Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din MoldovaFacultatea de drept

Raport „Proprietatea comună în devălmășie a soților. Modalități de partajare”

Disciplina: Dreptul Familiei

A efectuat: Dogaru Carolina gr. 203, anul II

Profesor: Dr. Cebotari Valentina

Chișinău 2015CUPRINS:

Introducere...........................................................................................................................2

Noțiuni generale. Proprietatea comună în devălmășie...................................................3

Determinarea cotelor părți în proprietatea în devălmășie a soților………………..…4

Împărțirea bunurilor soților în timpul căsătoriei...........................................................5

Împărțirea bunurilor comune prin învoiala soților........................................................5

Împărțirea bunurilor comune prin hotărîre judecătorească.........................................7

Bibliografie.........................................................................................................................9

Introducere

Tema proprietatea comună în devălmășie și, în special, partajarea bunurilor, mi-a trezit un interes deosebit din simplul motiv că peste 50% din căsătoriile înregistrate în Republica Moldova se sfîrșesc prin divorț. Divorțul presupune și soluționarea litigiilor ce apar între soți, în cazul cînd aceștea nu reușesc să ajungă la un numitor comun printr-un acord. În astfel de cazuri intervinte instanța de judecată și astfel, partajarea bunurilor proprietate comună în devălmășie este cea mai des întîlnită problemă.

Cum are loc partajare, care sunt criteriile de stabilire a cotelor-părți între soți, va fi recunoscută contribuția soției față de bunurile comune chiar dacă aceasta nu a lucrat doar a avut grijă de copii? Toate aceste întrebări și multe altele își regăsesc răspusul în raportul pe care l-am întocmit.

Studiind și legislația României am reușit să găsesc atît asemănpro, dar și desigur deosebiri între aceste 2 legislații cu privire la partajarea bunurilor proprietate comună în devălmășie.

Am început prin a oferi o simplă definiție a proprietății comune în devălmășie ca într-un final să analizez posibilitățile și avantajele înceheirii unui contract privind împărțirea proprietății comune în devălmășie a soților. Am reusit să enunțez probleme cu care ne confruntăm în aceste aspecte cît și soluții la probleme survenite.

Într-un final, această temă este de o importanță deosebită nu doar pentru un viitor jurist, cît și pentru o persoană de rînd, care trebuie să-și cunoască drepturile sale în cazul în care dorește partajarea bunurilor proprietate în devălmășie atît în timpul căsătoriei cît și după desfacerea acesteia.

Noțiuni generale. Ce este proprietatea comună în devălmășie?

În cazul în care un bun comun are doi şi mai mulţi coproprietari, dar nu este stabilită/împărţită cota/partea fiecărui coproprietar, bunul este în proprietate comună în devălmăşie. Coproprietarii folosesc de comun acord bunul comun şi decid împreună soarta bunului lor (cum să-l folosească, să-l îngrijească, dacă să-l vândă sau să-l dăruiască altor persoane etc.).Proprietatea comună în devălmăşie asupra unui bun imobil (teren şi/sau construcţii) este înregistrată prin menţiuni speciale în registrul bunurilor imobile şi în extrasul din registrul bunurilor imobile − Anexa nr. 9 la Instrucţiunea nr. 112 din 22.06.2005 cu privire la înregistrarea bunurilor imobile şi a drepturilor asupra lor. În cazul acestor bunuri la rubrica „Cota parte" se indică cifra 1.0, ceea ce înseamnă că tot bunul aparţine la doi sau mai mulţi coproprietari, iar la rubrica „Proprietar" sunt indicaţi doi sau mai mulţi coproprietari, fără a se arăta care este cota/partea fiecărui proprietar devălmaş.Bunul imobil care se află în proprietate comună în devălmăşie poate fi înstrăinat altor persoane prin vânzare sau donaţie numai cu acordul în scris al tuturor coproprietarilor.Cea mai des întâlnită formă de proprietate în devălmăşie sunt bunurile soţilor dobândite în timpul căsătoriei.

Împărțirea proprietății în devălmășie a soților în art. 25 C.F. și poate fi făcută atît în timpul căsătoriei, cît și după desfacerea ei, la cererea fiecăruia dintre soți. Împărțirea proprietății comune în devălmășie se poate face numai în următoarele cazuri:

a) la cererea oricăruia dintre soțib) la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soțic) în cazul confiscării averii unuia dintre soți

Împărțirea proprietății în devălmășie la cererea unuia dintre soți poate fi făcută numai pentru motive temeinice, aprecierea cărora se face de către instanța judecătorească. Ar putea fi considerate motive temeinice: unul dintre soți va putea obține împărțirea bunurilor comune prin hotărîre judecătorească, pentru ca apoi aceste bunuri, devenind proprii în urma împărțirii, să le poată înstrăina cu scopul de a ajuta un copil de-al său, dintr-o căsătorie anterioară care se află în nevoie, încercarea unuia dintre soți de a vinde proprietatea comună constituie motiv temeinic pentruu celălalt soț, care a părăsit domiciliul și nu a consimțit la înstrăinare, să ceară împărțeala acestor bunuri, abandonarea forțată a domiciliului comun, datorită relelor tratamente etc. Se pot împărți, în întregime sau în parte, numai bunurile comune existente în momentul în care se face împărțirea. Bunuri a căror împărțire nu s-a cerut, precum și cele ce se vor dobîndi în viitor de către soți, au calitatea de bunuri comune, ceea ce nu înseamnă că această împărțire nu afectează regimul comunității de bunuri. La efectuarea partajului bunurilor comune ale soților trebuie liată în considerare valoarea pe care o au aceste bunuri la data cînd s-a introdus acțiunea de despărțire și nu valoarea lor cînd a luat naștere starea de devălmășie. La împărțirea bunurilor comune ale soților nu pot participa și copiii, neexistînd nici un text de lege care să autorizeze a astfel de măsură.

Împărțirea proprietății în devălmășie în timpul căsătoriei se poate face și la cererea creditorului personal al unuia dintre soți. Creditorii personali nu pot urmări pentru realizarea creanței lor bunurile comune, ci pot urmări doar bunurile proprii ale soțului debitor. Dacă bunurile proprii ale soțului debitor nu sunt suficiente pentru a acoperi creanța creditorului personal, el cere împărțirea bunurilor comune pe cale judecătorească. Acțiunea în justiție se introduce împotriva ambilor soți, pentru ca hotărîrea ce li se va da să le fie opozabilă.

Împărțirea proprietății în devălmășie în cazul confiscării averii unuia dintre soți lovește partea codevălmașă a soțului condamnat la confiscarea averii, din masa bunurilor comune. În consecință, statul se substituie soțului condamnat, devenind proprietar comun cu celălalt soț asupra bunurilor comune. În aceatsă situație, atît soțul celui condamndat, cît și statul, care acționează nu în calitate de creditor, ci în calitate de proprietar, pot să ceară împărțirea proprietății comune prin împărțirea bunurilor comune. Proprietatea în devălmășie poate fi împărțită și în baza acordului dintre soți.

În caz de neînțelegere, determinarea cote-părți a fiecărui soț în proprietatea în devălmășie, precum și împărțirea acesteia în natură, se face pe cale judecătorească.

La împărțirea proprietății în devălmășie, instanța judecătorească, la cererea soților, stabilește bunurile ce urmează să fie transmise fiecăruia dintre soți. Dacă unuia dintre soți îi sunt transmise bunuri care depășesc cota ce-i revine, celuilalt soț i se poate stabili o compensație bănească în natură.

Bunurile procurate pentru copiii minor (îmbrăcăminte, încălțăminte etc) se transmit gratuit soțului cu care locuiesc împreună copiii.

Depunerele făcute de soți pe numele copiilor lor minori sunt proprietate a copilului și nu se iau în considerație la partaj.

Dacă bunurile comune au fost împărțite în timpul căsătoriei, acestea devin bunuri personale ale soților, iar bunurile care nu a u fost împărțite, precum și bunurule dobîndite ulterior de către soți, sunt proprietate în devălmășie a acestora.

Pentru împărțirea bunurilor proprietate în devălmășie a soților a căror căsătorie a fost desfăcură, se stabilesște un termen de prescripție de 3 ani.

Determinarea cotelor-părți în proprietatea în devălmășie a soților

Dacă soții nu se înțeleg cu privire la împărțirea proprietății în devălmășie, atunci, la cererea oricăruia dintre soți, în această privință va decide instanța judecătorească. Cererea pentru împărțirea bunurilor comune se poate introduce fie după desfacerea căsătoriei, prin divorț, pe calea unui acțiuni principale, fie odată cu acțiunea de divorț sau în orice moment după aceea.

Împărțirea bunurilor comune se face în felul următor:a) dacă există o învoială a soților cu privire la determinarea cotei fiecăruia dintre soți în bunurile comune, atunci împărțirea se face potrivit cotelor părți stabilite.b) dacă nu există o învoială a soților, stabilirea cotei-părți ce revine fiecărui soț în bunurile comune se face prin hotărîre judecătorească, împărțirea efecuîndu-se în conformitate cu aceste cote.

Determinarea acestui criteriu este în funcție de temeiul juridic al comunității de bunuri. Dacă asemenea temei l-ar forma numai existenșa relațiilor de căsătorie, atunci, avînd în vedere principiul egalității dintre bărbat și femeie, bunurile comune ar fi trebuit împărțite între bărbat și femeie în mod egal. Instanța de judecată ar urma numai să determine, în mod concret, bunurile care intră în fiecare jumătate prin împărțirea lor în fapt. Această situație este prevăzută în alin. 1 art. 26 CF, potrivit căruia, la împărțirea proprietății în devălmășie a soților și determinarea cotelor-părți din aceasta, părțile soților sunt considerate egale dacă contractul matrimonial nu prevede altfel.

Instanța judecătorească este în drept să diferențieze cotele-părți în proprietatea în devălmășie a soților, ținînd cont de interesele unuia dintre soți și/sau de interesele copiilor minori.

La împărțirea proprietății în devălmășie a soților, datoriile comune se împart între ei proproțional cotelor-părți ce le-au fost repartizate.

Care datorii sunt considerate datorii comune?Sunt considerate datorie comună cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurle comune, obligațiile contractate de către soți împreună, obligațiile contractate de fiecare soți pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei, obligația de a repara prejudiciul cauzat prin însușirea ilicită a unor bunuri proprietate publică sau personală.

Împărțirea bunurilor soților în timpul căsătoriei

Potrivit dispozițiilor Codului Familiei, bunurile comune ale soților, pot să fie împărțite atît la divorț, cît și în timpul căsătoriei. Datorită scopului ei, comunitatea de bunuri este menită să contribuie la consolidarea familiei și durează pe tot timpul căsătoriei, dacă nu este înlocuită prin contractul matrimonial.

În unele cazuri, comunitatea de bunuri poate înceta în timpul căsătoriei din motive temeinice, bunurile astfel împărțite devenind bunuri proprietate personală a fiecăruia dintre soți. Art. 24 CF prevede: Fiecare soț răspunde pentru obligațiile proprii cu bunurile proprietate personală și cu cota-parte din proprietatea în devălmășie care poate fi determinată de către instanța judecătorească la cererea creditorului.Soții răspund cu întreg patrimoniul lor pentru obligațiile care au fost asumate în interesul familiei, fie și numai de către unul dintre ei, precum și pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvîrșirii de către ei a unei infracțiuni, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.

Din dispozițiile acestui articol putem deduce, că și creditorii soțului debitor pot porni urmărirea pentru a-și satisface creanțele numai asupra bunurilor proprietate personală, adică asupra bunurilor proprii ale debitorului sau asupra bunurilor aflate în masa bunurilor comune care, în cazul partajări acestora, i s-ar cuveni debitorului, devenind prin această eventuală împărțire bunuri proprii ale fiecărui dintre soți.

Urmărirea se va putea face și asupra bunurilor comune dacă prin obligațiile asumate au sporit bunuruile comune sau acestea au fost folosite în interesul familiei ori, dacă prin săvîrșirea unei infracțiuni, au sporit bunurile comune ale soților. Pe lîngă cele menționate anterior, mai este necesar a îndeplini și condiția, potrivit căreia, trebuie dovedit că mijloacele dobîndite în urma acelei fapte cauzatoare de prejudicii, au fost folosite la dobîndirea bunurilor comune și, de asemenea, condiția, ca să se pronunțe o sentință într-o cauză penală de către instanța de judecată.

În cazurile arătate mai sus, cu toate argumentele aduse, soții pot cere partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei, care se efectuează în urma hotărîrii pronunțate de către o instanță judecătorească. Mai există desigur, și alte cazuri în practică, în urma cărora, unul dintre soți sau ambii pot cere împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei.

La determinarea regimului juridic al bunurilor soților s-a avut în vedere pe de o parte, faptul că, în mod obișnuit, bunurile pe care soții le dobîndesc în timpul căsătoriei sunt rezultatul direct sau indirect al muncii lor și, pe de altă parte, ca prin intrarea în căsătorie, nici unul dintre soți să nu-și vadă atinse drepturile pe care le avea asupra bunurilor sale, chiar si de către celălalt soț.

Împărțirea bunurilor comune prin învoiala soților

Împărțirea bunurilor comune se poate face fie prin învoiala soților, fie, în cazul contrar, prin hotărîre judecătorească. Pentru motive ușor de înțeles, este recomandabilă calea împărțirii bunurilor comune prin învoiala soților.

Învoiala soților poate avea ca obiect fie numai stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează să le primească fiecare. În prima situație, împărțirea în fapt a bunurilor se face potrivit cotelor stabilite prin învoială, iar în caz de neînțelegere prin instanța de judecată, potrivit acelorași cote.Soții pot conveni să împartă fie toate bunurile comune, fie numai o parte dintre ele.

Împărțirea bunurilor comune prin hotărîre judecătorească

Dacă soții nu se înțeleg cu privire la împărțirea bunurilor comune, atunci, la cererea oricăruia dintre soți, va decide, în această privință, instanța de judecată. Împărțirea proprietății în devălmășie a soților poate fi făcută atît în timpul căsătoriei, cît și după desfacerea ei. Împărțirea bunurilor comune se face în felul următor:1) Dacă există o învoială a soților cu privire la determinarea cotei părți din bunurile comune, atunci împărțirea se face potrivit cotelor părți astfel stabilite. 2) În caz contar, stabilirea cotei părți ce revine fiecărui soț din bunurile comune se face prin hotărîre judecătorească, împărțirea făcîndu-se potrivit acestor cote.

Determinarea cotei fiecărui soț cu privire la bunurile comune se face în funcție de temeiul juridic al comunității de bunuri. Dacă asemenea temei l-ar forma numai existența relațiilor de căsătorie, atunci, avînd în vedere principiul egalității dintre bărbat și femeie, bunurile comune ale soților ar trebui să fie împărțite între ei în mod egal. În această concepție, fiecare dintre soți ar avea dreptul la jumătate din bunurile comune. Instanța de judecată ar urma numai să determine, în mod concret, bunurile care intră în fiecare jumătate prin împărțirea lor în fapt. Dacă însă temeiul juridic al comunității de bunuri îl formează nu numai existența căsătoriei, ci și participarea fiecăruia dintre soți prin munca sa ori prin mijloacele sale la dobândirea si conservarea bunurilor comune, atunci împărțirea acestor bunuri nu se poate face în toate cazurile în părți egale.

Literatura juridică si practica judiciară s-au stabilit în sensul potrivit căruia cota parte ce se cuvine fiecăruia dintre soți se stabilește în raport cu contribuția sa la dobîndirea și conservarea bunurilor comune. Soluția se impune pentru a nu ajunge la situații inechitabile, căci soțul care a contribuit mai mult la dobîndirea bunurilor comune nu poate fi tratat la fel cu celălalt, ceea ce ar duce la slăbirea simțului de răspundere față de sarcinile căsătoriei. De aceea, cotele-părți ale soților pot fi neegale, dacă aportul acestora la dobîndirea bunurilor comune este diferit. Această inegalitate poate merge pînă la inexistența oricărui drept al unuia dintre soț, asupra bunurilor comune, dacă se dovedește că acesta nu a avut nici o contribuție la dobîndirea bunurilor și la susținerea sarcinilor căsătoriei. Cînd nu se poate determina contribuția fiecărui soț în dobîndirea bunurilor comune, atunci instanța poate împărți bunurile comune în părți egale între soți. În stabilirea aportului fiecărui soț la dobîndirea bunurilor comune se va lua în considerare și munca femeii depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor.

Contribuția soților la dobîndirea bunurilor comune trebuie înțeleasă nu în sensul de contribuție la dobîndirea fiecărui bun în parte, ci în sensul de contribuție a soților la dobîndirea tuturor

bunurilor comune. Această soluție se întemeiază pe următoarele argumente:1) Existența dificultăților în stabilirea contribuției fiecărui soț la dobîndirea fiecărui bun în parte, mai ales cînd este vorba de o perioadă îndelungată. 2) Bunul dobîndit în timpul căsătoriei prin contribuția exclusivă a unui soț este comun, dacă nu se încadrează în categoriile de bunuri exceptate de la comunitate, ceea ce ar însemna, în soluția contrară, că asemenea bunuri să fie atribuite prin împărțire numai soțului care le-a dobîndit. 3) Dat fiind că munca femeii în gospodărie și pentru creșterea copiilor nu este direct producătoare de venituri, ar însemna ca aceasta să nu fie luată în considerare ca o contribuție la dobîndirea bunurilor comune.

Cazul separației în fapt al soților

În stabilirea contribuției fiecărui soț la dobîndirea bunurilor comune, dacă este cazul, se va ține seama de împrejurarea că o anumită perioadă au locuit separat, dacă aceasta a avut importanță pentru stabilirea contribuției soților la dobîndirea și păstrarea avutului comun. În acest sens, s-a decis că perioadele de timp în care viața în comun a fost întreruptă trebuie avute în vedere numai în măsura în care această stare de fapt este de natură să contribuie la determinarea cotei de participare a fiecărui soț la dobîndirea bunurilor comune.

Proba contribuției soțilorStabilirea contribuției fiecărui soț, la dobândirea bunurilor comune, se face prin orice mijloc de probă, deoarece este vorba de dovedirea unei situații de fapt.

Determinarea cotelor-părți nu depinde de importanța bunurilor proprii ale fiecărui soț. La stabilirea cotei-părți ce se cuvine fiecărui soț în bunurile comune nu se ține seama de bunurile sale proprii ori de importanța acestora. Prin urmare, faptul că unul dintre soți nu are bunuri proprii nu îl îndreptățește la o cotă-parte cu privire la bunurile comune mai mare decât aceea care este corespunzătoare contribuției sale la formarea și conservarea acestora.

Contractul privind împărțirea bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților în mod benevol ca și contractul matrimonial reglementează raporturile patrimoniale dintre soți și reprezintă o varietate a contractelor juridice civile. Contractele familiale deseori atât în doctrina de specialitate, și în jurisprudență sunt numite ca acorduri familiale. Un exemplu elocvent în acest context sunt prevederile art.38 din Codul familiei care dispune că, la desfacerea căsătoriei, soţii pot prezenta instanţei judecătoreşti un acord privind împărţirea bunurilor lor proprietate comună în devălmăşie şi plata pensiei de întreţinere a copiilor şi soţului inapt de muncă ce necesită sprijin material, indicând mărimea acesteia, precum şi privind determinarea părintelui împreună cu care vor locui copiii minori comuni.

Contractul privind împărțirea bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților în mod benevol

Legislația familială actuală prevede câteva posibilități de partajare a proprietății comune a soților, prin încheierea contractului matrimonial, contractului privind împărțirea bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților în mod benevol și a contractului privind stabilirea cotei-părți din proprietatea în devălmășie. În practică, de multe ori se încheie un singur contract de partajare a averii în care poate prevedea atât distribuirea unor bunuri concrete unuia dintre soți cât și stabilirea cotei-părți asupra altor bunuri din proprietatea comună în devălmășie.

Esența acestor contracte este de a pune capăt comunității de bunuri a soților și există ca contracte de sine stătătoare. Deosebiri dintre contractul matrimonial și contractul privind împărțirea bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților în mod benevol există din mai multe puncte

de vedere, și anume: din punct de vedere al subiecților, contractul matrimonial poate fi încheiat și de persoane necăsătorite, iar contractul privind împărțirea bunurilor comune poate fi încheiat doar de soți sau foști soți; conținutul contractului matrimonial se referă la stabilirea regimului matrimonial al soților asupra bunurilor prezente și viitoare, iar conținutul contractului privind împărțirea bunurilor comune are în vedere doar bunurile existente și nu poate schimba sau stabili un alt regim matrimonial; contractul matrimonial se încheie doar în formă scrisă și se autentifică notarial pe când contractul privind împărțirea bunurilor comune poate fi încheiat atît verbal, scris sau în forma autentică.Este demn de remarcat faptul că contractul privind împărțirea bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților în mod benevol ca contract de sine stătător se distinge de contractul privind stabilirea cotei-părți din proprietatea în devălmășie. Conținutul celui din urmă contract se referă la individualizarea concretă a cotelor-părți (⅓, ⅔, ⅛…) a fiecărui soț în parte din prorietatea comună. Soții nu sunt obligați de a stabili cotele-părți în mod egal – prin acord comun, ei pot în baza normelor dispozitive ale legislației civile și familiale să stabilească diferite mărimi ale acestora. Dacă soţii sau foștii soţi doresc să păstreze o anumite bunuri concrete din proprietatea comună, atunci este necesar să se încheie un acord privind împărţirea bunurilor comune fără a se indica cotele-părți.

Legea cu privire la notariat, nr.1453/2002[5], art.66, prevede că notarul eliberează certificate cu privire la dreptul de proprietate asupra cotei-părţi din proprietate comună în devălmăşie. Acestea se eliberează la cererea soţilor, cu indicarea bunului imobil concret, la prezentarea tuturor actelor ce confirmă că bunul le aparţine cu drept de proprietate comună în devălmăşie. Certificatul eliberat de notar confirmă, în acest caz, doar dreptul de proprietate al fiecărui soţ pentru o cotă în proprietatea comună şi nicidecum nu confirmă dreptul de proprietate asupra unui bun concret (spre exemplu: dreptul soţiei asupra casei de locuit şi al soţului asupra vilei şi automobilului). Chiar având certificatul eliberat de notar privind dreptul de proprietate asupra cotei-părţi din proprietatea comună în devălmăşie soţii pot avea nevoie de a încheia o altă convenţie privind modul de folosinţă a unor bunuri comune de valoare.

Contractul privind împărțirea bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților în mod benevol reprezintă reflectarea libertății juridice în relațiile familiale. Prin urmare, acest fapt ne demonstrează funcția preventivă a acestui tip de contract familial, îndreptată spre înlăturarea conflictelor soților în viitor. Cunoaştem că în relaţiile patrimoniale dintre soţi aceştia pot fi influenţaţi de sentimente şi, dorind să desfacă căsătoria cât mai repede, pot face un partaj superficial, iar ulterior se adresează în instanţa de judecată cu cererea privind partajul averii. Astfel, pot apărea o serie de dificultăţi atât cu privire la administrarea probelor, cât şi cu privire la evaluarea bunurilor proprietate comună în devălmăşie şi satisfacerea altor cerinţe ale soţilor.

Contractul privind împărțirea bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților reprezintă acordul de voință a soților sau foștiilor soți privind încetarea regimului comunității de bunuri prin partajarea proprietății comune în tot sau în parte, iar bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărțite, precum cele ce se vor dobândi ulterior sunt bunuri comune.

La împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, dobândirea proprietății comune în devălmășie nu încetează și după împărțeală. Partajul are caracter ireversivil, în sensul că bunurile atribuite fiecăruia dintre soți devin bunuri proprii ale acestuia, considerându-se că au fost proprii chiar din momentul dobândirii lor. Drept consecință bunurile împărțite nu vor putea face obiectul unui nou partaj, nici în timpul căsătoriei, nici la desfacerea acesteia.

Măsura extremă a împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei nu înlătură regimul legal al comunității matrimoniale, nici dacă poartă asupra masei de bunuri comune în întregul său, pentru că bunurile ce se vor dobândi de către oricare dintre soți consecutiv partajului vor fi comune, la

fel și bunurile care, în cazul partajării numai în parte a bunurilor comune, nu au fost cuprinse în masa de împărțit.

Bibliografia

1. Lilia Mărgineanu, Gabriel Mărgineanu, Dreptul familiei. Chișinău: ARC,

2002 – 187 p.

2. Emese Florian, Veaceslav Pînzari, Căsătoria în legislația României și a

Republicii Moldova. SFERA 2003

3. Dr. Valentina Cebotari, Dreptul familiei. Chișinău 2004.

4. Codul familei al Republicii Moldova publicat 26.04.2001 în monitorul

Oficial Nr. 47-48

5. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. Publicat în Monitorul

Oficial 18.08.1994. Data intrării în vigoare: 27.08.1994