adăpa nu­mai , ne mai f i ind în stare să pr indă păstrăvi i iuţi.

Nuan ţa frunzelor se schimba. Deja g lor ia lor de toamnă înveşmânta pădurea; profi lul aspru al cuhnilor se îndulcea în zarea vaporoasă a ver i i indiene. Intr 'o sea­ră, tocmai înainte de a începe să cadă frunzele, ursul ză­cea la locul lui obişnuit, l ângă trunchiul bradului. Ascul­tând murmuru l dulce al vântului în crengile de deasupra lui, îşi ţ inea ochii îndreptaţi spre aceea preer ie tainică şi îndepărtată, care acum părea şi m a i îndepărtată ca ori­când.

Toa tă ziua s'a simţi t foarte trudit, dar se cobora în el o pace adâncă şi ursul se lăsa în vo ia visăr i lor . Câm­pii le l a rg i au palizit , au dispărut; glasul arborelui s'a făcut şi m a i domol, şi ma i dulce, se îndepărta, parcă. Pâ ­nă nu m a i văzu şi nu m a i auzi nimic. Via ţa ursului s'a stins.

Arbore le însă ştia, că a r ămas duhul ursului. Bradul bătrân, aşa de bătrân, a străjuit oasele pr ie­

tenului său. Aceasta era soarta lui. To ţ i cei care l-au iu­bit, trebuiau să moară , ia r el continua să trăiască, până când şi cel din u rmă dintre prieteni va fi dispărut. R ă ­mase solitar, strajă sumbră şi stăpânitoare, la poarta muntelui .

Ma i târziu, au venit doui vul tur i şi şi-au făcut cui­bul în creştetul lui. Erau două aqui le războinice, rege şi regină a văzduhului , care zburau în cercuri pe deasupra munţi lor , ridicându-se, într 'una, plut ind fără nici o bă­taie d e aripă, cumpenindu-se într 'o oscilare tot m a i largă, în vremece penele puternice ale ar ip i lor aruncau subt soare scânteeri scurte.

Jn fiecare p r i m ă v a r ă apăreau vulturaşi mic i , şi cui­bul, care încununa creştetul copacului, cu pui i din el, cerea păr in ţ i lor împărăteşt i tot m a i mul tă g r i j e şi trudă. Arborele , alături de ei, proteguia cu drag noua generaţ ie . După câţ iva ani, văzduhul a rămas gol . Bradul a căzut din nou în singurătatea lui. A p o i îl căutară alţi vulturi şi de atunci în vârful lui se găsea totdeauna un cuib. P e măsură cum îmbătrânea copacul, trupul i se îngroşa. Semnul pe care i 1-a făcut ursul s'a vindecat, dar a lăsat o urmă, care nu s'a m a i şters. Enormele rădăcini s'au în­ţepenit tot m a i adânc în pământ . In f iecare dimineaţă de vară, soarele strălucea roşu pe coaja purpurie, brăzdată adânc. Raze le lui încălzeau ' trunchiul, după nopţile reci ale înăl ţ imilor , şi făceau ca arborele să simtă m a i bine "viaţa, care curgea în « I . De asemenea, când cea dintâi a-

diere a boarei de dimineaţa A i săruta acele, ea trezea în ele un cor de murmure adânci, format din mi i de g l a ­suri felurite, prin care uriaşul p o m încerca să-şi grăias­că mul ţumi tă Domnului tuturor fi inţelor: Soarelui.

Ş i . Indieni i preer i i lor adorau Soarele. Astrul nu nu­m a i le dădea viaţa, spuneau ei, ci le îngăduia să şi-o şi trăiască. El a lunga zăpezile iernilor, făcea să încolţească ierburi le şi să se deschidă florile, ca să învioreze mono­tonia preeriei fără de arbori. Aşa credea poporul P ic ior -Negru . Războinic i i acestui popor adeseori îşi r idicau pri­virea spre bradul solitar, uriaş şi sumbru, care se profi la atât de sus pe fondul de zăpadă al munţi lor . Se m i n u - . nau, că-1 pot vedea delà depărtări atât de mari , şi se în­trebau cât de înalt poate să fie. Din v r emi străvechi, tri­bul îşi avea teri tori i le de vânătoare în regiunea aceasta,, în văzul bradului, şi nici un moşneag, oricât de departe în trecut se adâncea memor i a lor, nu a auzut vorbindu-se de vremur i , când nu ar fi existat acolo acest uriaş verde.. Din această cauză, el a devenit pentru aceşti Indieni un fel de stemă a neamului lor, o bornă monumentală , care­le hotărnicea stăpânirea şi, în urmare , o fiinţă sfântă, inviolabi lă .

O veche tradiţ ie spunea, că în ziua, când se va p ră ­buşi arborele, poporul P ic io r -Negru va fi a lungat din pre-er i i le lui spre stâncile muntelui, şi ma i spunea aceea tra­diţie, că dacă v o r pleca m a i înainte Indienii , va dispare neîntârziat şi bradul. I I înconjura un mare respect

Cincisute şi optzeci de ani, dupăce vever i ţa a semă­nat în o clipă de nebăgare de seamă, bradul a slujit pen­tru cea dintâia oară ca adăpost pentru o fiinţă omenască.

U n adolescent, care ţinea de tribul P ic io r -Negru , ur­m a să treacă pr in sărbătoreasca ini ţ iere în rânduri le răz­boinici lor. A făcut vot, că va m e r g e şi v a sta cinci zile-şi cinci nopţi subt copacul sfânt, fără să iee în gură hra­nă, ca să-şi curăţească sufletul de orice gând păcătos şi să pr imească din cer o arătare profetică. Când se va î n ­toarce, ' visul lui v a fi tâlcuit după înţelepciunea m a r e a vră j i tor i lor . Apoi , dacă va suporta încercăr i le teribile, l a care va fi supus, va fi p r imi t în şirul războinici lor . A -tunci, se poate, că o fată tânără cu ochi negri , î i va as­culta rugămintea, şi va veni să împărţească cu el f r u m o ­sul teepee, pe care şi 1-a ridicat. Ea îşi v a avea par tea ei în g lor ia pe care era încredinţat, că o v a aduce din un războiu apropiat şi inevitabil , f i indcă nu peste mul t va. trebui să-şi apere şi el pământu l împot r iva unui neam de oameni străini, pal izi , care începeau să î l copleşească.

Tână ru l urcă deci până în defileu. Cinci zi le şi cinci nopţi a ajunat l ângă bradul sfânt, care nu prea înţele­gea acest fel de a trăi, deoarece toate vietăţ i le pe care le-a cunoscut până atunci, mâncau la umbra lui. Mişcat de un M de milă , bradul sălăşluia subt crengile lui l a rg i pe acel tinerel, şi m u r m u r a pe seama lui un cântec l iniş­titor. Novice le stătea adâncit în gânduri , nemişcat, şi-pr ivea câteodată, colo jos, în adâncuri le îndepărtate a le preeriei , locul unde se aşezase tribul lui. Ochii lui ager i puteau chiar să distingă, între celelalte, cortul în care î l aştepta să se întoarcă, fata pe care o iubea. (E l nădăj­duia oel puţin, că ea î i va asculta rugămintea, fără să fie s igur de aceasta; doar sentimentele fetelor t inere sunt taine m a r i ) . Noaptea, când dormea îşi punea perină subt cap tasta unui urs gr izz ly , pe care a găsit-o subt brad.

I n v r eme ce dormea, adeseori se apropiau de el săl-bătăciunile d imprejur şi îl pr iveau cu atenţiune mare , , întrebându-se ce fel de an imal curios poate fi acesta; şoa­recii mic i , cu ochi de mărgele , ieşeau repede din găur i l e lor, se r idicau pomuşor l ângă el, şi uneori î i a lergau peste picioare. Vever i ţe le , ca nişte umbre uşoare, pa l ide şi ne­astâmpărate, păreau că zboară de pe o creangă pe alta, deasupra capului lui.

O vulpe, cu paşi mărunţ i şi prudenţi, cu nasul şi urechile atente la orice suflare, se apropie fără de sgo-mot, în vremie ce coada stufoasă se târa după ea, ca o p a ­nă lungă. Intr 'o seară, un pâlc de cerbi, spectral în lu­mina de lună, alunecă asemenea unei procesiuni de fan­tome dealatul poenii .

Indieni i aveau obiceiul să-şi a leagă un animal pro­tector, care l i se descoperea în o vedenie în v remea unei veghe ri tuale. Ace l animal , zugrăv i t pe scutul lor, d e v e ­nea din aceea clipă stema lor. Da r v i i torul războinic nus a avut nici un vis, care să-i fi arătat vre-unul din ani­male le care se apropiau de el. In somnul lui, a văzut un-

urs argintiu, un gr izz ly enorm, care şedea în faţa lui, drept, şi făcea semne cu brâncile, aşa cum fac uneori a-ceşti urşi. Aceasta era o pnoorocie norocoasă, şi tânărul se hotărî, că deacum ursul îi va fi protectorul, î i va fi totem. A m a i găsi t subt copac şi două pene de vultur, că­zute din cuibul, care se zărea pr intre crengi, pene gata pentru pieptănătura lui de războinic.

Astfel, de mulţumită, a făcut cu tomahawkul o tăie­tură lungă în coaja copacului, lângă semnul aproape dis­părut lăsat de urs în o v r eme îndepărtată.

A atârnat craniul de urs de o creangă scurtă, usca­tă, dupăce a pus în tastă ca jertfă o m â n ă de tutun şi a

I .

Pe drumul înţelegerii Pădurea, cu tot ce produce ea: lemn, seminţe, iarbă,

plante medicinale , vâna t — constitue o unitate economică iar adminis t rarea ei nu poate fi pusă decât într 'o sin­gură mână. îndată ce, pe acelaşi teren, — pădurea — fac acte de adminis traţ ie doi stăpâni: unul pentru lemn şi altul pentru un alt produs, da exemplu vânatul, încep neînţelegerile şi rezultatul nu poate fi decât rău.

Aşa s'au petrecut lu-crurile la păduri le noastre. De aproape un sfert de secol, adminis t rarea vânatului din păduri a fost luată delà organele si lvice şi trecută la cele vânătoreşti . Operaţ ia s'a făcut, la început, fără temei le­gal , i a r m a i târziu printr 'un articol unic de lege. Rezul­tatul: fricţiuni între organele si lvice şi cele vânătoreşti şi interesul scăzut al adminis t ra ţ i i lor s i lvice faţă de pro­blemele cinegetice. Funcţ ia creează organul şi, deoarece organele C A P S nu m a i aveau atributiuni vânătoireşti, nu şi-au m a i întreţ inut aparatul de pază şi ocrotire. Lucru­r i le au mers aşa de departe, încât C A P S a fost tratat ca or icare particular, f i ind nevoi t să plătească Direcţ iunii Economiei Vânatului , arenzi pentru propri i le lui păduri, atunci când înfiinţa vr 'un teren de vânătoare, situaţie ne mai întâlni tă în nici o ţară din Europa. Această stare de lucruri a avut două u rmăr i deopotr ivă de păgubitoare pentru economia vânătorească: ,

1. — Apara tu l adminis t ra t iv silvic, compus din cea-5000 persoane n'a putut fi încadrat în acţiunea de ocro­tirea şi îngr i j i rea vânatului , deoarece el n'a acceptat să lucreze în condiţiuni aşa de umil i toare;

2. — Direcţiunea Economiei Vânatulu i s'a îndepărtat delà rolul ei firesc de îndrumare, control şi coordonare, întrebuinţându-şi t impul , în m a r e parte, la arendarea dreptului de vânătoare . Situaţia aceasta a fost foarte bine caracterizată pr in următorul pasaj dintr 'un referat co­mun, întocmit de două autorităţi interesate în adminis­trarea vânatului şi prezentat Ministerului de Domeni i , în cursul anului 1946: „Ros tu l Direcţiunii Economiei Vâna­tului este acţiunea de îndrumare, control şi coordonare a economiei vânatului şi pescuitului în apele de munte, împre ju ră r i l e au făcut ca suszisa instituţie să se ocupe — în m o d centralizator — m a i mul t cu adminis t rarea dreptului de vânătoare şi de pescuit. Acest lucru, pe lân­gă că complică costisitor administraţ ia publică şi pe lân­gă că sporeşte biurocratismul, dar m a i abate şi Direcţiu­nea Econmiei Vânatulu i în m o d fatal delà rostul ei esen­ţial.

Pent ru a descentraliza lucrăr i le şi a descongestiona Direcţiunea Economiei Vânatulu i de atribuţii ce pot fi îndeplinite de alte instituţii, pe de altă parte, în speranţa de a pune bazele unei bune gospodări i a vânatului şi a sa lmonizi lor în cuprinsul pădur i lor Statului, subsemnaţii de comun acord, propunem...:

Aşa glăsueşte referatul. Din pr ic ina tensiunii dintre C A P S şi D. E. V i , au avut de suferit vânatul şi arendaşii . Proverbul , de data aceasta, trebue inversat : când doi se ceartă, al treilea... suferă.

Acestei stări de lucruri, i s'a pus capăt pr in noua lege pentru Organizarea Casei P ă d u r i l o r 1 ) , c a r e ' l a art. 3, trece între atribuţiunile Casei Pădur i lo r Statului şi pa a-ceasta „să cultive, să ocrotească şi să valor i f ice vânatul din păduri le statului şi să administreze acele fonduri de pescuit în apele de munte, care străbat sau at ing pădu-

x ) M . Of. N r . 265 din 14 N o v . 1946.

legat cu gr i je fălcile cu firul unei rădăcini mlădioase, ca să le tină laolaltă.

Aceste oase aşezate astfel, erau -6 amint i re a veghei lui de lângă arbore, locul acesta fiindu-i lui binevoitor . Apoi a mul ţumi bradului, şi înainte de a se îndepărta îi ' spuse câteva vorbe cu prietenie. Copacul a f r emă ta t . d in toate fibrele lui în clipa când tânărul a aşezat tasta de urs în crengi le lui. Apoi a fremătat şi la auzul vocei de om, cea dintâi, care s'a r idicat spre el, în afară de înde­părtatele urlete ale vânător i lor din preerie.

Arborele , dupăce a aşteptat o sută de ani, a înţeles, că şi-a găsi t un nou prieten.

(Va urma).

D I S C U Ţ I I

r i le statului pe o distanţă de cel puţin 50% din lungimea lor".

P r i n urmare*, de aci înainte, ocrotirea vânatului şi arendarea dreptului de vânătoare din păduri le Statului se vor face de C A P S — Direcţiunii Economiei Vânatului ră-mânându-i rolul de a îndruma, în general, act ivi tatea ci­negetică şi de a controla aplicarea legii . L a fel cu o parte a fonduri lor de* pescuit.

In convorbir i le pe care le-am avut cu diferite per­soane, care păreau bine iniţiate în chestiuni de adminis­traţie vânătorească, adeseori mi s'a obiectat că, luându-se Dir. Ec. Vânatulu i atribuţiunea de a arenda dreptul de vânătoare din păduri le Statului, aceasta n'ar m a i avea aproape n imic de lucru şi în consecinţă, ar fi ameninţată cu desfiinţarea. Acest fel de a pr iv i lucruri le dovedeşte o necunoaştere a adevăratei menir i pe care trebue să o aibă Dir. Ec. Vânatului . Să m ă explic. In activitatea vânăto­rească, deosebim două sectoare: unul al administraţ iei şi gestiunii şi altul al controlului. Adminis t ra ţ ia şi gestiu­nea ş i o face f iecare propr ie tar în parte, iar îndrumarea şi controlul apl icări i leg i lor sunt rezervate Dir. Ec. Vâna­tului. După cum bine spune citatul din referatul amin­tit, până acum, Dir . Ec. Vânat , s'a ocupat m a i mul t de arendare. Iată, însă, care ar fi, după noi, adevăratul ei sector de activitate în vi i tor : întocmirea de legi şi deri­ziuni minis ter ia le cu caracter de îndrumare, controlul a-pl icăr i i legi lor şi deriziunilor, la toate categori i le de pro­prietari , inclusiv C A P S , controlul executări i contractelor de arendare terenuri lor comune, întocmirea de statistici, studii şi cercetări, evaluarea efectivului de vâna t şi în­tocmirea de hărţ i zoogeografice, întocmirea unor broşuri de propagandă şi a altora de instruirea vânător imi i , or­ganizarea de expoziţii vânătoreşti , rezolvarea problemelor de învă ţământ vânătoresc, şi în fine, introducerea unei bune administraţ i i la apele de salmonizi . Toţ i aceia, care cunoaşteţi deaproape real izăr i le oficial i tăţ i i vânătoreşti , îmi veţi da dreptate când af i rm că în ul t imii şapte ani, nu s'a ma i publicat nici măcar o statistică a vânatului împuşcat, necum să se evalueze efectivul de vânat ; con­trolul la contractele de arendarea terenuri lor comune este aproape inexistent; piscicultura în apele de munte este un sector negl i ja t şi aşa m a i departe. Dacă deci, s'ar socoti că rostul principal D. E. V . este să arendeze terenuri şi că luându-i-se această atribuţiune la pădur i le statului a r fi ameninţată cu desfiinţarea, atunci mer i tă să fie desfiin­ţată, f i ind că s'a îndepărtat dela menirea ei adevărată; dacă un conductor al D.E.V. ar socoti că nu are ce lucra dacă nu m a i face arendări, — atunci el nu m a i are ce căuta în fruntea acestei instituţii, f i indcă nu-şi cunoaşte nici măca r obiectul însărcinări i sale.

Nic iodată nu s'a simţit m a i mul t ca azi necesitatea unei îndrumări , a unei coordonări a act ivi tăţ i i cinegeti­ce şi a unui control din partea Dir. Ec. Vânat . D o r i m sin­cer să vedem consolidată această instituţie şi cu presti­giul sporit, dar să rămână la adevărata ei meni re şi să nu caute a-şi lua asupră-şi atributiuni care revin al tor instituţii.

Vână to r imea are interesul ca în f iecare silvicultor, începând dela inginer şi până la pădurar, să găsească un vânător binevoitor . N u m a i atunci concursul . l a paza şi ocrotirea vânatului şi la aranjarea vânătoarei v a fi de­plin. P r i n noua lege a Casei Păduri lor , se înlătură prin­cipalul obstacol din calea înţelegeri i . Ceea ce a despăr­ţit totdeauna pe si lvicultori de restul vână tor imi i a fost

14 CARPAŢn •:- 1947. No. 1.

administrarea vânatului din păduri . Iată, însă că această cauză de desbinare a încetat de a mai exista.

Dat fi indcă de aici înainte că răspunderea administră­r i i vânatului şi a apelor de munte din păduri le Statului cade asupra Casei Pădur i lor , această instituţie va trebui să-şi pună la punct aparatul său de pază şi ocrotire, aşa încât el să fie de un real fols atât arendaşilor dreptu­lui de vânătoare cât şi colectivităţ i i vânătoreşti , în gene­ral. Cunosc administraţ ia C A P S şi pe slujitorii ei şi sunt s igur că, în arendarea dreptului de vânătoare, vo r da do­vadă nu numai de obiectivitate, ci şi de bunăvoinţă.

Din această schimbare, vână tor imea nu va avea de­cât de câştigat. In raporturi le cu vânător imea, Admin i s traţia trebue să reducă formali tă ţ i le la m i n i m u m indis­pensabil. Vânător i lo r care nu urmăresc interese meschine* le este indiferent cu cine încheie contractul de arendare. Esenţial este să fie trataţi cu dreptate. Dacă aşa stau lu­crurile, care dintre ei nu va prefera adminis t rarea vâna­tului din păduri de către C A P S , dacă acest fapt se sol­dează cu avantaje pentru ei?

Socotesc ca un m a r e noroc pentru economia vână-torească faptul că într 'unul din cele m a i grele momente ale ei, vânător i i şi s i lvicultori i au găsi t calea înţelegeri i . Salut acest bun început.

Vasile Cotta inginer si lvic

(Nota Redacţiei). N e ocupăm în alt articol cu esen­ţialele schimbări survenite în modul de adminis t rare a vânatului în păduri le Statului. Ar t icolu l de m a i sus, da­torită distinsului conducător al secţiunei de vânătoare C A P S expr imă punctul de vedere care a biruit pr in dis-poziţ iunile legale, la care facem referire. Fă ră să v o i m să in t răm în polemici , — care de altfel sunt constructive, în cazul că merg pe calea obiectivităti i —- adăugăm aici câteva gânduri .

N u putem să ne asociem gândului , că Direcţiunea Economiei Vânatulu i ar putea fi , în orice împrejurăr i , socotită ca o instituţie inutilă. Trecutul ei e cea m a i bu­nă desminţire a acestei concepţii. De sigur, ei î i revine în­datorirea dir iguirel centrale a vânătoarei . P rob lema este dacă oare e util, ca D. E. V . să aibă în formă oarecare „ î n mână" arendările? Credinţa noastră e, că da. Aren­dăr i le — pr in condiţii le de arendare, pr in selecţionarea arendaşi lor etc. —• sunt cel m a i efectiv mi j loc pentru di-r igui rea uned poli t ici vânătoreşti generale. I a r o unitate în această mater ie este indispensabilă.

P r e c u m se vede şi din articolul de m a i sus, măru l de discordie e arendarea. Cine să o facă? D. E. V . sau C A P S ? şi ni se' pare, că această chestiune se tratează pr in pr isma orgoliului . Şi nu o pr isma care redă sincer aspec­tele.

In situaţia legală de azi, arendări le le va face C A P S . După care norme? După cele generale, aşa, cum arendea­ză o luncă pentru cosit, sau angajează o furnitură, SHU vinde un parchet sau o stivă de lemne. In noua lege C A P S referi tor la arendări avem următoarea dispoziţie a Ar t . 58 „ L a arendări , precum şi vânzăr i die produse C A P S , imediat şi la aceeaşi şedinţă, după l icitaţia cu oferte în­chise, v a u rma licitaţia orală, începând dela preţul cel m a i avantagios, obţinut la l ici taţ i i cu oferte închise, pen­tru a se asigura preţul cel m a i convenabil". E o regle­mentare după criterii pur comerciale. Cine dă m a i mult, e arendaş. Această concepţie e cu totul străină ideei care trebue să călăuzească poli t ica de arendări a terenelor de vânătoare. A i c i nu este îngădui t să se negl i jeze de dra­gul unui plus oarecare de preţ de arendă, considerentele care servesc scopul principal , menţ inerea şi m a i ales pro­movarea în cantitate şi calitate a vânatului nostru. P e lângă norma r ig idă a ofertei celei m a i mar i , nu va fi po­sibilă selecţionarea arendaşi lor după calităţile şi mora la lor vânătorească, nu v a fi posibil să se diri jeze terenele în mâin i le care garantează at ingerea scopurilor înalte de refacere şi perfecţionare a terenelor din punct de ve­dere vânătoresc, — nu v a fi posibil nici să se găsească un scut, pentru vânător i i buni, corecţi, dar săraci faţă de sacul m a r e cu bani al parveni ţ i lor sau al speculanţilor. N u m a i amin t im termenul m a x i m de 5 ani, pe care C A P S îl poate lua în considerare la arendări . T e r m e n ext rem de scurt, atunci când e vorba de r idicarea sau numai de amenajarea unui teren de vânătoare.

A m fi foarte mul ţumitor i distinsului autor, dacă în un alt articol ar lămur i lumea noastră vânătorească, a-

supra metodei precise în care C A P S va face arendări le şi a mi j loacelor pr in care se va putea face o selecţionare a arendaşilor, nu numai după criteriul sumei oferite.

Dar chestiunea e atât de însemnată şi are atâtea laturi, încât socotim, că şi alţi colaboratori ai noştri îşi vor spune aici cuvântul lor.

I I .

Un nou regim al vânătoarei în pădurile Statului

In numeri i 265 şi 273 ai Mon. Of. (14. I X şi 25. I X . 1946) au apărut un decret-lege şi o deriziune minis ter ia lă de m a r e însemnătate pentru vânătoarea noastră.

In cel dintâi a fost publicată Legea N r . 904, pentru organizarea Casei Pădur i lo r Statului, în care la Ar t . 3, se cuprinde între atribuţiunile CAPS-u lu i , subt l i tera g ) : „Să cultive, să ocrotească şi să valorifice vânatul din pă­durile Statului, şi să administreze pescuitul din acele fon­duri de pescuit, care străbat sau at ing păduri le Statu­lui pe o distanţă de cel puţin 50% din lung imea lor".

Credem, că s'a rezervat pentru regulamentul legei mij loacele şi modal i tă ţ i le de punere în apl icare a aces­tei dispoziţiuni legale. Deocamdată constatăm, că în or­ganizaţ ia centrală şi ceea exter ioară stabilită pr in lege, nu găs im nici un fcrgan special, căruia să i se f i încre­dinţat această însemnată şi nouă atribuţiune.

Acest text de lege pare să fi terminat vechea discu-ţiune, în jurul întrebări i cine are să administreze şi m a i ales să „va lo r i f i ce" (arendeze etc.) vânatul din pădur i le Statului. N u v o i m să re luăm această discuţiune acum. N e m ă r g i n i m să arătăm, că textul de m a i sus a fost in­trodus în lege, fără să fie măca r consultată de D. E. V . sau „Uniunea Generală a Vână tor i lo r din România" , care au fost m a i surprinşi, când au văzut măsura publicată gata în Mon. Of. Se spume, că aceste două organe din fruntea vânătoarei româneşt i nu se v o r împăca cu acea­stă soluţiune, ci vo r redeschide problema, eventual pr in noua lege a vânătoarei , ce urmează să fie prezentată par­lamentului . Deci ne putem aştepta la o epocă de luptă între C A P S deoparte şi D. E. V . şi „Un iune" de altă parte.

Din partea noastră regre tăm că s'a ajuns aici. F ă r ă îndoială că nu e cel m a i bun sistem de legiferare surpri­za. Şi m a i ales, socotim, că foarte no rma l şi chiar obli­gator era, ca din momen t ce die 25 de ani avem o institu­ţie de stat în cadrul Min . Agr icu l ture i şi Domeni i lo r şi una semioficială, special create pentru di r iguirea vână­toarei în România , atunci când — în cadrele aceluiaş M i ­nister — se legiferează în mater ie de vânătoare, aceasta să se facă cu concursul instituţiei speciale şi a organelor vânătoreşti de conducere. O procedare ca ceea ce s'a ur­ma t în cazul de faţă nu e de natură să adune într 'un mă-nunchiu eforturile pentru tămăduirea relelor şi asigura­rea unei desvoltări fericite, ci învrăjbeşte, destramă, pro­voacă animozităţ i , d i r i jază . atenţiunile şi eforturi le pe l i ­nia ambiţ i i lor şi a intereselor personale, şi lasă să m o a r ă sau să lâncezească elanul şi munca pentru real izarea ţin­telor mar i .

Să rămânem, cel puiţn deocamdată, spectatori în re­gretabila luptă care pare că va începe şi să ne m ă r g i n i m deoparte să urăm, ca acest conflict să sie termine cu o so­luţie, care să folosească problemei mare a vânătoarei ro ­mâneşti , ia r pe de altă parte să discutăm măsur i le con­crete, ce se iau şi din o par te şi din cealaltă, în u rma nouei situaţiuni.

O şi facem aceasta din urmă, examinând deriziunea Min. A g r . şi Dom. N o . 0675 (Mon. Of. N o . 273) care cuprin­de „Instrucţ iuni pentru administrarea şi valor i f icarea î n regie a vânatului" ( — se înţelege din păduri le Statului — ) .

In art. 1 se stabileşte posibilitatea pentru C A P S să înfiinţeze în păduri le statului, pe terene rezervate sau luate în arendă „gospodăr i i vânătoreşt i în regie" . „ P r i n gospodărie vânătorească în reg ie se înţelege ocrot irea şi îngr i j i rea vânatului pe cheltuiala şi cu personalul C A P S şi valor i f icarea lui prin vdnzare cu bucata, f ie pentru î m ­puşcare, fie pentru colonizare, împrospătare de sânge e tc" . „Admin i s t ra rea şi valor i f icarea vânatului în aceste gospodări i vânătoreşti se v a face conform preveder i lor acestor instrucţiuni".

Deci: instrucţiunile nu se referă la adminis t rarea şi valor i f icarea vânatului în general în păduri le Statului, ci

CARP AŢII -:- 1947. Ne. 1. 15

numai la unele părţi ale acestui domeniu forestier, care ar fi alese de C A P S pentru a se înfi inţa în ele „gospodă­rii vânătoreşti în regie" . In sine, înfi inţarea unor aseme­nea „gospodăr i i vânătoreşti e o măsură cu totul bună şi salutară, m a i ales văzând scopurile urmări te , potr ivi t art. 2, şi anume: a) Armoniza rea intereselor si lvice cu cete ci­negetice, b) realizarea de gospodări i vânătoreşt i care să servească model, c) producerea de mater ia l de colonizare, d) conservarea speciilor rare, e) crearea de terene în scop de propagandă naţională, f) instruirea personalului sil­v i c începător şi a elevilor din şcoalele silvice. Se m a i a-dauge subt g ) ca scop „Crearea de veni tur i pentru C A P S " . Intr ' . idevăr, cine e m a i chemat să facă „gospodăr i i vână-toneşfi"-model, decât cel m a i mare şi m a i bogat proprie­tar de terene forestiere al ţării? Cu oameni i de speciali­tate pe care dacă nu-i are încă, şi-i poate forma, — la îndemână cu teren pe veci al lui, cu mater ia l de construc­ţiei, cu mij loace băneşti, iei are la îndemână tot ceea ce î i trebueşte pentru real izarea unor terene de vânătoare, cum nu pot să fie altele. Dacă . . . Sunt şi doui „dacă": în tâ i : dacă va pune în această operă adevărat elan, dragoste şi multă disciplină. E ceea ce lipseşte de obioeiu administra­ţi i lor publice. Apo i al doilea: dacă va şterge punctul g ) citat ma i sus, ca scop ai acestor gospodăr i i vânătoreşti . „Crearea de venituri pentru C A P S " din terenele de vână­toare model? E o profundă greşală să se creadă că bi­lanţul unor asemenea întreprinderi se poate solda cu be­neficiu! Dacă se urmăreşte aceasta sau şi aceasta, cre­dem, că ideea acelor terene-model e dela început compro­misă. Venitele unor asemenea terene sunt mul t m a i m i c i decât cheltuelile. Dacă v o m dimensiona cheltuelile după venite, — însemnează, că nu a m făcut nici o investiţie, nici o jertfă. Dacă v o m râvn i să scoatem veni te mar i , ca să acoperim cheltuelile, însemnează că v o m exploata exa­gerat, — un t imp oarecare, scurt, după care urmează un mare zero şi un teren secătuit.

„ C A P S " în m o d raţ ional şi dacă voeşte să-şi cruţe d e s i l u z i i . . . comerciale, trebue să fie dela început con­vins, că aceste terene-model îi v o r aduce numai deficit, sau apoi trebue să renunţe la aluzia, că v a putea at inge telurile atât de frumoase de subt a ) - f ) . Dacă nu vrea sau ,nu poate să aducă jertfe, şi unele importante, e m a i bine să renunţe la ideea înf i inţăr i i unor asemenea terene. Când spunem aceste, nu am uitat, că C A P S vrea să adminis­treze aceste terene cu personalul său normal . N u o va putea face aceasta; vânătoarea rec lamând personal spe­cializat şi degrevat de alte îndatorir i . Da r chiar cu per­sonalul actual, bi lanţul nu poate să-i fie activ. Vi i to ru l o va dovedi de sigur.

Ideea călăuzitoare în asemenea cazuri trebue să fie crearea, indiferent de soldul comercial . Dacă nu e aşa, vulturul porneşte cu p lumb în aripi.

A m menţionat în nu­măru l nostru trecut că C A P S a luat în adminis t rare în re­gie terenele din Maramureş foste ale lui G. Nedic i , şi că refacerea instalaţ iunilor vâ­nătoreşti de acolo, rec lamă o investiţie de peste 100 mi ­lioane lei. Credem, că cifra e prea mică. Da r r ămânând la ea, în câtă v r eme se v a putea oare ea amort iza, pr in ..vinderea cu bucata"? Câţi cerbi, câţi urşi trebue să . .vândă" aceea regie, ca să acopere şi numai aceste ini­ţ iale cheltueli?

A m fi foarte bucuroşi, şi ar întări speranţa noastră de reale şi bune înfăptuir i vânătoreşti , dacă în această pr ivinţă cei chemaţi ar da satisfăcătoare lămuri r i , adi­că e l iminarea gândului de „ven i t " şi întăr i rea celui de jertfă.

O vorbă la punctul e ) : propaganda naţ ională pr in a-ceste terene. Se v o r pune la dispoziţie unor persoane de

mare influenţă din ţară şi din străinătate. Cel ce scrie aici şi-a pus odinioară, gratuit, l a dispoziţia guvernului terenele sale de vâna t mare, cu o singură restricţiune: invi taţ i i să nu f ie cetăţeni români . Al t fe l — si aceasta se va în tâmpla şi cu C A P S , dacă nu va schimba textul, — acele „persoane de m a r e influenţă" se vor recruta din prietni i puternici lor zilei, începând cu şefii de cabinet.

N e opr im însă la metoda de valor i f icare dela Ar t . 1: „vânzare cu bucata"! Metoda cea mai crit icată şi m a i pe drept criticată. Adoptând această formă de exploatare a-jung i în o mare di lemă: sau te dai pe m â n a vânătorului — cumpărător , sau î i pui condiţiuni, pe care acesta nu le poate accepta; nu v o m repeta argumentaţ ia adusă de atâ­tea ori împot r iva acestei metode de a vinde. Constatăm, că C A P S se strădueşte să îngrădească pe vânător, şi o face aceasta cu atâta severitate, încât nu credem că se va găsi un singur om, care va încheia o asemenea con-venţiune. Ia tă textul Ar t . 12 care reglementează procedeul:

Adică , dupăce depun suma, m i se desemnează „con­ducător" (dar m a i ales controlor) un pădurar . Acesta î m i v a sta în călcâie, ca o soacră acră. După terminarea vâ­nătoarei, v o m face „decontarea". A m tras, am împuşcat — e în regulă. A m tras — am greşit net, evident. M i - a m mâncat 50% din depozit. Dacă mai am acest ghinion, mi - am mânca t banii şi, fără să fi atins un f i r de păr de vânat, plec acasă. D a r voi avea g r i i e să nu t rag riscat, ci numai „ l a sigur" sau în împre jurăr i favorabi le . Ei asi! Controlorul e lângă mine! Trece pe lumină rea cerbul la o distanţă de 150 metri , p r in tăietură mare . N u t rag; poa­te nu t rag şi f i indcă nu a m putut constata oe cerb e, sau am constatat, că e un cerb slab. N u trag: iubitul meu con-ducător-controlor scoate carnetul şi mi-1 pune la răboj — mi-a mânca t 25% din „depozi t" . In o zi. în care — după l iberul arbitraj al pădurarului , care m ă însoţeşte —r a m văzut patru piese „asupra cărora nu a m tras, deşi let-am văzut sau a m putut t rage" — m ă întorc... vesel... acasă, că a m „ v â n a t " şi mi -am epuizat dreptul şi banii .

Şi să nu u i tăm: pădurarul-controlor mi-1 dă pro­prietarul, după alegerea lui, dintre oameni i lui!

Dar câte situaţii imposibi le nu se pot prezenta, pe lângă o asemenea reg lementare şi câte conflicte de ne-rezolvi t ! Dacă acel cumpărător nu e un şnapan, şi nu e al doilea şnapan pădurarul . Altfel , câteva bancnote co­respunzător de late dau soluţia şi „vână to ru l " va face ra­vag i i şi poate pe urmă... îşi va repr imi toată suma în te­meiul Ar t . 12 alin. 6. „ N ' a văzut vânat"!

I n afară de aceasta, care adevărat vânător va găsi o plăcere în asemenea condiţiuni? In teren străin, cu con­ducător străin, în a cărui pricepere şi bunăvoinţă se în-doeşte, — pururea înaintea ochi lor cu procentele din su­m a depusă! E o plăcere? E un chin, după care nu râvnesc de loc.

Pradă uşoară.

„Instrucţ iuni le" cuprind o serie de măsuri obişnuite, bune şi raţ ionale asupra cărora nu ne putem opri din l ip­să de spaţiu, recomandăm însă ci t i tori lor noştri să le ci­tească în Mon. Of.

încheiem urând călduros, ca „gospodăr i i le vânăto-reşti" pe care le înfi inţează C A P S să real izeze în fapt in­tenţii le bune a celor ce au conceput ideea şi sunt chemaţi să o înfăptuiască. Vânătoarea românească nu poate de­cât să folosească, şi încă mult din asemenea terene-mo-del. Greutăţile începutului nu trebueşte- să descurajeze, ia r observaţiunile ca cele de m a i sus nu trebue să fie luate decât drept ceea ce sunt: o încercare de contribuire la perfecţionarea organizaţ iei folositoare, care începe a-cum.

„C"

III .

Răspunderea pentru armele depuse Abonatul nostru, Dl Louis P. Martinescu, fost şef de

vamă, azi pensionar în Ada-Ka leh (Mehedinţ i ) , ne aduce la cunotinţă o situaţie, care interesând mulţ i dintre ca­maraz i i noştri vânători , ajunşi şi ei în aceaşi stare, me­rită să fie discutată aici.

P e când era concetrat ca Locotenent de Jandarmi, în cursul războiului trecut, în u rma unei dispoziţii dată de autoritatea de stat, au fost adunate armele de vână­toare. Astfel, postul de j anda rmi din Ada-Kaleh , a r idi­cat — în lipsa D-lui L. M . — arma de vânătoare a aces­tuia. O a rmă de mare valoare,aşezată în un toc de piele. Postul de jandarmi , cu delà sine putere, a scos a rma din toc, a păstrat la post tocul gol, iar a rma a predat-o L e -giunei de jandarmi . — Termina t războiul , şi desconcen­tra t Dl L . M . s'a prezentat la postul de j anda rmi să-şi r idice arma. A ic i a găsi t numai tocul gol. L a legiunea de j andarmi nu şi-a m a i găsi t a rma în maldăru l de felurite a rme păstrate acolo. Toate întrebări le şi insistenţele au avut un singur rezultat: r id icăr i din umeri . A r m a a pie­rit, furată, schimbată, rătăcită... O reclamaţiune făcută Preşedintelui Mi l i t a r din Craiova a résultat o cercetare, fără a se aduce la cunoştinţă resultatul ei final- A r m a , care azi valorează mi l ioane , şi nici nu se poate uşor înlo­cui, e rămasă pierdută.

0 serie înt reagă de camarazi de vânătoare şi-au pier­dut armele, depozitate la autorităţ i le publice, în u rma diferitelor ordine, care au urmat în răst impuri în ul t imii 8—10 ani.

Suntem oare neputincioşi în faţa acestei situaţii? Tre ­bue să ne mu l ţumim cu reclamaţiuni , cărora de cele m a i mul te ori nu li se dă nici o rezolvire , nici chiar un petec de hârtie de răspuns? Evident, că nu.

F ă r ă îndoială statul are dreptul, ca să restrângă dreptul de a purta de a poseda arme, şi în anume împre­jurăr i , pe care le apreciază liber, poate cere celor ce au asupra lor arme, să le depună la anume autorităţi. A -ceasta până se în tâmplă una din două: sau să permite de nou portul armelor, şi r ămâne autorizată persoana depu­nătoare să uzeze de armă, — sau se revocă permisul de port armă. In nici unul din aceste cazuri înse, proprie­tatea asupra armei (presupunând, că depunătorul a avut permis în regulă) nu se pierde, a rma nu e confiscată, ci e în depozit la stat. Propr ie ta ru l armei, după împrejurăr i , îşi va r idica arma, sau — dacă i s'a retras permisul — o va vinde uniei persoane, care are drept de port-armă.

P r i n depunerea armelor la • autorităţi le de stat s'a creat un rapor t de drept între proprietarul armei şi stat. — acela prevăzut în Ti t lul X I I , art. 1591 şi urm. din Codul civi l român, t ra tând despre depozit şi sechestra. Depozi tarul e dator să păstreze cu gr i ja „bunului tata de fa­m i l i e " ©bjectul depus, şi să-1 restitue apoi în bună slare deponentului.

Dacă nu-şi îndeplineşte această îndatorire, ca orice depozitar, e dator să despăgubească pe deplin pe depo­nent. O acţiune în justiţie, între normale împre jurăr i (adecă dacă statul nu va dovedi un vis ma jo r etc ) , va duce la résultat: depunătorul va fi despăgubit, u rmând ca sta­tul să t ragă la răspundere organele lui în culpă.

U n abuz, sau o negli jenţă rămasă fără sancţiune, inevi tabi l naşte alt abuz şi altă neglijenţă. Dator ia unui cetăţean conştient este să nu tolereze nici unul nici alta, — ci chiar şi pentru înbunătăţirea mora le i publice, e dar

tor să uzeze de căile legale, pentru ca acele să fie sanc­ţionate, şi el să fie despăgubit de dauna ce a suferit-o.

Deci atunci, când cererile şi p lânger i le întâlnesc urechi surde, sau nu primesc o reală resolvire, vânător i i , cărora li s'au irosit armele în felul arătat m a i sus, au deschisă calea justiţiei, — penale, dacă sunt elemente pe­nale, — civile, în tot cazul.

I V .

O grife grea: Permisul de port-armă A m pr imi t la redacţie scrisoarea unui vechiu şi cu­

noscut vânător român, din care ex t ragem următoarele : „Suntem în prea jma anului nou. Aş tep tăm cu toţii

să bată ora 12 noaptea din 31 Decemvrie . Peste o clipă, parecă se deschide o altă lume, bună, senină, — dupăce am „ îngropa t" vechiul an, cu toate greutăţ i le lui. Acest sentiment e una din i luzii le cu care omul îşi cadenţează viaţa. Ea revine an de an, cu încăpăţinare, cu toafcecă e desminţită tot de atâtea ori. Totdeauna, anul pe care î l încheem ni se pare greu şi rău, totdeauna anul pe care îl începem î l înve l im în razele calde ale s igurelor nădejdi...

„ P o a t e de data aceasta se va rupe această tradiţ ie a desi luzii lor , sau se va ştirbi cel puţin. Anu l 1947 v a fi anul păcii . Aşa o ştie toată lumea, aşa o doreşte. Si pacea e cel ma i m a r e bine, care vindecă şi duce omen imea în progres.

„ I n maginea , de sigur exagerată, pe oare mi-o fău­resc pentru anul ce vine, se înfige, pentru mine, vânător , un punct negru: A n nou — permis nou de port-armă! Mi se înspică în spate! Să încep de nou cărarea tuturor tru­delor, a pr imejdi i lor , a umil i r i lor , pr in care am trecut, până în sfârşit, abea în toamna 1948, m ' a m văzut în po­sesiunea permisului? In t r ' adevăr m ă îngrozesc!

„ A m arme de vânătoare tocmai din anul 1911. A u trecut peste lumie de atunci şi războaie, şi felurite, reg i ­muri . Dobândirea autorizaţiunei de a avea a rme de vâ­nătoare a mers totdeauna automat, — cu m a i mul te sau m a i puţine formali tăţ i , dar având o cale precisă. A m avut totdeauna (şi avem şi azi) legi , care stabilesc în ce condiţiuni ai dreptul să posezi a rmă de vânătoare, deci să pr imeşt i permisul respectiv. P â n ă m a i de curând ştiam, că dacă nu am la pasivul meu un trecut de con­damnări , dacă sunt cetăţean paşnic, dacă nu am căzut în nici una din vinele prec is , stabilite care m ă esclud dela dreptul de a avea a rmă de vânătoare, şi apoi, dacă v o i fac© formali tă ţ i le respective, — voi p r imi permisul . I n anul care acum trece lucruri le s'au schimbat. Cri ter i i le au devenit misterioase şi — judecând după cazuri con­crete — diverse dela loc la loc. Cererile pe alocurea au zăcut luni de zi le nerezolvite, unele zac şi astăzi. Vână­torii au început să se milogească, să t r imită să se facă intervenţii , să înfrunte adeseori cal i f ica t ive grele, pe care nu le meri tau. In vremea aceasta armele stăteau „rnelegal", proprietarul l o r în veşnica pr imejdie , că la o întrebare n u va putea justifica dreptul să le aibă, — cei cu cererile respinse sau în prelungită suspeinsiune, fără să ştie ce să facă, cum să se ferească să nu ajungă acuzaţi.

„ E inutil să mai descriu prin ce a m trecut şi eu. Sunt sigur, că 90% din vechii vânător i au pă t imi t la fel.

„Ceea ce e de m a r e actualitate e să vedem, ce ne fa­cem în faţa nouiei „vizăr i"? Să începem de nou calvarul , sau să ne lăsăm de vânătoare, prăpădindu-ne armele, de care nu ne leagă numai va loarea lor în bani, ci o dra­goste, pe care nu o poate înţelege, decât cel oe e vânător .

„ î m i rev ine des întrebarea, pe care ne-o punem cu toţii: cum se face, că în ţară, la oraşe şi la sate, sunt zeci de mi i de a rme tip mil i tar , clandestine, de care nu-şi bate capul nimenea, şi toată pornirea se îndreaptă, împot r iva bietelor noastre a rme de vânătoare, ţ inute în evdenţă şi atât de Inofensive, pentru siguranţa publică? Cum se face, că eu, vânător bătrân, stau cu ghiaţa în sân pentru a r m a mea cu alice şi o a rmă de vânătoare cu glonţ — la care doar de am zece cartuşe —, câtă vreme, aproape zi lnic au­z im răpă ind din mâ in i neautorizate a rme automate, de toate felurile?

Cine şi cum ar putea să ferească din frumeseţa anu­lui 1947 această gr i je?"

(Nota Red. ) . în ţe legem pe deplin amărăciunea şi g r i ­ja care se desprinde din scrisoarea de m a i sus. Răspun­sul e neted: Direcţiunea Economiei Vânatulu i şi, poate şi

CAftPAÏiî -.- 1947. No. 1. 17

m a i mult, Uniunea Gen. a Vânător i lo r din România , sunt datoare să-şi pună toată autoritatea în joc, la foruri le competente, pentru a se înlătura neajunsurile din anul tre­cut. Permise le de port-armă pentru vânători , să se dee pe criterii obj«ct ive şi m a i ales după norme stabilite unitar, eliminându-se arbitrarul organelor locale. Acum e vre­mea, ca cele două instituţiuni de căpetenie ale vânătoarei să facă ceea ce au de făcut în această materie, nu atunci, când operaţiunea de v iza re va fi început.

Dacă nu vor reuşi, sunt datoare să facă un raport

vânâ tor imei din această ţară, descărcându-se de răspun­derea pe care o au.

Unde au un pri lej m a i mul t să-şi a f i rme existenţa şi interesul pe care îl au pentru vânător i i noştrii , decât în această materie, care atinge pe toţi cei câteva zeci de mi i de vânător i dela noi? O atitudine ne nepăsare, sau una de aparenţă a unei acţiuni, fără insistenţa cuvenită, ar fi mo t iv de g rave acuzaţiuni, care se vor putea şi se v o r aduce acestor reprezentanţi ai intereselor vână tor i lor noştri.

Pitpalacul

îndatoriri profesionale m'au obligat să stau vara trecută, vreo două săptămâni, în Capitală. Un prie­ten, plecat la băi, m'a scăpat de plaga hotelurilor, şi m'a poftit să stau în locuinţa lui de burlac. Cele două cămăruţe erau ca două minuscule comparti­mente, în fagurele blocului care se ridica — mata­hală de ciment — în mijlocul unui cartier cu căsuţe mici, despărţite între ele de grădiniţe.

In prima dimineaţă chiar, m'am trezit în cântec de pitpalac. Pătrundea, prin geamul deschis, clar, cadenţat. „Pit-palac! . . . pit-palac! . . , pit-palac . . . " Salbă lungă de picuri de apă, căzuţi în cadenţă pre­cisă pe o lespede de piatră. După un şir de versuri, cântecul se oprea un mic răstimp, şi apoi picura ia­răşi: „Pit-palac! . . . pit-palac! . . ."

Să fi rămas aici, nesugrumat de cleştele oraşu­lui, care se întinde, — să fi rămas oare aici vre-un petec de holdă, ca o amintire a celor ce stăpâneau înainte vreme? Acest pitpalac, să fi fost chemat să revină la locul obârşiei lui, de un glas misterios al poruncilor, ce pornesc din vechi generaţii? Câ o du­ioasă şi ultimă tresărirei a luptei pe care o duce ţarina şi vietăţile ei împotriva copleşirii?

Din fereastra mea înaltă vedeam până departe coperişurile umile ale căsuţelor de mahala. Ih gră­diniţele dintre ele nu era petec de holdă şi loc în care să se coboare prepeliţă. Iar cântecul venea, venea, venea. De undeva de aici din apropiere. Da, el bătea de lângă căscioara din faţă, cea acoperită cu tablă roşie, veche şi împrejmuită de o junglă de pomi bătrâni şi straturi încâlcite.

Un om, în cap cu o pălărie de pae cu marginile largi şi pleoştite, umbla prin grădină. Se apleca a-supra straturilor, smulgea câte o buruiană, lega de* păruştean o mlădiţă încărcată de roşii grase.

„Pit-palac! . . . pit-palac! . . . pit-palac! . , . " Bietul pitpalac! Cântă din colivie. Nu poate să

fie altfel. Spre seară, când m'am întors acasă, căutând ră­

coarea blocului după furnalul în care am alergat, — prepeliţa roabă cântă iar. Harnic, fără zăbavă, lo­vind ciocănaşe în toacă de fildeş. In huruitul tram-vaelor, în spaima clacsoanelor, în forfoteala de gla­

suri, dăruia oraşului frământat o frântură de pace bucolică, furată întinderilor slobode.

Biata pasere! Dimineţile când plecam, lăsam pitpalacul cân­

tând. Sara, când se întuneca, înceta şi el, deodată. Pe omul cu pălăria de pae îl vedeam des trebăluind prin grădiniţă. Odată spre înserat, l'am zărit pe lă-vicioara de subt un cireş bătrân. Stătea gârbovit, cu braţele căzute pe genunchi, statue de oboseală şi tristeţe. De undeva, de subt streşină, pitpalacul cân­ta, contrastând vioiciunea versului cu melancolia grădinii şi a omului din ea.

In jurul vecinului s'a ţesut în imaginaţia mea un păinjeniş de mister. Grădiniţa năpădită de pomi, ar­buşti şi legumării, — bătrânul, în hainele lui întin­se şi pălăria de pae veche şi scâlciată, care se uita în meditaţii ceasuri întregi pe lăicioara de subt cireş, — pitpalacul oare îşi cadenţa nehodinit stro­fele de cântec de undeva din aceea minusculă insulă verde, — toate1 erau stranii în mijlocul oraşului sgo-motos, plin de nehodină.

Portarul blocului mi-a desvăluit o parte a mis­terului:

— E un domn bătrân, cam într'o ureche, Avea înainte moşie pe lângă Piteşti, Pe semne şi-a prăpă-dit-o. Acum, de vre-o patru ani s'a mutat în casa asta părăsită. Odinioară era casă boerească, unde veneau la iernat. Stă ca bursucul în vizuină, abea ia­să până la băcănie, la brutar... In primăvară şi-a adus şi un pitpalac, de ne înebuneşte pe t o ţ i . . .

Aşa trebue să fie, Un om, care şi-a trăit viaţa în libertatea dela ţară, între holde, în livezi, subt cerul lui Dumnezeu. Soarta i-o fi secerat pe cei dim-prejurul lui, şi va fi trebuit să se despartă şi de mo­şie. S'a tras la oraş, unde mai avea un uitat coperiş deasupra capului şi pereţi între care mai sălăşluiau duhurile bătrânilor şi ale vremilor vechi. A găsit şi un petec de grădină părăsită, în care cei câţiva pomi aminteau livezi întinse, tufele sărace aduceau a-minte de parc, iar cele câteva fire de porumb semă­nate an de an închipuiau lanurile fără de hotar. . .

Mi-a venit în minte acel vechiu vlădică dela Blaj, care a fost ridicat din scaun de împărăţie şi surghiu­nit în cetatea Vienei. Cât a chinuit acolo, îşi prăsea în ghiveciu la fereastră câteva fire de porumb, ca să

18 CARPAflt •:- 1947. No. 1.

aibă mângăerea unei amintiri din priveliştea ţării lui. Bătrânul de aici, ca să-şi întărească iluzia raiu­

lui perdut, a făcut rost şi de un pitpalac. Ii cântă pa­sărea, lărgind temniţa zidurilor în câmpii hotărnici­te de zări diafane, în care se încheagă şi se topesc ape ale morţilor.

Bietul pitpalac! Omul va fi el un excentric, un misantrop, un înfrânt al vremilor sau al greşelilor lui. Dar săracul pitpalac! Cine ştie unde va fi fost prins, — poate de pui, subt pălăria unui copil, care plivea holdă. In strâmtoarea şi singurătatea coliviei arde în pojar mai viu decât o amintire a unor zile bune, trecute. II frământă valuri, care vin din necu­noscutele depărtări ale vremilor şi ale neamului lui, şi-1 îndeamnă cu poruncă grea spre taina şi belşu­gul pădurilor de holdă, spre cuib aciuit sub umbra­rul frunzei de harbuz, spre sboruri lungi peste ţări şi ape. Acum îşi cântă cântecul neînvăţat dela altă pasere. De ce-1 cântă? Pe cine chiamă în pustiul a-cesta al oraşului? Nu-i răspunde nimenea; nu aude căzând în apropiere, din zbor sfârâHor, o tovarăşe, nici cocoşul sfătos cu care să se iee Ia harţă.

Cântă fără hodină şi fără alt rost, de cât să vrăjească din chinul lui un fum de iluzie pe seama omului, care îi fură viaţa.

„Pit-palac! . . . pit-palac! . . . pit-palac! . . . Umbra de crmpătimire şi de simpatie in oare

am început să cuprind pe acel bătrân înfrânt, a pa-lizit tot mai mult, şi a căutat undeva, pe subt stre­şina casei, într'o temniţă rea, pumnul de pene pes­triţe, în care se muncea o mare nefericire. Omul, ca­re se pierdea în ceasuri de nemişcată reverie şi vis deasupra unui trecut mort, mi se părea acum temni­cer, care îşi desfată sufletul blăstămat în desnădej-dea robului.

într'o dimineaţă salba s'a frânt deodată. „Pi t -palac! . . . pit-palac! . . . p i t . . . " Şi nu s'a mai înodat, şi nu a mai început să pi­

cure nici în ziua aceia, nici în a doua, nici în a treia. Am avut în suflet căldura unei liniştiri triste.

Aşa, cum o ai, când pacea morţii curmă durerile prelungite ale unei fiinţe, care ţi-a fost dragă. îmi suna în urechi, mângâietoare, vorba celor deslegaţi: „de-acum am aflat uşurare multă".

In ziua întoarcerei spre oraşul meu, m'am po­trivit să trec prin faţa portiţii acelei sihăstrii, toc­mai când eremitul ei o deschidea în scrâşnetul ba­lamalelor ruginite. Din coşul pe care îl purta bătrâ­nul se ivea gâtul unei sticle cu lapte şi un colţ de pâine neagră.

— A murit bietul pitpalac — l-am agrăit cu a-ceia uitare de sine, care te face pe urmă să te miri de unele fapte ale tale.

M'a privit întâe cu un fel de duşmănie. „Cum vine omul ăsta străin să mă agrăiască?"

— Pitpalacul meu? N'a murit. I s'a smintit vre-o rotiţă. L-am dus la un ceasornicar, neamţ meşter. Până mâine e gaia . . .

In ochii palizi a încolţit o lumină de zâmbet. . . * * *

In toamna asta iar m'au împins nevoile spre Ca­pitală, într'o dimineaţă, înainte de a se deschide mo­rile slujbelor, mi-a venit, aşa, un îndemn, să revăd aceea chilie a bătrânului, la care mă gândeam ade­seori, acum iarăşi cu milă şi cu duioşie. Poate voi mai auzi şi „pitpalacul".

Pomii erau doborîţi şi salahorii cărau cărămi­zile şi molozul din căsuţa dărâmată. Alăturea un inginer examina planşa, pe care era schiţată înfăţi­şarea blocului cu opt etaje, care se va înălţa aici.

Din izbiturile târnăcoapelor şi din sudălmile că­răuşilor, ca prin minune se închega iar plângerea pli­nă de mângăere: „Deacuma m'am odihnit şi am a-flat uşurare multă . . . " ,

Nemo

Joc sau duşmănie ?

O scenă curioasă, pe care am văzut-o repetân-du-se de mai multe ori astă vară (şi pe care am pro­vocat-o şi eu de câteva ori), îmi pune întrebarea de mai sus, — fără să-i pot da un răspuns. Dar, socot, că nu trebue totdeauna să deslegăm „de ce" se în­tâmplă un lucru în natură, ca să-1 socotim intere­sant şi vrednic de încrestat.

In apropierea casei mele dela ţară am o prea frumoasă dumbrăvioară, în care cresc tei mulţi. Aici e un raiu al grangurilor, şi o desfătare a mea în şue-ratul lor şi în săgetările lor de aur. Cum nu sunt tulburaţi de nimenea grangurii cuibăresc aici mai multe perechi, an de an, şi nici nu se prea tem de apropierea omului. Ca la toate casele dela ţară, şi mai ales de vânător, nici câinii nu lipsesc. In vara trecută am făcut rost de un baset roşu, cu care a- -veam de gând să năcăjesc bursucii din viziuni. Ba-setul meu, dupăcum se cuvine, în primele zile a fă­cut recunoaşterea terenului. A stabilit, pe la graj­duri şi hambare, locurile unde umblă şobolani, a gă­sit groapa umbroasă unde poate să-şi iasă din fire lângă câte un ariciu adunat ghem, şi a ajuns şi în dumbrava cu tei. Aici însă a dat de ceva cu totul neaşteptat, S'au adunat deasupra lui câţiva gran­guri şi au început să ţipe la el, cu glasul acela urât al lor, care contrastează atât de mult cu obişnuitul fluerat de flaut. Eram prin apropiere şi m'am gră­bit să văd ce e cauza acelui scandal. Bănuiam vre-o mâţă la cuiburi sau vre-o pasere răpitoare.

Basetul meu stătea... în şezut şi hăpăia cu gu? ra, neputincios, după grangurii, care îl „atacau". Se coborau în zbor repede până la capul câinelui, mai să-1 atingă, şi se ridicau iar, ca să revină de nou şi de nou. Apoi câinele s'a aşezat pe spate, cu picioa­rele în sus, şi de fiecare „atac" răspundea, comic, cu o svâcnitură de labe.

Când m'am apropiat grangurii au încetat, s'au suit în umbra teilor şi au început să şuere paşnic.

A m mai auzit şi în zilele următoare asemenea holcă în dumbravă şi iarăşi am văzut scena de mai sus. Apoi am făcut, . . „experienţă".

A m dus acolo alţi câini şi i-am lăsat să cotro-băească prin dumbravă. Grangurii nici n'au luat no­tă de prezenţa lor. Când am dus basetul, numai de­cât a început jocul, sau războiul. In capul grangu­rilor nu ştiu ce era. De ce ar fi duşmănit pe acest câine mic, care nici într'un fel nu prezenta pentru ei vre-o primejdie. Dar sunt sigur, din toată atitudinea basetului, că acestuia manejul îi făcea plăcere, el se juca.

Când am dus în dumbravă basetul împreună cu alt câine, predilecţia grangurilor a rămas fermă pen­tru cel dintâi, ignorând' complet câinele celalalt.

Fie joc, fie războiu, — scenele aceste mi-au dat

CAfcPAŢII -:• 1947. No. 1. 1$

repetate răstimpuri de uşoară plăcere, şi prea pu­ţină bătae de cap, ca să le desleg rostul. Poate alţii vor avea plăcerea să-şi bată capul şi să deslege. . .

Corax

O vidră obraznică sau norocoasă

Iată o întâmplare, care de sigur iasă din comun, — şi nici nu e scoasă din sacul minciunilor vânăto-reşti, ci riguros adevărată.

Pasiunea mea e pescuitul la ştiuci. Pescuesc eu, cu undiţa, şi la alţi peşti, dar mi se pare, că mai sportiv şi împreunat cu mai multe peripeţii şi emo­ţii e prinsul acelui hoţoman de peşte voinic, atent, hrăpăreţ şi înarmat cu şire de dinţi ageri. Când ur­măreşte lingura înfrumuseţată cu ciucur de lână ro­şie, când o atacă, apoi când se zbate cu cârligul în colţul gurei ei de crocodil, — am senzaţii cu mult mai puternice, decât cele simţite când te joci cu păstrăvul. In sezonul de toamnă, când îmi pot rupe o zi liberă jertfesc acestei pasiuni, şi adeseori mă întorc acasă cu ştiuci frumoase.

Cu prilejul unui asemenea pescuit mi s'a întâm­plat . . . pozna.

Someşul în locul unde pescuiam avea mal înalt, iar subt el frânghie subţire de trestie. Era cam greu aruncatul şi condusul nălucii. Totuşi am acăţat cu­rând în ştiucă, de vre-un kg şi jumătate. Rămânea problema cea grea: cum să o scot. Malul înalt nu-mi îngăduia să mă cobor la apă, frânghia de trestie, oricât de subţire era, forma o mare primejdie. După multă chibzuială când peştele era deplin obosit, am încercat să îl ridic în aer, să-1 scot la mal, — având încredere şi în sfoara tare şi în varga rezis­tentă. Fără să facă vre-o miş­care peştele, ca pe o cârpă, l-am ridicat frumuşel cam de un metru. Atunci, deodată, s'a rupt din cârlig, şi a căzut în apă, rămânând la supra­faţă, cu burta în sus, încer­când să se redreseze. După două clipe, pe când mă înve­ninam de necaz, deodată sbu-gheşte din trestie o vidră, în­dată se aruncă asupra ştiu-c i i . . . mele, o înfaşcă şi dis­pare cu ea subt apă. N'am mai văzut nici vidră şi nici ştiucă.

Cum sunt şi vânător, am păţit de două ori, că vulpea mi-a furat iepurele împuşcat, şi lăsat să zacă, până se ter­mină goana. Dar să-mi fure vidra peştele din faţa ochilor, e ceva cu totul obraznic. Cu toate că peştele nu era sau nu mai era al meu . . .

Mai mult cred, că vidra nu m'ai simţit, stând eu pe malul înalt. Trebue că dor­mea în trestie, şi s'a trezit la sgomotul pe care 1-a făcut

peştele când a căzut în apă, — şi nu a lăsat să trea­că norocul pe lângă ea.

Când am acăţat a doua ştiucă, am tras cu coa­da ochiului împrejur, să văd dacă nu e prin apro­piere neobişnuitul meu chibiţ. . . „Când te frigi cu ciorba, sufli şi în iaurt.. ."

Nimrod

Marţial — despre vânătoare

Marţial (Marcus Valerius Martialis), temutul şi plinul de faimă epigramist roman (din sec. I, d. Chr.) a ştiut să îmbine spiritul cu informaţia precisă. De aceea versurile lui sunt adeseori un izvor preţios asu­pra vieţii romane din vremea aceia. In cartea XIII-a a epigramelor lui, care conţine xenii şi a XlV-a, cu apofcrete, găsim câteva informaţii interesante şi pen­tru vânători. Xeniile (xenia) şi apoforetele (apopho-reta) erau tot epigrame (epigrama avea pe vremea aceea un înţeles mai larg ca azi), care însoţeau sau erau presupuse că însoţesc, unele (xeniile) „daru­rile trimise la domiciliu, prietenilor", iar celelalte (apoforetele) „tot felul de lucruri ce se trăgeau la sorţi între invitaţii la masă, în marile ocazii".

In xenia 53-a e vorba despre turturele:

Când am la masă turturele grase, , Lăptuci rămâneţi sănătoase.

Păstraţi-vă şi melcii. Mulţumesc, Nu-i cazul foamea să mi-o risipesc.

Pradă bună-,

20 CARPAŢIÎ ... 1947. No. 1.

Ceea ce arată cât de mult apreciau romanii tur­turelele.

Xenia 98-a e şi mai interesantă, de oarece gă­sim în ea unele detalii asupra vânătoarei de capre negre:

Capra neagră sus pe stâncă-i cocoţată. Jos, neputincioşi, în juru-i, câinii, ceată, Fierb şi latră. Singura nădejde-a ta E să cadă singură de-acolo ea.

Vânătoarea de capre negre se făcea, cum ve­dem, cu câinii, fără a întrebuinţa alte mijloace pen­tru a o doborî de la distanţă. S'ar părea că era un fel de chasse ă courre.

O apoforetă (a 86-a) ne arată de altfel că vâ­nătorii întrebuinţau uneori şi calul la vânătoare. E vorba de o şea pentru un vânător:

Tu, vânător, primeşte-o şea. Inşeauă-ţi armăsarul bine. Pe deşelate s'ar putea Să-ţi crească undeva smochine.

A - i creşte cuiva smochine, era o expresie roma­nă, arătând umflăturile ce se formau în partea de jos a trupului, când călărea cineva pe deşelate, fără a fi deprins. Faptul că vânătorul călărind pe deşe­late era expus să capete. . . smochine, pare să arate că era vorba nu de o ducere numai până la locul de vânătoare, ci de o gonire chiar, mai îndelungată şi mai vioaie, a vânatului. Deci tot un fel de chasse ă courre.

Nu poate fi vorba aci de urmărirea caprelor ne­gre, pe înălţimile stâncoase, călare pe un armăsar. Aci e vorba, de sigur, de alte vânători de urmărire a vânatului, poate chiar de adevărate chasse ă courre după cerb, ca în zilele noastre. Şi amănuntul acesta e interesant. A r fi totuşi interesant să ştim cum ur­măreau vânătorii, cu haita, capră neagră: cu cai de munte, pe catâri până unde se putea şi de acolo pe jos? Intr'o apoforetă (a 197-a) e vorba de nişte ca-târce pitice, de pe care

N'ai de ce să-ţi fie teamă c'o să cazi suind [călare,

Eşti aproape mai înalt alăturea'n picioare,

dar nu se precizează nimic asupra motivului pentru care avea să încalece acela căruia îi era destinată catârca. S'ar părea totuş să fie vorba tot de o în­călcare în vederea unei vânători prin locuri pe care nu se poate umbla pe armăsari, ca cel din apoforetă 86, adică tocmai prin munţii caprelor negre.

Eu am dat peste epigramele de mai sus cu pri­lejul unor traduceri pe care le-am făcut din Marţial. E bine ca oridecâte ori ne trec pe sub ochi texte mai vechi şi dăm peste detalii în legătură cu vână­toarea, să le însemnăm şi să le aducem la cunoştin­ţă şi celorlalţi vânători.

De altfel, în altă ordine de idei, chiar genul a-cesta al xeniilor şi apoforetelor ar putea fi între­buinţat (cu spirit, dar fără venin), cu diferite prile­juri vânătoreşti, de vânătorii noştri, care au apli-oaţii spre epigramă.

N. G. Eremie.

iiiiiifiiiljCART I' R l ) l l l l l l ) l ) l l l l l l l l l l l i ) i ) l l l l l l l l l l l l l l l l l -M44

L e Saint-Hubert (Par is , Decemvrie 1946). Organul ofi­cial a lui „Saint-Hubert-Club de France", aduce darea de seamă a Consiliului de administraţ iune, către adunarea generală ţinută în 23 Oct. 1946. Spicuim din ea unele date. In p r i m rând am constatat cu mul tă bucurie, că „Saint-Hubert"-ul e prezidat de Dl M a x i m e Ducrocq, preşedintele Cons. Intern* de vânătoare, un vechiu şi bun prieten al Românie i şi al vânătoarei româneşti , care în anii de di­nainte de războiu a viz i ta t ţara noastră, în vânător, de mai multe ori. Adunarea generală a salutat în mi j locul ei pe reprezentantul Min . de Agr icu l tu ră Dl Dufay, care a arătat mare le interes, pe care î l are acel departament pentru chestiunea vânătoarei din Franţa şi a schiţat aju­torul efectiv pe care vrea să4 dee întregea organiza ţ iuni vânătoreşti . Ministerul de A g r . a început lucrăr i le de pre­găt i re a unui import însemnat de vâna t pentru coloniza­re. In 1945 au fost eliberate 1,519.758 permise de vânătoa­re departamentale şi 57.410 permise generale . I n 1945 S. H . de Fr . a colaborat activ cu autorităţile, pentru a restitui proprie tar i lor armele, r idicate în cursul războiului. A dus o acţiune susţinută, 'pentru a se menţ ine arenzi le de vâ­nătoare vechi, avându-se în vedere degradarea terenurilor şi necesitatea de investiţ iuni noui. Vânatul e în suferinţă: m a i bine s'au menţiunt - iepurii , căprioarele şi cerbii de­cimaţi, mistreţi i de asemenea. Fasani i nu m a i sunt în can­tităţile dela 1938. Migra toare le pare să nu fi suferit, şi în special e o suficientă abundenţă în paseri le acuatice. Distrugerea răpi toarelor nu s'a putut face în măsura cu-vienită din cauza lipsei de cartuşe şi curse. Braconajul nu e înfrânat cum ar trebui, observându-se adeseori o inad­misibi lă toleranţă din partea autorităţilor. Se agită idea

unei noui legiuir i asupra vânătoarei . Revis ta are urmă­torul pasaj refer i tor la aceasta: „ O lege nu e viabilă, de­cât dacă se integrează în moravur i l e poporului, şi ei incon­testabil, că dacă vânătoarea poate să suporte restricţiuni în interesul general, ea trebue să r ămână un atribut al dreptului de proprietate drept, la care sunt atât de ata­şaţi Francezi i , care. şi-au redobândit libertatea". Revis ta oficială a Clubului apare la două luni, în opt paginii. Greutăţi le de editare sunt enorme, avându-se a se înv inge mai ales lipsa de hârtie. — Găsim un articolaş, semnat de Dl A . Chaigneau, referi tor la „modernizarea curselor". Vână to r i i şi paznici i francezi nu au la dispoziţie curse, şi nu şi le pot procura. îna in te de războiu, în afara unea oarecare cantităţi confecţionate în Franţa, ut i l izau m a i ales cursele de fabricaţiune germană. Autoru l a trage a-tenţiune asupra curselor care se fabrică în U. S. A . şi în Canada, şi care sunt acum de o serie de ani ut i l izate de cei vre-o trei mi l ioane , de trappeuri americani . Aceste curse puse în comerţ subt denumir i le de „Oneida Vic tor" , „Oneida-Jump", „Blake et L a m b " , „Gibbs et Ţriuinh", „Neivhouse" au o construcţie nouă, sunt foarte uşoare, deci uşor transportabile, şi inexcepţionabile ca execuţie şi ran­dament. A u scos în Amer ica din uz cu desăvârşire vechi le curse, grele, — ceea ce e dovada bonităţi i lor. 'Decât în­cercări şi imitaţ iuni slabe, •— spune autorul —, e de pre­ferat să se aprovizioneze vânător i i cu acele curse o r ig ina le perfecţionate. ( In mizera de curse bune dela noi, socotim, că cei chemaţi a r trebui să studieze posibil i tăţi le de im­port de asemenea curse).

Revista Păduri lor (No . 9—10, Sept.—Oct. 1946). I n „ L u -

•crările de amel iorare vânătorească ale unui teren de Ivlumte" Dl ing. V . Cotta, prezintă schema succintă, dar î n aceeaş v reme îndestulitor de lămur i toare a lucrăr i lor -de amenajare necesitate pentru ca un teren de munte de fap t să fie bine ocrotit i a r vânătoarea să se poată exerci ta î n opt ime condiţiuni. Aceste lucrăr i sunt: Construirea de clădiri , şi anume: case de vânătoare, la locuri accesibile cu vehicole, de unde se pot deplasa vânător i i apoi la ca­banele de vânătoare, construcţii m a i mici , d in 2 camere, î n apropierea locuri lor unde se face vânătoarea şi în fine colibi de vânătoare, alcătuiri simple, destinate adăpostului paznici lor în serviciu. I I . Potec i de vânătoare, subdivizate i n poteci de acces, care leagă casa de vână toare de cabane, poteci de vânătoare propr iu zise, care conduc pe l ângă lo­v i r i l e unde se observă şi se vânează, şi poteci de legătură, care leagă potecile de vânătoare paralele. I I I . Observatoa­rele (Pătulele) destinate pentru observarea vânatului şi uneori pentru vânătoare chiar. I V . Sărari ţele, V . Adăpos­turi le de hrană, V I . Ogoarele de hrană, şi în f ine V I L Di ­verse, ca bordeiu pentru pânda la lupi, observator special pentru pânda la urs. E de reţinut constatarea autorului, că cabanele şi în special cărări le de vânătoare servesc în m o d esenţial scopurile si lviculturei". Este un fapt dove­dit, că mul te plantaţ i i au fost distruse de vite, mul te pă­dur i au fost mistui te de incendii şi multe lucrăr i cu ca­racter cultural al păduri i nu s-au făcut d in cauza că or­cane le silvice respective, din lipsă de poteci, nu au urcat la t imp în anumite puncte greu accesibile". — L a „cronica cinegetică" găs im o plângere, pr iv i tore la pretinsele inten-t iuni ale D.E.V. pot r ivnice societăţilor A^V.I .S , S-ar in­tenţiona să se Interzică inginer i lor si lvici să arendeze vâ ­nat în păduri le statului, ba chiar să se ceară disolvarea societăţilor A . V . I . S . pe m o t i v că sunt escluziviste» f i ind formale numai din ing iner i i si lvici . N u v r e m să în t răm in bătaia vântur i lor care spre regretul nostru se încru­cişează tot m a i mul t în t re D.E.V. şi C A , P . S „ respectiv or­ganizaţ i i le cu caracter silvic. Totuşi în pr iv in ţa celor două gravamine de m a i sus, ne spunem gândul . E un interes mare , ca s i lvicul tori i să sie apropie atât de vânătoare cât şi de întreaga tovărăş ie vânătorească. O escludere a ing i ­neri lor silvici dela posibil i tatea de a arenda ei terene apar­ţ inătoare statului, credem, că a r fi înjust, şi Incompat ibi l cu drepturile, pe care lei are orice cetăţean. D e sigur, la aceste arendări foruri le de conducere s i lvice a r trebui să aibă o v igi lenţă măr i t ă pentru a nu se face abuzuri. O intervenţ ie cu caracter restr ict iv ar trebui să urmeze, numai dacă s'ar constata o tendinţă de acaparare, de m o ­nopolizare , sau de i loială concurenţă cu ceilalţ i vânător i . In ceea ce priveşte societăţile A . V . I . S . : A m m a i spus, că nu socotim potr iv i t cu caracterul de apropiere a oameni lor •din diferitele clase sociale şi indeletniciri , crearea unor .societăţi după profesiuni. Societăţi le A . V . I . S . au acest ca­racter. De alta par te incontestabil, că, în unele păr ţ i s'au dovedi t excelent conduse, şi de m a r e folos pentru vână­toare. Calea de urmat, socotim, că ar fi renunţarea l a a-min t i tu l esclusivism, păstrându-se înse d i r igui rea lo r în mâini le ing iner i lor si lvici . — Cuminte, deşi tardiv, e ape­lul pe care îl face revista către inginer i i s i lvici şi celă­lal t personal silvic, ca la lucrăr i le de toamnă să iee în considerade şi interesele vână tor i lor de cerbi, cerând „ în ­ţelegere pentru sacrifici i le făcute de vână tor i i arendaşi".

Păsările României (Ornis Roman iae ) de R. v. Dom-i j rowski . Vo i . I . , 431 pag. Tradus , completat şi i lustrat de Prof . D. Linţia- Edi tura Fundaţ i i le Regale , Bucureşti .

Salutăm ca un adevăra t eveniment apar i ţ ia p r imu­lui volum, din seria de trei, a acestei opere de mul t aştep­tată.

Apărută, în l imba germană, acum 35 ani, opera lui B . v. Dombrowski , Ornis Romaniae, s'a epuizat de mult . Importanţa operei, vastul mater ia l ce cuprinde, observa-t iunile, descrierile şi determinăr i le p r iv ind avifauna noas­tră, probitatea ştiinţifică a discuţiunilor, făceau din aceas­tă lucrare opera de fază a orni tologiei româneşt i — iar l ipsa ei cu atât m a i simţită.

Reapar i ţ ia ei, în româneşte, sub o formă revăzută, completată cu tot ce ştiinţa a putut s trânge nou în decur­sul anilor despre păsăr i le din ţara noastră, cinsteşte atât Editura care şi-a luat sarcina real izăr i i , cât şi pe d. Prof . TJ- Linţ ia , mul ţumi tă căruia real izarea a fost făcută posi-l>ilă, cu competenta necesară.

P r i m u l vo lum apărut cuprinde toate păsări le din

Ordo Passeres. Vo lumul , de un excelent tipar, este abun­dent ilustrat, inclusiv planşe în colori .

N u poate fi vorba, se înţelege, să trecem în acest loc în revistă mul ţ imea spe ; i i lor şi subspeciilor de păsăr i de­terminate pentru ţara noastră, cuprinse în acest p r i m v o ­lum. N e mul ţumim deocamdată să semnalăm apar i ţ ia a-cestei impor tan te opere şi să ne a lă turăm tuturor celor ce-şi vor îndrepta mul ţumir i l e către Edi tura Rega l ă care a făcut acest efort şi către d. Prof . D . Linţ ia , care a rea­l iza t o operă de cea m a i m a r e va loare pr in g r i j a şi con­tribuţia d-sale personală.

N u ne îndoim că va fi o carte aşezată la loc de cins­te în biblioteca oricărui iubitor- şi cercetător al păsăr i lor noastre.

I n regiunea Aradu lu i stocul de iepuri © mul t subt cel normal şi subt cel care se spera să fie, după semnele de astă p r imăvară . P e lângă braconajul, care nu a încetat, starea aceasta este a se atribui unei boale, observate l a mul ţ i dintre iepuri i împuşcaţi . Macroscopic se constată la aceşti iepuri o înbolnăvi re a ficatului, care prezintă beşici purulente. Veros imi l e vorba de coiecidiosă sau de s taphylomycosă. A r fi bine, necesar chiar, ca un asemenea iepure bolnav să fie supus unei examinăr i precise, d in partea unui institut de specialitate.

I n regiunea de şes a Bihorului , la T inca şi Belin, au apărut în i a m a această neobişnuit de mul ţ i lupi. P e când înainte lupul era acolo o m a r e rari tate, de data aceasta se poate vorbi de o adevăra tă invazie .

I n N r . 296 din ai. X I I . 1946 al M o n . Of. a apărut o deciziune a Min . Agr icu l ture i (Nr . 2409), p r in care se re­glementează valor i f icare dreptului de vânătoare şi de pes­cuit pe terenele aflătoare subt adminis t rarea Casei de A d m . a Bunur i lor I namice ( C A S B I ) ,

Valor i f icarea dreptului de vânătoare şi d!e pescuit de pe amint i te le terene se va face de Minis terul A g r i c u l ­turei, în confrmitate cu prevederi le legei pentru protecţia vânatului şi a legei pescuitului în apele de munte. Stabi­l i rea terenelor şi apelor ce urmează să fie arendate, apoi es t imarea se v a face de I.V.J. de acord cu şeful Of. Jude­ţean C A S B I . Aprobarea şi încheerea contractelor de aren­dare o va face Min . A g r i c . p r in Dir . Ec. V â n . care v a de­pune arenda anuală anticipat la CEC. în contul C A S B I .

#** E GER ŞI VISCOL

Strat gros de zăpadă acopere obişnuita hrană a pasărilor cântătoare, care na ne părăsesc nici iarna. Unele dintre ele, — ciocârlii moţate, presuri, cinteze, piţiguşi de toate feluri­le şi altele, — s-au apropiat de aşezările omeneşti, în nă­dejdea, că aici vor găsi ceva hrană.

Oameni cu inima bană, prieteni ai fiinţelor necuvântăntă-tosre! Daţi ajutor păsărelelor, care mor de foame!

— Intr'un fund de cutie puneţi o mână de grăunţe căzute dela treer, şi atârnaţi cutia subt streşină, de un pom din a-propiere, sau de balcon.

— Umpleţi câteva coji de nucă, sau cutioare, cu său, un­tură şi atârnaţi-le cu sfoară de crengile aceloraşi pomi, de balcon, etc.

— Nu aruncaţi oasele de care mai stau lipite resturi de carne. Fiţiguşii le vor curaţi şi se vor bucura de hrana bună.

— Pune-ţi pe o scândură atârnată în copac o mână de se­minţe de floarea soarelui, de bostan, de cânepă.

Sunt aşa simple aceste lucruri, şi atât de necostisitoare, încât oricine le poate face. Răsplata o va avea în curând. Chiar în mijlocul oraşului, în o zi—două se vor prezenta pă­sărelele, şi vor reveni, tot mai multe, în fiecare zi, până va miji primăvara.

Copiii voştri vor avea mare plăcere pândind de după fe­reastră forfoteala şi acrobaţiile păsărelelor.

U n adevărat iubitor al naturei, dacă încearcă o singură dată să hrănească iarna păsărelele, îşi va face din aceasta un obiceiu, de care nu se va despărţi niciodată.

N O U A M E T O D A

SCHIflOLL D E L U S T R U I T C H E T E L E , etc.

1. Curăţaţi ghetele de praf şi noroi. 2. Puneţi cu ajutorul unei cârpe învă­

luite pe 2 degete, un strat de cremă pe ghete, frecând bine toată suprafaţa pielei pentru ca să se disolve stratul vechi de cremă, plin cu murdărie şi pentru ca noua cremă să poată intra în porii pielei

3. Frecaţi bine cu o cârpă de pânză spălată, toată suprafaţa ghetei.

Luciul e imediat. Lustruirea aceasta simplă e suficientă

ca ghetele să fie conservate şi să dea un luciu foarte frumos.

L u c h i «1« I c m :

După ee ghetele au fost lustruite în mo­dul arătat mai sus, muiaţi puţin în apă cârpa învăluită pe 2 degete, apoi în cremă şi ungeţi toată suprafaţa ghetei încă odată cu cremă frecând uşor.

Frecaţi apoi cu cârpa uscată, repede, toată suprafaţa ghetei.

Veţi fi încântaţi de luciul obţinut. Prin această metodă economisiţi multe

parale. a) N'aveţi nevoie să cumpăraţi perii şi

să le curăţiţi cu benzină. b) Majoritatea pastei nu mai rămâne In

perii. O parte din cremă intră în piele, cea­

laltă formează un strat subţire, dar foarte rezistent, pe suprafaţa pielei, împiedecând intrarea umezelii sau altor murdării de pe stradă.

V â n a t o » ! !

Conservaţi şi mai departe bocancii cu renumita unsoare de piele cauciucată

„ S C H F f I O L L "

Apel către prietenii „Carpaţilor" Prin ordinul circular Nr. 314066 din 23 Oct. 1946, tri­

mis de Direct. Econ Vânatului Domnilor Inspectori de vânătoare jud. s'a dispus în mod obligator următoarele:

„Cu începere de azi sunt obligaţi a fi abonaţi la cel puţin una revistă de vânat :

a) Fiecare membru cooptat în Comisiunea de Vână­toare Judeţeană,

b) Fiecare membru al Consiliului de Administraţiune al Soc. de vânătoare (pescuit) persoană juridică".

Rugăm stăruitor pe prietenii revistei „Carpaţii" din toate judeţele, să binevoiască a face, ca în cadrul execu­tării ordinului de mai sus, să fíe luată în considerare şi revista noastră.

Mulţumim tuturor pentru ajutorul prietenesc, pe care li-1 vor da şi de data aceasta.

Revista „Carpaţii"

S U M A R U L - N U M Ă R U L U I 1

Pag. .C': 1947, Anul Păcii • 1 - 2 C. A. V. Popescu: „Combaterea braconajului" . . . . 2 — 3 E. Nadra: Bizamul (Fiber Zibethicus L . ) In România 3 — 6 C, S. Antonescux Indicaţiuni în legătură cu repopula-'

* rea apelor de munte 7 — 8 ' Blue Upright: A m verificat tabela solunară 8 — 10 Din literatura străină: Grey Owl: Arborele . . . . . . l î ; —13 Discuţii: 13—17

Vasile Cotta : P e drumul înţelegerii. „ C . B ! Un nou regim al vânătoarei în pădurile

Statului. „C." : Răspunderea pentru armele depuse. * . * : O grije grea. Permisul de port-armă.

Din munţi şi din câmpii 17—29 Nemo : Pitpalacul. Corax: Joc sau duşmănie. Nitnrod: O vidră obraznică sau norocoasă. N. G- Eremie: Marţial — despre vânătoare.

Cărţi şi reviste: ¡ 0 Ştiri mărunte • I I I

cartuşe 8X64 pentru carabină cu repetiţie. A se adresa la Administraţia „Carpaţii".

V â n â t o P Î ! Folosiţi publicitatea revistei „Carpaţii".

C a u t s d v g c u m p ă r a r e

doui căţei foxterieri sârmoşi în trei culori, rassă pură. A se adresa; „Carpaţii".

Publicitatea revistei „CARPAŢII"

Atragem atenţiunea cititorilor noştri asupra bunelor servicii pe care le poate face revista prin publicitatea ei. Mai ales azi, când obişnuitele is-voare de aprovizionare au secat, şi când de altă parte mulţi vânători do­resc să schimbe sau să-şi diminueze stocul de materiale de vânătoare, cel mai bun, poate singurul mijloc de a ajunge în legătură cu partenerul, e publicitatea din revistele de speciali­tate. Am stabilit următorul tarif (mult subt cele adoptate de alte publicaţiuni):

Pentru abonaţi cuvântul 500 lei Pentru neabonaţi cuvântul 1000 lei

Pentru a putea apare în ziua de 15 a fiecărei luni, comenzile de inserate trebueşte să ne sosească cel mai târ­ziu ia 5 a lunei.

„CARPAŢII" Cluj, str. Regina Măria 1

Societatea Naţională pt. Reprezentanţe S. A . R.

Bucureşti III, Piaţa Lascăr Catargiu 7 Tel. 2-04-03

I SECŢIA VÂNĂTOARE:

Cartuşe pline cal, 12—16—20, calitate excepţională.

Tuburi goale, toate calibrele.

Cartuşe cu glonţ pt. arme de vânătoare.

Cartuşe Longrifle 22 mm.

Cartuşe Flobert 9 mm., cu alice şi cu glonţ.

Capse, bure, cartonaşe.

Arme de vânătoare, de ocazie.

Accesorii de vânătoare.

A R M U N S.. /A» I Sediul t Calea Victorie Nr. 33 — Tel. 5,74,91 Magazinul: Bdul Carol I Nr. 5 - Tel 5,20,84

Sport - Vânătoare Foto-Cinema

Tuburi şi cartuşe de vânătoare

Arme cu aer compri* mat „Diana"

Secţia F o t O ' - G n e m a : developează, copiază şi mă­

reşte fotografiile şi foto-copiazâ actele Dvs .

Amatorii găsesc apa­rate şi material

foto*cinematografic

Pentru uşurarea admini- i

straţiei revistei noastre, r u g ă m pe abonaţii noştri:

1. Să indice pe cuponul mandatului postai numărul subt care primesc revista (im. primat pe banda de adresă).

2. Să indice acelaş număr în toată cores­pondenţa adresată administraţiei revi­stei (informaţiuni, reclamaţiuni, etc.)

„Carpaţii"

Se angajează •i PREPARATOR pentru Muzeu, specializat în împăie-rea mamiferelor, paserilor, cum şi a oricăror conservări de muzeu. Oferte cu pretenţiuni, se vor adresa:

Muzeul Zoologic, Prof. A . Bardan Str. Duiliu Zamfirescu No. 11

FOCŞANI

PRIETENE! Ţi-ai plătit abonamentul la „ C A R P A Ţ I I *

Nu mai amâna plata! Revista are nevoe

de banii ce i-se datorează!

Camarazi 1 începeţi acţiunea Dv. pentru a aduce noui abonat» pe 1947 revistei „Carpaţii"! Societăţile de vânătoare ale voastre sunt oare a-bonate? Educarea vânătorilor trebue să fie o principală, grije a Societăţilor. Mijlocul cel mai bun:

R E V I S T E L E D E V Â N Ă T O A R E %

«><#><*><*><*><* _