1

Răspuns unui pretins recenzent

Am aşteptat cu interes apariţia vol. XXVIII/2010 al periodicului „Danubius”. Deficienţele rezultate din mediocritatea actului managerial caracteristic diriguitorului unic şi irepetabil al Muzeului de Istorie Galaţi au avut urmări nefaste şi în privinţa revistei instituţiei, astfel că periodicul nu a apărut nici măcar în 2011, anul în care Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS) a iniţiat procesul de evaluare a publicaţiilor ştiinţifice; în treacăt fie spus, în pofida trâmbiţatelor demersuri menite să ducă la obţinerea acreditării, gratificate consistent din punct de vedere financiar, din nefericire pentru viaţa culturală din sudul Moldovei, „Danubius”-ul nu se află nici măcar pe lista periodicelor respinse (=neeligibile) de CNCS, iar această absenţă ar trebui să îngrijoreze! Ultima speranţă de a vedea lumina tiparului, ziua de 24 ianuarie (deja în 2012), când, în virtutea bunei tradiţii din vremea înaintaşilor, periodicul era lansat într-un cadru festiv la „Casa Cuza”, s-a năruit de asemenea. Când nu mai nădăjduiam că revista, altădată de interes major în arealul cultural de la Dunărea de Jos şi nu numai, va mai vedea lumina tiparului, iată că ne-a parvenit un exemplar (annus mirabilis 2012), împreună cu – surprinzător! – precizarea că distribuirea se face „conspirativ”, de o lansare oficială nefiind vorba (!?).

Bucuria accesului la acest îndelung aşteptat volum XXVIII (rezumat astfel: 295 pp.=16 articole=3 ani de activitate) a fost umbrită de două surprize neplăcute, vizibile încă de la deschiderea periodicului. Întâia se referă la „primenirea” colegiului de redacţie1, prin decizia infamantă de înlăturare a reputatului cercetător Dan Râpă–Buicliu (surprinzătoare chiar şi pentru D–sa, dar mai ales, pentru majoritatea membrilor colegiului științific care și-au dat acceptul de participare tocmai pentru că numele D-sale oferea garanții științifice), cel care a asigurat o înaltă ţinută ştiinţifică revistei încă din anii ‘80, în calitate de secretar ştiinţific şi ulterior de redactor şef. Nu vom discuta aici calităţile şi capacităţile „oamenilor cu apăsătoare responsabilităţi” din noul colegiu redacţional, unii dintre ei tinere speranţe ale centrului universitar gălăţean, nici relaţiile lor cu cel care şi-a asumat abuziv „responsabilitatea redacţiei” – d-nul drd. C. D. Căldăraru –, ne vom rezuma doar la a afirma deschis că raportarea oricăruia dintre aceştia, ba chiar şi a lor însumată, la activitatea ştiinţifică a d-lui Cercet. şt. I dr./Prof. univ. dr. Dan Râpă–Buicliu este din start în avantajul net al celui din urmă. Humanaeque memor sortis, quae tollit eosdem et premit, incertas ipse verere vices!

A doua chestiune, în fapt un ineditum, se referă la debutul istoriografic al d-lui drd. C. D. Căldăraru în paginile revistei „Danubius”. Ne referim doar la istoria recentă a publicaţiei (nu că anterior ar fi existat excepţii memorabile!) când, iată, după şase ani, răstimp în care au apărut patru volume (XXV–XXVIII), a căror responsabilitate în Colegiul de redacţie şi-a asumat-o din poziţia de „înaltă autoritate” de căpătuit politic, d-nul drd. C. D. Căldăraru a reuşit performanţa de a livra, nu una ci, nota bene, două contribuţii în volumul curent! Este vorba despre un articol de 9 pp. (ilar este faptul că infrapaginal, în pagina de debut a articolului, se menţionează prezenţa materialului între pp. 59–68, pentru a indica aparenta consistenţă a măcar 10 pagini, totuşi p. 68 este albă şi, lăsând la o parte transcrierea celor două documente şi rezumatul, contribuţia „ştiinţifică” a autorului constă în doar ... 5 pagini!); urmează o combativă „intervenţie” în secţiunea „Recenzii. Note Bibliografice”, contribuţie originală de 2,5 pagini (la fel de amuzantă este insistenţa autorului de a da demersului o oarecare consistenţă prin inserarea eronată, în aceleaşi coordonate tehnice ale volumului din subsolul paginii de debut, a menţiunii privind întinderea recenziei între pp. 283–292 [sic!]). Ei bine, în această „intervenţie” d-nul drd. C. D. Căldăraru discută câteva aspecte (foarte puţine, atâtea câte i-au fost la îndemână şi exclusiv relative la studiul introductiv) legate de un volum de documente editat de autorul rândurilor de faţă2, privitoare la metodologia de lucru, dar mai ales, atenţie (!), la ceea ce editorul gândeşte, la dialogul intuit cu sinele, etc. Foarte probabil, dacă nu ar fi existat aceste accente personale, nu ne-am fi nevoit a ne irosi timpul spre a-i răspunde celui ce se pretinde recenzentul „avizat” al volumului. Desigur şi pentru insistenţă – perseverare diabolicum est –, pentru că ceea ce e (re)publicat acum fusese deja furnizat tiparului într-un supliment de weekend al presei locale.

1 Nu poate fi trecută cu vederea nici „primenirea” Consiliului de Administraţie al Muzeului, printr-un alt act de „manageriat desăvârşit” ce a consacrat instituţional ascensiunea fulminantă a unui anume personaj feminin. Poate vom deschide cândva şi această „pagină” a muzeografiei gălăţene, ce spuneţi domnule drd. C. D. Căldăraru, primiţi? 2 Pagini din trecutul muzeografiei gălăţene. Acte, documente, corespondenţă şi note, Brăila, 2009.

2

Am avut la îndemână şi legea care, din fericire, reglementează normele acordării dreptului la replică în cadrul aceleiaşi reviste! Dar, având în vedere „periodicitatea” trianuală a „periodicului” „Danubius” şi faptul că publicarea unui răspuns, după atâta amar de vreme, nu ar mai fi avut niciun efect, cu atât mai mult cu cât vântul schimbării pare să ajungă în viitorul apropiat şi la porţile Muzeului, ne vedem nevoiţi a replica și în paginile unei alte publicaţii.

Este absolut evidentă, pentru orice cititor cu o minimală percepţie asupra stării de fapt din instituţia muzeală gălăţeană, frustrarea îmbibată de venin a pretins incisivului nostru recenzent, care în lipsa unei opere ştiinţifice proprii se străduieşte în zadar să atingă nivelul celor din jur, dar nu ridicându-se pe propriile-i creaţii – rarefiate şi lipsite de orice impact, după cum rezultă din subţirimea stânjenitoare a CV-ului său, dar şi din limbajul monogramat ce pune în lumină o lipsă evidentă de familiaritate cu scrisul şi activitatea ştiinţifică, chiar şi la nivel diletantistic – ci încercând să distrugă credibilitatea unui autor, a unei lucrări. Faptul că în acest degradant demers recurge la omisiuni, atacuri la persoană, chiar neadevăruri flagrante, şi nu la operă, nu credem că mai surprinde pe cineva.

Vom discuta în continuare afirmaţiile d-lui drd. C. D. Căldăraru, imputările de natură personală şi cele ce vizează lucrarea discutată, ignorând gimnastica supărătoare la care este supusă limba română în scurta sa intervenţie, care poate fi într-o oarecare măsură de înţeles, având în vedere „vasta” activitate publicistică a „domniei sale”, dar nu şi scuzabilă, câtă vreme performează pe tărâm ştiinţific (dintre multele erori lingvistice, frazeologice şi gramaticale, avem o mostră la p. 285: „Acest studiu nu au fost însă cercetat de dl. Croitoru”; evident, nu irosim aici spaţiul pentru a-i explica recenzentului cum se acordă subiectul cu predicatul, ori că un studiu se citeşte, nu se cercetează).

La prezentarea volumului, d-nul drd. C. D. Căldăraru, deşi mimează ştiinţa, nu se supune uzanţelor unui astfel de demers, astfel că omite mai multe aspecte, deloc de ignorat, cum ar fi menţionarea – care personal ne onorează – prezenţei Cuvântului înainte şi a Studiului introductiv semnate de d-nii Prof. univ. dr. Ionel Cândea, respectiv Prof. univ. dr. Ioan Opriş, dar şi a unui Cuvânt al editorului, care în multe privinţe este pe deplin lămuritor asupra intenţiilor asumate, astfel că „temerile” şi insinuările recenzentului nu ar fi avut niciun temei. Cu aceeaşi suficienţă rizibilă sunt ignorate Rezumatul, Ilustraţiile sau Indicii volumului. Dincolo de toate aceste chestiuni tehnice, recenzentul notează, într-o notă uşor lirică, lansarea volumului editat de autorul rândurilor de faţă în luna mai 2010, la Brăila (sic!), reţinând ceea ce probabil i s-a părut mai important, anume caracterizarea noastră ca „gălăţean vremelnic”, subliniind chiar apăsat „conform propriilor [noastre] afirmaţii”. Nu ştim ce i s-a părut atât de pitoresc în această „mărturisire”, dar vom explicita „afirmaţia” chiar şi până la nivelul de pătrundere al „domniei sale”. Conform CV-ului nostru, de altfel public, locuim, încă din fragedă pruncie, în Brăila împreună cu familia. Am urmat Facultatea şi studiile de Masterat (chiar am urmat aceste cursuri, nu doar am ridicat Diploma de la Secretariat!) la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, iar în răstimpul 2003–2008 am activat în cadrul Muzeului de Istorie local, perioadă în care am rezidat în aceiaşi urbe. Ulterior, odată cu obţinerea transferului, ne-am stabilit în Brăila. Acesta este marele tâlc al afirmaţiei care zadarnic l-a incitat pe vigilentul nostru recenzent!

Urmează o frază lipsită de logică, din care răzbat mai multe „judecăţi de valoare”: „din nefericire, din multe puncte de vedere [care puncte de vedere? n. n.], volumul Pagini [...] nu reprezintă nici pe departe un pas înainte în cunoaşterea acestei probleme [care problemă? n. n.], domnia sa [care este subiectul? n. n.] rezumându-se în general la reluarea unor chestiuni deja de notorietate în rândurile specialiştilor, realizând o ‹carte din cărţi›, fără recursul necesar la arhivă”. Dezambiguizând fraza, să încercăm o analiză succintă:

1. D-nul drd. C. D. Căldăraru îşi revendică locul în „rândul specialiştilor”? Pe temeiul căror lucrări? Ar fi interesant de văzut, la un moment dat, nepreţuitul CV al domniei sale, dacă acesta există. Îndeobşte, oamenii de cultură care au un palmares ştiinţific îţi fac publică cel puţin lista de lucrări, participarea la sesiuni de comunicări, colocvii (desigur cu lucrări susţinute!) etc., chiar pe siturile instituţiilor în cadrul cărora activează. Ne întrebăm, deja cu complexul celui care ştie că aceasta va rămâne pururi un monolog, de ce recenzentul nostru nu îşi expune public performanţele şi opera? Care să fie reţinerile domniei sale?

2. În economia arbitrar catalogatei „cărţi din cărţi”, raportul dintre întinderea studiului introductiv incriminat şi spaţiul alocat documentelor este de 22 pp. la 277 pp. Dacă, prin absurdul de care dă dovadă d-nul drd. C. D. Căldăraru, toate cele 22 pagini ar urma reţeta „copy–paste”, ne întrebăm cum anume a reuşit să catalogheze ca preluate din cărţi cele nu mai puţin de 230 de documente, cu una–două excepţii, inedite!?

3

3. D-nul drd. C. D. Căldăraru săvârşeşte, cu o uşurinţă uluitoare, o eroare impardonabilă, poate voită sau datorată neştiinţei, confundând lucrarea de autor cu volumul de documente editat şi îngrijit spre publicare. Ne vedem nevoiţi a descinde cu explicaţiile la nivelul său de comprehensiune. Noi am editat un volum de documente, adică între două coperte am adunat, urmând criterii tehnice şi ştiinţifice unanim recunoscute, 230 de documente preponderent inedite. Nu le-am „scris”, nu le-am „subscris”, nu le-am „copiat”, le-am editat şi atât! Singurul deziderat asumat a fost acela ca documentele să fie cunoscute, ceea ce am afirmat răspicat în Introducere (de s-ar fi citit!). Dincolo de acest obiectiv, fiecare poate să utilizeze sursele cum va socoti de cuviinţă: să le comenteze, să le interpreteze, să le completeze, să le corijeze, acolo unde este cazul! Nu facem defel un titlu de glorie din acest demers. Pur şi simplu mecenatul unor admirabile personaje ca Paul şi Ecaterina Paşa ori V. A. Urechia trebuia cunoscut. Aici se opreşte demersul nostru! Dacă vă socotiţi în măsură, duceţi-l mai departe, nu văd în ce chip vă obstacolează volumul nostru!

Despre ce „recurs la arhivă” vorbiţi? Aveţi convingerea că lipsa „recursului necesar la arhivă” ne conduce la „concluzii eronate”, ori că, „ignorând asemenea criterii” de lucru în arhive, ajungem „la concluzii eronate”. Dacă v-aţi apleca judicios asupra lucrării, poate aţi remarca faptul că volumul nostru nu conţine defel concluzii! De altfel, e îndeobşte cunoscut că o ediţie de documente nu are o astfel de finalitate, concluziile le trag cei care vor utiliza documentele, acum accesibile, aflate la îndemâna cercetătorilor care ştiu să le preţuiască. Într-o ridicolă paradă de pretinsă erudiţie, recenzentul alocă peste 40 % din spaţiu intervenţiei sale unui citat dintr-un material publicat în anul 1938 şi altuia, care nu îşi mai primeşte binemeritatele coordonate (activitatea de înaltă răspundere este epuizantă sau, mai degrabă, e vorba de nepriceperea de a cita un articol lecturat pe internet3?), perorând asupra modului cum se lucrează în arhive sau cum se redactează o lucrare ştiinţifică. Dacă tot aţi acumulat această îmbucurătoare vastă bază documentară, de ce nu încercaţi, măcar ca exerciţiu, să şi scrieţi o carte de specialitate?

Ne acuzaţi că nu am văzut documentele din Arhivele Galaţiului, dar unde am afirmat că le-am fi văzut? Citarea unor fonduri arhivistice, în notele de subsol, este urmată de menţionarea explicită a celor care le-au identificat şi examinat. Însăşi citarea denumirii vechi – DJANG şi nu SJANG sau DJGAN – sugerează limpede modul de citare după sursele bibliografice indicate. Suntem convinşi că, în calitate de optim cunoscător al arhivelor locale, stăpâniţi cu autoritate toate aceste aspecte, altminteri demersul dvs. vigilent nu mai avea temei. Am preluat unele erori de la autorii citaţi, dar este oare atât de dificil de înţeles că scopul nostru nu a fost să verificăm cele câteva fonduri arhivistice menţionate în paginile introductive, ci să aducem în circuitul ştiinţific şi public cele 230 de documente? Aţi identificat unele erori, la unii autori mai vechi sau mai noi. Remarcabil, este un (mare) pas înainte! Poate, cine ştie, veţi reuşi – sau binevoi? – să publicaţi un volum de autor, la un moment dat.

Alte câteva afirmaţii ale recenzentului nostru sunt absolut gratuite, spaţiul editorial fiind abuzat cu o dezinvoltură demnă de o cauză mai bună:

1. „pentru redactarea acestor pagini, domnul Croitoru a folosit aceiaşi bibliografie din articolul Despre unele preocupări [...], bibliografie pe care, în parte, a preluat-o din studiile publicate de Leon Eşanu, Paul Păltănea sau Viorica Pisică”. Din nou, ne vedem nevoiţi a clarifica afirmaţiile hazardate ale recenzentului, rod al carenţelor sale metodologice cronice. Dacă aţi fi asimilat criteriile elementare de redactare a unei lucrări ştiinţifice, aţi fi ştiut că un istoric al cercetărilor unei tematici nu poate fi închipuit fără menţionarea celor care au scris anterior despre subiect! Regretăm profund că nu am identificat bibliografie „inedită” pentru o scurtă trecere în revistă a preocupărilor din domeniu, dar aşteptăm cu nerăbdare să ne-o indicaţi dvs., cu binecunoscuta „acribie” şi proverbiala „erudiţie” ce vă sunt caracteristice, desigur într-o meritorie viitoare contribuţie publicistică proprie! Studiul din care sugeraţi că am fi preluat bibliografia incriminată este semnat, cum din păcate şi dintr-o reprobabilă deprindere omiteţi să consemnaţi, de regretatul Ştefan Stanciu şi de autorul rândurilor de faţă4. Iniţial, textul a reprezentat o comunicare publică, inclusă apoi în volumul Perspective asupra istoriei locale. Cum, între timp, regretatul director al Muzeului de Istorie Galaţi, pe care am avut cinstea de a-l cunoaşte şi de a colabora îndeaproape, s-a mutat în comunitatea celor care dorm, am subliniat, în chiar prima notă de subsol, faptul că textul ne aparţine. Nu am minimalizat cu nimic contribuţia lui Ştefan Stanciu, dar convinşi că personajele din categoria căreia îi aparţineţi, efemeri exegeţi ai textului („cercetători ai 3 http://viataingorj.ro/cultura/talentul-de-a-scrie-o-carte-documentara. 4 Şt. Stanciu, C. Croitoru, Despre unele preocupări muzeale şi arheologice la Galaţi, în Perspective asupra istoriei locale în viziunea tinerilor cercetători (III), Lucrările Colocviului Ştiinţific, Galaţi, 18 mai 2007, vol. editat de C. Croitoru, Galaţi, 2007, pp. 235–255.

4

studiului” în accepţiunea dvs. originală), vor „purcede la lectura volumului [...] cu cea mai mare atenţie”, am intenţionat – spunând asta răspicat, pentru a nu ne fi răstălmăcite cuvintele – să luăm asupra noastră toate erorile, pentru a nu fi întinată memoria unui om ce nu se mai poate apăra. Iată că nu am greşit, pentru că astfel de personaje aparent vigilente există, dar – şi de data aceasta o afirmăm cu nedisimulată satisfacţie – credem că istoria le poate ignora!

2. „de fapt, singurul material arhivistic la care domnul Croitoru a avut acces direct sunt documentele Muzeului de Istorie Galaţi”, legate în dosarul România, Direcţiunea Şcoalei primare n. 6 de băieţi – Galaţi [...] acest dosar botezat incorect de autor ‹dosarul Şcolii de Băieţi nr. 6, 1913–1936›, reprezintă singura bază documentară a unei istorii fundamentate a Muzeului de Istorie Galaţi, restul cercetărilor fiind tributare, uneori până la literă, studiilor subscrise de autorii menţionaţi mai sus”. Repetitio mater studiorum est, deci îl vom linişti pe recenzentul nostru, spunându-i că, în sfârşit, are dreptate, deoarece în afara câtorva documente privind unele piese arheologice, într-adevăr am „avut acces” doar la fondul indicat. Nici nu am afirmat vreodată altceva! Nu înţelegem repetiţia furibundă şi incriminarea reiterată! Ceea ce am văzut, am publicat, aceasta a fost intenţia noastră vădită! Atât şi nimic mai mult! Când l-am preluat, dosarul cu pricina se afla expus în „Casa Cuza” cu o etichetă pe care se menţiona întocmai denumirea pe care am citat-o5. D-nul drd. C. D. Căldăraru ne atribuie pe nedrept calitatea de „naş de botez” al fondului. Cât despre datare, dacă ar fi fost mai atent, recenzentul ar fi remarcat că anii 1913–1936 – adică intervalul în care „curg” documentele incluse în volum – era plasat în afara ghilimelelor, nu aşa cum, din nou eronat, deja cu rea credinţă, ne acuză că am fi procedat. Fraza finală nu mai merită efortul dezambiguizării, fiind evident că recenzentul nu ştie că recurenţa la detaliile unei problematici duce, invariabil, la prezenţa unor repetiţii benigne în text. Dacă, totuşi, ar fi intenţionat să sugereze (care „restul cercetărilor” noastre? şi ce înţelege prin „sunt tributare”?) că am fi copiat cuvânt cu cuvânt – e drept, doar uneori (sic!) – credem că această afirmaţie ar fi lesne de probat prin reproducerea textului paralel, original şi copie, demers la care îl invităm pe recenzent, dacă tot se plictiseşte în lipsa unei activităţi ştiinţifice autentice.

3. „majoritatea trimiterilor documentare invocate în paginile XVII–XXXVIII sunt eronate, fără concordanţă cu înscrisurile din Registrul Inventar General al Muzeului de Istorie Galaţi [...] consultarea studiului Vioricăi Steluţa Pisică [...] l-ar fi făcut pe dl Costin Croitoru să afle, de exemplu, că aşa-numitul dosar Paşa a fost valorificat şi publicat chiar când era angajatul muzeului gălăţean”. Din păcate, d-nul drd. C. D. Căldăraru fabulează, dovedind (din nou) carenţe serioase de lectură. Dacă ar fi citit măcar Studiul introductiv ar fi aflat că trimiterile noastre privesc documentele din volum, prin citarea numărului curent, ce se regăseşte în Lista documentelor (pp. 1–11). Nu aveam cum să facem trimitere la numărul de inventar din registrul Muzeului, pentru că, atâta vreme cât noi am custodit şi studiat dosarul, care ne fusese predat conform uzanţelor, pe baza unui proces verbal de predare–primire, acesta nu era inventariat document cu document! Filele, aşa cum am precizat în Introducerea volumului (ne întrebăm dacă nu cumva d-nul drd. C. D. Căldăraru a lecturat în avans volumul doi?), erau numerotate olograf, utilizându-se creionul în culoare roşie, nu toate, nu consecutiv şi uneori acelaşi document purta două numere. La această „inventariere” se referă recenzentul nostru? Oare ce ar mai fi înţeles cititorii din astfel de trimiteri amestecate, incoerente? Şi, prin apelul la argumentum ad absurdum, chiar cu această „meteahnă”, cum ar fi putut fi prejudiciate „concluziile” noastre, de vor fi existat? Şi cum anume cele mai sus spuse ne-ar fi putut „şubrezi documentarea şi rigoarea ştiinţifică”? Rămânând în acelaşi registru al absurdului desăvârşit, notăm, pentru amuzamentul cititorilor, fraza „adâncă”: „... rigoarea ştiinţifică pe care dl Croitoru o invocă ca profesiune de credinţă”. Domnule drd. C. D. Căldăraru, ce spuneţi să daţi dovadă de o minimă decenţă şi să nu ne atribuiţi, prin formule sforăitoare ce vă aparţin, ceea ce nu am exprimat, disimulând prin propriile cuvinte ceea ce se sugerează a fi o afirmaţie de-a noastră? Cei care cunosc activitatea şi publicaţiile noastre ştiu că nu ne sunt caracteristice asemenea declaraţii pompieristice („profesiune de credinţă”?)! Şi, apropo, e bine de ştiut că invocă ca este o cacafonie! La fel dacă considerațiile de la începutul ultimului dvs. paragraf!

Fantezia debordantă a d-lui drd. C. D. Căldăraru atinge paroxismul prin afirmaţia halucinantă că distinsa doamnă V. S. Pisică6 ar fi „valorificat şi publicat aşa-numitul dosar Paşa” într-un articol de patru pagini (pp. 72–75). Recenzentul nostru, deşi măcinat de pizma pe care o disimulează cu ipocrizie,

5 A se vedea, în acest sens, Pagini din trecutul muzeografiei gălăţene ..., p. 225, fig. 2. 6 V. S. Pisică, Contribuţii la istoria muzeografiei româneşti. Muzeul Paşa din Galaţi, în „Revista Muzeelor”, XL, nr. 2, 2005, pp. 72–75.

5

reuşeşte prin această necugetată afirmaţie să se acopere de ridicol, având în vedere că nouă ne-au fost necesare 12 pagini din volum doar pentru Lista documentelor! Cu toată puterea de sinteză posibilă, chiar vreţi să convingeţi pe cineva că 230 de documente pot fi „valorificate şi publicate” într-un articol de patru pagini? Iar această afirmaţie nechibzuită o faceţi tocmai domnia voastră, care ne îndrumaţi cu dezinvoltură a deprinde din „talentul de a scrie o carte documentară”? Credem că ar trebui să vă revizuiţi opinia, altminteri riscaţi să atingeţi derizoriul absolut!

4. Mai este un aspect pe care ţinem a-l sublinia, demn, mai curând, de compătimire. Recenzentul este convins că noi am fi publicat o „istorie fundamentată a Muzeului de Istorie Galaţi”. De aceea îşi încheie intervenţia printr-un galop năucitor pe această temă: „din păcate, domnul Croitoru nu oferă nici pe departe o viziune integratoare asupra trecutului muzeografiei gălăţene, rolul său reducându-se la unul de simplu copist al unor documente [...] din acest motiv, muzeologia gălăţeană îşi aşteaptă încă istoricul”. Dacă d-nul drd. C. D. Căldăraru ar fi stăruit cu osârdie asupra literaturii de specialitate, probabil că ar fi reuşit să distingă deosebirile dintre un volum de documente şi o monografie istorică. Repetăm, exclusiv pentru recenzent, singurul care nu pare a fi înţeles temeiurile demersului nostru, că nu am avut intenţia de a scrie o lucrare de analiză, nici o sinteză, ci pur şi simplu de a publica un volum de documente, aşa cum rezultă limpede încă de pe coperta 1 a cărţii. Dacă recenzentului nostru i se pare ceva prea puţin nobil în a copia şi a face publice nişte documente inedite, atunci înţelegem, în sfârşit, de ce nu a făcut-o domnia sa. Ne încearcă, totuşi, o nedumerire: în „articolul” publicat în vol. XXVIII/2010 al periodicului „Danubius”, la capătul unei îndelungi documentări şi a unui travaliu pe măsură, d-nul drd. C. D. Căldăraru „editează” două documente. Pentru această lăudabilă iniţiativă, ar putea fi cumva socotit un simplu „copist”?

Personal, ne rezervăm dreptul ca pe viitor să nu ne mai irosim timpul răspunzând atacurilor descalificante ale pretinsului nostru recenzent. În momentul în care îşi va însuşi, măcar minimal, normele academice, probate şi printr-o producţie ştiinţifică proprie, care se lasă încă îndelung aşteptată, şi când va depăşi stadiu de promiţător doctorand întârziat, ce-i asigură momentan posibilitatea de a mima erudiţia, noi vom fi printre cei dintâi care vor accepta o confruntare publică pe teme de istorie locală. Singura noastră rugăminte, d-le drd. C. D. Căldăraru, este să nu o programaţi, din reflex, în data de 31 decembrie. Acta est fabula!

Cercet. şt. dr. COSTIN CROITORU Muzeul Brăilei