raportul apozitiv i

UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULATEA DE LIMBA SI LITERATURA ROMANĂ

SPECIALIZAREA: ROMANĂ - ENGLEZĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,Conf. univ. dr. ELENA SILVESTRU

STUDENTĂ, CIOCEA MIJACHE JANINA IULIANA

2006

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULATEA DE LIMBA SI LITERATURA ROMANĂSPECIALIZAREA: ROMANĂ - ENGLEZĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

RAPORTUL APOZITIV

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,Conf. univ. dr. ELENA SILVESTRU

STUDENTĂ, CIOCEA MIJACHE JANINA IULIANA

2006

Raportul apozitiv 2

CUPRINS

I.CAPITOLUL I

1. Conceptul de apoziţie…………………………………….4

II.CAPITOLUL AL II -LEA

1. Apozarea raport sintactic distinct ……………………………11

2. Apozarea nonraport sintactic distinct……………………..14

III.CAPITOLUL AL III- LEA

1. Apoziţionarea realizată prin apoziţie…………………………16

2. Apoziţionarea realizată prin reluare………………………..36

3.Apoziţionarea realizată prin repetiţie……………………….41

IV.CAPITOLUL AL IV- LEA

1.Confruntarea relaţiei de echivalenţă cu apozarea……………...50

V. CONCLUZII……………………………………………51

VI. BIBLIOGRAFIE……………………………………….52

CAPITOLUL I

Raportul apozitiv 3

CONCEPTUL DE APOZIŢIE

„Apoziţia, s.f. (fr. apposition, lat. appositio) este un atribut substantival,

pronominal sau numeral in cazul nominativ, indiferent de cazul cuvântului

determinat” (DTL, apoziţia).

Definiţia apoziţiei mai poate fi „atribut substantival pus în cazul

nominativ, indiferent de cazul substantivului determinat, sau, mai rar, în acelaşi

caz cu substantivul determinat” (DLRM, apoziţie).

Tiktin defineşte apoziţiei astfel: (raportul dintre termenul pe lângă care

stă) „un substantiv care se alătură lângă un alt substantiv spre a-l determina,

fără însă a atârna de dânsul” (Tiktin, 1945), iar N. Dăganu o defineşte astfel:

„atributul substantival pus în acelaşi caz cu substantivul determinat, ori in cazul

nominativ fără vreo legătură afară de pauză şi acord ”(apud V. Hodiş, 1990).

„Raportul apozitiv este în tradiţia gramaticii romaneşti, un tip de raport

sintactic de subordonare, stabilit între apoziţie şi elementul regent sau între

propoziţia apozitivă şi regentul ei, ce se bazează pe relaţia semantică de

echivalenţă între regent şi subordonat, care au acelaşi referent.

În sintaxa structurală este considerat ca fiind un tip special de raport,

sintactic facultativ, distinct de subordonare, caracterizat prin posibilitatea

inversiunii termenilor, echivalenţa acestora”. (DŞL, apoziţionare).

„Raportul apozitiv (referenţial) este raportul gramatical existent între un

termen ce reprezintă o explicaţie şi un alt termen care este explicat. Prin conţinut

se aseamănă cu raportul de subordonare dintre atribut şi substantivul determinat,

în sensul că aduce ca şi acesta, precizări, lămuriri. Se deosebeşte însă de acesta

prin faptul că termenii raportului apozitiv se referă la una şi aceeaşi persoană, la

unul şi acelaşi obiect (raportul de subordonare se referă la persoane şi obiecte

diferite); prin faptul că termenii raportului apozitiv sunt omisibili pe rând.

Raportul apozitiv 4

Se aseamănă cu raportul de coordonare în sensul că termenii aparţin

adesea aceleiaşi părţi de vorbire, se acordă şi dispun de aceeaşi

simetrie”(DELR, 1997).

Ex. Nicu, prietenul meu, m-a aştepta ieri.

faţă de

Nicu, prietenul m-a aşteptat ieri, tu însă n-ai vrut.

„În tradiţia gramaticii româneşti propoziţia apozitivă este considerată un

tip de propoziţie atributivă, care explică ideea conţinută în cuvântul regent /

propoziţie regentă. În sintaxa structurală este considerată tip special de

propoziţie, distinct de subordonata atributivă”.(DŞL, propoziţia apozitivă)

Paralelismul dintre apoziţie şi propoziţia apozitivă pe care îl fac gramatici-

le a menţinut statutul de atribut al apoziţiei, cu toate că unii cercetători sunt de

părere că deosebirilor dintre „atributul”- apoziţie şi propoziţia „atributivă”

explicativă, faţă de atributul substantival propriu-zis şi propoziţia atributivă

determinativă există.

Dacă toate gramaticile consideră apoziţia ca fiind un determinant, se pune

problema tipului de raport sintactic care este realizat de această dată de

partenerul său de relaţie.

Conştienţi de impasul în care s-a ajuns, unii lingvişti încearcă soluţii

nereuşite, însă cu cât cercetează mai mult această problemă apa din ce în ce mai

multe păreri. Mioara Avram afirmă (în articolul său Despre corespondenţa

dintre propoziţii subordonate şi părţi de propoziţie, 1956) că „apozitivele sunt

propoziţiile atributive la care nu se vede raportul de subordonare faţă de

determinantul său”(apud V. Hodiş, 1990).

Referitor la raportul apozitiv, unii lingvişti propun următorii termeni

pentru acest raport: Viorel Hodiş îl numeşte „apozare”, iar Ion Diaconescu îl

numeşte „adordonare” sau „apoziţionare”, dând explicaţia că „termenului de

Raportul apozitiv 5

„adordonare” i-ar corespunde „nondependenţa”, în care sunt cuprinse

coordonarea şi apoziţionarea” (Diaconescu, 1989: 128 ).

„A construi un enunţ înseamnă a pune într-o în ordine determinantă

unităţile sale constitutive, iar a analiza un enunţ înseamnă a-l supune unui proces

de analiză pe baza ordinii stabilite intre unităţile constitutive. În funcţie de enunţ

posibilităţile de ordonare dau naştere la diferite tipuri de relaţii sintactice.

Procesul de ordonare operează cu relaţii pe baza cărora unităţile se

distribuie în structuri la acelaşi nivel sau în structuri ierarhice, definindu-se

astfel raportul de adordonare şi raportul de subordonare” (Diaconescu, 1989:128

).

Între adordonare şi subordonare, nu se poate spune că sunt limite bine

definite. O frază poate fi organizată prin subordonare: Din cauză că m-am lovi,

nu m-am prezenta la examen; sau prin adordonare: M-am lovit şi nu m-am

prezentata la examen. „Ceea ce distinge cele două modalităţi de ordonare este

calitatea structurala a unităţilor şi relaţiilor cu care operează fiecare.

Subordonarea operează cu unităţi heterofuncţionale pe baza relaţiilor de

dependenţă, iar adordonarea operează cu unităţi homofuncţionale pe baza

relaţiilor de coordonare sau apoziţionare” (Diaconescu, 1989:128 ). .

Se pot vedea trei criterii de ordonare a unităţilor sintactice la nivel de

propoziţie:

1.Propoziţiile principale şi secundare se construiesc numai pe baza

raporturilor de subordonare, de dependenţă: A supravegheat grădina cu bunicul

său.

2. Nu se realizează propoziţii numai pe baza raporturilor de adordonare,

deoarece predicatul este independent şi datorită acestui lucru se realizează numai

raporturi de dependenţă; la nivelul frazei, două propoziţii principale se pot

coordona sau apoziţiona.

Raportul apozitiv 6

3. La nivelul propoziţiei, adordonarea se realizează pe lângă o unitate

dependentă, pe care o exemplifică prin coordonare: Am citit romane şi reviste;

sau prin apoziţionare: A sosit unchiul meu, bucătarul.

Din cele trei aspecte prezentate, rezultă că subordonarea realizează

unicul mod de ordonare prin „expansiune structurală”, singurul generator de

funcţii sintactice, în timp ce ordonarea nu este altceva decât o „expansiune

poziţională a unităţii dependente printr-o unitate de acelaşi fel sub raport

funcţional” (Diaconescu, 1989: 129). Se demonstrează că „adordonarea, fiind

condiţionată totdeauna de prezenţa unei unităţi dependente, se manifestă în

cadrul raporturilor de dependenţă sau de subordonare, ca poziţie a două sau mai

multe unităţi faţă de acelaşi regent” (Diaconescu, 1989: 129).

În opoziţie cu subordonarea, adordonarea se deosebeşte printr-o serie de

trăsături : se construieşte cu unităţi sintactice care se dispun pe acelaşi plan (pe

orizontală), în serii de doi termeni; se realizează în cadrul raporturilor de

subordonare, de dependenţă, având totdeauna ca bază o unitate dependentă pe

care o amplifică printr-un proces de „expansiune poziţională”; are mijloace

specifice de realizare (juxtapunerea, conjuncţii coordonatoare, adverbe, „mărci

grafematice şi prozodemice”), fără să cunoască, în raport sintactic, restricţii de

ordin distributiv.

După ce am clarificat puţin relaţiile dintre raportul de subordonare şi

raportul de adordonare (apozare), voi încerca să fac diferenţa între raportul de

coordonare şi cel de adordonare (apozare).

Prezintă o serie de trăsături comune, adordonarea nu se prezintă ca „un

proces omogen”. „Coordonarea operează cu unităţi referenţiale, fiecare fiind

exponentul unui referent propriu” (Diaconescu, 1989: 130 ): Am citit romane şi

reviste; ceea ce înseamnă că referentul „romane” diferă de referentul „reviste”,

în schimb apoziţionarea operează cu unităţi coreferenţiale, termenul apoziţionat

fiind echivalent sub raport referenţial cu baza: Am primit o medalie, un dar

preţios.; referentul „un premiu” rezultă că este acelaşi cu referentul „o diplomă”.

Raportul apozitiv 7

Prin urmare, o unitate coordonată nu poate fi transpusă în poziţia unei unităţi

apoziţionate, după cum nici o unitatea apoziţionată nu poate fi transpusă în

poziţia unei unităţi coordonate; nu putem spune : Am citit romane, adică reviste

sau Am primit o medalie şi un dar preţios.

Datorită caracterului coreferenţial, o unitate apoziţională poate fi omisă:

Am primit medalie, (un dar preţios), dar poate şi substitui baza, fără ca unitatea

semantică şi sintactică a enunţului să fie afectată: Am primit (o medalie ), un dar

preţios; aceste două situaţii creează posibilitatea inversiunii celor două unităţi :

Am primit un dar preţios, o medalie. În cazul coordonării, substituţia unui

termen ar afecta conţinutul semantic al comunicării prin anularea unei funcţii

referenţiale: Am citit romane (şi reviste); în cazul coordonării copulative sau

disjunctive, cele două unităţi coordonate îşi pot schimba ordinea: Am citit reviste

şi romane.

Cele două unităţi (coordonatoare şi apoziţionale) marcate distinct sunt

rezultatul aplicării diferenţiate a unor „reguli de tip generativ-transformaţional

unor structuri de bază specifice” (Diaconescu, 1989: 131). Astfel, propoziţia Am

citit romane şi reviste reprezintă comprimarea a doua propoziţii principale care

dau informaţii asupra a două obiecte diferite: Am citit romane şi Am citit

reviste; prin reducerea unităţii predicative repetate cele două unităţi se constituie

într-o serie coordonativă, în dependenţă de acelaşi regent. În schimb, propoziţia

Am primit o medalie, un dar preţios are la bază tot două obiecte: Am primit o

medalie şi Medalia este un dar preţios. Acestor structuri li se pot aplica „două

reguli generativ-transformaţionale, însă în două etape succesive” (Diaconescu,

1989: 131 ): prima, introducerea unui pronume care (un substitut) în locul

numelui-subiect din cea de-a doua propoziţie (medalia), generându-se, în acest

fel, o propoziţie subordonată atributivă explicativă: Am primit o medalie, care

este un dar preţios; şi a doua, contragerea subordonatei atributive, a cărei

rezultantă va fi o apoziţie: Am primit o medalie, un dar preţios. „Rezultă că la

baza generativă a unităţilor apoziţionale stă o propoziţie subordonată, ceea ce

Raportul apozitiv 8

face ca apoziţia să se menţină într-o poziţie dependentă sub raport semantic faţă

de antecedent şi să se deosebească fundamental de unităţile coordonate

(Diaconescu, 1989: 132 ).

Relevarea acestor trăsături duce la concluzia că, atât coordonarea cât şi

apoziţionarea prezintă o serie de trăsături comune pe baza cărora se definesc ca

modalităţi de adordonare şi o serie de trăsături distincte specifice fiecărei

modalităţi. Ceea ce rămâne esenţial este că apoziţionarea reuneşte unităţi

identice din punct de vedere „referenţial” (Diaconescu, 1989: 132), în timp ce

coordonarea reuneşte unităţi diferite sub „raport referenţial” (Diaconescu, 1989:

132).

„Apoziţionarea, ca modalitate de adordonare, este un raport care se

stabileşte între unităţi coreferenţiale; din această trăsătură fundamentală decurg

celelalte. În primul rând, între unităţile apoziţionale, atât conţinutul, cât şi

expresia raportului sunt determinate de natura legăturii semantice şi, cum

acestea sunt identice (coreferenţiale), apoziţionarea reprezintă singura

modalitate de ordonare a lor; pentru coordonare şi subordonare, doi termeni cu

aceeaşi funcţie referenţială sunt incompatibili sub raport combinatoriu.

În al doilea rând, tot datorită coreferenţialităţii, relaţia de tip apoziţional,

este o relaţie fără capacitatea de a genera o funcţie sintactică, nefiind o unitate

ierarhică, poate să apară la orice nivel, în prezenţa aceloraşi mijloace de

expresie.

În al treilea rând, apoziţionarea, în funcţie de conţinutul său şi de

mijloacele de expresie, prezintă ca modalităţi de realizare explicită trei

posibilităţi: apoziţia, reluarea şi repetiţia” (Diaconescu, 1989: 133)

Fiecare marcată, pe lângă trăsăturile comune, şi de o serie de trăsături

specifice. Există două aspecte care duc la definirea statutului celor trei realizări

apoziţionale: expresia şi conţinutul.

Sub raportul expresiei, apoziţia se exprimă totdeauna printr-un

semnificant distinct de baza (a - b):

Raportul apozitiv 9

Ex. Aceia erau bunicii mei, părinţii tatălui meu.

Reluarea se exprimă fie prin acelaşi semnificant(a - a).

Ex. Era un lucru tragic, un lucru care ne înduioşa pe toţi, un lucru care

scotea la iveală neclarităţi ; fie printr-un alt semnificant , identic dând punct de

vedere referenţial cu baza (a - b):

Ex. Mihai citea din care, exemplu care fusese urmat şi de ceilalţi.

Repetiţia se exprimă totdeauna prin acelaşi semnificant(a - a):

Ex. Colegii strigau, mai la stânga, mai la stânga, mai la dreapta , tot

mai la dreapta.

Sub raportul conţinutului, apoziţia îndeplineşte o funcţie semantică,

explicând, identificând sau calificând baza:

Ex. Cu noi mergea la şcoala şi Mihai, un coleg timid.

Reluarea îndeplineşte un rol structural, gramatical, asigurând continuarea

unei comunicări fără echivoc, sau dublând o funcţie sintactică pentru a o face

mai explicit:

Ex. A primit o carte de la un coleg, carte care l-a bucurat.

Repetiţia îndeplineşte un rol stilistic, expresiv, amplificând sau diminuând

semnificaţia termenului bază:

Ex. Mare serbare mare, în sala de festivităţi a şcolii.

„La cele două aspecte prezentate, s-ar mai putea adăuga o serie de

procedee specifice de construcţie pentru fiecare realizare în parte, precum şi

unele valori pe baza cărora se pot determina distincţii în cadrul fiecărei

modalităţi de apoziţionare” (Diaconescu, 1989: 133).

APOZIŢIONAREA APOZIŢIE RELUARE REPETIŢIE

Expresie a - b a - a(b) a - a Conţinut semantic structural Stilistic

Raportul apozitiv 10

CAPITOLUL al - II - lea

APOZAREA

Dacă Ion Diaconescu numeşte raportul apozitiv „apoziţionare”, Viorel

Hodiş introduce termenul de „apozare” şi astfel face o caracterizare a acestui

raport în funcţie de celelalte două raporturi: subordonarea şi coordonarea, în

final considerând că raportul apozitiv este un raport sintactic distinct, dar şi un

nonraport sintactic.

1. Apozarea - raport sintactic distinct.

Punând în discuţie articolul „Apoziţia şi raportul apozitiv”, Mircea Mitran

cercetează comparativ cele două raporturi sintactice cunoscute (subordonarea şi

coordonarea), pe de o parte, faţă-n faţă cu raportul apozitiv, pe de alta,

investigaţia bazată pe anumite criterii de comparare menite să scoată în evidenţă

atât asemănările cât şi deosebirile dintre ele. Autorul mizează mai ales pe

deosebirile raportului apozitiv faţă de cele două.

Din felul cum sunt cercetate aceste deosebiri se ajunge la concluzia că

raportul apozitiv este diferit, atât de coordonare cât şi de subordonare.

Deosebirile dintre raportul apozitiv, cel de coordonare şi cel de subordonare se

reduc la următoarele:

a) În raportul apozitiv conexiunea între cei doi termeni este orizontală ca

„expresie a identităţii lor sintactice” (Hodiş, 1990: 29). Prin aceasta, raportul

apozitiv se aseamănă cu raportul de coordonare şi se deosebeşte de subordonare,

„unde cei doi termeni stau în conexiune verticală, ca expresie a unei ierarhii

impuse de recţiune” (Hodiş, 1990: 29).


b) În cazul raportului apozitiv al doilea termen intră în relaţie cu restul

propoziţiei numai prin intermediul primului termen, astfel raportul apozitiv se

aseamănă cu raportul de subordonare şi se deosebeşte de coordonare, unde cei

doi termeni participă simultan la raportul cu restul propoziţiei.

c) „În cazul raportului apozitiv cei doi termeni sunt, sub condiţia păstrării

identităţii comunicării, comutabili atât unul cu altul cât şi fiecare în parte cu

zero. Prin aceasta raportul apozitiv se deosebeşte atât de subordonare, unde

termenii nu sunt comutabili nici unul cu altul nici fiecare cu zero, cât şi de

coordonare, unde cei doi termeni sunt comutabili numai unul cu altul, dar nu se

pot comuta cu zero sub condiţia dată” (Hodiş, 1990: 29).

Astfel rezultă că raportul apozitiv este diferit atât de coordonare cât

şi de subordonare.

Deşi este de acord cu metoda de cercetare folosită, Hodiş nu poate

împărtăşi concluzia la care s-a ajuns, pentru următoarele:

„Formulările criteriilor a) şi b) de comparare a celor trei raporturi

sintactice se contrazic” (Hodiş, 1990: 29), vorbind de conexiune sintactică a

termenilor raportului apozitiv (a) este de acord că aceasta este orizontală, „fiind

expresie a identităţii lor sintactice” (Hodiş, 1990: 30), dacă se recunoaşte

identitatea funcţiilor sintactice, trebuie să se admită în mod obligatoriu şi

identitatea raporturilor sintactice de subordonare realizate de ambii termeni ai

raportului apozitiv, deoarece funcţia sintactică nu există în afara raportului

sintactic realizat direct, înseamnă că apoziţia intră şi ea în raporturi sintactice cu

restul propoziţiei sau al frazei.

Din aplicarea celui de-al doilea criteriu de comparare (b) la termenii

raportului apozitiv se ajunge la concluzia contrară că al doilea termen al

raportului apozitiv nu intră, direct, în relaţie sintactică cu restul propoziţiei sau al

frazei, ci numai prin intermediul termenului său iniţial, al doilea termen al

raportului apozitiv nu realizează nici un raport sintactic, şi cu toate aceste are

funcţie sintactică, aceeaşi pe care o are termenul său iniţial. Hodiş îşi pune


întrebarea „de unde se naşte o asemenea funcţie sintactică identică, dacă nu

dintr-o relaţie sintactică realizată direct cu regentul şi simultan cu antecedentul,

partenerul de relaţie apozitivă”.

Din aceste idei opuse una alteia, cea cuprinsă în formularea criteriului

conexiunii sintactice este că apoziţia stă pe acelaşi plan cu termenul său iniţial

pentru că are funcţia sintactică a acestuia, iar funcţia sintactică identică se

datoreşte faptului că realizează nemijlocit un raport sintactic identic cu cel

realizat de termenul iniţial şi faţă de unul şi acelaşi partener.

S-a ajuns la această contradicţie datorită faptului că s-a operat cu apoziţii

nominale neacordate în caz, cu termenul lor iniţial, fapt care l-a împins uşor pe

Mitran spre teoria căderii desinenţelor cazuale la substantivul - apoziţie.

„Apariţia desinenţei cazuale la apoziţie este oarecum pleonastică de vreme ce

apoziţia nu este decât alt nume al acestui obiect”(apud V. Hodiş, 1990: 32).

Într-adevăr, în limba română, mai ales în cea actuală, se manifestă

tendinţa spre nerepetarea indicilor de gramaticalitate la cel de-al doilea termen

al relaţiei de coordonare.

„Criteriul comutabilităţii termenilor (c) nu dovedeşte că raportul apozitiv

se deosebeşte de amândouă celelalte raporturi sintactice, ci marchează opoziţia

clară între raportul apozitiv - raportul de coordonare şi de raportul de

subordonare” (Hodiş, 1990: 33).

Ajungând în acest punct al investigaţiilor, putem reţine alte concluzii

oferite de criterii de comparate a raporturilor sintactice, concluziile care ne fac

să constatăm că raportul apozitiv se aseamănă cu raportul de coordonare,

deosebindu-se, ambele, - după toate criteriile - de raportul de subordonare.

Sub aspect sintactic, raportul apozitiv faţă de termenul iniţial este, în

esenţă unul şi acelaşi cu raportul de coordonare, dar din punct de vedere

relaţional, nu există deosebire între două unităţi sintactice de acelaşi fel

determinate, ambele, ale unui regent comun, exprimând fiecare o relaţie

semantic-referenţială distinctă ( coordonarea propriu-zisă), ca în: Vorbeşte


tinerilor şi copiilor şi alte două unităţi, care exprimă acelaşi conţinut semantic-

referenţial, având aceeaşi funcţie sintactică (termenii apozaţi): Vorbeşte copiilor,

adică tinerilor.

Diferenţa dintre ele (respectiv dintre relaţiile în care sunt angajate)

„constă în conţinutul noţional-semantic (referenţial) exprimat, care este

echivalent la unităţile sintactice între care se realizează apozarea, şi distinct la

cele care se află în raport de coordonare” (Hodiş, 1990: 34).

În ciuda faptului că este extragramatical , conţinutul exprimat de termenii

acestor variante de relaţie, trebuie inclus printre criteriile de comparare să

dovedească deosebirea apozării de coordonare.

2. Apozarea - nonraport sintactic.

În acest subcapitol se va discuta opinia mai multor lingvişti care sunt de

acord că raportul apozitiv sau apozarea este un nonraport sintactic ( nu e nici de

subordonare, nici de coordonare, deci e un raport negramatical).

Acest termen „negramatical” (Hodiş, 1990: 40) a mai fost folosit şi în

alte situaţii, în domenii mai mult sau mai puţin apropiate sau nu raportului

apozitiv.

Acad. Iordan susţine că „subiectul şi predicatul sunt independenţi unul

faţă de altul, întocmai ca două subiecte, dar ele nu sunt coordonate cum sunt

părţile de acelaşi fel ale propoziţiei”. Analizându-se această afirmaţie s-a ajuns

la concluzia că în construcţiile în care este subiectul reluat, primul element al

subiectului reluat este lăsat deoparte, fără să i se atribuie vreo funcţie în

propoziţie, continuând analiza Elena Carabulea afirmă şi ea acelaşi lucru, dar o

pune pe seama celui de-al doilea termen al subiectului reluat, care din această

cauză „ nu poate fi apoziţie, aceasta fiind subordonată gramatical” (Hodiş, 1990:

41) .

Alţi specialişti vin să aducă alte păreri faptelor de limbă considerate

„independente”, văzute mai mult sau mai puţin în legătură cu fenomenul

apozitiv.


Cel mai frecvent teoretician a independenţei, al „nonraportului” apoziţiei

este Draşoveanu, care argumentează teza printr-un fapt ce se sprijină pe un altul,

de „expresie”, poziţia zisă „parantetică”, în care apare reala apoziţie.

Asupra statutului sintactic al apoziţiei s-a făcut o analiză care se referă la

calitatea de „actant” (Hodiş, 1990: 41) şi la funcţia de subordonare a apoziţiei

faţă de partenerul său apozitiv şi nicidecum la alt tip de relaţii.

Calitatea de actant, de care vorbeşte Hodiş, la termenul apoziţiei nu

provine din relaţia apozitivă pe orizontală, ce din cea de subordonare, ilustrând

verticala. Ca termeni coordonaţi, apoziţia şi partenerul său sunt dublu

„concatanţi” (Hodiş, 1990: 43), în două tipuri de relaţie: subordonare, pe

verticală şi apozare, pe orizontală.

De reţinut este această idee, pentru că din mai multe formulări, definiţii

ale apoziţiei transpar confuzia celor două planuri, aş cum este de acord

Gramatica Academiei.

Apozarea nu se aseamănă cu subordonarea şi apoziţia nu se subordonează

termenului căruia i se apozează şi cu care este echivalentă. Toţi termenii

raportului apozitiv se subordonează unuia şi aceluiaşi termen regent, altul decât

termenul iniţial al lanţului de apoziţii. Din aceste idee rezultă că nu-şi sunt

subordonaţi unul altuia, nu se poate trage concluzia că termenii apozaţi nu se

află in nici o relaţie, că ar fi, adică, „nonraport”.

Faptul că cei doi termeni, ca subordonaţi ai aceluiaşi termen regent sunt

ierarhic egali, li se impune un statut organizat. Astfel că între ei se stabileşte o

corespondenţă compatibilă şi similară cu aceea specifică termenilor coordonaţi.

Teza nonraportului a scos la iveală că apoziţia nu poate fi reţinută ca bază

de lucru în studiul apozării şi a fost contestată de mulţi cercetători ajungându-se

la concluziile că apozarea este diferită de subordonare, se aseamănă cu

coordonarea, dar în principiu este un raport distinct cu particularităţi specifice ce

îl fac un raport special. Rezultă că, potrivit cu raporturile dintre ele, diversele

unităţi sintactice pot fi coordonate sau subordonate, fiecare putând fi reluată


printr-o apoziţie. Apoziţia este un alt nume al aceleiaşi noţiuni, prezentând

acelaşi individ, obiect, fenomen şi nu depinde de cuvântul sau grupul de cuvinte

care stă pe acelaşi plan sintactic.

CAPITOLUL al -III- lea

APOZIŢIONAREA

Apoziţionarea se realizează cum am afirmat în capitolul I prin apoziţie,

reluare sau repetiţie, pentru început voi discuta apoziţionarea prin apoziţie şi

apoi celelalte categorii.

Apoziţionarea prin apoziţie.

„Apoziţia reprezintă modalitatea cea mai frecventă de manifestare a

raportului de apoziţionare; alăturată unei baze, are calitatea de a-i releva, în mod

obligatoriu pe acelaşi plan, o trăsătură de ordin semantic. Construcţia apozitivă

implică, în mod obligatoriu, prezenţa unei baze şi a unei apoziţii. Atât baza, cât

şi apoziţia sunt identice sau echivalente din punct de vedere referenţial; datorită

acestei caracteristici, baza poate fi substituită prin apoziţie, iar apoziţia prin

bază; în plus, apoziţia, ca unitate periferică, exterioară, poate fi omisă, referinţa

la regent realizându-se totdeauna prin unitatea bază” (Diaconescu, 1989: 134).

Calitatea de bază a unei construcţii apozitive este satisfăcută de toate

unităţile sintactice, care îndeplinesc o funcţie de determinare. Faptul că apoziţia

poate apărea pe lângă orice unitate sintactică, indiferent de nivelul la care se

proiectează, demonstrează „neaderenţa ei la relaţiile ei de tip ierarhic, integrator,

o independenţă faţă de ierarhia nivelurilor sintactice; aceeaşi trăsătură este

relevată şi de faptul că apoziţia îşi poate găsi expresia în toate unităţile

sintactice” (Diaconescu, 1989: 134).

Între apoziţie şi bază realizarea raportului apozitiv nu cunoaşte restricţii

de tip gramatical.


Bază poate fi :

- o parte de propoziţie, indiferent de funcţia şi de partea de

vorbire prin care este exprimată, cu condiţia de a avea calitatea sintactică de

unitate dependentă: Era vai de el, adică rău.

- o sintagmă ( un grup sintactic): Băiatul cel timid, deşteptul,

nu ştia unde să plece.

- o propoziţie principală sau secundară: De când stă în bancă

cu ea, adică de trei zile, nu şi-a mai făcut tema.

- o frază coordonatoare sau subordonatoare: Ţipa şi

striga(…) educaţie proastă.

Calitatea de apoziţie se poate realiza de toate unităţile sintactice,

indiferent de trăsăturile gramaticale ale bazei, aşa încât între cei doi termeni ai

construcţiei apozitive.

Apoziţia se clasifică astfel: a) simplă :

Nominală;

Ponominală;

Adjectivală;

Numeral;

Verbală;

Adverbială;

Interjecţională;

b) multiplă;

c) dezvoltată

d) complexă;

Apoziţia simplă corespunde ca structură unei părţi de propoziţie, fără să

îndeplinească funcţia acesteia, şi se exprimă prin toate părţile de vorbire:

substantiv, pronume, adjectiv numeral, verb la modurile nepersonale, adverb şi

in situaţii puţin obişnuite, interjecţia. Faţă de bază, apoziţia simplă are, din punct

de vedere sintactic, o poziţie unică, ca urmare a neutralizării raportului de


dependenţă existent iniţial. Acest proces poate fi surprins în stadiul actual al

limbii române, când unele construcţii apozitive se eliberează de dependenţa

sintactică faţă de bază, prin anularea acordului, fie a relaţiei cauzale. Iniţial s-a

spus şi se mai spune încă Şoseaua Corvineştilor, Calea Călăraşilor, iar azi , tot

mai frecvent, se aude rostindu-se Şoseaua Corvin, Calea Călăraşi .

● Apoziţia nominală se exprimă printr-un nume; în

funcţie de raportul substantivului cu baza, se disting trei situaţii:

- Prima situaţie este reprezentată de substantive care nu reproduc forma

cauzală a bazei. În această poziţie, se recunoaşte un nominativ, dar, din punct de

vedere relaţional şi funcţional, apoziţia fiind expresia unui raport

„nesintagmatic” (Diaconescu, 1989: 135) se manifestă în afara relaţiilor de tip

cauzal, care sunt relaţii sintagmatice, generatoare de funcţii sintactice. Aparţin

acestei clase substantive proprii şi comune prin care se specifică genul, specia,

în mod obişnuit, un apelativ: oraşul Bucureşti, râul Olt, profesorul Ionescu.

- A doua situaţie este reprezentată de substantive care, în calitate de

apoziţii, repoziţionează forma cauzală şi funcţia sintactică a bazei. În mod greşit,

acest tip de apoziţie este numit „acordat” (Diaconescu, 1989: 135), întrucât între

două substantive nu funcţionează acordul cauzal. Ceea ce face posibilă o

asemenea repoziţionare este semantica raportului apozitiv: „între bază şi apoziţie

se stabileşte o echivalenţă, apoziţia având funcţie explicativă şi nu

denominativă., astfel apoziţia reproduce baza cu toate trăsăturile ei gramaticale”

(Diaconescu, 1989: 135).

a) baza în nominativ – apoziţia în nominativ( repoziţionează funcţiile de

subiect, nume predicativ, nume predicativ secundar): Şi cine era Maria? ; El era

om mare, ministru; El s-a angajat institutor, adică învăţător.

b) baza în genitiv – apoziţie în genitiv( repoziţionează funcţiile de atribut,

nume predicativ) : Avea aerul unui băiat deştept, adică al unui viitor geniu.

c) baza în dativ – apoziţia în dativ( cu repoziţionarea funcţiei de

complement direct): A scris o poezie fratele său, bunicului.


d) baza în acuzativ – apoziţia în acuzativ( repoziţionează funcţiile care

sunt exprimate de baza în acuzativ: atribut, nume predicativ, complement) .

e) baza în vocativ – apoziţia în vocativ( cu valoare de identificare ): Frate

Ioane, unde mergi?

- Cea de-a treia situaţie este relevată de aşa zisa apoziţie indirectă

rezultată în urma unui proces de inversiune sintactică a unei construcţii apozitive

de tipul: Costache, bucătarul– bucătarul de Costache.

● Apoziţia pronominală se caracterizează printr-o utilizare mai

restrânsă, în principiu, poate să suplinească poziţiile apoziţiei nominale, servind

ca identificator al bazei: Eu, unul mă duc să joc fotbal.

● Apoziţia adjectivală repoziţionează o bază adjectivală sau nominală

care caracterizează un obiect şi pe care o explică: Mână spartă, adică risipitor,

aşa îl ştiu toţi.

● Apoziţia numeral explicitează o bază al cărei conţinut, sub raport

cantitativ, este general sau nedefinit: Au lipsit mulţi, adică treizeci.

● Apoziţia verbală se exprimă numai prin verbe nepersonale, se referă

la o bază verbală al cărei conţinut îl explică: A nu renunţa, adică a persevera

este calitatea lui.

● Apoziţia adverbială precizează sensul unei baze nominale,

pronominale, verbale sau adverbiale cu funcţie necircumstanţială: A plecat

tocmai în Mangalia, cam departe.

● Apoziţia interjecţională se referă la o bază nominală, a cărei

semnificaţie o concretizează: Se auzeau numai vâjâituri învăluite de ale unui

clopot.

Apoziţia simplă poate fi amplificată într-o structură dezvoltată, fie prin

subordonare, fie prin coordonare.

Expansiunea prin subordonare generează apoziţia dezvoltată: „unităţile

consecutive au ca centru o apoziţie şi se integrează pe baza raporturilor de

dependenţă, fiind totodată expresia unor funcţii sintactice distincte, în măsură să


diversifice întrebuinţarea apoziţiei. Sub raport structural, apoziţia-centru poate

avea mai mulţi determinanţi, acest tip de apoziţie cunoaşte cea mai largă

întrebuinţare în limba română actuală” (Diaconescu, 1989: 137). Calitatea de

apoziţia-centru o poate avea orice parte de vorbire care acceptă un determinant,

baza fiind aceiaşi ca şi în cazul apoziţiei simple: Mamă-sa, o femeie

grăsuţă ,înaltă, blondă cu ochi negri, îi povestise tot timpul de tată său, de acel

copil cine ştie cum pierdut în ghearele ghinionului.,

Expansiunea prin coordonare dă naştere apoziţiei multiple: la aceiaşi bază

se referă două sau mai multe apoziţii simple sau dezvoltate, legate între ele

printr-un raport de coordonare. Prezenţa unei serii coordonatoare de apoziţii este

cerută de o bază care se cere explicată în detaliu.

Un aspect interesant în ceea ce priveşte structura apoziţiei multiple îl

prezintă construcţia care reuneşte mai multe unităţi de acelaşi fel cu ajutorul

corelativelor de la – până la: Trebuie să ştie că poznele voastre, de la cel mai

mic până la cel mai mare, sunt notate in carneţelul învăţătoarei.

Amplificarea prin adordonare apozitivă generează apoziţia complexă, o

structură în care apoziţia serveşte drept bază unei alte apoziţii simple, dezvoltate

sau multiple: La spate, acoperită până la mijloc în pat, fata mătuşii Maria,

Adelina, vară mea.

„Apoziţia poate fi exprimată printr-o unitate sintactică de tip propoziţie

(principală sau secundară), în funcţie de trăsăturile bazei sau valoarea pe care o

are în raport cu baza” (Diaconescu, 1989: 137).

Propoziţiile apozitive principale repun, în mod obişnuit, verbul

predicativ dintr-o propoziţie principală, al cărei sens îl explicitează sau îl

corectează : A fost duminică, a fost petrecere.

Propoziţiile apozitive secundare repun fie o propoziţie secundară, fie părţi

secundare ale propoziţiei, pe care le explică: Avea o presimţire: că mâine va

ploua .


În raport apozitiv, poate să apară şi o frază; în această situaţie, fraza

apozitivă repoziţionează o bază predicativă al cărei înţeles îl explică printr-un

comentariu. Constituenţii frazei apozitive pot fi în raport de coordonare sau

subordonare: E un om bun, adică nu minţea , nu înşela, nu dădea cu vorba ,

nu înjura, mai mult ca alţii, îşi poartă cu demnitate calităţile.

„Apoziţia este prin definiţie o unitate simplă sau dezvoltată, care se

alătură unei baze, în poziţie postpusă sau antepusă. În mod obişnuit, apoziţia

este postpusă şi, după legătura cu baza se disting două tipuri: neizolate şi

izolate” (Diaconescu, 1989: 141).

Apoziţia neizolată este întotdeauna postpusă şi formează împreună cu

baza o unitate marcată printr-un singur accent principal şi o intonaţie specifică.

Asupra acestui tip de apoziţie opiniile sunt diverse. Gramatica Academiei,

definind apoziţia ca „atribut substantival pus în cazul nominativ, indiferent de

cazul termenului determinat sau acordat în acest caz cu acesta”, consideră grupul

fluviul Dunărea şi altele asemănătoare drept „construcţii similare cu apoziţia

care depăşesc sfera atributului”( apud Diaconescu, 1989: 142) .

C. Dimitriu nu recunoaşte în grupurile nominale existenţa unui raport

apozitiv, deci a unei apoziţii, cei doi termeni formând o singură unitate lexico-

gramaticală. Termenii grupurilor nominale sunt reuniţi pe baza unui raport de

apoziţionare, singurul car poate reuni un substantiv cu alt substantiv în

nominativ; ceea ce poate justifica prezenţa unui raport apozitiv este posibilitate

inversării termenilor (apoziţia devine bază, iar baza devine apoziţie): oraşul Iaşi

> Iaşi, oraşul…

Apoziţia izolată este fie postpusă, fie antepusă şi este marcată, în limba

vorbită, prin pauză şi intonaţie specifică, iar, în limba scrisă, prin semne

grafematice. Izolate sunt apoziţiile cu structură simplă sau dezvoltată, care

îndeplinesc faţă de bază o funcţie mai generală, de echivalenţă; de aceea, cele

două unităţi (baza şi apoziţia) pot fi, în cele mai multe cazuri, inversate sau

omisibile, fără să fi afectat conţinutul semantic al enunţului.


Apoziţia izolată postpusă este des folosită ca modalitate de definiţie

lexicografică şi de descriere a personajelor dintr-un text dramatic: Profesorul de

limba română, poet, prozator vestit in localitate.

Apoziţia antepusă este totdeauna izolată şi serveşte ca modalitate de

caracterizare sau de calificare; cu o mai redusă întrebuinţare, poziţia antepusă

poate fi utilizată în limba scrisă, în propoziţii elaborate cu grijă sub raportul

structurii sintactice:Vestitorii primăverii, rândunele şi berze, purtători de vreme

bună sunt.

Calitatea de apoziţie a unei unităţi este relevată de trăsăturile pe care le

prezintă în raport cu baza, dar şi de o serie de mărci care îi definesc statutul de

apozitiv.

Deoarece între apoziţie şi baza sa nu se stabileşte o relaţie de dependenţă

şi nici de coordonare, mijloacele cu care se va opera în apoziţionare vor căpăta o

semnificaţie distinctă în raport cu obiectul desemnat.

Spre deosebire de coordonare şi de subordonare, care posedă cu

mijloace sintactice, apoziţionarea se caracterizează prin mijloace „asidentice

fără să implice vreo legătură structurală” (Diaconescu, 1989: 142). Absenţa unor

mijloace explicite de expresie constituie trăsătura esenţială a raportului apozitiv,

în această situaţie poziţia distinctă a apoziţiei va fi relevată de o serie de mărci

de ordin grafematic, prozodemic şi semanatic.

Mărcile grafematice operează, în limba scrisă, ca semne care notează

prezenţa unei apoziţii cu structură simplă sau dezvoltată, izolată de bază. În

acest scop se folosesc: virgula (,), două puncte (:), punctul şi virgula (;),

semnele citării sau ghilimelele(„…”), parantezele rotunde ((…)), linia de pauză

(-…-), punctele de suspensie (…) şi semnul egal (=).

Ex. El veni, elevul cu probleme, fără caiete.

Tot satul: oameni, copii, bunici fac alai după nuntă.

Azotatul de argint, respectiv „piatra iadului”este un compus

chimic.


Lupul devine cioban (paznic) la bufetul din pădure.

Toată suflarea omenească – de la copii, tineri până la bătrâni – a

fost prezentă.

Şi noi ne uitam la el… la şarpe.

„Patriotism = dragoste de patrie”, (DEX, patriotism)

Mărcile prozodemice sunt: pauza, accentul şi intonaţia, ce caracterizează

limba vorbită şi acţionează solidar în exprimarea raportului apozitiv.

Pauza marchează apoziţia izolată, prin întreruperea enunţării, în limba

vorbită, şi prin semnele grafematice, în limba scrisă; pauza apozitivă capătă

relevanţă numai în combinaţie simultană cu accentul şi cu intonaţia. Apoziţia

neizolată formează o unitate prozodică cu baza, în aceleaşi condiţii ca şi unităţile

sintagmatice nominale: fluxul continuu, intonaţia înaltă şi accentul sintagmatic

pe determinant (respectiv pe apoziţie), accentul şi intonaţia asociindu-se pauzei.

Mărcile semantice sunt exprimate prin adverbe, locuţiuni adverbiale sau

prepoziţii, care prin conţinutul lor, prezintă funcţia semantică a apoziţiei în

raport cu baza. „Asupra statutului lor gramatical s-au exprimat mai multe opinii:

că sunt conjuncţii coordonatoare, întrucât propoziţiile pe care le introduc sunt

coordonat explicative; că sunt conjuncţii subordonatoare sau adverbe al căror rol

este de a relua sau de a explica printr-o propoziţie principală explicativă o

subordonată explicativă sau printr-o apozitivă, o parte de propoziţie sau o

propoziţie anterioară” (Diaconescu, 1989: 143).

Fiind variate ca structură lexematică, având însă acelaşi rol în marcarea

raportului, adverbele, locuţiunile adverbiale, propoziţiile sau chiar frazele ar

putea fi denumite apozeme în loc de relatori, conectori, elemente de relaţie,

denumiri improprii pentru raportul apozitiv. În funcţie de structura unităţilor cu

rol de apozem, următoarele denumiri: apozem adverbial (exprimat printr-un

adverb sau o locuţiune adverbială), apozem propoziţional ( exprimat printr-o

propoziţie) şi apozem frastic ( exprimat printr-o frază).


Apozemele adverbiale se exprimă prin adverbe şi locuţiuni adverbiale,

selecţia lor fiind condiţionată de semnificaţiile modale ale apoziţiei în raport cu

baza, indiferent de natura ei lexicală şi gramaticală.

● Adică , cu variantele arhaice sau regionale adică,adicălea,adicătelea,

este apozemul cu cea mai mare întrebuinţare, fiind folosit ca marcă explicativă,

atât în limba scrisă cât şi în cea vorbită: D-voastră, adică noi, suntem români,

bunicule, suntem curajoşi.

● Anume, serveşte ca marcă de identificare a unui obiect sau a unei

persoane, pentru identificare a numelor de persoană, în limba vorbită, se

foloseşte locuţiune adverbială pe nume: Am cunoscut un avocat, pe nume

Ionescu.

● Bunăoară, ca, de exemplu, de pildă, precum marchează apoziţia

analitică, parte a unui întreg, specia în raport cu genul, realizată ca argumentare

sau ca exemplificare a bazei: Păsările răpitoare, bunăoară ( ca, de exemplu,

precum, de pildă) uliul, vulturul, au văzul foarte dezvoltat.

● Cu alte cuvinte, mai bine-zis, pe româneşte, altfel spus, zis, servesc

la marcarea apoziţiei de identificare prin introducerea unei note de interpretare

din partea vorbitorului: Neparticiparea ta, mai bine-zis ( cu alte cuvinte, pe

româneşte, altfel spus, zis) absenta de la repetiţie, i-a nemulţumi.

● De obicei, de regulă, în general, în particular se întrebuinţează ca

marcă de specificare: La el venea tot felul de persoane , în general colegi.

● Mai ales, mai exact, mai cu seamă, mai precis, în special introduc în

raportul apoziţiei cu baza o notă de specificare sau de restricţie: Era bun la toate

materiile , mai ales însă la fizică şi matematică.

● Sau într-o structură apozitivă îşi pierde calitatea de conjuncţie

coordonatoare disjunctivă şi devine adverb, marcând identitatea semantică dintre

apoziţie şi bază: Sulfatul de cupru sau piatra vânătă are multiple întrebuinţări.


Raportul apozitiv mai poate fi marcat de o serie de adverbe de mod -

poate, probabil, desigur, posibil - care, prin conţinutul lor, imprimă apoziţiei o

valoare modală în raport cu baza: Omul, posibil o rudă mai îndepărtată, îi

cunoaşte tot rostul.

Apozemele propoziţionale se prezintă ca propoziţii principale sau

secundare, în poziţie incidentă atât faţă de bază, cât şi faţă de apoziţie; printr-un

verb de tip dicendi ( a zice, a spune ), vorbitorul transpune baza, care aparţine

unui alt „registru stilistic” (Diaconescu, 1989: 144), în propriul său registru;

alteori, transpune baza din propriul său registru, într-un alt registru, ambele

operaţiuni realizându-se prin apoziţionare cu ajutorul apozemelor

propoziţionale: aş zice, aş fi zis, aş putea, s-ar putea spune, cum se zice, ca să

zic aşa şi caracterizează limba vorbită: Eu eram şef, cum se zice, cum se numeşte

româneşte, un preşedinte.

Apozemele frastice se exprimă prin fraze incidente, alcătuite, de regulă,

dintr-o regentă al cărei predicat este un verb dicendi. Ca o modalitate retorică,

construcţiile cu apozeme frastice caracterizează, de asemenea, limba vorbită prin

schimbarea de registru stilistic vorbitorul urmăreşte o mai activă captare a

atenţiei auditorului, simulând actul de coborâre sau de ridicare de la nivelul

mediu a discursului: Ceea ce ai scris tu, vreau să zic poezie, proză, teatru, te

onorează.

Se afirmă, încercându-se chiar să se demonstreze, că apoziţia respectiv

raportul apozitiv, poate fi exprimat sau marcat şi prin conjuncţii, prepoziţii,

pronume şi adverbe relative, adică prin toate elementele de relaţie specifice

subordonării.

Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci n-ar mai exista nici un temei care să

distingă apoziţionarea de subordonare şi s-ar anula totodată afirmaţia că

apoziţionarea se realizează prin juxtapunere, dat fiind că apozemele adverbiale,

propoziţionale şi frastice nu sunt elemente de relaţie ci mărci semantice în

poziţie „incidentă” (Diaconescu, 1989: 147). Aşa cum au observat unii


cercetători „elementele relaţionale sunt expresie a funcţiei sintactice pe care

termenul secund (apoziţia) o preia în interiorul relaţiei de apoziţie de la termenul

de bază” ( Irimia, Sintaxa). Aşadar, prezenţa elementelor de relaţie de tip

conjuncţional, prepoziţional, pronominal şi adverbial relativ în structura

unităţilor apozitive este urmarea procesului de repoziţionare a termenului - bază,

printr-o apoziţie, care reproduce formal trăsăturile sintactice ale bazei, la acelaşi

nivel, fără posibilitatea de ase exprima direct o funcţie .

În cazul raportului apozitiv, se disting două situaţii în care prepoziţiile,

conjuncţiile, pronumele şi adverbele relative apar în structura unităţii apozitive.

● Prima situaţie este relevată de apoziţiile care repoziţionează baza cu

funcţiile ei sintactice specifice şi implicit cu mijloacele de expresie - prepoziţii

sau locuţiuni prepoziţionale în cazul apoziţiilor simple, multiple şi dezvoltate,

conjuncţii, locuţiuni conjuncţionale, pronume şi adverbe relative în cazul

apoziţiilor propoziţionale: Ştiind dumneavoastră că la lăsata cortinei am mers la

cofetărie, la Amandina; Dacă nu eşti atent, cu alte cuvinte dacă mai continui

să vorbeşti, nu vei înţelege nimic. În acest caz, între bază şi apoziţie poate fi

introdus un apozem ca marcă semantică a raportului apozitiv: Pe sora mea mai

mică, adică pe Roxana o iubeşte mai mult; baza şi poziţia, de cele mai multe

ori pot fi intervertite: Pe Roxana, adică pe sora mea mai mică, o iubeşte mai

mult; apoziţia poate substitui baza care, la rândul său, poate fi omisă: Pe Roxana

o iubeşte mai mult.

● Cea de-a doua situaţie este relevată de apoziţia rezultată, nu prin

repoziţionarea bazei, ci prin transpunerea unui plan subordonator în plan

apozitiv: astfel, de la fraza subordonatoare Avea presimţirea că nota de la

examen nu va rămâne fără urmări se poate ajunge la fraza apozitivă Avea

presimţirea: că nota de examen nu va rămâne fără urmări; pentru o mai mare

precizare a valorii apozitive, se poate introduce apozemul anume: Avea o

presimţire: şi anume că nota de examen nu va rămâne fără urmări. Alteori,


apoziţia poate rezulta din transpoziţia unui plan independent ( vorbire directă )

în plan apozitiv ( vorbirea indirectă ): Cu cine va pleca ? - La un singur lucru se

gândea: cu cine va pleca.

În această situaţie: prezenţa conjuncţiilor, a pronumelor şi a adverbelor

relative-interogative se motivează nu ca expresie a raportului apozitiv, ci ca

expresie a planului subordonator sau a planului independent al vorbirii directe

transpuse în plan apozitiv, cu menţinerea indicilor stucturali iniţiali. Rolul

definitor a raportului apozitiv revine, în ambele situaţii, semnelor grafematice,

prozodemice şi semantice, prepoziţiile, conjuncţiile, pronumele şi adverbele

relative neavând nici o relevanţă din perspectiva raportului apozitiv, situaţie

similară cu a raportului de coordonare: A fost la mare şi la munte.

Dacă am menţionat anterior că şi conjuncţia sau poate fi înregistrată ca un

conectiv apoziţional între două unităţi „coreferenţiale” (Diaconescu, 1989: 149),

ca marcă a echivalenţei, ca şi apozemele adică, cu alte cuvinte, etc satisfac

statutul de adverb, acelaşi lucru se întâmplă şi cu locuţiunile conjuncţionale

coordonatoare conclusive ( conjuncţii) : deci, aşadar, prin urmare: Animalele de

pădure, aşadar (prin urmare) lupul, vulpea, ursul şi altele sunt ocrotite prin

lege.

Printre mijloacele de exprimare a raportului apozitiv este menţionat, în

cele mai multe lucrări, şi acordul , fie „ ca un procedeu arhaic şi popular”

(Diaconescu, 1989: 149) : Acolo povesteşte fetei, Mariei ce s-a întâmplat cu ea;

fie ca normă impusă de statutul gramatical al bazei, mai ales când aceasta este

exprimată printr-un pronume: Să nu uităm că în toate fotografiile de luptă, noi,

Românii suntem în curajoşi.

În sfera acordului, este implicată numai categoria gramaticală a cazului,

nu ca expresie a relaţiei apoziţie şi bază, ci ca expresie a repoziţionării bazei

printr-o apoziţie, care reproduce trăsăturile sintactice ale acesteia, implicit,

formele ei cazuale. „Fie că e vorba de o întrebuinţare arhaică sau populară, fie că

e vorba de o normă de construcţie, acordul cu baza în caz al apoziţiei trebuie


înţeles ca o caracteristică specifică raportului apozitiv, relevată pentru o parte

din realizările apozitive, pentru structurile apozitive acordate” (Diaconescu,

1989: 153) .

Relaţia apozitivă nu este generatoare de funcţii sintactice, asemănându-se

din acest punct de vedere, cu relaţia de coordonare şi distingându-se de

subordonare. Ceea ce caracterizează relaţia apozitivă este posibilitatea de a

extinde funcţia sintactică exprimată de bază, în scopul unei mai stricte

determinări semantice. Prin urmare apoziţia nu este o funcţie sintactică. Cu toate

aceste, din raţiuni de ordin metodologic, se încearcă şi se poate accepta o

clasificare sintactică a apoziţiei în raport cu funcţia unităţii-bază pe care o

dezvoltă, fie sub denumirea de apoziţie sau propoziţie apozitivă subiectivă,

atributivă, etc., fie sub denumirea de subiect sau subiectivă apozitivă, atribut sau

atributivă apozitivă.

Apoziţia nefiind o funcţie, se consideră mai îndreptăţită denumire de

subiect apozitiv, respectiv subiectivă apozitivă, înţelegându-se prin aceasta o

structură în cadrul căreia cele două unităţi, cu aceeaşi funcţie sintactică, sunt în

raport apozitiv, urmând aceleaşi criterii de analiză ca şi la coordonare.

Pot fi apoziţionate toate funcţiile sintactice atât la nivelul de părţi de

propoziţie, cât şi la nivelul propoziţiilor.

a) Subiect - subiectivă: Ea, prietena mea, este tot aşa de timidă. E

bine să fii perseverent, mai exact spus să nu te dai bătu

niciodată.

b) Nume predicativ - predicativă: Mihai e de-al nostru, coleg de

clasă. Plăcerea e să vii la mine, adică să mă vizitezi.

c) Atribut - atributivă: Mă gândesc că a sosit sesiune mea , a

noastră şi a lor. Locurile natale, adică unde s-a născut, nu le-a

uitat.


d) Complement direct - completivă directă: Pe noi, adică pe mine

şi pe fratele meu nu ne vedea nimeni. Facem şi noi nişte

compuneri, ce ne trebuie.

e) Complementul indirect - completiva indirectă: El îi răspunse că

despre ei au vorbit, adică despre reuşita lor; M-am interesat

adesea ce anume o leagă de acest om, adică ce i-a legat.

f) Complemente circumstanţiale - propoziţii circumstanţiale: Şi-i

conducem pe aici, pe străzile acestea; Lucrarea a refăcut-o

repede, adică în timpul stabilit.

g) Ca bază a unui raport apozitiv poate să apară şi un verb cu

funcţie de predicat al unei propoziţii principale: Am petrecut

bine, adică m-am simţit bine.

Ca expresie a unei relaţii de adordonare, apoziţia nu este o funcţie

sintactică; ea este o repoziţionare a bazei pe care o determină din punct de

vedere semantic. Numai aşa se poate vorbi de funcţiile apoziţiei, perspectiva

sintactică dovedindu-se inoperantă. Ca orice unitate sintactică, „apoziţia se va

caracteriza, în raport cu baza, printr-o sferă semantică şi printr-un conţinut

semantic” (Diaconescu, 1989: 157).

„Din perspectiva sferei semantice a apoziţiei cu baza, se disting două

relaţii de echivalenţă (bază = apoziţie) şi de incluziune a bazei în sfera semantică

a apoziţiei (baza < apoziţie) sau a apoziţiei în sfera semantică a bazei (bază <

apoziţie)” (Diaconescu, 1989: 157).

Relaţia de echivalenţă semantică a apoziţiei cu baza constituie funcţia

esenţială a raportului apozitiv şi se stabileşte între unităţi cu sfere semantice

identice: în acest cadru, relaţia de echivalenţă se realizează ca expresie a

raportului de sinonimie totală care reuneşte unităţile semantice. De aceea, cele

două unităţi ( baza şi apoziţia ) pot fi schimbate una în locul alteia: Ne ducem cu

rata, adică cu autobuzul.


Relaţia de echivalenţă o voi discuta într-un capitol separat, împreună cu

proprietăţile, precum şi confruntarea relaţiei de echivalenţă cu raporturile de

subordonare şi coordonare.

Relaţia de incluziune are două aspecte: apoziţia este inclusă în bază sau

baza este inclusă în apoziţie. Primul aspect este pus în valoare când unitatea-

bază are calitatea de gen (supraordonată), iar unitatea - apoziţie are calitatea de

specie sau obiect individual ( subordonată): fluviul Dunărea, profesorul

Ionescu.

Prin alcătuirea sa, relaţia de incluziune a apoziţiei în bază este o relaţie

restrictivă: actualizarea ei se produce printr-un proces de restrângere a sferei

bazei în raport cu apoziţia, după acelaşi principiu ca şi în determinarea

sintactică. Cel de-al doilea aspect este evidenţiat în prezenţa de calitate de bază a

speciei sau a individualului, iar, în calitatea de apoziţie, a genului, procesul de

incluziune fiind reversul celui de mai sus: Dunărea, fluviul care străbate opt

ţări, se revarsă în Marea Neagră; Ionescu, profesorul nostru… .

Din perspectiva conţinutului semantic, apoziţia se poate defini ca un

determinant al bazei; prin informaţia pe care o aduce - adesea redundantă -

facilitează posibilităţile de interpretare semantică a unităţii - bază sau, cum

spunea R. Jakobson, „ realizează o interpretare a semnelor verbale prin

intermediul altor semne verbale”( apud Diaconescu, 1989: 158). Reluând

observaţiile stabilite pe baza posibilităţilor generativ-transformaţionale ale

structurilor apozitive, precum şi pe baza semnificaţiilor realizate în prezenţa

unor operatori semantici specifici, se pot distinge trei funcţii apozitive

fundamentale:

denominativă , când structura apozitivă ( baza + apoziţia) se

poate interpreta prin propoziţia: A se numeşte / se cheamă, are

numele de B: oraşul Constanţa > Oraşul se numeşte Constanţa;


descriptivă ( cu valorile: calificarea, identificarea, definirea,

analiza şi sinteza) , când interpretarea se poate face prin propoziţia

A este B: România, patria noastră > România este patria noastră;

explicativă, când interpretarea se poate face prin propoziţia A

înseamnă B: cucuruz, adică porumb > cucuruz înseamnă

porumb;

enumerativă: Totul: ochii, buzele, nasul; toţi , de la primul la

ultimul;

de înglobare : mama, tata, copiii, adică toţi; brânza, carnea,

ouăle, adică alimentele. Fiecărei funcţii de bază îi corespunde un

spectru larg de valori, identificabile prin sensurile sau

semnificaţiile distincte pe care le exprimă.

Funcţia denominativă este actualizată de apoziţii care desemnează

numele unităţii-bază sau prin care se identifică o persoană sau un obiect dintr-o

clasă. Se realizează ca un proces de determinare prin incluziune a apoziţiei în

sfera semantică a bazei. În calitate de bază poate să apară orice substantiv sau

substitut al acestuia, iar ca apoziţie, un nume propriu sau comun de specificare,

în măsură să individualizeze sau să specifice baza. Relaţia apozitivă cu funcţie

denominativă se exprimă fie direct printr-o structură simplă, neizolată : luna

martie, cazul genitiv; fie indirect, într-o structură cu apoziţie izolată de bază, cu

ajutorul mărcilor grafematice, prozodemice sau semantice: avea un băiat, pe

nume George; fratele său mai mic, numit Florea. Structurile apozitive izolate

cu mărci semantice caracterizează sintaxa limbii vorbite, fiind expresia intenţiei

locutorului de a da spuselor sale o mai mare claritate mai ales atunci când

referinţa se face la persoane.

Împrăştierea claselor semantice implicate într-o structură apozitivă cu

funcţie denominativă este largă încât o încercare de ordonare strictă ar rămâne


fără rezultate semnificative; de aceea, argumentarea descrierii lor se face

apelând doar la câteva argumentări:

Nume de rudenie: mama Maria, bunicul Mircea, finul Andrei. În

aceste cazuri, în calitate de apoziţie denominativă , sunt selectate în

general, prenumele şi uneori, poreclele. Când substantivul are rol

de bază este articulat cu articolul nehotărât sau este determinat de

un adjectiv, apoziţia poate fi izolată: Avea un văr, pe nume Ionel.

Nume de adresare oficială sau familiară: domnul Ionescu, tanti

Mărioara; în adresarea oficială este selectat, în calitate de apoziţie,

numele de familie, însoţit, uneori şi de prenume, în timp ce

adresarea familiară, cel mai adesea se face apel la prenume: nenea

Costică.

Nume de profesiuni - în adresarea oficială se asociază cu nume de

persoane, iar în cea familiară, cu prenume sau supranume: doctorul

Marinescu, inginerul Radu.

Nume de locuri geografice şi nume de instituţii: judeţul Vâlcea,

planeta Venus, Conservatorul Ciprian Porumbescu, Universitatea

Craiova, Editura Aramis; în ultimele trei exemple apoziţia devine

component al unui substantiv compus şi, în această calitate,

formează o unitate semantică şi lexicală fixă care nu răspunde la

proba inversiunii sintactice, aşa cum răspund structurile apozitive

cu funcţie denominativă: Craiova, Universitatea.

Nume de opere, lucrări şi alte obiecte marcate printr-un nume

propriu: poemul Luceafărul, romanul Răscoala, balada Mioriţa.

Nume care desemnează diviziuni temporale: secolul douăzeci, luna

august.

Nume care desemnează genul, clasa, specia, în limbajele

specializate ale diferitelor domenii tehnico-ştiinţifice asociate cu


nume proprii, cu simboluri ale unor nume sau nume comune:

vocala a, punctul P, cheia sol, boala Parkinson.

În limba vorbită, apoziţia poate avea funcţie denominativă pe lângă

un pronume personal, posesiv, demonstrativ sau nehotărât.

întrebuinţate ca substitute de persoane: Şi cine era ea, Roxana?

Structura apozitivă cu funcţie denominativă poate să se organizeze

într-o ordine inversă, cu o consecinţă de natură structurală (apoziţia

capătă rolul de bază, iar baza devine apoziţie).

Funcţia descriptivă se realizează ca determinare semantică prin apoziţii

care desemnează o trăsătură sau o caracteristică menită să întregească sau să

limiteze semnificaţia unităţii-bază. Atât în calitate de apoziţie, cât şi în calitate

de bază, poate să apară orice unitate sintactică al cărei conţinut este modificat de

o interpretare semantică prin echivalenţă, incluziune sau excluziune. Relaţia

apozitivă cu funcţie descriptivă se exprimă întotdeauna indirect, într-o structură

cu baza şi apoziţia izolate, cu ajutorul mărcilor grafematice, în limba scrisă şi a

mărcilor prozodemice, în limba vorbită.

Dispersia claselor semantice angajate într-o structură apozitivă cu funcţie

descriptivă este destul de largă şi se poate determina pe baza notelor specifice

atribuite de apoziţie unităţii-bază, precum şi a mijloacelor de expresie. În funcţie

de acestea, s-ar putea distinge, în cadrul apoziţiei descriptive, următoarele

valori: calificarea, identitatea, definirea, analiza şi sinteza.

„Calificarea se realizează prin referinţă la o calitate, o însuşire sau o

caracteristică ceea ce face ca prezenţa apoziţiei să dovedească, de cele mai multe

ori, a fi necesară, ca modalitate de determinare semantică. Calificarea se

actualizează prin trei procedee: prin referinţă la un obiect al cărui conţinut

exprimă o însuşire sau o caracteristică , prin referinţa la un obiect determinat de

un atribut de calificare sau de identificare şi prin referinţa la o

metaforă”( Diaconescu, 1989: 161).


a) Calificarea prin referinţa la un obiect a cărei bază semantică exprimă o

calitate, o însuşire sau o caracteristică constituie o modalitate de expresie a

registrului afectiv al limbii vorbite sau al limbii literaturii beletristice: Un copil

ce a plâns toată viaţa şi a râs tot timpul). Calificarea prin referinţă la un obiect

determinat de un atribut de calificare sau identificare cunoaşte o întrebuinţare

mai largă în limba română actuală; ca obiect serveşte un generic care se

adaptează la trăsăturile bazei prin determinările atributive cu care apare: Cu noi

stătea şi Mihaela, o fată cu multe probleme. Calificarea prin metafore răspunde

nevoilor expresive ale limbajului poetic în căutarea celor mai alese mijloace de

caracterizare a persoanelor sau a obiectelor legate de fiinţa umană. Acest

procedeu este folosit atât în poezie, cât şi în proză: Speranţe deşarte, visuri în

zadar ce au fost mereu în mintea lui. Dana, colega lui de facultate, lumină a

unei grupe întregi fusese repartizată la un alt profesor..

„Identificarea unităţii bază se poate realiza prin mai multe procedee: prin

referinţa la obiect, la conţinutul obiectului, la funcţia socială şi la relaţia filială,

încât în urma acestui proces se ajunge la o identitate mai detaliată a persoanei

sau a obiectului” ”( Diaconescu, 1989: 162).

a) Identificarea prin referinţa directă la obiect este pusă în valoare când,

în calitate de bază, este folosit un pronume sau un adverb pronominal; procedeul

acesta caracterizând limba vorbită: Nu că mi-e frică de ceva, adică de mamă-

mea.

b) Identificarea prin referinţa la conţinutul bazei se produce în condiţiile

existenţei, în calitate de bază, a unui pronume nehotărât, a unui adverb sau a

unui substantiv însoţit de determinantul adjectival singur,- ă: funcţia de

identificare va avea ca modalitate de expresie, o propoziţie apozitivă: Şi de fapt,

mai avea una: să plece la părinţi în provincie.

c) Identificarea prin referinţa la funcţia socială sau profesională se

realizează în condiţiile apariţiei, în calitate de bază, a unui nume de persoană sau

a unui substitut,iar, în calitate de apoziţie, a unui nume care desemnează


profesia, poziţia sau rangul social: Şi omul, bucătar desăvârşit, venea cu mâna

goală.

d) Identificarea unei baze prin referire la filiaţie implică prezenţa în

poziţie de bază a unui nume de persoană sau a unui substitut şi, ca apoziţie, a

unui substantiv care desemnează o relaţie de rudenie: Aceasta, sora mea, este tot

aşa de grijulie.

Apoziţia poate să-şi pună în valoare funcţia descriptivă şi prin intermediul

unui proces analitic, în cadrul căruia baza este caracterizată prin unităţile sale

componente, fiecare distinctă una de alta.

Apoziţia analitică descriptivă se combină cu apoziţia cu valoare

calificativă: Primarul îşi chemase toţi consilierii, o grămadă de oameni cu copii

şi fraţi, veniţi cu soţiile, firi muncitoare, se vede bine, toţi mari politicieni, duşi

de nas de un singur om.

Apoziţia descriptivă de tip analitic explicitează prin asociere sau prin

disociere elementele constitutive ale unei baze exprimate prin substantive,

pronume sau numerale. Seria asociativă poate cuprinde doi sau mai mulţi

termeni legaţi printr-un raport de coordonare copulativă: În jurul nostru se

adunară, ale clasei deşteptăciuni: premianţi cu feţe palide, tocilari cu frunţile

acoperite, fete timide, etc. Funcţia descriptivă a unei apoziţii poate fi realizată şi

ca o definiţie a bazei; apoziţia va prezenta totdeauna o structură dezvoltată şi va

constitui o caracteristică a stilului ştiinţific şi publicistic: Opinia publică - formă

de manifestare - ia, ori de câte ori este cazul, atitudine împotriva manifestărilor

de corupţie.

„Apoziţia sintetică (sumativă), ca modalitate descriptivă, reuneşte părţile

într-un întreg; de aici rezultă că baza trebuie să aibă totdeauna o structură

multiplă realizată prin coordonare, iar apoziţia să fie exprimată printr-un termen

al cărui sens să includă sensurile bazei multiple”(Diaconescu, 1989: 166):

Fruntea, obrajii, adică capul fetei, trăiau numai datorită ochilor care le dădeau

viaţă.


Funcţia explicativă este actualizată de apoziţii care stabilesc echivalenţa

semantică între doi termeni care se distribuie în scopul asigurării receptării

corecte a mesajului; în acelaşi scop se stabilesc echivalenţe şi în registrele

stilistice sau lingvistice la care se distribuie doi termeni - baza şi apoziţia - se

disting mai multe situaţii.

Baza aparţine unui limbaj special, iar apoziţia, limbajului comun; în acest

caz, apoziţia explică la nivelul colocutorului sensul special al cuvântului de

bază: Clorura de sodiu sau sarea de bucătărie are diverse întrebuinţări. Acest

procedeu de apoziţionare stă la baza elaborării dicţionarelor sau a lexicoanelor

explicative din diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, unde au un termen

specializat este explicat printr-unul sau mai mulţi termeni din limbajul comun,

procedeu se poate realiza şi invers, baza aparţinând limbajului comun şi apoziţia

limbajului special.

Baza poate aparţine limbajului dialectal sau regional şi apoziţia vorbirii

comune: Şi apoi îi cerem perje, prune mari galbene sau albastre cu înveliş dur

şi sâmbure plat.

Baza şi apoziţia pot aparţine unui registru stilistic (comun), iar apoziţia

introduce în relaţia cu baza o restricţie, o corecţie, o precizare sau o conotaţie: El

prefigurează o problematică a visului sau mai exact : a visării; Eu l-am pierdut

pe bunicul, adică nu l-am pierdut de tot, o să-ţi spun eu cum l-am pierdut;

Crudă, adică imatură, primeşte cadouri de la imaturi bogaţi; Fetele îl plăceau,

adică se îndrăgostea de el.

Apoziţionarea prin reluare nu prea fost discutată pe larg, în cercetările

de sintaxă, fiind, de cele mai multe ori, echivalentă, după formă, cu repetiţia, iar

după conţinut, cu apoziţia propriu-zisă. Se vorbeşte de „repetare” a subiectului, a

complementului direct şi a celui indirect, sau de „apoziţie”, în cazul unor

fenomene sintactice de reluare sau de anticipare.

Ca modalitate de apoziţionare, reluare prezintă, pe de o parte, o serie de

trăsături, în comun cu apoziţia şi cu repetiţia, în baza cărora se integrează în


relaţia de adordonare prin apoziţionare, iar, pe de altă parte, o serie de trăsături

proprii, care o disting şi o definesc ca pe un mod specific de apoziţionare.

„Prezintă, în comun, ca expresie a relaţiei de apoziţionare, următoarele

trăsături: apariţia unei unităţi de reluare este condiţionată totdeauna de existenţa

unei unităţi-bază, pe care o repoziţionează prin acelaşi segment lexical sau

printr-un segment lexical diferit; termenul de reluare este coreferenţial cu baza,

fără să aibă capacitatea de a introduce o nouă semnificaţie; fiind numai o

expansiune poziţionată, reluarea se dispune într-o ordine lineară, neierarhică, în

raport cu baza, faţă de care nu actualizează o funcţie sintactică; prin urmare

reluare, ca şi apoziţia, nu este generatoare de funcţii de tip

structural”( Diaconescu, 1989: 170).

Reluarea prezintă o serie de trăsături specifice prin care se distinge, atât în

planul expresiei, cât şi în planul conţinutului, de apoziţie şi de repetiţie, trăsături

care îi definesc un statut sintactic propriu.

Ca expresie, reluarea poate fi actualizată fie prin acelaşi lexem cu baza:

Văzând preotul, mă lovi o îngândurare adâncă, mistuitoare; prin această

posibilitate distingându-se de apoziţie care totdeauna se exprimă printr-un lexem

distinct de bază; fie printr-un lexem deosebit care prin conţinutul său implică

baza: Cărţile se epuizează foarte repede, lucru foarte îmbucurător, prin aceasta

distingându-se de repetiţie.

„Din rolul structural pe care îl are, rezultă că reluare, în cele mai multe

cazuri, nu poate fi omisă; omisiunea unei unităţi de reluare ar atrage după sine

fie suprimarea plusului de informaţie, fie devierea relaţiei şi a funcţiei dintre

cele două unităţi” ”( Diaconescu, 1989: 172).

Tot datorită acestui rol, termenul de reluare apare într-o topică fixă, după

unitatea bază şi nici nu poate substitui baza. Cazurile de antepunere vizează

unele întrebuinţări speciale ale acestui proces.

Analiza structurii raportului de apoziţionare prin reluare evidenţiază

existenţa a două unităţi: o unitate bază şi o unitate de reluare. Unitatea bază


serveşte ca sursă gramaticală, ca interpretant pentru termenul de reluare şi este

integrată într-o structură sintagmatică, dacă este o parte de propoziţie, sau într-o

structură frastică, dacă este o propoziţie. Calitatea de unitate de bază a unei

relaţii de reluare poate fi satisfăcută de o parte de propoziţie, de o propoziţie sau

de o frază, în structură simplă, dezvoltată sau multiplă. La rândul său, partea de

propoziţie poate fi exprimată printr-un substantiv, adjectiv, numeral, pronume,

verb sau adverb, ale căror trăsături semantice şi gramaticale condiţionează

selectarea mijloacelor de expresie ale reluării şi le distribuie în raport cu

funcţionalitatea.

Calitatea de unitate de reluare este realizată de toate părţile de vorbire,

marcate printr-o semnificaţie directă sau prin substituţie, în consonanţă cu baza,

precum şi de o serie de unităţi propoziţionale, marcate prin indici specifici. În

funcţie de raportul lexico-gramatical al termenului de reluare cu baza, se disting

mai multe situaţii.

Baza este reluată prin aceeaşi unitate lexicală; această structură

caracterizează reluarea care se raportează la o bază care are ca suport lexical un

termen care necesită explicitări în vecinătatea imediată sau la distanţă : Dar voi

afirma încă ceva , ceva care pe mine mă va dezavantaja mut.

Baza este reluată printr-o altă unitate lexicală, un substantiv, un pronume

demonstrativ sau nehotărât, un adverb sau o locuţiune adverbială, care sub

formă nedefinită, sintetizează conţinutul bazei care, în general, este o propoziţie

principală sau secundară, o frază sau chiar mai multe fraze. După trăsăturile de

expresie şi de conţinut pe care termenul de reluare le prezintă în raport cu baza,

se disting două situaţii două situaţii: „reluarea printr-un substantiv asigură

interpretarea bazei din punct de vedere semantic printr-un atribut sau printr-o

propoziţie atributivă; mai frecvent, sunt folosite ca termeni de reluare

substantivele act, adevăr, chestiune, dovadă, fapt, lucru,motiv, ocazie, prilej,

problemă,semn, etc”( Diaconescu, 1989: 173): Era ceva ce dispăruse de mult


pentru mine, ce-l uitasem de mult - lucru de care nu îmi aduceam aminte cu

plăcere.

Reluarea printr-un pronume demonstrativ sau nehotărât, printr-un adverb

sau o locuţiune adverbială asigură interpretarea sintactică a bazei în raport cu o

unitate regentă. „În acest cadru, unităţile de reluare capătă statutul de corelative,

participând la exprimarea aceleiaşi relaţii ca şi al unităţii reluate. Între bază şi

corelativ, raportul este de apoziţionare prin reluare, corelativul reluând la nivelul

regentului, sub o formă sintetică, poziţia sintactică a bazei”( Diaconescu, 1989:

174).

Apoziţionarea prin reluare fiind expresia unei relaţii neierarhice, operează,

atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic, cu aceleaşi unităţi corelative, cu

observaţia că la nivelul frastic frecvenţa reluării prin corelative este cea mai

mare decât la nivelul sintagmatic, unde relaţia dintre unităţi este mai explicit

marcată.

La nivel sintagmatic, o unitate bază este reluată printr-un corelativ, când

este antepusă regentului, iar locutorul vrea să insiste asupra poziţiei ei sintactice

în raport cu regentul; se pot relua aproape toate funcţiile sintactice ale bazei:

subiect, nume predicativ, complement direct, complement indirect,

complemente circumstanţiale: Agricultura, oieritul, acestea sunt colaborări cu

natura; Cinstit, harnic, aşa să fii toată viaţa; Şi muzica şi dansul, pe toate le-a

îndrăgit; La viaţa noastră , la aceasta se gândea atunci; La munte, acolo şi-a

petrecut concediul.

„La nivel frastic, corelativele participă, într-o mai mare măsură, la

organizarea unităţilor sintactice ca reactualizatori obligatorii sau facultativi ai

propoziţiilor subordonate. Subordonatele care folosesc în comun aceiaşi relatori

( pronume şi adjective relative, adverbe relative, conjuncţii) vor purta ca marcă

de corelaţie în regentă aceiaşi corelatori, distribuiţi în raport cu relatorii

specifici şi cu modalitatea subordonată”( Diaconescu, 1989: 176): Cine s-a ars


odată acela suflă şi în iaurt; Care e mai nouă aceea este a ta; Cât ai învăţat,

atât ai ştiut;

Subordonatele circumstanţiale, în calitate de bază, îşi distribuie corelatorii

în raport cu funcţia sintactică pe care o actualizează într-un sistem corelativ bine

determinat: Când l-am chemat, atunci a venit; Ca să învăţ , de aceea am venit.

În situaţiile prezentate până acum, corelativul se realizează ca expresie a

unui proces de reluare a bazei, care este antepusă regentului. Aceeaşi

funcţionalitate a corelativului poate fi pusă în valoare şi printr-un proces de

anticipare a bazei, cele două realizări, prin reluare şi prin anticipare, fiind

identice sub raport structural şi semantic: Unde l-am trimis, acolo s-a dus =

Acolo s-a dus, unde l-am trimis.

Baza este reluată printr-o propoziţie apozitivă de reluare cu ajutorul

pronumelor şi la adverbelor relative ceea ce, care (precedat de prepoziţiile

drept, după, la, pentru) şi unde (precedat de prepoziţia de), care, prin distribuţia

lor specifică, asigură interpretarea semantică a bazei printr-un plus de

informaţie.

Baza poate fi reluată printr-un articol posesiv genitival sau printr-un

articol demonstrativ adjectival; în acest caz articolul a devenit expresie a

categoriei gramaticale a determinării, îndeplinind, deci o funcţie morfologică.

„Faţă de bază însă articolul se realizează ca un fapt de reluare prin valoarea sa

coreferenţială” ”( Diaconescu, 1989: 178): Sosirea neaşteptată a tatălui meu m-

a bucurat foarte mult; Frumoasele bucurii ale copilăriei îmi încălzesc şi acum

sufletul; Fata cea mică era harnică.

Descrierea structurii raportului de apoziţionare prin reluare evidenţiază o

diversitate de realizări determinate, pe de o parte de trăsăturile unităţii de

reluare, de funcţia pe care o îndeplineşte faţă de bază. De aceea, reluarea ca

modalitate specifică de apoziţionare, se defineşte ca un mod de construcţie a

cărui necesitate este reclamată de funcţionalitatea varietăţii sintactice a limbii

române.


Abordarea din perspectivă funcţională a raportului de apoziţionare prin

reluare, prin notelor sale specifice, va prilejui relevarea unor trăsături de ordin

axiologic, care pot servi ca indici în operarea unor delimitări sau clasificări. Sub

acest aspect, s-ar putea distinge trei situaţii caracteristici realizării apoziţionării

prin reluare.

1. „Prima este reprezentată de cazurile când baza este repoziţionată printr-

un lexem pivot care serveşte ca regent al unităţii sintactice dezvoltate. Ţinând

seama de faptul că repoziţionarea bazei se face prin mijloace relevante numai

sub raport lexical, am putea acest tip reluare lexicală, care ar reprezenta de fapt

fenomenul de reluare propriu-zisă, deoarece celelalte, după cum se va vedea, au

căpătat unele întrebuinţări specifice de ordin gramatical sau de ordin stilistic”

(Diaconescu, 1990: 179).

Reluarea lexicală este frecventă atât în limba vorbită, cât şi în limba

scrisă, mai cu seamă în stilul literaturii beletristice: Au căzut a doua oară - semn

de ghinion mare.

2. „A doua situaţie este reprezentată de cazurile când baza este

repoziţionată prin pronumele şi adverbele relative, care, ce, cât, ceea ce, unde,

când, cum, integrate structural în propoziţiile pe care le dezvoltă şi unde

îndeplinesc o funcţie sintactică”(Diaconescu, 1989: 180).

3. „Cea de-a treia situaţie este marcată de unităţile care, prin reluare sau

anticipare, repoziţionează funcţia sintactică a bazei , faţă de acelaşi regent, în

calitate de „subiect reluat, „complement reluat sau anticipat”ca şi la unele

realizări apozitive. Între bază şi termenul de reluare se stabileşte, în acest caz o

corelaţie , termenul de reluare sau anticipare căpătând calitatea de corelativ, ceea

ce ar permite definirea acestui tip ca reluare corelativă, faţă de bază poate

apărea fie postpusă, fie antepusă”( Diaconescu, 1989: 180).

Examinarea reluării sub aspectul structurii şi al funcţionalităţii prilejuieşte

enunţarea câtorva observaţii mai generale: reluarea alături de apoziţie şi de

repetiţie, reprezintă o modalitate de apoziţionare, marcată, de o serie de trăsături


comune, dar şi de o serie de trăsături specifice; sub aspectul structurii, reluarea

se distinge prin modalităţi proprii de expresie şi de organizare: baza este reluată

prin aceeaşi unitate lexicală sau printr-un echivalent nominal, pronominal sau

adverbial; între bază şi unitatea de reluare se stabileşte un raport de apoziţionare

prin reluare, a cărui expresie o constituie juxtapunerea, fără vreo dependenţă sau

legătură structurală.

Prezentă atât în limba scrisă, cât şi în limba vorbită, reluarea, ca şi

apoziţia, constituie un mod de construcţie, care se materializează printr-o gamă

variată de procedee, de care beneficiază structura sintactică a limbii române.

Apoziţionarea prin repetiţie.

Repetiţia a fost cercetată, în lingvistica românească, sub diverse aspecte,

atât ca fenomen sintactic, cât şi ca procedeu stilistic, caracteristic vorbirii

populare, precum şi limbii literaturii artistice. Indiferent de structura în care se

realizează şi de repetiţiile care o generează, repetiţia se proiectează, la nivel

sintactic, ca expresie a intenţiei vorbitorului de a reliefa semnificaţia termenului,

printr-o insistenţă marcată prin mijloace sau procedee specifice. Sub acest

aspect, repetiţia se prezintă ca un fenomen sintactic cu multiple şi variate

întrebuinţări în plan stilistic.

În general, cercetările întreprinse asupra repetiţiei oferă, atât din punct de

vedere gramatical, cât şi din punct de vedere stilistic, numeroase observaţii sau

judecăţi pertinente, a căror substanţialitate este în măsură să aprofundeze

procesul de cunoaştere ştiinţifică a acestui fenomene. Satisfac, în cea mai mare

parte, rezultatele investigaţiilor cu privire la funcţiile stilistice ale repetiţiei în

limba literaturii artistice şi în limba populară, precum şi diversele propuse pentru

o clasificare formală. Dificultăţile apar însă atunci când faptele lingvistice

legitimate ca fenomen de repetiţie, sunt supuse analizei gramaticale, în special,

celei sintactice, în baza relaţiilor care generează, a funcţiilor pe care le

actualizează la nivelul sintagmatic sau la nivelul frastic şi a mijloacelor de


expresie. Această situaţie este favorizată, printre altele, de însuşi conţinutul cu

care este învestit conceptul de repetiţie.

Astfel, este acceptată ca repetiţie orice repoziţionare prin acelaşi cuvânt,

printr-un derivat de acelaşi radical, printr-un sinonim, antonim, omonim sau

prin aceeaşi propoziţie: rânduri, rânduri; an de an; plin-plinuţ; Vom visa un

vis; se suceşte, se învârteşte; etc.

Repetiţia poate să apară ca un fenomen sintactic neintegrat, fără funcţie

gramaticală: Era un om sărac, sărac; sau ca fenomen integrat, într-o structură

sintactică pe baza unei relaţii de subordonare şi cu o funcţie faţă de baza

repetată: Aţi luptat luptă deşartă..

Cel mai bine corespunde acestui tip de repetiţie tautologia care, după

aspectele formale, este o modalitate de expresie a repetiţiei lexical. Ceea ce

caracterizează tautologia pe lângă aspectul formal, este posibilitatea de a se

integra într-o structură sintactică pe baza unei relaţii de dependenţă şi de a

îndeplini o funcţie sintactică: De glumeţ, glumeţ era şi tatăl meu.

În poezia populară sau cultă, repetiţia se foloseşte adesea ca tehnică de

construcţie a unităţilor prozodice fie ca modalitate de reliefare prin insistenţă a

unei idei poetice, fie ca suport ritmic sau „sprijin prozodic” al versului următor

sau în finalul strofei. Antecedentul poate fi repetat parţial în versul următor sau

în finalul strofei. În poezia populară, repetiţia folosită ca „sprijin prozodic”

poate să apară fie în acelaşi vers , fie în versul următor: Verde, verde ş-o

trăsură / Spune, spune, barbă sură.

Repetiţia sub aspect formal, dispune de o mare varietate de resurse

lexicale şi gramaticale, toate conducând, în planul conţinutului la acelaşi efect:

reliefarea prin insistenţă a semnificaţiei termenului repetat. În plus, în poezie,

repetiţia constituie un procedeu de organizare şi de construcţie, ale cărui valenţe

pun în valoare un registru poetic. În general, s-a considerat repetiţie orice

repoziţionare a unui termen-bază prin acelaşi lexem sau printr-un sinonim, un

omonim sau un antonim, constituit ca parte de propoziţie, sintagmă, propoziţie


sau chiar frază, legată de antecedent prin alăturare sau juxtapunere, prin

flexiune, prin coordonare, prin subordonare, într-un cadru contextual nelimitat.

Ca fenomen sintactic, repetiţia va cunoaşte o delimitare a sferei de

întrebuinţare, atât sub raportul expresiei, cât şi la conţinutului.

Urmărind coordonatele de analiză ale repetiţiei, se va constata existenţa

unor fenomene de repetiţie integrate în structura sintactică fie la nivel

sintagmatic, fie la nivel frastic, printr-o relaţie de dependenţă sau de

subordonare faţă de unitatea-bază: Cum croieşte croitorul, aşa judecă

vrăjitorul; S-adus unde s-a dus, dar nu s-a mai întors.

Ca modalitate de apoziţionare, repetiţia se localizează totdeauna după

unitate-bază, răspunzând din această privinţă sensului etimologic ap + positio (a

pune alături), în schimb apoziţia poate fi antepusă. Raportul de apoziţionare

prin repetiţie se distinge de celelalte modalităţi şi prin mijloace proprii de

exprimare (juxtapunerea), din acest punct de vedere repetiţia dispune de cele

mai reduse mărci distinctive.

Sub aspectul structurii, repetiţia se prezintă ca o unitate lingvistică

neintegrată, a cărei bază lexicală reproduce baza lexicală a unităţii repetate, a

antecedentului, prin urmare, structura repetiţiei va fi determinată, de cele mai

multe ori, de structura antecedentului, încât o descriere independentă a repetiţiei

de bază nu s-ar justifica. Baza, ca şi în cazul apoziţiei şi a reluării , este o unitate

sintactică integrată structural, marcată printr-o relaţie şi o funcţie: în

repoziţionarea prin repetiţie, funcţia sintactică a bazei nu are nici o relevanţă ,

întrucât valoarea semnificativă provine din reiterarea aceleiaşi semnificaţii prin

care se reliefează un obiect, o acţiune sau o însuşire.

Repetiţia se prezintă ca o modalitate lingvistică simplă, când

repoziţionează o bază cu structura simplă, exprimată printr-un substantiv: Lună,

lună, astru magnific… .


Repetiţia repoziţionează baza în aceeaşi formă; în acest caz se poate

admite o repetiţie totală; în această formă, pot apărea atât repetiţiile simple cât şi

cele complexe: Doină, doină cântec dulce.

Variaţiile de natură morfologică se produc prin schimbarea parţială a

formei cuvântului, de regulă, o repetiţie simplă, cu ajutorul unor morfeme a

căror funcţie gramaticală este neutralizată; numai cu această funcţie poate fi

considerată o repetiţie apoziţională, altfel, grupul s-ar constitui într-o unitate

sintactică liberă, analizabilă în raport cu funcţia virtuală a morfemului. Fără să

fie numeroase, asemenea variaţii se întâlnesc la un substantiv în cazul vocativ:

Ionel, Ionelule, nu mai bea băiatule!

După poziţia faţă de unitate-bază, repetiţia poate fi neizolată sau izolată.

Trecând la descrierea mijloacelor de exprimare a raportului de

apoziţionare prin repetiţie, se constată, ca şi în cazul apoziţiei propriu-zise şi al

reluării, că în acest raport, prin caracteristicile pe care le prezintă, nu dispune de

mijloace specifice, explicite, de expresie, deşi literatura de specialitate afirmă

existenţa lor: prepoziţii, flexiune, conjuncţii coordonatoare şi subordonatoare,

pronume şi adverbiale relative, juxtapunerea: Ea duce sfat din casă-n casă; Îl

frământă gânduri şi gânduri.

Existenţa fenomenului de repetiţie prin apoziţionare este motivată de

factori de natură afectivă, semantico-logică şi prozodică, a căror acţiune are ca

rezultat imediat un evantai larg de întrebuinţări, fiecare marcată printr-o valoare

specifică. În analiza axiologică a repetiţiei, a-a avut în vedere, în general,

semantica raportului în baza căruia s-au stabilit mai multe valori în cadrul

repetiţiei obiective şi alte valori în cadrul repetiţiei subiective, Gramatica,II

înregistrează ca valoare fundamentală ideea de durată, la care se adaugă ca

nuanţe suplimentare intensitatea, progresia, frecvenţa.

Urmărind motivaţia fenomenelor de repetiţie prin apoziţionare, se pot

determina, din punctul de vedere al intenţiei subiectului vorbitor, trei situaţii:

vorbitorul se angajează afectiv în aprecierea sau interpretarea semnificaţiei unui


obiect, a unei însuşiri sau a unei acţiuni; vorbitorul intenţionează să asigure o

emisie şi o receptare corectă, exactă a mesajului, în funcţie de context şi de

situaţie; vorbitorul nu urmăreşte nici unul din efectele de mai sus, ci unul de

ordin prozodic pentru a îndeplini condiţiile de ritm şi rimă ale unei unităţi

prozodice.

Angajarea afectivă a vorbitorului în aprecierea semnificaţiei unui obiect, a

unei însuşiri sau a unei acţiuni se realizează prin repetiţie de intensitate. În

această poziţie, repetiţia de intensitate prezintă mai multe trăsături: evaluează

baza prin prisma atitudinii afective a vorbitorului; traduce atitudinea afectivă a

vorbitorului printr-o gamă diversă de valori; poate constitui un procedeu analitic

de exprimare a unor categorii gramaticale şi în această calitate poate fi

convertită într-o structură sintactică integrată, dependentă: Avea o casă mare,

mare > Avea o casă foarte mare.

Funcţia prozodică a repetiţiei este pusă în valoare, tehnica de construcţie a

discursului poetic, în versificaţie, constituind o trăsătură prevalentă a poeziei

populare sau a poeziei culte de factură populară. Repetiţia cu funcţie prozodică

repoziţionează baza o dată sau de două ori, la nivelul versului, în vederea

îndeplinirii condiţiilor metric, fără a se neglija totodată şi funcţia afectivă fr

reliefare a semnificaţiei unităţii antecedente. Ca suport prozodic, repetiţia este o

unitate reductibilă, iar odată cu reductibilitatea, se produce şi o destructurare a

textului poetic.

Repetiţia, ca fenomen general, este un procedeu al cărui randament este

determinat de factori de natură stilistică; în această calitate, repetiţia este un

interpret de factori de natură stilistică; în această calitate repetiţia este un

interpretant al bazei din perspectiva intensităţii semnificaţiei prin insistenţă,

răspunzând, prin multiple valori pe care le actualizează, unui registru variat de

stări subiective ale vorbitorului.

Analizată prin prisma relaţiilor şi a mijloacelor de expresie care o

generează, repetiţia cunoaşte două realizări distincte: repetiţia integrată


structural, denumită repetiţie lexicală şi repetiţia neintegrată, generată printr-un

raport de apoziţionare, denumită repetiţie apoziţională, singura care corespunde

unor criterii specifice de clasificare.

CAPITOLUL al -IV- lea

CONFRUNTAREA APOZĂRII

CU RELAŢIA DE ECHIVALENŢĂ

Vom confrunta în primul rând relaţiile sintactice supuse comparării cu

relaţia cunoscută în logică, matematică şi mai ales în logica matematică sub

denumirea de relaţie de echivalenţă.

„Reţinem că relaţia de echivalenţă se caracterizează prin proprietăţile:

reflexivitate (orice valoare a este egală cu sine: a = a ), simetrie ( dacă o

valoare , a, este egală cu o alta, b, atunci şi b este egală cu a: a = b → b = a ) şi

tranzitivitate( dacă a este egală cu b (a = b) şi dacă b este egală cu c ( b = c),


atunci şi a este egală cu c (a = c): [( a = b), (b = c)] →(a = c)”(Hodiş,

1990:73).

Trecând la examinarea apozării din punctul de vedere al celor trei

proprietăţi ale relaţiei de echivalenţă se va face abstracţie de diversele valori

extrasintactice (stilistice, emfatice, chiar semantice într-o anumită măsură) al

enunţurilor cu care vom opera, şi aceasta cu scopul declarat de a urmări, mai

uşor relaţiile, structura sintactică însăşi, care - singura - constituie obiectul de

studiu al sintaxei în genere, precum şi obiectul acestei lucrări.

1. Proprietatea de reflexivitate

Aşa cum afirmăm că orice mărime extralinguală este identică cu sine, că

orice segment de dreaptă este paralel cu sine, la fel vom putea afirma că orice

unitate sintactică dacă poate fi considerată într-o relaţie sintactică, în cazul

nostru apozitivă, cu sine însăşi, din moment ce se poate institui atât într-o

repetare a funcţiei, cât şi într-o repetare a referendului, prin una şi aceeaşi parte

de vorbire, respectiv propoziţie. Putem afirma, cu alte cuvinte, că un anumit

component sintactic se poate afirma de repetate ori în aceeaşi relaţie sintactică,

fiecare repetare urmând a fi considerată apoziţia unităţii pe care o repetă.

Relaţia de reflexivitate este cunoscută sub numele de repetiţie: …nesigur,

veşnic nesigur, dureros nesigur… m-am dus acasă; Arata de a citi, adică de a

citi şi printre rânduri;

La o sumară analiză reiese că în exemplele de mai sus unul şi acelaşi

termen este în relaţie sintactică cu sine însuşi, relaţie ce nu poate fi alta decât ce

apozitivă, dată fiind prezenţa adverbelor apozitive, respectiv a locuţiunilor

acestora. Chiar şi în lipsa lor însă, există convingerea că relaţia apozitivă se

păstrează, aşa cum a reieşit şi din celelalte comentarii asupra unor exemple

analizate pe parcurs.

Putem susţine că apozarea se realizează şi-n situaţia în care avem o

propoziţie în relaţie cu sine însăşi fie prezent, ca mai sus, adverbul apozitiv, fie

absent, ca în: Tot am să-l amăgesc, tot am să-l amăgesc până ce îl voi da afară.


Precizăm că se cunosc valorile stilistice ale repetiţiei, dar considerăm că

nu poate fi neglijată tocmai relaţia sintactică, pe care trebuie s-o vedem în cuplul

a=a. Iar această relaţie, „explicitată”(Hodiş, 1990: 73) sau nu prin adverbe

apozitive şi locuţiuni, exprimată în ambele cazuri prin juxtapunerea propriu-zisă,

nu poate fi alta decât relaţia apozitivă.

Din exemplificarea prezentată mai sus se impune concluzia că unul şi

acelaşi component sintactic poate apărea în relaţie, pe axa sintagmatică, cu sine

însuşi şi astfel se denumeşte relaţia apozitivă. Altfel spus, termenii apozaţi

respectă proprietatea de reflexivitate a relaţiei de echivalenţă.

2. Proprietatea de simetrie

Având în relaţia apozitivă două unităţi sintactice, părţi de propoziţie sau

propoziţii distincte fonologic dar „acoperind”(Hodiş, 1990: 73) acelaşi referent,

vom constata că, în oricare din combinările posibile, parte de propoziţie cu parte

de propoziţie sau propoziţie cu propoziţie, respectiv parte de propoziţie cu

propoziţie, ambele ilustrează acelaşi plan sintactic a doua unitate sintactică,

parte de propoziţie cu propoziţie, fiind o nouă ipostază nu numai funcţional-

sintactică ci şi referenţial semantică.

Reiese că fiecare component sintactic este în relaţie dată cu celălalt, altfel

spus fiecare termen este apoziţia celuilalt.

O dovadă în acest sens ne-o oferă posibilitatea comutării celor doi

termeni, comutabilitate ce confirmă proprietatea în discuţie, simetria: (primul

termen poate lua locul celui de-al doilea şi invers): …pecetea locului, adică a

păcurii→ pecetea păcurii, adică a locului; părea năucită, adică intimidată→

părea intimidată, adică năucită.

Putem spori setul de exemple, menţionând că odată cu deplasarea unităţii

sintactice supuse comutării vom înregistra şi o deplasare solidară a părţilor de

propoziţie şi a propoziţiilor subordonate acesteia: Am un plug de lemn, o piesă

de muzeu→ am o piesă de muzeu, un plug de lemn.


Acolo unde apar adverbele şi locuţiunile adverbiale apozitive spre

explicitarea relaţie apozitive vor rămâne „pe loc”, ele neaderând la nici una din

unităţile sintactice apozate, ci stabilind un punct de echilibru în jurul căruia

pivotează unităţile supuse probei căutării.

În situaţia specială în care avem apozate propoziţii dublu subordonate,

vom putea constata că şi supraordonata a doua a fiecărei propoziţii se va

deplasa, în comutare, odată cu subordonata sa, ca în exemplul: Deocamdată ştiu

doar ce t r e b u i e să refuz, ce n u t r e b u i e să fac; Ştiu doar ce nu t r e b

u i e să fac, ce t r e b u i e să refuz.

În finalul comentariului asupra proprietăţii de simetrie se impune a fi

făcută o precizare şi anume, în cazul în care nu uzăm de proba comutării nu

deplasăm unităţile sintactice implicate în relaţia apozitivă, chiar şi acolo simetria

trebuie recunoscută ca un fapt real. Iar termenii apozaţi fiind simetrici, reiese că

ei se află fiecare în relaţia pozitivă cu partenerul, respectiv partenerii de relaţie

în situaţia în care avem o serie apozitivă. Astfel, fiecare parte de

propoziţie/propoziţie va fi apoziţia celeilalte unităţi sintactice cu care se află

angajată în apozare.

Deci se impune o precizare, denumirea apoziţie pentru al doilea, al treilea

termen şi termenul iniţial pentru primul trebuie privite ca fiind mai mult sau mai

puţin convenţionale, termenul iniţial nefiind altul decât antecedentul relaţiei, în

timp ce apoziţia nu este altceva decât succedentul aceleiaşi relaţii.

3. Proprietatea de tranzitivitate

Aşa cum afirmăm că o entitate a este egală cu o alta b, care este egală cu c

duce la identitatea a≡c ( a=c), tot aşa putem spune că, într-o propoziţie cu mai

mulţi termeni aflaţi în rapoarte apozitive, proprietatea de tranzitivitate este

respectată, fiind concretizată prin exemplele: Cum a trăit, aşa a murit: ca un

câine. La o sumară analiză vom putea constata că, în toate tipurile de exemple

de mai sus, relaţia apozitivă se va realiza, atât din aproape în aproape cât şi la

distanţă.


Putem constata că într-o clasă de echivalenţă, cum sunt unităţile sintactice

apozate, dacă o anume relaţie se realizează într-o anume topică, ordine lineară,

ea se va realiza şi-n alta, pentru că ceea ce este esenţial în sintaxă este ordinea

structurală sau organizarea sintactică, nu cea lineară.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât termenii relaţiei apozitive permit

comutarea succesivă cu 0 a câte unui termen din doi, a câte doi din trei. Vom

considera astfel, că şi a treia proprietate a relaţiei apozitive, tranzitivitatea, este

dovedită ca reală.

Constatăm că proprietăţile relaţiei de echivalenţă se dovedesc a fi, toate

trei proprii relaţiei sintactice apozitive. De aici putem trage concluzia că relaţia

sintactică în discuţie, apozarea, este în esenţă o ilustrare lingvistică a relaţiei de

echivalenţă. Ea se realizează pe axa sintagmatică între componenţi sintactici

care „repetă” atât informaţia sintactică, cât şi informaţia semantic-referenţială a

partenerului de relaţie. Astfel, apozarea este relaţia sintactică ce se realizează

între componenţi echivalenţi atât sintactic, cât şi semantic-referenţial.

CONCLUZII

Am studiat în această lucrare diferenţele dintre cele trei raporturi existente

în limba română, raportul de subordonare, raportul de coordonare şi raportul

apozitiv. Raportul apozitiv este studiat pe larg deoarece acesta este cu totul

diferit de celelalte două raporturi.

Raportul apozitiv este considerat de unii lingvişti ca fiind un raport

distinct, dar în acelaşi timp şi un nonraport distinct.


Raportul apozitiv este raportul care se realizează prin apoziţie , prin

reluare şi repetiţie, fiecare marcate prin trăsături comine,dar şi specifice. Două

aspecte sunt esenţiale pentru definirea statutului celor trei realizări apoziţionale:

expresia şi conţinutul.

După ce am prezentat cele trei realizări apoziţionale, în ultimul capitol am

încercat să fac o prezentare a relaţiei de echivalenţă cu apoziţionare.

Raportul apozitiv se foloseşte în stilul ştiinţific, printr-o serie de tehnici

compoziţionale şi redacţionale,se mai foloseşte în descrierea unui personaj, a

unei opere sau a oricărui element material.

Construcţia apozitivă are o mare utilitate în realizarea de dicţionare

bilingve (monolingve) sau a dicţionarelor explicative, în limbajele de

specialitate ale unor discipline ştiinţifice (matematică, fizică, chimie) .

Raportul apozitiv se utilizează în limba română actuală, ca modalitate de

construcţie a cărei justificare şi-o găseşte în justificarea avantajelor pe care le

prezintă acesta: simplitate, claritate, economie.

BIBLIOGRAFIE

Asan, Finuţa, Propoziţia apozitivă şi raportul apozitiv, LR, 1, XII, 1963.

Avram, 1997=Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a

revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997.

Berce, Raportul apozitiv. Contribuţii la cunoaştere reportului apozitiv,

LR, 5, XXI, 1972.

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicţionar de temeni lingvistici,

Bucureşti, Ed. Teora, 1998.


Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Ed.

Albatros, 1995.

Diaconescu, 1989=Diaconescu, Ion, Probleme de sintaxă a limbii române

actuale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.

Dicţionar explicativ şi enciclopedic al limbii române, Bucureşti, Ed.

Floarea Darurilor, 1997.

Dicţionarul general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,

1997.

Gramatica II=Gramatica limbii române, volumul al II-lea, ediţia a II-a,

Ed. Academiei, 1966.

Hodiş, 1990=Hodiş, Viorel, Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Bucureşti,

Ed. Ştiinţifică,1990.

Hodiş, Viorel, Echivalenţa semantico - sintactică a termenilor reportului

apozitiv(I,II), CL, 1,XI/2,XII, 1966/1967.

Hristea, Teodor (coordonator), Sinteze de limba română, ediţia adăugită şi

îmbogăţită, Bucureşti,Ed. Albatros, 1984.

Mitran, Mircea, Despre apoziţie şi raportul apozitiv, LR, 1, XII, 1963.

Rogobete, Silvia, Raportul apozitiv, LR, 4, IX, 1960.

Stuparu, Ada, Apoziţia şi raportul apozitiv, LLR, 1, 1999.

Şerban, Vasile, Sintaxa limbii române. Curs practic, ediţia a II-a revizuită

şi completată, Bucureşti, Ed. Didactică şi pedagogică, 1970.

Teodorescu, Ecaterina, Subiective apozitive, LR,4, XIX, 1970.

Zamşa, Eleonora, Apoziţia, LLR, 3, 1989.


raportul apozitiv i

Documents