17. Natura psihologică a limbajului ca proces psihic. Felurile limbajului. Caracteristicile și particularităţile individuale ale limbajului

Limbajul ca fenomen psihologic este procesul individual, de folosire subiectiva si personala de catre fiecare individ a sistemului general al limbii. Limbajul se constituie diferential, in tot atatea variante individuale cati indivizi folosesc limba data; el exprima, in fond, gradul de interiorizare personala, de insusire si stapanire de catre fiecare dintre noi a elementelor limbii. Limbajul este procesul de comunicare intre oameni, prin mijlocirea limbii. Totodata, limbajul este si instrument al gandiri, fiind indisolubil legat cu gandirea. Gandirea se poate realiza numai pe baza materialului limbii. “Ganduri nude, libere de materialul limbii, libere de materia naturala a limbii nu exista ”. Ca activitate psihica superior structurata, limbajul se formuleaza, exprima, detaliaza si amplifica ori comprima diverse continuturi psihice, precum imaginile senzoriale, cele recente si actuale, sau mai tardive din cunoasterea noastra, starile afective, intentionalitatea persoanei, scopurile etc.

Felurile limbajului:

a) Direcția limbajului ca proces: Limbaj expresiv (de la emițător către receptor) Limbaj impresiv (de la receptor pentru intelegerea mesajelor pe care le exprima)

b) Natura codului utilizat: Limbaj oral Limbaj scris

c) Destinația mesajului: Limbaj exterior Limbaj interior

d) Numarul de subiecți implicați în process: Limbaj monologat Limbaj dialogat

Particularitățile individuale ale limbajului le putem deduce din particularitățile individuale ale utilizatorilor de limbaj. O persoană în calitate de utilizator a limbajului poate fi:

Volubilă sau taciturnă ( vorbește multa/puțin) Elocventă sau neelocventă ( vorbeste correct, convingător/ stilcit, neconvingător) Clară sau confuză (deslușit, lămurit/ ambiguu, încurcat) Rapidă sau lentă Direct sau criptică (spune lucrurilor pe nume/ vorbesc mai mult la figurat) Concisă sau prolixă (folosește putine cuvinte pentru a spune multa informație/ folosește multe cuvinte pentru a

spune puțină informație)18 Limbaj și comunicare. Noţiuni de activitate verbală. Tipurile activităţii verbale.

Limbajul este procesul psihic de utilizare a limbii în vederea realizării funcției de comunicare, cunoaștere sau reglare.Comunicarea este o interacțiune psihosocială, prin care subiecții schimbă mesaje, realizează relații, dirijează și controlează activitatea unei persoane sau a unui grup, se influențează reciproc și se așteaptă reacția de răspuns.

Limbajul în funcția lui de comunicare se numește activitate verbală. (sinonim- comunicare verbală)Tipurile activității verbale:

Vorbirea 30 % Audierea 45% Scrierea 9% Citirea 16%

19. Noțiuni de bilingvism / plurilingvism. Impactul bilingvismului / plurilingvismului asupra dezvoltării psihice a copilului.Bilingvism capacitatea unui individ sau a unei comunități de a utiliza în mod curent și cu aceeaș fluență două limbi diferite.Plurilingvism sau poliglosie capacitatea uni individ sau a unei comunități de a utiliza mai mult decît două limbi diferite în cadrul familiei, relațiilor sociale, culturale, etc.

Problema impactului bilingvismului/ plurilingvismului asupra dezvoltarii psihicului si personalitatii copilului a fost intens dezbatuta in psihologie.Vigotski si-a dezvoltat teoria lui asupra problemei date in contextul analizei și criticii pe care el a aplicat-o la două studii foarte cunoscute în vremea lui: studiul lui Epstein țși cea a lui Ronjat.Epstein susținea că bilingvismul influențează negativ limbajul și inteligența copiilor, copii ce practică bilingvismul manifestă deficit de inteligentă în rapor cu monolingvii și că limbajul lor este mai degrabă macaronic decît unul corect.Ronjat din contra afirmă că bilingvismul are efect benefic asupra dezvoltării mintale și verbale a copilului. În calitate de argument el invocă cazul propriilor copii care vorbeau perfect limba germană, limba mamei lor, și limba franceză, limba tatalui lor și nici rezultatele lor de la testele de inteligentă nu erau mai joase decît ale colegilor minolingvi, din contra ei prezentau observații și fapte de mai multă finețe și varietate în gîndire și expresie.Concepția lu Vîgotski ca replică la aceste doua abordări ale problemei poate fi formulată astfel:

Bilingvismul/plurilingvismul nu poate fi considerat necondiționat benefic sau malefic privind dezvoltarea copilului.

El poate deveni una sau alta în funcție de condițiile psihologice în care el se produce. Regula ”bunului” bilingvism pe care o anunță Vîgotski și o argumentează este: un om- o limbă.

20. Definirea conceptului de atenţie. Formele atenţiei. Însuşirile atenţiei.Atenția- este un mecanism psihic de orientare, concentrare și activitate selectivă a funcțiilor și activităților psihice și psiho-comportamentale specifice, în raport cu obiectul și propria lor funcționalitate, asigurîndule atingerea unui nivel optim de eficiență adaptativă.Formele atenției:

Atenția involuntară- Aceasta este forma elementară şi naturală a atenţiei umane care se declanează și se menține spontan fără intenție și fără vriun efort voluntar din partea subiectului.

Atenția voluntară- este forma superioară și specific uman de realizare a controlului conștient asupra evenimentelor din mediul extern și asupra propriilor acte psihocomportamentale. Ea constă în orientarea selectivă și focalizarea deliberată a focusului conștiinței asupra unui obiect și menținerea acestei focalizări cît timp este necesar pentru finisarea unei sarcini sau pentru atingerea scopului propus

Atenția postvoluntară- un ansamblu de structuri operatorii ce funcţionează automat în monitorizarea şi reglarea activităţii, un sistem de deprinderi de a fi atent.

Insușirile atenției:

Volumul atenţiei desemnează numărul de elemente sau unităţi informaţionale pe care un subiect le poate urmări simultan cu maximă şi relativ egală claritate.

Concentrarea este o însuşire specifică atenţiei şi se referă la adâncimea procesării, la cât de profund este analizat stimulul selectat.

Stabilitatea exprimă persistenţa în timp, menţinerea atenţiei concentrate pentru o anumită durată necesară îndeplinirii cu succes a diferitelor activităţi.

Mobilitatea reprezintă schimbarea intenţionată a obiectului atenţiei, trecerea de la focalizarea asupra unui aspect al realităţii la concentrarea asupra altuia.

Distributivitatea se referă la posibilitatea atenţiei de a susţine simultan două sau mai multe activităţi diferite.

21.Caracterizare psihologică a voinţei. Calităţile volitive ale personalităţii, dezvoltarea lor.

Vointa este procesul psihic complex de reglaj superior (realizat prin mijloace verbale) care consta in actiuni de mobilizare si concentrare a energiei psihonervoase, in vederea depasirii obstacolelor si atingerii scopurilor constient stabilite.Reglajul voluntar se manifestă și ca inițiere și susținere e acțiunilor și a activității și ca frînă, ca diminuare, ca amînare. Efortul voluntar exprimă caracteristica specifică cea mai importantă a voinţei prin care aceasta se deosebeşte de toate celelalte procese psihice. Efortul voluntar este trăit de catre o persoana ca o stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor în vederea depăşirii obstacolului. Asigurînd energia necesară desfășurării activității și mai ales organizînd-o, concentrînd-o în direcția unică a scopului, voința este una din condițiile subiective, cele mai importante, ale reușitei activității și obținerea unor înalte performanțe.Calităţile versus defectele voinţei

Principalele calităţi ale voinţei precum şi opusul acestora sunt:

puterea vointei, care reprezintă intensitatea efortului realizat pentru invingerea obstacolelor si este in functie de

valoarea scopului urmarit de catre subiect; la polul opus se afla slabiciunea vointei, sau incapacitatea unui

individ de a realiza efortul voluntar cerut de o activitate;

perseverenta, presupune realizarea efortului voluntar pe o durata mai mare de timp, chiar in conditii

nefavorabile, ostile, de desfasurare a activitatii; opusul este încăpăţânarea, actiunea de urmarire a unui scop in

absenta sanselor reale de indeplinire a acestuia;

independenta vointei se exprima in tendinta individului de a lua decizii pe baza propriilor judecati si

rationamente si in asumarea de responsabilitati; sugestibilitateaca insusire negativa înseamna adoptarea

necritica a influentelor exterioare si diminuarea propriilor răspunderi;

promptitudinea vointei este rapiditatea cu care omul deliberează in situatii complexe si urgente si adoptarea

celei mai adecvate solutii; nehotarirea, tergiversarea (ca laturi negative) se manifesta prin oscilatii indelungate

si nejustificate ale persoanei intre mai multe motive, scopuri si mijloace.22.Noţiuni despre aptitudini. Clasificarea aptitudinilor. Rolul eredității și a mediului în dezvoltarea aptitudinilor.Termenul aptitudine provine din limba latină, din cuvântul aptus care însemna ,,bun pentru,, ,,capabil de ,,. Termenul are ca sinonime ,,capacitate,, şi ,,abilitate,,.Aptitudinile reprezintă ansamblu de însuşiri de ordin instrumental-operaţional care diferenţiayă oamenii între ei în ceea ce priveşte maniera de desfăşurare a diferitelor activităţi şi, mai ales, în ceea ce priveşte randamentul calitativ şi cantitativ al acestora.Clasificarea aptitudinilor:

aptitudini elementare/simple- acuităţi vizuale,tactile, olfactive aptitudini complexe:

a) speciale- aptitudini care mijlocesc eficienţa activităţii într-un anumit domeniu (sport de performanţă, cîntul, muzica instrumentală, etc)b) generale – aptitudini utile în toate domeniile de activitate ( spirit de observaţie bine deyvoltat, capacitatea de memorare exactă) cea mai importantă aptitudine generală este inteligenţa

Rolul eredităţii şi mediului în dezvoltarea aptitudinilor1.Aptitudinile sunt înnăscute2. Aptitudinile sunt dobândite – un rol deosebit îl are activitatea de învăţare3. Aptitudinile, deşi depind şi de ereditate, sunt influenţate în mare măsură de factorii de mediu şi de educaţie4. Conform psihologiei moderne : interacţiunea factorilor ereditari şi a factorilor de mediu este foarte importantă. Factorii ereditari au rol de condiţionare a aptitudinilor şi nu de determinare, dotarea ereditară poate îngreuna sau uşura formarea aptitudinilor.23.Temperamentul ca latură dinamico-energetică a personalităţii. Tipologii ale temperamentului

După cum nu există doi oameni cu amprente digitale identice tot astfel în natură nu există nici personalităţi umane absolut asemănătoare – personalitatea fiecărui om este irepetabilă. Experienţa milenară a omenirii demonstrează că oamenii diferă unii de alţii nu numai prin însuşirile exterioare, ci şi prin cele interioare, psihice. Integrarea însuşirilor şi trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice şi actelor motorii, precum intensitatea, pregnanţa, acuitatea, modalitatea, echilibrul etc., dă structura temperamentală a personalităţii. Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic, integrarea lor în plan psihocomportamental şi a actelor motorii, se realizează în ontogeneză. Întrucât aceste însuşiri bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaborează stadiul în cursul vieţii individului, structura temperamentală şi, respectiv, tipul temperamental este înnăscut, reprezentând astfel, alături de predispoziţii, „elementul” ereditar în organizarea internă a personalităţii. Probabil, cel mai corect este să considerăm că temperamentul reprezintă modul, în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie, memorie, gândire, afectivitate şi se reflectă în comportament.

Când vorbim de temperament în plan psihologic ne gîndim la modul cum reacţionează şi se manifestă individul, sub aspect dinamico-energetic, în diferite situaţii externe: rapiditatea percepţiei, a răspunsurilor verbale la întrebări, a reacţiilor motorii; intensitatea trăirilor emoţionale, etc. Temperamentul reprezintă, astfel, pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. Cea mai veche este teoria medicului grec Hipocrate care

explica deosebirile individuale dintre oameni prin proporţia din organism a patru substanţe: sânge, fierea galbenă, flegma şi fierea neagră. Astfel temperamental unde predomina

singele- sanguinic, flegma- flegmatic, fierea galbena coleric, fierea neagra- melancholic

Medicul român Claudiu Galen a făcut prima clasificare a temperamentelor:

sanguinic flegmatic coleric melancholic

După cum a remarcat I.P.Pavlov, echilibrul este cea dintâi însuşire, care ni se impune observaţiei în plan comportamental, impulsivitatea sau calmul punându-şi amprenta pe orice răspuns motor, verbomotor sau emoţional. Pe baza acestei însuşiri, au fost delimitate două tipuri de sistem nervos: echilibrat şi neechilibrat; în cadrul celui neechilibrat, există 2 subtipuri: neechilibrat excitabil şi neechilibrat inhibat (inert).

Pavlov a pus în corespondenţă tipurile generale de sistem nervos, comune omului şi animalelor, cu cele 4 temperamente stabilite în antichitate. Astfel:

a) Tipul puternic-echilibrat-mobil - temperamentul sanguinic: vioi, sociabil, comunicativ, adaptabil, controlat.

b) Tipul puternic-echilibrat-inert - temperamentul flegmatic: calm, tăcut, nesociabil, lent, greu adaptabil la situaţii noi, puţin impresionabil, rezistent la stres şi frustraţii.

c) Tipul puternic-neechilibrat-excitabil - temperamentul coleric: rezistent, hiperactiv, vioi, irascibil, impulsiv, imprudent

d) Tipul slab - temperamentul melancolic: interiorizat, retras, sensibil, delicat.

24. Noţiuni despre caracter şi trăsături de caracter. Structura caracterului. Problema dezvoltării caracterului.Cuvântul „caracter” e de origine greacă şi în traducere înseamnă tipar, amprentă, pecete, semn, iar cu aplicare la om semnifică fizionomia (înfăţişarea) individului dat, nu atât sub raportul chipului său fizic, cât sub cel al structurilor sale psihice, spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în activitate şi relaţii sociale.I n   a c c e p ţ i u n e   e x t i n s ă  caracterul expprimă schema logică de organizare a profilului psihosocial al personalității, considerat din perspective unor norme și criterii valorice.Î n a c c e p ț i u n e r e s t î n s ă c a r a c t e r u l d e s e m n e a z ă   u n   a n s a m b l u   î n c h e g a t   d e a t i t u d i n i , c a r e d e t e r m i n ă u n m o d r e l a t i v s t a b i l d e o r i e n t a r e ş i r a p o r t a r e a o m u l u i l a c e i l a l ţ i semeni, la societate în ansamblu şi la sine însuşi.

Trăsătura Caracterială poate fi definită ca structură psihică internă, care conferă constanță modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el.

În structura caracterului se regăsesc elemente de ordin:

Afectiv (emoţii, sentimente)

Motivaţional (interese, trebuinţe, idealuri)

Cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi)

Volitiv (însuşiri, trăsături)

Toate aceste elemente ţin de existenţa socială a individului şi mediază raporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu.

Din punct de vedere funcțional structura comportamentului include două blocuri:

1. Blocul de comandă: O structură cognitivă – de receptare, filtrare, identificare şi evaluare a situaţiilor sociale. O structură motivaţională – de testare, prin care se stabileşte concordanţa sau discordanţa dintre

valenţele situaţiei şi starea de necesitate actuală sau de perspectivă a subiectului. O structură afectivă – generează trăirea pozitivă sau negativă a modelului “cognitiv” şi “motivaţional”

al situaţiei şi, potrivit acesteia, “starea de set” faţă de situaţie.2. Blocul de execuție:

Operatorii de conectare – primesc şi proiecteaza “starea de set” pe “repertoriul comportamental”. Operatorii de activare – realizează stabilirea atitudinii faţă de situaţie. Operatorii de declanşare – actualizează şi pun în funcţiune aparatele de răspuns (verbale şi motorii). Operatorii conexiunii inverse – extrag şi retransmit blocului de comandă informaţia despre efectele

comportamentului sau acţiunii.O problema importanta este aceea ca unii elevii nu au insusite la nivelul caracterului notiuni de baza, valorice cum ar fi: responsabilitatea, rabdarea, respectul, constiinciozitatea, disponibilitatea, munca, initiativa, generozitatea, marinimia, onestitatea, ordinea, toleranta, virtutea, stima, loialitate, intelepciunea, sinceritatea, determinarea etc.Iată cîteva sfaturi cum să ajutăm copiii să-și dezvolte unele notțiuni de bază care formează caracterul:Faceți împreună cu copiii acte de bine-facere, copiii învață foarte repede practicănd și avînd un exemplu pe care să-l urmezeCere-ti iertare atunci cand tu incalci anumite valori de caracter pentru ca cel mai bun mod de a-i invata pe altii este prin exemplul personalLaudati trasatura de caracter pe care adolescentul a dovedit-o prin realizarea sa si nu reusita in sine.

25.Caracterizarea generală a proceselor şi stărilor afective. Clasificarea proceselor afective. Proprietățile proceselor afective.

Afectivitatea este ansamblul proceselor, stărilor şi relaţiilor emoţionale sau afective, este proprietatea

individului de a simţi emoţii şi sentimente.

În desfăşurarea proceselor afective – rolul determinant nu îl are obiectul ci valoarea şi semnificaţia pe

care acesta o are pentru subiect, relaţia dintre obiect şi subiect fiind importantă.

Procesele afective se află în relaţii de interacţiune şi interdependenţă cu toate fenomenele psihice şi

procesele psihice – afectivitatea fiind specifică omului

Procesele afective asigură o promptă susţinere energeticăInteracţiunile cu procesele cognitive sunt însoţite mereu de trăiri afective.Fiecare process afectiv este însoţit de un motiv.Trăirea afectivă este rezultatul desfăşurării proceselor afective.Clasificarea:

a. Procese afective primare- au caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de instincitv: Tonul afectiv al proceselor cognitive- reacţie emoţională ce însoţeşte orice act de

cunoaştere Trăirile afective de provenienţă organică- sunt cauzate de buna sau proasta

funcţionare a organelor interne Afectele- forme affâective simple, impulsive, foarte intense şi violente (ex. Spaima,

groaza, mînia)b. Procese afective complexe- beneficiază de un grad mai mare de conştientizare şi intelectualizare:

Emoţiile curente- forme afective de scurtă durată, active, intense provocate de însuşirile separate a obiectelor (bucurie, tristeţe, simpatie, antipatie)

Emoţiile superioare- sunt legate de o activitate pe care o desfăşoară idividul (de obicei presupun evaluări, acordări de semnificaţii)

Dispoziţiile afective- sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă.c. Procesele affective superioare-sunt caracterizate printr-o mare restructurare şi raportare valorică situată la nivel

de personalitate.

Sentimentele- sunt trăiri affective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiţionate social istoric

Pasiunile- sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate foarte mare, antrenînd întreaga personalitate.

Proprietăţile proceselor afective:a. Polaritate- tendinţa acestora de a gravita, fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul

celui negativeb. Intensitatea- forţa, tăria, profunyimea de care dispune la un moment dat trăirea

afectivăc. Durata – persistenţa acestora în timp, indifferent dacă persoana sau obiectul care

le-a provocat este sau nu presentd. Mobilitatea – trecerea rapidă de la o stare la alta, sau de la o fază la alta a trairii

affectivee. Expresivitatea – capacitatea acestora de a se axterioriza, de a putea fi “văzute”