MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI - FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

STĂTULESCU LEONARD NICOLAE

RAPORT DE CERCETARE Optimizarea formarii/invatarii deprinderilor specifice a judo-ului practicat in

sistem militar sau special

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. Univ. dr.

MIHAILESCU NICOLAE

1

2

INTRODUCERE

Rădăcinile primordiale ale artelor marțiale universale sunt atestate arheologic începând

cu vremea paleoliticului, atunci când războinicii, cuceritorii și aristocrațiile militare

separau simbolismul, ideologia și tipologia vânătorului, generând varietatea și

divergențele care ulterior vor deveni peste timp, o concepție idiomatică caracteristică

tuturor civilizațiilor. Esența în oricare confruntare armată sau întrecere sportivă, constă în

spiritul competitorului care acceptă necondiționat să își pună în luptă voința alături de

puterea sa fizică, ca o dovadă a acceptării capriciilor destinului.

Inițierile membrilor confreriilor militare indo-europene comportau o transformare

ritualică omniprezentă în care, războinicul își insușea comportamentul unui carnasier, în

special lupul, considerat urmaș al unui strămoș mitic terimorf sau vuluturul, simbolul

agilității sau mai ades, șarpel1e, maestrul iscusit li neîntrecut într-ale tehnicilor

vânătorești. Folosind tehnici de reacție în lanț a polimerazei alături de alte metode de

testare spectrometrică sau de identificare cu carbon, corelate cu studii avansate de analize

cromozomiale până la nivel de mitocondrie, s-au determinat analitic vechimea și originea

unor artefacte compuse, precum lucruri casnice sau obiecte de luptă și cult ritualic

La inceputul secolului XXI, se poate, fără niciun dubiu, afirma faptul că există dovezi

certe și atestate palpabile ale manifestărilor și însușirilor specifice formelor de luptă

definite ulterior ca fiind stiluri de arte marțiale.

Cât despre luptele organizate între diferite grupuri, ele au fost atestate in Egipt

(mormântu regelui Ptahhotep, sec.XXIII î.Hr.) și în nordul Siriei (Ugarit-sec. XV î.Hr.),

confirmări arheologice dovedind că asirienii, sumerienii, babilonienii, hitiții și egiptenii

practicau, spre deliciul asistenței, diferite categorii de întreceri fizice cu lupte organizate

între combatanți, precum luptele cu pumnii ori lovituri cu membrele, torsionări, piedici

s.a.m.d.

Având la bază studii de cercetare istorică cu o temeinică argumentație științifică, se

poate afirma faptul că puterea armată la români, sub diferite forme de manifestare

corespunzătoare epocilor istorice, a dezvoltat permanent, de la geto-daci și pană în istoria

1 3

modernă, elemente de luptă definitorii specificului și principiilor artelor marțiale,

conform propriilor concepții referitoare la credință, viață, natură, societate și cultură.

În lucrarea sa din anul 1877 ,,Tranziții ale societății asiatice din Japonia’’, Jigoro Kano

afirmă faptul că Ju Jutsu poate fi interpretat ca arta de a câștiga o victorie prin

flexibilitate. Originar, numele se pare că a fost folosit cu referire directă la ceea ce descria

arta de a lupta fără arme, deși în unele cazuri, arme de dimensiuni reduse erau adesea

folosite contra oponenților care luptau cu armele clasice, precum: sabia, lancea, halbarda

s.a.m.d. Marea majoritate a disciplinelor marțiale derivate din Tai Jutsu, încep și incheie

fiecare reprezentație sau formă de antrenament, prin sintagma SHIKYN HARAMITSU

DAYKOMYO, mărturie a voinței programate de căutare, a acceptării destinului sub

formă permanentă de Kime sau astfel spus, percepția lăuntrică a fiecărui lucru sau fiecărei

ființe, a identității părților pozitive determinate. Dojo-ul sau spațiul pentru pregătire,

poate prea bine să fie ales după diferite criterii, însă Do-ul este și va rămâne un bun

universal personalizat irepetabil.

De-a lungul existenței umanității, conflictele armate au solicitat militarilor angrenați un

ansamblu complex de aptitudini fizice si psihice, de cunoștințe de specialitate, de

manifestare a deprinderilor și priceperilor motrice de bază și militar-aplicative dobândite

în procesul de instruire și educare. Aceste solicitări nu au disparut și nici nu vor dispărea

în acțiunile militare, cu toate progresele științifice înregistrate în ceea ce privește

armamentul și tehnica din dotare, ci vor trebui să se manifeste într-o mai mare măsură

datorită complexității situațiilor reale care apar în zonele de criză sau de conflict. Toate

aceste aptitudini, cunoștințe și deprinderi se dobândesc în urma unui amplu proces de

instruire orientat și condus științific pentru atingerea obiectivelor propuse.

Educația fizică militară este condiționată de starea de sănătate pe care o influențează și,

împreună cu starea psihică și capacitatea intelectuală a indivizilor, contribuie la realizarea

obiectivelor specifice.

În același timp, educația fizică militară este o activitate instructiv-educativă construită

și desfășurată în concordanță cu particulariățile de vârstă și sex, cu solicitările fizice

specifice diferitelor arme și specialități militare sau cu specificul locului de desfășurare.

4

Educația fizică militară asigură suportul cantitativ si calitativ biopsihomotric, exprimat

prin indici fiziologici de viteză, îndemânare, rezistență și forță, la care se adaugă un

sistem variat de principii și deprinderi motrice. Toate acestea, valorificate sistemativ,

constituie temelia pe care trebuie să se construiască piramida cunoștințelor de specialitate

ale ficărei arme. Așadar educația fizică militară nu înseamnă doar dezvoltarea calităților

motrice, sfera de cuprindere a educației fizice militare, determinată și de amploarea

procesului instructiv-educativ din armată, incluzând multiple activități didactice de

invățare și perfecționare a deprinderilor și priceperilor motrice utilitar-aplicative și 2

sportive, acțiuni de educare a poziției corporale; chiar corectarea unor deficiențe fizice

reprezintă o componentă fundamentală pentru formarea calităților de luptător.3

Scopul educației fizice militare, în general, este stabilit de comanda socială și/sau cea

militară. Nivelul de performanță al personalului în exercitarea profesiei este direct

proporțional cu competențele pe care le posedă și reprezintă o consecință nemijlocită a

pregătirii.

Succesul forțelor angajate în conflicte depinde în mare măsură de valoarea prestației

motrice și de nivelul calităților psihice ale personalului care deservește armamentul și

tehnica de luptă.

Educația fizică militară, condusă pe baze științifice și solide, desfășurată sistematic și

continuu, garantează un bun nivel al condiției fizice, fapt care ușurează executarea

misiunilor încredințate în situații de criză sau război, dar permite și realizarea sarcinilor

de la pace sau a celor impuse de viața cotidiană.

Educația fizică militară,ca proces de formare și perfecționare a priceperilor și

deprinderilor motrice, a calităților fizice, morale și de voință se realizează având ca bază

cerințele științifice generale ale formării și dezvoltării unui organism sănătos.

În vederea creșterii eficienței educației fizice militare, după studii aprofundate și

comparative, în raport cu cerințele acțiunilor de luptă, în armată s-au stabilit următoarele

discipline sportive și probe cu ponderi diferite, in funcție de natura armelor și

specialităților militare

2 3

5

PARTEA I

FUNDAMENTE TEORETICO-METODOLOGICE SI DOCTRINARE

CAPITOLUL I

CADRU DE REFERINTA PENTRU PROIECTAREA PREGATIRII FIZICE

1.1. Comentarii preliminare

Teoria, dar si practica instruirii fac legătura între aspectele specifice mediului

social, respectiv organizațional, ce prezintă situațiile în care cunoștințele dobândite

sunt valorificate. Datorită acestui lucru, pregătirea fizica a militarilor români se cere a

fi realizată in funcție de elementele la care NATO se raportează, această organizație

incheind o aliantă cu țara noastra în anul 2004.

Pentru noi, integrarea in NATO a reprezentat întotdeauna (și încă reprezintă)

pornirea unui proces cât mai complex în domeniile sociale, militare și, evident, a vieții

politice, fapt care a ajutat la schimbarea fundamentală a statutului României în rândul

comunității euroatlantice, respectiv a ajutat și a asigurat statului român înglobarea

alături de statele civilizate.

1.2. Planul, strategiile și principiile NATO respectiv cadrului militar

NATO este o organizație politico-militară Nord Atlantică ce reprezintă cel mai

important pact creat in epoca modernă, scopul acestuia fiind de a aplica Tratatul Nord-

Atlantic semnat la data de 4 aprilie 1949. In primă fază, NATO a fost format din 24 de

state europene, respectiv SUA și Canada, având ca plan principal apărarea imediată a

țărilor aflate sub conflict, asigurarea libertății și securității membrilor săi, atât prin

mijloace politice, cât și militare, în concordanță cu principiile Cartei Națiunilor Unite.

Pe scurt, Alianța Nord-Atlantică reprezintă o colaborare între state libere, având în

vedere protejarea securității prin garanții reciproce si relații cu alte țări. Este o

6

organizație prin care statele membre își păstrează în totalitate suveranitatea și

independența.

Principiul fundamental de activitate al NATO este angajarea comună în sprijinul

cooperării reciproce între statele membre, bazată pe indivizibilitatea şi securitatea

membrilor săi. 

Articolul 5 al NATO se referă la dreptul la apărare colectivă, care stipulează că “Un

atac asupra unuia sau a mai mulţi membri NATO va fi considerat ca fiind un atac

împotriva tuturor membrilor, aşa cum prevede Carta Naţiunilor Unite”.

În cadrul Tratatului, ţările membre se angajează să-şi menţină şi să-şi dezvolte

capacităţile de apărare, individual şi colectiv, creând premize pentru planificarea

apărării colective. În conformitate cu Articolul 10 al Tratatului, “Alianţa rămâne

deschisă pentru aderarea viitoare a altor state europene în măsură să favorizeze

dezvoltarea principiilor NATO şi să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de

Nord.

Reprezentanţii permanenţi ai NATO se întâlnesc, la nivel deAmbasadori, în cadrul 

Consiliului Nord-Atlantic, sub preşedinţiaSecretarului General, pentru a dezbate şi a

aproba politica Alianţei. Laintervale regulate, Consiliul şi alte comitete politice

superioare (în primulrând comitetul de planificare al apărării (DPC) şi Grupul de

planificare nucleară (NPG) se reunesc la Bruxelles sau în alte capitale ale Alianţei, la

nivele mai înalte, de miniştri de externe şi ai apărării şi, uneori, în cazulreuniunilor de

vârf, la nivel de şefi de stat şi de guvern.Deciziile adoptate de către fiecare din aceste

organisme au acelaşistatut şi reprezintă politica aprobată de ţările membre, indiferent

de nivelulla care au fost adoptate. Comitetele specializate, alcătuite la rândul lor

dinoficiali reprezentând diversele ţări, sunt subordonate acestor organismesuperioare.

Această organizare pe comitete reprezintă mecanismul de bază

care oferă Alianţei mijloacele de consultare şi de adoptare de decizii,asigurând

reprezentarea fiecărui stat membru la toate nivelele şi în toatedomeniile de activitate

ale NATO.Activitatea curentă a Comitetului Militar este asigurată dereprezentanţii 7

militari care acţionează în numele şefilor de Stat major din ţările lor. Ei acţionează în

calitate de reprezentanţi naţionali, apărând cât

mai bine interesele ţărilor lor, rămânând în acelaşi timp deschişi la negocieri şi

discuţii, pentru obţinerea consensului. Aceasta implică adesea

compromisuri, atunci când obţinerea acordului este în interesul întregii Alianţe şi

serveşte la promovarea scopurilor politice şi obiectivelor sale globale. În consecintă,

reprezentanţii militari dispun de suficientă autoritate pentru a permite Comitetului

Militar să îşi îndeplinească misiunile colectiveşi să adopte decizii prompte.

1.3. Concepția privind pregătirea fizică în cadrul militar

Componentă a educaţiei fizice generale, educaţia fizică militară cuprinde discipline

înrudite prin finalităţi şi obiective, diferenţiate prin structuri şi metodologii, dar care

alcătuiesc un sistem ce îşi propune să îndeplinească un rol instructiv important. De

fapt, ea s-a conturat prin adaptarea organizării şi desfăşurării educaţiei fizice la

solicitările luptei armate.

Analizând acţiunile militare din punctul de vedere al efortului pe care acestea îl

solicită, rezultă dimensiunile domeniului educaţiei fizice în armată.

Valorificarea posibilităţilor fiziologice şi psihomotrice ale luptătorilor pentru

rezolvarea misiunilor este obiectivul prioritar pentru educaţia fizică militară.Educaţia

fizică militară porneşte de la valorile psihomotrice ale categoriilor de militari pe

anumite perioade încadrate în limitele grupelor de vârstă, raportate la obiectivele şi

conţinuturile programului de instruire. Ea nu înseamnă doar pregătire fizică. Sfera de

cuprindere a acesteia, determinată şi de amploarea procesului instructiv-educativ din

armată include multiple activităţi didactice de învăţare, consolidare, perfecţionare a

deprinderilor motrice, utilitar aplicative şi sportive, acţiuni de educare a posturii

corporale, chiar corectarea unor defecte fizice, prezentând această specialitate ca

fundamentală pentru formarea calităţilor de luptător.

8

Deprinderile motrice primare – alergarea, săritura, aruncarea, prinderea, căţărarea –

sunt transformate în deprinderi utilitar-aplicative: de alergare în teren variat, peste

obstacole, de traversare a versanţilor muntoşi, de ridicare şi transport

de greutăţi, alunecare pe apă sau pe zăpadă, de mânuire a tehnicii de luptă şi a

armamentului. Scopul final este asigurarea din multitudinea acestor exerciţii a celor

cu structuri asemănătoare cu activităţile motrice ale acţiunilor de luptă, generate de

dispozitivele tactice, diversitatea tragerilor, locul de manifestare (terestru, aerian,

naval) la care se adaugă rapiditatea execuţiei, curajul, rezistenţa organismului timp

îndelungat, uneori în poziţii nespecifice.

Pregătirea pentru luptă, aşadar, brodează acţiunile pe rezultatele educaţiei

fizice militare, iar aceasta, la rândul ei, studiază structurile tuturor acţiunilor de

instruire, natura şi durata eforturilor pe care urmează să le depună militarii în

aplicaţii sau război, mediul în care aceştia urmează să desfăşoare efortul, procesele

psihice cognitive sau volitive în care sunt implicaţi luptătorii, uneori la limita

maximă a capacităţii lor.

9

CAPITOLUL 2.

VIZIUNEA PEDAGOGICĂ ASUPRA CONŢINUTULUI CONCEPTULUI DE

DEPRINDERI MOTRICE

2.1. Reflexele condiționare sau deprinderile motrice reprezintă o serie de

componente ale activității voluntare ce au loc pe linia motricității. Acestea au la

bază legături multiple in zone precum cele vestibulare, ale vederii, vorbirii, dar și

în zone ale celorlalți analizatori, respectiv centrii motori interesați în coordonarea

activității presupuse. Pe scurt, putem face legătura deprinderilor motrice cu

sistemele de legături temporare, elaborate, dar și consolidate prin exerciții repetate

pe o perioadă indelungată.

La începutul învăţării deprinderilor motrice – sunt implicate suprafeţe mai mari

ale creierului şi nu zona responsabilă de mişcarea respectivă, concentraţia apare

atunci când este implicată strict zona responsabilă + fenomenul inducţiei reciproce

( când deprinderile motrice au fost învăţate - odată ce se activează anumite celule

nervoase, simultan, celelalte, care nu sunt implicate în activitatea respectivă se

inhibă).

ETAPE ÎN FORMAREA UNEI DEPRINDERI MOTRICE/MIŞCĂRI

AUTOMATE:

1) Etapa mişcărilor nediferenţiate

- subiectul îşi formează o imagine globală a ceea ce trebuie să realizeze şi, în

mintea lui se formeaza un program vag al acțiunii.

10

- mişcarea se realizează cu o serie de mişcări inutile/parazite, lipsite de

coordonare, deoarece la nivelul sistemului nervos ajung excitaţii care iradiază în

mai multe zone ale creierului decât este necesar.

- această iradiere în mai multe zone determină ca răspunsul să nu se realizeze cu

exactitate din zona motorie care trimite impulsul motor spre muşchii implicaţi în

efectuarea adecvată a mişcării respective.

- inhibiţia de diferenţiere este slabă, subiectul nu sesizează diferenţa dintre

modelul pe care trebuie să-l imite şi mişcările pe care le face, ca urmare programul

mişcărilor este nu este suficient selecţionat, astfel încât se fac mişcări inutile, de

multe ori folosindu-se segmente corporale care nu sunt implicate în mişcarea

respectivă.

- subiecţii sunt crispaţi, activitatea este neeconomicoasă cu un mare consum de

- când există şi dizabilităţi, excitaţiile pot să nu ajungă în zona respectivă

deoarece excitaţiile proprioceptive şi anumite mecanisme cognitive sunt afectate.

- când există şi probleme motorii – răspunsul motor se realizează defectuos sau

subiectul nu poate efectua mişcarea (paralizie)

2) Etapa mişcărilor conforme cu scopul acţiunii, dar realizate cu încordări

puternice

- în această ce etapă se trece după un timp de repetare, în care subiectul ajunge

să diferenţieze cu exactitate stimulii la care trebuie să răspundă, comenzile motorii

sunt mai precis selecţionate.

- zona indicată este mai redusă, concentrându-se numai pe centrii adecvaţi 16-

programul elaborat de scoarţă în vederea realizării activităţii motrice este imperfect

pt. căinhibiţia de diferenţiere este parţială

- repartizarea tonusului muscular de contracţie este inegală, fapt care determină

ca mişcarea să se realizeze cu o încordare mai mare a musculaturii şi oboseala

intervine mai repede.

- repetând numărul de mişcări se ajunge la mărirea numărului de execuţii reuşite

11

- această etapă este depăşită mai uşor de copii şi tineri, faţă de adulţi datorită

plasticităţii mai mari a structurilor corticale la vârstele mici.

3) Etapa diferenţierilor fine

- corespunde elaborării propriu-zise a deprinderilor motrice

- se caracterizează prin concentrarea proceselor nervoase doar asupra zonelor

respectabile în dirijarea şi controlul mişcării

- zonele neimplicate intră în stare de inhibiţie, se obţine – se ajunge la un focar

activ bine determinat în dirijare + control şi efectuarea mişcării

- oboseala nu apare atât de repede ca în etapa anterioară

4) Etapa de automatizare

- mişcarea se realizează fără control conştient, cortexul nu mai participă, ci doar

centrii subcorticali.

În cazul procesului de formare a deprinderilor motrice pot interveni fenomene

de transfer şi interferenţă a deprinderilor.

Fenomene de transfer

- atunci când deprinderile anterioare influenţează pozitiv formarea unor

deprinderi noi

Fenomene de interferenţă

- atunci când deprinderile anterioare influenţează negativ formarea unor

deprinderi noi.

Dacă o deprindere s-a format greşit influenţează negativ o alta deprindere care

presupune cunoaşterea celei care s-a format greşit.

2.2. Conţinutul şi structura lectiilor /antrenamentelor de judo

Un element important în pregătirea asupra tehnicilor de judo în Sistemul Național

de Apărare îl constituie prelucrarea informațiilor, ca tehnică de lucru, activitate

importantă pentru pregătirea teoretică a specialităților de judo.

12

Ca parte teoretică, se poate studia:

- istoricul luptei sportive;

- alcătuirea unor rezumate;

- noțiuni despre KATA (lupta imaginară);

- noțiuni referitoare la diferite procedee tehnice;

- prin ajutor și metode KUATSU;

- metode de recuperare după efort.

Aceste studii au menirea de a spori potențialul intelectual al judoka (tehnic, tactic,

psihic, fizic). Toate procedeele tehnice îl vor ajuta pe judoka să resolve în mod

rațional și eficient toate acțiunile motrice în orice situație s-ar afla. Prin perfecționarea

mecanismului de bază, fiecare judoka, prin procedeele tehnice, își formează deprinderi

motrice specifice tehnicilor de judo.

Fiecare judoka are particularități individuale, care vor fi îmbinate cu aceste tehnici

de judo. Un exemplu în acest sens îl reprezintă procedeul HARAI GOSHI, când un

judoka a evitat executarea procedeului COSHI-GARMA – prin pășire înainte,

interpunând un picior în traiectoria acestuia, prin secerare (HARAI GOSHI).

Modelul este important pentru evoluția tehnicii de judo, judoka având permanent

nevoie de modele care îl vor ajuta să creeze și să inventeze ceva mai performant

pentru a depăși modelul.

2.3. Viziuni moderne privind formarea deprinderilor motrice

Etapele formării deprinderilor motrice

1) Psihologia prezintă patru faze pentru formarea deprinderior motrice:

- faza iniţială (orientarea şi familiarizarea cu deprinderea);

- faza însuşirii fiecărui element component al deprinderi

- faza ansamblării elementelor componente;

- faza automatizării.

2) Fiziologia prezintă trei faze în formarea deprinderilor motrice:

- faza mişcărilor inutile, grosolane, nediferenţiate, lipsite de coordonare;

13

- faza contracţiiolr excesive,cu mişcări concordante cu scopul mişcării;

- faza realizării şi stabilizării deprinderii motrice.

3) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului distinge trei etape:

- Etapa învăţării - iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderii ce are ca

obiective:

a. formarea reprezentării corecte şi clare a mişcării formarea ritmului general

de execuţie;

b. descompunerea (dacă este posibil) în subelemente şi exersarea analitică;

c. înlăturarea greşelilor tipice în execuţie.

- Etapa consolidării – a fixării deprinderii, cu următoarele obiective:

d. formarea tehnicii de execuţie a mişcării(corectitudine a mişcării în spaţiu şi

timp);

e. întărirea legăturilor temporale prin exersare în condiţii relativ constante

(standard) a deprinderii motrice.

- Etapa perfecţionării deprinderilor motrice cu obiectivele:

f. lărgirea variantelor de execuţie a deprinderii, prin desăvârşirea mai multor

procedee;

g. exersarea deprinderii în condiţii variate, apropiate de cele de concurs;

h. executarea deprinderii în cadrul unor complexe (combinaţii)de deprinderi.

14

CAPITOLUL 3.

PREGATIREA FIZICA IN CADRUL MILITAR

3.1.Obiective generale și speciale ale pregătirii fizice

Pregătirea fizică este baza pregătirii de luptă, o parte componentă principală în

instruirea şi educarea întregului efectiv.

Scopul pregătirii fizice este de a asigura gătinţa fizică a militarilor pentru

activitatea de luptă şi alte sarcini la instruirea şi educarea lor, avînd ca obiectiv

dezvoltarea forţei şi vitezei, care vor permite îndeplinirea calitativă a obligaţiilor

funcţionale, dezvoltarea rezistenţei, care, la rîndul ei, va face posibilă o activitate

îndelungată a efectivului în situaţii extreme şi va scădea stresurile psihologice.

Obiectivele generale ale pregătirii fizice sînt:

menţinerea şi fortificarea sănătăţii, sporirea capacităţilor fizice şi intelectuale,

îmbunătăţirea dezvoltării fizice generale;

formarea şi dezvoltarea calităţilor fizice de bază – rezistenţei, forţei, vitezei,

îndemînării, precum şi a iniţiativei, ingeniozităţii, voinţei, hotărîrii, încrederii în forţele

proprii şi a curajului, atenţiei şi capacităţii de orientare;

formarea deprinderilor de a acţiona repede şi precis, inclusiv în condiţii de

oboseală fizică şi de încordare psihică;

instruirea şi antrenarea militarilor la deplasarea rapidă şi alergarea în teren variat,

trecerea obstacolelor, aruncarea grenadelor de mînă, lupta corp la corp cu armamentul

individual din dotare;

creşterea capacităţii organismului de a suporta acţiunile radiaţiilor şi gazelor

toxice, căldurii şi frigului, precum şi a altor factori nefavorabili, care apar în timpul

luptei;

obişnuirea militarilor cu practicarea sistematică a exerciţiilor fizice.

15

Obiectivele speciale ale pregătirii fizice, care trebuie rezolvate în funcţie de

specificul şi particularităţile armei sînt:

formarea deprinderilor de a acţiona repede, folosind armamentul şi tehnica din

dotare în condiţiile ducerii luptei, pe timpul deplasării şi în staţionare;

formarea şi dezvoltarea rezistenţei pentru eforturi fizice îndelungate, la

deplasarea pe jos, pe autovehicule şi formarea deprinderilor de a suporta timp

îndelungat poziţiile statice şi de mobilitate redusă;

dezvoltarea forţei fizice în transportul greutăţilor pentru îmbarcarea şi

debarcarea materialelor pe autovehicule;

creşterea vitezei de reacţie şi de execuţie, a îndemînării şi forţei în executarea

săriturilor, aruncărilor, în acţiunile la şi pe maşinile de luptă;

adaptarea şi mărirea rezistenţei fizice a organismului la suprasarcinile impuse

pe timpul zborului, la acţiunile vibraţiilor şi a schimbărilor bruşte de temperatură şi

presiune.

3.2. Antrenamentul sportiv

Este definit ca: ,,Proces de acțiune complex, al cărui obiectiv îl reprezintă

dezvoltarea performanței sportive, într-o maniera sistematica și orientată spre scop.

- Procesul de acțiune complex este constituit din toate activitățile, efectuate

de antrenor și sportiv în scopul realizării cerințelor ce determină performanța unui

sportiv;

- Aspectul sistematic cuprinde: planul de antrenament, conținutul, metodele

de antrenament și obiectivele intermediale evaluate prin probe și norme de control;

- Orientarea spre scop reprezintă toate măsurile definite de către antrenor ,

prin care se realizează nivelul de performanță determinat.

16

Antrenamentul trebuie condus dupa criterii științific sstabilite și dirijat prin planuri

și programe de scurtă, medie și lungă durată, corespunzătoare obiectivelor instructiv-

educative standardizate, conform modelului competițional stabilit.

Performanța sportivă se află într-o continuă dezvoltare, ceea ce îi obligă pe

antrenori și sportivi să-și perfecționeze necontenit stilul și metodele de muncă.

3.3. Antrenamentul sportiv

Practicarea sportului este apanajul unor sportivi, care cunoscând cerințele și

efectele pozitive ale performanței sportive, devin de la inceput motivați pentru

practicarea unei discipline sportive.

Motivația reprezintă ansamblul dinamic, structurat ierarhic, al trebuințelor,

dorințelor, intereselor, înclinațiilor, tendințelor, aspirațiilor, așteptărilor, năzuințelor,

intențiilor, care toate împreună reprezintă moto-ul primar al conduitei, viitorului

sportiv de performantă.

Pe langă aceste componente, antrenorul mai trebuie să ia în calcul și convingerile și

atitudinile morale ale sportivilor, deoarece acestea joacă un rol important în orientarea

conduitei sale pe timpul pregătirii.

De asemenea, conduita sportivilor este influențată și de obișnuințe devenite

trebuințe funcționale, nevoia de a citi, de a informa, de a fuma cât și alte trebuințe care

pot crea stări afective plăcute sau neplăcute în procesul de antrenament.

Dezvoltarea motivației pentru performanță depinde de măiestria antrenorului, de a

aprecia cât mai aproape de adevăr rezultatul sportiv. Processele de moment ale

motivației sportive, pentru performanță sunt, deci, asimilate proceselor cognitive și

emoționale și se bazează pe experiența individuală a antrenorului și a sportivilor din

alte situații, în care au fost realizate alte succese de valoare.

17

3.4. Autoapărarea (karate, taekwondo, judo, lupta corp la corp) in cadrul

militar

Procesul amplu de formare și dezvoltare a unei armate moderne, suple, flexibile, cu

capacitate operațioanlă de acțiune, interoperabilă cu celelalte armate membre NATO,

gata de a îndeplini misiuni de orice gen, inclusiv de menținere a păcii, a atins un stadiu

foarte avansat. Tranformarea instituției militare dintr-o fortă de apărare, în una de

securitate și cooperare implică noi forme și metode de instruire capabile sa ducă la

îndeplinirea acestui gen de misiuni. Se va acționa în mod susținut pentru

perfecționarea instruirii trupelor potrivit cerințelor luptei armate moderne și

standardelor euroatlantice.

În timpul instruirii, procedeele sunt studiate până în cele mai mici detalii și repetate

până la automatizare, astfel incât să poată fi aplicate cu ușurintă și încredere pe timpul

luptei. Mișcările sunt caracterizate de rapiditate, precizie, fermitate, iar combinarea

procedeelor este realizată in funcție de procedeele utilizate de inamic. Tehnicile de

dezarmare a inamicului reprezintă un mijloc de bază al lupei apropiate și se

caracterizează prin trei trasaturi:

- Precizie, trăsătură ce consta în executarea riguroasă a tehnicilor evitându-se

orice greșeală;

- Continuitate, care constă în executarea cu rapiditate și fără întrerupere a

procedeelor alese;

- Riscul, ce este reprezentat de existența primejdiei.

În desfășurarea luptei este foarte important să se dea dovadă de stăpânire de sine

pentru a identifica momenele prielnice aplicării diferitelor procedee cu rapiditate și

siguranță.

18

19