ORADEA-MARE. Anul 111. 1 Aprilie 19Z2.

R€V!STfi D€ Ci5LT£5RA

IHOTtrUlOPNOC BtaatKJrMiWL ' I U ' I I I ^ . ' 1 'jii" 11 ii*1 IN ii un

# # # # #

COLABORATORII ACESTUI NGMAR- E M - PAPAZISSU. GEORGE BOTA, M. G. SAMARINEANU, CEZAR CRISTEA, _ — ALEXANDRU BOGDAN. AL. TERZIMAN, 1RENE D E P Â L F F Y , GEORGE A.

P E T R E , A U R E L LOCUSTEANU, VIORA I. CIORDAŞ. DEM. GÂLMAN. S Z E P ERNO. JUSTIN ILIEŞIU, ARPATĂCEANU, PAUL I. PAPADOPOL, 1. T. VLADIMIR.

C L I Ş E E : V E D E R I , DESENURi DE B E L I C O V ŞI V A R A D I .

N O . 7 . Preţul: 3 . 5 0 lei. N o . 7 .

BCU Cluj / Central University Library Cluj

CELE TREI CRIŞURI APARE DE DOUĂ ORI PE LUNĂ, LA 1 ŞI LA 1 5 .

ABONAMENTE: Pe un an « . • Lei 100.— Pe un an autorităţi Lei 200 .— Pe un an Studenţi . . . Lei 7 0 . — Anunţuri şi rec lame după tarif. — Manuscr ise le nu se înapoiază.

i M m M i i i i i i i m i i i i l l i i i i l i i i i i i m i i m M M i i n i n H H i i m m m i i m i f f H m m M H i m m i i l H i m i i i i m i t m i m i i i i m H i m ^ ^

C U P R * * * înviere. < Em. Papazissu: Primăvară nouă. ; George Bota: Logică pătimaşă. > j M. G. Samarineanu: Primăvara. j Cezar Cristea: Cântec de tranşee. j Alexandra Bogdan: Tipul decadent. Al. Terziman: Pastel sentimental. ! Irene de Pălffy: Gânduri. George A. Petre: Copilărie . . .

Note, Cărfi, Reviste, Memento. Clişee:

I N S U L : ! Aurel Locusteanu: Moş Costache. i Viora I. Ciordaş: Romanţa rozelor femei

blonde. Dem. Gălman: Peisaj .

-Sze'p Erno: Apune soarele (trad. Iustin Ilieşiu) Arpătăceanu: Din snoavele lumii. Paul I. Papadopol: Idealul naţional în poe­

zia noastră lirică. /. T. Vladimir: Cronica artistică.

Vederi, Desenuri de Belicov şi Varadi.

f m n n i i i n i i n i m î n M i m n i i i i i i i m i i i i f i i i i i i i m J M i i i H m i M i n n H M i H i i M i l i l i i i i i i M m i i i H i i m i i i H i m i i i n j ^ ^

COLABORATORII REVISTEI:

I. Agârbiceanu, C. Banu, N. Bănescu, G. Bogdan-Duică, N. Batzaria, Zaharia Bârsan, Măria Baiulescu, Lucian Blaga, V. Bogrea, Oct. Beu, Elena Bacaloglu, Const., Victor şi George Bacaloglu, Emanuil Bucuta, Al. Bogdan, George Bota, Al. Cazaban, Al. Ciura, R. Ciorogariu, A. Ciortea, Th. Capidan, A. Cotruş, Gh. Ciuhandu, Viora Dr. Ciordaş, V. Corbasca, Cridim, V. Demetrius, R. Demetrescu, I. G. Duca, Mihail Dragomirescu, Silviu Dragomir, Ion Dragu, Bucura Dumbravă, Mihail Dragoş, Victor Eftimiu, Ion Foti, G. Galaction, VI. Ghidionescu, Vasile Al-George, Ovidiu Hulea, N. Iorga, Emil Isac, M. Iorgulescu, N. E. Idieru, E. Lovinescu, I. Lupaş,

Aurel I. Lepădatu, A. Lupeanu-Melin, General Moşoiu, S. Mehedinţi, V. Merutiu, A. Magier, T. Murăşanu, M. Mora, D. Nanu, A. Nanu, Cincinat Pavelescu, I. Paul, Ion Peretz, N. Pora, Sextil Puşcariu, V . Petala, Alex Pteancu, Ecaterina Pitiş, D. Pompei, Matilda Poni, Paul I. Prodan, Pr. Gh. Pteancu, George A. Petre, P. I. Papadopol, Mircea Rădulescu, G. Rotică, C. Râuleţ, M. G. Samarineanu, Alexandrina Scurtu, Ion P. Sachelarie, Al. T. Stamatiad, Eugeniu Sperantia, Marin Stefănescu, C. Sudeteanu, Caton Theodorian, G. Tutoveanu, Nuşi Tulliu, N. G. Tistu, I. Ursu, George Voevidca, Con­stanta Zamfir, George M. Zamfirescu.

LUCA P. NICULESCU Sucursala Oradea-Mare Str. Regele Ferdinand Nr. 11.

Mare magazin cu : Manufactură, Mătăsărie, Pânzărie, Stofe, Covoare, Linoleum. Vinde en-gros şi en detail. Mai eftin ca ori unde! în­

cercaţi spre a vă convinge.

Marcă mondială.

T O C U R I DE G U M E DE C A L I T A T E SUPERIOARĂ M 0 H

BANCA m m i i k c l blank i a SOCIETATE ANONIMĂ Sucursala: O R A D E A - M A R E

Palatul Blankbanca, Calea Regele Ferdinand 9.

Sediul central BUCUREŞTI

Capital: . . . . 1Z5,000.0QQ Rezerve: . . . 140,000.000

SUCURSALE: Arad, Brăila, Braşov, Constanta, Cernăuţi, Cluj, Galaţi, Tg.-Mureşului, Oradea-Mare, P A R I S , CONSTANTINOPOL, N E W - Y O R K .

Primeşte depuneri spre fructificare şi face orice operaţiuni de bancă .

BCU Cluj / Central University Library Cluj

• 1111 • I • 1111111 1 >l

Anul 111. No. 7. • 111111 n 111 M 111 j 1111111 ri 1111111! 111111 >

1 m i i i i i i i i i i i i i i i i i i i n i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i

ORADEA-MARE I I I I I I H I I M l I I H I I I I I I M n i l l I I I I U I l I U I I I t l I l l l

I1II I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I1IIHII I I I

1 Aprilie 19ZZ u i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i m i i

MMt i i i i i i u i i i i i i J M i i n n n 11 i u n i i i i n i t i i i i ut M in i i i i i f i i i i iu t r

Dîrector-Fondator: fi. Bacaloglu. M ( , i i i iN i i f iM ) i iMiimii i i i i i i iuni i i i i i i i in i i i i i i i i i i i imi i i i in

REVISTĂ DE CULTURĂ u n i i i i m i n i n 11 I I I tun i 1111 î m i i i i i i i u i i i i i i f f i i i i i i i i i i f i i i i r i

Redactor: M. S. Samarineanu 11111 M m i n i i J n i J i M I I I I I 1111 E I I I I I 111 ii m i i i u n t I I I I i m i i ii11 m i

REDACŢIA: S T R . PRINŢUL CAROL NO. 5. T E L E F O N : 119. -> A D M I N I S T R A Ţ I A : S T R . P O Ş T E I NO 4. T E L E F O N : 16-07. II • III • • 111 • I • 1111111 • I! 111 I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I IMIIII I1III IMIIII I I l l l l l t l I I I I I I I I I IHI I 'M I l l l l I I I I I IMII I I IMII 1111! I l l l l l l l l l l l l l l l IIII Mtl l l III1II

Înviere. Un spazm grozav — o furtună

— şi iarna şi-a dat duhul. Primă­vara şi-a mijit surâsul pe vârful dealului şi soarele se înălţă de o suliţă. Un nor a trecut însă, s'a repezit asupra lui şi l-a înfăşurat în vată ca pe un copil născut înainte de vreme.

Palid de surprindere, a încercat o clipă să reziste şi printre golu­rile norului ca printre degetele unei mâini haine, a lansat căte-va raze, ca nişte ţipete de desperare.

Era plăpând încă soarele primă­verii şi a trebuit să se dea bătut.

i * *

Trei zile norul a tronat. Dela un capăt la celalt al văzduhului s'a întins şi a întunecat cerul.

Un bubuit, apoi un altul şi altul... Sunt salvele prin care şi-a anun­

ţat victoria. Şi ploaia s'a pornit. . . Părea

lacrimele slavilor cari încă n'au putut scăpă de stăpânirea iernii. Părea mărgele de cristal care se prelingeau pe obrajii unei cur-tizane strălucitor de frumoasă, condamnată să-şi ascunză gratiile.

* * *

Dis-de-dimineată!. . . Un tril se înaltă, sfruntând ne­

bunia iernii care nu vrea să se mai ducă. Un mugur a crăpat sub pulsiunea vieţii interne şi primă­vara şi-a mijit iar surâsul în ro­şul florii care sângerează printre pleoapele întredeschise ale sepale-lor.

Zefirul cu aripi parfumate şi-a scuturat somnul de pe ochi, a supt roua din potirul toporaşilor şi al­băstrelelor, întremăndu-şi puterile,

PRIMĂVARĂ" NOUĂ.

A/u i-ati simţit sglobiii paşi uşori, Alergători Prin sufletele voastre ? . . . N'ati auzit fermecătoru-i tril Cu tâlc subtil Adus din zări albastre ? . . .

Ea a sosii pe aripi de zefiri, Iar în priviri Atâtea daruri poartă!. . . Iluzii, doruri, visuri aurii Şi bucurii In lume să le'mpartâ. . .

Ea a sosit şi 'n Eire-i raiul iar... Din cerul clar Curg desmierdări de pară . .. O, fraţii mei, săltaţi acum, cântaţi Şi vă 'mbrăcati Cu noua Primăvară!. . . Caragea-At. EM. PAPAZISSU.

l l l in i l l l l l l l l lMMHI I I I I I I I I I I I I I I I I I I I IHI I I I I I I I I I I I I I I I I IMI I I I I I I I I i l I I I I I I IMI I I I I I IMUI I I I I IMI I I I I I I I I I I IM in i l l l l l l l lMI I IHI I I I I I IHI I I I I I I I I I I I I I I I

şi, ca un craiu al primăverii, a pornit.

Norul s'a destrămat. . . Soarele s'a arătat din nou; a-

cum şi mai îndrăzneţ- Lupta l'a îmbujorat ca pe un Făt-frumos.

E primăvară. * * *

Natura se trezeşte. Soarbe cu nesaiiu prin toti porii ei belşugul aurului din soare, ca apoi să-l preschimbe şi să-l exale în mili­arde de spice, de pomi şi de flori.

E primăvară In haină de sărbătoare s'a îm­

brăcat pământul s'o întâmpine. Privighitorile o bineventează în imnuri de mărire şi cerul îi lu­minează noaptea cu mirii de can­dele de argint.

E primăvară!. . .

Ca o regină mărinimoasă, vine . . . vine . . .

O simţim cu toţii în vine, în creere, în fiinţa noastră întreagă.

Din sera trupului în care a ve­getat, sufletul nostru începe să se strecoare afară, şi ca un fluture, începe să zburde şi să se prindă în fiecare floare, în fiecare frunză, în fiecare obiect.

* * *

Reînviem . . . Buna-Vestire ne aşterne frunze de dafin în drum. Isus zâmbeşte în tot ce ne 'ncon-joară. Pământul şi-a deschis vis­tieria. Golgota s'a îmbrăcat în aoreolă. Heruvimii cântă . . .

E Paşte . . . £ primăvară!. . .

BCU Cluj / Central University Library Cluj

11 • i • • > 11 • • 11 i i i M i i i i i i i i i i M i i i i i i m i i i i i i i i i i i i i i i i

CELE TREI CRIŞURI I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I t l I I IMII IMII I I I I I I I I I I I I I I I I I I I

I I I I I I I I I I M I I I

Pag.

Răstignirea de Vermont.

Logică pătimaşă. Când pornim dela mai multe

cazuri particulare şi tragem o con­cluzie generală, facem un raţiona­ment inductiv. Adică din faptele izolate că Gheorghe a murit, Ioan a murit, Vasile a murit, X , Y . au murit, noi tragem concluzia, cu ajutorul judecăjii că „Gh., I., V, X , Y . sunt oameni", că oamenii sunt muritori. Când dimpotrivă pornim dela o lege generală ca s'o aplicăm unui caz particular facem un raţio­nament deductiv. Adică de la adevărul general „Oamenii sunt muritori" cu ajutorull altui adevăr că „Papa este om" tragem con­cluzia că „ Papa este muritor".

Dintre aceste două drumuri, pe care vecinie le străbate mintea

1 A se vedea : Ribot „Logica senti­mentelor" şi Eugenio Rignano ,,Rntion;i-inenlul intenţional",

omenească, se poate vedea lim­pede că cel care ne oferă garan­ţie mai mare este raţionamentul deductiv. Totul depinde de valoa­rea punctelor de plecare şi de respectarea anumitor legi. Pe câtă vreme la raţionamentul inductiv, inducţiile sunt mai mult opere personale şi c a tot ce este perso­nal poate fi mai uşor supus gre-şelei. Să luăm două exemple spre a ilustra afirmaţia noastră. Am văzut într'o zi o cucoană şi astfel am văzut o sută, o mie de cu­coane vopsite. Ceace mă îndeam­nă să trag concluzia că „toate cucoanele se vopsesc", deşi în lu­me nu sunt numai o mie de cu­coane. Iată-mă dară în eroare prin raţionamentul inductiv. Pe această cale formăm cele mai multe fraze pretenţioase, cu apa­

rentă de legi generale. Astfel sta­bilim că toti preoţii sunt beţivi şi lacomi; c ă toti avocaţii palavra­gesc ; că toti ofiţerii sunt uşurei; că toti senatorii dorm; că toti Ar­delenii sunt separatişti; c ă toti poeţii sunt nebuni, etc. etc.

Toate acestea sunt inducţii pri­pite şi nelegitime, căci foarte uşor, un cap sănătos va putea găsi cel puţin tot o mie de cucoane cari nu se vopsesc, avocaţi cari nu palavragesc, preoţi evlavioşi şi cari nu beau, Ardeleni cari pu­ţin la neamul întreg, etc. etc. şi prin urmare tot prin inducţie se poate ajunge Ia adevăruri cu to­tul opuse.

Ce face însă pe unii să ajungă la un adevăr şi pe alţii la alt adevăr? Este intenţia inconştientă, pe care o are fiecare şi care in­tenţie îi este dictată nu de ade­vărata probabilitate matematică, ci de un anume sentiment de cas­tă, de un spirit de părtinire. Pen­tru asemenea spirite nu e nevoe de o mie de cazuri; sunt sufi­ciente două: numai două cucoa­ne să se vopsească, doi preoţi să bea, şi va trage concluziile gene­rale că „toate cucoanele se vop­sesc" şi că „toţi preoţii sunt be­ţivi" etc. De fapt avem a face cu un duşman al femeilor şi al preo­ţilor ; nu suntem decât în faţa unui raţionament pătimaş şi apa­rent. De fapt concluzia o are el de mult în cap, căpătată cine ştie din ce incident în viaţă, din vreo dragoste nenorocită, din vreo ceartă cu vre-un popă, din vreo cădere la alegere. Concluzia o are, îi este dictată de patima sa, iar faptul că aduce două cazuri ca exemplu, nu este decât o alegere intenţionată spre a-şi motiva con­cluzia sa pătimaşă.

La această boală obştească, pe care am putea-o numi inducţie pătimaşă, s a r mai adăoga o alta tot atât de dăunătoare societăţii şi anume: obiceiul celor mai mulţi, ca nu din patimă, ci^din pripeală

BCU Cluj / Central University Library Cluj

I I I I l M I l U I l I l l I I I I I H I I I i l I l l l l l l l I I I M I I I I I l l l l l l I I I I H M

Pag.

uşuratică, să generalizeze şi să stabilească adevăruri dăunătoare societăţii- Pentru un om iubitor de dreptate şi de adevăr, în materie de apreciere socială, cu atât mai mult nu există decât adevăruri ca aces tea : unele cucoane se vopsesc, unele nu; unii avocaţi sunt flecari, alţii nu. Iar când e vorba să li se impună, din prea numeroasele cazuri un adevăr mai general, nici atunci nu se grăbesc să dea acestor adevăruri caracterul de necesitate absolută. Deşi cei mai mulţi senatori or dor­mi, omul sănătos nu va spune niciodată că „toii senatorii dorm" ci „cei mai mulţi dorm,,, lăsând Ioc şi pentru cei mai tineri.

Şcoala ar trebui să-şi îndrepte ochii spre aceste apucături ne­norocite şi să deprindă pe copil cu adevărata inducţie.

Dar dacă am arătat c ă raţiona­mentul inductiv ne înclină spre eroare şi dacă am spus că cel deductiv ne fereşte mai mult de eroare, nu am vrut să inducem nici noi la concluzia că „raţiona­mentul deductiv" nu poate da greş. Am vrut numai să afirmăm că atunci când punctul de ple­care este adevărat (toti oamenii sunt muritori) şi când judecata ajutătoare iară este adevărată (Papa este bm), atunci în mod necesar, independent de patima noastră, chiar de am crede în ne­murirea papei, trebue să tragem concluzia că „Papa e muritor". Altfel am putea fi socotiţi drept nebuni sau de rea credinţă. Toată geometria e construită pe ase­menea fel de raţionamente.

Şi cu toate acestea nici deduc­ţia nu scapă de intenţie. Lăsăm Ia o parte c ă lumea pleacă dela adevăruri cu aparentă de necesi­tate, pe cari adevăruri după cum am văzut şi Ie stabileşte printr'o inducţie pătimaşă sau pripită, ca bună-oară: vede pentru prima oară un preot şi plecând dela adevărul său pătimaş că „toti

PRIMĂVARA. Priviţi, e primăvară!.. . Viata se coboară Pe raza aurită de soare împroşcată Şi'n craca cea uscată De pom, se fecundează. Priviţi, e primăvară!... Trei muguraşi crăpară ,

Şi 'ncet se mbujorează.

E soare, . . . e lumină!... Pământul se 'nsenină. Din zare'n zare Pare Cadână zvăpăiată dintr'un harem scăpată. In cârduri rândunele zburdalnice se-arată; Pe albul înălţimii par slove de cerneală Si cel ce ştie 'n astfel de slove să citească Uşor o să ghicească Ce spune scrisul lor: Azi ori ce muritor Să-şi scuture din vine a iernei lâncezeală Si să pornească-afară Din ghiocei să soarbă un strop de primăvară.

Şiret zâmbeşte lunca Şi-i ademenitoare; Ea şi-a gătit beteala din verde şi din floare. Celor ce vin în cântec ca să-şi înceapă munca Se dă ca o mireasă Din dragoste aleasă.

Priviţi, e primăvară, Comoară Ori şi cui, Hai suflete pe-afară Hai suflete hai-hui!

Aprilie 1922.

MIIII l l l l l l l l l l 11111111 • 1111 i 11 Ml I l l l l l M m j l l l l M I l I j M I I I I I I I I I I I I I I I I I l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l l II

preoţii sunt beţivi", deci şi acest preot e beţiv, deşi bietul om poa­te să nu fie pătat cu nimic în viată. Vina este c ă el, cugetăto­rul nostru, ia premisa sa păti­maşă drept un adevăr general şi atunci fireşte că şi preotul nostru trebue în mod necesar să intre în

rândul beţivilor, fiindcă nu mai sunt altfel de preoţi. Lăsăm dar Ia o parte aceas tă eroare, care la urma urmei este datorită tot inducţiei pătimaşe şi pripite.

Plecăm dela constatarea c ă dacă premisele sunt puse, urmează neapărat concluzia. Aşa de pildă

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Cristofor Columb a văzut că ve­neau pasări din spre Apus; mai ştia că pasările nu puteau să sboare la infinit şi că trebuiau să se odihnească pe uscat ; din a-ceste adevăruri i s'a impus, fără voia sa, că în Apus trebue să fie uscat şi impunerea acestei con­cluzii a fost atât de puternică, în cât 1-a făcut să plece în căutarea acestui pământ.

E întrebarea, noi oamenii de rând tot aşa ne servim de mintea noastră? Şi noi tragem concluzia din adevăruri ştiute; şi noi mer­gem dela adevăruri ştiute la con­cluzie? In aproape toate raţionamen­tele noastre noi credem că ur­măm calea rajiunei şi de fapt o urmăm pe acea a sentimentului, a patime noastre. Pe când min­tea sănătoasă merge, chiar peste plăcerea sau neplăcerea sa. dela adevăruri la concluzie, noi cei mai mulţi urmăm o cale inversă: mergem dela concluzie la adevă­ruri şi fireşte atunci aceste adevă­ruri sunt alese anume pentru con­cluzia pe care o avem în cap.

Iată de pildă cum lucrează min­tea pătimaşului: Unul a fost res­pins şi nesocotit de o doamnă, in­diferent motivele. In sufletul său se naşte o ură pentru această doamnă X şi el va căuta să de­monstreze lumei că doamna X . este uşurică. Deci concluzia este în capul său, dictată de senti­mentul său, iar nu de raţiona­ment. Şi iată-1 cum va raţiona şi va demonstra lumei: Toate fe­meile sunt uşurele; Dna X este femee; deci Dna X este uşurică. De fapt el nu a plecat dela nişte adevăruri incontestabile, ci aceste adevăruri şi le-a făurit el ca să se potrivească concluziei. Această concluzie eră înainte în capul său, iar adevărurile pe care vrea să se sprijine le-a găsit pe urmă. Min­tea adevărat logică însă caută în-tâiu adevăruri incontestabile, re­cunoscute de cât mai multă lume şi apoi trage concluzia.

CÂNTEC DE TRANŞEE.

Din zarea tranşeelor scunde Porneşte al gloanţelor cânt, C'un vaet, ecoul răspunde Şi vine pe aripi de vânt.

A plumbilor tristă cântare Se ncinge'n al zării cuprins, — Un cântec barbar... de 'ngropare Ce trece pe câmpul întins!

Un tunet departe răsună . . . Vin „solii de moarte" în zbor Şi nimeni nu pune cunună Pe fruntea acelor ce mor!

Nu-i nimeni, de veghie să stee La creştetul celor viteji Şi n recile, scunde tranşee — Doar „morţii" ei singuri sunt treji!

Din zarea tranşeelor scunde Pornit-a al gloanţelor cânt, Un geamăt prelung le răspunde, Un geamăt: al morţii cuvânt.

E strigătul „vieţilor" care Jerfindu-se, tării fac scut, Durând din ţărână: altare Urmaşilor lor, — sfânt avut! —

Iar corbii flămânzi ce s avântă Par „ciocli" în negru veşmânt; Nici frunza în pomi nu mai cântă Când „florile" cad la pământ!

Şi tristele morţii cuvinte S'aud prin văzduh şuerând, — Când, sfântul refren: „înainte" II cântă: „al morţilor rând!"

CEZAR CRISTEA.

Un Ardelean vrea să fie ve­cinie deputat: de aci ură pen­tru cei din vechiul regat. Din aceas tă ură se naşte în capul său concluzia sentimentală: „Contra­candidatul meu din vechiul regat e un stricat şi un hoţ". Pentru a demonstra lumei această conclu­zie, la care a ajuns prin senti­ment, nu prin raţiune, se va grăbi să stabilească adevărul: „Toti cei din vichiul regat sunt stricaţi şi

hoţi". Y . este din vechiul regat şi deci Y . este hot şi hrăpăreţ. Iată dar un raţionament pătimaş, por­nit dintr'o concluzie sentimentală şi de dragul căreia Ardeleanul nostru caută cu lumânarea ade­văruri generale, nesocotind faptul că şi în vechiul regat ca şi în Ardeal, pot fi tot atâţia cinstiţi şi tot atâţia hotj. In aceaşi greşeală poate să ducă patima politică şi pe unul din vechiui regat, fată de Ardeal. Deschideţi presa nenoro­cită din timpul campaniei electo­rale din ultimul timp şi veti vedea exemple sute şi mii de logică sentimentală şi pătimaşă.

Nicăiri nu veti găsi mai multe argumente decât la omul pătimaş, căci el, după cum spune marele cugetător american William J a ­mes, trebue să găsescă aceste argumente.

Şi cât venin împrăştie peste un neam aceşti pătimaşi, cari pentru o convingere nu logică, ci senti-mental-pătimaşă, cu totul perso­nală şi particulară, caută să îm­prăştie fraze şi vorbe mari, fău­rite spre a-şi servi patima lor, dar cari otrăvesc un neam întreg. Ar-, gumentele demagogilor şi aşa zişi­lor iubitori de popor, se transfor­mă în opinii, în păreri ale multi-mei şi să nu ne mirăm c ă opinia publică este falsificată. Mulţimea nu poate controla logiceşte argu­mentele lor; ea este mişcată tot pe cale sentimentală, iar aparen­ta de raţionament a demagogilor nu este decât o şarlatanie sofis­tică.

Ar trebui să-şi dea seama cei ce au întors raţiunea omului pe dos, că această întoarcere în­seamnă nenorocirea neamului. S ă luăm exemplu dela ştiinţă şi să mergem pe calea firească a ra-tiunei.

George Bota.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

i i î i i i i i i i i i î l i [ l i n i l t l l l l l l l i l l l l l l l l l l f l l f IHI l f l I I I ITMII IMMII I I IMf l

PASTEL SENTIMENTAL. Cu sufletut scăldat în lacrămi blânde Privesc în vioriul vis al serii Cum îşi îmbracă cerul primăverii Vestmântul lui de stele tremurânde, Cu sufletul scăldat în lacrămi blânde..

Tu ce faci oare n clipele aceste Iubita mea suavă, delicată ? Când eu privesc tăria înstelată Ce-şi tremură luminile n fereşte, Ce faci tu oare n clipele aceste ?

In farmecul acestei nop[i senine Priveşti şi tu aceleaşi stele poate Şi nici nu ştii că visurile-mi toate Se 'ndreaptă acum, pe raza lor, spre tine, In farmecul acestei nopţi senine. . .

Al. Terziman.

Tipul decadent. Prin prisma impresionistă a lui

Jules Lemaitre, — pe stradă, printre siluete masive, îl vezi cu umerii aduşi, figura galbenă, pomeţii bom­baţi, cu ochii încercuiţi de brazde vinete. In cafeneaua rataţilor ti s'a plâns de nevroza şi viciile lui. E bizar. De mic copil a fost timid şi leneş. Există desigur o lene fiziolo­gică. A rămas în urma desvoltărei normale a trupului şi a bagajului intelectual. Mintea lui este o mon­struozitate, cu convexităti geniale în anumite direcţii, concavă în al­tele; l'ai numit când inteligent, când stupid după faţeta văzută. Nu deosebeşte clar sfera fiecărei noţiuni. „Cuvintele sunt pentru el semne mai maleabile decât ne par nouă." E obosit şi îmi face im­presia că vede viata în culori ne­lămurite.

Are voinţa reflexă a animalului.

Inofensiv şi naiv, uneori face rău, fără să-şi dea s e a m a : dintr'o in­suficientă de judecată nu deose­beşte binele de rău. E paradoxal şi amoral.

E distrat. Nu-i poji atrage con­stant atenţia. Trăeşte un vis mis­terios. II baji uşor pe umăr: tresare; — i-ai turburat visul. Diletant, pe­simist şi nevropat, în mintea lui

n i t l i i l i i i i i i t

ridică eşafodajul planurilor imense. Când îi arăji prăpastia dintre ele şi realitate, trece foarte uşor cu buretele peste conştiinţa sa şi cu aceeaşi uşurinţă schiţează pe ace­astă tabula rasa dorinţe noi.

Incapabil de acţiuni susţinute, vagabondând fără ţintă, îşi poartă dealungul bulevardelor sensibilita­tea afinată şi nervii ascuţiţi ca de femee bolnavă, păstrând sufletului său forma de algă bizară şi putre­zită, crescută pe malurile nebuniei.

Uneori, un val de patimă trece mai vânjos peste planta aceasta . Incoştientul se impune tiranic, vi-siunea devine realitate. Şi dacă nevropatul s'a epuisat, ros de ina-nitie, de alcool, opium, morfină, vicii sau neliniştiri ereditare, — dacă totuşi a rezistat tentaţiei de a-şi curma singur zilele, — valul acesta de nebunie îl dă afară din societate, îl împinge să moară la spital, în azil sau ocnă.

La noi, dl Minulescu, în Spove­dania unui om putred, a încercat să schiţeze tipul decadentului în acel vlăstar de prinţ român, fost coleg de şcoală cu autorul. Des-gustat de viată, omul putrecTbea la intervale egale de timp o licoare savuroasă, care are proprietatea de a ucide după un anumit număr de păhăruţe. Omul putred a cal­culat astfel cât îşi mai îngădue să trăiască. Invită pe autor la un pa­har din aceas tă otravă lentă şi-i povesteşte bizarerii din viata sa.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Ruinat, îşi urăşte amantele, care nu vor să-i dea bani.

O femee, care-1 iubea, i-a dat în schimb un plan de răsbunare: omul putred va trimite fiecărei amante ce l a uitat, câte un cer­şetor puhav, îmbrăcat în haine de aristocrat. Dupăce se dau acestor cerşetori deghizaţi, femeile sunt adunate de cinic, ca să le înfăţi­şeze pe amanţii lor de ocazie, în desgustătorul lor aspect adevărat. El îşi gustă astfel rafinata răsbu­nare.

Omul putred are toate caracte­risticile tipului de decadentă.

E blazat, om al senzaţiei bizare, amora l :

„Când nici nu poji iubi pe ni­meni, nici nu te poji simţi iubit de cineva, pentru cine t r ă e ş t i ? . . . " se întreabă omul putred. Trăeşte pentru sensatii. Individualismul acestor decadenţi duce la negru egoism.

In Măşti de bronz şi lampioane de porţelan cetim jurnalul unui ciudat necunoscut. După moartea tatălui său vitreg, pe care-1 moş­tenise, necunoscutul simte nevoia anormală să dispară fără urme, să nu mai ştie nimeni cine e, de unde vine, unde se duce. Aspiră la o supremă contopire în marele ne­cunoscut, ceeace este o trăsătură sufletească comună tuturor deca­denţilor. E un tip căruia i se spune de multe ori că ar fi nebun. După câteva peripeţii fantastice, — pare că necunoscutul întâlneşte numai nebuni în calea sa, — se opreşte la Nissa. Printr'o ciudată intuiţie, descoperă aci pe tatăl său adevă­rat — Lordul W. , — care ghicise de mult în necunoscut pe fiul său. In lipsa fiului dela hotel, Lordul îi strecoară în geamantan, prin intermediul unei servitoare, scriso­rile şi fotografiile amantei defuncte. In una din aceste scrisori, mama scrie despre masca de bronz şi lampioanele de porţelan, dăruite de Lord şi sparte de vânt.

Mama a murit tuberculoasă.

Soldat român.

Lordul este un anormal. Necunos­cutul este rodul unei eredităţi de­generate. EI pleacă pe yahtul Lor­dului să-şi împlinească dorinţa de a dispare fără urme. Ajunge într'o tară, dar nu ştim cum este această tară, căci necunoscutul înebunise deabinelea şi autorul nu ne oferă decât visiunea nebunului. Vasul se îneacă şi jurnalul necunoscutu­lui este cumpărat la o licitaţie de autor.

Dl. Minulescu s'a specialisat în zugrăvirea specimenelor de deca­dentă. Necunoscutul din Măşti de bronz şi lampioane de porţelan este acelaş decadent plictisit, care aleargă după sensatii rare : lipsă de imaginaţie, sensibilitate foarte apropiată de nervi, incoştient pu­ternic, lipsă de voinţă, înclinare spre straniu, imposibilitate de 9 iubi sufleteşte, dorinţă de a dispă­rea în neant. Frisează cazul pa­tologic.

I{i vine în minte A. Rebour de Huymans. Des Esseintes este mai artistic caracterisat. Aristocrat într'o fază acută de degenerare, diletant

până la incoştientă, Des Esseintes are sensibilitatea mişcată numai de nuanţe neobişnuite, intelectul redus la funcţie elementară, nehotărârea celor cu voinţa bolnavă. Ca şi Baudelaire, este impresionat de parfumuri subtile, de decoruri somp­tuoase, compune „simfonii" olfac­tive şi gustative din tot felul de liqueruri, sugerând astfel simfonia tactilă, pe care Marinetti a inten­ţionat mai târziu s'o realiseze. în­târzie mult în fata zecilor de nuanţe ale ciorapilor săi aşezaţi armonic, până să se hotărască ce culoare să aleagă. Vrea să călătorească fără motiv, pleacă spre gară, pe drum se răsgândeşte şi rămâne într'o cafenea, fiindcă apaticul a trăit în minte călătoria.

Alexandru Bogdan.

GÂNDURI. Din ungureşte; originale şi culese de

dna 1BENE de PÂLFFY.

Dumnezeule, cât trebue să min­ţim până când să fim crezuţi că spunem adevărul!. . .

A te însura este un eroism atât de mare în cât nimeni nu ti-l re­cunoaşte de cât după ce îl dove­deşti prin doi martori.

Putem vedea marea întelpciune a lui Dumnezeu din faptul că a făcut femeea după celelalte crea-tiuni.

De-ar fi început cu ea, azi încă n'ar fi isprăvit cu creearea lumii.

Păzeşte-te de femeile măritate. Ele sunt acelea cari se mărită cel mai uşor.

Se culeg multe experienţe pentru viermii mormântului; şi cu toate acestea şi ei nu sunt de cât insecte care se hrănesc cu carne.

Nimic nu ajută contra morţii, nici chiar nemurirea.

De multele căsătorii triste, abia ne consolează câte-va înmormân­tări amuzante.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

COPILĂRIE. . .

Ridic arare ochii de pe carte Şi n timp ce gândurile-mi sbor departe, Cu ochii urmăresc pe un copil Sburdând de zor sub soarele de-April.

Afară-i ziuă caldă şi senină,. Belşug de flori, de fluturi şi lumină; Se scaldă pasările în lac de soare, Prin slăvi înnoată cârduri de cocoare Şi spintecă văzduhul răndunici, Pe când mai jos, prin iarbă sau prin flori Vuesc vieţuitoarele mai mici Sub felurite glasuri, forme şi culori-

Îmi las din nou privirea peste rânduri Dar înţelesul nu mai pot să-l prind; Mă năpădeşte un puhoiu de gânduri Şi din trecut, icoane' mi se desprind. . , In largul său, nepăsător de sine, Copilul sburdă, roşu de căldură; Cu cât se ncinge sângele în vine Cu-atăta jocul tot mai mult îl fură.

Copil senin, copil neştiutor! Copilăria mi-o revăd în tine. Eram copilul zilelor senine Şi tot ca tine de nepăsător Mă răsfăţăm în raza primăverii. Prindeam cu târnul fluturii din sbor, Mă îmbătăm de răcoreala serii Şi noaptea, somnul meu eră uşor.

Te joacă, sburdă, cântă, sai, copile, Şi soarbe tot seninu-acestor zile; De dorul lor tânji-vei ani întregi Şi doar cu umbra lor o să te-alegi. Ca mâine te vor sfăşiă în ghiare Nevoi şi griji nebănuite încă Şi cine ştie, din atâta soare, De nu vei rătăci 'ntr'o noapte-adâncâ.

George A. Petre

Moş Costache. Se 'ncheiase pacea cu Nemţii,

în 1918. Oastea noastră, umilită dar neînvinsă, îşi revărsa — ca o mare valurile — luptătorii pela că-m n u - ! şi bieţii oameni, care mai veseli, care mai trişti, treceau zi şi noapte peste frontul de bătae dela Mărăşeşti . . .

Din tot regimentul 1 Infanterie, numai plotonierul Gheorghe Fur­tună n a vrut nici în ruptul capu­lui să se ntoarcă acasă .

— Pentru ce să mai merg? — .răspundea el camarazilor care încercau să-l înduplece să plece cu ei. De satul meu nu mă mai leagă nimic: părinţii mi-au murit când eram numai de o şchioapă, fără să-mi lase nici măcar un pai de moştenire, fraţi n'am . . . şi rudele D-zeu ştie! . . . pe urmă vrăjmaşul, — vrăjmaşul care mă ngăuri cu două gloanţe, pe care p a r c ă le simt şi acuma colea în piept, — e tot aco lo ! . . .

Şi-a rămas mai departe în Mol­dova, ca plotonier în Regt. 14 din Roman.

A trecut atâta amar de vreme de atuncea şi, totuşi, p a r c ă era eri ziua când îşi văzuse tovarăşii plecând. Şi câteodată, când stă­tea cu amintirile de vorbă şi scor-monia în cenuşa trecutului, par'că 1 înţepa ceva în inimă . . . îl apu­

ca un dor nebun de meleagurile pe unde copilărise, şi-o lacrimă caldă i se fur şa printre gene, căc i i se părea numai că nu-1 mai lega nimic de sătişorul lui de pe malul Jiului!

Sbuciumul ăsta sufletesc îl bân­tui din ce în ce mai des în tim­pul din urmă, până când, an-iar-nă, nu-şi mai putu*struni pornirea şi plecă să-şi petreacă Crăciunul acolo, la tară, unde gângurise pri­mul mâ-mâ şi pe unde nu mai că lcase de cinci ani.

Totul i se păru schimbat : şi lo­curile şi lumea şi lucrurile! Ca­sele arătau mai sărăcăcioase, iar oamenii, cei pe care-i lăsase în puterea vieţii erau bătrâni acum; din cei de vârsta lui mulţi nu mai trăiau, iar cei care se ridicaseră în răstimp îi erau necunoscuţi. — Răsboiul şi stăpânirea streină lă­saseră urme adânci! . . .

De Anul Nou era mare petre­cere n sat : Vasile al Caninii, om cu dare de mână îşi sărbătoria

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Vedere dela Stâna de Vale (Bihor).

numele ; şi nu se putea să nu-şi cheme şi prietenul, cu care păs-cuse vitele şi bătuse mingea de păr de bou, în copilărie, a şa c ă iată-1 pe Gheorghe Furtună, aşe­zat la locul de cinste, în capul mesei.

Hei, dar petrecerea par 'că nu mai era ca odinioară: nici belşu­gul, nici veselia 1 . . . şi toate pri­virile stăteau aţintite asupră-i, c a nişte suliti. De pretutindeni cur­geau potop întrebările, că nu le mai putea prididi cu răspunsul: „pe unde-a umblat de când a ple­cat de a c a s ă . . . la câte atacuri a luat parte . . . cu cine a mai fost de prin partea locului"... şi multe şi felurite altele.

— Da' pe Gligorie al mieu nu cumva l-ai văzut? îl întrebă cea din urmă B a b a Băla . I s'a făcut băiatu' flăcău şi par 'că ti să rupe inima când 1-auzi întrebând pe mă-sa : „da taica nu mai vine, maică, dila război?" . . .

— De-ar trăi bghiata Frusina să te vadă, a şa de tînăr şi de fru­m o s ! . . . îi spuse Mătuşa Chivu-ta, — vară bună cu tatăl lui Gheorghe, — muşcându-şi buza într'un oftat.

Dar ochii lui Furtună priviau aiurea; părea că trăeşte în altă lume . . . In fata lui Ia celălalt cap al mesii, stătea tăcut un băt­rân, cu bărbia sprijinită pe amân­două podurile palmelor şi se uita la el pe sub sprâncenele-i .stufoa­se. Fata lui suptă îşi întindea pie­lea gălbue şi sbârcită numai pe umerii eşiti ai obrajilor, iar ple­tele albe şi barba-i argintie îi dă­deau înfăţişare de mucenic.

— Cine e moşneagul ă l a ? —

întrebă Gheorghe în şoaptă, ple-cându-se la urechea lui Vasile şi arătându-i-1 cu capul.

— Cum, nu-1 cunoşti ? Moş Cos-tache Postelnicu, ce te mai pre­faci ? ! — îi răspune acesta.

— Peste putinţă! — se miră plotonierul. S ă 'mbătrâniască aşa de mult? Doar l-am lăsat voinic ca un f lăcău! . . .

— Cum să nu mbătrâniască, săracu ' ! Mă mir c 'o mai duce,

după atâtea năcazur i . . . Da' cred că mult nu mai a re ! . . .

Gheorghe rămase pe gânduri. Moş Costache îi era unchi după mamă . . . Om ca un mun te . . . şi vesel, de i se dusese pomina . . .

Bătrânul îl privia acum şi mai stăruitor, clipind des din ochii-i ascunşi, iar Gheorghe Furtună de abia aşteptă să se sfârşiască os­păţul şi să iasă lumea afară la joc .

— Ce mai faci Moş Cos tache? legă el sfios vorba, şezând pe un scaun lângă moşneag. Acesta se îndreptă, se întoarse spre el, făcu ochii mari, apoi îi răspunse do­mol :

— Da' ce să fac, nepoate? Ia, am vinit şi eu pila ăst Vasile, c ă s'a ţinut ca un scai de mine . . . Eee, da aproape să nu te mai cu­nosc ; de aia mă uitam aşa de lung la dumniata.

— Şi, cum, singur? Unde ti-ai lăsat baba şi băetii, de nu-i văd, şi pe ei a i c i ?

La aceste vorbe bătrânul tre­sări, îşi încruntă sprâncenele, îşi opri o clipă răsuflarea . . . apoi fata i se nsenină şi suspinând prelung — mai mult gemând — începu:

t i i i n i i i n i u n i i i i i i i i i i i i i n i i i i i i i t i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i n i i i i i i i i i i i i i n i i i i i i i i i i i i i i i i M i i i i i i i i i i i i i H i i i î n M i i i i i i i i i i i n i i i i i t i i i i i

ROMANŢA ROZELOR FEMEII BLONDE.

Frumoase roze roşa eu v'am văzut asară Pe un amurg de aur cu făşii orbitoare, Eu v'am văzut asară pe pieptul unei blonde — Ţesea amurgul, giulgiul apusului de soare.

Frumoase roze roşe, privind spre geamul blondei, V'am revăzut strivite de mânile-i fatale Ce vă duceau la buze .. . la buze 'npurpurate De sucul plin de sănge-al corolei voastre. . . pale.

Sărmane roze roşe . . . eu v'am văzut în urmă Cum picuraţi din golul ferestrei larg deschise . . . Şi v'am cules de milă, sărmane roze pale, Să vă 'nmormânt în noaptea celor fără de vise.

VIORA I. CIORDAŞ

BCU Cluj / Central University Library Cluj

n iHMMI IMI

1III1I1MIIII

i i in i i in f t i ) i i iMi iMMi i i i i i in iHiu i i ) i t i i i t ! [ i in i i i t i

CELE TREI CRIŞURI IM I11IJM1IIIITM I lf n i l i r i l l l l l l l l l l l l l l f IIU1II M HI J Mf f

peisaj.

înfipte 'n zări, căpiţele de fân îmi par călugări îmbrăcaţi în rase Ce îşi trimit cântările sfioase Spre cerul nevăzutului stăpân.

Din larguri respirând ca un plămân Nemărginirea n visele-i frumoase A tresărit şi şoaptele-i pioase S'au contopit într'un fior păgân.

Voluptuos se nnaltă 'n zări parfumul Atâtor flori ce-au împânzit cărarea . . . Şi stelele mi-au argintat tot drumul.

Cu ochii nchişi, citesc ca într-o carte Şi simt cum se 'nfioară depărtarea Iar luna-şi svârle vălul într-o parte.

DEM. GÂLMAN. i t i i i i i i i i t i i i i i i i i i i i i i i t i i t H i i i i i i i i i i i i i i M i i i i i i i i i l u u i i i i i i i n i i f i i i f i i i i n i i M i i i i i i i i i i i f i i i i i i i i i i i i i i i i i H M i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i n i i M i i i i

— Unde sân t ? . . . Fie-Ie ţărâ­na uşoară şi D-zeu să-i erte!

Tristă poveste, - nepoate . . . Io-sif, băiatu' ăl mare, a murit la Porumbacu. Era în righimentu' 5 de Vânători.

Ionită, ăl de-al triilea, a căzut la Bumbeşti. A avut sfârşit greu de tot, săracu'! — dupe cum mi-a spus Ilie al Turcului, care-a fost pi-un loc cu el. Ci-că dupe ce ai noştri deteseră pe Neamţ îndărăt dila Târgu'-Jiiului, a vinit o [an-dără de ghiulea şi i-a rupt falca de jos . . . şi nici n a apucat s'a-jungă la abulanjie, ş a murit pe drum, în targa . . .

D u m i t r a c h e . . . ştii c ă erea cam beteag: avea picioru' stâng mai scurt o târă de cât ălălalt. „Eh, — ziceam eu Dinii, ca s'o mai opresc din plâns, — nu te mai jăli atâta, fa fomeie! A plecat Io-sif şi Ionijă, — aibe-i Domnu' în grijă — da' tot am rămas cu Du­mitrache pe lîngă bordei!" Când colo, nu trecu mult şi-1 luară şi

pe el. II deteasără la un sîrvici agziliar, la căruţă, mi să pare — ş'asta, ne mai înviora inimele o târă — da pe când se retrăgeau rumânii noştri spre Craiova, în vălmăşagul ăla a vinit un . . . ăsta, cum îi zice . . . aroplan, a lăsat o boambă şi praf 1-a făcut pe bghietu' Dumitrache, de 1-a adunat ăilanji cu pătura de pe jos . . .

Astă veste ne-a adus-o Gligorie al Bălii, când s'a repezit f-o două zile pe a c a s ' ; iar despre Iosif şi Ionită, a citit părintele Ilie în jur­nale . . .

Moş Costache se opri puţin, îşi şterse cu dosul palmii lacrima din coada ochiului, suspină încă odată, apoi urmă:

— Când a auzit Dina mea că i-a murit ş-ăl de-al triilea băiat, a apucat-o o sfârşală colea la inimă, s'a făcut galbină ca turta de ceară ş-a picat din picioare ca un bolovan de chiatră . . .

Şi iac-aşa răjrnăsăi sîngur pe

M l l l l l l l l l l l l l g i

105' II11MIIIMIIII

lume, nepoate, pană s'o milostivi Âl de Sus să m'adune şi pe mine 'ntr-o zi Ia un loc cu e i ! . . .

Aci tăcu. — Dar cu Tudorică ce e s t e?

îl întrebă Gheorghe cu teamă, trăgându-şi scaunul mai aproape. El era par 'că cel mai mic şi du­pă câte mi-aduc aminte nu tră­sese nici şortul . . .

Moş Costache îşi ridică fruntea, păru că'şi adună gânduri le . . . apoi rămase cu ochii pironiţi spre fere­astră, la hora ce se 'nvârtia afară.

— Cu Tudorică?! . . . D'apoi c e să fie! . . . Nici el n'a avut o ur­sitoare mai bună; l-am cherdut naintea ălorlanti şî-'n el îmi pu-săsăm toată nădejdia . . .

— Cum? Ce vrei să spui? A murit şi e l ? îl întrebă Gheorghe cu ochii măriţi — Doar eu îl ştiam voinic c a un brad . . .

— Nici asta n-o ştii ? — se miră bătrânul. — Apoi e greu, nepoate Gheorghe, lumea e rea. Eee . . . dâ D-zău vede, c ă e bun şî mare ; El nu bate cu păru'! . . .

— Spune-mi, spune-mi ce s'a-ntâmplat cu el; eu nu ştiu nimic,

— stărui militarul. — Apăi să vezi : — începu do­

mol Moş Costache, lăsându-şi capul în jos — S â n t . . . de-atun-cea . . . cinci an i ; nainte de răz­bel, mi să pare, în anu când ple­caşi dumniata la miliţie, iarna.

Ţ-aduci aminte de el. Crescusă ca din apă şi erea frumos şi voi­nic, ca un brad cum spusăşi. Când erea mic, vrusasă să-'nvete carte la oraş, c ă tare mai erea dejghe-tat: Ioase tot primu'-'ntâi aici la şîcoala noastră. Par 'că 1-aud ş-a-cuma cum să ruga de mine, cu lăcrămile cât pumnu' în och i : „Fă mă' taică şi dumniata cum ăi putea şi dă-mă şi pe mine la-nvăjătură" . . . Dâ vezi c ă eu

BCU Cluj / Central University Library Cluj

eream om sărac, nu m'ajutau pu­terile să-l întretiu la oraş şi pe urmă în el îmi pusasăm ochii pintru bătrâneatăle mele ş-ale Di­nii. Da' la urma-urmii tot am făcut ce-am făcut şi l-am dat ca ucenic la maistoru Sârbului, c a să-l în­veţe zîdăria, că m'am gândit că tot mai lesne să câştigă banu' aşa, decât la coarnele plugului.

Să- 'ncredea stăpânu-său în el minune mare — ca ş'-în copilu' lui, fin'-că-l vedea cum lucrează.

S ă făcusă flăcău, cum îti spu­neam. Erea acu de op'-spre'ce ani. Toată vara dinaintea răzbelului lucrasă la casa lu' Gheorghe Fi­ricel, — ştii ăla care iînea prăvă­lia de tutun. Ăst Gheorghe avea o fată, pe Mărita, care rămăsasă văduvă c'-un copil, numai dupe un an de trai cu bărbatu'. Cum s'a făcut, cum s'a dres, că Marila s'a-ndrăgostit de Tudoric'al mieu, nu ştiu nici azi. Am auzît, pe urmă, că-i da mâncare bună, câ­te-o cin 'zacă de rachiu mai mult... c ă la namiaz', când să odi'nia toată lumea, ea vinia şi sta cu el de vorbă, şî că peste zî să-'ndvâr-tia ca un titirez, numai pe lingă e l : ba cu var, ba cu cărămidă . . . Apoi sara, sădeau de taină pană dupe nghiezu' nopţii, — că Tudo-rică dormia acolo, Ia ei lingă lu­cru — şi dumineca la horă juca numai cu el, că-şi muşcau ghes-pile de babe buzăle :

— Ce-o fi asta, bghia Sultano, cu băiatu' ăsta al Postelnicului, de sa'ncurcat c-o fomeie mări­t a t ă ? ! . . .

— El, ca el, da' ea I Par'c-a apucat-o strechia! — răspundea alta, făcând cu ochiu'.

Bag ' samă că tot din cauza asta prinsasără pică pe el şi flăcăii; c ă dila o vreme nu-i mai vorbiau ca oamini i : tot peste picior şi să uitau chiorâş la el.

Da' mai ales Ion al lu' Spiridon, pleznia de năcaz, nu al tceva! In-cercasă şi el s'o amejască pe Marifa, da' vezi că ea n'a vrut nici măcar s'audă, f incă Ion erea om sanchiu şi urât, — bălan şi spân — ş'aproape de două ori mai bătrân ca ea. O'ncoltîsă el de multe ori la fântână, când vinia sara s'adape vitele; da' ea fugea, lăsând ciutura scufundată-n apă, şi striga la ta-său. Ion însă nu să lăsa nici în ruptu'-capului şi-şi cherdea toată zîulica de lucru,

Ci *. \ . i , K c, ltl

APUNE SOARELE. — Szep Erno. —

0, Dumnezeule, Soarele apune în marginea zării, Ascunde-te-aicea nimicul meu dulce, Te lasă uitării.

Priveşte cum arde, Ce roată-uriaşă 'n apusul de ceară, Ce foc uriaş. E răsboi. Suferinţă Adâncă, amară, De unde răsare Icoana ta sfântă, frumoasă, răsleaiă, Căci galbene valuri îti poartă în ceruri Senina viată.

Eşti sfântă, frumoasă, Fierbinte ca focul ce-fr arde în vine, Eşti moale şi caldă şi îmbujorată — Ce bine-i cu tine.

Şi ghiata oglinzei Nu vezi, ne priveşte cu înmărmurire, Mai recunoşti la ferestre perdelele, Tu albă iubire ?

Cununa de raze Demult e uscată şi-o 'nghite uitarea. Tăcere, n'auzi cum se plimbă în gură-ii Încet respirarea 7

Dar vai, îmi arată Frumoşii tăi ochi să-i mai văd de sub pleoape, Căci Doamne ce-ar fi dacă moartea i-ar cere, Căci moartea-i aproape.

IUSTIN ILIEŞIU.

i i n i i i i u i i l i i l i i i i l l i M i n r i i i i i i l l i i i i M f i i i f i i i n i i M M i f n i i i i i f i i i n i i i i l l M M I i i M J i i i i i M l i i i i l l i i i i H i i i i i l H n i M l i n i l i i i l l l i l I i l l l l l l l i u i l l l l l i i i I l f l

numai ca s-o vază ce făcea cu Tudorică pe schilele zidului . . .

Az' năcaz, mâine năcaz, până când într'o sfântă duminecă nu şi-1 mai putu stăpâni şi le iinu calea când să-ntorceau dila j o c : — „Am să v'arăt eu cine e Ion ! — le zîsă el — Unu e Ion şi ni-minia nu ş-a bătut j o c de el până acuma! . . . Ţie, pm să-{i tai coa-dele, fa, să să ducă pomina ca de popă ras şi tîe. leat, o să-ii moi coaste le! . . . ş-a dat cu pal-m'an Tudorică.

Tocmai fierbea Dina mămăliga şi eu perpeliam un puişor pe tă­ciuni, când ne pomenirăm cu Tu­dorică, mânios-foc şi roşu ca un rac ; umbla zăbuc, ofta mereu fără să scoată o vorbă şi căuta par'că ceva . . .

— Ce {î s-a 'ntâmplat Tudorică, m a i c ă ? — l-întrebă Dina. El să opri atuncia-'n loc, să frământă aşa cam cât ai trage câteva fu­muri de tâgarie şi deodată ncepu să plângă şi să ne spue . . .

— Lasă-1 la dracu', măi băete,

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Oltul la Câineni

— i-am zîs eu — cată-ti de treabă şi nu-ti pune mintea c-un nebun. De orau' roşu şi spân, să ştii dila mine, să te fereşti ca de ucigă-l toaca I. . .

Bătrânul tăcu o clipă, se în­dreptă din nou în scaun şi sco-tându-şi dela brâu punga cu tu­tun, îşi răsuci o ţigară în pană de porumb.

. . . — Da' Tudorică nu s-a'n fricoşat; — urmă el, aprinzându-şi ţigara, — că să sîmta'n putere. Şi ca să-i facă lu' Ion în ciudă, toată vara a jucat-o pe Mărita, şi mai aman. Ion nu făcea altceva decât să răz'ma de dudu din fata cârciumii, scotea spumă la gură ca vierul şi să uita la ei ca un şarpe plin de otravă. Pe semne c'atuncea i să clocia-n cap gându cel rău . . .

Apoi vini toamna, pe urmă iarna cu nunţile şi erea cam pe-acu', pila Bobotează. Căzusă zăpadă mare ş-un frig, de crăpau chetrile. In ziua aia să-nsura Marin Stân-gaciu, — D-zău să-1 erte, c-a che-rit şi el în răzbel —, care-mi că­dea nepot de vară. Ne-a chemat şi pe noi, vezi bine şi ne-am dus cu toţii până-n ziuă, când să văr-sau zorile, să dăm o mână de ajutor, de ca rudele, că ştii câtă treabă e Ia o nuntă . . .

Unu' —Suna, altu' — alta, până ce să făcu lumină, când numai ne pomenirăm că-ncepură să vie : ba cunoscuţii, ba prietinii, ba nea­murile şi dila o vreme săniile nu mai încăpură în curte, aşa că mai traseră şi pila megieşi . . .

Dupe prânz, săniile să-nşirară

una dupe alta, cam f-o treizăci la număr, gata pintru plimbatu' nun­tii. In cap naşu şi cu naşa, dupe ei ginerile şi cu mireasa, apoi ru­dele şi cunoscuţii, iar la mijloc tarafu de lăutari şi bradu'. Caii, cu prosoape la urechi, îşi scutu­rau într'una coamele, înfierbântaţi de bălăncănitu' clopotilor de boi şi de târăitu celor de acioae şi pisau drumu, cu copitele, jucând în ham. Pe urmă plecară într'o salvă de pistoale şi săniile alune­cau ca nişte năluci pe pânza 'năl­bită a pârtiei; făcură cununia la biserica din Brabete şi dupe ce se plimbasără aşa ca două cea­suri pin două-trei comuni, numai ce-i vedem vinind, cu caii albi de spumă, dinspre ăstălant cap al satului.

Alte chiote, alte trosnete de puşti, caii-şi domolesc fuga şi să­niile intră ca folgeru' în curtea socrilor . . .

Ploştile umplute -proaspăt trec din mână în mână şi fiecare-i trage un gât, urând cu glas tare : „trăiască tinerii I" Apoi mireasa eşi afară şi hora ei începu să se joace . Toată lumea să prinsă-n ea ş-aşa de mare erea, că nu în­căpea toată în curte şi eşîse şi-n drum o parte . . .

Tocmai când erea jocu ' mai în toi şi veselia mai mare şi să-'mpărjiau nuntaşilor daruri: fie — un prosop, fie-o păreche de cio­rapi din zăstrea miresii, s auzî de două ori: poc, poc, ş-un a u l e u L . Lumea începu atunci să lipe şi să fugă spre poartă. „Ce e, ce e ? " să-ntreba fiecare.

Mă-ndreptai şi eu într'acolo, ca luat de-o apă, când mă pomenii apucat de chept de Dumitrache, fiu-mieu — care era galbin ca gutuia: — „Hai mai repede, taică... Tudoric'-al nostru moare! . . . — îmi zisă el, trăgându-mă. Mi s a u muiat picioarele, par'că, şi când ajunsăi în drum, câti-va flăcăi fugeau spre asfinţit, strigând cât puteau: „Puneţi mâna pe el, mă-ă-ă! . . . apoi din mijlocu' grăme­zii de oamini auzii deodată: „Moor" . , .

Detei atuncia buzna ca un ne­bun, spărsăi cercu' şi ce văzu i? ! . . . Of, Doamne, Tudorică zăcea-pe zăpadă, cu capu' strâmb într'o parte şi cu limba prinsă- ntre din­ţi! . . . De supt el să lăta o pată roşie din care işiau aburi şi care topisă zăpada . . . Dina căzusă leşinată lângă el . . . Simtîi un fel de ametală, — par'că să nvâr-tia pâmântu cu mine — mi să-mpoenjăniră ochii şi pe urmă . . .

na ra mai ştiut nimic. M'am pomenit acasă în pat şi

când mi-am aruncat ochii spre fereastră, am văzut pe patu' ălă-lant un mort, podidit de sânge pe nas şi pe gură, iar în dreptu inimii, haina să-nscortoşaşă şi să făcusă neagră-vânătă . . . 0 lumâ­nare, de care n 'avusasă parte la moarte, pâlpâia acuma într'un sfeşnic la capu' patului . . . In uşă mi s'a părut că văd pe popa, pri-maru' şi jandaru' . . .

Patru zile aşteptarăm cu mor-' tu'n c a s ă ; ci-că trebuia să vie procorolu' cu un doftor, să-I mai şi ciopârjască, săracu' ! Da' n au mai vinit nici pănă-n ziua de azi, afară de porunca, că putem să-I îngropăm . . . da' dupe ce să fă­cusă cum e tăciunele . . .

De-atuncea i să tăiară puterile

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Dinii mele şi de-aia, a căzut jos şi gata a fost . . . Oh, Doamne, nevasta şi patru copii! E greu, ne­poate . . .

— Dar cine a fost ucigaşul? I o n ? E băgat la ocnă, pe v ia tă? — întrebă Plotonierul Gheorghe Furtună, cu ochii înrouraţi şi cu inima strânsă de aşteptarea sfâr­şitului.

— Ucigaşu ? . . . Hm ! — îngână moş Costache dând din cap.

Stuful sprâncenelor i se ridicase; de sub el se căscau două orbite ca nişte gropi adânci, în fundul cărora doi ochi mici şi spălăciţi înotau în lacrimi; picăturile aces­tora se prelingeau pe firele" ar­gintii din barbă şi rămânând atâr­nate pe ele o clipă, păreau nişte boabe de diamant.

Aurel Locusteanu. m i m i i i i H H i i i i M J M n H i i i u i i M n i i i i i i i i i i i H n M i i i M i i i M i H i i i i i i m

Din snoavele lumii. Un oarecare nemulţumit de că­

sătoria făcută, întreabă adesea pe amicii săi dacă nu s'ar găsi un mijloc de perpetuare a lumei fără femee 1

Zeflemisirea este satisfacţia în­crezutului, după cum duelul este onoarea cojcarului; pentru a-ti permite zeflemisirea trebue să fii tu însuji un Cato (cel mai virtuos Roman) şi când cineva este Cato, nu mai zeflemiseşte.

Alcidas (un scriitor grec) eră aşa de econom, încât pentru a-şi economisi cerneala, nu punea niciodată punctul pe i-uri.

Un epitaf. Sub această piatră zace-a mea solie: Ferice de dânsa şi ferice mie.

Invers.

Sub aceas tă piatră-i soţul meu fidel; El scăpă de mine, eu scăpai de el!

Princesa de Conţi, obiectă am­basadorului din Maroc asupra urâtului obiceiu mahometan de a avea mai multe femei. — Doam­nă răspunse ambasadorul, noi suntem siliji a ne lua mai multe femei, căci numai aşa suntem asiguraţi că vom întâlni toate ca­lităţile pe care în Franţa le are o singură femee.

Arpătăceanu.

Idealul naţional în poezia noastră lirică.

Am afirmat al tădată 2 c ă aceia cari au contribuit în mai largă măsură Ia desăvîrşirea şi răspân­dire^ ideei de unitate naţională sânt mai ales marile suflete alese — marii noştri entusiaşti — scrii­torii şi, în deosebi, poeţii — unii de valoare naţională.

In cele de mai jos voiu încercă o enumerare a operelor în care sufletul acestora a găsit mai sin­cere şi mai pline de avânt accen­te în legătură cu idealul nostru naţional. 3

I. V. Alexandri pregătitorul şi cântăreţul primei uniri este acela care — mai ales — scoţând la iveală comoara de calităţi alese ale nea­mului acestuia, a întrezărit, din însăşi consideratiunea lor, şi din convingerea pe care a formulat-o în 1857 (cu doi ani înaintea eve­nimentului prezis):

Inzadar răii vor în orbire Cereasca lege a 'mpotrivi. Cerul voeşte a ta mărire, Şi tu, Moldova, mare vei fi.

In zadar cearcă ei să ridice Un zid pe Milcov, despărjitor, Cădea-va zidul, şi tu, ferice, Vei fi unită cu a ta sor'.

E scrisă 'n ceruri sfânta Unire! E scrisă 'n inimi cu foc ceresc! 0 ! Românie! l'a ta mărire Lucrează braţul dumnezeasc.

1 Idei dintr'o conferenţă ocazională. 2 Vezi art. : Ce este şi ce ne învaţă 24

Ianuarie?" 8 E vorba numai de poeţii dintre 1859

şi 1916.

Realizarea idealului nostru na­ţional în următoarea strofă:

0 ! Români, în faţa voastră, colo'n tainica cea zare,

Vedeţi voi o rază vie care' ncet, încet răsare,

Străbătând prin umbra deasă de lungi secoli adunată ?

E voisul fapt de ziua, mult dorită, mult-\»isată.

E lumina re'nvierii, e luceafărul sperării,

E triumfut luptei noastre . . .

II. Merită să fie amintit aici şi numele unui poet de mai mică valoare care însă prin idealismul lui curat şi prin avântul lui sin­cer şi înviorător a contribuit fără 'ndoială, în mare măsură, la ci­mentarea ideii de unire. Acesta este Ioan Nenijescu, energicul cân­tăreţ al entusiasmului nostru şi duiosul povestitor al răscumpă­rării noastre, cu ai cărui „pui de lei" am învăţat şi să silabisim ro­mâneşte şi să ne iubim neamul.

Deşi în niciuna din poeziile sale nu vedem precizându-se ideea ca­re ne intereseeză aici — totuşi siguranţa cu care poetul vorbeşte despre viitorul acestui neam —în versuri c a :

. . . A ta menire m a i mare- i între ce le mar i

Făc l i a propăşiri i sfinte în m â n ă nu-Ji v a t remura , Printre p o p o a r e , c u i s b â n d ă , men i tă eşti a o purta .

Sau ceva mai de aproape: . . . Mândul soare Pe largu-ţi cer din nou răsare.

ne fac să-1 enumerăm şi pe el aici. — Şi din aceas tă siguranţă, admirabilele îndemnuri eroice c a : „Inaltă-te" — titlul bucăţii de mai sus — sau : „Innainte" — ace la al alteia — tot atât de energice — dar în care căldura patriotică

BCU Cluj / Central University Library Cluj

i i i i i i i t m i m i i l i u m i l i i l i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i u i I I

CELE TREI CRIŞURI i i i i i i i i i i i i i i i m i u i i i i M i i i i m i i i i i i i H i m i i i i i i i i i i i i i

i i i i i i i i i i i i i i i

109 I I I I I I I I I I I I I I I

i i i i i n i i i i i j i i

ia înfăţişarea unui şuvoiu de ac­cente înflăcărate.

Conştient de trecutul glorios al neamului acestuia:"

„Tu fica' a Romei cei viteze întăiu născută de Traian,

de Soarta nemeritată pe care toc­mai atunci Românul încercă să şi-o schimbe — pe câmpiile Bul­gariei — şi pe care o vedem mai bine în altă bucată „Increde-te în viitor" :

Fuşi veacuri lungi de jaf şi pradă, Tu, neamul meu cel românesc !

De mult duşmanii răi se ceartă Pe dreptu-ţi sfânt şi strămoşesc.

Puţine neamuri suferit-au Atât cât tu ai suferit . . .

şi — în fine — de viitorul glorios al acestui neam poetul se adresează tării în plin răsboiu şi o îndeamnă:

Sus, ţara mea! Ia spada 'n mână Şi spre răsboiu păşeşte.

Ca singură să-ţi fii stăpână Te luptă vitejeşte.

S a u : Ruşinea spală-ţi de mulţi ani In sânge de duşmani.

Sau mai energic: Aruncă-te în luptă cruntă

Cu-avânt şi cu 'nsetare, Loveşte tot ce te înfruntă

Dela apus la soare ; . . .

pentrucă după biruinţa care te aşteaptă — toate aceste neamuri să te cinstiască „plecate", pentru­că, adaogă poetul, sentenţios:

Stejarului de-i rupi o creangă Mai multe crengi îi încolţesc.

Şi şoimului de-i smulgi aripa Aripi mai vajnice îi cresc.

Paul I. Papadopol,

CRONICA ARTISTICA.

Expoziţ ia I. Steurer din sala „Mozart"- Steurer este un pictor tot atât de preţuit de unii pe cât e con­testat de alţii. Unii îl găsese admi­rabil, alţii nedestoinic. Eu care îl ur­măresc, dela prima lui brazdă pe ogorul atât de morfolit al picturii româneşti, sunt din rândurile celor dintâi.

Da, picturile lui sunt rare, în sen­sul tocmai că sunt rar picturi. In hicrărille lui, în zadar vei căuta convenţionalismul rigid al academiei. Simplismul abundă şi chiar biza­reria. După ce ţi-ai saturat privi­rea de expresivitatea puternică ce ţâşneşte dintre colorile şi liniile lui, toate aceste defecte ce i se impută şi altele chiar, au totuşi cel mai rar dintre privilegii: acela de a crea realmente. Nota caracteristică a per-sonalităţei sale — şi e o notă pu­ternică, e acea. c ă zămisleşte ima­gini cu desăvârşire noui, în culori întuncate şi sombre, la începutul activităţei sale, cea ce dădeau un ca­racter straniu tablourilor sale, suave şi dulci azi, cea ce dă actualelor Iui lucrări, o savoare eschiză.

Am credinţa că artistul acesta lu­crează numai în atelier. De altfel, el, nici n'are nevoe să mai privească na­tura: ea trăeşte — într'un anumit chip, e concepţia lui filosofică despre viaţă — în el; el, trăeşte în ea.

Cu toate trăsăturile unui realism, pe care unii îl găsesc crud, e totde­auna poezie în peisajele lui.

Steurer e un interpret original al naturei căreia i-a consacrat pânze, lu­crări naive poate, dar maternele. Am zis natura numai, pentru c ă deşi căsuţele acelea umile, dărăpănate, năruite într'o rână, sjunt româneşti, totuşi peisajul, atmosfera, ansamblul nu ne dg iluzia specifică a ogorului românesc. F ă r ă s ă cază în adoraţia amănuntelor, dar capabil de o obser­vaţie susţinută, de tandreţe care te seduce dă almei mater un caracter de bunătate, de curăţenie, de suavitate.

Azi, expoziţia lui din cocheta sală „Mozart", mică ca număr, de parcă ar fi intimă, p a r e ca vechile picturi,

fgră marca unei şcoli dar nu fără artă, extraordinar de veridică şi vor­bitoare. Steurer are un chip personal de a înţelege concordanţa armonioasă a Naturei, care nu e nici aceia a evului mediu impregnată de creşti­nism, nici aceia a secolului 17-lea convenţională, nici aceia a romanti­cilor deformată-

E ceva din Jean Jacques Rousseau : retour â la nature, dar cu mai multă intimitate, cu mai nvult panteism la pictor decât la filosof. D a c ă pentru Rousseau, omul se contopeşte cu natura, la pictorul nostru, natura ce îndreaptă spre om, topindu-se în el, formând una.

Dacă unii pictori văd natura printr'o ceaţă mai mult sau mai puţin in­tensă, într'un perpetuu crepuscul, dacă ne-o redau ireală, fantomatică, Steurer a depărtat din faţa, ochilor ceaţa şi în schimb a deschis ochiul sufletului şi de aci acel contagios elan de panteism ce se revarsă în va­luri din lucrările lui. El simte trăind cu el nu un peisaj oarecare ci Peisajul, nu un colţ de natură ci Natura. El nu vrea să fie un microcosm ci un macrocosm.

Cât de departe suntem de meti-culoziţăţile reci, ca şi de impreciziu-nile convenţionale sau fanteziile ro­mantice ! Cea ce caută el, e sinceri­tatea cu palpitările vieţei însăşi, o comuniune intimă cu ţarina în ado­rarea clervoiantă a tainelor şi splen­dorilor sale, într'un fervent contact cu sufletul universal.

Ar fi un curios şi interesant studiu acela dea urmări evoluţia acestui ta­lent singular. Am putea seziza tainica legătură dintre artist şi opera sa.

Când a apărut Steurer în pictura noastră, a fost considerat ca un sin­gular, ca un barbar atât în concep­ţie cât şi în technică. Ne-a forţat însă atenţiunea dela început, pentru că era cu desăvârşire în opoziţie cu toată pictura noastră. Era un nordic căzut din senin peste plaiurile noa­stre. Se vedeau influenţele mediului de unde venise. Cu tot straniul pic-turei sale era, se simţea, un talent viguros ce-şi căuta calea, un artist cu o viziune puternică.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Adaptarea la noul mediu a fost grea, penbilă, muncită. Coloritul mai ales, încet-încet se luminează, tonurile sombre dispar gradat. De unde la început mişcările penelului său erau izbitoare ca nişte strigăte stridente, azi cu o technică cu totul alta, ne dă tonuri uşoare, dulci ca nişte adieri de zefir.

Privindu-i acum lucrările din sala „Mozart" aveam impresia unor lucrări a tempera

A înţeles în fine că un peisagiu pri­vit ca o impresiune instantanee, nu ne poate reda decât atmosfera. Ori atmosfera, esenţialmente fluidă Ş* dia­fană — o, de ce nu înţeleg toţi im-prisioniştii şi moderniştii noştri acest lucru atât de simplu! — nu poate fi realizată decât prin o tonalitate ex-

"trem de estompată, topită, şi un tu-şeu invizibil.

De unde în primele lucrări, el îm­părţea tonurile, aplicându-le sau mai exact juxtapunându-le în straturf pes­triţe, un procedeu ce se opune radi­cal la rezultat şi care redă cerurilor o rugozitat", o sbârceală unui zid pătat bizar de stropii de noroi, sau carnaţiei aspectul bolilor dermatolo­gice, azi acest artist realizează ceruri, atmosferă de o adâncime şi imensi­tate sugestivă.

Expoziţia de azi, cu cele 4 0 şi câteva peisage, ne dovedeşte pe de o parte că artistul Steurer s'a des-bărat de toate influenţele de şcoală, şi a găsit înfine drumul adevărat al personalităţei sale.

In aceste lucrări constatăm azi: o sensibilitate exlremă şi o technică bună, ambele personale. Technică lui poate fi imitată de sigur, dar sensi­bilitatea nu.

/. T. Vladimir

^ j g g NOTE ^ 2

Avem literatură. Am mai scris asupra acestei

chestiuni. Repetăm însă căci ve­dem într'una prin diferite reviste şi ziare: Literatura noastră în faşe, literatura noastră este în clasa 4-a primară, criza literară dela noi etc. etc,

E, într'adevăr, în fese literatura noastră sau a scăpat din scutece şi, trecând prin criză, a ajuns în clasa IV-a unde a ţintuit-o un oare care cronicar de pe ma'ul Dâm-boviţei şi nu mai vrea ră-i dea certificat de promovare ?

Cel care a trecut pragul acestei clase şi a mai urcat câteva trepte şi s'a oprit puţin prin bibliotecile publice sau a răsfoit revistele se­rioase, cred că are convingerea contrară.

Avem literatură, şi încă litera­tură matură, care ar putea sta alături cu cea occidentală. In toate direcţiile, în toate genurile, avem mânuitori de condeiu cari nu s a r simţi de loc jenaţi să fie compa­raţi cu scriitorii ţărilor cu civilizaţie şi cu cultură mai veche

De nu pot să adauge nimica Ia cea ce este, criticaştrii literari ai li­teraturii ar fi mai bine să se lase de meserie de cât să defăimeze ce avem.

Conferinţa de la Geneva. Spre Geneva se îndreaptă dele­

gaţii tuturor statelor din Europa. Criza financiară e pe punctul să dea de râpă mai multe state, Spe­ranţa şi-a găsit un nou suport: Conferinţa dela Geneva. Ce vor face numeroşii delegaţi la aceas tă conferinţă ? V a fi un simplu voiaj de recreare prin străinătate sau va fi o întâlnire unde, mari şi mici, bogaţi şi săraci, îşi vor de mâna pentru restabilirea Europ°i; o în­tâlnire unde se va proectâ cinstit o muncă comună cinstită?

Vom vedea. Proectul Pel Mu-len va servi ca bază. Şi acest proect însă e discutabil dacă e ceva care se poate aduce la în­deplinire.

Noi aşteptăm să vedem rezul­tatul. Conferinţe cam de aceeaşi natură au avut loc mai multe anii trecuţi, şi fiindcă hotărârile cari s a u luat nu emanau din do­

rinţa sinceră a binelui general, rezultatul a fost nul.

Politice. Alegerile s'au terminat. Guver­

nul şi-a format majoritatea şi par­lamentul s'a- deschis. Furtuna dez­lănţuită în tara întreagă cu ocazia acestor alegeri pare a se fi concen­trat acum şi mai violentă în in­cinta Camerei. Discuţii vehemente, certuri de tot felul, retragerea opo­ziţiei şi acum în urmă, demisia din guvern a d-Iui ministru Al. Constantinescu din cauza că par­lamentul n' a admis urgenta cerută de d-sa pentru legea organizării proprietăţii nouă în Dobrogea, iată ce s'a făcut până azi în marele sfat naţional al României.

Dar nu ne interesează ce s'a făcut acolo în incinta Parlamen­tului. Ziarele politice au comentat şi comentează aceasta. Cea ce vrem să subliniem noi e enerva­rea care s'a provocat în public şi mai ales pe la sate, de lupta ale­gerilor cu promisiunile, cu atacu­rile oficialilor contra neoficialilor şi a neoficialilor contra oficialilor. Şi aşa ţărănimea îşi pierduse în­crederea în „domnii" de la oraşe, şi mai ales, în dregătorii noştri din cauză că în totdeauna a fost în­şelată în aşteptările ei. Apoi la această neîncredere, adăugaţi scum-petea care merge din zi în zi crescând, şi care apasă greu asupra populaţiei noastre rurale şi veţi vedea care este starea în care ne găsim. Idolii creaţi de acest popor s a u năruit de pe soclurile pe cari au fost ridicaţi, prin însuşi păcatele proprii. Feri­cirea pe care sperau s'o găsească cei cari se găseau sub stăpânire străină, în statul liber al naţiunii lor, o văd ca o iluzie optică care se depărtează cu cât se apropie clipa în care-şi puseseră credinţa că o vor vedea realizată.

O atmosferă grea planează asupra tării noastre cauzată de cei de sus. Iată de ce eşim din rezerva impusă şi ne ridicăm glasul. Cei în drept s ă fie atenţi.

Patima politică parcă a împă-enjenit ochii Bucureştilor şi nu pot vedea de cât până la barieră.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Dureri înăbuşite, nuvele de M. Sadoveanu.

In prima fază, d-1 Sadoveanu era un romantic. Dela romantism, — care am putea spune c ă era mai mult un romantism eroic, — începând cu vo­lumele : Crâşma lui Moş Precu, Dureri înăbuşite şi Povestiri din război, d-sa coteşte pe cărarea na­turalismului, mai păstrând însă o urmă de romantism, care a pierit în volumele din urmă, unde îl vedem realist. „Dureri înăbuşite" face parte din faza trecerii dela romantismul eroic la naturalism, însă prin des­crierea umbrită par'că, prin tainele cari înfăşoară scrisul într'un văl străve­ziu, lasă s ă se mai întrevadă unele procedee romantice.

După ce ai citit volumul Dureri înăbuşite, — reapărut de curând — îţi predomină în minte cele două fi­guri : Ion Ursu din prima nuvelă şi Petrea streinul din ultima nuvelă-Ion Ursu pleacă din satul său şi se angajează într'o fabrică la oraş, uitându-şi de nevastă şi copii. După câtva timp se întoarce, copiii se uită la el sfioşi, se îmbată, îşi bate ne­vasta, bănuind-o c'ar trăi cu popa şi pleacă din nou. Când s>e mai reîn­toarce, se încredinţează chiar dela copilul lui c ă nevasta trăeşte cu popa Şi iară s ă mai intre în curte, îşi ia lumea 'n cap.

Petrea streinul iubise cândva o fată din satul lui. A plecat însă în armată, care 1-a stricat. Când s'a liberat, în loc s ă apuce drumul către satul lui, comite o crimă şi astfel înfundează puşcăria. După 2 0 ani este găsit într'o noapte de iarnă chiar de popa din satul său, care-1 duce la el acasă , unde Petrea se trezeşte în faţa fostei lui amante, acum preoteasa. E a nu-1 uitase, însă nici nu 1 mai recunoaşte, dar el tace mut, înăbuşind în el tre­cutul.

întreg volumul este străbătut de un suflu de poezie. Dl Sadoveanu este poetul naturii, un maestru în descrie­rea frumuseţilor ei. Apusul de soare, răsăritul, amurgul, dimineaţa, câm­piile, le învălue într'un farmec.

Odobescu a descris câmpia B ă r ă ­

ganului, d-1 Sandu-Aldea mlaştinile de pe valea Dunării; d-1 Sadoveanu — după N. Gane, care a descris ace­leaşi locuri — este scriitorul, poetul Moldovei, şi mai mult al Moldovei de sus.

O altă însuşire a d-lui Sadoveanu este duioşia pe care o strecoară în tot "scrisul său. Nu e un realist im­pasibil. D-sa se înduioşează singur în faţa eroilor săi, reuşind s ă infiltreze această duioşie personală şi în suf­letul cititorului.

încă un lucru în care reuşeşte de minune este prinderea pulsului» vieţii satului sau orăşelului, care puls, de altfel, gravitează în jurul cârciumei sau cafenelei. într'o astfel de câr­ciumă se pierde Ion Ursu, apucând pe panta stricăciunii morale. Cârciuma e prinsă întocmai, cu tot sgomotul; cântece răguşite, bărbaţi şi femei beţi, clătinându-se, cântând, jucând, căzând, bătându-se, în fine tot des­frâul alcoolismului, care duce la bă-tae, adulter sau moarte. .

Volumul „Dureri înăbuşite" conţine în general bucăţi cari ar putea s ă figureze la aceeaşi înălţime, în ori­care din literaturile superioare, streine.

Păcatul rabinului, roman de V. Demetrius.

Soţia rabinului se iubeşte cu fratele acestuia. Rabinul e şi mai în vârstă, nu are un fizic aşa de plăcut şi pe lângă aceasta e pururea cufundat în lectura talmudică, aşa că-i şi firesc ca soţia sa să cadă în braţele altuia, care s ă i dea toate plăcerile iubirii şi încetul cu încetul să-1 îndepărteze pe rabin. E a pleacă la băi împreună cu amantul său. In lipsa lor rabinul păcă-tueşte cu servitoarea Anica, o fată urâtă, care după întoarcerea soţiei este isgonită din casă, fără ca să mai ştie cineva de păcatul rabinului, decât o spălătoreasă, care avusese şi ea o fată din flori, — acum artistă — şi în casa căreia servitoarea va naşte o fe­tiţă. Această fetiţă creşte în mizerie. Mai târziu are norocul să fie luată de artistă, — care-i era şi naşă, — la Paris unde este dată într'un pension. Iată dar pe fiica unei servitoare, ajunsă să studieze la Paris. Dar la vârsta de 15 ani se întoarce înapo', în ţară. Era bolnavă de tuberculoză şi artista o trimetea acum mamei sale, care se căsătorise cu un săpunar. P e patul de scânduri al unei cocioabe dărăpănate, după o scurtă zăcere, plăpânda ado­lescentă îşi dă sfârşitul între nişte oameni pe cari nu-i mai cunoştea'.

Acesta-i păcatul rabinului, pentru care continuu îl mustrează cugetul. In cele din urmă el aflase de soarta fe­tei sale şi suferea de dorul de-a o vedea. In situaţia sa însă nu putea face nimic de teamă să nu-şi piardă reputaţia de rabin, tocmai acum, la bătrâneţe.

Citind „Păcatul rabinului* ai im­presia c ă urmăreşti numai scurte în­semnări, cari abia mai târziu vor fi desvoltate. Negreşit c ă acesta-i stilul d-Iui Demetrius, original chiar. Acţiunea o redă cât se poate de restrâns, de-aceea nici nu se pierde în analize lungi, plictisitoare. Rabinul e bine prins.

Pan, — roman de Knut Hamsun, traducere de Luca Ion Caragiale.

Printre multele cărţi de literatură străină în limba noastră „Pan," ro­manul lui Knut Hamsun, tradus de regretatul Luca Ion Caragiale, e o tra­ducere cu drept cuvânt bună. Numai printr'o astfel de traducere se poate cunoaşte şi la noi faimosul scriitor nordic, care a pătruns repede în lite­ratura Occidentului.

Knut Hamsun e un bizar. Dacă-i cunoşti viaţa sbuciumată, dureroasă, de rătăcitor fără ţintă, — trecând prin toate treptele dela cea mai de jos, — poţi înţelege şi mai bine scrisul său-bizar, lapidar, nervos şi clocotitor de viaţă. In fiecare cuvânt, în fiecare frază vibrează o coardă puternică şi cu fiecare rând descoperi o imagine, o cugetare exotică. Orice lucru mic, neînsemnat, la el capătă o atracţiune, un farmec. Nimic nu 1 lasă nepăsător; un pas şi a descoperit ceva, o aruncătură de ochi, un sunet nedefinit şi a prins o imagine, a răscolit simţirea, a născut sentimente, a stârnit admiraţie. A ob­serva totul în mic şi mare, a şti să vorbeşti cu fiinţele ca şi cu lucrurile şi să le pricepi tainele şi rostul lor, a reda pe deplin sbuciumul sufletesc, a turnă şuvoiu de viaţă în orice cuvânt, în orice rând şi a zâvorî totul într'un stil concis, scurt, încercuit în vine puternice de sânge, din care să ţâş­nească sufletul: iată Knut Hamsun.

Pan nu e un roman cu acţiune complicată de aventuri aşoare. E un roman care conţine suflet, şi suflet mult. Dacă spaţiul ne-ar permite am cita frgmente, pagini întregi. Ar trebui însă citat în întregime. Totul e de ales. Pan ne dă posibilitatea- să facem diferenţa cuvenită între traducerile bune şi cele făcute la întâmplare.

BCU Cluj / Central University Library Cluj

i i i i i i u i i i i i i

REVISTE gj

LAMURA, (anul 111. No 3 şi 4) apare cu un bogat material . In frunte stau au­gustele nume ale Principelui Carol şi al Reginei Măria. In numele principelui Mi-haiu se înfiinjează un premiu pentru cea mai bună şi mai bine ilustrată carte pen­tru copii. Din scrisoarea Principelui moşte-nilor se ridică par' c ă un vis frumos al timpurilor viitoare. Lin întreg program, în mare parte început a s e realiza şi ca re face din Principele nostru de pe a c u m a un rese — regele sufletului românesc . El nu vrea să domnească pur şi simplu, ci să a ibă şi peste cine domni. Principele Carol este Acel ce a prins ritmul inimei româneşti şi orice om cu mintea sănă­toasă trebue să vadă în El pe adevăratul păstor. Dumnezeu să-i ajute şi să-i dea norocul de a-şi găsi totdeauna oamenii .

In povestea de Greciun a Reginei Mă­ria citim cu aceaş i bucurie rânduri isvo-râte din c e a mai a leasă duioşie din adieri liniştite şi religioase, dintr'un suflet plin de iubire şi de credinţă. Regina Măria, cere şi pune totdeauna pe deasupra po­doabelor lumeşti, pe cele sufleteşti. Ea care se coboa ră în sufletul poporului c a să-1 cunoască , ca şi fiul Său ne-a înţeles si ne-a pătruns adânc în suflet. E a ştie de c e avem azi mai mult nevoe : de iubire şi de credinţă. 0 d a c ă ar înţelege- 0 cât mai mulţ i!

Amintim între versuri o frumoasă si sin­ceră rugăciune a poetului Al. T. S tama-tiad. Este o urare neamului, scr isă aproa­pe popular şi cu accen te le caracteris t ice urărilor de b ine şi fericire, atât de multe în literatura poporului nostru.

In partea a doua, partea pedogogică, d-I Nisipeanu îşi continuă filozofia ş coa -lei act ive cu un lux de argumente, bazat pe psicholoeia funcţională. Copilăria, în toate manifestările sale , este pregătirea materialului empiric, din care mai târziu voinţa se va zămisli. Jocul copilului este repetiţia pentru viata ser ioasă. (Vezi pen­tru aceas ta şi „Jocurile copilului" de Fr. Oueyrat şi acelaş i subiect tratat de K. Groos.)

Lamura e plină de lucruri folositoare şi de suflul progresului cântat în acelaş i nu­măr de poetul Nichifor Cronic.

GÂNDIREA No 2 2 - 2 3 . Revista Clujană îşi închee primul an de viată cu un nu­măr dublu. Răsfoind colecţ ia aces te i re­viste vedem c ă încă de la primul număr a ştiut ce vrea. Condusă de elemente de valoare, înconjurată de o mare parte din tinerii noştri scriitori de talent. Gândirea trase o dungă în mersul literaturii noastre de după războiu. Deşi nu a creeat vr' un curent, deşi n'a avut nici când gândul de a formă o şcoală , a ştiut însă într'una să se mentie la nivelul cerinţei timpului.

No. de faţă cuprinde o novelă inedită a lui I. L. Carageale. E una „din ace le mici capo d' opere cari poartă pecet iă marefui scriitor. „Soarele" d-lui Gib. I. Mihăescu e o buca tă bine închegată şi fin redată. Demostene Botez publică o puternică no­velă intitulată „De dincolo." Poezia e susţinută de Lucian B laga , Ion Piiat. G. Bărgăoanu. etc.

I I I I I I I I I I I I I I I I I I I IMII I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I IHI I I I I I I I

CELE TREI CRIŞURI 111111111 111111111111T11111II111 1111 111II111

BRAZDE ADÂNCI e una din revis­tele tinere scrise cu nerv. Ultimul număr (8—10) ne aduce bucăţi (versuri şi proză), de valoare. Pe lângă proza şi versurile inedite iscălite de Dem. Gâlman, V . Lăi-niceanu, I. N. Minculescu-Mirandy, Hodel Kazmieroski, Mihail Straje. G. Dumit-rescu-Urziceni, Horajiu Dimitriu, P. V. Groza, găsim reprodusă o subtilă Fante­zie de D. Iacobescu .

Emil Barda iscăleşte o cronică rimată fină şi plină de spirit.

Recenzii le şi însemnări le şi ştirile mă­runte interesante.

MOLDOVA DELA NISTRU, anul III, nr. 1—2, revistă lunară, ilustrată, scr isă pe înţelesul poporului — Chişinău.

Revista b a s a r a b e a n ă conţine de toate, într'un sumar bogat găsim articole, proză şi poezii semnate de nume c a Vespas ian Erbiceanu, Liviu Marian, Nuşi Tulliu, 0 . Goga, Jorgu Tudor, Ştefan Bălceşt i , G. Voevidca , etc . . .

Pe lângă literatură, chestii de religie, sociale , etc. mai găsim şi portretele câ ­torva oameni de valoare, cari au muncit şi muncesc pentru binele poporului nostru.

Moldova dela Nistru, — observând după conţinutul său — ştie să-şi îndepl inească rolul frumos şi necesar . E un bine pentru popor şi-o laudă pentru conducătorii săi. IM11111111111II11111II11111111111111111111MIIII111111111111II1111111II111111

Illlllllllillll

In curând se va ce lebra la New-York a zecea aniversare a cinematografului. Cu aceas tă ocazie vor avea Ioc serbări extra­ordinare şi manifestatiuni grandioase. Ce­lebra artistă Sarah Bernhardt a fost a lea­să c a preşedintă a acestei manifesta­tiuni.

Şezătorile artistico-literare urmează în fiecare săptămână în sala festivă a primăriei din Oradea-Mare, cu program bogat. La ultimele şezători au ţinut con­ferinţe d-1 G. Bota , despre „psihologia dragostei" şi d-1 medic-col. Vasi l iade despre „alcoolism," ambi i desvoltându-şi la înăl­ţime subiectele.

La toate şezătorile d-1 George A. Petre dă c ncursul, cu recitări din poeţii români şi originale, precum şi citiri din scriitorii noştri pentru popularizarea lor.

înainte şi după conferinţă au loc pro-ductiuni muzicale. Remarcăm în ultimul timp pe d-na Ritta Mărcuş fostă primadonă la opera din Viena, care a cântat admi­rabil fragmente din marile opere, c a şi d-na Eugenia Codrescu, artistă de operă, care mai întotdeauna a oferit preţiosul său concurs . Tenorul I. Indrieş stârneşte entuziasmul sălii cu cântece româneşti, contribuind astfel la cunoaşterea şi justa apreciere a muzicei noastre.

La muzica instrumentală s'au produs d-1 G. Bacaloglu la vioară, d-ra Elena Baghinskaia la pian şi d-1 Smazenka la

Pag. , m i i i i i i i i i i i i '

violoncel, în trio din marii compozitori. Deasemenea corul şi orhestra originală a ofiţerilor wrangelisti refugiaţi în Oradea, contr ibuesc mult la reuşita şezătorilor.

De multe ori dau concursul şi artişti maghiari. Notând c ă pe lângă publicul românesc iâ parte şi public unguresc a ' es , oricine îşi poate da s e a m a cât de mult contribuesc aces te şezători la armonia între ambe le naţionalităţi şi la răspândirea culturei noastre şi printre străini.

Pe viitor, şezătorile se vor tine regulat şi cu ace ia ş , program bine alcătuit.

Renumitul publicist Şi istoric literar danez Georg Brandes , despre care acum un an se zvonise c ă a decedat, ş i 'a săr­bătorit Sâmbă tă al 80-lea an din viată. Brandes s'a născut în Copenhaga şi în 1877, din cauza radicalismului pe care-1 propaga, a trebuit să p ă r ă s e a s c ă Dane­marca şi s ă se s tabi lească în Germania , unde şi a ţinut vestitele cursuri despre curentele literare din secolul trecut. Pes te 5 ani s 'a întors la Copenhaga şi de atun­ci până astăzi şi-a câştigat un renume cu adevărat mondial, prin criticile şi publi-catiunile date la lumină. Dintre studiile sale se remarcă ace l ea asupra lui Ibsen, Strinberg, Shakespeare , Bjorhson, Nietzsche şi studiul apărut în 1918 despre Goethe. S ' a manifestat, în afară de Istoria literară, c a un convins pacifist.

BIBLIOGRAFIE. Cărţ i :

Edit. „Cartea R o m â n e a s c ă " — Bucureşt i . Războiul României — Trădarea Rusiei

ţariste. Wilhelm Tel l , de Ernest. Coeurderoy. Wilhelm Tell , de Florian, în româneşte

de P, Muşoiu. Poeme în proză de Dim. C. Zaval ide

(traduceri). Bulletin du Cercle d'etudes Franco-Rou-

maines „Lutetia" I-ere annee (1921) . Buletinul Agriculturii, voi. I I I—1921, Nr

1 0 - 1 2 .

Revi s t e : Anale literare, fascicolele IV, V şi VI . Biblioteca copiilor şi a tinerimii, anul V,

Nr 6—7 — Chişinău. Gândul nostru, anul I. Nr 1 — 6 — Iaşi. Cultura creştină, anul X I . Nr 1—3 B l a j . Lumina femeii, anul XI , Nr 3—4 — Cluj. Şcoala Basarabiei, anul IV, Nr 1—2 —

Chişinău. Ramuri, anul X V I , Nr 14 — Craiova. Revista Moldovei, anul I.Nr 12 — B o t o ş a n i . Albina, anul X X I , Nr 11 — Bucureşti . Szinh&z es Târsasâg, anul IV. Nr 14, Cluj. Napkelet, anul III. Nr 4 — Cluj. Arhiva, anul X X I X , Nr 2 — Iaşi. Shurătorul, anul I, Nr 30 —Bucureş t i . Lamura, anul III, Nr 5 — Bucureşti . Năzuinţa, anul I, Nr 1 — Craiova. învăţătorul, anul III, Nr 4 — 5 Cluj. Adevărul literar, Nr 72 — Bucureşti .

BCU Cluj / Central University Library Cluj