1

Ramuri, Muguri și Mugurași

(culegere de creație literară oltenițeană)

Vol. al- X-lea

Coordonatori

Nicolae Mavrodin / Silviu Cristache

Editura pim, Iași, 2015

2

3

Ramuri, Muguri și Mugurași

(culegere de creație literară oltenițeană)

Vol. al- X-lea

Coordonatori

Nicolae Mavrodin / Silviu Cristache

Editura pim, Iași, 2015

4

Coperta --–Mariana - Mădălina Mărgărit

Tehnoredactare --– Silviu Cristache

Editura Pim

Editură acreditată CNCSIS – 66 / 2010

Șoseaua Ștefan cel Mare și Sfânt, Nr. 4, Iași – 700497

Tel: 0730.086.676 ; Fax: 0332.440.730

ISSN

©Această lucrare se află sub legea dreptului de autor.

5

Predoslovie

Al zecelea volum al Antologiei ”Ramuri, Muguri și Mugurași – culegere de creație literară oltenițeană”, grupează un număr de unsprezece condeieri, cu vârste diferite, de la septuagenari, la mlădițe și mugurași. Ca de fiecare ată, decanul de vârstă, prof. Florian Sofian, este prezent în paginile Antologiei cu poeme, în care filozofia se îmbină cu umorul, uneori negru, pentru a stigmatiza o societate viciată, plină de contraste și inegalități sociale. Adept al maximei latine: ”Ridendo castigat mores” - (Râzând îndrepți moravurile), profesorul Sofian, încearcă să urnească ”bolovanul” corupției, din calea dreptății sociale, folosind în locul armelor de foc sau dinamitei, tocul și cerneala. Spirea Dobrița, rămâne în continuare fidelă ideilor ecleziastice, pe care le transpune în poeme sau bucăți de proză. Prin ceea ce scrie, ne conduce pă căile credinței, ale curățeniei trupești și spirituale, căutând să ne arate că iubirea față de semeni este mesajul lui Iisus. Noii membri ai cenaclului ” Ramuri, Muguri și Mugurași”: Laura Stoica și Viorica Ruse – Zorojan, sunt prezenți și în culegerea de față, cu poeme diferite ca tematică, dar, cu forță creativă și emoțională. Să nu uităm pe mereu truditorul pe ogorul creației și al îngrijirii redactării acestor pagini literare, Silviu Cristache, un adevărat împătimit al publicațiilor de profil, care ne mai încântă cu noi poeme de factură socială.

6

Camelia Șerbu, după publicarea unui volum de versuri, cu un titlu sugestiv,”Frânturi de vise”, ne conduce din nou pe drumul, destul de anevoios al trudei poetice, prezentându-ne poeme diverse ca tematică. Mugurașul de creație oltenițeană, Liviu – Andrei Dobre, va fi prezent din nou, cu aceeași vigoare, specifică vârstei, delectându-ne cu poeme de factură erotică, dar, și cu conținut religios. Sperăm, ca cea de-a zecea Antologie, să trezească interesul publicului cititor, care să poată exclama: ”Și în Oltenița se nasc poeți și prozatori de excepție!”

Nicolae Mavrodin

7

Născut la data de 01.09.1944 în comuna

Chiselet, județul Călărași.Absolvent al Facultății

de Istorie a Universității București. A debutat literar în această Antologie, încă de la

primul ei număr.

Florian Sofian

8

Rămâi cu bine Rămâi cu bine, N-a fost să fii cu mine Te las pe tine S-alegi ce-i bine. Rămâi cu bine, Eu n-am să vin cu tine Nu vei pleca cu mine, Nici eu nu știu ce-i bine. Rămâi cu bine Ce-a fot mai bine Nu știe nime... Rămâi cu bine.

9

Renunțare Îți las iubirea, Lasă-mi regretul De-a fi interpretul Solitar În povestea în care eram doi. Urmează-ți calea Lasă-mi cărarea spre alt tărâm Unde Sfânta Tăcere E doar Durere Pribeagă în drum Îți las iubirea Lasă-mi tăcerea Încremenită în vreme Și când altă iubire o să te cheme Tu uită c-am fost Odată doar unul. Nu are rost Să fim împreună în Timp și pe Lut Fă-ți din uitare un Scut.

10

Las clepsidra să încremenească Las clepsidra să încremenească Și Timpul să fie de acuma împietrit Nimic și Nimeni nu o să mai oprească Să merg spre un Ținut mai liniștit. Doar Spațiul nu o să fie mărginit O să îndes ușor într-o desagă Speranțele ce nu mi s-au împlinit Și am ajuns să plec, încet, fără de Grabă. O să cutreier printre constelații Lăsând în urmă Lutul pustiit, Și preț de cât mai multe generații M-oi odihni pe un tărâm tihnit.

11

Am pierdut și ultima luntre Am pierdut și ultima luntre, Care trebuia să mă ducă pe Arca lui Noe; Perechi – perechi ființe umane, animale, Plante și gâze, creaturi fenomenale Au trecut pe lângă mine Mai rapide, poate mai istețe, dar sigur mai viclene Au ajuns pe punte. Am rămas...era să zic ”singur cuc”, Dar cucul a reușit și el să-și ocupe locul (Ne) cuvenit pe marea barcă; Sunt singur într-un imens pustiu De fapt și pustiul a pierit; S-o fi dus și el pe Arcă! Am zis ”ducă-se pe pustii!” Și aninat de gânduri Am așteptat Potopul o ră și înc-o eră Și a venit un potop, dar... Avea un nume ciudat: ”democrație” La început am crezut că era o minunăție; Și potopul ăsta a adus cu el Niște vietăți pe care (nu) le mai văzusem Aveau chipuri de oameni, dar apucături De hiene, șacali și limbrici, Aveau chiar nume și ochi, dar limba De șarpe și dinți de rechin Și gușa plină de venin; Aveau de toate pentru ei, dar le lipsea Omenia Pe care o înăbușise de tot Lăcomia;

12

NU știu dacă o să mă bucur că am pierdut Lutrea . E bine, e rău că Noe a salvat Omenirea!? Poate o veni alt Potop, să-mi găsesc izbăvirea Fără să încerc să mă maio urc într-o barcă Fie ea și a lui Noe Arcă.

13

Altă dilemă

N-am avut la îndemână O lopată N-am știut ce să fac cu ea niciodată; N-am dorit, la ce bun? Nu sunt nebun, Să-mi îngrop Trecutul. Nici să-mi îndigui Prezentul Cu un șanț, cu un val de pământ Să pun stavilă Viitorului crunt N-au reușit nici cei dinainte De ce eu aș fi fără minte?! Și de dorința mi-ar fi Să zobovesc aici milenii Nu m-or ajuta nici Ectenii, Chiar de vreodată voi avea o lopată. *** N-am să știu de e rău sau bine Să rămân singur cu mine, Să-mi îngrop Trecutul; Și ca să-mi treacă urâtul Voi număra în gând generații Ce n-au avut o Lopată Dar au traversat Constelații Odată...

14

Nedumerirea măgarului... Rage măgarul, e jale în pustie E supărat, săracul, că nu știe, De ce stăpânul la suflet nu-l mai are Deși purtase desagi, o droaie în spinare. Măgarul e măgar și nu privește în oglindă Și nu are ”infamul” cum să se prindă De ce stăpânul din inimă l-a –ndepărtat Uită că-i prost și prea încăpățânat. Când stăpânu-i spune să o ia la vale, Desagii din spate degrabă îi prăvale De-i spune cu frumosul s-o ia încet în sus El se proptește-n coadă, de-a curmezișul pus. ”Infamă creatură, cu iz de-apocalipsă Decât cu tine în afaceri, mai bine lipsă” Zise stăpânul: ”Ai un obraz prea gros Te las aice, mai bine plec pe jos!” Morala... Măgarul te mângâie cu coada lui din spate Se prăvălește- praf și zbiară cât se poate Că tu ești pentru el stăpânul cel mai sfânt Asta până te doboară cu o copită la pământ.

15

Despărțirea de ...muză

Ce facem astăzi, muza mea Te-ai depărtat atât de mult de mine În beznă e ascunsă calea ta Și nu mai știu cum să ajung la tine. O, dar iubitul meu stăpân De ce te cuprinde disperarea Alăturea de tine am să rămân Și nu e greu să mai găsești cărarea. Iubito, te aud ca dintr-o mare depărtare Dar nu te văd, de parcă-ai fi în ceață densă Mi-e tare dor de-o dulce sărutare Și-aș vrea să fii cu mine aici la masă. Stăpâne, eu sunt în fața ta, pe masă Deschide ochii, trezește-te , suntem în zori, Eu am rămas aceeași butelcă pântecoasă Pe care ai golit-o pân-acum de zeci de ori.

16

Melancolie

În fața mea se-nfățoșează goale Unele suple, alte mai pântecoase Nici una nu e-nvăluită-n țoale Din loc uitat de timp, par scoase. Cu gât subțire, sau cu gura largă Au fost odat ́iubirea vieții mele. Nu îmi venea sp cred că au să se spargă și cioburi fi-vor multe dintre ele. Norocu- a fost c-am profitat din plin Și poftele mi le-am făcut în vrere. Mă amețeau cu damful lor divin Mă desfătau ca niște fine baiadere. Dar azi, când totul e o deșărtăciune Privesc trecutul cu melancolie. Mai fă, Tu Doamne, o minune Și-ntoarnă-mă-ntr-o beție... Măcar o zi și-o Veșnicie.

17

N.B. ”poezeaua” e inspirată din două imagini oarecum asemănătoare: una de prin anii 90, când o gospodină ne-a arătat un maldăr de sticle de 1 L (nu PET-uri) tezaurizate ca urmare a faptului că soțul ei (trecut la cele veșnice) consuma numai esență de prună la litru; cealaltă imagine destul de tirstă ca să genereze o melancolie (i)remediabilă a fost dată de ”barul” meu înțesat de sticle la fel de goale; concluzia ar fi că nimic nu se schimbă (de la Adam și Eva , nimic original), că veșnicia e eternă...

Recunosc, concluzia e destul de seacă...

Al vostru amic, însetat de cultura ...viței de vie, a pomilor fructiferi, etc.

Cu respect și cu paharul...

18

O dilemă încurcată (2)

Șapte păcate și zece porunci Doamne, de Tine sunt date. În ce dilemă ne arunci Ce multe sunt toate. La tot poporul pândește ispita Cu chip de Satana, cu chip de femeie Și în păcate ne aruncă clipita Iar dreapta credință-i atee. Zece porunci și sapte păcate Ce facem cu ele nu știm. Căile Tale-s prea încurcate Dar noi spre Tine , vrem să venim. Tu Doamne, dă doar șapte porunci Și lasă zeci de păcate. Chiar dacă în Iad ne arunci Noi le vom face pe toate. Căci, Doamne, de vrei să ne-ncuri Lasă-ne să facem păcate mai multe. Și vei avea ce să ierți Și poruncile cine să ți le asculte. Si totuși, Tu Doamne, ne iartă, Ți-am asculta și alte porunci

19

Vom sta umili la a Raiului poartă Chiar dacă in Iad vrei să ne arunci.

20

Mama Leana și procurorii

Mama Leana, adormită întru Domnul De! Toți suntem muritori, Își curmă săraca somnul Trezită de procurori. Cu cătușele-ntr-o mână Și-n cealaltă Sfânta Carte O somară să le spună Dacă la vot a luat parte. ”Babo, să ne spui acușa tot C-ai ieșit de prin morminte Și-ai dat fuguța la vot Să-l demiți pe președinte.” Leana duse mâna la gură Și-apoi spuse cu glas stins ”Jur pe Sfânta Scriptură Că de vot nu m-am atins.” ”Babo, să nu minți organu” Zise-un polițai răstit, ”Că scot acuma bulanu, Peste bot te-am și plesnit”. Leana pe loc se-nfioară Și făcu înfarct din nou

21

Și murit a doua oară, Dar, n-ajunse în cavou. E și-acum la D.N.A. Legată cu niște sfori Ca să le spună ceva Speră bravii procurori. Leana, însă-i neclintită Și își zice-n sinea ei: ”Doamne, ce lume smintită, Doamne, i-ai la tine pe mișei!”

22

23

Născut la data de 22.09.1947 în comuna

Curcani, județul Călărași.Absolvent al Facultății

de Istorie a Universității București. A publicat până

în prezent un număr de peste 25 de cărti, diferite ca tematică, de la poezie, proză, studii istorice,

până la epigramă sau articole jurnalistice, adunate de curând

într-un volum. Coordonează Antologia de față

împreună cu Silviu Cristache.

Nicolae Mavrodin

24

Colegii îi spuneau Herodot

În liceu, eram un adolescent timid, atât în relațiile cu colegele mele, de care îmi era jenă, mai ales de una frumoasă, blondă și cu un glas fermecător, dar, și în cele cu profesorii. La clasa de uman, în care am nimerit, alături de șase băieți, restul fiind fete, se afla un coleg, venit dintr-o comună doljeană, aflată aproape de Bechet. De ce ajunsese în Județul Ilfov, în comuna mea natală, este o altă poveste. Tatăl său, lucrând în domeniul liniștii publice, fusese numit chiar în localitatea mea natală, unde a venim împreună cu soția și cei trei copiii. Sora cea mare, făcuse Institutul de Educație Fizică și Sport, practicase atletismul și era profesoară în orașul unde învățam noi, ca liceeni. Deși numele colegului meu de care mă atașasem foarte mult, nu avea nicio legătură cu marele istoric al Antichității grecești, totuși, pasiunea pentru istorie, în special pentru date și evenimente, fără explicații ample, i-au adus porecla de Herodot. Era un băiat înalt, cu fața prelungă și niște mâini, cu care putrea să cuprindă și să arunce cu putere, chiar o minge de fotbal. Era în permanență glumeț, deși, cțteodată glumele sale erau cam nesărate, mai ales când le spunea în fața colegelor noastre. Nu excela la învățătură, fiind un elev mediocru, dar, pasiunea pentur datele istorice l-au făcut celebru în liceu, dar, și în localitățile din jurul orașului nostru dunărean.

25

Orice domnie, indiferent unde s-a desfășurat, era cu promptitudine prezentată cronologic. Acest tânăr licean avea omemorie a datelor ieșită din comun. Dacă îl întreba cineva, cum s-a produs un conflict, un eveniment istoric, nu putea răspunde. El era numai un statiscian al istoriei. Din acest motiv, nu avea media zece la acest obiect, ci, opt sau chiar șapte. Profesorul de istorie, un om foarte cultivat, care făcuse și actorie, preda obiectul , pe care noi îl îndrăgisem cu multă pasiune și cu o dicție impecabilă. Uneori, parcă rămânea cu ochii ațintiți către un punct în tavan, căzând într-o transă. Abia, după un an, am aflat că suferea de o boală, care-i provoca mari probleme, uneori, crizele , venind chiar în clasă. Herodot nu-l iubea pe profesorul de istorie, fiindcă, nici acesta nu avea o impresie prea bună despre elevul său. Îl considera un țărănoi din Oltenia, un robot care inregistrase date istorice în prostie, fără a le interpreta. Uneori, colegul meu de clasă era sarcastic, redând fidel unele jigniri, pe care unii elevi, le aduceau unora mai slabi de înger, mai timizi, ori cu intelectul mai debil. Din acest motiv, eu nu-l aprobam de foarte multe ori, chiar, cu riscul de-a strica prietenia. După absolvirea liceului, s-a organizat un banchet, unde atmosfera a fost încinsă, învățăceii dansând cu profesorii lor, până atunci neabordabili. Unii colegi de-ai mei, sfioși, de-abia îngăimau câteva cuvinte, când o invitau la dans pe profesoara de latină, o femeie inteligentă și cu o ironie fină, în timpul orelor. Nu puyteai să te superi pe acestă dăscăliță, fiică de general, cu o mare durere în suflet după moartea primului soț. Prin ironiile fine, orele de latină, care erau o incântare și activitățile

26

culturale in care era implicată, doamna Dori, pseudonim de la Teodora, va uita de necazul ei, de văduvie și se va recăsători, după plecarea din liceul nostru, cu un inginer de etnie maghiară, care nu-i va oferi ceea ce a dorit, adăcă afectiuen, respect și încredere. Herodot, colegul meu de clasă, era mereu ținta ironiilor fine ale profesoarei de latină, pentru că nu putea să traducă aproape deloc, nu știa să recite câteva versuri, în spondei sau hexametri. Ca și profesorul de istorie, domnul Dragoș, îl considera un țăărnoi, cu apucături troglodite, și un papagal, care repetă într-una date și evenimente, pentru a le reține mecanic. Destinul colegului meu n-a fost benefic, deoarece, a urmat școala de ofițeri de miliție, dorind să calce pe urmele tatălui său, șef de post, în satul meu natal. A fost trimis în Bărăgan, ca ofițer la secția moravuri. Numai că, fiind în acest domeniu al Internelor, colegul meu, s-a apucat el însuși , de moravuri. În loc să ridice persoanele care încălcau normele eticii, cum erau numite atunci, el întreținea relații cu ele, protejându-le. A fost scos din rândurile ofițerilor de miliție, după care s-a întors în satul natal de lângă Bechet, s-a însurat , venindu-i ulterior, trei copii. Soția, bibliotecară în comună, femeie iubitoare și bună mamă a căutat să-și menajeze soțul, care era secretar al primăriei, se apucase de băutură și mai avea și dușmani pe deasupra. Herodot, din elevul cu date istorice întipărite într-o minte brici, a devenit un om criticat, învinuit că pretinde mită de la cetățenii veniți la primărie, cupă anumite acte. A fost

27

arestat, condamnat și după eliberare, nu și-a mai găsit loc de muncă. Oare, ce destin va avea acest om, căruia anticul Herodot i-a fost mentor? Deocamdată, nu mai știu nimic de colegul meu, care este în pragul vârstei de șaizeci si opt de ani, dacă trăiește, ori umblă pe pânza vremii, dacă nu mai este printre noi.

28

Pe malul Argeșului

De mic, am îndrăgit natura, mai ales că aveam locuința lângă zăvoiul Argeșului. În spatele grădinii mele, exista un maidan, care, de multe ori, era inundat, atunci când râul se revărsa.

În pădurea de peste Argeș exista o floră încântătoare sălbatică, pe care, noi, copii, o admiram întotdeauna. Eu nu știam să înot, deși tatăl meu făcuse tot posibilul să mă învețe. Nu s-a prins înotul de mine, cum nu se prinde apa de pana gâștii. Totuși, când era apa scăzută, apărând renii în mijlocul albiei râului, mă încumetam să trec în pădurea umbroasă, fie să culeg fructe, fie ciuperci.

De multe ori, încingeam și câte un meci de fotbal, care se termina întotdeauna cu certuri între noi. Miza meciului era mare, fiindcă se puneau la bătaie anumite sume de bani, pe care îi lua echipa învingătoare. Câteodată, veneau în pădurea de la Argeș și trei, patru echipe, care contribuiau la reușita partidei de fotbal. Se proceda de fiecare dată în același mod, adică echipa învingătoare rămânea să joace și al doilea , poate chiar al treilea meci.

Se făcea o pauză de cincisprezece minute, pentru odihna echipei învingătoare, pentru hidratarea fotbaliștilor.

29

Scăldatul era lucrul cel mai plăcut în timpul caniculelor, mai ales în lunile iulie și august.

Pe malul Argeșului, pe maidanul existent, între grădina noastră și albia râului, cu iarba măruntă și bozii, ne jucam și popicul, un joc specifil acestei zone sudice a țării.

Se formau două echipe, fiecarer jucător având un băț mai gros, de obicei, din lemn de sânger, lovea o bucată de lemn, de formă rotundă și țuguiată la un capăt, care se numea popic. Acesta zbura pe deasupra capetelor si cei cre reușeaui să-l prindă, fie cu mâna, fie cu batista, sau capătul de jos al treningului, avea două puncte. Se puneau puncte și atunci când trimiteai popicul peste o anumită distanță.

Jocul era asemănător cu oina, cu unele mici diferențe, constând în obiectele folosite în cursul partidei. Eu nu eram un popicar înrăit, dar, nici nu-mi displăcea jocul. Într-una din zile, un ofițer ne-a explicat, că nu mai aveam ce căuta în acea zonă, fiindcă, se va amenaja un loc pentru exerciții militare. Se înființase și la noi o echipă de premilitari, adică tineri între 18-20 ani, care înainte de a face armata, se instruiau cu puști de lemn, în legătură cu mânuirea armei, întoarcerile la stânga și la dreapta, pasul de front di apoi trageri cu arma. Se foloseau de obicei pliciuri, adică arme cu alice, care nu erau periculoase, ca cele de război.

30

De dimineață și până seara, nu auzeam de la mine din grădină, uneori de sub un cais înflorit, sau cu roade, decât cântece militare, comenzi și regulamente, pe care tinerii le executau sub îndrumara unor cadre de specialitate.

După vreo 7-8 ani n-am mai auzit nimic pe malul bătrânului Argeș. Era și firesc, eu plecasem la liceu, eram deja în anul al-III-lea, mă pregăteam zilnic, făceam și o navetă cu trenul de 13 kilometri și nu mai aveam timp de stat sub umbra caișilor din grădină. Într-una din zile, au venit la noi niște rude, pe care nu le mai văzusem de doi ani. O mătușă de la București, soție de preot și compozitor, care era unguroaică, și după atâția ani de conviețuire cu unchiul Ionel, vorbea tot stâlcit românește. Părinții mei si bunica din partea mamei au organizat o masă copioasă în grădina de pe malul Argeșului , pentru a admira și natura , mai ales că era și sfârșitul lunii iulie.

Din vorbî în vorbă, ciocnind și câte un păhărel de vișinată, sau de vin, spiritele s-au încins, veselia a intrat în drepturile sale, și limbile s-au pus în mișcare.

Apropo de limbă, tatăl meu, care cunoștea deficiențele de exprimare, a mătușii mele, Maricel, i-a pus o întrebare referitoare la greutatea limbii. Atunci, unguroaica, cu exprimarea sa dificilă în limba română, neînțelegând de ce este vorba, a confundat limbajul cu organul anatomic, mai ales, că, se servise și limbă de porc cu măsline. Răspunsul a

31

fost pe măsura hazului care s-a stârnit și a durat minute în șir. În loc să zică limba vacii a zic vaca limbii. Spre seară, musafirii au plecat la București, noi am rămas să facem bilanțul acestui eveniment, desfășurat în grădina de pe malul stând al Argeșului.

Râsul a fost permanent , biata mătușă fiind în centrul discuției. Bunica ne-a apostrofat, cum numai dumneai știa s-o facă, spunându-ne că nu trebuie să râdem de oameni, chiar dacă ei au unele defecte.

Am înțeles-o, făcând o liniște profundă, , dar, eu am adormit, în acea noapte cu gțndul la frumusețea copilăriei, a grădinii noastre și la mătușa mea, care a strârnit hazul tuturor.

32

Ordinea de drept Se tot vorbește azi, cu nonșalanță De ordine și dreptul de –a gândi, Dar, în pofida celor ce-ar pândi Momentul să le-ncline în balanță. Tot ordinea va fi pe primul plan Degeaba dreptul își arogă importanța Căci, pân ́la urmă doar substanța E cea care primează în final. Avem noi astăzi, ordine de drept, Sau, doar ne amăgim cu-această națiune, O invocă, de dragul de a spune Căci, în final, o tragem doar în piept. Ordine, drept sau altele de-o seamă, Ne vin în minte, le-nșirăm pe ață, Le scoatem apoi iute, ca florile pe piață Vânzându-le la alții cu spor și fără teamă. De fapt, ce este oridine de drept, Decât o noțiune vagă și abstractă, O lâncedă idee, rigidă, inexactă De care unii oameni, se bat mereu pe piept.

33

Eterna femeie Femeie, ce zămislești un prunc în pântecu-ți ardent, Întotdeauna , timpul rezervat ți-a fost prezent Tu, ai putut să schimbi axa destinului uman, Chiar și atunci, când nu-ți găseai vechiul liman. Ești orhidee, stea, ori mai degrabăp erinie, Învârți bărbatul. Hărțuindu-l până la chindie Apoi, îl lași tot pradă dragostei încinse, Făcându-i inima cuptor, cu focurile –aprinse. Femeie, cine poate descifra cotloanele gândirii tale, Căci, peste veacuri, din adânci trăiri voievodale, Ai scos din fundul unor dispărute mări, Tot ce-i adânc, din întristatele cărări. Femeie, ești tu, înger, demon, ori simplă amăgire Căci, peste tot schimbași, prin a ta fire, Decor, trăiri, dar și destine în formare, Toate s-au stins, urmând a ta chemare. Ai renăscut, atunci când ai căzut din cer, Pierzând Edenul și prin multe spații pasager, Îl porți pe-Adam, în spate-ntotdeauna, Rupându-i fir cu fir mândria și cununa. Pe care o purta în timpuri de mărire, Când nu știa ce-nseamnă asuprire, Femeie, nu știu ce gândești, deși aș vrea, Ești mai degrabă zbucium, decât o mare stea

34

35

Născută la data de 22.08.1951 în comuna

Dorobanțu, județul Călărași.. A publicat până

în prezent 3 cărti, de poezie: Medicamentul Iertării – Mireanul; Confesiuni și

credință. Cântări închinate Domnului Iisus Hristos ; Poezii si colinde pentru copii, toate la

Editura Pim, din Iași

Dobrița Spirea

36

Din învățătura creștin – ortodoxă

Învățătura noastră creștin ortodoxă, sau invățătura de

credință a Bisericii Ortodoxe, cuprinde dreapta învățătură de închinare si trăire pe care Dumnezeu a descoperit-o lumii ”în multe rânduri și în multe chipuri” (Evr 1.1). Prin aceasta, Dumnezeu a dat putere minții umane si mai ales prin aleșiii săi sfinți, întreaga comoară a învățăturii și lucruri mântuitoare dumnezeiești. Scopul păstrării curate a învățăturii ortodoxe, aplicării lucrărilor lui Dumnezeu, si a implinirii voii Lui, arătată în învățătura divină, este dobândirea mântuirii, și intrarea omului în Impărăția Cerurilor, de acolo de unde a fost creat. Toată lucrarea mânturii, a fost scrisă în Cartea Cărților – Biblia, cea care a fost insuflată de Dumnezeu. Ea cuprinde două părți: Vechiul Testament șiu Noul Testament. În Vechiul care cuprinde cuvântul si lucrarea lui Dumneneu către oameni înainte de venirea Mântuitorului pe pământ, iar noul Testament cuprinde toată lucrarea dumnezeiască de la venirea Mântuitorului și până la Apocalipsă. Credința noastră în Dumnezeu reprezintă închinarea în nădejdea către Dumnezeu, faptele bune în iubirea de Dumenzeu si de oameni, nădejdea si inchinarea noastră către Dumnezeu. La patruzeci de zile de la învierea Domnului am trăit evenimentul Înălțării Domnului la cer, iar la alte zece zile după aceea (deci cincizeci in total) am trăit evenimentul Coborârii Duhului Sfânt și Treimii. Sfântul Apostol Pavel spune că ”toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură” ( 2 Tim.

37

3.16). Credincioșii ar fi bine să citească Sfânta Scriptură, dar, nu toți pot să o înțeleagă, în afara Bisericii și să tâlcuiască fără greșeli pentru că este greu de înțeles și avem nevoie de preoți să ne explice prin participarea la sfintele liturghii. Credința noastră este învățătura sfintei biserici, sau cuprinsul descoperirii dumnezeiești, arătată în mod esențial și cu multă claritate în Crez sau Simbolul credinței. El cuprinde douăsprezece ”articole”. Acesta a fost alcătuit de Sfinții Părinți ai Bisericii la Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 si apoi la al doilea Sinod la anul 381 de la Constantinopol:

1. ”Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitotul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor”

2. Și într-Unul Domn Iisus Hrstos, Fiul lui Dumnezeu, unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut

3. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om;

4. Și S-a răstignit pentur noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat

5. Și a înviat a treia zi , după Scripturi 6. Și S-a suit la ceruri și șade de-a drepta Tatălui; 7. Și iarăși va să vină, cu slavă, să judece vii și morții, a

Cărui împărăție nu va avea sfârșit;;

38

8. Și întru Duhul Sfânt, Domnul de-viață –făcătorul, Care din Tatăl purcede; Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci;

9. Și într-una , sfântă, sobornicească și apostolească Biserică

10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor 11. Aștept învierea morților; 12. Și viața veacului , ce va să fie. Amin!”

Noi toți creștinii, și în special ortodocșii trebuie să stim această rugăciune, acest simbol, al credinței, numai așa ne putem arăta tăria în credință și dragostea către Dumneazeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Treimea Sfântă, Cea de o ființă și nedespărțită.

39

Sfânta Treime La zi de sărbătoare, De Sfânta Cincizecime A trimis Mântuitorul Sfântul Duh în lume. Peste sfinți apostoli Ce duh sfânt au primit Și cu toții-n lume Au propovăduit. Și prin acest dar Lucrarea-i împlinită Și Legea Veche-n lume Să fie înnoită. Tot ce Tată și cu Fiul În lume au zidit Împreună cu Duhul Sfânt Pe toate le-au sfințit. Căci Sfânta Tareime E-n veci nedespărțiță Noi s-o lăudăm Să fie-n veci slăvită!

40

Răzbunarea naturii

Greșit-am Doamne toți, De sus și până jos Și cei din fruntea țării, Dar și bătrâni, nepoți. Și-acum vedem răsplata Ce-o merităm din plin, Că peste tot în țară E vaiet și e chin. Că munca de o viață, A bieților creștini, S-a transformat deodată În bălți si mărăcini. Furtunile și apa În cale au distrus. Românii sunt săraci Și stau cu ochii-n sus. Se uită-n sus la cer, La Bunul Dumnezeu, Nădăjduind că vine De-acolo ajutor.

41

Laudă și mulțumire

Doamne, cât de mult aș vrea Să pot să-ți mulțumesc, Să-Ți cad la picioare, Să plâng, să-Ți dovedesc. Dar firea mea e slabă, Și nu știu si nu pot, Să Te privesc în față, Sau vreun cuvânt să scot. Când nimeni pe lume Nu mă ajută, Tu, singur, m-ai primit, În Sfântă Casa Ta În casa Ta, Stăpâne, Cu teamă am intrat Știind că sufletu-mi este Murdar, plin de păcat. Dar tu, Hristoase, Doamne, Cu drag m-ai așteptat, Iar sufletul și mintea Pe loc mi-ai luminat. În inimă și-n minte Lumina a pătruns Și am simțit ceva,

42

Ce nu poate fi spus. Căci bucuria mare, Și mângâierea Ta Nimeni în cuvinte N-o poate explica. Tot restul vieții mele De Tine vreau s-ascult, Să te iubesc din suflet, Să sufăr cât mai mult. Căci suferința-n lume Aduce bucurie Și vom trăi in ceruri, Cu Tine-n veșnicie

43

Rolul mamei pe pământ Rolul mamei este-n viață, Să dea la copii povață Și dacă ea îi iubește, Îi crește duhovnicește. Îi crește în rugăciune, Dragoste și fapte bune Și așa de-i sfătuiește, Este bine creștinește. Strămoșii noștrii-n vechime, Au luptat pentru dreptate, Lăsau acasă copiii, Cu mamele mai departe. Și de nu se întorceau, De cădeau răpuși în luptă, Văduvele rămâneau, Sărmane cu grija multă. Tinere și-n văduvie Munceau cu copii lor, Și când le era mai greu, Se rugau la Dumnezeu. Copii-și supravegheau,

44

De tot răul îi păzeau, Fetele iși coseau ia Și-și păstrau fecioria. Acum mama-i subiect, A acestui veac abject, Zic că nu mai e la modă Lui Hristos să-nchini o odă. Zic că nu este păcat Felul cum te-ai îmbrăcat, Că fumează, se droghează Și că se prostituează. Merg în baruri, discoteci, Restaurante , bodegi, Concursuri de miss luxoase, Că sunt cele mai bănoase. Își vând trupul pentru lux Și trăiesc în desfrânare, Dar nu știu c-acest păcat Foarte greu este iertat. În Sodoma și Gomora, Domnul, pentru-așa păcate, Cu pucioasă și cu foc, A distrus acea cetate. Să ferească Dumnezeu,

45

Acest sfânt pământ al meu! Dar de nu ne-om cuminți, Așa și noi vom plăti. Să ne-ndreptăm de-am greșit, Și să ne rugăm așa: Să ai grijă tuturor, Doamne, scump Mântuitor! Căutați tineri pe Domnul, Bunul nostru Dumnezeu, Gustați din sfântul potir, Trupul și sângele Său. Mamelor, creșteți copiii Cu frică de Dumnezeu, Primiți-I Sângelr și Trupul Și n-o so vă fie rău!

46

47

Născut la data de 29 septembrie 1964 în comuna

Curcani, județul Călărași. Este absolvent al Facultății de Geografie și Geologie din

București. Profesor cu gradul I la școala din Curcani. Este

directorul acestei unități de învățământ.Nu a publicat până

în prezent.

Gheorghe Marian

Mavrodin

48

Răceala

- Costică, Culaie, Petre, Vasile, Ioane! - Ce vii, ce urli așa? - Bă, Cristea e bolnav, are iar friguri... - Dă-l bă dracu ,́ îl face mă-sa bine cu oala. - Cu ce bă?

- Cu oala , bă, ce nu știi? Îi pune o oală unsă cu spirt și aprinsă cu chibritu pe spate, ca o ventuză uriașă și scoate orice răceală, friguri, fierbințeală și alte alea.

- Hai bă pe la el, să vedem ce face! - Nea Chivule, nea Chivule, Cristea e acasă? începe Costică. - Plecați bă, dracu d ́aici că nu vă mai săturați de atâta joacă. Toată ziua la Argeș, parcă v-a fătat mă-ta în apă. aveți ochii roșii ca dracii d-atâta scaldă. Și nea Chivu își face de lucru printre două căpițe de coceni și una cu paie rânduite pentru zilele mohorâte ce vor veni la toamnă. - Da Cristea, ce face , bre..., insistă și Petre , cam șăgalnic. - Face pe dracu! A răcit, nu-ș ce are, îi pune mă-sa o prișniță. - Îi pune o oală, bre? - Oală, strachină, de unde să știu io bă? - Și nu vine bre, la drum să ne jucăm, zise Ion, luându-și cu mâneca unei cămăși zdrențuite ceva nedefinit de deasupra gurii. - Pleacă bă...mucosule, vezi să nu treacă vreo căruță, sau mașină, că mai atrece și așa ceva p ́acilea.

49

Ce-i drept, drumul colbuit ce leagă Oltenița de București, era oarecum circulat, treceau cam 10-15 căruțe pe zi și chiar 2-3 mașini ce făceau deliciul copiilor, cu zgomotul asurzitor al cailor putere.

- Da bre, da nici devale, la Argeș, la sălcii? - Da bă, să am grija voastră, să nu vă-ngrijania mamelor voastre. Da eu sunt prost că stau cu voi de vorbă. Plecați dracu acasă, că acuși vă-ncing. Când se pregăteau să renunțe, din casă țâșni Cristea, într-un cherlanau:

- Aoleau, mor, am luat foc, mămicăă, mamăă... - Ce e bă, bă....bâgui ăl bătrân. - Oala bre...a luat foc pe sinarea mea, aoleau, urlă

Cristea învăluit de o dâră roșiatică. Și, țâșnind ca un arc, se îndreptă spre sursa sigură de apă, Argeșul, ce curgea molcom, la vreo sută de metri. Chivu, urmărind năuc cursa nebună a feciorului său, într-un moment de luciditate, apucă să strige:

- Bă Cristea, vezi să nu dai pe la paie, bă... Și apoi... - Plecați, fir-ați ai dracu cu jocul vostru! A doua zi, Cristea era vindecat. I se mai zărea numai, pe sub cămașa peticită, cercul roșiatic aprins pe spate.

50

Comoara lui moș Niță

Argeșul curgea leneș printre zăvoaiele pline de plopi, sălcii, sângeri, păducel și curpeni care se unduiau pe trupurile copcilor, încolăcindu-se și făcând pădurea greu de străbătut. Moș Niță, unul din marea familie a Mavrodinilor, era cam țăcănit de fel, visând mereu la ce n-avea: bani, aur, comori. Petre, nepotul său mai hâtru, i-a pregătit o cacealma.

- Bă, frati-mi-o, hai să –i dăm o lecție nașului! - Cum bă deșteptule? zise Costică.

- Bă, cum se lasă întunericul, eu mă duc la Argeș, cu o lanternă și o aprind din când în când. - Și!? - Cum ”și bă!” îl chemăm, pe moș Niță și-i arătăm ceva, care ar putea fi comoara mult visată de el. - Bă..., deștept mai ești!da de unde ai luat tu lanternă? Că noi abia dacă avem câteva lumânări! - Ei, de unde? Am șparlit-o de la prăvălie de la Andreescu! - Bă, dăm de necaz dacă ne prinde ăla c-am furat-o! - Lasă bă, că o pun io la loc mâine. - Bine, du-te când se înserează că-l chem io pe moș. - Da bă, da nu e bine. nu mă duc singur. Ăi chem și pe Cristea, Tili, Culae, Vică, Ion, Dumitru. - De ce bă, ești nebun? - Nu bă, da mi-e frică singur. și-apoi așa ceva e greu să ții numai pentru tine. - Bine bă...deșteptule!

51

Pe înserat, Costică îl chemă pe moș NIță spunând că ar vedea ceva, pe timpul ăl mohorât fără pic de lună și stele, undeva în pădurea de peste Argeș, spre Radovanu. - Moșule, moșule, vino repede că am văzut ceva spre Radovanu! - Băă, țâcă, ce poa ́să fie pe negura asta? - Bre, nu e lucru de glumă, lucește ceva chiar în cotul Argeșului, spre Gianică.

Între timp, Petre se furișase tip-til, însoțit de ceilalți gealați, care începuseră să chicotească.

- Tăceți, bă dracu din gură, că nu iese nimic, dacă faceți gălăgie.

- Îhî, îhî, hi, hi, hi....hu, hu, hu. Bă ce moș, hi, hi, hi. Deodată, ajungând cam vrând-nevrând spre Argeș,

moșul, îmboldit de Costică, ce era, zicea el, mai cuminte decât ceilalți, nebuni de copii, sări ca un arc văzând un licăr în întunericul de nepătruns al nopții.

- Băă, comoara băăă...! țipă moș NIță din toți rărunchii. Băă...Oaie, Vasile, Ioane, Chivule, bă, aduceți bă niște feștile c-am scăpat de sărăcie! Băă...suntem bogați, băă! - Ce e bă nene, ai vedenii, că gărgăuni ai matale de mult?! - Băăă, veniți repede că lucește comoara. Veniți băă..să vedeți!

În popor, se spune că o comoară ascunsă în pădure, ar licări din când în când în întuneric, numai așa putând fi aflată tainița în care se află.

După ce copiii nebuni au întărâtat imaginația moșului, acesta punând în mișcare multă lume pentru a descoperi comoara, s-au făcut nevăzuți, cu tot cu lanternă. A doua zi,

52

zarvă mare la prăvălia lui Andreescu – cineva furase lanterna cumpărată pe bani grei tocmai de la ”Moși” , de la București.

Prin casele oamenilor se zvonea că cineva i-a făcut o farsă moșului și se mai auzea cîâte o plesnitură zdravănă după ceafa vreunul plod neascultător. - N-a, să-ți fie învățare de minte, să mai ieși noaptea să cauți comoara lui moș NIță!

53

Născut la data de 23.10.1954 în comuna Nana,

județul Călărași. Absolvent al Institutului Politehnic București, Facultatea de

Mecanică, dar și al Facultății de Istorie. A debutat literar cu

nuvela ”Ion al Ilincăi”, iar în volum cu ”Voinicii din Codrul Negru si cerbul cu coarnele de

aur”. .

Enache Dobre

54

Poem pentru purul adevăr1

(se dedică Nadiei Comăneci)

Lumina de la soare e-așa și nu e altfel, Ni-i dată să-ncălzească, nu să ne facă sloi, E caldă sau e pală, e bună și râvnită Și nu e om acela ce-o împroașcă cu noroi. Să dai cu pietre-n soare, un gest pripit și acru, Doar proștii și nebunii se-ncumetă s-o facă, Și-njură și blesteamă că-i mic sau că e mare Căldura e prea multă sau că e prea săracă. Esteții , puritanii , hamali la telescoape, Holbează ochii vineți la petele din soare Si vin să ne arate că dacă-s acolo pete, Omul nu mai are dreptul nicicând ca să mai zboare. Și dacă unul zboară mai sus decât vor ei Ori trag în el cu pușca și îi retează zborul Trimit câte-o torpilă greoaie și vulgară Ce fără de rușine îi vatămă piciorul. Să fii mai sus când alții îți dau impuls de jos, 1 Mai 1977. Praga. Marea noastră gimnastă, Nadia Comăneci, atunci în plină glorie, de la Skipen (Norvegia), Montreal (Canada), și acum Praga, a fost furată ca în codru de câteva arbitre din blocul socialist, în favoarea gimanstelor de pe acolo. Avea doar 14 ani, și era pură ca un cristal, pe deplin șlefuit de meșterii timpului, Marta și Bela Karoly. Aveam 23 de ani, eram student la politehnică și am luat poziție. Așa am gândit atunci și așa gândesc și acum.

55

Nu e cinstit, e-ntoarsă a firii lege veche Să cauti strălucirea când nu meriți s-o ai, Că ai cercei de tablă, nu aur, la ureche. Să cucerești un munte, venind cu-elicopterul Sau să îl urci cu trudă, să-ți sângere genunchii Să-nveți să fii în frunte sacrificându-ți vârsta, Sau să te-mpingă bine , prietenii si unchii. Să îți amâni dorințe să nu ai timp de viață Și să miroși o floare la două săptămâni Să strălucești oriunde și să fii dat deoparte Că altu-ți poartă pică și ai lui se simt stăpâni. Să nu știi dacă bunii, mai sunt sau au murit Și să îți vezi părinții în treacă și să pleci Să duci dorul de țară, când glorie-i aduci Să vină să te umbrească niște semințe seci? Să ai bătăi la palmă, mai rău ca de la sapă Să îl sfidezi pe Newton cu trupul și cu pasul Încrâncenat de trudă să uiți de somn și de masă Blazarea de te strigă să nu- i auzi nici glasul. Să știi că-ntro secundă poți nărui palatul Pe care cu migală și geniu l-ai durat Și să-l termini cu bine, cu sufletul și ochii Și alții să-l dărâme, că n-au și ei palat? Să-ți caute geloții, greșelile cu lupa,

56

Să vină cusurgii să spună că e rău Că ai muncit degeaba și strălucirea-i falsă Și-n locul tău să urce pe primul nătărău? Văzut-ai pete hâde pe un mărgăritar Chiar straturi de vopsele, vrând fața să-i ascundă? Tu nu poți fi umbră, umbrești perfecțiunea Chiar de mai sus de-aceia ce te lovesc din umbră. Eroi în diamante nu poți găsi Ei trâmbiță cu râvnă, că sunt, că au găsit, Loviți în vanitate că îi întreci pe toți, Cu pensula necinstei safirul ți-au vopsit. Zadarnice eforturi să își umbrească fața, Cea caldă și senină, spălată-n râu de muncă Că geniul și tocmeala nu se împacă bine Și demnitatea frunții la noi nu se aruncă. Să nu știi dacă pomii au flori sau au rodit, Și să îți vezi părinții în treacăt și să pleci, Să duci dorul de țară când glorie-i aduci, Vioară de iubire cu nume Comăneci.

Mai 1977. Momentul Praga

57

Statornicie M-am izbit de cremenea Ceahlăului Trupul meu era mai cremene ca el. Am rămas acolo printre brazi, Cu doinitul de fluier, printre oi. M-am simțit omul munților, Legat de pământ și de stâncă, M-am afundat în apele Dunării Dar, eram mai iute decât peștii, Am rămas acolo printre trestii, Printre bărci și năvoade Omul apelor, legat de ele ca de pământ M-am aruncat de pe vârful Carpaților Dar eram mai eger decât vultuul Am rămas doar omul văzduhului, Legat de ele ca de apă. Am rămas omul țării mele, Legat de tot ce-i de –al ei Cu fire din sunet de bucium, Cu fire de iarbă, cu zbor de pasăre, Cu șoptit de râuri, cu glas de baladă. 1972

58

Umbra Umbra mea iubește Fuge la-ntâlnire Fără să ceară voie. Apoi, am descoperit, Iubirile Erau munții, Râurile, florile Marea, o mulțime De uzine, orașe Și hidrocentrale. Intră în holde, Până la brâu Vântură bogăția Pământului în palme aspre Ascultă freamătul pădurii Numai însoțit de cocoșul de munte Și de căprioare Se pierde cu primăvara În înaltul cerului Numai ascultând Ciocârlia, sau Rapsodia Română Noaptea nu se culcă Până nu șade de vorbă Cu oamenii Și până nu ascultă De la un copil sfios Faptele de arme ale străbunilor

59

Dar stai, nu cumva Ceea ce face umbra mea, Fac eu? 1987

60

Datină Vara, Oamenii câmpiei Pornesc să taie barba Ginerelui pământ De spice. La o nuntă Nuntașii se știu De când cu Decebal Și Traian. Ei beau apă de fântână Și frâng pâinea nouă E care o adulmecă și soarele Ei cântă cu ciocârliile în zbor Joacă Sârba și Călușul Pe obrazul pământului Iar eu, sunt cu sufletul Îmbătat de nemurire.

61

Zestre Când a venit vremea Să plec în lume Să-mi caut norocul aidoma lui Făt-Frumos tatăl meu m-a chemat pe câmpul înverzit unde tăia cu coasa clipele lui de țăran și mi-a dat un toiag de stejar, spunându-mi să am mereu în vine tăria stejarului și să nu plec capul nicicând. Mama, care creștea frații mai mici, mi-a dăruit o pâine caldă, spunându-mi să am bunătatea pâinii, să nu o cerșesc nimănui, ci să o câștig cu sudoarea frunții și truda brașelor. Bunica mi-a dăruit un ștergar în care se ascunsese vara să-l am învelitoare la popas. Bunicul mi-a dăruit o șa țintată cu necazuri și un brâu presărat cu suferinți trecute precum și un bici cu care bătuseră și călăriseră sărăcia moșii și strămoșii noștri.

62

O soră m-a sărutat pe frunte, un frate mi-a urat noroc eu am încălecat pe timp ca pe un cal nărăvaș, iar în urmă, ai mei se topeau, ca niște fuioare de fum, urându-mi drum bun!

63

Domnița Ruxandra Nechează calul înghițind pădure Cântă haiducul cântec de dor, Dor de domniță cu ochi de zare Făptură blândă, ca un izvor. Domniță Ruxandră, inima-mi cere Să-ți văd surâsul fără durere Alerg la tine iute ca gândul, Murgul mă poartă, mâncând pământul. Vino, haiduce, de mă răpește, Să merg cu tine să haiducesc Tu și cu mune, murgul și pușca În libertate, vreau să trăiesc. Aleargă calul, dezvelind frunzare, Cântă haiducul cântec de dor, Dor de domniță cu ochii în zare, Făptură dreaptă, într-un pridvor. Pușca îi saltă, ochii scrutează Spre o nălucă ce va pieri, Codrul tresare, murgul nechează Haiducu-n vremuri se risipi.

64

Copil visând Tot privind cerul, Visam să ajung la el și să mă dau cu patinele, pe luciul lui. Apoi, să rup o frântură de stea și să mi-o prind în piept ca decorația tatei, din război. Visam să rup o bucățică De lună, să o pun în cofa Cu apă, diminețile, și să mă spală pe obraz cum mă spălam în dimineața de Paști, să-mi fie obrazul azur și inima fântână de azur. Visam să rup raze de soare Să-mi fac cunună, cum făceau Surorile mele, din spice; Iar inima, cuptor de pâine Și am avut toate la picioarele mele, Am vrut să cobor în cer, Dar mama, grijulie și tânără m-a dus în casă mi-a dat pâine caldă și m-a trimis să culeg flori, să-mbete linistea din casă și sufletul meu de copil.

65

Născută la data de 23.10.1965 în orașul

Oltenița, județul Călărași. Absolventă a Facultății de

Filologie a Universității București. A publicat până în

prezent 11 cărți: Pași în singurătate; Versuri

pentru Denis și Alice; Așteptare; Regina nopții;

Împăratul și tăietorul de lemne; Nesteaua; Iertarea; Departe de

tot; Mâncătorii de covrigi; Analogismul și evoluția limbii

române literare în secolul al-XIX-lea; Ion Creangă .

Povestitor arhaic și modern .

Viorica Ruse - Zorojan

66

Obosit

Cocori întorși de-acum M-ating pe aripi și-mi preschimbă-n fum Tic-tac-ul timpului, În umbra liliacului, Pe violetul drum... Aripi cu fulgi de lună, M-ating prin pajiști unde-am regăsit Roșul lalelelor, Cadența amăgirilor, Și-un om...un asfințit... Noi încă mai păstrăm Cocorii-ntorși, cu aripe de fum, Tic-tac-ul zilelor, Și violetul drum...

67

Încet Pândește-mă... Mă vezi aici Cum ti-am crescut la geamuri M-am înodat prin ierburi M-am înrădăcinat, Din solzii lunii tulburi M-am răsărit cu ramuri... Încetișor Uimește-mă, Căci nu te-am ascultat...

68

Iubito Te-am revăzut pe stânca noastră, Desculță, udă de izvoare, Cu plete până către sălcii Și la ureche cu o floare, Și floarea-ți respira albastră Gândirea tulbure de lună, Iubito, eu să fi fost stâncă Și îndoiala ta nebună... Iubito, eu să fi fost ziua În care tu te-ai început Și mi-ai țâșnit dintre izvoare Și mi-ai fugit într-un sărut...

69

Pădure, primăvara S-a-ntunecat pădurea mea... Se pregătește, cred, să nască, Întâi în cuiburi și în ani, În gust amar de rostopască, Puiuți de aur, dolofani. S-a-ngândurat pădurea mea, Se pregatește, cred, de luptă, Întâi cu vârfuri și lăstari, Însă-i lehuză și abruptă Și rădăcinile-s prea tari... E-atâta chin și zvârcolire Și aeru-a-nverzit perdea, Din muguri reci sclipesc safire Și floarea-mbată în neștire... Greu a născut pădurea mea...

70

Pasărea sufletului Pasărea nopților satul Fluiera scurt, depărtându-se abrupt... E clipa când mă sperie zorii, Mă bucură zorii Când mâna întind după lună Să mă înfrupt... Pasărea blândă a sufletului Fluiera lung, îndepărtându-se-n sat... E clipa când mă bucură zorii, Mă sperie viata, Când sufletu-ntind după lună, Dar s-a schimbat...

71

Privighetoarea

Privighetoarea mea-i singură, Ca un sonet în dimineți Albastre de magnolii.. O simt doar marile serilor, În singurătatea primăverilor, Când până și pietrele-nfloresc... Privighetoarea umilei mele vieți, Aceeași din ruinele timpului, Cu parfum fin de magnolii, Sfâșie cu glasul ei, Îmi cutremură glasul,mă zvârcolește, Pe când, în marile serilor, Luna toți mugurii-si plesnește... Aroma vieții, albastrul dimineții, Când, până și pietrele-nfloresc... De dincolo de ceruri, doar ochii tăi zâmbesc... În cântecul privighetorilor.

72

Câmpie nebună În cupe de maci își mai plânge o iubire, Uitând să-nverzească, uitând de cocori, Câmpie nebună, de mine n-ai știre, De mine nu-ți pasă, câmpie cu flori. În aur adânc, înspicat răstignește, Cântând pe-o vioară de cer de salcâm, Câmpia nebună mereu mă rănește Când mi-ar putea fi hanul clad de pe drum. În cupe de maci ea oftează cu mine, Uitând să-nverzească, uitând de cocori, Ne tot întrebăm reciproc dacă-I bine Să fim călători ori…câmpie cu flori..

73

Născută la data de 17.09.1968 în Oltenița ,

județul Călărași. Absolventă a Facultății de Drept

De cinci ani e profesor de nursing la Scoala Postliceală

FEG din Oltenița.

Laura Stoica

74

* Îmi port inima la ureche ca pe un trandafir, Mă mai înțeapă uneori cu un suspin, Dar nu-i nimic În gând îmi zic, Va trece Cât număr pân' la zece, Îmi port inima la ureche ca pe-o garoafă Să-mi cugete de-acu precum o filosoafă La ce e-n dreapta și în stânga Că prea ades, făr' să m-asculte, o luă-nainte ca nătânga, Îmi port inima la ureche ca pe-o mușcată Ce dac-o vede lumea toată Care șușotește, Nu-mi pasă căci sunt cu ea și îmi trăiește.

75

**

Hai vară să-ți ghicesc în ghioc, La drum de seară să afli dacă ai noroc Să nu mai cânte cucul, Să nu se-adune vântul Și ploaia în furtună, Pe cer să-ți fie numai stelele și lună, Hai vară să-ți ghicesc în palmă, Viață lungă să ai Doamnă, Să fii mereu în pârg Când tu iubești cu sârg, Hai vară să-ți ghicesc în cărți, În ceașca de cafea, În bobi pe cine ai să tragi la sorți Să îi rămâi de neuitat Când ai plecat, Hai vară, te lasă mie, o muiere Cu sânge clocotind ca la țigănci măcar odat' Ce poalele sufletului le pune-n cap, Iar pieptu-i desfăcut și inima prin praf Viața fiindu-i melodie de taraf, Mie nălucă Cu chef de joacă și ducă Cum mă făcui, Tu nu a mea și eu a nimănui !.

76

***

Te-ntreb și eu ceva măi frig. Ce tot îți place să îmi ții inima covrig, Nu mai respecți al vieții calendar Unde-i înscris că vine dulce după-amar ?

77

****

Pe când iubirea pleacă cu-a ei căldură Cum ai putea să te desparți de ură Ce-și caută dreptate Jucând ultima carte, Dulcea răzbunare Și viu te ține în loc să te omoare ?

78

*****

Ar trebui a ne jeli când te îndoliază ziuă noaptea Așa cum după viață vine moartea, Însă petrecem dictând-o continuare ba chiar un sfetnic bun, De-ai crede așa despre cealaltă ai fi considerat nebun. Dar ce-i nebunul între toți? E poate viul printre morți, E poate cel ce dă-napoi dreptul de-a fi un liber fiind un diferit, Tot ce-au pierdut ceilalți și el, acela, a găsit.

79

******

Nu vrei să ne iubim zi ? Atât de dușmănoasă nu mai fi ! Uite, îți trezesc dimineață, Te spăl cu sărutări pe față, Îți pieptăn razele cu mângâieri, Se te-nsoțească până-n seară îi pun pe îngeri.

80

*******

Femeie nebună Cu ochii de lună Ce vise adună Crezând c-ai fi bună Tu noapte Când îți deșiri stele pe spate Îl scapă pe-al meu înspre zori căci mi-e sortit Să-l duc fără odihnă la îndeplinit !

81

********

Mi-ai atârnat la gât a dragostei salbă râioasă Să fugă alți de mine părându-ți doar ție frumoasă, Pe buze mi-ai sădit c-o sărutare Gust dulce de cireșe amare, De ciuboțele l-ai descălțat pe cuc Și mi le-ai pus să n-am pereche când drum îl bat în căutarea-ți ca un haiduc Flămând să-ți jefuiască ură din zori până-n amurg, Cu un descântec licoarea-i să mă prefacă-n floare pentru-al tău rug Să ardem amândoi Odat' cu ghinionul trifoiului ce s-a născut în doar trei foi.

82

*********

Tu unde-ți ții paradisul ? În buzunarul inimii din piept Înscris cu-a ei bătaie ca pe-un bilet Ce ține-n cute șifonat Un vis crezut abandonat, Dar care cu parfum de vechi îți dă de veste Că ce trăiești într-un infern este poveste Și te îndeamnă acolo a te ascunde Sau unde ?.

83

**********

S-a încruntat ziua la mine că n-am schimbat a viselor dușumea, Iar peste gânduri tras-am groasă draperie și nu am pus perdea, Că n-am spoit cu vorbe a mea tăcere, Mult praf ar fi pe vrere, C-am căpătat al renunțării morav Și am uitat că aș fi liberă nicicum un sclav, M-a pedepsit punându-mă-n al nopții cufăr În colț de stea , până în zori, cu spatele la tot ce m-a făcut să sufăr.

84

85

Născut la data de 02.11.1984 în orașul

Oltenița, județul Călărași. Absolvent al Facultății de Istorie și Științe Politice a

Universității ”Ovidius” din Constanta. A publicat două

volume de poezie: ”Legământul iubirii” și ”Bazaconii si

autoparodii”, ambele la editura Pim, din Iași, în anul 2012.

Coordonează Antologia de față împreună cu prof. Nicolae

Mavrodin..

Silviu Cristache

86

Psiho whiskey

Paharul de whiskey e aproape gol, Betia imi pluteste prin minte Alături de mine sunt gândurile goale Care îmi frământă gustul ușor amărui de alcool Nu am avut motiv să mă îmbăt; Am vrut doar să am acel sentiment Pe care îl are orice om atins de alice. Trei ceasuri din noapte s-au scurs... Durerea fizică a dispărut în neant, Iubirea e undeva la porțile orizontului. Ea așteaptă doar acea treaptă de intrare O unică șansă de a păși către mine, E unicul dar ce l-aș dori de la viață.

87

89 Până mai azi, trăiam toți o mie, Chiar peste o mie de oameni frumoși, Dar Soarta vrut-a să nme ia din ani Cerete de ei, care ne-au cumpărat cu bani. Era sfârșit de an, puțin și altul începea, Copii toți, erau sub brad împodobit. Așteptând cu nerăbdare pe un părinte ce murea Lovit, fără să știe, de glonțul armei slobozit.

88

O poză Din întunericul de sânge-al nopții Un soare blestemat aruncă morții În hâda moarte putrezită Unde pe zid, mai stă lipită, O poză cu noi doi. Din bezna de alcool a zilei, O lună binecuvântată prinde vii Și îi readuce printre semeni Pe-ai noștri fii și tineri gemeni, Din poza cu noi doi. În ger, înger îți plângi amarul, Când viața omului o joacă zarul La masa scundă din bodegă Unde găsim sub vechea cergă, A noastră poză cu noi doi.

89

Sinucigas in devenire Cu sticla din ochii tai inghetati De mireasma duhorii din iad Incerc sa ti repun viata În venele unei motociclete germane Sunet metalic de capac de sicriu, Aud in urma ingropaciunii tale – Tibet Vulturii , socati, cu creiere gaurite De foamea ce i macina ,țipă de sațietate. Sufletul tau, legat cu legământ către cel Necurat E tras de sfoară în jos, De o mână de draci negri, ce și mântuie păcatele În jurul unui cazan de smoală.

90

91

Născută la data de 26.02.1985 în comuna

Chiselet , județul Călărași. Absolventă a Universității de

Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București. A

debutat literar cu un volum de versuri intitulat ”Frânturi de

vise”, apărut la Editura Trend, din Pitești.

Camelia

Șerbu

92

Hristos a înviat! A renăscut natura Hristos S-a răstignit, Pentru noi, omenirea Moarte și iad a biruit! În tăcere le-a suferit pe toate Pentru ale noastre păcate Ne-a răscumpărat cu sânge Dar, cine păcatele își plânge? Ce jertfă minunată Ce dulce chin avusxe, Pentru lumea toată Și Maica Sfântă plânse! În prag de sărbătoare Cu sufletul curat, Tresantă inima-n candoare, Cântând : ”Hristos a înviat!”

93

Iubesc Iubesc adierea de vânt Și mirosul de floare Iubesc liniștea din cuvânt Și sfânta zi de sărbătoare! Iubesc timpul,m clipa, ceasul Și urma lăsată de aripi în zbor Iubesc chipul, inima , glasul, Și ploaia ce pică din nor! Iubesc în primul rând pe Dumnezeu Apoi pe maica Lui Hristos Al treilea-i îngerașul meu Și patru-i omul cel frumos!

94

Unde, Doamne ? Unde Doamne, să mă duc, Când lacrimi mă doboară? Și pe care drum s-apuc, Când întunericul degrab-coboară? Unde Doamne, să mă plâng, De tristețe și durere? Unde plec și când ajung, Nici nu știu de mai e vreme! Unde Doamne, să mai fug, Când mă simt așa stingher. Și atunci când mă ascund, Cui iubire să îi cer?

95

Primăvară Acum, în zi de sărbătoare Cu flori gingaș alese, Eu te aștept iubete, oară, Cu vise multe și mărețe! Primăvară tu îmi ești Cu parfum de toporași Iubitul meu cel din povești Venit din cete de-îngerași!

96

Adiere

Adie vânt de primăvară Inundă suflete pustii Comori întotdeauna cară Și multe flori de pe câmpii. Mă mângâie cu puf de păpădie Îți ninge-n păr cu flori de meri, Ne-mbată cu parfum de iasomie Cutreierăm necunoscutele cărări.

97

Numele tău În călătoria vieții Stă scris un cuvânt Despre călărețul nopții Mânat de falnic vânt! În taina sufletului meu Stă poleit în aur, Ales numele tău Și-i cel mai scump tezaur!

98

Necunoscut Dragul meu Necunoscut Aș vrea să fii mereu convins Că eu din prima clipă Când te-am cunoscut Îți port o dragoste Fără cuprins! Să bată câte vânturi vor, Chiar și furtuni Să mă cuprindă Eu nu te uit Până-am să mor Refuz uitarea să mă prindă!

99

Amintiri Picături de ploaie rece Ropotesc la mine-n geam. Un fior sublim mă trece Cât de fericiți eram! Zâmbetu-ți de floare rară L-am oprit cu drag în suflet, Este aici, la mine moare Se transformă-n cântec. Amintiri mereu găsesc Cu tot ce-a fost și nu mai este, O, cât aș vrea să te-ntâlnesc Dar în real, nu în poveste!

100

Știi cât te iubesc? Draga și iubita mea, Mă gândesc în roice secundă La tine si iubirea ta Și inima de bucurie abundă! Ți-aș mângâia privirea Cea caldă și bună La tine găsit-am iubirea Frumoasa mea cunună! În fiecare seară Încet și lin șoptesc: ”Iubita mea cea dragă Tu știi cât te iubesc?”

101

Jale O pasăre îmi cântă la fereastră Cu graiul dulce și de foc Despre toată tăinuirea noastră Și că iubirea nu-i un joc! O ascult plângând, cu privirea pierdută, Uneori nu îmi vine a crede Că iubirea în viață e o redută Și într-o secundă o poți pierde! Iar cântul ei cel dulce Îl aud așa de greu acum, Nu știu cât mai pot duce De=atâta plâns mereu pe drum!

102

Cântec Sus în deal, la vie În zi de primăvară, Cântă o ciocârlie Și ne cheamă iară! Ce frumos ne strigă Din tot sufletul: Vine vreme aprigă Nu mai pierdeți timpul! Nu vă fie frică Când v-aveți pe voi, Nimeni nu vă strică Iubirea când e-n toi!

103

Hoinar Pe căi străine ai alergat Și pe rumuri fără rost, Dar pân ́la urmp m-ai aflat Dintotdeauna, eu aici am fost. Acoperitu-m-ai cu stele Din cap până-n picioare, Să-i fii pe plac inimii mele Căci rană are, care doare. Patul ți-ai stropit cu rouă, Să nu-ți fie foc mistuitor. Dintr-o inimă, acum sunt două Și știi și tu de dor. În colț de lumea de te-ai duce, Viața îți va fi la fel. Calea este mult mai dulce Când pe ea merg ea și el.

104

105

Născut la data de 26.04.1996 în orașul Budești, județul Călărași. Absolvent al Liceului Tehnologic ”Nicolae

Bălcescu” din Oltenița. A publicat un volum de poezie,

întitulat ”Ziua I”, la editura Pim, din Iași

Liviu Andrei Dobre

106

Tabloul vieții cu rama sculptată în lemn

A fost odată, într-un ținut românesc îndepărtat, înconjurat de munți și ape, o fetiță ce trăia într-o casă sărăcăcioasă, făcută din lut și paie.

Ea se numea Măriuca și era singură la părinți, căci, mai avusese șapte frați, dar toți s-au prăpădit când aveau doar câțiva anișori. Și pe ea, ca să o poată avea părinții, au dat-o de suflet unei mătuși din partea tatălui. Iar fata, când începu să se facă mai mărișoară, aflase acest lucru, care nu o supără, deoarece era iubită de ambele familii, și deși ducea o viață plină de lipsuri, dragostea care o primea înlocuia viața îmbelșugată, dorința unui trai mai bun.

Timpul trecea și odată cu trecerea lui, fetița creștea și se înfrumuseța tot mai mult, căci avea părul lung și negru, lăsat pe spate; ochii albaștrii, ca un cer senin de vară; gurița roșie ca macul și obrăjorii îmbujorați asemeni unor frumoase garofițe. Iar acest portret perfect făcea să atragă atenția tuturor feciorilor ce se învârteau în jurul ei.

Fata nu–i băga în seamă pe ei, deoarece îi plăcea foarte mult să sculpteze în lemn, meșteșug pe care îl dobândise de la tatăl său natural, căci ori de câte ori mergea în vizită la părinții ei adevărați, privea atentă la tot ce făcea tatăl. Așa fata, învăță să sculpteze in lemn și ce tip de lemn este mai potrivit pentru această artă.

107

Însă, părinții adoptivi, o mai certau că nu ieșea și ea la horă cu tinerii din sat, căci fiecare ie nouă făcută de mama ei, era purtată în timp ce sculpta lemnul.

Deprinsese meșteșugul de a sculpta rame de tablu, mai mici, mai mari, una mai frumoasă ca cealaltă. După ce-și adună mai multe rame, a mers într-o zi de duminică la târg pentru a le vinde. Aici, spre marea ei mirare, le vânduse pe toate, ba chiar mai si primise comenzi pentru a face mai multe. Bucuroasă, fata se întoarse de la târg și bănuții câștigați îi împărți în trei: o parte părinților naturali, una celor adoptivi , iar ultima o dăduse la biserică, pentru sufletul ei.

Zilele au inceput să treacă și fata începu să facă din ce în ce mai multe rame, pe care le vindea și, de fiecare data, proceda la fel. Tatăl său, era mândru de ea și se mira și el cum de fata putea fi atât de pricepută , chiar mai mult decât el. Și, deși încerca și el să o ajute, nu-i ieșeau si lui rame așa frumoase.

Într-o zi, în timp ce aducea lemn fetei, de la pădure, căruța în care se afla se răsturnă , strivind tatăl fetei. Aceasta , la aflarea veștii se învinovățea pe sine, pentru pierderea tatălui. Dar rudele, care o înconjurau, au făcut-o să treacă peste acel șoc, și după ce îl înmormântă și făcu cele cuvenite pentru sufletul răposatului, Măriuca, începu iar să sculpteze , parcă de data asta și mai frumos.

Fata care înainte râdea din orice, acuma abia dacă mai zâmbea din când în când, strecurând câte o lacrimă din ochii ei superbi.

108

Într-o zi, în timp ce se afla la târg cu rame, apăru un fiu de boier, care se îndrăgosti pe loc de fată. Acesta, nu numai că îi cumpără toate ramele, oferindu-i dublu cât ceruse ea, dar, se și interesă unde locuiește.

Căutând să afle mai multe informații despre Măriuca, într-o săptămână, deja era la poarta fetei cu părinții lui să-i ceară mâna de la părinții adoptivi. Aceștia căzuseră de acord și de-o parte și de cealaltă , mai ales că ea era o fată tânără și minunată , iar el simțea că îmbătrânește singur așteptând o fată ca ea. Părinții lui erau deja bătrâni și se temeau că unicul lor moștenitor nu avea să-și întemeieze o familie.

Fata a fost și ea de acord, mai ales că nici el nu era de lăsat, ochii lui negri precum murele, genele lungi și frumoase, părul cafeniu, până la umeri, gropița adâncă din bărbie, iar trupul arăta un om puternic și sigur pe sine.

După scurt timp, petrecut la conac, făcu și nuntă, unde veni toată lumea din imprejurimi, să vadă iubirea perfectă a doi tineri.

La o perioadă ce a trecut destul de rapid de la nuntă, Măriuca, rămase însărcinată și mare a fost bucuria tuturor. După nouă luni a adus pe lume o minunăție de copil. Frumos din cale -afară, băiețelul luase ochii mamei, genele și gropița tatălui, și avea părul negru ca noaptea.

Copilul creștea, însă mama lui nu abandonă obiceiul de a face rame, chiar dacă acum era atât soție, cât și mamă. Acum situația ei era alta, avea tot ce-și dorea ea, dar tot vroia să sculpteze. La început, soțul se împotrivi, pe motiv că nu

109

mai trebuia să se obosească, dar, când a văzut că ieseau bani frumoși din ce făcea ea, începu chiar a o ajuta cu procurarea lemnului și vinderea ramelor.

Măriuca, se împrieteni bine cu o fată care picta mirific și de fiecare dată când vedea că a mai trecut o perioadă din viața copilului, o ruga pe prietena ei să vină și să picteze pe ascuns, fără să dea nimic pe bănuit nici chiar soțului, iar după fiecare tablou plătea pictorița.

Ea, însă, ascundea tablourile într-o cutie, unde doar ea avea acces, soțul având încredere în ea, nu-i ceruse niciodată socoteală ce se afla în cutia unde doar ea umbla. Și pentru fiecare tablou, oprea și câte o ramă pe care o punea sus.

Copilul se făcu mare, și trecu timpul în parcursul de la scoală la facultate, apoi se angajase inginer arhitect, moștenind oarecum talentul mamei.

Băiatul, de acum flăcău, avea de toate, dar mai putin din dragostea mamei, căci aceasta se purta rece cu el, lăsându-l să creadă că nu-l iubește. Și din această pricină, avea o mâhnire în sufletul lui, mai ales, căci, cu atâtea rame, el nu avea nici măcar un tablou atârnat în casă. Așa că hotărâse să se mute la oraș, aici cunoscu o fată, care i-a fost prietenă încă din timpul facultății și se căsători cu ea, imediat ce s-a angajat.

Era la o intreprindere mare, unde era respectat de toți, pentru felul lui de a fi, bun, respectuos și muncitor. Acasă, trecea tot mai rar, doar ca să vorbească mai mult cu tatăl, mai puțin cu mama, care mai tot timpul sculpta.

110

Mare i-a fost bucuria, când soția sa i-a rămas însărcinată, apoi veni pe lume o fată care era identică cu Măriuca când era mică. Băiatul, când o văzu, o iubi din prima clipă, și cumpără imediat un aparat de fotografiat, vrând să-i facă poze în fiecare zi.

La scurt timp, a venit și Măriuca să-și vadă nepoata și se minună de atâtea poze pe care le văzu în apartamentul lor, și se oferi să facă pentru fiecare dintre ele câte o ramă. Băiatul ei, însă, refuză motivând că mai bine să aibă poze decât rame, cum a avut ea o viață întreagă, fără să-i facă și lui un amărît de tablou, mai ales că avea prietenă pictoriță care mai mereu venea în vizită la ei.

Când auzi aceste gânduri ale băiatului, Măriuca realiză faptul că greșise fiul ei, judecând-o așa, de aceea se rugă de ei să vină la moșie, să le arate ceva, dar fiul ei nici de această dată nu a fost de acord.

Supărată, ea plecă acasă, luând cu ea o poză de-a fetiței.

Odată ajunsă la conac, rugă vechea ei prietenă, de-acum și ea bătrână, să mai facă un ultim tablou, dar acesta fiind pentru nepoțica sa. Între timp, ea făcu o ramă mai superbă decât tot ce a fost înainte. Iar, când termină pictorița, Măriuca a pus tabloul cu celelalte.

Apoi căzu la pat, bolnavă, și se rugă de soțul ei să-i aducă băiatul acasă. Acesta a mers atunci după fiul lui, nepoată și noră. Deși, la început, băiatul nu dorea să vină,

111

vorbind indiferent și rece, în cele din urmă a înțeles gravitatea stării mamei lui, și au plecat împreună către conac.

Aici, băiatul văzu pe masa de lucru a mamei, rama. Și tulburat îi reproșă Măriucăi că mai mult a iubit ramele decât pe el. Măriuca a scos atunci de sub pernă o cheie pe care a dat-o băiatului să deschidă lada unde se afla ”toată comoara ei”.

Deschizând lada, toți au rămas uimiți, chiar și soțul ei, când au văzut ce tablouri erau acolo, și cu lacrimi în ochi deschideau unul câte unul. Măriuca nu putea să vadă lacrimile soțului și ale băiatului, dar, le-a spus, că fiecare tablou are o ramă a sa și că acestea sunt în camera în care doar ea intra. Îi rugă să ia fiecare tablou și fiecare ramă, căci, erau numerotate și să le așeze în sufragerie.

După ce termină toate de aranjat, inclusiv tabloul nepoatei, băiatul își adusese mama de braț să vadă și ea acel impecabil puzzle. Aceasta, când văzu totul, îi privi pe cei din jurul ei, cerând să fie pusă în centrul camerei, pe un scaun și le spuse:

- Aceasta este averea mea , toată: tabloul vieții cu rama sculptată în lemn.

Toți plângeau și au înțeles cât de mult și-a iubit ea copilul și soțul, chiar dacă nu le-a arătat prea mult, căci vina care o apăsa în continuare , moartea tatălui, a făcut-o să fie mai rece cu ei, iar lipsa banilor și viața plină de greutăți dinainte de a se căsători, a făcut-o să fie prea doritoare ca al ei copil să aibă totul. Și după ce îi sărută pe toți, își dădu duhul, dar nu înainte dea îndruma băiatul să nu mai judece pe

112

nimeni niciodată, și să iubească pe toți și să le arate acest lucru, mai mult decăt a făcut ea. După ce au îngropat-o alături de cei care i-au dat viață, i-au pus plângând cu lacrimi amare, o cruce care avea pe ea o poză, de data aceasta , cu rama de piatră.

113

O prietenie de nedespărțit

Era vara anului 1926, mai exact, în luna iunie, data de

12, cînd Vlăduț primi drept cadou un pui de cățel din rasa ciobănesc mioritic.

Cățelul era cam mare pentru cele trei luni pe care le avea, de accea se mira copilul, dar tatăl lui îl asigură că va crește mult mai mare și că datorită mamei lui, Maria, l-a primit în dar. - Lasă, Ioane, că merită și băietul un cățel, că îți dorea de mic unul, ți l-a primit abia acum, la 15 ani!

Băiatul îl îndrăgi din prima clipă și curând avea să fie între cei doi o prietenie de nedespărțit.

Zilele treceau, și Vlăduț le petrecea între orele de curs și dresajul cățelului pe care îl numise Azorel, datorită părului negru și frumos cu care era cățelul înzestrat.

Azorel era tot mai ușor de a fi dresat, și asta îl făcea pe Vlăduț să-l iubească și mai mult. Dar, pe tată, acest lucru îl deranja, și era vizibil afectat de faptul că Vlăduț iubea să fie mai mult în compania cățelului, decât să îl ajute pe el la muncă, sau când nu aveau nimic de făcut, să joace împreună măcar o partidă de șah.

După patru ani, Vlăduț trebuia să meargă la facultate, și acest lucru îl tulbura tare mult, căci se gândea ce se va întâmpla cu câinele lui mult iubit, Azorel.

114

Imediat ce a fost admis la facultate băiatul, tatăl său a început să se certe cu el în privința câinelui, spunând că nu mai vrea să îl vadă în locuința lor, și nu mai vrea să-l țină, deoarece consumă exagerat, și că nu va permite nicio cheltuială în plus , căci facultatea presupune destulă bătaie de cap în privința banilor.

Și uite așa se văzu baiatul nevoit să facă întocmai ca tatăl său, adică, pentru că nu a găsit nici-un prieten dispus să-l țină pe Azorel pe durata studiilor, a ales să-l ducă într-o pădure , și ce se va întâmpla cu el... Dumnezeu cu mila!

Deși îl durea sufletul căci nu-l va mai vedea vreodată pe scumpul său prieten, într-o dimineață, îl urcă împreună cu tatăl său, pe Azorel, în mașină și plecă să-l lase într-o pădure ce se afla pe șoseaua care ducea spre munte, cu gândul că poate îl va vedea cineva și îl va lua.

Ce se mai bucura bietul cățel, lingându-l pe mâini pe Vlăduț, crezând că merge la plimbare, cum mersese de atâtea ori, unde se juca Vlăduț cu el, aruncându-i un băț sau o minge de tenis, iar Azorel le aducea repede înapoi, le lăsa jos, dădea din coadă, și lătra bucuros, urmărind reacția stăpânului, așteptând să primească o mică recompensă, ca întotdeauna.

Lacrimile curgeau pe fața băiatului care stătea cu spatele la tată, ca să nu vadă suferința lui, mai ales că trebuia să aleagă între cel mai bun prieten și facultate. Azorel i le ștergea, fără să știe ce avea să i se întâmple.

115

După mai mulți zeci de kilometri parcurși, opri și-l lăsă pe Azorel, Vlăduț se rugă de tată să-i lase măcar două vase, unul cu apă, și celălalt cu carne.

Când îi spusese Vlăduț lui Azorel: ”Șezi!” , cățelul a rămas jos, lângă vase, fără să se ridice, deși îl văzuse pe stăpân cum urcă în mașină și se depărtă de el. Deși lătra, ascultă porunca stăpânului și nu părăsi acel loc.

Durerea din sufletul băiatului, nu avea cum să-l mai părăseaască din acel moment, iar ura pe care o avea, față de tatăl său, ascunsă până mai ieri, de astăzi avea să crească tot mai mult în fiecare zi.

Cei patru ani de studii, au trecut și la întoarcerea către casă, Vlăduț îl rugă pe tatăl său să meargă cu mașina pe o rută ocolitoare, ca să treacă prin același loc , doar ca să vadă dacă a murit sau nu Azorel. Tatăl, deși nu a fost de acord de la început, în cele din urmă acceptă acest lucru, ascultând atent spusele copilului lui.

Între timp, Azorel trecuse prin ploi, vânt, ierni, fără să părăsească acel loc, iar din cand în când, mai opreau turisti, dar el îi lătra sau încerca să-i muste, dacă doreau să-l ia de acolo, însă nu le făcea nimic, dacă ei îi lăsau mâncare sau apă.

Câțiva copii ce locuiau prin acea zonă, în zonă de munte, își făcuseră un obicei de a aaduce bietului cățel câte ceva de mâncare și puțină apă, dar ei se tot întrebau cine ar putea lăsa un asemenea suflet chinuit în mijlocul pustiului și se gândeau că, poate într-un târziu, îl vor lua acasă.

116

Când se apropiară de acel loc, Vlăduț îl văzu, prin iarba mare de pe marginea șoselei pe Azorel, și țipă de bucurie. Tată se sperie și trase fără să vrea de volan, intrând în altă mașină, care circula regulamentar. În urma accidentului, tatăl se lovi puternic la cap, Vlăduț era și el rănit, dar nu la fel de grav precum tatăl său. Când Vlăduț a vrut să vadă care este situația tatălui său, a realizat că acesta a murit.

Speriat, băitatul vru să iasă din masină, să vadă ce s a întâmplat și cu cei din celălat autoturism, dar datorită șocului cade pe marginea șoselei și leșină.

Azorel, care văzuse totul alergă la stăpânul său, căci l-a recunoscut imediat, amintirea lui fiind de neînlocuit. Îl trase pe Vlăduț mai departe de locul unde se întâmplase accidentul. Cei din masina vecină, erau răniți, dar nu decedase nimeni, iar masina lor încă mai putea functiona. Au pornit mașina, au oprit aproape de Vlăduț, să îl ia către spital, Azorel îi lătră, dar îi lăsă să-l transporte pe băiat.

Între timp, masina tatălui luă foc, arzând împreună cu deținătorul acesteia. Mai agitați și speriați, bieții oameni, s-au îndreptat către cel mai apropiat spital. Azorel, de data asta, fugea în urma masinii, așa neîngrijit cum se afla acum. Odată ce au ajuns la spital, noroc că acesta nu era prea departe, băiatul a fost luat de medici, și tratat degrabă. Azorel a rămas în tufișuri așteptând.

Veni și mama lui Vlăduț, Maria, imediat ce a aflat ce se întâmplase și pentru că nu era nevoie de nicio intervenție

117

chirurgicală prea seriooasă, băiatul la fost extgernat spre seară, deoarece trebuia să se ocupe de înmormântarea tatălui.

Imediat ce urcă în maisna aflată în apropierea spitalului, Vlădut îl zări pe Azorel, care apăru parcă de nicăieri. Cățelul începu să latre și să se bucure imediat. Mama a rămas uimită de toate acestea, dar Vlăduț, o liniști, mai ales că în tot acest timp, se gândise la Azorel. Apoi Vlăduț îi spune mamaie sale:

- Mamă, astăzi mi-am pierdut tatăl, dar, mi-am recâștigat cel mai bun prieten al meu!

Au ajuns acasă, Azorel a fost spălat și curățat, redevenind acel câine frumos de odinioară. Însă, din acea zi, nimic nu mai avea să despartă prietenia dintre Vlăduț și Azorel, băiatul rămânând el stăpânul casei, motiv pentru care câinele avea să fie în centrul atentiei tuturor celor ce aveau să vină în vizită.

118

La lumina unei lumânări

În ceas de seară, în camera mea tăcută Încerc să scriu, ceea ce nu se ascultă. Stau în acest scaun vechi la birou, La lumina unei lumânări, un tunet, un ecou... Notez cu niște carbon pe hârtie nouă Aș vrea să evit faptul , dar încă plouă E doar un momenet, pe care-l lasa vouă. Răsfoiesc paginile unei iubiri prea străine, Căci,sentimentul se joacă și nu-mi aparține Vorbesc cu amintirea ta, dar tu nu răspunzi... Am iubit un înger, fără aripi, într-o zi. Era minunată, o clipă, acum te ascunzi. Acest prezent va fi deja prăfuit mâine Și am să abandonez trecutul cu tine. Dragostea este precum o păpădie, Vântul o spulberă, iar nimeni nu știe... Deși aduce atâtea trăiri, și nenumărate amintiri, Ce aprind sau sting sclipiri din priviri. Inima, asemenea unei păsări colibri... Este sacră când tu începi a pluti. Oare, când ne vom întâlni? Noapte , sau zi? Iubire, iartă-mă când eu nu te iert, Și uită-mă , chiar dacă eu nu te uit. Oftez...Ție chiar deloc nu-ți este dor?

119

A decedat sau nu a existat al nostru amor? Am spart o piatră cu un pai, m-ai vrăjit Credeam tot ce spuneai, dar ai mințit. Chipul tău, domnișoară, m-a rănit... Sunt doar eu și singurătatea, ea mă iubește. Am rupt o floare, știu că doare, se ofilește. Singurătatea mă înțelege, mă tot sărută... Mă vrea doar pentru ea, e dulce și crudă. În așternut văd silueta ei goală, Parcă așteaptă să umplu și această coală. Nu știu dacă mă vindecă sau e vreo boală. Îmi e greu să cred multe, par sceptic, Iar lumânarea aproape se stinge, ce întuneric! Trebuie să schimb ceva, să colorez viitorul, Căci, doar eu, îmi aleg nuanțele și tabloul! Picături, gânduri provocate de cafea, Dacă eram amândoi, nimic nu mai conta, Nici ploaia...doar tu, în fața mea... Încă puțin, flacăra mai pâlpâie În noaptea aceasta, nu voi mai scrie... Totul în urmă, de la răsăritul următor, Și realizezi că și noi suntem lumânări, La final ne stingem, dar, nu vreau să mor, Și doar dragostea, familia, sunt scăpări, Doamne, ajută-mă, până ajung dincolo de nori.

120

Mi-e dor

Mi-e dor, mi-e sete de tine, de mor. Tu, izvorul cel rece, al vechiului amor. Cu buzele crăpate și ochii plânși mereu, Te caut prin mulțime, zadarnic, eu. Romanța veche, ce o ascultam cândva, Răsună și acum în minte, departe, undeva. Iubirea care odată ne-a legat, Încă îmi ține sufletul încătușat. M-aș lipsi de tine, aș renunța la noi, Știind că au trecut atâtea luni de ploi... Și totuși, căldura în casă, iar aș primi Dacă aș ști, că din nou voi mai iubi. Dar, nu știu ce mă ține de neclintit, Gândindu-mă, poate, voi mai fi iubit? Dorind parcă trecutul, a fi dispărut, Să nu te fi întâlnit, de ce ne-am cunoscut? Mi-e dor, iubito, în mine arde un dor nebun, Mă sting pe zi ce trece, cui să-i spun? Aș vrea să merg si eu cât mai departe... Dar , dorința inimii,insistă, încă arde. Știi că am să mor de dorul tău? Dar, tu nu ești mângăiată de gândul meu. Oare, așa va fi viața, toată în pribegie? Iubind doi ochi, ce nimeni n-o să știe.

121

Născută la data de 29.04.1998 în orașul Oltenița

, județul Călărași.

Elevă în clasa a XI la Liceul Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Oltenița. Nu a publicat până

în prezent. Andreea Elena

Onuși

122

Viață distrusă

Am început ca din iubire Să transform ură, Ură cumplită din cauza Unei ființe frumoase. Această ființă a plecat Și inima mi-a spulberat Apoi s-a reîntors Și iar a plecat. Această fință plecând, Plecând în neștiință Viața mi-a distrus M-a lăsat ursuz. Și așa, cu tristețea mea, Nu pot să îmi mai refac viața Pentru că acea ființă frumoasă M-a lăsat distrus pentru vecie.

123

Și cânt Și cânt și mă întreb când, ai să vii Și cânt și m ăîntreb cine. O să-mi desfacă, lacătul inimii. Cânt și cânt continuu, Melodia inimii. Melodia care odată ne aducea împreună Cea care dintr-o dată mă făcea Să îmi pierd mințile Și dacă ne certam imediat ne împăcat Atunci când melodia noastră ascultam. Și încă cânt și încă mă întreb Dacă ai să vii Să îmi dezlegi lacătul inimii.

124

Suflet M-am întrebat și, Mă întreb cum ar fi dacă Cum ar fi... Dacă te-aș simți În fiecare zi, În fiecare noapte... Lângă mine aproape... Lângă inima mea Și acolo lângă ea Să bată și inima ta.

Oare tu ai plecat și m-ai lăsat să sufăr îmi erai drag dar m-ai lăsat să sufăr. Nu te-ai gândit că sunt Un suflet? Nu te-ai gândit că mă rănești? Scoțândumi-te din suflet, Făcându-mi nima să se usuce Nu te-ai gândit că-s doar un suflet. Și ai plecat și m-ai lăsat să sufăr Să plâng, și să îndur, să ascult doar lacrimile Cum pică pe podeaua rece

125

Până când durerea imi va trece. Și din nou nu te-ai gândit Că-s un suflet care plânge Plânge amarnic pentru tine Un prinț pe calul lui alb Plecând la război Neîntorcându-se înapoi. Și tu, prințe, ai plecat Ți-ai lăsat prințesa să plângă Să fifere, într-un castel pustiu Într-un întuneric amarnic Nefiind un suflet darnic. Prințesa ta, dragă Făt Frumos Încă este în castel Tot în acel astel pustiu Doar lacrimi se aud Cum îi curg pe obrazul auriu. Prințesa ta, dragă Făt Frumos, Îndură că tu ai plecat E dură, dar Făt Frumos Nu te-ai gândit Că sufletul i-ai prăpădit. Iar ea, cu sufletul ei, Cu sufletul ei prăpădit Luptă, luptă împotriva lor

126

Împotriva dușmanilor. Și dușmanii , inamicii, Nu sunt oameni, și nici fiare Sunt mai degrabă sentimentele Și oare prințesa ta Iubita ta le va învinge. Nimeni nu știe, nimeni nu află Până când lupta nu e amplă Și până când ea Își va scoate sabia. Ea sabia și-a scos Dușmanul cel focos A și ajuns, în sufletul ei Și tu, Făt Frumos Încă nu ești aici Să își ajuți, Femeia ce iubești. Și în final, Ea a învins Dușmanul ce părea Ne neatins. Și în final tu Făt Frumos Tu ai venit Ai sărutat

127

Și acum ești Lângă femeia Ce iubești.

128

Sentiment Inima îmi bate foarte tare Exact ca un val pe mare. Lovindu-se de stânci Lăsându-le răni adânci. Simt ceva, ceva ciudat Mă simt încurcat Încurcat de către un suflet curat Suflet curat care a plecat. Acest ciudat lucru ce eu simt Se numește sentiment Sentiment ce imi face inima Să bată, exact ca la o rugă Lacrima îmi lasă să curgă. Acest sentiment ce lacrimi îmi dă Se numește dor Dar și el este călător Vine și pleacă. Cu persoana iubită odată. Acest dor mă va omorî Până când tu ai să vii Și lângă mine vei fi Ca să te pot iubi.

129

Povestire

E iarnă, fulgii mici ca niște cristale încrustate cu mici pulbere de argint îmi cădeau pe față, pe mâini și prin păr. Mă uit la tine și îți strâng mâna cu putere, ca și când nu aș fi vrut să pleci niciodată de lângă mine. De fapt, asta și vroiam, să nu pleci niciodată, însă inevitabilul s-a produs. Ai plecat dar nu ai plecat în acel mod să mă părăsești, ai plecat pentru că ai fost nevoit să o faci. Acum aștept, trec zile, săptămâni, și aștept să treacă luni. Mă uit afară, încă ninge după o lună de la plecarea ta și eu încă mă uit pe geam.

Stau, admir peisajul, zăpada a crescut mai mare, dar, ceea ce mă uimește, sunt micii fulgi de zăpadă, ce încearcă să învăluie, to cu acea culoare, de o splendoare minunată.

Acești fulgi, îmi amintesc de tine și de privirea ta strălucitoare. Privirea aceea, ochii tăi căprui, imaginea ta ce mi se formează în minte nu fac decât să îmi lase o lacrimă să iasă la iveală pe obraz. Lacrima asta nu este oarecare. Lacrima asta reprezintă sentimentul de dor pe care mi l-ai provocat in inimă.

În sfârșit, au trecut lunile și ai venit. E deja începutul primăverii, ai stat cu mine puțin timp și deja mă anunți că trebuie să pleci din nou.

Să pleci acolo, departe de mine. și așa, plimbându-ne printre copacii înfloriți din parc, îmi spui că a sosit clipa plecării. Ai plecat...din nou stau și mă uit pe geam. Admir peisajul dar, de data asta, nu mai admir fulgii, florile, încerc să le resimt parfumul. Acel parfum, acele flori, acei copaci, îmi amintesc din nou de tine, de ochii tăi și iar o lacrimă îmi curge pe obraz și din nou apare acel sentiment de dor.

130

Iar au trecut lunile. E vară. De data asta imi spui că nu o să mai pleci niciodată și că o să fii alături de mine mereu. și așa, rămân cu acea idee, cu spusele tale, strângându-ne din nou de mână, și nevoind ca tu să pleci, dar știind că o să pleci cândva.

131

14 februarue

Azi e zece Mâine este unsprezece Marți e doisprezece Miercuri e tresprezece Joi e patrusprezece. Azi e ziua de 14 Nu fac nimic Pentru că, Prințule meu mic, A plecat un pic. A plecat pe Marte Undeva departe, Dar se va întoarce Cu mine să se joace. Și atunci, noi doi Vom sărbători O zi frumoasă O zi armonioasă. Ziua de indrăgistiți Ziua pentru doi iubiți. Ziua de 14 Doar pentru noi Și doar pentru voi.

132

44 de cuvinte reprezentative

Muzică, lumină Inimă, sentimente, Trăiri, lacrimi. Vise, coșmaruri, Iubire, durere, Amărăciune, fericire. Tristețe, sânge, Întuneric, frică, Teamă, groază. Privir, atingeri, Simțuri, râsete, Chicoteli, îmbrânceli, Glume, secrete, Adevăruri, argumente. Cuvinte cu rost, Cuvinte fără rost Certuri, împăcări, Palme, jocuri, Bătăi, sarcasm, Orgoliu, prostie.

133

Totul adunat, Chiar dacă-i camuflat Reprezintă suflet. Suflet, acel suflet, Reărezintă persoane Reperezintă oameni. Oameni, suflet, Persoana ființă. Reprezintă EU

134

135

Să cunoaștem

noii membrii

Andreea Elena Onuși

Gheorghe Marian Mavrodin

136

Cuprins Predoslovie.......................5

RAMURI Florian Sofian Renunțare.........................9 La clepsidra ...................10 Am pierdut și .................11 Altă dilemă.....................13 Nedumerirea măgarului..14 Despărțirea de muză.......15 Melancolie......................16 O dilemă încurcată (2)....18 Mama Leana și ..............20 Nicolae Mavrodin Colegii îi spuneau ..........24 Pe malul Argeșului.........28 Ordinea de drept.............32 Eterna femeie..................33 Dobrița Spirea Din învățătura creștină...36 Sfânta Treime.................39 Răzbunarea naturii..........40 Laudă și mulțumire.........41 Rolul mamei pe pământ..43

Gh. Marian Mavrodin Răceala...........................48 Comoara lui moș Niță....50 Enache Dobre Poem pentru ..................54 Statornicie......................57 Umbra.............................58 Datină.............................60 Zestre..............................61 Domnița Ruxandra.........63 Copil visând....................64 Viorica Ruse Zorojan Obosit.............................66 Încet................................67 Iubito..............................68 Pădure, primăvara..........69 Pasărea sufletului...........70 Privighetoarea.................71 Câmpie nebună...............72 Laura Stoica *......................................74 **....................................75 ***..................................76 ****................................77 *****..............................78 ******............................79 *******.........................80

137

********........................81 *********......................82 **********....................83

MUGURI

Silviu Cristache Psiho Whiskey................86 ´89...................................87 O poză............................88 Sinucigaș în devenire.....89 Camelia Șerbu Hristos a înviat!..............92 Iubire..............................93 Unde, Doamne?..............94 Primăvară.......................95 Adiere.............................96 Numele tău.....................97 Necunoscut.....................98 Amintire.........................99 Știi cât te iubesc............100 Jale................................101 Cântec...........................102 Hoinar...........................103

MUGURAȘI

Liviu – Andrei Dobre Tabloul vieții................106 O prietenie....................113 La lumina .....................118 Mi-e dor........................120 Andreea Elena Onuși Viață distrusă................122 Și cânt...........................123 Suflet............................124 Ssentiment....................128 Povestire ......................129 14 februarie..................131 44 cuvinte ...................132

138

Tipar digital realizat la:

Pim

EDITURA ȘI TIPOGRAFIA PIM

Șoseaua Ștefan cel Mare și Sfânt nr.4, Iași – 700497

Tel.:0730.086.676; Fax: 0332.440.730

E-mail: editura@pimcopy.ro

www.pimcopy.ro