1

R O M Â N I A TRIBUNALUL MUREŞ SECŢIA CIVILĂ Dosar nr. 3524/102/2007

SENTINŢA CIVILĂ NR. 131 Şedinţa publica din data de 09 februarie 2009

..............................................................................................................

TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată că prin acţiunea formulata si înregistrata pe rolul Tribunalului Mureş la data de 21.11.2007 sub nr. 3524/102/2007, reclamanta C. A. a chemat în judecată pârâţii Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş şi Colegiul Naţional „A. P. I.”, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa sa dispună obligarea acestuia să-i recunoască dreptul de a-şi continua activitatea pe postul de profesor până în ianuarie 2008 precum şi obligarea pârâţilor să modifice contractul individual de muncă aflat în derulare, respectiv clauza referitoare la durata contractului, în sensul prelungirii acestuia până la octombrie 2014, cu rectificarea corespunzătoare a înscrierilor din carnetul de muncă.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este angajată în funcţia de profesor, iar contractul individual de muncă al acesteia ar trebui să înceteze, în vederea pensionării, însă ar trebui să îi fie recunoscută în mod nediscriminatoriu posibilitatea continuării activităţii până la împlinirea limitei de vârstă standard de pensionare prevăzută de lege pentru bărbaţi.

Reclamanta a mai arătat că se află într-o situaţie de discriminare directă pe criteriu de sex şi vârstă, fiind obligată să se pensioneze mai devreme decât un bărbat.

În drept, reclamanta a invocat prevederile OUG nr. 67/2007, Legea nr. 202/2002, OG nr. 137/2000.

Pârâtul Colegiul Naţional „A. P.I.” a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei, arătând că nu poate fi reţinută o situaţie discriminatorie a reclamantei .

În probaţiune, instanţa a încuviinţat dovada cu înscrisuri, în cadrul căreia s-a depus la dosar: carnet de muncă (f. 17-38).

Acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă şi prin prisma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1007/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 şi nr. 821/2008, deoarece prin această acţiune s-a solicitat recunoaşterea exercitării nediscriminatorii a dreptului la muncă. Deci nu s-a solicitat instanţei: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acţiune s-a cerut recunoaşterea exercitării nediscriminatorie a dreptului la muncă, potrivit dreptului comun al muncii ( art. 3 alin. 1-2 raportat la art. 5-6 din Codul muncii). Deci, dreptul la acces la justiţie pentru recunoaşterea exercitării nediscriminatorie a unui drept protejat de lege nu este susceptibil să fi îngrădit de nicio decizie a Curţii Constituţionale.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanţele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituţie, în sensul verificării existenţei unei situaţii de discriminare pe criteriu de sex, între femei şi bărbaţi, indiferent de natura acesteia. Subliniem că, în cauza de faţă, problema care se pune se rezumă

2

doar la simpla manieră de interpretare a modului de stabilire a vârstei standard de pensionare pentru femei, în sensul dacă aceasta este extinctivă asupra dreptului la muncă şi inflexibilă în raport cu principiul nediscriminării, sau, dimpotrivă, această vârstă trebuie interpretată ca fiind o măsură de protecţie, doar preventivă, care nu poate încălca un alt drept al celui protejat prin generarea unui tratament inegal pe criterii de sex (deci are caracter juridic opţional pentru acesta). Este vorba, deci de aspectul unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme. „Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii” (Decizia nr. 1014/2007 a Curţii Constituţionale). "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară”.

În concluzie, acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă, mai ales prin prisma dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanţă”. Deci instanţa română trebuie să dea dovadă de o jurisdicţie deplină, fiind obligată să aplice competenţa sa de a analiza toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei şi Rotaru contra României ). Într-adevăr, conform art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt independente în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de judecată. De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art.5-6 şi ale art.1 alin.2 din Codul muncii, ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr.12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale), conform art.11 şi art.20 din Constituţie.

Ca atare, instanţelor de judecată le revine deplina competenţă de a face aplicarea principiului egalităţii în drepturi, în situaţiile concrete supuse judecăţii, şi de a aplica prevederile art.5-6 din Codul muncii, precum şi dispoziţiile prevalente ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanţe nefiind condiţionate de Curtea Constituţională, pentru a putea pronunţa hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalităţii în drepturi. Competenţa instanţei de contencios constituţional se rezumă doar la soluţionarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilităţii doar cu Constituţia a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea şi aplicarea legilor şi convenţiilor internaţionale în cauzele deduse judecăţii (această competenţă revenind exclusiv instanţelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 şi alin.3 din Constituţie). Ori, în cauza de faţă, nu se pune problema contrarietăţii vreunui text legal cu art. 16 alin. 1 din Constituţie şi eliminarea acestui text ca neconstituţional, ci la interpretarea nediscriminatorie a modului de stabilire a vârstei standard de pensionare pentru femei, în lumina aplicării directe şi nemijlocite a prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Aplicarea acestor prevederi peremptorii nu poate fi refuzată de instanţele de judecată.

Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş dispune de calitate procesuală pasivă, conform art.11 alin.5 din Legea nr.128/1997, art.142 lit.g din Legea nr.84/1995, art.33 alin.7 şi art.38 alin.5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învăţământ, art.2, art.31 alin.2 şi art.54 alin.2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de învăţământ preuniversitar de stat pe judeţul Mureş, deoarece

3

acest pârât are atribuţii specifice angajatorului, inclusiv în asigurarea efectuării legale a plăţii drepturilor băneşti ale personalului didactic.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată reclamanta este angajată în învăţământ, în funcţia de profesor, astfel cum rezultă din copia carnetului de muncă al reclamantei aflate la filele 16-34.

În cursul anului 2009, contractul individual de muncă al reclamantei ar trebui să înceteze în vederea pensionării, ca urmare a împlinirii vârstei de pensionare pentru femei, prevăzută de art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000, prevederi prin care legiuitorul a introdus vârste de pensionare diferenţiate între femei şi bărbaţi.

Vârsta standard obligatorie de pensionare pentru femei a fost diminuată cu 5 ani, având în vedere faptul că acestea, în general, depun o muncă suplimentară în gospodărie şi dau naştere la copii, împrejurare care atrage o uzură biologică şi psihică suplimentară faţă de bărbaţi. Prin urmare, legiuitorul a instituit o măsură pozitivă ce vizează protecţia unui grup social defavorizat (femeile) care astfel se retrag mai repede din câmpul muncii (punând capăt exercitării dreptului constituţional la muncă) prevăzut de art.41 alin.1 din Legea fundamentală pentru a se bucura de exercitarea dreptului constituţional la pensie (garantat de art.47 alin.2 din Constituţie). Dreptul la pensie are, la rândul lui, un rol de protecţie, fiind un drept de asigurări sociale acordat pentru intervenirea unui risc social asigurat: bătrâneţea.

Cu alte cuvinte, grupului social defavorizat al femeilor, legiuitorul le acordă o măsură de favoare, cu rol ocrotitor.

Însă nici o măsură legală de protecţie privind un drept constituţional (dreptul la pensie) al unui grup defavorizat (femeile) nu poate fi aplicată împotriva acelui grup, cu efectul încălcării altui drept constituţional (dreptul la muncă). Într-adevăr, prin caracterul obligatoriu şi inflexibil al vârstei de pensionare reduse pentru femei, se încalcă dreptul la muncă (art.41 alin.1 din Constituţie) al acelor femei care nu doresc să beneficieze de favoarea acordată de lege (constând în reducerea vârstei de pensionare) şi vor să îşi exercite în continuare dreptul la muncă şi după vârsta redusă de pensionare, deoarece starea biologică şi psihică le permite acest lucru, fapt pe care îl pot dovedi potrivit legii (conform art. 28 – 29 din Codul Muncii).

În această manieră, o măsură legală de protecţie, care a fost reglementată pentru eliminarea unei stări de defavorizare, este aplicată în mod generic şi nediferenţiat, în mod imperativ şi inflexibil şi, în situaţii tot mai numeroase, în care acea stare de defavorizare nu mai există, contrar prevederilor art.6 alin.1 şi 2 din Legea nr.24/2000. Într-adevăr, în societatea contemporană, a crescut rolul social al femeilor, pe fondul îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei şi a creşterii speranţei de viaţă, iar o serie foarte largă de profesii şi meserii permit exercitarea acestora până la vârste înaintate (cum ar fi cea de medic, cadru didactic, consilier juridic etc.).

În consecinţă, instituirea cu caracter obligatoriu şi inflexibil pentru femei a unei vârste standard de pensionare reduse faţă de bărbaţi (prin art.41 alin.2 din Legea nr.19/2000) este discriminatorie, fiind contrară principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi a dispoziţiilor art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului nr.12 la această Convenţie Această măsură are ca efect încetarea obligatorie a raportului de muncă al femeilor anterior celei a bărbaţilor, fiind încălcat dreptul constituţional la muncă al femeilor, deoarece măsura de protecţie, constând în reducerea vârstei de pensionare, se aplică şi împotriva voinţei celei în cauză şi chiar dacă obiectivul urmărit de măsura de protecţie nu mai există, această măsură nemaifiind legitimă şi proporţională cu situaţia de fapt.

Sunt încălcate astfel şi prevederile art.7 lit.a şi lit.g, art.9 alin.1 lit.a şi lit. e din Legea nr.202/2002.

Ca atare, vârsta standard de pensionare pentru femei trebuie să fie interpretată în lumina principiului nediscriminării, în mod flexibil, astfel încât acele

4

categorii de femei care se află într-o situaţie defavorizată, în sensul prevederilor art.6 alin.5 lit.b din Legea nr.202/2002, să poată beneficia opţional de o vârstă standard de pensionare redusă, iar celelalte să aibă dreptul de a-şi continua activitatea până la aceeaşi vârstă care este prevăzută pentru bărbaţi.

Prin OUG nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, act normativ care completează Legea nr. 202/2002 se dă posibilitatea angajaţilor să opteze pentru a se pensiona, fie la vârsta standard prevăzută de Legea nr. 19/2000 pentru femei, ca fiind vârstă mai mică de pensionare, fie la vârsta standard prevăzută de aceiaşi lege pentru bărbaţi, care este mai mare.

Principiul egalităţii de tratament implică absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte pe criteriu de sex, în speţă, în ceea ce priveşte stabilirea unor vârste de pensionare diferite.

Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural, sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Potrivit art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.

Având în vedere aceste considerente, prevederile legale privind vârsta standard de pensionare pentru femei trebuie să fie interpretate în lumina principiului nediscriminării pe criteriu de sex, ca având caracter opţional pentru categoria socială protejată prin intermediul ei (femeile). În consecinţă, instanţa urmează să admită acţiunea reclamantei, astfel cum aceasta a fost formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII DISPUNE

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar

Judeţean Mureş. Admite acţiunea formulată de C. A., în contradictoriu cu pârâţii Colegiul

Naţional „A. P. I.” şi Inspetoratul Şcolar Judeţean Mureş. Obligă pârâţii să recunoască dreptul reclamantei de a-şi continua

activitatea ca profesor titular de limba engleză în cadrul Colegiului Naţional „A. P. I.” până în luna ianuarie 2008.

Obligă pârâtul Colegiul Naţional „Al. P. I.” să încheie cu reclamanta un act adiţional de modificare a contractului individual de muncă existent între aceste părţi, în sensul prelungirii duratei contractului până în luna octombrie 2014.

5

Obligă pârâtul Colegiul Naţional „A. P. I.” să rectifice, în mod corespunzător dispoziţiile de mai sus, înscrierile din carnetul de muncă al reclamantei.

Definitivă şi executorie. Cu drept de recurs în 10 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţa publică azi, 09februarie 2009.

6

R O M Â N I A CURTEA DE APEL TÂRGU MUREŞ SECŢIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ŞI FAMILIE Dosar nr. 3524/102/2007

DECIZIA CIVILĂ NR. 1322/R

Şedinţa publică din 3 iunie 2009

C U R T E A,

Prin sentinţa civilă nr. 131/9 februarie 2009, Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, a admis acţiunea formulată de C. A. în contradictoriu cu pârâţii Colegiul Naţional „A. P.I.” Târgu Mureş şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâţii să recunoască dreptul reclamantei de a-şi continua activitatea ca profesor titular de limba engleză în cadrul Colegiului Naţional „A. P. I.” până în luna ianuarie 2008;

- a obligat pârâtul Colegiul Naţional „A. P. I.” Târgu Mureş să încheie cu reclamanta un act adiţional de modificare a contractului individual de muncă existent între aceste părţi, în sensul prelungirii duratei contractului până în luna octombrie 2014;

- a obligat pârâtul Colegiul Naţional „A. P. I.” Târgu Mureş să rectifice, în mod corespunzător dispoziţiilor de mai sus, înscrierile din carnetul de muncă al reclamantei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţia invocată în cauză, că Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş dispune de calitate procesuală pasivă, conform art. 11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997, art. 142 lit. g din Legea nr. 84/1995, art. 33 alin. 7 şi art. 38 alin. 5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învăţământ, art. 2, art. 31 alin. 2 şi art. 54 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învăţământ preuniversitar de stat pe judeţul Mureş, deoarece acest pârât are atribuţii specifice angajatorului, inclusiv în asigurarea efectuării legale a plăţii drepturilor băneşti ale personalului didactic.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esenţă, următoarele considerente:

Instituirea cu caracter obligatoriu şi inflexibil pentru femei a unei vârste standard de pensionare reduse faţă de bărbaţi ( prin art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000 ) este discriminatorie, fiind contrară principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi a dispoziţiilor art. 14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această Convenţie.

De asemenea, sunt încălcate şi prevederile art. 7 lit. a) şi lit. g, art. 9 alin. 1 lit. a şi lit. e din Legea nr. 202/2002.

În plus, prin O.U.G. nr. 67/2007privind aplicarea principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, act normativ care completează Legea nr. 202/2007, se dă posibilitatea angajaţilor să opteze pentru a se pensiona, fie la vârsta standard prevăzută de Legea nr. 19/2000 pentru femei, ca fiind vârstă mai mică de

7

pensionare, fie la vârsta standard prevăzută de aceeaşi lege pentru bărbaţi, care este mai mare.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că prevederile legale privind vârsta standard de pensionare pentru femei trebuie să fie interpretate în lumina principiului nediscriminării pe criteriu de sex, ca având caracter opţional pentru categoria socială protejată prin intermediul ei ( femeile ), astfel că a dispus admiterea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs pârâtul Colegiul Naţional „A. P. I.”, solicitând modificarea integrală a acesteia, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată şi obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susţinerea căii de atac promovate, pârâtul a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă – instanţa depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti – şi ale art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă - hotărârea fiind lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, s-a arătat că prin admiterea acţiunii reclamantei şi obligarea unităţii şcolare la încheierea unui act adiţional de prelungire a duratei contractului individual de muncă al acesteia până în luna octombrie 2014, prima instanţă a nesocotit prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 raportat la art. 56 lit. d) din Codul muncii, care stabilesc vârstele standard de pensionare pentru femei şi bărbaţi, săvârşind o imixtiune în activitatea legislativă, prin consfinţirea unei alte vârste de pensionare decât cea stabilită de legiuitor, deşi prin decizia nr. 1007/7 octombrie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia invocată din oficiu de către prima instanţă, cu referire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 67/2007 şi ale art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000, stabilind, totodată, că dispoziţiile O.U.G. nr. 67/2007 nu se aplică sistemelor de securitate socială prevăzute de lege, respectiv pilonului I – asigurări sociale de stat, ci numai pilonilor II şi III.

De asemenea, pârâtul recurent a susţinut că prin instituirea unei vârste standard de pensionare mai reduse pentru femei decât pentru bărbaţi, nu se aduce atingere exercitării nediscriminatorii a dreptului la muncă, ci, dimpotrivă, se consacră un alt principiu constituţional – dreptul la pensie, cu atât mai mult cu cât legislaţia permite cumulul pensiei cu salariul. În plus, reclamanta avea posibilitatea să-şi prelungească activitatea peste vârsta de pensionare, însă cu îndeplinirea unor condiţii prescrise de lege, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de art. 128 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, procedură pe care aceasta nu a urmat-o.

Prin memoriul scris depus la dosar, reclamanta a invocat excepţia lipsei de interes a recurentului în promovarea căii de atac, în contextul în care Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş – pârâtul principal – nu a declarat recurs în cauză, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997, angajarea pe post a cadrelor didactice se face de către directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general.

Cu referire la fondul recursului, reclamanta a susţinut că acesta nu este întemeiat, neregăsindu-se în cauză motivele de nelegalitate invocate.

Examinând recursul prin raportare la criticile formulate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este fondat, astfel că urmează a fi admis pentru considerentele relevate în continuare:

Nu este justificată excepţia lipsei de interes a pârâtului Colegiul Naţional „A. P. I.” în promovarea căii de atac, deoarece dreptul la recurs aparţine părţii care a pierdut procesul, ceea ce în speţă s-a întâmplat. Este lipsită de relevanţă împrejurarea că celălalt pârât – Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş – nu a declarat recurs, în contextul în care pârâtul – recurent a fost obligat, prin hotărârea atacată, să

8

încheie cu reclamanta un act adiţional de modificare a contractului individual de muncă, în sensul prelungirii duratei acestuia până în octombrie 2014. Prin urmare, interesul recurentului în promovarea căii de atac este evident, obligaţia concretă stabilită de prima instanţă fiind în sarcina acestuia.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea constată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, conform cărora vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Apreciind dispoziţiile menţionate ca fiind neconstituţionale, prima instanţă a invocat din oficiu această excepţie, care a fost soluţionată în sensul respingerii, prin Decizia nr. 1007/7 octombrie 2008.

În adoptarea unei atare soluţii, Curtea Constituţională a reluat argumentele invocate în deciziile sale anterioare, făcând trimitere expresă la Decizia nr. 191/28 februarie 2008, prin care, analizând prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 în raport cu principiul egalităţii în drepturi, dar şi cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, precum şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a apreciat că, raportat la contextul social actual din România, nu se poate vorbi încă de o schimbare radicală a condiţiilor care au fost avute în vedere de instanţa de contencios constituţional atunci când, prin jurisprudenţa sa anterioara, a decis că art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi, în consecinţă, se impune păstrarea aceleiaşi soluţii. ( fila 130 fond ).

În plus, Curtea a reţinut faptul că legea nu interzice persoanei care a împlinit condiţiile pentru a obţine pensia pentru limită de vârstă să continue activitatea sa, impunând însă condiţii suplimentare ce ţin de voinţa angajatorului.

Reclamanta a avut la dispoziţie, spre această finalitate, procedura instituită prin art. 128 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, pe care, însă, nu a urmat-o, nesolicitând avizul consiliului profesoral al unităţii de învăţământ.

Tot prin Decizia nr. 1007/7 octombrie 2008, Curtea Constituţională a examinat şi critica instanţei de fond – Tribunalul Mureş – cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 67/2007, reţinând că aceasta vizează sfera de aplicare a respectivelor norme, în sensul că nu se referă şi la sistemul public de asigurări sociale.

Faţă de critica menţionată, Curtea a reţinut că „principiul egalităţii de tratament nu presupune omogenitate, astfel că, în funcţie de situaţiile avute în vedere, legiuitorul poate să instituie reglementări separate”, aşa cum „a înţeles să facă şi atunci când a reglementat separat aplicabilitatea principiului egalităţii de tratament în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale”.

S-a mai reţinut, de asemenea, că această reglementare separată corespunde şi legislaţiei comunitare, în acelaşi sens Curtea arătând, prin Decizia nr. 191/28 februarie 2008, că «potrivit art. 1 din Directiva 2006/54/CE, acest act normativ "conţine dispoziţii destinate punerii în aplicare a principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte: a) accesul la muncă, inclusiv promovare, şi la formarea profesională; b) condiţiile de muncă, inclusiv remuneraţia; c) sistemele profesionale de securitate socială". Aşadar, dispoziţiile acestei directive se aplică doar sistemelor profesionale de securitate socială, care, potrivit art. 2 lit. f) din aceeaşi directivă, „au ca obiect furnizarea către lucrători, salariaţi sau lucrătorii care desfăşoară activităţi independente, grupaţi în cadrul unei întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, al unei ramuri economice sau sector profesional sau interprofesional, de prestaţii destinate să completeze prestaţiile sistemelor de securitate socială prevăzute de lege sau să se substituie acestora, indiferent dacă afilierea la aceste sisteme este

9

obligatorie sau facultativă". Sunt excluse, prin urmare, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr. 19/2000, care rămân supuse dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 6 din 10 ianuarie 1979. Potrivit art. 7 paragraful 1 lit. a) din directivă, acest act normativ nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din domeniul sau de aplicare stabilirea vârstei de pensionare în scopul acordării pensiei pentru limită de vârstă şi posibilele consecinţe ale acesteia pentru alte prestaţii. Astfel, statele au încă libertatea de a dispune asupra acestui aspect, prin excepţie de la stricta aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.»

Pentru considerentele expuse, Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea separată a aplicabilităţii principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii nu poate fi privită ca fiind contrară art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Ignorând întru totul argumentele instanţei de contencios constituţional, Tribunalul Mureş a reţinut că instituirea cu caracter obligatoriu a unei vârste standard de pensionare pentru femei, mai redusă faţă de bărbaţi, este discriminatorie, fiind contrară principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, instituit prin Legea nr. 202/2002, şi drept consecinţă, a recunoscut în favoarea reclamantei dreptul de exercitare în continuare a profesiei până în luna octombrie 2014, încălcând, astfel, prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000.

Procedând în acest fel, instanţa de fond a eludat în acelaşi timp şi recentele decizii ale Curţii Constituţionale în materie de discriminare – deciziile nr. 818 – 821 din 3 iulie 2008, decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 – prin care s-a constatat că dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, potrivit, dispoziţiilor art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Cum, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a refuzat aplicarea – în cazul reclamantei – a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, sub aspectul vârstei standard de pensionare pentru femei la 60 de ani, înlocuindu-le cu cele care stabilesc vârsta standard de pensionare pentru bărbaţi, este evidentă ignorarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, anterior enumerate, fapt ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, soluţia adoptată fiind lipsită de temei legal.

De asemenea, instanţa de fond a depăşit – la cazul de speţă – şi atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, creând, practic, o normă juridică nouă, prin care egalizează vârsta de pensionare a femeilor cu cea a bărbaţilor – atribut ce aparţine exclusiv puterii legiuitoare.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 67/2007 – reţinute, de asemenea, în argumentarea soluţiei primei instanţe – Curtea constată că acestea sunt străine pricinii deduse judecăţii, neavând relevanţă în cauză, deoarece se referă la aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, astfel cum acestea sunt definite prin art. 2 lit. a ) din ordonanţa invocată, respectiv „schemele al căror scop este de a furniza salariaţilor sau persoanelor care desfăşoară activităţi independente dintr-o întreprindere ori grup de întreprinderi, un domeniu de activitate economică, sector

10

profesional sau grup de sectoare prestaţii menite să suplimenteze ori să înlocuiască prestaţiile prevăzute de sistemul general public de securitate socială, indiferent dacă apartenenţa la aceste scheme este obligatorie sau facultativă”.

Prin urmare, sunt excluse de la aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 67/2007, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr. 19/2000 – supusă dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.

Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, va admite recursul dedus judecăţii şi va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă şi menţinerii dispoziţiei privitoare la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, aspect care nu a fost contestat în cauză.

De asemenea, în aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, reclamanta va fi obligată la cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului – recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge excepţia lipsei de interes a recurentului Colegiul Naţional „A. P. I.”.

Admite recursul declarat de pârâtul Colegiul Naţional „A. P. I.”, împotriva sentinţei civile nr.131 din 9 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 3524/102/2007.

Modifică în parte hotărârea atacată şi, drept consecinţă : Respinge acţiunea formulată de reclamanta C. A. în contradictoriu cu

pârâţii Colegiul Naţional „A. P. I.” şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş. Menţine dispoziţia privitoare la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii

procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş. Obligă intimata reclamantă la plata în favoarea recurentului - pârât a sumei

de 2890,51 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. IREVOCABILĂ. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 3 iunie 2009.

Opinie separată.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Colegiul Naţional „A. P. I.”, împotriva sentinţei civile nr.131/9 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 3524/102/2007.

Judecător, MOTIVAREA OPINIEI SEPARTE

Problema pusă în discuţie, respectiv egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi privind vârsta de pensionare, a fost tranşată prin Hotărârea Curţii de Justiţie

11

din 26.II.1986 în cauza M.H Marshall c. Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority nr. 152/84. Obiectul litigiului l-a constituit o decizie cu titlu preliminar asupra interpretării Directivei Consiliului nr.76/2007 CE din 9.II.1976, referitoare la punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la slujbă, la formarea şi promovarea profesională şi condiţiile de muncă. Reclamanta a fost concediată pentru singurul motiv că a depăşit vârsta de pensionare prevăzută de legislaţia naţională pentru femei. Instanţa naţională a supus Curţii următoarele întrebări preliminare: 1.Faptul că administraţia intimată a concediat reclamanta după ce aceasta a depăşit vârsta legală de pensionare, în aplicarea politicii sale generale şi pe singurul motiv că era vorba de o femeie care a atins vârsta normală de pensionare pentru femei, constituie o discriminare interzisă de Directivă privitoare la egalitatea de tratament? 2.În caz de răspuns afirmativ la prima întrebare apelanta poate, ţinând cont de circumstanţele speciale, invoca în faţa curţilor şi a tribunalelor naţionale Directiva privitoare la egalitatea de tratament în ciuda incompatibilităţii (dacă există) între Directivă şi legislaţia naţională? Actele normative comunitare incidente în cauză erau următoarele: -Articolul 1 parag.1 din Directiva nr.76/207 este astfel interpretat: Prezenta Directivă vizează punerea în practică, în statele membre, a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la slujbă, inclusiv promovarea, formarea profesională, precum şi condiţiile de muncă şi, în condiţiile prevăzute la parag.2 securitatea socială. Acest principiu este denumit în continuare „principiul egalităţii de tratament”. -Articolul 2, parag.1 al acestei Directive dispune că principiul egalităţii de tratament implică absenţa oricărei discriminări bazate pe sex, fie direct, fie indirect, cu referire mai ales la starea matrimonială sau familială. -Articolul 5 parag.1 din numita Directivă declară că aplicarea principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, implică să fie asigurate bărbaţilor şi femeilor aceleaşi condiţii, fără discriminare pe motiv de sex. În parag.2, acest articol prevede că, în acest scop, statele membre iau măsurile necesare pentru: A)suprimarea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative contrare principiului egalităţii de tratament; B)considerarea ca fiind nule, fie că sunt declarate nule, fie că sunt amendate dispoziţiile contrare principiului egalităţii de tratament care figurează în contractele colective sau în contractele individuale de muncă, în regulamentele interioare, ca şi în statutele profesiilor independente; C)revizuirea acelor dispoziţii legislative, regulamentare şi administrative contrare principiului egalităţii de tratament, când nevoia de protecţie care le-a inspirat la origine nu mai este fondată; pentru dispoziţiile convenţionale de aceiaşi natură, partenerii sociali trebuie invitaţi să procedeze la revizuirile necesare. -Articolul 1 parag.2 din Directivă prevede că, în vederea asigurării punerii progresive în practică a principiului egalităţii de tratament în materie de securitate socială, Consiliul va hotărî, în propunerea Comisiei, dispoziţii care îi vor preciza mai ales conţinutul şi modalităţile de aplicare. -Conform acestei ultime dispoziţii, Consiliul a emis Directiva nr.79/7, din 19 decembrie 1978, privitoare la punerea progresivă în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de securitate socială pe care statele membre trebuiau să o transpună în dreptul naţional conform art.8 parag.1, într-un

12

termen de 6 ani de la notificarea sa. Această Directivă se aplică, conform parag.1 al art.3: A)regimurilor legale care asigură o protecţie împotriva următoarelor riscuri: -boală; -invaliditate; -bătrâneţe; -accident de muncă şi boală profesională; -şomaj; B)dispoziţiilor privind ajutorul social, în măsura în care ele sunt destinate să completeze regimurile vizate la lit.A) sau să le suplinească. -Conform art.7 parag.1 Directiva „(...) nu se opune posibilităţii pe care o au statele membre de a exclude din câmpul ei de aplicare: A(fixarea vârstei de pensionare şi consecinţele care pot decurge de aici pentru alte beneficii; (...) -În ceea ce priveşte regimurile profesionale de securitate socială, parag.3 din art.3 al acestei Directive prevede că, în vederea asigurării punerii în practică a principiului egalităţii de tratament în asemenea regimuri, Consiliul va hotărî, la propunerea Comisiei, dispoziţii care îi vor preciza conţinutul şi modalităţile de aplicare. Pe 5 mai 1983, Comisia a supus Consiliului o propunere de directivă privitoare la punerea în practică a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în regimurile profesionale ale securităţii sociale care să se aplice, conform art.2 parag.1, serviciilor destinate să completeze beneficiile din regimurile legale de securitate socială sau să li se substituie. Consiliul nu s-a pronunţat încă asupra acestei propuneri. Curtea de Justiţie a reţinut că trebuie mai întâi observat că problema de interpretare cu care este sesizată Curtea nu priveşte accesul la un regim legal sau profesional de pensionare, altfel spus condiţiile de acordare a pensiei de bătrâneţe sau de retragere, ci fixarea unei limite de vârstă în ceea ce priveşte încetarea relaţiei de muncă în cadrul unei politici generale de concediere. Această problemă priveşte condiţiile de concediere şi rezultă, deci, din Directiva nr.76/207. Într-adevăr, art.5 parag.1 din Directiva nr.76/207 prevede că aplicarea principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, implică asigurarea unor condiţii egale pentru bărbaţi şi femei, fără discriminare pe motiv de sex. În hotărârea Burton, citată deja, Curtea a declarat că noţiunea de „concediere” trebuie înţeleasă într-un sens larg. În consecinţă, o limită de vârstă pentru concedierea obligatorie a lucrătorilor, în cadrul unei politici generale privind pensionarea dusă de un angajator, chiar dacă această concediere presupune acordarea unei pensii de retragere, rezultă din noţiunea de „concediere” astfel interpretată. Aşa cum a subliniat, Curtea în aceeaşi hotărâre, interpretarea art.7 din Directiva nr.79/7 nu stă în calea posibilităţii pe care o au statele membre de a exclude din câmpul ei de aplicare fixarea vârstei de pensionare pentru acordarea pensiilor de bătrâneţe şi de retragere şi consecinţele putând decurge de aici pentru alte servicii în domeniul sistemelor legale de securitate socială. Curtea a recunoscut, deci, că prestaţiile legate de regimurile naţionale privitoare la vârsta de admitere la pensie, diferite pentru bărbaţi şi femei, pot deroga de la obligaţia sus-vizată. Totuşi, ţinând cont de obligaţia fundamentală a principiului egalităţii de tratament, pe care Curtea l-a reamintit mereu, excepţia prevăzută la art.1 parag.2 la câmpul de aplicare a Directivei nr.76/207 pentru domeniul securităţii sociale trebuie interpretată în mod strict. În consecinţă, excepţia la interdicţia discriminărilor pe motiv de sex, prevăzut la art.7 parag.1 lit.a) din Directiva 79/7 nu este aplicabilă decât

13

fixării vârstei de pensionare pentru acordarea pensiilor de bătrâneţe şi de retragere şi consecinţelor care pot decurge de aici pentru alte servicii de securitate socială. În această privinţă, trebuie subliniat faptul că, în vreme ce excepţia prevăzută la art.7 din Directiva nr.79/7 priveşte consecinţele care decurg din limita de vârstă pentru servicii de securitate socială, prezenta cauză priveşte materia de concediere în sensul art.5 din Directiva nr.76/207. Prin urmare, Curtea de Justiţie a statuat: 1.Noţiunea de concediere cuprinsă în art.5 parag.1 din Directiva nr.76/207 trebuie înţeleasă într-un sens larg; o limită de vârstă pentru concedierea obligatorie a lucrătorilor în cadrul unei politici generale de pensionare dusă de un angajator, chiar dacă aceasta atrage acordarea unei pensii de retragere, reiese din noţiunea de „concediere” astfel interpretată. 2.Ţinând cont de importanţa fundamentală a principiului privind egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei, excepţia la câmpul de aplicare a Directivei nr.76/207, privitoare la punerea în practică a acestui principiu în ceea ce priveşte accesul la slujbă şi condiţiile de muncă, prevăzut la art.1 parag.2, pentru domeniul securităţii sociale, trebuie interpretată strict. Rezultă că excepţia de la interzicerea discriminărilor bazate pe sex pe care o introduce art.7 parag.1 lit.a) din Directiva nr.79/7, privitoare la punerea în practică progresivă a principiului privind egalitatea de tratament în materie de securitate socială, nu este aplicabilă decât în ceea ce priveşte fixarea vârstei de pensionare pentru limită de vârstă şi consecinţele care pot decurge de aici pentru alte servicii de securitate socială. 3.Articolul 5 parag.1 din Directiva nr.76/207 trebuie interpretat în sensul că o politică generală de concediere, implicând concedierea unei femei pentru simplu motiv că ea a atins sau depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi şi pentru femei în virtutea legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe motiv de sex interzisă de această Directivă. 4.În toate cazurile în care dispoziţii ale unei Directive apar ca fiind, din punctul de vedere al conţinutului lor, necondiţionate şi suficient de precise, particularii sunt îndreptăţiţi să le invoce împotriva statului, fie atunci când acesta nu le transpune la timp în dreptul naţional, fie atunci când se face o transpunere greşită. Ar fi, într-adevăr, incompatibil cu caracterul constrângător pe care art.189 din Tratat îl recunoaşte directivei, să excludă, în principiu ca obligaţie pe care ea o impune să poată fi invocată de persoanele în cauză. În consecinţă, statul membru care nu a luat la timp măsurile impuse de Directivă, nu poate opune particularilor nerealizarea, de către el însuşi, a obligaţiilor pe care ea le comportă. În această privinţă, nu mai contează în ce calitate acţionează statul, angajator sau autoritate publică. Într-un caz sau în celălalt, statul nu poate avea avantaj din necunoaşterea dreptului comunitar. 5.Conform art.189 din Tratat, caracterul constrângător al unei directive pe care este fondată posibilitatea invocării acesteia în faţa unei jurisdicţii naţionale, nu există decât în ceea ce priveşte orice stat membru destinatar. Rezultă că o directivă nu poate, prin ea însăşi, crea obligaţii pentru un particular şi că o dispoziţie a unei directive nu poate fi invocată ca atare împotriva unei astfel de persoane. 6.Articolul 5 parag.1 din Directiva nr.76/207, referitor la interzicerea oricărei discriminări bazate pe sex în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, poate fi invocată împotriva unei autorităţi a statului acţionând în calitate de angajator, pentru a îndepărta aplicarea oricărei dispoziţii naţionale neconforme cu acest articol. Trebuie menţionat că Directiva 76/207 CE a fost modificată de Directiva 2002/73 CE dar care preia prevederile art.5 alin.1 în art.3 şi aceleaşi dispoziţii sunt cuprinse în art.14 lit.c din Directiva 2006/54/CE.

14

Hotărârea prejudiciară dată de interpretarea actului comunitar leagă toate instanţele naţionale în măsura în care soluţionează probleme de drept (Decizia din 27.III.1963 Da Costa). Potrivit Codului muncii, art.56, contractul individual de muncă încetează de drept la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă iar potrivit art.61 din acelaşi act normativ angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii. Aşadar reclamanta este obligată să se pensioneze mai devreme decât un bărbat. Conform celor arătate mai sus această practică este discriminatorie, fiind contrară principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi reglementată de actele normative mai sus arătate. Având în vedere, că ne aflăm în faţa unei situaţii de discriminare, potrivit art.27 din OG nr.137/2000, persoana, care se consideră discriminată, poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru anularea situaţiei create prin discriminare. Refuzul de a recunoaşte instanţelor de a analiza dacă a avut loc o încălcare a dreptului subiectiv civil rezultat dintr-o situaţie de discriminare, indiferent de natura lui, este contrar dreptului la justiţie garantat de art.21 din Constituţia României şi art.3 Cod civil care reglementează denegarea de dreptate. Încalcă de asemenea accesul la justiţie prev. de art.6 alin.1 din CEDO, care dispune că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil … de către o instanţă … care va hotărî … asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (vezi cauza Brumărescu împotriva României)”. Ţinând seama de efectul direct şi preeminenţa dreptului comunitar, acţiunea este admisibilă şi prin prisma Deciziilor nr.818-821/2008 şi 1325/2008.

15

DOSAR NR. 10942/3/2009

ROMANIA TRIBUNALUL BUCURESTI SECTIA A VIII A

CONFLICTE DE MUNCA ŞI ASIGURĂRI SOCIALE, SENTINŢA CIVILĂ NR. 6633

ŞEDINTA PUBLICĂ DIN DATA DE 27.10.2009

TRIBUNALUL ………………………………………………………………….

Deliberând constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr.10942/3/2009 contestatoarea S. A., în contradictoriu cu INSTITUTUL GELOLOGIC AL ROMÂNIEI a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.36/11.03.2009, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constatate nulitatea absolută a acesteia sau anularea deciziei, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, cu plata de despăgubiri egala cu salariile indexate, majorate si recalculate, precum si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat; să se constate că are un drept de proprietate intelectuală asupra proiectului PNCDI II intitulat…..; suspendarea producerii efectelor deciziei nr. 36/11.03.2009, decizie de concediere, pana la soluţionarea prezentului litigiu, cu respectarea dispoziţiilor art. 581 CP. Civ. fara citare si fara somaţie. În motivare arată că prin decizia nr. 36/11.03.2009, s-a dispus încetarea contractului individual de munca nr. 50/01.09.1997, încheiat intre contestatoare si intimatul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare in domeniul Geologiei, Geofizicii, Geochimiei si Teledetectiei - IGR, conform dispoziţiilor art. 61, lit. e din Codul Muncii.

La emiterea acestei decizii, nu s-a respectat procedura prevăzuta de lege, in raport si de funcţia deţinuta in cadrul institutului, de către contestatoare (adică cercetător ştiinţific gradul I), nu s-a ţinut cont de proiectele in derulare, proiecte finanţate de Centrul National de Management Programe al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifica - ANCS din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării si Inovării, caz in care concedierea dispusa de intimat este lovita de nulitate absoluta, potrivit dispoziţiilor art. 76 din Codul Muncii.

Decizia nu prezintă toate elementele, menţiunile ce trebuie sa le conţină in mod obligatoriu, potrivit disp. Art. 74 din Codul Muncii, caz in care decizia este lovita de nulitate absoluta.

Se observă, ca de altfel, decizia este emisa de directorul general, si nu de Institutul National de Cercetare-Dezvoltare in domeniul Geologiei, Geofizicii, Geochimiei si Teledetectiei - IGR, in calitate de angajator, contractul de munca fiind încheiat cu aceasta instituţie si nu cu directorul general M. Ş..

In cazul in care se va aprecia ca, decizia nu este lovita de nulitate absoluta, contestatoarea solicită anularea acesteia, ţinând seama de următoarele aspecte: lucrează in cercetarea ştiinţifica in cadrul IGR începând cu anul 1972 , trecând prin toate treptele, având si doctoratul in geologie, in prezent fiind cercetător ştiinţific gradul I, echivalentul titlului de profesor universitar. In aceasta calitate, are in derulare mai multe proiecte de cercetare, finanţate de ANCS pana in anul 2010, iar la unul dintre aceste proiecte este directorul de proiect, in speţa proiectul PNCDI II intitulat …...

Arată ca numai valoarea acestui proiect este in suma de 2.000.000 lei RON (20 miliarde lei vechi), iar durata proiectului este de 36 de luni, începând cu luna septembrie a anului 2007.

16

Conform contractului de finanţare si anexelor acestuia pentru execuţieîncheiat cu Centrul National de Management Programe, in calitate de autoritate contractanta, iar contractor fiind IGR, rezulta ca ideea, precum si tematica ii aparţin in totalitate, ori asta înseamnă ca timp de 36 de luni trebuie sa lucreze la acest proiect, sa coordoneze activitatea de cercetare, până la finalizarea lui, când trebuie sa predea rezultatele cercetării pentru care a primit finanţare.

Dovada faptului ca ideea este a sa, originala si ca tematica, modul de punere în practica ii aparţin, este faptul ca este director de proiect, pentru ca ea l-a depus, conform anexei III 3 .

Contestatoarea îndeplinea condiţiile necesare pentru a duce la îndeplinire obiectivele de cercetare ale proiectului, avînd experienţa in cartare si editare harţi geologice, fiind conducător de proiecte in l Ceres, CEEX, conducător de grant la Academia Romana, conducător ele proiecte internaţionale de colaborare bilaterala si de corelare geologica, deţinător de grant NSF-NATO cu specializare in Statele Unite ale Americii, etc. Arată ca nici o persoana care participa la realizarea acestui proiect nu are specializările de nivelul său si nici experienţa sa, pentru a fi înlocuita in realizarea acestui proiect, si cum ideea tematica si modalitatea de realizare ii aparţin, nu poaet fi de acord ca altcineva sa-i ia locul in acest proiect. De altfel, acesta este motivul pentru care învestesteste instanţa si cu constatarea dreptului de proprietate intelectuala asupra proiectului…….

Apreciază ca, fata de faptul ca-i aparţine proiectul, conducerea institutului nu ar putea sa dispună înlocuirea sa, fara acceptul său si fara a se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de furt intelectual.

Directorul general al IGR a acţionat cu rea credinţa atunci când a emis decizia de concediere, si totodată, aflându-se in conflict de interese, pentru ca pe funcţia sa, de sef al secţiei Instalaţii de Interes National, care avea in coordonare directa activitatea Muzeului National de Geologie, l-a numit pe adjunctul său, Dr. R. C., ştiind ca acesta se afla in spital in urma unui atac cerebral, astfel croindu-i drum soţiei directorului general, doamna D.-G. D., cercetător ştiinţific gradul III, care nici nu a reuşit inca sa-si susţină doctoratul si care conduce Muzeul pana la revenirea din concediu medical a domnului R..

Susţine ca a acţionat cu rea credinţa nu numai pentru numirea soţiei sale, ci si pentru încălcarea hotărârii Consiliului Ştiinţific de aprobare a cererii contetaoarei de continuare a activităţii, astfel cum prevede legea 319/2003, art. 36, privind Statutul Personalului de Cercetare-Dezvoltare.

Potrivit art. 18 din legea 319/2003, gradul profesional acordat ii aparţine, constituie titlu personal de care poate face uz in toate cazurile care implica imaginea contestatoarei, dar si drepturile personale, respectiv dreptul meu de proprietate intelectuala asupra proiectelor sale.

Arată ca, in conformitate cu dispoziţiile legii 319/2003, in momentul in care a aflat de intenţiile de concediere ale contestatoarei, pe motiv ca îndeplineşte condiţiile de pensionare pe dreptul comun, a încercat rezolvarea acestor probleme pe cale amiabila, aducând la cunoştinţa conducerii IGR ca lucrează la mai multe proiecte, chiar fiind directorul unuia dintre ele, iar legea 319/2003, art. 36, ii permite sa ramană in activitate cu aprobarea anuală a Consiliului Ştiinţific aprobare pe care deja o primise la momentul emiterii deciziei de desfacere a contractului de munca. Dar cu toate acestea, directorul general nu tine cont nici de lege si nici de decizia Consiliului Ştiinţific, atât in ce priveşte modul de concediere, cat si in privinţa condiţiilor de evaluare ale unui proiect pentru obţinerea finanţării.

Având in vedere aspectele expuse, rezulta ca sunt surse de finanţare pentru salariul care i se cuvine. De altfel, in acest sens, directorul deja a propus altei persoane s-o angajeze pe postul pe care il ocupă, pentru un salariu aproape dublu

17

fata de salariul său. Ca atare nu se pune problema lipsei fondului de salarizare pentru contestatoare.

Cu privire la sursele de finanţare, precizează ca Muzeul National de Geologie, ca obiectiv de interes naţional al Ministerului Educaţiei, Cercetării si Inovării, are un buget propriu asigurat de acest minister prin ANCS, care acoperă cheltuielile salariale ale personalului muzeului, inclusiv al său, in calitate de conducător al muzeului. Deşi a obţinut finanţare pe proiectul menţionat din anul 2007, contestatoarea şi-a luat salariul in cea mai mare parte din bugetul obiectivului de interes naţional, Muzeul National de Geologie, iar banii care veneau din proiectele sale mergeau la institut, astfel institutul câştigând, pe langa bani, si faima. De altfel, lucrează si in alte doua proiecte, fiind pe lista de personal a colectivului de cercetare ale acestora, aducându-mi contribuţia in domeniul si zona geografica in care este specializata.

Motivul pentru care insistă şi solicită suspendarea efectelor deciziei de concediere nr.36/11.03.2009 este că până la sfârşitul acestei luni urmează să se încheie actul adiţional nr. 2 la contractul 31-030 pentru proiectul…., ocazie cu care directorul M. Ş. o va înlocui din calitatea de director de proiect cu alta persoana, si o va şterge si din lista de personal a proiectului, ca si din listele celorlalte proiecte la care colaborează, ori acest lucru din punctul său de vedere nu este corect, atâta timp cat ideea proiectului, planul de realizare si rezultatele propuse ii aparţin. La aceasta data, in IGR exista un precedent, când o colega, cercetător ştiinţific gradul II, fiind director de proiect, cu ocazia întocmirii actului adiţional nr. 1/2008 la proiect, l-a scos pe directorul general M. de pe lista de personal a proiectului, fapt care l-a supărat pe director, care a reuşit sa ii ia proiectul si sa ii dea altcuiva. Persoana respectiva a deschis acţiune si a câştigat fondul cauzei, acuma fiind in cale de atac. La ora actuala, directorul general mizează pe faptul ca pana se termina procesul cu o hotărâre definitiva si irevocabila, proiectul se încheie si banii vor fi cheltuiţi, iar colega acestora nu va obţine nimic.

În drept au fost invocate prevederile art.111 şi 581 Cod procedură civilă, Legea nr.8/2006 a drepturilor de autor, republicata si legea 319/2003, Statutul Personalul de Cercetare.

În dovedire, solicită ca probe cu înscrisuri, interogatoriu, martori si orice alt mijloc de proba pe care instanţa o va considera pertinentă si utilă soluţionării prezentei cauze.

În apărare intimata INSTITUTUL GELOLOGIC AL ROMÂNIEI a depus întâmpinare solicitând instanţei respingerea acţiunii.

Intimata prin întâmpinare invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei necompetenţei materiale a instanţei investite cu prezenta cauză în ceea priveşte capătul de cerere privitor la constatarea dreptului de proprietate intelectuală al reclamantei asupra proiectului PNCD II intitulat…..

În ceea ce priveşte fondul cauzei, respectiv celelalte capete de cerere ale contestatoarei solicită respingerea acestora ca neîntemeiate. Decizia de concediere este legală şi temeinică, fiind respectate prevederile codului muncii la emiterea ei.

Cererea a fost precizată la data de 22.05.2009, contestaoarea solicitînd recunoaşterea dreptului la continuarea activităţii pînă la îndeplinirea vîrstei standard de pensionare prevăzute de lege pentru bărbaţi, respecztiv noiembrie 2013, constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 36/ 2009 emisă de Institutul Geologoic la României.

Contestaoarea a arătat că solicită aplicarea nediscriminatorie a dreptului la muncă, arătînd că solicită recunoaşterea dreptului de a-şi continua activitatea pînă la împlinirea vîrstei standard de pensionare prevăzute de lege pentru bărbaţi, respectiv pînă în noembrie 2013. Refuzul unui asemenea drept , respective obligarea la pensionare mai devreme de cît u bărbat, exhivalează cu discriminarea directă pe

18

criteriu de sex şi vîrstă, interzisă şi sancţionată de dispiziţiile OUG 67/2007, LEGEA 202/2002, OG 137/2000.

Legiuitorul a introdus vîrste diferite de pensionare pentru femei şi bărbaţi , dat fiind că femeile depun în general o muncă suplimentară în gospodărie şi dau naştere la copii , împrejurări care atrag o uzură biologică şi ăpsihică suplimentară faţă de bărbaţi . Aasatfel a fost instituită o măsură pozitivă ce vizează protecţia unui grup social defavorizat, femeile, care se retrag mai devreme din cimpul muncii, punînd capăt exercitării dreptului constituţional la muncă pentru a se bucura de exercitarea dreptului constitutional la pensie.

Dreptul la pensie are un rol de protecţie , iar măsura legală de protecţie a dreptului constituţional lampensie nu poate fi aplicată împotriva acestui grup , cu efectul încălcării altui drept constituţional, dreptul la muncă.

Dispoziţiile art- 41 alin. 2 din legea 19/2000 nu trebuie interpretate în sensul instituirii cu caracter obligatoriu şi inflexibil pentru femei a unei vîrste standard de pensionare redus efaţă de bărbaţi, o asemena interpretare fiind discriminatorie, contrară principiului egalităţii de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi şi dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană peivind Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale , respective a Protocolului nr. 12 la această Convenţie. O astfel de interpretare avînd ca efect încetarea obligatorie a raportului de muncă al femeilor anterior bărbaţilor ar încălca drptul constituţional la muncă , deoarece măsura d eprotecţie constînd în reducreera vîrstei de pensinare s-a r aplica împotriva voinţei celei în cauză , nemaifiind legitimă şi proporţională cu situaţia de fapt.

Ca atare, vîrsta standard de pesnionare pentru femei trebuie să fie interpretată în lumina principiului nediscriminării , în mod flexibil, astfel încît acele categorii de femei care se află într o situaţie defavorizată , în sensul prevederilor art. 6 alin. 5 lit. b din legea 202/2002, să poată beneficia opţional de o vîrstă standard de pesnsionare redusă , iar celelalte să aibă dreptul de a -şi continua activitatea pînă la aceeaşi vîrstă care este prevăzută pentru bărbaţi.

Prin OUG 67/2007 se dă posibilittatea anagajaţilor să opteze între a se pensiona la vîrsta standard prevăzută de legea 19/ 2000 pentru femei , ca fiind cea mai mică vîrstă de pensionare, fie la vîrsta standard prevăzută de aceeaşi lege pentru bărbaţi, care este mai mare.

Cu privire la cererea de nulitate absolută a deciziei de concediere s-a arătat că angajatorul a dispus concedierea pe criterii de sex, fapt interzis de codul muncii, femeile au dreptul de a opta pentru vîrsta standard de pensionare egală celei prevăzute pentru bărbaţi. Vîrsta standard de pensionare pentu un băbat născut în martie 1949 este de 64 de ani şi 8 luni, potrivit anexei 3 din legea 19/2000, astfel că în luna martie 2009 contestatoarea nu îndeplinea vîrsta standard de pensionare, motivul invocat în decizie fiind neîntemeiat.

Raportul de muncă al contestatoarei este reglementat de legea 319/2003, care reprezintă o lege specială în raport de codul muncii şi legea 19/2000. Aprobarea consiliului ştiinţific reprezintă un acord necesar şi suficient în vederea continuării activităţi după împlinirea vîrstei legale de pensionare care înlocuieşte acordul angajatorului din dreptul comun, avînd character obligatoriu pentru acesta şi nu consultativ.

În drept au fost invocate prevdereile Constituţiei României, Codului de procedură civilă, OUG 67/2007, Legea 319/2003, Legea 202/2002, OG 67 137/2000, Legea 19/2000, Codul Muncii , Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului şi a Liberăţilor Fundamentale şi protocoalele aferente.

Prin cererea din 22.05.2009 contestatoarea şi –a restrîns acţiunea renunţînd la judecata capătului de cerere prin care se solicită suspendarea efectelor decizie nr. 36/11.03.2009 pînă la soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei

19

Prin încheierea din 23.07.2009 instanţa a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale pentru soluţionarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate intelectuală.

A fost administrată proba cu înscrisuri. Analizând probatoriul administrat, tribunalul constată următoarele: prin

decizia nr. 36 din 11.03.2009 , intimatul Institutul Geologic al Românie a dispus încetarea contractului de muncă al contestatoarei, salariată în funcţia de şef de secţie , începînd cu data de 12.03.2009.

În motivarea deciziei s-a arătat că motivul concedierii îl constituie îndeplinirea condiţiilor de vîrstă standard şi stagiu de cotizare pentru obţinerea pensiei pentru limită de vîrstă, fiind invocate în drept prevderile art. 61 litera e Cm.

Potrivit textului de lege invocat, angajatorul poate dispune concedierea în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vîrstă standard şi stagiu de cotizare şi care nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii.

Potrivit art. 41 pct. 5 din legea 19/2000 , asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerera unei pensii pentru limită de vîrstă îşi pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului.

Legea 19/ 2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale prevede vîrste standard de pensionare şi stagii de cotizare diferite pentru femei şi bărbaţi, ce sînt eşalonate în anexa 3 , în cazul contestatoarei născute în martie1949 , luna şi anul pensionării fiind martie 2007, la vîrsta de 58 de ani. Conform anexei 3, în cazul unui bărbat născut în martie 1949 , luna şi anul pensionării este noiembrie 2013, la vîrsta de 64 de ani şi 8 luni.

Se observă că, deşi condiţiile de pensionare erau îndeplinite în martie 2007, angajatorul a permis salariatei continuarea activităţii pînă în martie 2009, cînd a emis decizia de concediere fără altă justificare decît cea a depăşirii vîrstei la care pensia devine plătibilă.

Legea 202/ 2002, privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, transpune Directiva 76/207/ CEE cu modificările şi completările aduse prin Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2002/73/CE din 23 septembrie 2002 , fiind prevăzut prin art. 9 litera b că este interzisă discriminarea prin utilizarea de către angajator a unor practici care dezavantajează persoanele de un anumit sex, în legătură cu relaţiile de muncă, referitoare la încheierea, suspendarea, modificarea şi/sau încetarea raportului juridic de muncă ori de serviciu.

Nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 67/ 2007, privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, care sunt definite în articolul 2 litera a ca fiind „ schemele al căror scop este de a furniza salariaţilor sau persoanelor care desfăşoară activităţi independente dintr-o întreprindere ori grup de întreprinderi, un domeniu de activitate economică, sector profesional sau grup de sectoare prestaţii menite să suplimenteze ori să înlocuiască prestaţiile prevăzute de sistemul general public de securitate socială, indiferent dacă apartenenţa la aceste scheme este obligatorie sau facultativă”. În cauză, concedierea a intervenit pentru îndeplinirea condiţiilor de acces la sistemul public de securitate socială, astfel că nu este posibilă raportarea la dispoziţiile privind discriminarea prevăzute de OG 67/2007, act normativ ce transpune Directiva Consiliului nr. 86/378/CEE din 24 iulie 1986 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în regimurile profesionale de securitate socială.

Articolul 5 alineatul 1 din Directiva 76/207/ CEE prevede că aplicarea principiului egalităţii de tratament în privinţa condiţiilor de muncă , inclusiv a condiţiilor care reglementează concedierea, presupune că bărbaţilor şi femeilor li se garantează aceleaşi condiţii, fără discriminare pe criterii de sex. Articolul 5 din directiva menţionată a fost abrogat prin Directiva 2002/ 73/ CE, care reia însă în

20

articolul 3 litera c principiul egalităţii de tratament pe criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă, inclusiv de concediere .

În jurisprudenţa comunitară ( Cauza Marschall împotriva Southampton and South -West Hampshire Area Health Authority), articolul 5 alin. 1 din Directiva 76/207 a fost interpretat în sensul că o politică generală de concediere care implică concedierea unei femei avînd ca singur motiv faptul că aceasta a atins sau a depăşit vîrsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi şi femei în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de sex . Argumentele din Cauza Marschall în interpretarea articolului 5 îşi păstrează valabilitatea în condiţiile în care acest text a fost practic încorporat în articolul 3 din directiva de modificare 2002/73/ CE.

În preambulul Directivei 2002/73/ CE se arată că s-au avut în vedere dispoziţiile art. 141 alineatul 3 al Tratatului de Instituire a Comunităţii Economice Europene, privitoare la egalitatea de şanse şi egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul ocupării forţei de muncă şi al muncii, prevederi cu efect direct pentru statele membre .

Aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, noţiunea de concediere include şi impunerea unei limite de vîrstă pentru încetarea obligatorie a activităţii, chiar dacă această încetare a activităţii implică acordarea unei pensii.

Stabilirea prin legea naţională a unor vîrste diferite de pensionare pentru bărbaţi şi femei nu echivalează cu o discriminare pe criterii de sex, constituind o măsură de protecţie socială pe care statul o ia în legătură cu femeile, care au posibilitatea, şi nu obligaţia, de a solicita o pensie mai devreme decît bărbaţii. Stabilirea vîrstelor diferite pentru încetarea obligatorie a contractului de muncă reflectă vîrstele minime, ca măsură de protecţie a salariaţilor , o persoană nefiind însă obligată să se pensioneze la împlinirea acestei vîrstei minime din moment ce legislaţia naţională permite, prin textul art. 41 alin. 5 din legea 19/ 2000 , continuarea activităţii profesioanle dincolo de vîrsta normală la care se poate acorda pensia. Textul condiţionează continuarea activităţii de acordul angajatorului, care are însă obligaţia respectării tuturor principiilor ce guvernează relaţiile de muncă, printre care şi cel al nediscriminării pe criterii de sex. Acordul angajatorului la continuarea raporturilor de muncă după îndeplinirea condiţiilor de pensionare nu poate fi exprimat discreţionar, acesta fiind obligat, în temeiul principiului consensualităţii şi al bunei credinţe pe care se bazează relaţiile de muncă prevăzut de art. 8 CM, să aibă în vedere opinia salariatei în sensul prelungirii activităţii, mai ales că acest acord a fost dat pentru perioada martie 2007-martie 2009 .

Reţinînd că angajatorul a dispus încetarea raporturilor de muncă pentru motivul depăşirii vîrstei standard de pensionare prevăzută pentru femei , de 58 de ani, în condiţiile în care un bărbat născut în acelaşi an şi aceeaşi lună cu contestatoarea ar putea munci pînă la 64 de ani şi 8 luni, instanţa constată că au fost încălcate prevederile art. 9 litera b din legea 202 /2002, art. 5 şi 59 litera a din Codul muncii, art. 2 şi 6 din OG 137/2000, prevederi ce interzic discriminarea în cadrul raporturilor de muncă pe criterii de sex.

Un argument în plus pentru menţinerea contestatoarei în funcţie după vîrsta de pensionare o constituie prevederea din art. 36 alin. 2 din legea 319/2003, care stabileşte posibilitatea continuării activităţii cu aprobarea anuală a consiliului ştiinţific, aprobare obţinută de salariată.

Nu pot fi reţinute afirmaţiile contestatoarei legate de nesocotirea dispoziţiilor legale privind forma deciziei de concedire, întrucît menţiunile prevăzute de art. 74 literele b , c şi d din Codul Muncii sînt obligatorii în funcţie de motivul concedierii, în speţă, faţă de încetarea raporturile de muncă în temeiul art. 61 litera e CM, nefiind necesară durata preavizului (obligatoriu în cazul persoanelor concediate în temeiul

21

art. 61 lit. c şi d, 65 şi 66) , criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi ( în cazul concedirilor colective) şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile ( obligatorie în condiţiile art. 64 , adică pentru concedierea dispusă pentru motivele de la art. 61 lit. c şi d şi 56 lit. f).

De asemenea, emiterea deciziei de către directorul instituţiei este conformă cu dispoziţiile art. 35 din Decretul 31/ 1954 , potrivit căruia persoana juruidică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Cum persoana juridică- adică un colectiv de oameni- nu are o voinţă proprie , distinctă de voinţa celor care compun colectivul, participarea la circuitul juridic prin încheierea de acte a căror esenţă este voinţa , se face prin intermediul reprezentării de către organele de conducere.

Faţă de considerentele expuse , va fi admisă cererea precizată şi restrînsă, urmînd a fi anulată decizia nr. 36/11.03.2009 emisă de intimat.

În temeiul art. 78 CM, va dispune reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii şi va obliga pe intimat la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii -12.03.2009 - până la data reintegrării.

În temeiul art. 111 Cpc, va constata că vârsta standard de pensionare pentru reclamantă este noiembrie 2013, vârsta prevăzută de Legea nr. 19/2000 pentru bărbaţi în anexa 3, argumentele fiind expuse anterior. Interesul promovării acestei cereri în constatare este dat de evitarea posibilităţii ca angajatorul să emită noi decizii de concediere pînă la momentul intervenirii vîrstei standard de pensionare pentru bărbaţi, aplicabilă şi contestatoarei, potrivit prezentei hotărîri, decizii care să se întemeieze pe textul art. 61 litera e CM şi dispoziţiile legii 19/2000 care prevăd vîrstele standard de pensionare diferite pentru femei şi bărbaţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

HOTARASTE

Admite contestaţia precizată şi restrânsă formulată de contestatoarea S. A. în contradictoriu cu intimatul INSTITUTUL GEOLOGIC AL ROMÂNIEI.

Anulează decizia nr. 36/11.03.2009 emisă de intimat. Dispune reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii. Obligă pe intimat la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate,

majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii 12.03.2009 până la data reintegrării.

Constată că vârsta standard de pensionare pentru reclamantă este noiembrie 2013, vârsta prevăzută de Legea nr. 19/2000 pentru bărbaţi.

Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţă publică azi 27.10.2009.

22

Dosar nr.10942/3/2009

R O M Â N I A CURTEA DE APEL BUCUREŞTI

SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ Nr.2892R

Şedinţa publică din data de 18.06.2010 ..........................................................................................................................

C U R T E A, Asupra recursului de faţă, constată următoarele: Prin sentinţa civilă civilă nr.6633 din data de 27.10.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.10942/3/LM/2009, a fost admisă contestaţia precizată şi restrânsă formulată de contestatoarea S. A., în contradictoriu cu intimatul Institutul Geologic al României, a fost anulată decizia nr.36/11.03.2009, emisă de intimat., s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii, a fost obligat intimatul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii 12.03.2009 până la data reintegrării, s-a constatat că vârsta standard de pensionare pentru reclamantă este noiembrie 2013, vârsta prevăzută de Legea nr.19/2000 pentru bărbaţi. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin decizia nr. 36 din 11.03.2009 , intimatul Institutul Geologic al Românie a dispus încetarea contractului de muncă al contestatoarei, salariată în funcţia de şef de secţie , începând cu data de 12.03.2009. În motivarea deciziei s-a arătat că motivul concedierii îl constituie îndeplinirea condiţiilor de vârsta standard şi stagiu de cotizare pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârsta, fiind invocate în drept prevederile art. 61 litera e Codul muncii. Potrivit textului de lege invocat, angajatorul poate dispune concedierea în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârsta standard şi stagiu de cotizare şi care nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii. De asemenea, art. 41 pct. 5 din Legea 19/2000, asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârsta îşi pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului. Legea 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale prevede vârste standard de pensionare şi stagii de cotizare diferite pentru femei şi bărbaţi, ce sunt eşalonate în anexa 3 , în cazul contestatoarei născute în martie 1949 , luna şi anul pensionării fiind martie 2007, la vârsta de 58 de ani. Conform anexei 3, în cazul unui bărbat născut în martie 1949 , luna şi anul pensionării este noiembrie 2013, la vârsta de 64 de ani şi 8 luni. S-a observat că, deşi condiţiile de pensionare erau îndeplinite în martie 2007, angajatorul a permis salariatei continuarea activităţii până în martie 2009, când a emis decizia de concediere fără altă justificare decât cea a depăşirii vârstei la care pensia devine plătibilă. Legea 202/2002, privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, transpune Directiva 76/207/CEE cu modificările şi completările aduse prin Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2002/73/CE din 23 septembrie 2002 , fiind prevăzut prin art. 9 litera b că este interzisă discriminarea prin utilizarea

23

de către angajator a unor practici care dezavantajează persoanele de un anumit sex, în legătură cu relaţiile de muncă, referitoare la încheierea, suspendarea, modificarea şi/sau încetarea raportului juridic de muncă ori de serviciu. Nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr.67/2007, privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, care sunt definite în articolul 2 litera a ca fiind „ schemele al căror scop este de a furniza salariaţilor sau persoanelor care desfăşoară activităţi independente dintr-o întreprindere ori grup de întreprinderi, un domeniu de activitate economică, sector profesional sau grup de sectoare prestaţii menite să suplimenteze ori să înlocuiască prestaţiile prevăzute de sistemul general public de securitate socială, indiferent dacă apartenenţa la aceste scheme este obligatorie sau facultativă". în cauză, concedierea a intervenit pentru îndeplinirea condiţiilor de acces la sistemul public de securitate socială, astfel că nu este posibilă raportarea la dispoziţiile privind discriminarea prevăzute de OG 67/2007, act normativ ce transpune Directiva Consiliului nr. 86/378/CEE din 24 iulie 1986 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în regimurile profesionale de securitate socială. Articolul 5 alineatul 1 din Directiva 76/207/ CEE prevede că aplicarea principiului egalităţii de tratament în privinţa condiţiilor de muncă , inclusiv a condiţiilor care reglementează concedierea, presupune că bărbaţilor şi femeilor li se garantează aceleaşi condiţii, fără discriminare pe criterii de sex. Articolul 5 din directiva menţionată a fost abrogat prin Directiva 2002/ 73/ CE, care reia însă în articolul 3 litera c principiul egalităţii de tratament pe criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de încadrare în muncă, inclusiv de concediere. În jurisprudenţa comunitară ( Cauza Marschall împotriva Southampton and South -West Hampshire Area Health Authority), articolul 5 alin. 1 din Directiva 76/207 a fost interpretat în sensul că o politică generală de concediere care implică concedierea unei femei având ca singur motiv faptul că aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi şi femei în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de sex. Argumentele din Cauza Marschall în interpretarea articolului 5 îşi păstrează valabilitatea în condiţiile în care acest text a fost practic încorporat în articolul 3 din directiva de modificare 2002/73/CE. În preambulul Directivei 2002/73/ CE se arată că s-au avut în vedere dispoziţiile art. 141 alineatul 3 al Tratatului de Instituire a Comunităţii Economice Europene, privitoare la egalitatea de şanse şi egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul ocupării forţei de muncă şi al muncii, prevederi cu efect direct pentru statele membre. Aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, noţiunea de concediere include şi impunerea unei limite de vârstă pentru încetarea obligatorie a activităţii, chiar dacă această încetare a activităţii implică acordarea unei pensii. Stabilirea prin legea naţională a unor vârste diferite de pensionare pentru bărbaţi şi femei nu echivalează cu o discriminare pe criterii de sex, constituind o măsură de protecţie socială pe care statul o ia în legătură cu femeile, care au posibilitatea, şi nu obligaţia, de a solicita o pensie mai devreme decât bărbaţii. Stabilirea vârstelor diferite pentru încetarea obligatorie a contractului de muncă reflectă vârstele minime, ca măsură de protecţie a salariaţilor , o persoană nefiind însă obligată să se pensioneze la împlinirea acestei vârstei minime din moment ce legislaţia naţională permite, prin textul art. 41 alin. 5 din legea 19/2000 , continuarea activităţii profesionale dincolo de vârsta normală la care se poate acorda pensia. Textul condiţionează continuarea activităţii de acordul angajatorului, care are însă obligaţia respectării tuturor principiilor ce guvernează relaţiile de muncă, printre care

24

şi cel al nediscriminării pe criterii de sex. Acordul angajatorului la continuarea raporturilor de muncă după îndeplinirea condiţiilor de pensionare nu poate fi exprimat discreţionar, acesta fiind obligat, în temeiul principiului consensualităţii şi al bunei credinţe pe care se bazează relaţiile de muncă prevăzut de art. 8 CM, să aibă în vedere opinia salariatei în sensul prelungirii activităţii, mai ales că acest acord a fost dat pentru perioada martie 2007-martie 2009. S-a reţinut că angajatorul a dispus încetarea raporturilor de muncă pentru motivul depăşirii vârstei standard de pensionare prevăzută pentru femei , de 58 de ani, în condiţiile în care un bărbat născut în acelaşi an şi aceeaşi lună cu contestatoarea ar putea munci până la 64 de ani şi 8 luni, instanţa constată că au fost încălcate prevederile art. 9 litera b din legea 202 /2002, art. 5 şi 59 litera a din Codul muncii, art. 2 şi 6 din OG 137/2000, prevederi ce interzic discriminarea în cadrul raporturilor de muncă pe criterii de sex. Un argument în plus pentru menţinerea contestatoarei în funcţie după vârsta de pensionare o constituie prevederea din art. 36 alin. 2 din legea 319/2003, care stabileşte posibilitatea continuării activităţii cu aprobarea anuală a consiliului ştiinţific, aprobare obţinută de salariată. Nu pot fi reţinute afirmaţiile contestatoarei legate de nesocotirea dispoziţiilor legale privind forma deciziei de concediere, întrucât menţiunile prevăzute de art. 74 literele b , c şi d din Codul Muncii sunt obligatorii în funcţie de motivul concedierii, în speţă, faţă de încetarea raporturile de muncă în temeiul art. 61 litera e CM, nefiind necesară durata preavizului (obligatoriu în cazul persoanelor concediate în temeiul art. 61 lit. c şi d, 65 şi 66), criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi ( în cazul concedierilor colective) şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile ( obligatorie în condiţiile art. 64 , adică pentru concedierea dispusă pentru motivele de la art. 61 lit. c şi d şi 56 lit. f). De asemenea, emiterea deciziei de către directorul instituţiei este conformă cu dispoziţiile art. 35 din Decretul 31/1954, potrivit căruia persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Cum persoana juridică - adică un colectiv de oameni - nu are o voinţă proprie , distinctă de voinţa celor care compun colectivul, participarea la circuitul juridic prin încheierea de acte a căror esenţă este voinţa , se face prin intermediul reprezentării de către organele de conducere. În temeiul art.78 CM, s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii şi a fost obligat intimatul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii -12.03.2009 - până la data reintegrării. În temeiul art. 111 Cpc, s-a constatat că vârsta standard de pensionare pentru reclamantă este noiembrie 2013, vârsta prevăzută de Legea nr.19/2000 pentru bărbaţi în anexa 3, argumentele fiind expuse anterior. Interesul promovării acestei cereri în constatare este dat de evitarea posibilităţii ca angajatorul să emită noi decizii de concediere până la momentul intervenirii vârstei standard de pensionare pentru bărbaţi, aplicabilă şi contestatoarei, potrivit prezentei hotărâri, decizii care să se întemeieze pe textul art.61 litera e CM şi dispoziţiile Legii 19/2000 care prevăd vârstele standard de pensionare diferite pentru femei şi bărbaţi. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs motivat, intimatul Institutul Geologic al României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea recursului, recurentul a arătat că solicitarea contestatoarei privind constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr.36/11.03.2009 prin care recurentul a dispus încetarea contractului de munca al contestatoarei ca urmare a îndeplinirii de către aceasta a condiţiilor privind limita minima pentru pensionare, nu se justifica, iar pe de alta parte, contestatoarea nu prezintă argumentele legale care ar putea duce la constatarea nulităţii absolute a actului invocat, aceasta neprecizând care sunt

25

acele menţiuni ce lipsesc din conţinutul deciziei contestate astfel ca aceasta sa fi lovita de nulitate absoluta sau sa poată conduce la anularea ei. Referitor la prevederile art.74 lit.b) Codul muncii, potrivit cărora in decizia de concediere trebuie precizata durata preavizului, s-a menţionat faptul ca aşa după cum rezulta din interpretarea textului de lege menţionat coroborat cu prevederile aplicabile situaţie de fata, in cazul concedierii pentru limita de vârsta salariatul nu mai beneficiază de preaviz întrucât acesta urmează sa-si desfăşoare activitatea pe postul său până la data la care i se comunica decizia de pensionare, in situaţia de fata nefiind in prezenta unei concedieri colective in situaţia in care salariatul după un anumit număr de zile de preaviz rămâne fără loc de munca. În ceea ce priveşte afirmaţia contestatoarei potrivit căreia decizia a fost emisa de către directorul general si nu de către Institutul Geologic al României, recurentul a precizat ca si aceasta afirmaţie a intimatei este nelegala si netemeinică. In ceea ce priveşte afirmaţiile intimatei privind calitatea sa profesionala, respectiv aceea de cercetător ştiinţific gradul I, s-a menţionat ca acest lucru nu o situează pe poziţia de a nu se supune prevederilor Legii nr.19/2000 privind pensiile, actualizata, potrivit cărora contestatoarea a îndeplinit condiţiile de pensionare pentru limita de vârsta, si anume 58 de ani, si stagiu de cotizare, respectiv 37 de ani vechi, la nivelul lui martie 2007. Cu toate acestea, intimata nu a solicitat pensionarea in condiţiile legii, refuzând acest lucru in mod repetat si nejustificat. În ceea ce priveşte pregătirea profesionala a intimatei, s-a arătat că aceasta nu a fost niciodată contestata de către recurentă sau pusa sub semnul întrebării, ci dimpotrivă prin promovarea intimatei in funcţia de cercetător ştiinţific şi numirea cu delegare, pana la organizarea concursului pentru ocuparea postului, in funcţia de Sef Secţie Instalaţii de Interes Naţional, subscrisul a contribuit la punerea in valoare a calităţilor sale profesionale, iar la data emiterii deciziei sale de pensionare pentru limita de vârsta contestatoarea nu deţinea funcţia in cauza decât cu delegare nefiind titularizată pe acel post. Cu privire la reţinerea de către instanţa de fond a discriminării pe criterii de sex s-a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a constatat ca art.l al Directivei 2006/54/CE conţine dispoziţii destinate punerii in aplicare a principiului egalităţii de tratament in ceea ce priveşte: a)accesul la munca, inclusiv promovarea si formarea profesionala; b) condiţiile de munca, inclusiv remuneraţia; c)sistemele profesionale de securitate sociala. Fiind excluse sistemele de securitate sociala prevăzute de lege aşa cum este si Legea nr.19/2000, care rămân supuse dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptata a principiului egalităţii de tratament intre bărbaţi si femei in domeniul securităţii sociale. In baza acestui act statele membre au încă libertatea de a dispune asupra stabilirii vârstei de pensionare diferite pentru bărbaţi si femei. Curtea a constatat, in acelaşi timp, ca instituţiile europene recomanda in mod repetat statelor membre ale Uniunii Europene sa procedeze la egalizarea vârstelor de pensionare pentru femei si bărbaţi, avându-se in vedere in primul rând considerente ce ţin de necesitatea reorganizării sistemelor de securitate sociala. Atât timp insa cat aceste recomandări nu sunt cuprinse in reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, la care face trimitere art.148 alin.2 din Constituţie, aspectele de mai sus trebuie avute in vedere de puterea legiuitoare, iar nu de către instanţele de judecata, care nu se pot pronunţa pornind de la considerente ce ţin de oportunitatea reglementarii. S-a solicitat şi observarea faptului ca instanţa de fond si-a fundamentat opinia legala in prezenta cauza pe prevederile Ordonanţei nr. 137/2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de discriminare, act normativ care a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr.1325 din 4.12.2008.

26

În ceea ce priveşte prevederile Legii nr.202/2002, republicata, privind egalitatea de şanse si de tratament intre bărbaţi si femei, având in vedere faptul ca instanţa de fond si-a fundamentat soluţia data pe prevederile art.9 lit.b din acest act normativ, s-a solicitat instanţei sa observe faptul ca si in aceasta situaţie instanţa de fond a realizat o greşita aplicare a actului normative in cauza, deoarece in ceea ce priveşte art.5 Codul muncii acesta reglementează faptul ca in relaţiile de munca funcţionează principiul egalităţii de tratament fata de toţi salariaţii si angajatorii, având in conţinutul sau si definiţia discriminării directe si indirecte, situaţii care nu sunt aplicabile cauzei de fata.

Art.59 lit.a din Codul .muncii, face parte din "Secţiunea a 2-a, Concedierea", secţiune a Codului Muncii care nu reglementează situaţia de fata, cadrul legal care a stat la baza emiterii deciziei contestate este art.61 lit.e Codul muncii, instanţa de fond dând o interpretare greşita şi acordului Consiliului Ştiinţific pentru ca intimata sa-si mai poată continua activitatea pana in februarie 2010, acord considerat de instanţa ca fiind necesara si suficient, cu toate ca acesta este caracterizat de lege ca fiind consultativ, in timp ce definitoriu este acordul angajatorului, pentru ca acesta este partea in contractul individual de munca si nu Consiliul Ştiinţific, care aşa cum s-a precizat are potrivit legii doar atribuţii ştiinţifice si nu organizatorice sau administrative. Totodată, s-a precizat faptul ca de la momentul emiterii deciziei contestate si pana in prezent postul pe care fusese angajata intimata s-a desfiinţat, aceasta îşi desfăşoară activitatea profesionala in prezent in cadrul unei instituţii care se afla in relaţii de concurenta in domeniu cu subscrisul, iar intimata nu a mai beneficiat de avizul ORNIS pentru a-si desfăşura activitatea in cadrul institutului recurent, situaţie pe care o vom dovedi in fata instanţei la primul termen de judecata prin prezentarea unor documente cu caracter clasificat. Referitor la Directiva 2002/73/CE din 23.septembrie.2002 privind punerea in aplicare a principiului egalităţii de tratament intre bărbate si femei, s-a precizat faptul ca aceasta reglementează dreptul tuturor persoanelor la egalitate in fata legii si protecţie împotriva discriminării, ori prin interpretarea acestora in baza sentinţei data de instanţa de fond in prezenta cauza ar reieşi faptul ca toate femeile din România ar trebui sa aibă aceeaşi vârsta de pensionare cu bărbaţii, chiar daca in acest sens exista un text de lege obligatoriu, instanţa de fond anulând in realitate cadrul juridic in materie. Prin întâmpinarea formulată intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin concluziile scrise depuse la data de 16.06.2010, recurenta a solicitat admiterea recursului, reiterând concluziile formulate şi oral cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc la data de 11.06.2010. Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, cât şi din oficiu, conform art.3041 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele: Deşi recurenta în expunerea motivelor de recurs formulate face referire şi la aspecte care ţin de argumentele contestatoarei în susţinerea contestaţiei, referitoare la menţiunile prevăzute de dispoziţiile art.74 lit.b, c şi d din Codul muncii, necesitatea menţionării durate preavizului a criteriilor de stabilire a ordinei de priorităţi a listei tuturor locurilor de muncă disponibile, precum şi a calităţii directorului general al Institutului Geologic a României de a emite decizia ce face obiectul speţei de faţă, Curtea constată că instanţa de fond a înlăturat aceste solicitări ale contestatoarei, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei atacate (fila 312 dosar fond), instanţa apreciind că nu pot fi reţinute afirmaţiile contestatoarei legate de nesocotirea dispoziţiilor legale privind forma deciziei de concediere, întrucât menţiunile prevăzute de art.74 literele b, c şi d din Codul Muncii sunt obligatorii în funcţie de motivul

27

concedierii, în speţă, faţă de încetarea raporturile de muncă în temeiul art.61 litera e CM, nefiind necesară durata preavizului (obligatoriu în cazul persoanelor concediate în temeiul art. 61 lit. c şi d, 65 şi 66), criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi (în cazul concedierilor colective) şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile (obligatorie în condiţiile art.64 , adică pentru concedierea dispusă pentru motivele de la art. 61 lit. c şi d şi 56 lit. f), iar cât priveşte emiterea deciziei de către directorul instituţiei, aceasta este conformă cu dispoziţiile art.35 din Decretul 31/1954, potrivit căruia persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Cum persoana juridică - adică un colectiv de oameni - nu are o voinţă proprie, distinctă de voinţa celor care compun colectivul, participarea la circuitul juridic prin încheierea de acte a căror esenţă este voinţa, se face prin intermediul reprezentării de către organele de conducere. Cu privire la susţinerile privind pregătirea profesională a intimatei, din însăşi susţinerile recurentei rezultă că aceasta nu a fost contestată de către angajator şi, de altfel, exced cadrului procesual, deoarece decizia contestată a fost emisă având în vedere îndeplinirea condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului de cotizare, pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă de către intimată şi nu având în vedere o eventuală a necorespunderea profesională a acesteia. Referitor la criticile recurentei vizând reţinerea de către instanţa de fond în mod eronat a unei discriminări pe criterii de sex, în ceea ce o priveşte pe intimată, Curtea reţine că, în mod corect instanţa de fond a analizat existenţa unei astfel de discriminări, atâta vreme cât singurul motiv al concedierii intimatei l-a constituit împlinirea vârstei de pensionare prevăzute pentru femei de către Legea nr.19/2000. Aşa fiind, chiar dacă în cuprinsul acţiunii introductive contestatoarea nu a făcut referire la motivele de drept pe care instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia pronunţată se reţine faptul că potrivit dispoziţiilor art.129 alin.4 C.pr.civ., „cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare”, astfel încât invocarea dispoziţiilor art.9 alin.1 pct.b din Legea nr.202/2002 privind egalitatea de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi care transpune în legislaţia internă Directiva 76/207 CEE, modificată şi completată prin Directiva nr.2002/73/CEE nu este de natură să constituie un motiv de nelegalitate a sentinţei atacate. Ţinând seama de faptul că principiul supremaţiei dreptului comunitar în raport cu legislaţiile naţionale ale statelor membre constituie unul dintre principiile de bază ale dreptului comunitar, iar jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene este izvor al dreptului comunitar alături de legislaţia primară şi secundară, în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea hotărârii pronunţate la data de 26.02.1986 de către Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, care în cauza MARSHALL împotriva SOUTHAMPTON AND SOUTH-WEST HAMPSHIRE AREA HEALTH AUTHORITY (TEACHING), a constatat faptul că prin ordonanţa din 12martie 1984, primită la Curte la 19iunie 1984, Court of Appeal a adresat, în temeiul articolului 177din Tratatul CEE, două întrebări preliminare cu privire la interpretarea Directivei 76/207a Consiliului din 9februarie 1976, privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă. Răspunzând întrebărilor preliminare adresate, având în vedere aplicarea principiului egalităţii de tratament pe care Curtea a reamintit-o în mod repetat, s-a stabilit că exceptarea din câmpul de aplicare al Directivei 76/207prevăzută la articolul 1alineatul (2)din această directivă, pentru domeniul securităţii sociale trebuie interpretată în mod strict. În consecinţă, excepţia de la interdicţia de discriminare pe criterii de sex prevăzută la articolul 7alineatul (1 )litera (a) din Directiva 79/7 nu este

28

aplicabilă decât pentru stabilirea vârstei de pensionare pentru acordarea pensiilor pentru limită de vârstă şi pentru consecinţele care pot decurge pentru alte prestaţii de securitate socială. În această privinţă este necesar să se sublinieze că, în timp ce excepţia prevăzută la articolul 7 din Directiva 79/7 are în vedere consecinţele care decurg din limita de vârstă pentru prestaţiile de securitate socială, prezenta cauză vizează problema concedierii în sensul articolului 5 din Directiva 76/207. Prin urmare, este necesar să se răspundă la prima întrebare adresată de Court of Appeal că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 trebuie să fie interpretat în sensul că o politică generală de concediere care implică concedierea unei femei, având ca singur motiv faptul că aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi şi femei în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de sex, interzisă de această directivă. Cu privire la a doua întrebare s-a considerat că întrucât s-a răspuns afirmativ la prima întrebare, se pune problema dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 poate fi invocat de către persoane de drept privat în faţa instanţelor naţionale. În acest sens s-a stabilit că este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 a Consiliului din 9februarie 1976 privind interzicerea oricărei discriminări pe criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, poate fi invocat, împotriva unei autorităţi a statului care acţionează în calitate de angajator pentru a evita aplicarea oricăror dispoziţii naţionale neconforme cu articolul 5 alineatul (1). În dispozitivul hotărârii din 26.02.1986, Curtea pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de Court of Appeal prin Ordonanţa din 12martie 1984, a hotărât că „Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 trebuie să fie interpretat în sensul că o politică generală de concediere care implică concedierea unei femei, având ca singur motiv faptul că aceasta a atins sau a depăşit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat şi care este diferită pentru bărbaţi si femei în temeiul legislaţiei naţionale, constituie o discriminare pe criterii de sex, interzisă de această directivă. 2) Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976 privind interzicerea oricărei discriminări pe criterii de sex în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de concediere, poate fi invocat, împotriva unei autorităţi a statului care acţionează în calitate de angajator, pentru a evita aplicarea oricăror dispoziţii naţionale neconforme cu articolul 5 alineatul (1)”. Cu privire la critica vizând reţinerea eronată de către instanţa de fond a dispoziţiilor art.59 din Codul muncii, acesta va fi înlăturată, urmând a se reţine faptul că această dispoziţie este aplicabilă unei concedieri dispuse în temeiul art.61 lit.e din Codul muncii, deoarece acest articol face parte din secţiunea a II-a a Codului muncii ce reglementează concedierea, ceea ce este şi cazul speţei de faţă, ce vizează încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului pentru motive ce ţin de persoana salariatului. Referitor la invocarea de către recurentă a Deciziei Curţii Constituţionale nr.818/3.07.2008, prin care s-a declarat neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2 din OG nr.137/2000, în măsura în care în care din ele se deprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. Se reţine faptul prin petitul acţiunii nu s-a solicitat anularea unor acte normative şi înlocuirea acestora cu alte norme, cererea contestatoarei vizând interpretarea modului de stabilire a vârstei standard de pensionare pentru femei, în sensul

29

recunoaşterii exercitării nediscriminatorii a dreptului la muncă, astfel încât nu există motiv de nelegalitate a sentinţei atacate nici sub acest aspect. Cu privire la criticile vizând interpretării date de către instanţa de fond a acordului Consiliului Ştiinţific pentru ca intimata să-şi poate continua activitatea până în luna februarie 2010, se constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că dispoziţiile art.36 alin.2 din Legea nr.319/2003, reprezintă o normă derogatorie faţă de cele prevăzute de art.41 alin.5 din Legea nr.19/2000, rezultând astfel că aprobarea Consiliului Ştiinţific reprezintă un acord necesar şi suficient în vedere continuării activităţii după împlinirea vârstei legale de pensionare, având astfel un caracter obligatoriu şi nu de aviz consultativ. Cu privire la susţinerile potrivit căreia intimata nu mai beneficiază de aviz ORNIS pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul instituţiei recurente, precum şi a faptului ca postul pe care fusese angajată intimata s-a desfiinţat, se reţine că aceste aspecte constituie motive noi ce nu au fost invocate în cuprinsul deciziei de concediere şi contravin dispoziţiilor art.77 din Codul muncii, potrivit cărora în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere, urmând a fi înlăturate. Pentru toate considerentele arătate, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art.312 C.pr.civ., va respinge, ca nefondat recursul. În baza art.274 C.pr.civ., va fi obligată recurenta la 2380 lei, cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei depuse la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul INSTITUTUL GEOLOGIC AL ROMÂNIEI, împotriva sentinţei civile nr.6633 din data de 27.10.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.10942/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata S. A. Obligă recurenta la 2380 lei, cheltuieli de judecată către intimată. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică azi, 18.06.2010.