r de cultură, politică şi ştiinţă anul xxvi · n r. 10 (763 ... · revistă naţională de...

ReVisTă NAţioNALă de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXVi · NR. 10 (763) · oCToMBRie 2015

■ „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia.”

Friedrich Nietzsche

Paul Goma • 80Paul Goma • 80

■ Nicolae Breban • Puritatea şi forţa■ Nicolae Breban • Puritatea şi forţa■ Magda Ursache. De ce am nevoie de Paul Goma■ Magda Ursache. De ce am nevoie de Paul Goma

■ Andrei Marga. Geometria supraputerilor■ Andrei Marga. Geometria supraputerilor

■ Comentarii critice de Bogdan Creţu, Ştefan Borbély,■ Comentarii critice de Bogdan Creţu, Ştefan Borbély,Marian Victor Buciu, Constantin Coroiu, Marian Victor Buciu, Constantin Coroiu,

Constantina Raveca Buleu, Theodor Codreanu, Boris Marian,Constantina Raveca Buleu, Theodor Codreanu, Boris Marian,Adrian Dinu Rachieru, Alex ŞtefănescuAdrian Dinu Rachieru, Alex Ştefănescu

■ Livia Cotorcea. Despre renaşterea naţională prin cultură■ Livia Cotorcea. Despre renaşterea naţională prin cultură■ Gala Premiilor Brâncoveanu■ Gala Premiilor Brâncoveanu

■ Festivalul Literar Pordenonelegge■ Festivalul Literar PordenoneleggeAura Christi. Poezia: exil, patrie sau destin?Aura Christi. Poezia: exil, patrie sau destin?

2

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

ĂCO

NTEM

PORA

NUL.

IDEE

A EU

ROPE

ANĂ

Apelpentru sAlvAreA culturii române vii

semnat de 900 de personalităţi din România, Israel,SUA, Franţa, Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro

(click revista contemporanul)

senatul Contemporanul:

şTEFAN BORBéLY, NICOLAE BREBAN,AURA ChRISTI, VICTOR IVANOVICI, ANDREI MARGA, VIRGIL NEMOIANU, BASARAB NICOLESCU, DUMITRU RADU POPESCU,EUGEN SIMION, ION SIMUţ, EUGEN URICARU

AURA ChRISTI(redactor- şef)

ANDREI POTLOGCARMEN DUMITRESCUMIhAELA DAVIDADRIAN IONUţ PREDAFLORIN AFLOAREI

Corespondenţi din străinătate:EMIL RAţIU (ITALIA)PhILIPPE PALINI (FRANţA)MIRCEA GhEORGhE (CANADA)

Rubrici:şTEFAN BORBéLY, MARIAN VICTOR BUCIU,CONSTANTINA RAVECA BULEU, CăLIN CăLIMAN,IRINA CIOBOTARU, BOGDAN CREţU,CONSTANTIN CUBLEşAN, DANA DUMA, BORIS MARIAN, MARIN RADU MOCANU, GELU NEGREA, ADRIAN DINU RAChIERU,MARIA- ANA TUPAN, MAGDA URSAChE

Vignetele rubricilor – LAURA POANTăViziune grafică – MIRCIA DUMITRESCU

Editor: Asociaţia CONTEMPORANUL

ISSN print 1220- 9864ISSN online 1841- 0685Revista este înregistrată la Oficiul de Statpentru Invenţii şi Mărci (OSIM)

Adresa: Asociaţia CONTEMPORANULO. P. 22, C. P. 113, Sector 1, Bucureşti Cod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18Sediul central: Casa Academiei, Calea 13 Septembrie, nr. 13Bucureşti, sector 5, 050711

Revista este membră a Aso ciaţieiRevistelor, Publicaţiilor şi Editurilor (ARPE)E- mail: [email protected]

CONTEmPOrANuL. iDEEA EurOPEANăare 40 de pagini

Unica responsabilitate a revistei CONTEmPOrANuL. iDEEA EurOPEANăeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilor ei. Responsabilitatea pentru conţi nutulfiecărui text, conform Art. 205- 206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Număr ilustrat cu fotografii realizate deAURA ChRISTI (Veneţia)

Premiile Contemporanulsunt decernate cu sprijinul Ministerului Culturii din România

SUMAR

EditorialNICOLAE BREBAN l PURITATEA şI FORţA/ 3Cronica literarăBOGDAN CREţU l TExTUL VIU/ 4Cronica literarăşTEFAN BORBéLY l O MONOGRAFIE DEDICATă LUI SALINGER/ 5ProfilMARIAN VICTOR BUCIU l ROMANUL „POLITIC”/ 6LecturiCONSTANTIN COROIU l LABIş, POETUL PURURI TâNăR/ 7LecturiCONSTANTINA RAVECA BULEU l PE DRUMURILE INDIEI.CâND OCCIDENTUL îNTâLNEşTE ORIENTUL/ 8AniversăriLAURENŢIU ŞOITU – 70ThEODOR CODREANU l OMUL-PENINSULă/ 9UN POEM DE CASSIAN MARIA SPIRIDON/ 10ModeleIOAN C. TEşU l MAGDA URSAChE SAU APELUL LANORMALITATE/ 11MarginaliiBORIS MARIAN l MARC ChAGALL şI PICTURA, VITALă CA AERUL/ 12Literatura română după o revoluţieALEx. şTEFăNESCU l APROAPE TOTUL DESPRE COMAN şOVA/ 13Istoria mentalităţilorLIVIA COTORCEA l DESPRE RENAşTEREA NAţIONALă PRINCULTURă/ 14Istoria mentalităţilorANDREI MARGA l GEOMETRIA SUPRAPUTERILOR/ 15Rondul de ziGELU NEGREA l şMEChERIA CU GhIVENT ECOLOGIC/ 17■ Editura Academiei Române ■ Noutăţi editorialeMIRCEA MOţ l CREANGă DUPă CREANGă/ 18Clubul Ideea EuropeanăPAUL GOMA ● 80ModeleMAGDA URSAChE l DE CE AM NEVOIE DE PAUL GOMA/ 20REMUS VALERIU GIORGIONI l PATRIARhUL DIN MANA/ 22EvenimentGALA PREMIILOR BRâNCOVEANU/ 24EvenimentNICOLAE BREBAN, JOCuL şi fugAAURA ChRISTI, LA sfErA DEL frEDDO. DALL’iNfErNO, CONAmOrE/ 25EvenimentAURORA FIRţA l AURA ChRISTI LA FESTIVALUL LITERARPORDENONELEGGE/ 26Eveniment ■ Festivalul Literar PordenoneleggeAURA ChRISTI l POEzIA: ExIL, PATRIE SAU DESTIN?/ 27(Con)texteMARIA-ANA TUPAN l REVERIILE APEI/ 30PolemiceLUIzA BARCAN l S.O.S. MăGURA BUzăULUI!/ 31RECITIRIADRIAN DINU RAChIERU l ENDORFINA SCRISULUI şI„MEşTEşUGUL” LINIşTII/ 32Corespondenţă din SpaniaDANA OPRICA l O TRADUCERE COLECTIVă/ 33Feedback către un prietenCONSTANTIN LUPEANU l ShI ShI RAN/ 34FilmCăLIN CăLIMAN l SERI CINEMATOGRAFICE îN ţARA BâRSEI/ 36LecturiCARMELIA LEONTE l MEMORIILE hINGhERULUI/ 37Ştiri ■ evenimente ■ cărţi/ 38■ Academia Română ■ Ştiri ■ Evenimente ■ CărţiRubrică de ELENA SOLUNCA/ 39

Noaptea Literaturii Euro-pene este o sărbătoare alecturii, a poveştilor care

călătoresc şi cu ajutorul cărora călăto-rim. Pentru data de 9 octombrie 2015,între orele 19.00 şi 24.00, reţeaua deinstitute culturale EUNIC din Bucu-reşti pregăteşte cea de- a patra ediţie aNopţii Literaturii Europene în două spa-ţii spectaculoase: Institutul Astronomical Academiei Române şi Muzeul Naţio-nal Tehnic „Prof. ing. Dimitrie Leonida”.Fragmente de literatură contemporanăde ficţiune, teatru, cronică, studii vorputea fi ascultate în lectura actorilor,scriitorilor, muzicienilor, profesorilor şijurnaliştilor invitaţi.

Un adevărat Ceremonial nocturn,după cum este şi titlul propus de Valo-nia- Bruxelles, maestru de ceremoniiGilda Comârzan, va fi la Institutul As-tronomic, unde, dacă este senin, vom fiîmpreună cu Laboratorul de teatru dinBucureşti sub Clar de stele german, au-zind de la Florin Busuioc şi despre ce eÎn capul italienilor, cum se poate rescriepovestea lui Pinocchio în franceză, din

ce e făcută Casă de zi, casă de noapte po-loneză – Voicu(l) Rădescu trebuie săştie, numărând Cele şapte biserici dinCehia pe ritmul duo- ului experimentalORTOLAN şi auzind un concis Da gre-cesc de la Cerasela Iosifescu.

Dinspre Muzeul Naţional Tehnic„Prof. ing. Dimitrie Leonida” se aude Oîndepărtată alarmă aeriană maghiară,ne spune A.G. Weinberger şi un întreggrup de actori intrigaţi de Băiatul carea furat calul lui Attila din Spania, nufoarte departe de Smaranda Caragea,care ştie tot felul de picanterii despreAmantele din Austria, astfel sigur veţiajunge la Povestiri cu final schimbat şiromâneşti, ne asigură Andreea Vasile şiEmilian Oprea; tot la Muzeu se discutăenglezeşte şi despre Teoria universală –originea şi soarta universului cu Alexan-dru Mironov şi Cristian Român aproapede Casa tăcerii din Turcia, de unde seaude totuşi Elias Ferkin, în timp ce Ma-rius Chivu vă explică traseul pentruCinci plimbări prin cartier portugheze.

Publicul este invitat să facă înseara de 9 octombrie o plimbare prin

Parcul Carol între Institutul Astronomicşi Muzeul Naţional Tehnic „prof. Ing.Dimitrie Leonida” ca să descopere po-veştile, cititorii şi două locuri pline depersonalitate.

Programul complet şi detalii des-pre eveniment vor fi disponibile pe pa-gina www.facebook.com/NoapteaLite-raturiiEuropene şi pe site- urile organi-zatorilor.

Noaptea Literaturii Europeneeste un eveniment EUNIC Bucuresti,co- organizat în anul 2015 de InstitutulCultural Român, Centrul Ceh, Institu-tul Polonez din Bucureşti, Institutul Goethe, Institutul Balassi – InstitutulMaghiar din Bucureşti, Institutul Fran-cez, British Council, Institutul Cervan-tes, Forumul Cultural Austriac, Delega-tia Valonia-Bruxelles, Institutul Italiande Cultură „Vito Grasso”, Fundaţia Cul-turală Greacă, Centrul Cultural Turc„Yunus Emre“ şi Ambasada Portugaliei/Institutul Camões. Parteneri media:Igloo, Observatorul Cultural, Metropo-tam, Editura All, România Pozitivă, Li-terNet, Modernism.ro.

■ Bref Literatură din 14 ţări la „Noaptea Literaturii Europene la Bucureşti”

Am mai spus- o şi în alte rânduri: pu-ritatea şi forţa cu care am trăit, euşi câţiva prieteni chinuiţi de ace -eaşi maladie a unei vocaţii înalte şi

posibile, deşi totul şi mai ales bunul simţ i se opu-nea – realitatea şi darul literaturii, au fost posi-bile numai prin acea presiune brutală care s- anumit stalinismul, instalat peste noapte în socie-tatea românească. Deoarece mai ales stalinismula avut forţa de a nega direct şi pe faţă valorile şichiar ideea de valoare! şi atunci a creat în noi, înunii dintre noi, acel spirit, greu, imposibil de des-cris deşi ne credem maeştri ai cuvântului: o cu-riozitate aparte, cunoscută încă din primelelegende ale omenirii, curiozitatea faţă de lucrulinterzis! Cu atâta forţă şi înverşunare şi faţă decare toată lumea se pleca.

E adevărat că în loc de versurile lui Emi-nescu sau Blaga ni se ofereau cele ale lui DanDeşliu, Victor Tulbure şi alţi ipochimeni obraz-nici, uluiţi şi ei de geniul cu care erau căftăniţi –plus ideea, se’nţelege! Deoarece, ni se spunea, po-runcea şi indica pe toate foile şi pe toate gurile vi-brânde ale megafoanelor, că Ideea nouă şirevelată va schimba arta din temelii, producânduna nouă. A cărei forţă de convingere nu va staîntr- o construcţie savantă şi în tropi – scule ideo-logice minciunoase ale burgheziei decadente şiputrede! – ci în adevăr. şi nu în adevărul tuturor,ci al unei clase (deocamdată!), adevărul necesartuturor, dar accesibil doar unei pături sau grup,foarte restrâns, la începuturi, la întemeiere, darlărgindu- se pe măsură ce tot mai mulţi se vor an-gaja şi vor crede. şi de la întemeietorii acestei noişi ultra- necesare arte, numită proletcult, un Ma-iakovski sau Maxim Gorki până la rafinaţii noştricomentatori, Tertulian sau Crohmălniceanu, în

jurul noului tron al bătrânului Sadoveanu carereacţiona ciudat, deodată ca orice ins primitivpeste care se abate o molimă – neau îmboldit săcredem că suntem cu adevărat martorii naşteriiunei arte cu adevărat noi, adică revoluţionare.Fără de care întreaga noastră viaţă nu va fi decâto colosală şi abjectă minciună!…

Am avut norocul pe care, vai, spre ghinionulsau, mă rog, norocul generaţiilor de tineri creatoride azi, ei nu- l mai au! – de a fi, unii dintre noi! –împinşi pe acele culoare secrete ale oricărui vechipalat sau ruină părăsită, unde, împiedicându- ne,bolborosind şi blestemând uneori, ne aşteptauacele stafii ale unei alte arte, atât de afurisite şiexpurgate de noua şi dura realitate. şi noi am cre-zut în acele stafii în mod cu totul neaşteptat, eraacolo, în existenţa lor plutitoare şi părelnică, unfarmec puternic şi indicibil. Iar noi, cei puţini carecredeam atunci în vechea artă, l- am numit: visulestetic! Ba chiar şi – cu un aer de revoltă şi de

clară aroganţă adolescentină! – principiul auto-nomiei esteticului!

şi pentru că toţi strigau şi chemau la nevoiaunei arte pentru popor şi inspirată numai depopor, noi am statuat, am teoretizat chiar, cu unaer puştesc de frondă, ideea artei pentru artă. In-stalând cu această ocazie şi cam discreditatulturn de fildeş; dându- i dreptate totodată şi dez-gropând ideile mult- afurisitului de către domniide mai sus, ca şi de alţi profitori şi nătângi – ma-gistrului Titu Maiorescu, întemeietorul literaturiinoastre clasice. Idei care, cum aminteam şi maisus, nu numai că erau profund duşmănoase şireacţionare în noul şi barbarul stalinism româ-nesc, dar iritau şi luceau la fel şi în lumea litere-lor pariziene când eu, ceva mai bătrân, am ajunsacolo; şi stângaci şi uşor sinucigaş, cum mi se maiîntâmplă, încercam să le fac plauzibile. Dacă nunecesare…

Aminteam mai sus că întrtr- o dictatură eli-tele ca şi aristocraţia sunt mai vizibile. într- ade -văr, mai ales în plin stalinism se vorbea mereu şiîn termenii cei mai contrastanţi despre aristocra-ţia românească. Cei care fugiseră, ca şi cei care seaflau încă în lagărul socialismului; în timp ce azi,după revoluţie, nimeni nu mai ia în gură acesttermen. Scriitori de prim ordin, precum Călinescuşi Petru Dumitriu le- au făcut un loc amplu în ro-manele lor, chiar dacă în termeni calomnioşi şipenibil reductori, schematici cu adevărat, dupăun cuvânt care era la modă în acei ani. Dar şi bă-trânii membri ai acestei pături şi odraselele lor,în acel taifun social care s- a chemat stalinism, auînceput să devină vizibili, în sensul că, ajungândcu adevărat victime, ţinte predilecte ale noiistructuri sociale, pierzându- şi privilegiile şi avu-tul, prindeau cu adevărat relief, actualitate şi o

importanţă aparte. Erau pe buzele multora şi lise iertau multe păcate. Au numărat şi veritabilimartiri precum prinţul şi monseniorul Ghika;omul care a edificat România modernă, stabili-zând cearta şi corupţia dintre partide, I.C.Bră-tianu a fost expulzat din societate în efigie, însensul că statuia lui de bronz, cioplită de maes-trul sârb Mestrovici a fost închisă într- o cutie descânduri şi depozitată, decenii la rând, în spateleunui zid scund pe teritoriul palatulului Mogo-şoaia. Nu un aristocrat, e drept, dar ca şi Kogăl-niceanu sau Titu Maiorescu, un mare boier.

Elitele erau şi mai prezente. Chiar şi prinfuria şi efortul barbar făcut de noile autorităţi dea le ataca, afurisi şi aneantiza, ca şi pe vechii aris-tocraţi, cei ce făceau parte din elitele de orice fel,ştiinţifice, literare, bisericeşti, politice, ba chiar şicele ţărăneşti prindeau corp şi un nemaipomenitrelief. şi vorbim aici de elitele reale nu de cele im-provizate şi pe trei- sferturi false cum se întâmplăazi, într- un regim de capitalism primitiv. Elitele

ca şi aristocraţii erau declaraţi duşmani demoarte ireconciliabili ai sistemului şi cum regi-mul avea o acută şi imperioasă nevoie de duş-mani, elitele (şi puţinii, foşti aristocraţi!) deve-neau teribil de actuali. Se ştie că, imediat dupărăzboi, Stalin, pentru a nu dezamorsa tensiuneasocială, a decretat principiul ascuţirii luptei declasă. Pe măsură, afirma el şi ideologii lui (caremai rămăseseră în viaţă!) ce se întărea putereacomunsită, în aceeaşi măsură furia şi disperareaclaselor şi păturilor inamice, burgheze, capitalistecreştea, aşa că în loc să se instaleze pacea în ţărilesocialiste, trebuie înteţită vigilenţa şi lupta con-tra noilor demoni cu orice mijloace.

S- a instalat iute şi un numerus clausus laşcoli şi universităţi, multe dintre odraslele foştilordemnitari sau celebrităţi, naţionale sau locale nuerau primite la înscriere şi erau îndrumaţi sprefabrici dacă nu spre acea armă care în armată leera rezervată şi unde recruţii erau trimişi directla munci umilitoare, despărţindu- i de ceilalţi careveneau din popor. (Scriitoarea Oana Orlea din fa-milia Cantacuzino, care locuieşte la Paris, într- ocarte a ei povesteşte cum a fost arestată de pebăncile şcolii şi aruncată între deţinute de dreptcomun, ani la rând, doar în urma unui reportajcare apăruse în ziarul scînteia tineretului şi careo denunţa!). (Fără să fac parte nici din elită şi nicidin aristocraţie – poate doar din acea elită a preo-ţilor Bisericii Unite cu Roma, greco- catolică, des-fiinţată brutal cu acordul Bisericii- soră, ortodoxă,de Stalin şi de Dej şi cu episcopii şi prelaţii eiaruncaţi la închisoare şi la canal! – cum mi se re-fuzaseră actele la înscrierea în facultatea de literedin Bucureşti, m- am dus din proprie voinţă launa din marile uzine ale Bucureştiului, undem- am calificat în profesiunea de strungar- fier.Fapt ce nu mi- a ajutat în carieră, dar mi- a fost demare folos în edificarea propriei personalităţi,ajungând în contact cu medii şi personalităţi di-verse de care familia, dar şi şcoala, dacă aş fiurmat- o normal ca cei din generaţia mea biolo-gică, m- ar fi separat pe veci!)

Comuniştii barbari, de prima oră, în stali-nismul românesc au creat şi o nouă elită, cea a ţă-ranilor înstăriţi, care au fost numiţi chiaburi, şiiute atacaţi, închişi şi urmăriţi, ei şi membrii fa-miliei lor, până în pânzele albe; mai ales, cum afost adeseori cazul, dacă se împotriveau să intreîn colectivă, adică să- şi dea avutul, atelajele şi vi-tele, statului, act abia mascat prin acele gospodă-rii colective, colhozuri după modelul sovietic. şicum aceşti oameni, prin avutul lor, dar şi prinprestigiul pe care- l aveau în comunitatea lor pre-zentau un real obstacol pentru campania de co-lectivizare dezlănţuită, care se ducea intens şi cutoate mijloacele pe tot teritoriul ţării, erau dedouă ori periculoşi. în acest fel a fost distrusăvatra românească, satul, descris şi cântat de atâ-ţia scriitori şi cronicari, loc şi sursă a atâtor ener-gii umane, militare, cărturăreşti, bisericeşti –spaţiu uman adeseori ritualizat nu numai de le-gende, dar şi de bogatul şi străvechiul nostru fol-clor, oral şi literar. Sursă şi loc al Tradiţieiromâneşti, fapt pe care staliniştii Români şi Ruşiil- au simţit prea bine şi au pornit să- l calomniezegrosolan, să- l dezarticuleze şi aneantizeze, pu-nând în loc colhozul de tip bolşevic, o comunitatenediferenţiată de indivizi, fără nici un fel de bazămaterială individuală, condusă de lumpenul agri-col; inşi care se prezentau goi, dar încărcaţi cu oprerogativă preţioasă în acel timp, scumpă in-structorilor de partid – o ură mocnită faţă de ori-cine prezenta calităţi fizice sau morale ieşite dincomun, propulsându- l astfel în stima şi prestigiulîn faţa celorlalţi, acea ură care e rodul etern alfrustrării celor care pierd mereu în existenţă. r

■ fragment

3

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCTOMbRIE 2015

© A

ur

AC

hr

isti Nicolae Breban

Puritatea şi forţa

Elitele erau şi mai prezente. Chiarşi prin furia şi efortul barbar făcut

de noile autorităţi de a le ataca,afurisi şi aneantiza, ca şi pe vechiiaristocraţi, cei ce făceau parte din

elitele de orice fel, ştiinţifice,literare, bisericeşti, politice, bachiar şi cele ţărăneşti prindeaucorp şi un nemaipomenit relief.

n Editorial

4

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Pe Cristian Fulaş l- am cunoscut cuvreo 17- 18 ani în urmă (jumătate dinviaţă, poftim!), la câteva colocvii stu-denţeşti de la Sibiu şi Iaşi; făcea fi-

gură aparte, invoca polemic, la orice pas, câte oteorie filosofică, de preferinţă existenţialistă, jurape heidegger şi pe Gheorghe Glodeanu. îşi susţi-nea ideile cu un patos smucit, bărbătos, dar care îivenea bine, ceea ce îl făcea să pară un pic ciudat înatmosfera aceea noctambulă & relaxată, boemă şiplină de aburi; dar un lucru era evident pentrutoată lumea: pasiunea, patima sa pentru litera-tură. I- am pierdut apoi urma, ca să mă trezesc anulacesta cu un mesaj în care eram ameninţat cu unroman. L- am citit făcând efortul să nu îmi fixez nicio aşteptare, de nici un fel, să nu leg textul de figuraexotică a autorului. Cristian Fulaş, care mi sepărea un personaj în sine, mai degrabă decât uncreator de personaje, pare a intra în viaţa literarădintr- o dată, decis, având, din câte reuşesc să- l ur-măresc, opinii la fel de tranşante ca pe vremuri,rostite la fel de răspicat şi de puţin diplomatic. Unscriitor care nu e ataşat nici unui grup de interese,nici unei găşti, mizând doar pe literatură şi, cu osiguranţă care dă încredere, pe propria literatură.

Romanul fâşii de ruşine a avut parte de multmai puţine reacţii faţă de cât ar fi meritat. El este,să o spun din capul locului, unul dintre cele maibune debuturi în proză din ultimii ani. Invoc acestverdict aparent clişeizat pentru că în proza tânărărecentă mi se pare că s- a căscat, de ceva vreme, ungol valoric îngrijorător. Romanul lui Cristian Fulaşeste, cum s- a scris, o carte a dependenţei, dar e oreuşită mai ales în măsura în care îşi depăşeşteaceste contururi, fără a le şterge. Asumată la per-soana I, naraţiunea se remarcă nu numai prin de-riva de destin analizată milimetric, ci mai ales prinperformanţa stilistică, singura în măsură să con-fere autenticitate unei astfel de formule. în esenţasa, cartea este o confesiune a unui tânăr care s- alăsat dus de val şi s- a trezit buimac în miezul uneidependenţe de alcool din care îşi doreşte şi totodatănu îşi doreşte să iasă. E cronica unui abandon şi aunei tentative haotice de salvare, e reconstituireasau mai bine zis înregistrarea cabrată, spasmodicăa rătăcirii prin propriul destin şi, la urma urmelor,este povestea fugii unei fiinţe de sine însăşi, ca săse descopere totuşi la tot pasul. Este şi experimen-tul-limită al refuzului lucid al lucidităţii.

A rezuma toate episoadele agitate şi a refaceharta acestei dezordini existenţiale, deşi poate fitentant, nu este esenţial: ar însemna să te înscriiorbecăind într- o buclă care te va plimba de nenu-mărate ori prin aceleaşi noduri (şi semne, dacăvreţi…) ale unei probe labirintice, la capătul căreiaindividul fie se pierde cu totul, fie ajunge la sine.în orice caz, miza şi, în consecinţă, performanţa ro-manului nu este una epică. Cu tot dramatismul ei,povestea nu are nimic excepţional; ea nu face decâtsă repete, cu nuanţe, detalii specifice, sute şi miide drame similare. Orice dependent are o povestesimilară de spus. Ceea ce o face specială este modulîn care este asumată. în această privinţă, mizaacestui destin este una literară, nu factuală. Perso-najul se salvează, dacă o poate face, prin scris.Echilibrul de acolo vine, înţelegerea şi acceptareapropriului destin tot de acolo. Abia mutat în text,traseul sinuos al eroului capătă sens şi mai ales ad-mite posibilitatea ca la capătul lui să se afle o lu-mină. Redempţiunea nu e aşteptată sub forma unei„rezolvări” clinice a dependenţei, fapt, la urma ur-melor, secundar, dacă ţinem cont de faptul că„eroul” acestor aventuri e perfect conştient şi îm-păcat cu ce i se întâmplă; ea vine (sau nu) în mă-sura în care eroul, care e şi scriitor, va reuşi săstoarcă din ceea ce trăieşte seva unei naraţiuni rit-mate, tensionate, sacadate, dar care să aşeze în-treaga depresie prelungită într- o izbândă… nuspun estetică, ci discursivă. şi mă feresc să discutdespre o „salvare prin estetic” pentru că resortulacestui text nu e unul estetic, ci unul existenţial.

Formula aleasă de Cristian Fulaş e una ex-trem de exigentă: el înlocuieşte literaritatea cu li-teralitatea. Nimic din trucurile consacrate aleprozei, nici măcar cele care relativizează postmo-dernist toate procedeele clasice, nu îi slujesc celui

care are de dat în vileag o traumă. Cel care scrienu e sastisit doar de propria- i viaţă, ci şi de posibi-lele modele narative insistent testate anterior. Car-nea lui e tristă, căci a citit toate cărţile… Aşa încâtorice efort de literarizare este resimţit ca un com-promis (estetic, poftim!), ca un gest cabotin, carefalsifică ceea-ce-este-trăit- caatare. Spargerea cli-şeului existenţial e posibilă numai cu preţul fandă-rii subtile din faţa celui literar. Miza personaju-lui-narator nu este să ofere un istoric detaliat al ex-perienţei sale- limită; pariul său, unul existenţial,este să prelungească sau, şi mai şi, să intensificepartea acut vie din această probă a destinului său– în text. Să creeze, altfel spus, un text viu, unulsmuls din propria- i carne şi din propriu- i sânge şidin propriul creier. un text care nu se depune înurma unor calcule retorice, naratologice, ci în urmaunei garanţii viscerale. Tradiţia pe care CristianFulaş o are în urmă în literatura noastră nu estefoarte bogată: i- aş aminti pe Blecher, dar mai alespe cel din „jurnalul de sanatoriu” Vizuina luminată(a cărui principală temă nu este boala, ci modul încare, folosindu- se de acuitatea percepţiei pe caredurerea permanentizată i- o permite sau i- o im-pune, personajul poate muta tot ceea ce este viu întext, devenind, astfel, o creaţie a acestuia); peMarin Mincu, cu cele patru romane din ciclul in-termezzo (de altfel, Mincu şi teoretizează, mai alesîn primele două volume, această formulă pe mu-chie, pe care o numeşte „autenticitatea scriiturii”);şi pe Ovidiu Nimigean, cu rădăcina de bucsau, ro-manul unui Iov contemporan, silit să supravieţu-iască unor cataclisme existenţiale, dar care ajungeastfel la împăcarea cu sine printr- un dublu exerci-ţiu, existenţial şi totodată textual.

Deşi faptele propriu- zise care se derulează dela o pagină la alta sunt repetitive, ritmul naraţiuniieste unul alert, sincopat. Cristian Fulaş este unprozator matur, exersat (treaba lui când şi cum),care ştie când să accelereze, când să domoleascăritmul naraţiunii, care, mai ales, are simţul potri-virii perfecte a acestuia cu specificul fiecărei scenesau al stării personajului. Dacă intriga este previ-zibilă, jocul narativ este mereu surprinzător şi ex-trem de alert. Tocmai această „nepotrivire”reprezintă unul dintre atuurile romanului. Primacalitate a acestei confesiuni prelungite este lipsade tact, absenţa indulgenţei faţă de sine. Personajulnu îşi iartă nimic, nu se menajează; scriind, cautăsă zgândăre cât mai adânc în rană, să răsuceascămai abitir cuţitul, până la limita suportabilului; bachiar şi dincolo de ea. De aceea, cu puţine pauze derespiraţie, oferite de reconstituirea unor momenteliniştite ori măcar apatice din sanatoriu, naraţiu-nea e gâfâită, întreruptă, cu propoziţii scurte şidure. „Noapte. O linişte de mormânt, nu mişcănimic. E clar, am adormit îmbrăcat…” Trăindnoaptea şi uitând de sine ziua, personajul, care nuîntâmplător e o voce, fără identitate (nu are nume),pierde contactul cu ce a fost înainte. înainte de ce?înainte de derută, înainte de beţia prelungită, carenu are nimic nobil în ea. Nu e un beţiv metafizic(din speţa lui Venicika al lui Venedikt Erofeev) saueste în măsura în care orice beţiv e metafizic. Beanu doar ca să uite, ca să se debaraseze de viaţa sa,bea pur şi simplu pentru că îi place, pentru că e is-pititor, pentru că îi plac lumile paralele colorate lacare capătă acces. Bea metodic, dar şi la întâm-plare. Singura calitate a beţiei sale este permanen-tizarea. Până în punctul în care nu mai existăpunte către trecut. Personajul a rupt- o, se pare, cuîntreaga sa viaţă, adică a rupt- o cu partea raţio-nală a existenţei. De cea emoţională încearcă să sedebaraseze fără să reuşească. şi- a şters memoria,deci s- a dezumanizat. Iniţial, pare a fi o relicvăabrutizată: a uitat de atacul cerebral al proprieimame, singura fiinţă care l- a iubit şi la care ţine.Uită, dar nu îşi poate întreţine uitarea. „Lumea sesurpă cu mine. încerc să nu urlu, dar înţelegereafaptelor mă salvează şi mă face să muţesc.” înţele-gerea nu e totuşi convenabilă şi de ea se poate fugiprin alcool sau substanţe halucinogene. Reacţiiledependentului nu mai sunt raţionale, ci pornescdintr- un fond instinctiv. Deşi încearcă să fugă, nureuşeşte. şi începe să urle. şi urlă disperat, pânănu mai poate. E modul lui de a se manifesta, de a

oferi un răspuns visceral durităţii vieţii. Nu vreasă ştie nimic, dar e conştient că nu poate trăi cucreierul şi cu inima goale. Golite… Chiar dacă bea,o face mecanic, pricepând că nu asta e soluţia, cidoar eschiva provizorie. între timp, îşi dublează,într- un stil alert, sincopat, trăirile prin consemna-rea lor. Fuga de gânduri. Frica. „Nu îmi pot im-agina niciun fel de viitor cu mine treaz”. Golireameticuloasă a minţii. „Nu mă interesează nimic,absolut nimic. Eu sunt mort şi asta e povesteamea.” Ba de interesat nu are cum să nu- l intere-seze, iar de trăit trăieşte. Chiar dacă nu are pentruce. Pentru că toate aceste crize şi escapadele etilicesunt semnele clare ale faptului că e viu. Viu nu înînţeles strâmt, biologic. Deşi îşi acceptă ratarea,deşi fuge de tot, de responsabilitate mai ales, deşisimte că nimic nu îl mai leagă de propria viaţă, deşiare şocul constatării oricărei „fărâme de ruşine”(moment- cheie, pentru că absenţa ruşinii în-seamnă, în fond, desprinderea totală de viaţa so-cială, cu toate convenţiile sale, deci însingurareaabsolută), personajul continuă să rămână extremde viu. A fi viu înseamnă a fi contradictoriu, zbu-ciumat, bipolar. iraţional. Dar autentic. Chiar şicând priveşte lumea printr- o pojghiţă de alcool(sunt pagini memorabile care descriu fenomenul),chiar şi atunci când sistematic nu înregistreazădecât ceea ce se petrece în afară, abolind interiorul,personajul nu reuşeşte să se îndepărteze de el în-suşi. E prea viu pentru aşa ceva; drama sa, căderilesale, ca şi încercările decorative, anemice de sal-vare au, puse cap la cap, energie. Martorul acesteienergii este textul care o înregistrează. un text carefuncţionează ca o electrocardiogramă.

Atunci când începe să scrie un roman despreratare, personajul abia intuieşte că a descoperit ceamai bună terapie, că, mutându- şi experimenteleexistenţiale în discurs, le dă orientare şi le poatecontrola, şi le poate asuma, le poate, oricum, con-templa, ca un spectator, abia implicat, al proprieivieţi. E o manieră de a- şi investi benefic indiferenţafaţă de tot ce i se întâmplă. Formula pe care oalege, singura posibilă, este aceea a „transcrierii”propriei vieţi. Nu caută, programatic, să constru-iască nimic. Nici în viaţă, nici în scris. Primeşte lu-crurile aşa cum vin peste el şi le înregistrează caatare, fără a căuta să le ordoneze în vreun fel, înscris. Abia ulterior poate rezulta din acest exerciţiudificil o logică a lucrurilor. Dar aceasta nu e pre-meditată. Contribuţia cea mai mare a naratorului,pe lângă această neimplicare, ne- regizare tenden-ţioasă a momentelor, este larga paletă de stiluri:textul e când sec, diaristic, când tensionat, cândliric. Uneori în interiorul aceleiaşi fraze, dar nicio-dată la întâmplare: ritmul naraţiunii e imprimatde fiecare dată de ritmul evenimentului relatat.Personajul pare, de la un punct încolo, să supra-pună timpii naraţiunii (cel al trăirii şi cel al mărtu-risirii, ca să citez un clasic citat de un alt clasic…),trăind în timp ce scrie şi scriind concomitent cuviaţa care se derulează; nu mai ştim dacă textuldublează viaţa sau viaţa confirmă textul. Aceste so-luţii stilistice sunt problematizate, când şi când,chiar de naratorul care scrie. Sau se scrie. fâşii deruşine este şi un metaroman, dar nu acesta esteatuul său. Ci, aş spune, disponibilitatea stilistică anaratorului.

Sigur, fâşii de ruşine e şi cartea unui perso-naj, dar e mai ales cartea unui narator de excepţie.Primul îi datorează mult mai mult celui din urmădecât tribulaţiilor sale etilice şi derutelor sale exis-tenţiale. E, în esenţă, o carte despre literatură.Despre literatura care salvează sau nu, dar careconduce, dacă e asumată la modul mistic, către cu-noaşterea profundă a sinelui (ceea ce reprezintăadevărata salvare). E cartea unui traseu (iniţiatic,de ce nu?) către propriul sine. Un drum printr- unrelief literar.

Cristian Fulaş este, cred, unul dintre cei maiînzestraţi tineri prozatori ai momentului. fâşii deruşine nu este o capodoperă şi nici nu cred că am-biţionează asta; dar e o carte care te obligă să îiacorzi nu doar atenţie, ci şi încredere acestui scrii-tor ivit meteoric, de niciunde, în peisajul literarcontemporan, destul de sărac, totuşi. Să luămaminte! r

Bogdan CreţuTextul viu

Cristian Fulaş este, cred, unuldintre cei mai înzestraţi tineri

prozatori ai momentului. Fâşii deruşine nu este o capodoperă şi nicinu cred că ambiţionează asta; dare o carte care te obligă să îi acorzi

nu doar atenţie, ci şi încredereacestui scriitor ivit meteoric, de

niciunde, în peisajul literarcontemporan, destul de sărac,

totuşi. Să luăm aminte!

Cu excepţia partizanatului pe deplinîndreptăţit al lui Mircea Mihăieş,exprimat de- a lungul anilor în maimulte texte, J.D. Salinger, celebrul

autor al romanului De veghe în lanul de secară(1951) nu s- a prea bucurat decât accidental deatenţia criticilor de la noi. Prima cauză o repre-zintă, probabil, impresia – greşită, vom constataîn paragrafele care urmează – că ar fi vorba de unscriitor „clasat”, autor al unui singur roman„mare”, şi acela scris pentru adolescenţi, desprecare s- a spus cam tot ce se putea spune, şi multepe deasupra. Motivul real, de până la Revoluţiadin decembrie 1989, îl constituie însă cenzura,asociată obligaţiei de a distorsiona comentariiledespre un autor a cărui tipologie existenţală re-prezenta, într- o anumită măsură, un scandal pu-blic, din cauza deciziei de a întoarce spatelesistemului şi lumii în iunie 1965, când publicăHapworth, şi când scriitorul, complet contaminatde zen, de Vede şi de „dianetica” lui Lafayette Ro-nald hubbard (precursoarea „scientologiei” demai târziu), se retrage definitiv la Cornish, înNew hampshire, refuzând orice contact cu „agen-ţii de notorietate” (medii literare, presă, televi-ziune etc.), într- o mizantropie publică atât deradicală, încât aceasta presupune, în afara inter-dicţiei de a fi văzut şi de a fi fotografiat, şi con-struirea unor obscure tunele între clădirileproprietăţii, pentru a circula în voie. Fireşte cărecluziunea bizară declanşează o „vânătoare deSalinger”, cu mii de americani care stau cu bino-clul şi cu aparatul de fotografiat prin preajmă,pentru a se lăuda cu o poză. Scriitorul se apărăcum poate (contondent în general, dar şi cu pro-cese.)

Ultracelebru datorită succesului fulminantal romanului De veghe în lanul de secară, Salin-ger nu cedează până la moarte drepturile de ecra-nizare, deşi inclusiv Steven Spielberg seinteresează de ele; mai mult, poartă acerbe cam-panii în justiţie – prin intermediari… – pentrua- şi apăra dreptul de a nu exista în perimetrulpublic, ultima dintre ele fiind după împlinireavârstei de 90 de ani, când explodează pe mapa-mond o continuare apocrifă a romanului care l- afăcut celebru (60 Years Later: Coming ThroughThe rye = 60 de ani mai târziu: venind prin se-cară), semnată misterios de către un anume J.D.California, pseudonim sub care se ascunde edito-rul şi prozatorul suedez Fredrik Colting. Inten-tându- i un răsunător proces care implică şiproblematici auctoriale mai generale, aflate din-colo de perimetrul strict al justiţiei (de genul: ră-mâne un roman „proprietatea” autorului său şi încontextul intenţiei virtuale de a fi continuat?; tre-buie să fie un personaj, holden Caulfield, inamo-vibil şi nemodificabil, fixat pentru totdeauna lavârsta de 16 ani, aşa cum îl prezintă romanul, saue dreptul oricui de a şi- l imagina la vârsta senec-tuţii, aşa cum face „California”?), Salinger obţineinterdicţia de a se comercializa „făcătura” lui Col-ting pe tărâm american, fără a o putea extinde,însă, şi înspre alte meridiane, cum e Europa sauMarea Britanie, unde romanul se vinde, inclusivpe Amazon.com. Un ultim aspect se cuvine adău-gat aici, pentru ca imaginea să se întregească:

strict statistic, De veghe în lanul de secară (1951– perioada Războiului Rece, deci…) e cel mai cen-zurat şi mai hulit roman american de la 1945 în-coace, nici Lolita neputându- i răpi coroniţa despini a oprobriului. Sunt state americane care in-terzic includerea sa în curricula şcolară, şi câţivazeci de profesori care îşi pierd pâinea fiindcă o ci-tesc. Părinţi revoltaţi şi congregaţii religioase pu-ritane aduc, periodic, romanul în atenţia justi-ţiară a publicului, lovindu- l, vârtos, cu barosulpentru „indecenţă”. Exegeza enumeră, scrupulos,expresiile litigioase şi „blasfemiile” din text, ce-rând, cu spume la gură, intervenţia punitivă a au-torităţilor.

Se înţelege, aşadar, că până după Revoluţie,criticii români au avut două alternative: să punăsub tăcere romanul, sau s- o „scalde”, vorbind înmetafore, nemenţionând absolut de loc substratulspiritualist al operei lui Salinger, racordat foarteputernic la Krishnaism şi Buddhismul zen. Aces-tor oprelişti li se adaugă reticenţa de a glosa înspiritul adevărului despre generaţia Beat şi to-tala interdicţie de a pomeni de revolte sau de Con-tracultură. Aşa se face că abia acum, în ultimeledecenii, am ajuns să recuperăm subiecte odi-nioară tabuizate, foarte aplicata monografie a luiAndrei Mocuţa – Portret al artistului in absentia.J.D. salinger: o monografie (Editura Universităţiide Vest, Timişoara, 2015) fiind o performanţă no-tabilă în această direcţie. E exhaustivă tematic şibibliografic, fiind dezvoltarea unei teze doctorale;e, fireşte, prima monografie naţională dedicatălui Salinger, cu desluşiri şi interpretări de maresubtilitate, pe care nu le- a mai propus nimeni lanoi, făcând- o indispensabilă pentru cercetărileviitoare. Ea mai are, în plus, calitatea rară a fo-calizării pe o disciplină precisă, bine circumscrisătematic, în condiţiile în care tinerii noştri cerce-tători – unii: viitori critici… – preferă să scrie o amia lucrare mimetică despre simulacre, decons-tructivism sau corporalitate, decât să se aplece înprofunzime pe o temă anume, oferind în final ocarte peste care nu se poate trece. Monografia luiAndrei Mocuţa este o asemenea opţiune erudită,suplă şi foarte atentă la detalii, cu o bibliografieamericană impresionantă, inclusiv cu articole ci-tite în ziare sau reviste, ele fiind fişate scrupulos,integrativ. E o carte care devine obligatorie dinclipa apariţiei sale, pentru toţi cei care lucreazăpe anii ‘50- 60, pe Beat sau pe Contracultură, saupe schimbările epistemice care leagă Contracul-tura de postmodernism, ca să nu mai vorbim despiritualismul mixat, eclectic al perioadei (D.T.Suzuki, anterior Vivekananda, hare Krishna,zen), despre care în Occident s- au scris tratate se-rioase (J.J. Clarke: Oriental Enlightenment. TheEncounter Between Asian and Western Thought,1997; Richard hughes Seager: Buddhism in Ame-rica, 1999 etc.), dar despre care la noi abia de seştie ceva.

Norocul nostru, în cazul monografiei pe careo discutăm, este că Andrei Mocuţa este el însuşiun căutător al înţelepciunilor sublime, identifi-cându- se spiritual cu Salinger, fiind atent lanuanţe subtile (tăceri, experienţe revelatorii, koa-nuri, „diamante” atemporale încrustate discret întext etc.), ştiind ce să „vadă” şi ce să caute. Dato-rită acestei efervescenţe spiritualiste de bună ca-litate, care nu ni se oferă niciodată excedentar,autorul decupează din cercetarea sa detalii saustructuri recurente, peste care altminteri eşti dis-pus să treci. De pildă, arată cu argumente că celeNouă povestiri din 1953 sunt construite pe logicacelor 9 elevaţii spirituale din gândirea orientală;că întreaga gândire de adâncime a lui Salinger –inclusiv în De veghe… – se edifică pe binomulmoarte/mortificare, holden Caulfield fiind du-blat, în roman, de către fratele lui Allie, plecat înmoarte. Sau că întreaga biografie a lui Salinger,marcată dramatic şi decisiv de hotărârea de a se

retrage din lume şi din scris în 1965, reprezintăsimetria recuperativă a două jumătăţi contras-tante, întâlnirea empirică, efectivă cu moartea,pe care autorul a experimentat- o prin participa-rea la cel de- al doilea Război Mondial, fiind du-blată de „moartea simbolică” (să exişti în lume ca„mort viu”) de după retragerea din lume din 1965.

Alte două exemple: celebra parabolă a raţe-lor supravieţuitoare din Central Park, care- l ob-sedează pe Caulfield, derivă dintr- un koan zen,reprodus de către autor; revelaţia surorii Phoebedându- se în carusel, îmbrăcată fiind în albastru,derivă din Caruselul lui Rilke, ale cărui „expe-rienţe revelatorii” îl obsedau pe Salinger. Nouta-tea interpretărilor propuse de către AndreiMocuţa vizează Christocentrismul şi aducerea îndiscuţie a tehnicilor spiritualiste creştine, inclu-siv răsăritene, cum este isihasmul – în acest dinurmă caz nu pentru a sugera o filiaţie directă, cio analogie. însă, în general, exegeţii lui Salingerinsistă pe inserţiile orientale şi orientalizante, ex-tinderea interpretării, propusă de către Mocuţa,înspre Isus şi creştinism constituind o pistă delucru care nu poate fi ignorată în viitor. Cu atâtmai mult, cu cât anecdota vine în ajutorul sub-stanţei: citeam recent pe Internet că Doamna învârstă – fostă vecină – care se ocupă de vânzareaproprietăţii din Cornish, Nh, îşi aminteşte de „su-citul” ei locatar ca fiind îndatoritor, amabil, coloc-vial şi… bun creştin!

Andrei Mocuţa n- a scăpat aproape nimic încercetarea sa, accesând chiar şi site- ul DeadCaulfields. Două mici detalii mi- aş îngădui să- ireproşez, în contextul unei cercetări exegetice dealtminteri excepţionale: lectura şi citarea lui Bha-gavad- gita prin intermediar (apud Swami Bhak-tivedanta, p. 76), nu prin ediţia realizată de căreSergiu Al- George, şi o mică eroare de tehnoredac-tare, un pasaj de la p. 79 constituind reluarea,uşor modificată, a unui fragment de la pag. 52. înrest, să salutăm o carte de referinţă foarte binefăcută, pe care o vor achiziţiona – să sperăm – celpuţin bibliotecile academice din ţară, conferindu- iun coeficient de circulaţie major, la care valoareaei o îndreptăţeşte. Portret al artistului in absentiae, mai presus de toate, o carte pe care se poatelucra, una cu valoare catalitică. r

5


OCTOMbRIE 2015

Noutăţi editoriale ■ editura ideea europeană

■ Octavian OprişLibertate, morală şi politică

Ultracelebru datorită succesuluifulminant al romanului De veghe în

lanul de secară, Salinger nucedează până la moarte drepturilede ecranizare, deşi inclusiv Steven

Spielberg se interesează de ele.Ştefan BorbélyO monografie dedicată lui Salinger

6

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Monica Lovinescu se rosteşte în„dezacord” asupra „unor puncteaproape de detaliu” şi nu „asupraesenţialului”, cu N. Manolescu,

acesta fiind „pus la adăpost de clişee prin îmbina-rea fericită dintre conştiinţa estetică şi cea profe-sională” (Posteritatea contemporană. unde scurteiii). De ce n- ar fi identice esteticul şi profesionalul?Prin ce s- ar diferenţia cel din urmă? Rămânemdincolo de conjecturi, dar şi de alegaţii. De reţinutşi acordul de esenţă al celor doi comentatori lite-rari separaţi în mod fundamental, adică esenţial,de cele două sisteme globale în care se pronunţă,s- ar spune, într- un fel straniu, aproape la fel deliber. Rămâne să urmărim poziţia personală a au-toarei privitoare la romanul politic. Tematic, pro-blematic, dar de fapt structural, politic. Ea pleacăde la centrul blocului sistemic comunist, unde setrasează liniile şi limitele în totul, cu toate că blo-cul are totuşi guverne naţionale. Naţionalismul co-există cu internaţionalismul. şi în URSS, noteazăîn mai 1978, în plin protocronism românesc, „rea-lismul socialist şi- a pierdut din impactul teroristşi magic (sic!), realismul câştigă teren, rămânândsingura modalitate estetică admisă”. în România,neorealismul socialist se extrage dintr- o voinţăanacronică, nesovietică, asiatică, stupefiant retar-datară. Constatarea aceasta, Monica Lovinescu opoate face, însă doar ea. Premisa şi- o formuleazăsingură. Dar i- o poate eventual presupune şi criti-cului român, cu care se anunţă a fi în divorţ ne-esenţial, ca într- un adio, dar rămân cu tine. Să- iurmărim datele acestui clivaj în înţelegere.

Monica Lovinescu nu este de acord atuncicând Nicolae Manolescu spune: „Câtă artă, atâtacuraj”. Ar însemna să admită limita ca fiind aflatăîn estetic. Pentru ea, esteticul nu ajunge, ba chiarse află la îndemână, dacă există talent şi dacăscriitorul a dovedit că poate crea opere memora-bile, fireşte, artistic, capodopere chiar. Monica Lo-vinescu crede că romanul realist socialist al luiMihail Sadoveanu, scris într- o limbă suspectată deunii ca fiindu- i străină, mitrea Cocor, este scris pedeplin cu artă. Deşi, tot ei, el i se dovedeşte ilizibil!N- ar fi mult, gândind astfel, să vadă în mitreaCocor o proză experimental(ist)ă, ca a romancieri-lor din noul şi noul nou val francez, Robbe- Grillet,Claude Simon, Michel Butor etc. Până la urmă,Monica Lovinescu îşi tranşează clar gândul: vreaşi opere proaste, în comunism, dar să fie docu-mente! Curaj să fie, arta nu deranjează… Curajideologic, politic. Războiul literaturii nu este înceea ce o priveşte decât colateral literar.

Apoi, formula lui Nicolae Manolescu, anume„conformism al curajului”, Monica Lovinescu o ex-clude. Curajul, o ştie cert, este nonconformism,risc, sau nu e deloc. Ea crede că rămân romanele„politice” „scrise cu pana conştiinţei”, „documen-tare”, nu cele „îmbinând arta cu curajul”! Conşti-inţa istorică, socială, politică ar trebui pesemneimpusă, arta se presupune. Se prea supune… Iatădiferenţa de detaliu, nu de esenţă, pe care o sem-nalează, în polemică de gândire cu criticul din Ro-mânia comunizată. De fapt, cei doi privesc dinpuncte opuse şi nu doar pentru a se întâlni, dar şipentru a se ocoli. Monica Lovinescu impune docu-mentul şi presupune arta. Nicolae Manolescu im-

pune arta şi presupune docu-mentul. Prima poziţie este isto-rică, politică, ideologică. Adoua este propriu- zis critică, li-terară. Prima, deopotrivă teo-retic şi faptic. A doua, mai multprincipial, adesea încălcată defapte, analize, evaluări.

Marea minciună, mizaprincipală, în romanul „poli-tic”, este tocmai personajulideolog, activist, decizional, vi-gilent asupra „înfăptuirilor”.Comuniştii, constată MonicaLovinescu, sunt mitologizaţi capersonaje de roman. Artaminte, este laşă. Etica adeve-reşte, este curajoasă. Monica

Lovinescu nu face nicio deosebire între romane genmitrea Cocor din epoca stalinist- dejistă şi roma-nele care reevaluează, cu alte mijloace artistice,parţial şi implicit etice, scrise în epoca naţional-co-munistă, girată şi, aş spue, giruetată, de Ceau-şescu. „Nu arta le lipsea lui Constantin ţoiu şi luiGeorge Bălăiţă, ci curajul”. Schematic („revoluţie,erori şi, în sfârşit, restabilirea «legalităţii»”) esteşi romanul galeria cu viţă sălbatică, al lui ţoiu.

G. Bălăiţă, pe lângă conformismul ideologic,amoral, împrumută (la limita plagiatului, caz re-petat de D. T. Savu) de la G. G. Màrquez persona-jul care mănâncă pământ, în ucenicul neascul-tător. Estetic, nu ar fi ceva de reproşat, numai căîn prefaţă Bălăiţă revendică romanului său şi „uncaracter documentar”. Lauda romanului, de cătrePaul Georgescu, în latura lui stalinistă, nu i separe foiletonistei de bun augur.

Prozatori

în prima perioadă a sa, ilustrată de foileto-nistă în unde scurte. Jurnal indirect, Mihail Sado-veanu este neuitat, între altele, pentru că şi- acenzurat Viaţa lui ştefan cel mare în 1954. şi totatunci, hortensiei Papadat-Bengescu îi păstreazăantipatia din copilărie, marea prozatoare nuexistă. Geo Bogza uită stalinismul. Prozator şi el,în sensul cel mai larg, criticul de teatru, ulteriormemorialistul, N. Carandino este stimulat „săpună într- o carte o viaţă care face mai mult decâto carte”. Primum vivere, deinde scribere: e formulagenerală a Monicăi Lovinescu. Iată şi ilustrareadezirabilă: „Demnitatea şi etica la N. Carandinon- au fost plătite cu vorbele, ci cu fiinţa”. A plăti, ascrie cu fiinţa, iată pedagogia critică menţinută.Nu contează că ia ca model un jurnalist: „Unul din-tre puţinii gazetari de stânga consecvenţi dinpresa noastră democratică…” (cf Al George: stângasau dreapta? – n.n.) Monica Lovinescu se comu-nică, se propune, mediat, în expresie indirectă.

G. Călinescu, în scrinul negru, îi dezvăluieprin personajul Ioanide, arhitectul, un fel de nar-cisism geniolatru. îi refuză sinceritatea adaptăriiideologico- literare, convinsă că romancierul simu-lează realismul socialist în confecţionarea conjunc-turală (iată o conjectură admisă de unii critici) amuncitorilor comunişti.

într- o emisie, chiar şi pamfletară, dincoacede orice analiză literară, critică, este tratat zaha-ria Stancu, scriitorul „Urlând cu lupii când tre-buie”. El s- a dus la Congresul scriitorilor dinUniunea Sovietică şi l- a negat în spirit primaragresiv pe înnobilatul, cu Premiul Nobel, B. Pas-ternak, scriind că nu a auzit cine e. Aservittotal(itar) comunismului, el laudă demnitatea detip bolşevic. în timp ce, la polul plus, Al. Soljeniţâno contestă integral. şi literar. Dezvăluie adevărul,răscumpără memoria celor 600 de scriitori morţiîn lagărele ruseşti. zaharia Stancu (seismograme,humanitas, 1993), pildă de statuie sau glorie denisip, este executat într- un necrolog, critic, nu fărădexteritate, deşi foarte sumar: publicist remarcabilîn interbelic, poet minor, prozator „mult mai dis-cutabil”, la limita pornografică şi ideologică, de sal-vat poate în Ce mult team iubit.

Favorizată de necesitatea unei maculaturieditoriale, Lucia Demetrius (op. cit.) scoate şi treicărţi la (scurt) interval, ca abnegată slujitoare arealismului socialist.

Nu pe Anişoara Odeanu, prozatoarea, o im-pune acum Monica Lovinescu, într- un alt necro-log- evocare (op. cit.), dar un atac instinctiv lacenzură.

Marin Preda este pentru Monica Lovinescu(unde scurte. Jurnal indirect) prozatorul contem-poran suprem, dat drept „singurul (s.M.L.) proza-tor al generaţiei anterioare” şaizeciştilor. moro-meţii ii, din 1967, îi apare şi ei drept un „eveni-ment” literar, condiţionat, cum ne aşteptam,moral. Curios, comentatoarea nu vede cusăturileşi petele ideologice destul de largi şi apăsate, înschimb descoperă doar adevăr. Explicit, susţine căromanul acesta despre colectivizarea agrară ştergeminciuna întreagă despre sat. în totul, el trecedrept un roman al libertăţii şi adevărului, evidentcontra constrângerilor ideologice. Roman realist,el ar mai fi – s- a spus repetat – şi poetic. Poeticulfiind pe rol de minimalism estetic.

Anul următor, la romanul intrusul, îl ur-mează şi chiar îl citează pe N. Manolescu, cel con-vins tranşant de „cartea adevărată şi cinstită”.S- ar zice că Monica Lovinescu se resemnase cu du-rata fără limită a sistemului politic şi statal. Con-textul şi textul i se suprapun fără fisură, cel dinurmă „oglindind”, potrivit unei concepţii esteticirudimentare, de care nu se jenează, pe cel dintâi.Aici, Monica Lovinescu intră în flagrantă contra-dicţie cu ea însăşi. Bravura deplină, etic, implicitestetic, din intrusul, este, vrând- nevrând, anulată,dacă susţine că doar în România s- a „reintrat înestetic” fără procesul stalinismului criminal. „Lanoi rezultatele în sfera esteticului au fost remar-cabile, temelia lor este însă şubredă şi toţi scriitoriio simt.” Cum rămâne cu intrusul, şi, de fapt, nudoar cu el: cu cinstea, adevărul, singularitatea au-torului şi a operei?

Prin Marin Preda, şi întru satisfacerea Mo-nicăi Lovinescu, o stafie este alungată din litera-tura română apăsată de comunism: „Evazionis-mul”. Unii îl practică, privindu- l ca eludare a rea-lismului socialist. Dar, mai ales, ca o întoarcere lacontinuitatea firească a artei literare, ar fi de spusmai întâi. Evazionismul ar fi esteticul pur vs. rea-litatea istorică (420). De fapt, evazionismul era oîndepărtare nu de realism, istoric şi cotidian, im-posibile, neacceptate oficial, ci de irealismul istoricşi cotidian, impuse ca surogat de realitate. Iar es-teticul nu era, nu este, ceva exclusiv evaziv, el esteinvaziv, şi faţă de referent, dar mai ales – ceea ceeste esenţial – faţă de propria aventură creatoare.Aşteptând de la literatură nu tocmai ceea ce îi estepropriu, dar subiacent, Monica Lovinescu îl reţineacum pe scriitor într- un pluton de elită numai bunde decorat cu o distincţie istorică. „Marin Predaeste unul dintre puţinii scriitori care ştiu să nu seferească de realităţi.” în modul său incredibil desimplist, periferic în ordine artistică, foiletonistacere, previzibil, „A oglindi realităţile unei epoci…”.Vocabularul critic, oricum precar, era cel comun şisociologismului recunoscut drept vulgar.

Lui Marin Preda, deşi acum nu mai este laînceput, Monica Lovinescu (seismograme) îi re-fuză, structural, doar Desfăşurarea: „Celelaltecărţi (…) în afară de Desfăşurarea, sunt organice”.Uită sau nu cunoaşte scrieri reprobate chiar deautor. Comentând, favorabil, concesiv, însă nu şimemorabil, ca perspectivă critică, romanul marelesinguratic, cu „epilog neconcludent”, se raliază lao conjectură creatoare impusă repetat în lecturiledin acest scriitor: „Darul prin excelenţă al luiMarin Preda ar fi să surprindă zona obscură încare existăm înainte de a ne fi exprimat”. Deşi for-mulată obscur (poate să fie existenţa fără expre-sie?), teza accesului la psihologia abisală, fărăexpresie morală, inexistentă de altfel nici la Dos-toievski, nu- l putea ademeni pe admiratorul sacralal lui Tolstoi. r

Marian Victor BuciuRomanul „politic”

De reţinut şi acordul de esenţă alcelor doi comentatori literari

separaţi în mod fundamental, adicăesenţial, de cele două sisteme

globale în care se pronunţă, s- arspune, într- un fel straniu, aproape

la fel de liber.

Peste câteva luni se vor împlini 80 deani de la naşterea lui Nicolae Labiş,din care poetul pururi tânăr a trăitdoar 21. într- unul din eseurile sale

din volumul „Corul morilor de vânt”, apărut re-cent la Editura Pallas Athena, Dumitru radu Po-pescu, născut în acelaşi an cu Labiş, scrieadmirabil despre mitul sacrificiului, al jertfirii.Un mit care în moartea căprioarei, deşi transpus,e drept poetic, în viaţa profană, adică în realitateaunui anotimp cosmic şi a unui timp istoric deopo-trivă de secetoase, nu e deloc coborât în praful is-toriei nepăsătoare de oameni, cu expresia luiMarin Preda, ci, dimpotrivă, prin raportarea lacelebre jertfiri, precum cea a anticei Ifigenii, aAnei lui Manole sau a personajului mioritic, ieseîntărit şi îmbogăţit. Dar, se întreabă prozatorul,nu cumva căprioara este eaînsăşi „mai mult decât o vie-tate profană?”, altfel spus nue ea „chiar o zeitate a pădurii,care este jertfită pentru viaţapământenilor”? Cu alte cu-vinte, ne aflăm în plin mit:mitul jertfirii zeiţelor. şi atunci,mai întreabă marele prozatordin generaţia lui Labiş: „OareNicolae Labiş nu este o zeitatecare a fost jertfită pentru re-naşterea literaturii române?”.Ceea ce îmi aminteşte de con-statarea unui poet, congeneral lui Labiş şi al lui DumitruRadu Popescu: „Moartea luiNicolae Labiş ne- a maturizatbrusc!”.

Revăd o carte nutritădin memoria arhivei, se inti-tulează Ei, care au scris… şi odatorăm cercetătorului şi pu-blicistului ieşean LucianDumbravă, plecat „dincolo”, din păcate înainte dea- şi desăvârşi opera de restituire, al doilea volumal lucrării rămânând în stadiul de şantier. Titlulamar- polemic vrea să spună că scriitorii, maimult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau maipuţin curajoşi, şi- au asumat, uneori cu ingenui-tate, alteori poate din raţiuni lucrative, misiuneade a scrie, de a rezista într- o vreme de mare res-trişte. Cine ridiculizează astăzi, fie din prostie, fiedin obedienţă faţă de noii ideologi, de fapt faţă denoii stăpâni, ceea ce s- a numit rezistenţa prin cul-tură, chiar şi în „obsedantul deceniu” (1949- 1959),nu are decât să citească acest volum, care recon-stituie, pe bază de documente, aspecte şi fapte de-finitorii ale vieţii literare dintr- o epocă neagră.

Două sunt figurile cele mai proeminente aleacestei cărţi – proeminente din motive cu totul di-ferite. Mai întâi, sinistrul mihai Novicov, cu carene întâlnim chiar de la prima pagină. Casapulvenit de peste Prut, folosind un limbaj pe careaveam să- l mai auzim în anii ’90, dar de aceastădată aparţinând inchizitorilor manipulaţi, stipen-

diaţi, din alte puncte cardinale, taie în dreapta şiîn stânga. Ideea demolatoare de la care se plecanu mai era cea conţinută în imbecila întrebarepostdecembristă: „Ce aţi făcut în ultimii cinciani?”, ci avea o respiraţie istorică mai vastă, fiind -că ţintea tezaurul de suflet, fibra cea mai intimăa fiinţei naţionale. Dacă Novicov ar fi formulat oîntrebare asemănătoare, poate că ea ar fi sunatastfel: „Ce aţi făcut în ultimele cinci secole?” Căcinimic sau aproape nimic din ceea ce se înfăptuisepe pământul românesc timp de o jumătate de mi-leniu, ba chiar de două milenii, nu mai era bun,nu mai era adevărat, nici măcar geneza acestuipopor, originea sa daco- romană. Totul ţinea –cum ar spune cominterniştii mutanţi de azi, cole-gii în posteritate ai lui Novicov – doar de imagi-narul, de iluziile şi fantasmele noastre.

Celălalt personaj al acestei cărţi, esenţial-mente tragic şi, repet, total opus primului estechiar Nicolae Labiş, geniu incomod pentru despo-ţii ideologici ai vremii, răstignit astăzi a douaoară de intelighenţia civică, de autorii de ma-nuale alternative, de critici- procurori care, întimp ce poetul „Primelor iubiri” era acuzat de„idealism şi nepăsare”, ei scriau ode etilice închi-nate tancurilor „eliberatoare”. Copilul genial,adus de la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni la Li-ceul Naţional din Iaşi, graţie profesorului Con-stantin Ciopraga, era înfierat, ca fiind „un ghimpeotrăvitor, duşmănos”. Iată ce se scria într- un ar-ticol publicat în numărul din 12 august 1952 alziarului Lupta moldovei, „organ al Comit. Reg.PMR Iaşi”:

„în lumina ultimelor documente de partid,redacţia (revistei iaşul Nou – nota mea C.C.) vatrebui să- şi mărească spiritul de vigilenţă în faţaoricăror manifestări duşmănoase care ar putea săse strecoare în materialele ce- i sunt prezentatespre publicare. E grav faptul că redacţia a permisapariţia unei poezii ca Într- o iarnă şi- ntr- o searăde Nicolae Labiş, poezie din care se degajă o at-mosferă de idealism şi nepăsare, accentuată deritmica săltăreaţă a versurilor, lupta de clasă dela ţară e bagatelizată, manevrele chiaburilor suntprivite de pe poziţiile deviatorilor, care le taxaudrept «fleacuri». şi faptul e cu atât mai grav, cucât N.Labiş e un poet tânăr, de reale posibilităţi,care trebuie îndrumat (înarmat!) şi ajutat în în-ţelegerea problemelor ideologice”. Subcapitolulcărţii lui Lucian Dumbravă din care am citat aretitlul: „Nicolae Labiş – iedul într- una hăituit”.

Cum era Labiş? Să ascultăm cea mai auto-rizată voce. şi anume a unuia dintre cei mai maricritici şi eseişti pe care i- a avut literatura românăposbelică: Lucian raicu. Citez dintr- un interviupe care i- l luam în toamna anului 1975, pentrurevista Convorbiri literare, interviu publicat apoiîntr- un volum, dar reprodus şi de Lucian Raicuînsuşi în Practica scrisului şi experienţa lecturii(Cartea Românească, 1978):

„Profit de împrejurare spre a dezminţi ima -ginea unui Labiş de o naivitate, cum se zice, în-

cântătoare. Nu, era lucid şi matur şi dur, era tăiosşi intransigent în genere, tolerant numai cu cei«mici», de ei se simţea legat în chipul cel mai în-duioşător fratern – altfel nu era deloc comod. Aşamoldovean, aşa fălticenean, cum îl ştim, se cris-taliza deodată în el o asprime curată, penetrantă,neiertătoare. Vai de cel care avea nenorocul sauinabilitatea să intre de bunăvoie în raza priviriicritice a lui Nicolae Labiş, crezând că nimic răunu poate surveni, cel mult o supărare trecătoare...Vorbea în termeni precişi, repede, fără ezitări,fără alintările ce i se atribuie, vorbele lui aveauenergie, veneau ca dintr- o adâncă încredinţare,absolută, definitivă. Colorat cu măsură, evitând„efectele” dialectale, era la el acasă printre neolo-gismele cele mai surprinzătoare, avizat repede însubiecte, pentru alţii, pretenţioase, stilul său, din

prima zi a descinderii în Bucureşti,era unul perfect adaptat, de parcătrăia aici de când lumea. Asimilatotul temeinic şi rapid, cultură, oa-meni, obiceiuri, politică. într- untrup «mijlociu», o vitalitate extra-ordinară, greu de satisfăcut, decheltuit. Poate că şi moartea sa areo explicaţie în acest exces de viaţădin el...”

Lucian Raicu a fost coleg cuNicolae Labiş la faimoasa şcoalăde Literatură. A scris texte de refe-rinţă şi cea mai bună carte (publi-cată în 1977) despre poetulPrimelor iubiri şi al Luptei cu iner-ţia. Cei doi – Labiş şi Raicu – auavut şansa de a- l cunoaşte, la Iaşi,pe G. Mărgărit. Puţini îşi mai aducastăzi aminte de cel mai strălucitdiscipol al lui Călinescu, figură cutotul insolită a Iaşului anilor ‘50,un adevărat mentor pentru cei dingeneraţia lui Labiş. în comparaţie

cu alţi elevi eminenţi ai „divinului”, ca de pildăAlexandru Piru sau George Ivaşcu, Mărgărit eraatins de aripa geniului. Un coleg al său mi- a re-latat un schimb de replici tăioase pe o temă este-tică între foarte tânărul Mărgărit şi Călinescu.Magistrul a încheiat discuţia cu această remarcă:„Domnule Mărgărit, dumneata eşti de o inteli-genţă periculoasă chiar şi pentru mine!”. Iatăcum îl evoca Lucian Raicu, în cursul aceleiaşiamintite convorbiri:

„N- aş putea vorbi de perioada ieşeană,trăită alături de Labiş în câteva călătorii de ne-uitat, fără a- l aminti ca prezenţă tutelară pe Ge-orge Mărgărit. Generaţia mea, în frunte cu Labiş,îi datorează enorm. Această datorie nu va puteafi niciodată plătită. într- o epocă de grăbită negli-jare a valorilor de cultură, cum a fost aceea încare am deschis eu ochii, G. Mărgărit ne- a trezitla realitate... Mărgărit i l- a pus în mână lui Labişpe Rimbaud şi i- a spus sec că dacă nu- l citeştecum trebuie poate să- şi ia rămas bun de la poezie.Violenţa de înaltă factură spirituală a lui G. Măr-gărit, sarcasmele sale necruţătoare au fost unmediu de «purificare» pentru noi; nu tocmai uşorde suportat; avea arareori, pentru ceea ce începu-sem să facem, o vorbă încurajatoare, dar însăşiatenţia lui, oricât de «critică», valora mai multdecât cuvântul direct stimulator... în procesul desubstanţială modernizare a liricii lui Labiş, pe-trecut cu viteza unui miracol în ultimii doi ani deviaţă ai poetului, G. Mărgărit a jucat un rol com-parabil cu al marilor critici în evoluţia atâtormari scriitori”.

Norocoasă, aş spune providenţială, întâlni-rea dintre Poetul având „vocaţie de inaugurator”,cu „ceva înalt şi voievodal” în tot ce făcea, cu oexistenţă meteorică în care nu au existat „mo-mente nule”, cum îl caracterizează Lucian Raicupe Labiş, şi intelectualul de rasă rară, G. Mărgă-rit, al cărui destin avea să se frângă, şi el, prema-tur şi nu mai puţin tragic. I- a rămas lui LucianRaicu, datoria – pe care şi- a onorat- o – de a- ievoca pe amândoi cu aceeaşi pană cu care i- a por-tretizat pe Eminescu, Rebreanu sau Gogol. r

7


OCTOMbRIE 2015

Constantin CoroiuLabiş, poetul pururi tânăr

Titlul amar- polemic vrea să spunăcă scriitorii, mai mult sau mai

puţin talentaţi, mai mult sau maipuţin curajoşi, şi- au asumat,uneori cu ingenuitate, alteori

poate din raţiuni lucrative,misiunea de a scrie, de a rezistaîntr- o vreme de mare restrişte.

www.librariapentrutoti.ro

Colecţia Seria de autor Aura Christi eBook

● Tragicul visător (1993-2013),poeme● Dostoievski – Nietzsche. Elogiulsuferinţei, eseu● Mitul viului, eseuri● Cercul sălbatic, roman● Casa din întuneric, roman● Trei mii de semne, jurnal de scrii-tor● Coasta lui Apollo, jurnal de scriitor● Acasă – în exil, polemice● Noaptea străinului, roman● Sculptorul, roman

În pregătire: Marile jocuri, roman http://aurachristi.ro/

8

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Constantina Raveca BuleuPe drumurile Indiei. Când Occidentul întâlneşte Orientul

Mărturie a iniţierii Bucurei Dum-bravă în teozofie, volumul pos-tum Pe drumurile indiei. Celedin urmă pagini (1927) se pre-

zintă ca o sumă de notaţii nerafinate literar(moartea a împiedicat revenirea la text, tipicăpentru creaţia autoarei), dar valide pentru di-mensiunea bio-bibliografică şi spirituală a autoa-rei. Jurnalul ultimei ei călătorii în India repre-zintă un amestec de consemnări evenimenţiale,descrieri lirice, reflecţii ezoteric- spirituale şi frag-mente biografice. Prima intrare, din 13 decembrie1925, glisează de la descrierea primei părţi a vo-iajului şi a escalei la Aden spre o reverie conta-minată ezoteric. Astfel, spectacolul tentaţiilorcomerciale din Aden, concentrat într- un evantai,declanşează o cugetare spiritualistă asupra dege-nerării trăirii frumosului şi a forţei sale plăsmui-toare sub presiunea avansului capitalului: „Doarcurentul negru a interpus între noi şi frumos dia-voliceasca putere a banului. Altfel, neam încon-jura, cu toţii, de lucruri frumoase, neam scăldaîn frumuseţe”1. Pe o logică tipică ezoterismelor, re-flecţia vorbeşte despre o stare primară, de ma-ximă potenţialitate spirituală, supusă unuiproces degenerativ care şi- a atins cota maximă înera materialismului, speranţa majorităţii mesa-jelor ezoterice fiind revenirea acestui ere fericite,ale cărei reziduuri se mai găsesc în Orient. încazul discursului Bucurei Dumbravă, utopia re-cuperării frumosului creator, accesibil tuturor, seconturează tocmai prin instrumentalizarea capi-talului: „fără îndoială, noul sistem financiar,dând nevoilor noastre mai mare putinţă de îndes-tulare, ar da înapoi omenirii frumuseţea ei de al-tădată, cea indiană, egipteană şi greacă; ba armări- o chiar, ne- ar aduce o frumuseţe nouă”.

în cele mai multe istorii ezoterice, vârful delance al erei întunecate (Kali- Yuga guénonianăreprezintă poate cea mai de impact ipostază aacestui tip de istoricizare) este Occidentul, Orien-tul fiind conotat cu potenţialităţi resurecţionarela palier spiritual, ceea ce explică masiva migrareînspre Orient (mai ales înspre India) a unuinumăr impresionant de personalităţi şi grupări

ezoterice. Perspectiva resurecţionară acoperă sur-prinzător de virulent şi jurnalul de călătoriei alBucurei Dumbravă, în analiza succintă a unuifilm (Tao, probabil, pelicula realizată în 1923 deregizorul Gaston Ravel) vizionat la bordul vapo-rului care o duce pe autoare spre Bombay: „Deşititlul părea plin de făgăduieli ezoterice, subiectulnu este decât obişnuita dramă europeană, croităpentru nervii dornici de agitaţie ai acesteisub- rase intelectuale, care a căzut pradă stupidi-tăţii”. Proiectarea peliculei cu „făgăduieliezoterice” se justifică prin prezenţa la bord a maimultor teozofi europeni care merg la congresul dela Adyar, printre ei numărându- se Miss Clara

Codd (una dintre personalităţileteozofiei americane), care le vor-beşte călătorilor despre venirea în-văţătorului Lumii (subiect centralîn discursul profetic al teozofiei),precum şi d- na Kamenska (proba-bil, Anna Kamenskaya, figură im-portantă a teozofiei ruse şi elve-ţiene, autoare a unei excelente tra-duceri franceze din Bhagavadgita), care susţine o conferinţădespre internaţionalizarea înţe-leasă ca soluţie politică de armoni-zare, subiect fierbinte în epocă. Cao curiozitate, prezenţa teozofică labordul vaporului justifică inclusivorganizarea unui bal mascat, sa-vurat de Bucura Dumbravă, alcărui scop era „împrietenirea peplanul material”. însă, revenind ladihotomia Orient – Occident dindiscursul Bucurei Dumbravă, infe-rioritatea paradigmei spiritualeoccidentale se profilează şi în sia-jul unei conferinţe despre diferen-ţele dintre creştinism şi teozofie,conferinţă susţinută de un preotanglican. Autoarea sancţioneazăinsuficienţa punctului de vederepur creştin şi vede în ea motivulconversiei la teozofice a multora.La polul opus, spiritualitateaorientală se manifestă prin înţe-lepciunea lui Sir Raja GopalaChani2, mediatorul unor discuţiidespre teozofie. „Nu e de mirare –notează autoarea – că a trebuit săne întoarcem înspre străvecheaindie, ca să ne împrospătăm înţe-

lepciunea şi să ne întregim judecata”3. Reverenţainversă, dinspre India înspre Bucura Dumbravă,reverberează pe acelaşi ton elogios. Vocea, dedata aceasta, îi aparţine unui indian, Suba- Rao,întâlnit cu prilejul ultimei călătorii, autorul uneiscrisori ample din 1926 (redată în secţiunea fi-nală a volumului Pe drumurile indiei. Cele dinurmă pagini), provocate de ştirea morţii scriitoa-rei la Port Said. Paginile scrisorii reprezintă unelogiu adus valorilor spirituale şi umane ale Bu-curei Dumbravă, concepţiei sale teozofice necon-cesive. „Lumea lucrează pentru idealul Lui[Mântuitorului] – notează Suba- Rao –, însă fiin-ţele ca fanny începeau să- l trăiască zi cu zi”.

Dezbaterile teozofice din timpul călătorieiindiene stârnesc adesea latura creatoare a Bucu-rei Dumbravă, uneori chiar şi- n detrimentul teo-zofiei instituţionalizate. Ea afirmă necesitatea cabeneficiile artei să fie incluse în ordinea spiri-tuală a grupărilor teozofice, unde, „din nefericire,nivelul general [...] nu este cel al unei culturi în-alte”, pe când artistul este dintotdeauna „un ini-ţiat nemijlocit”, perfect compatibil cu cerinţeleezoterice.

în Bombay, oraş care o cucereşte prin fru-museţea sa, Bucura Dumbravă vizitează Mala-bar, interesată fiind mai ales de ritualisticafunerară a parsilor (comunitate zoroastriană), deTurnul Tăcerii, de cimitirul şi de absenţa foculuidin rit, deoarece el „este prea sfânt ca să fie între-buinţat la un astfel de scop spurcat”. De la Bom-bay, călătoria „fraţilor” teozofi continuă spreMadras cu un tren special, prilej de a admira totceea ce India oferă percepţiei autoarei, căreiatotul i se pare perfect: condiţiile de transport,funcţionarea aparatului administrativ, peisajulindian, oamenii şi gările prin care trece timp dedouă nopţi şi o zi. Impresia pozitivă se prelun-geşte şi la destinaţie, domeniul Societăţii Teozo-fice, aşezat dincolo de râul Adyar, profilându- seca un paradis de vegetaţie şi lumină, scena per-fectă a unei întruniri de înaltă spiritualitate: „in-trarea în parcul Adyarului, un val de lumină, deculori, de mişcare sub coloanele înalte ale palmie-rilor şi de frunze imense, ieratice şi solemne pen-tru noi europenii, căci ele sunt legate în minteanoastră de simbolele de pace şi biruinţă ale bise-ricilor”. Condiţionarea documentară a BucureiDumbravă se manifestă plenar în prezentarea do-meniului Societăţi Teozofice, descrierile lirice alevegetaţiei fiind condimentate cu informaţii bota-nice extensive.

Notaţiile încetează odată cu începerea con-gresului, însă aluzii la intensitatea dezbaterilorse strecoară în jurnalul din timpul călătoriei deîntoarcere. Astfel, în 16 ianuarie 1926, autoareaconstată: „simţirea de aşteptare, şi mai ales neîn-cetata sforţare de a ne îndeplini datoria de înfră-ţire între atâtea firi deosebite prin rasă şi creştere,care ne preocupau la ducere, şi adeseori ne oste-neau, s- au potolit [...], sufletul ne este liniştit”. Bo-gate ca experienţă, cele trei săptămâni petrecutela Adyar se decantează nu numai în mulţumire şipace sufletească, ci şi într- o ierarhizare – deloclipsită de umor (teozofic şi el) – a relaţiilor stabi-lite acolo, împărţite în prietenii sincere, în rapor-turi marcate de o „filozofo- teozofică îngăduire” şiîn situaţii rare în care – mărturiseşte autoarea –„am judecat procesul şi am trimis vinovatul în oc-nele uitării, unde nădăjduim că- şi va pregăti oreîntruchipare mai bună”. r

1 Bucura Dumbravă, Pe drumurile indiei.Cele din urmă pagini. „Tipografiile RomâneUnite”, Societate Anonimă. Bucureşti, 1927, p. 6

2 Posibil, Chakravarti Rajagopalachari, po-litician, scriitor şi om politic indian, ultimul Gu-vernator- general al Indiei şi lider al CongresuluiNaţional Indian.

3 Bucura Dumbravă, Pe drumurile indiei.Cele din urmă pagini. ed. cit., p. 10

bogate ca experienţă, cele treisăptămâni petrecute la Adyar se

decantează nu numai în mulţumireşi pace sufletească, ci şi într- o

ierarhizare – deloc lipsită de umor(teozofic şi el) – a relaţiilorstabilite acolo, împărţite în

prietenii sincere.

9


OCTOMbRIE 2015

Universitarul ieşean Laurenţiuşoitu (n. 8 aprilie 1945, la şuletea,jud. Vaslui) este unul dintre ceimai buni specialişti în ştiinţa co-

municării, afirmaţi în operă, după 19891. Absol-vent al Facultăţii de Filosofie de la Universitateadin Bucureşti (1969), a preferat ca din 1974 pânăîn 1985, să profeseze ca redactor la Radio Iaşi, înacel an desfiinţându- se posturile regionale, cumotivarea realizării de economii bugetare. în ce- lpriveşte, tot răul spre bine! Cu două doctorate,unul în filosofie, altul în ştiinţele educaţiei, aurmat, după 1985, o carieră universitară la Uni-versitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu o impresio-nantă activitate ştiinţifică şi pedagogică, înde-obşte pe tărâmul pedagogiei comunicării, temă,altminteri, a celui de al doilea doctorat.

Cu ultimele trei volume îndeobşte (restulcomunicării(lor) sunt eu, 2006; mai aproape decuvinte, 2007; sunt fiul, roman, 2010), e de re-marcat că autorul trece la eseu, aforism, poemeîn proză, ajungând la roman. Această metamor-foză poate să pară neobişnuită celor care l- au cu-noscut exclusiv din operele ştiinţifice. M- asurprins întrucâtva şi pe mine, cel care- l ştiu deo viaţă, ca fost coleg şi mereu prieten, de pe băn-cile Liceului „Mihai Eminescu” din Bârlad, peatunci CSB (Complexul şcolar din Bârlad). în ge-neraţia noastră, Laurenţiu şoitu a fost, cu sigu-ranţă, cel mai maturizat, mai organizat, mairaţional şi mai stăruitor în tot ce făcea, recunos-cut ca lider şi- n organizaţia de tineret a vremii.împreună cu el m- am zbătut să edităm o revistăa elevilor Complexului şcolar din Bârlad (unitateşcolară uriaşă, cu peste 2000 de elevi, care în-globa toate fostele licee ale vechii urbe moldave),efort zadarnic, neputând obţine aprobarea celorde Sus. însoţit de el am dobândit curajul de a- iface o vizită eminentului profesor ConstantinParfene, rugându- l să- mi citească primul meu„roman”, un „policier” intitulat Afacerea fenbong.şi atâtea alte cutezanţe ale adolescenţei… şiiată- ne, acum, intraţi în rândul „şaptezeciştilor”!

Coexistenţa gândirii conceptuale cu cea aimaginarului artistic nu este un fenomen neobiş-nuit. Sunt atâtea exemple în cultura universalăşi în cea românească. E vorba de pluridisciplina-ritate, interdisciplinaritate şi transdisciplinari-tate. în cazul lui Laurenţiu şoitu, lucruriletrebuie privite prin particulara lui Weltans-chauung care i- a marcat gândirea sistemică deunde coboară în amintitele scrieri. Pare, oarecum,o evoluţie inversă: de la concept la imaginar, deşia existat dintotdeauna, la el, un fluid comunicantîntre ele, amintind de maieutica socratică şi pla-toniciană. De aici focalizarea asupra pedagogieicomunicării, pe mărturisitele urme ale filosofieinicasiene, dar şi ale maeştrilor săi Petre Bote-zatu, Vasile Pavelcu şi George Văideanu. Prin eişi prin alţii, de fapt, şi- a redescoperit modelul pri-mordial, Tatăl, întruchipat în figura lui Angheldin sunt fiul. Aici vom putea invoca şi gândireateologică a părintelui Dumitru Stăniloae, imagi-nea lumii ca lumen, care ţine şi de o viziune ro-mânească asupra fiinţei, căci – aminteştePărintele Stăniloae – limba română este singuradintre limbile romanice care a conservat sorgin-tea cuvântului lume din latinescul lumen, lu-mină2. Prin kenoza Mântuitorului, luminataborică se revarsă în lume, făcând- o transpa-rentă. Mişcarea în lume dovedeşte că lumea nu eîn sine (cum ne asigură filosofii, de mii de ani), cie în continuă prefacere, creaţia fiind încheiatădoar în plan divin, nu şi în fiinţa ca Dasein (hei-degger). Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea:„Nici una din cele create nu- şi este ţinta sa finală,întrucât nu e nici cauza sa, pentru că ar fi ne-creată şi fără început şi n- ar avea să se mişte sprenimic…” Or, mişcarea e timp. Dumnezeu e pre-zent ontologic, pe când lumea – dialogic. Acest as-pect surprins de Părintele Stăniloae este prezent,din altă perspectivă, şi la un Emmanuel Lévinas(v. Totalitate şi infinit, 1961). Dialogul prim esteal omului cu Dumnezeu, prin rugăciune. Undeva,René Girard spune că omul cel mai realist este celcare se roagă, nu cel prins în capcana cercului vi-cios al raţionalismului de tip cartezian. Este dia-logul dintre cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi,încât, omul făcut după chipul şi asemănarea luiDumnezeu, este o fiinţă dialogică, nu monologică.Astfel, omul a fost aruncat în timp nu ca pe-deapsă, ci ca şansă, ca devenire întru fiinţă, cumspune Noica. învierea, în consecinţă, este moarteacu rest, ceea ce nu înseamnă că nu există şimoarte fără rest, moartea trupului opac, cel careşi- a pierdut transparenţa comunicării-cumine-care. Când se vrea mai aproape de cuvinte, în pro-funzimile Logosului, Laurenţiu şoitu apelează laaceastă ecuaţie, centrală în gândirea lui pedago-gică: comunicare- cuminecare. Proprio motu, în-treaga sa viziune asupra comunicării se fundeazădialogic, lăsând ontologicul pe seama filosofiei in-sularizate. E singura cale, altminteri, în lume derecuperare, de întoarcere cu faţa spre ontologic,spre Dumnezeu. Astfel, gândirea lui mi se pareuna transmodernă, cu o metodologie implicit/tacittransdisciplinară. Comunicarea, ca dialogie, semanifestă întotdeauna „trialogic”, cum ar zice Ba-sarab Nicolescu, iar Laurenţiu şoitu adaugă: enevoie de al treilea, căci numai astfel comunica-rea e deplină, refăcând armonia Unului. Recu-nosc, aici, prezenţa tainică a terţului inclus. FărăTrei, comunicarea este doar transmisie de infor-maţii: „Comunicarea este împărtăşire, este cumi-necare – cum splendid o numeşte Noica – deci nueste transmisie, în sens material.”3

E de găsit în pedagogia comunicării lui Lau-renţiu şoitu o metaforă spaţială care ascundeşansa timpului dată de Dumnezeu omului, acelinterval, întrevăzut de Părintele Stăniloae, dintrebătaia în uşă a lui Iisus şi hotărârea omului dea- i deschide. Am zis în cartea mea, Transmoder-nismul, că nu există definiţie mai deplină şi maifrumoasă a timpului decât a Părintelui Stăniloae.Metafora de care vorbeam am întâlnit- o în carteamai aproape de cuvinte, în microeseul Prioritateaobiectivelor. Laurenţiu şoitu începe prin a atrage

atenţia teologilor: „Teologilor le este cerut să nuuite că slujirea lui Dumnezeu poate însemna ui-tarea oamenilor trăitori pe pământ.”4 Un aseme-nea păcat ispiteşte chiar şi Biserica al căreiobiectiv prioritar devine administraţia, uitând derostul comuniunii ecleziastice, de esenţa dialo-gică manifestată între om şi Dumnezeu. într- unatare caz extrem, Dumnezeu însuşi este uitat,dacă nu indezirabil, cum se întâmplă în legendaMarelui Inchizitor din romanul dostoievskianfraţii Karamazov. Avertizat de o întoarcere aMântuitorului pe pământ, Marele Inchizitor ame-ninţă: „De ce ai venit să ne tulburi? Căci ai venitsă ne tulburi, o ştii prea bine. Dar ştii tu, oare, cese va întâmpla mâine? Eu nu ştiu cine eşti şi nicimăcar nu vreau să ştiu dacă într- adevăr eşti Tusau e doar o sosie de- a Ta. Mâine am să te judecşi am să te ard pe rug ca pe cel mai periculos ere-tic, iar acelaşi popor care ţi- a sărutat deunăzi pi-cioarele va sări mâine, la un semn al meu, săazvârle cărbuni pe rugul Tău.” Acesta este Inchi-zitorul cinic, căci, de regulă, se ascunde în fari-seism când condamnă la moarte în numele luiDumnezeu.

Marele Inchizitor descrie o Biserică autar-hică, insulară, care nu mai comunică/cuminecă,interesată doar de ordinea raţională, administra-tivă a lumii, opacizând- o. şi mai prolific este pă-catul în rândul oamenilor: „De aceea gânditorii –din cele mai diverse perspective, de la pozitiviştipână la teologi – consideră omul o peninsulă, nuo insulă. El nu poate să rupă legăturile cu ceilalţişi cu divinitatea înţeleasă ca unică garanţie a tu-turor şanselor.” Aceasta este esenţa comunicării,fundată pe Logos, înţelesul dat de Laurenţiuşoitu apropierii de cuvinte, nu de vorbărie, ci deiubire: „Cuvântul nu- i idee, îi este ei izvor ce- i în-soţeşte cursul şi- arată ce- a rămas. // Cuvântul eîntregul, Lumină şi Iubire, e cea dintâi putere,Fiinţă şi zidire. / E Spirit, Fiu şi Tată ce dă fiecă-ruia dreptul la durată.” Este sensul primordial alreligiei, a stabilirii infinite a legăturilor. De aicişi inovarea aforismului legat în cugetarea luiLaurenţiu şoitu, amintind de jocurile de cuvinteale copiilor, în care ultimul cuvânt/ideea dinenunţ devine verigă pentru următorul ş.a.m.d.Iată un exemplu: „Nicăieri e o stare. Durata eicontează. / Contează ceea ce simţi. Dacă vezi caceilalţi. / Ceilalţi sunt. Eu unde mă aflu? / Exist.Pentru câtă vreme? / Durata contează.Dacă spun şi alţii. / Alţii sunt eu. Eucând sunt cu mine? / Cu tine. Pentru că

Theodor CodreanuOmul-peninsulă

Coexistenţa gândirii conceptualecu cea a imaginarului artistic nueste un fenomen neobişnuit. Sunt

atâtea exemple în culturauniversală şi în cea românească.

ð

n AniversăriLAURENŢIU ŞOITU – 70


■ Emil raţiuDumnezeu s-a născut în Dacia

lAurenţiu Şoitu

1 Iată principalele volume de autor: retoricaaudio- vizuală (Editura Cronica, Iaşi, 1993); Aspecteeducaţionale ale limbajului audio- vizual (Editura Uni-versităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1993); Comunicare educa-ţională, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994;Comunicare şi acţiune, Editura Institutul European,Iaşi, 1997; Pedagogia comunicării, EDP R.A., Bucu-reşti, 1997, ediţia a II- a, Iaşi, 2001; Pedagogia neouma-nistă, Editura Litera, Chişinău, 1997; Psihologiesocială, Editura „Dimitrie Cantemir”, Târgu Mureş,2000; Philosophie of comunication, Editura InstitutulEuropean, Iaşi, 2001; instituţii de educaţie a adulţilor,Editura „Spiru haret”, Iaşi, 2002; Comunication inAdult education, Editura Institutul European, Iaşi,2003; restul comunicării(lor) sunt eu, Editura ArsLonga, Iaşi, 2006; mai aproape de cuvinte, prefaţă, deConstantin Ciopraga, Editura Ars Longa, 2007; suntfiul, roman, prefaţă, de Constantin Dram, Editura Uni-versitas xxI, Iaşi, 2010. La acestea, de adăugat peste18 volume coordonate de Laurenţiu şoitu, în ţară şi înstrăinătate, plus articolele şi studiile risipite prin re-viste.

2 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Orto-doxă, Bucureşti, I, 1978, p. 347; v. şi ediţia de la In-stitutul Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, I, Bucureşti, 1996.

3 Laurenţiu şoitu, restul comunicării(lor) sunteu, Editura Ars Longa, Iaşi, 2006, p. 11.

4 Laureţiu şoitu, mai aproape de cuvinte, Edi-tura Ars Longa, 2007, p. 58.

10

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ămă iubesc. / Iubesc. Am motive. / Am mo-tive. încep să mă cunosc. / Mă cunosc.Mi- am găsit drumul. / Drumul. Mai

important decât ţinta. / ţinta. Aşezată pentru ao depăşi. / Dincolo. Un ideal. / Ideal. Un dor. / Dor.Efort motivat. / Motivaţie. Mai mult decât vreau./ Vreau. Cred că pot. / Pot. ştiu că am îndoieli. /Limite. Aşezate pentru a mă încerca. / încercare.Probă necesară.” Ingenioasă cale de a reface de-calogul, fericirile şi alte „resturi” (unele, emines-ciene) ale sofiei căreia, altminteri, autorul îidedică volumul. Bunăoară, cel puţin trei gândurilegate trimit la Eminescu şi dincolo de el: ecuaţiaeu- ceilalţi ascunde identitatea arheică a omului,preluată de Eminescu din budism: Tat twam asi,apoi dorul, cu finalitatea jinduită a încercării: „înorice om o lume îşi face încercarea” (Împărat şiproletar). Încercarea – efortul jertfelnic de a te în-scrie în linia cercului, a adevărului, de a găsi dru-mul. modelul cercului, întregul în care însă te şipoţi închide ca prizonier în labirint: „Mai aproapee mai departe. Abia acum mă tem că nu ajung.”Fiindcă „întregul nu e îndeajuns. Te opreşti lapărţile lui. // Partea e mai uşor de văzut. / E maigreu de păstrat. Se duce cu restul. // Restul e maiimportant. / îţi aminteşti mereu de unde vine.”

Aşadar, omul- peninsulă face legătura, prinnenumărate fire, cu întregul. Care niciodată nu esuficient ca labirint în care te poţi rătăci fără fir,fără parte, fără rest. Acest întreg, insulă şi penin-sulă totodată, a fost descoperit de Laurenţiu şoituacasă, în copilărie, în imaginea vie a părinţilor.într- un aforism, construit chiasmatic, remarcatşi de prefaţatorul Constantin Ciopraga, el spune:„Oriunde poate fi acasă. Acasă nu poate fioriunde.” Acasă e sfânta familie, consfinţită dia-logic/treimic, în care Mama constituie rădăcinile,Tatăl – întregul, fraţii şi surorile plecaţi de acasă,dorul de rădăcini şi atingerea esenţelor. „Cel maisigur de mine – mărturiseşte autorul – am fostcând mă prindeam, cu puterea mânii şi a sufletu-lui întreg, de tata. îl atingeam cu acest gând as-cuns ori de câte ori eram în preajma lui. / şi maisigur eram duminică, tot cu el, la biserică. (…).Cu el am fost mereu în siguranţă, pentru că aveaştiinţa şi harul de a mă ţine aproape de esenţe.”însă nu poţi ajunge la siguranţa esenţelor fără în-cercări, fără suferinţă. Trebuie să suferi cu tine şicu ceilalţi, ca într- un nou asalt pre ceruri, cum de-fineşte Eminescu încercarea. A te încerca cu tinealături de ceilalţi. O altă mărturie, surprinză-toare, a lui Laurenţiu şoitu s- a verificat şi prinmine, când împlinisem 25 de ani şi a dat pestemine necazul unei litiaze renale. Laurenţiu mi- afost alături mai devotat ca un frate, m- a dus pe lacei mai buni medici pe care- i cunoştea graţie me-seriei sale de reporter la Radio Iaşi. Am fost ope-rat atunci, la Spitalul de Urgenţe, de dr. CiceroneFilimon. şi acum mi se confirmă că solidaritateafraternă a colegului meu venea dintr- o viziune alui asupra vieţii, cum ni se dezvăluie în microe-seul strigătele vieţii, titlu preluat din cartea luiMenié Gregoire, un cunoscut reporter de la RadioFrance: „Dacă descoperi un singur strigăt şialergi în întâmpinarea lui, atunci clipa aceea ca-pătă sens. Fără asemenea întâlniri cu strigătulcelorlalţi, însăşi prezenţa ta devine mai puţincertă. / Cu durerea celuilalt o faci pe a ta supor-tabilă. / Cu bucuria altuia îţi măsori trăirile. / Cuincertitudinile lor vei putea găsi drumul maisigur. (…). Unii credeau că- mi pierd vremea aler-gând cu ei, dintr- o clinică într- alta. / în fapt, nualergam pentru ei, ci cu ei, pentru mine. Sufe-rinţa lor era şi a mea. / încurajându- i, mă fortifi-cam cu tăria, înţelepciunea, credinţa şiexperienţa marilor dascăli ai medicinii ieşene.”

Constantin Ciopraga îl cataloga pe Lauren-ţiu şoitu drept un autentic moralist modern, carenu se apropie de esenţa lucrurilor doar prin li-vrescul sapienţial, ci şi prin modul de aşezare înviaţă. O aşezare „peninsulară”, aş zice, maiaproape de cuvinte, de cuminecarea comunicăriilor, apropiată, deopotrivă, de doctrina tchengming (rectificarea denumirilor) a lui Confucius,dar, mai ales, de fiinţarea creştină în lume. Im-aginea artistică cea mai consistentă este romanulsunt fiul. Această carte pare şi ea o surpriză. Defapt, nucleul epic este deja anunţat în maiaproape de cuvinte şi în eseurile din restul comu-nicării(lor) sunt eu (carte închinată părinţilorsăi). Părinţii, zice Laurenţiu şoitu, nu sunt mo-dele de egalat sau de depăşit, cum se vorbeştedespre relaţia dintre maeştri şi discipoli, ci repereîntruchipând rădăcinile şi esenţele: acasa (a sevedea eseul Nu- i pot ajunge). Reperul de neatinsîn roman este Anghel, tatăl, al cărui univers exis-tenţial se conturează, după tehnica narativă a

oglinzilor paralele, în cele trei zile de priveghi,matrice a morţii cu rest. Din acest rest se nutrescfiinţarea Fiului şi, deopotrivă, a tuturor vocilornarative ale romanului, angrenate într- un dialoggeneralizat, polifonic, condus cu mână sigură deautor, pe care puţini l- ar fi putut bănui a fi atâtde firesc iniţiat în naratologia modernă. Constan-tin Dram crede că poate a- l apropia chiar demodul de nara al lui William Faulkner, dar şi depovestea unei Penelope şi a unui Ulise moderni.Fiul, într- un asemenea context, este omul- penin -sulă care face legătura cu întregul, Tatăl. „A fi fiul– sesizează prefaţatorul – înseamnă o uriaşă res-ponsabilitate: romanul lui Laurenţiu şoitu dez-voltă subiectul, descoperă situaţii inedite legatede anii de şcoală, de relaţiile cu mama, cu vecinii,una fiind mai specială, aceea în care aceeaşi fată/femeie se îndrăgosteşte de ambii, mărturisind su-perioritatea imaginii paterne. Fiul (cel care este)se transformă astfel într- o modalitate de are- converti celelalte imagini despre tatăl plecatfără întoarcere: imaginea fiului capătă o funcţiesintactică totală, într- un sistem de semne inge-nios articulat, aşa cum se prezintă romanul defaţă.”5 într- adevăr, fiul devine, finalmente, imagi-nea din oglindă a tatălui, părăsind orice urmă deegoism şi recunoscând că nu doar el este fiul, celcare a suferit pentru tatăl său, ci toţi cei din jurullui Anghel i- au fost fii şi fiice: „Nu suntem unul,suntem mai mulţi! Am spus prea des: sunt fiul,acum ştiu că singularul nu este corect şi nici nuar fi drept. A avut dintotdeauna mai mulţi fii şifiice, dar şi mai mulţi dintre cei spre el îndreptaţisă- l vadă, să- l creadă, să- l asculte, să- l urmeze, săse teamă, să se bucure, să sufere, să crească, săînţeleagă, să- l vrea mai mult, să gândească bine,să înveţe cumpătarea, să afle mângâiere, să dea,să ia, să împartă, să adune, să plece, să revină.”6

Se cuvine a descifra sensul iubirii nuroriifaţă de soţ şi faţă de tatăl- socru (sesizată de Con-stantin Dram în citatul de mai sus), fapt ce ne- arputea duce cu gândul la o precaritate morală a so-ţiei Mădă, situaţie psihanalizabilă, în felul ei, darrămasă străină fondului cărţii. Această iubire arputea trezi semne ale egoismului/geloziei, celpuţin din partea fiului, dacă nu şi a mamei. Ase-menea aluzii nu lipsesc din substanţa naraţiunii,dar la mijloc se conturează un aparent paradoxprin care putem însă pătrunde în straturile deadâncime ale cărţii lui Laurenţiu şoitu. în ceasulmărturisirilor de la priveghi, Mădă recunoaşte căiubirea pentru tatăl a întrecut- o cu mult pe ceapentru fiul- soţ: „A fost cea mai iubită fiinţă dinviaţa mea.” Apoi către soţ: „M- am întrebat mereucum vei reacţiona la mărturisirile mele. Acumîncep, vreau să cred tot mai mult că tatăl tău estesingura fiinţă pe care nu ai fi gelos – chiar dacăîn gelozie puţini ar fi în stare să te întreacă.” Ci-titorul simte că aici de aflăm dincolo de moralauzuală a raţionalismului laic, că adevărul se aflăîntre două niveluri de Realitate, descifrabile caintertextualitate biblică. întors în Nazaret că săpropovăduiască noua învăţătură, Iisus provoacăun „scandal” faţă de Maria şi ceilalţi fii ai ei: dăimpresia că nu- i mai recunoaşte ca mamă, fraţi şisurori. în episodul în care Maria şi fraţii lui Iisusvin să- i vorbească (12, 46- 50), Mântuitorul paresă se lepede de ei, să nu- i mai recunoască: „Cineeste mama mea şi cine sunt fraţii mei? şi întin-zându- şi mâna către ucenicii săi, a zis: iată- i pemama mea şi pe fraţii mei! Că tot ce va face voiaTatălui meu Celui din ceruri, acela Îmi este frateşi soră şi mamă.”

Din punctul de vedere al tradiţiei iudaice,atitudinea lui Iisus este abatere gravă de la cre-dinţa în Dumnezeul unic al poporului ales, careimplică o solidaritate strictă de trib şi de familie.Or, noua învăţătură nu identifică aproapele doarcu cei din familie şi din neam, ci cu toţi oameniişi cu toate popoarele, reperul în absolut fiindTatăl ceresc treimic. A- l iubi pe Tatăl înseamnăadevărata iubire pentru soţ, mamă, copii şi pen-tru aproapele, în genere. în romanul lui Lauren-ţiu şoitu răzbate, cu tact, dubla referinţă întreTatăl ceresc şi tatăl lumesc, primejdia căderii întezism, deşi prezentă în structura conceptuală amoralistului, fiind ocolită. Fiul însuşi trebuie pri-vit prin acelaşi dublu referenţial: între Fiul şi fiul.Eroul lui şoitu Laurenţiu suferă ca fiu al tatălui,după acelaşi model arhetipal biblic: el trebuiesă- şi ducă crucea ca fiu al tatălui. La facultate,trebuie să suporte degradarea de la Medicină laAgronomie. Noii zei oficiali îl avertizează: „Nuuita, eşti fiul tatălui tău.” Un tată suspect, incom-patibil cu lumea comunistă, care, ca primar, maiare cutezanţa ca, în 1957, să termine o nouă bise-rică în sat şi să cheme Mitropolitul Moldovei la

sfinţire. Ca şi eroul titular al romanului Benia-min (2014) al lui Eugen Uricaru, Anghel fasci-nează pe cei din jur cu misterul său irezistibil.Ana, soţia, mărturiseşte: „eu îl doream şi maimult să fie al meu. ştiam că nu e doar al meu. Ac-ceptasem că nu este cum să fie al unei singurepersoane. îl vedeam cum se dăruie tuturor. Chiarşi celor care nu- l meritau. Trebuie să spun că astamă durea cel mai mult. îl vedeam cum suferă,când cineva nu înţelege cât de mult îşi doreştesă- i fie aproape.” Vorbea cu respect despre toţi. întoate casele a lăsat ceva din sufletul său, dar n- arecunoscut niciodată asta: „E ca o religie ori ca osuperstiţie negarea asta a lui permanentă. Parcăîi este frică să recunoască pentru a nu se pierdevraja.” Paradoxal, fiindcă, pe de altă parte „Nuştia omul acesta să ascundă nimic din ce avea.”Degaja în juru- i impresia că te afli „pe tărâmulvieţii fără bătrâneţe”, încât moartea lui nu poatefi luată ca moarte, dat fiind că în preajma lui creaconvingerea că „are pe Dumnezeu lângă el”, de-venind el însuşi un Moş Anghel peregrinând prinlume cu Sfântul Petru, ca în viziunea populară ro-mânească. Spunea tuturor că icoana din casa fie-căruia îi ia în grijă pe toţi. Fiind întrebat de ce nuse revoltă împotriva nedreptăţilor şi a răilor dinpolitica vremii, răspundea că obligaţia noastrăeste aceea de a nu urî, de a transforma revolta înrugăciune. Simţindu- se totdeauna aproape de cu-vinte, vorbea în Duhul pildelor şi parabolelor, caîn Biblie. Desigur, Anghel nu e Dumnezeu iar fiulsău nu este Fiul, dar, cu siguranţă, autorul a reu-şit să creeze imaginea vie a omului îndumnezeit.Cele trei zile de priveghere devin un bocet polifo-nic al tuturor vocilor narative, care nu sunt pu-ţine, unele pagini căpătând accente lirice, ca înderularea poematică a nuanţelor cuvântului„Mor”. Astfel, Laurenţiu şoitu îmbogăţeşte lite-ratura română pe tema morţii unei fiinţe dragi,amintind de romane precum Ce mult team iubital lui zaharia Stancu sau de cel al lui D.R. Po-pescu, f, chiar dacă nu şi- a propus şi n- are cumconcura anvergura artistică a acestora. Origina-litatea lui vine dinspre domeniul care l- a consa-crat: pedagogia comunicării. r

5 Constantin Dram, un drum mai importantdecât ţinta, în Laurenţiu şoitu, sunt fiul, EdituraUniversitas xxI, Iaşi, 2010, p. 6.

6 Laureţiu şoitu, sunt fiul, p. 162.

ð Un poem de…

Cassian Maria spiridonAgia Sofiaintrăm prin laturi opt în spaţiul sfânto lume de marmură de bronzuri şi de aurcu sfinţi încremeniţisub bolţile copleşitoare

ca în terţinele danteştisuntem cuprinşi în octogonînconjuraţi de laturi împreunate în unghiurifixeavem şi drumul pe măsurăsub stelele ce nu vor să răsarăîn urbea unde Iisus îşi are dreapta piatră

o boltă urcătoareun cer ce se ridicăse smulge către ceruricu tot cu sufletele noastredin toate ale Tale

doar Maica din înaltul bolţiistrăjuie netulburată de secera Lunii

cerul sofianicunde zboară c-un fâlfâit liniştitor

numai porumbeiiIisus de-a dreapta Maicii

şi sfinţii întemeietorifixaţi în mozaicuri aurite

pe zidul de luminădoar ei mai strălucesc

de sub mortarulimperiilor duse

11


OCTOMbRIE 2015

ioan C. TeşuMagda Ursache sau apelul la normalitate

Una dintre recentele lucrări ale Mag-dei Ursache, Comunismul cu rele şirele (publicată de editura Euro-Press Group, din Bucureşti, ca su-

pliment al revistei Contemporanul), este o radio-grafie a societăţii trecute şi prezente, o lecţie de în-altă şi lucidă înţelegere şi interpretare a „abia tre-cutului” şi a realităţii imediate, un exerciţiu derestituire a unor adevăruri incomode, confiscate,falsificate şi mistificate sau încă prost receptate şieronat interpretate.

Valoarea aparte a volumului, pentru sufletulautoarei, se identifică în dedicaţia de conştiinţă pecare o face „cititorului prim al cărţilor” sale, celcare i- a indicat şi motto- urile – neuitatul Petru Ur-sache. Aşadar, un „dar în memoriam”.

Conţinutul lucrării, extins – în mod simbo-lic –, în şapte capitole, se bucură de o prefaţă sem-nată de Gheorghe Grigurcu, intitulată În stilmagda ursache. Gheorghe Grigurcu, el însuşi unsuferind de pe urma cenzurii, a izolării şi epurăriicomuniste, sintetizează conţinutul lucrării: „Mag -da Ursache săvârşeşte un tur de orizont al mora-vurilor vieţii literare din era comunistă, pe cât dedetaliat, pe atât de convingător, deopotrivă atentăla categoria victimelor, a celor prigoniţi sau deţi-nuţi de conştiinţă, ca şi la cea a torţionarilor deordin moral, nu o dată iviţi din sânul breslei” (p.9), apreciind, de asemenea, calitatea literară ascriiturii, marca stilistică specifică autoarei, careo fac „una din prezenţele cele mai elocvente alepresei noastre de factură culturală de azi” (p. 10).

Comunismul cu rele şi rele al Magdei Ursa-che este izvorât dintr- o adâncă şi îndelungată su-ferinţă. Nu doar aceea de a fi trăit în vremurinefaste pentru cultura şi intelectualitatea româ-nească, dar mai ales aceea de a fi purtat, în însăşifiinţa sa, stigmatele persecuţiei; căci, bine observă:„nu- i uşor să fii scriitor, în vremuri rele, potriv-nice”. Absolventă cu diplomă de merit a Facultăţiide Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”din Iaşi, asistentă la universitatea ieşeană, cu undebut mai mult decât meritoriu, prin volumul Apatra dimensiune, redactor la revista Cronica, sec-ţia „Poezie”, este izgonită şi interzisă, lipsită dedreptul la semnătură, timp de treisprezece ani,până în 1990, datorită unei greşeli de tipar, consi-derată greşeală politică.

Din acest motiv, scrierile Magdei Ursacheconstituie o formă de rezistenţă împotriva nedrep-tăţilor trăite şi cunoscute, personal sau colectiv, înprelungirea rezistenţei prin cultură, prin care areuşit să supravieţuiască regimului care a margi-nalizat- o şi prigonit- o, obstrucţionându- o profesio-nal. Pentru autoare, scrisul şi scriitura au valoarenu doar istorică şi literară, ci existenţială. Repre-zintă un mod de a fi, un loc de refugiu din calea re-lelor fizice şi morale, o formă de rezistenţă îm-potriva uitării. Iar dintre calităţile esenţiale aledescrierii acestui urcuş moral expiatoriu, pe calearevelării adevărului privind trecutul, cu scopul evi-

tării derapajelor viitoare, nupot fi ignorate: precizia dateloristorice şi dimensiunea morali-zatoare a interpretării.

Magda Ursache a alesirevocabil rezistenţa interioară,într- o lume a opresiunii exte-rioare. Sau, cum se justifică au-toarea, poziţia de pe care sepronunţă sau atuul ei îl consti-tuie faptul că „nu numai căsunt martor-supravieţuitor cugreu al totalitarismului, darl- am trăit pe propria piele”,ceea ce face din prezentul vo -lum nu doar o pagină de istoriea comunismului în România,„cu rele şi rele”, cu referiri spe-ciale la breasla căreia îi apar-ţine – scriitorii români contem-porani –, ci şi un volum de re-flecţie personală, într- o anu-mită măsură, autobiografic şicare poate fi situat la frontiera

dintre naraţiune şi eseu.Magda Ursache nu scrie din frustrare şi ură

faţă de cei ce i- au cauzat rău, deşi ar putea fi în-dreptăţită. Magda Ursache scrie spre luare aminteşi spre îndreptare, cu speranţa vindecării generale.O demonstraţie în acest sens o constituie chiar pri-mul capitol, sugestiv intitulat Pilule pentru fortifi-carea memoriei. Dincolo de detaliile picante legatede perioada comunistă, pe care o descrie cu multspirit critic, autoarea propune „telenaţiei” noastre„rememorarea curativă” a tristelor realităţi din vre-murile „barbariei prolecultiste”, ca formă de împo-trivire faţă de neştiinţă, ignoranţă, indiferenţă şiuitare, boli grave ale memoriei colective.

Cu o vocaţie a realităţii şi a acurateţii isto-rice, a preciziei şi conciziei, a identificării şi inter-pretării esenţialului, faţă de fragmentar şi deri-zoriu, autoarea consideră revelarea adevărului odatorie morală faţă de „mai-mult-ca-prezentul nos-tru”, şi acesta convulsionat şi deturnat spre peri-feric. Scrierea corectă a istoriei, cu argumentecântărite bine şi juste, este, în primul rând, unsemn al normalităţii. Minuţios este descris modulde operare al „nulocraţiei”. Metodele de oprimareau fost: mutilarea fiinţei, educarea laşităţii, umi-lirea cotidiană, arta compromisului, masacrul pa-trimoniului cultural, lipsa de respect faţă detrecutul istoric şi falsificarea lui, toate conducândla alienarea fiinţei naţionale, dar, ceea ce este şimai grav, perpetuându- se în actualitate.

Intenţia autoarei este de a „echilibra conşti-inţa civică, grav avariată” de umbrele şi fantomeletrecutului. Sub influenţa unui astfel de duh secu-lar şi frivol, nu este de mirare faptul că „la noi, cul-tul eroilor cunoaşte pauză; al erorilor – nu”, că „nerepugnă să vorbim despre patimile românilor, dis-preţuim modelele paideice”, datorită „inapetenţeipentru subiecte istorice” sau că românocentrismul,patriotismul şi naţionalismul sunt taxate drept ex-tremisme şi defecte morale. Astăzi, pierdem simţulistoriei, ba chiar limba e stricată, urâţită şi degra-dată, efect al vremurilor în care, spune autoarea,unii „scriau cu revolverul şi împuşcau cu stiloul”.

în context postglobalizant, suntem martoriiunui program antimemorie, antireligie, antitradi-ţie; conştiinţa de neam şi cea personală par a fi „unceas deşteptător, pe care am uitat să- l întoarcem”.Astfel, „trebuie scrisă (şi predată în şcoli) o istoriea României, non- combat; eventual, o history din ca-pitulări şi umilinţe, din acte de trădare, din eşecuripeste eşecuri”, căci „cu indiferenţă etnică şi etică,valorile sunt planificat superficializate, eroiides- figuraţi, tocmai pentru puterea lor de a formaconştiinţa identitară a românilor, despre care ni sespune că nici n- ar exista. Să evităm istoria naţio-nală, cu eroii, asta ne- ar chema la realitate, ni setot explică. Eroismul e zădărnicie, bravura pe front– un fiasco”. Din acest motiv, „reflexele identitarese pierd, după cum se pierde memoria istorică, et-nică”. într- o astfel de logică deformată şi mistifi-catoare, „Brâncoveanu e recunoscut ca proto-şpăgar”, Mihai Viteazul deţine diagnosticul de „pa-ranoic”, ca să i se mai taie o dată capul. „UnireaMică e contestată, cu tot cu Al.I. Cuza”.

într- un alt loc, autoarea observă, cu mâh-nire, atacul la demnitatea de neam, prin eviden-ţierea (cu satisfacţie şi de parcă ar fi trăsăturinaţionale definitorii) prostiei la români, beţiei laromâni, hoţiei la români, violenţei la români, darşi laşităţii (numai) la români. în acelaşi spirit des-tabilizator şi destructiv, „am rezolvat- o şi cu fami-lia, nu numai cu naţiunea; copiii nu mai suntcrescuţi de părinţii lor, plecaţi la căpşuniade, ci deînlocuitori (…). Familia e o instituţie învechită”.

împotriva unui asemenea mod deformat depercepţie, adevărata educaţie şi cunoaştere a isto-riei trebuie să aibă, ca primă temă civică, „Politicamemoriei corecte”, iar responsabilitatea funda-mentală este aceea de a propovădui specificul ro-mânesc împotriva trendului „uniformizarea naţi-unilor”. în exprimarea lui M. Eminescu, şi el con-testat de epigoni vechi sau mai noi: „Să fii euro-pean, dar româneşte”. Am descoperi şi am puteasă descoperim şi altora faptul că „suntem primi-tori, abili, inventivi, avem minte isteaţă, bună deexportat”; că, în baza moralei creştine, toleranţaeste o trăsătură fundamentală a sufletului româ-nesc. Sau, cum conchide Magda Ursache, „dacăn- avem respect faţă de noi înşine, cum să- l ceremde la alţii?”. Patriotismul pe care îl cultivă autoa-rea este unul constructiv, iar naţionalismul, curat,pozitiv, sănătos, nu este extremism, paranoic, an-tidemocratic, antiintelectual, anticultural, ci „prio-ritate românească, rezistenţă, construcţie”.

Sentimentul valorii naţionale, se subliniază,trebuie să aibă în centrul său un „nou discurs alrecunoaşterii naţionale”, o „campanie pentru re-deşteptarea demnităţii naţionale, pentru cultiva-rea mândriei naţionale”, iar esenţa acestora artrebui să- l constituie îndemnul: „Nu acceptaţi umi-lirea naţională!”. „înţelegând trecutul, întrevedemviitorul”, precum spunea xenopol.

Un subiect apropiat sufletului autoarei şiasupra căruia se pronunţă cu o deosebită sensibi-litate şi competenţă este cel consacrat spirituluimartiric în cultura şi în literatura românească asecolului trecut, jertfa curată din închisori. înciuda spiritului contemporan, care neagă ascezaprin practicarea „hedonismului egoist”, într- o lumea consumismului feroce („jertfa nu rentează”), iarideea sacrificiului pentru neam e declarată inac-tuală, doar redescoperirea acestor modele de înaltămoralitate şi demnitate, recunoaşterea şi respec-tarea lor, dezvoltarea conştiinţei jertfei întru hris-tos”, cultivarea demnităţii, credinţei şi inspiraţieicreştine, printr- un efort comun Biserică-intelec-tualitate, au capacitatea de a produce o schimbareontologică în fiinţa neamului, o asanare reală a so-cietăţii româneşti contemporane.

Recursul la adevăr continuă şi în capitolulintitulat Amnezie sau amnistie. Sunt aspru stig-matizate impostura, concesiile şi compromisurileconfraţilor sau cobreslaşilor, care, pentru o clipăde glorie iluzorie sau pentru avantaje nu tot-deauna spirituale, au renunţat la demnitate, pen-tru demnităţi au colaborat cu nulocraţia,atrăgându- şi astfel, uitarea şi condam-narea posterităţii.

ð

Comunismul cu rele şi rele alMagdei Ursache este izvorât dintr- oadâncă şi îndelungată suferinţă. Nudoar aceea de a fi trăit în vremuri

nefaste pentru cultura şiintelectualitatea românească, dar

mai ales aceea de a fi purtat, înînsăşi fiinţa sa, stigmatele

persecuţiei.

mAgdA Şi petru ursAche AsistAţi de eugeniA ţArălungă. premiile contemporAnul

Magda Ursache alcătuieşte o listăalbă, a celor care au rezistat presiunilorideologice; şi o listă neagră, a celor „acarac-

teriali”, a „piticaniilor” care au permis, chiar şi după„loviluţie”, instalarea „mediocrizării” şi a „mediocre-tinizării”, sub forma „culturii contestaţiei”, o culturăa destructurării şi demolării, a „paricidului cultu-ral” şi a „culturocidului”. Autoarea nu judecă ten-denţios şi nu condamnă global, ci nuanţat şiproporţional cu gravitatea şi efectele concesiilor mo-rale făcute de cei care intră sub lupa sa atentă.

După ce a consacrat un capitol central soli-darităţii faţă de exemplul oferit de Paul Goma, „in-surgentul de cursă lungă”, „simbolul opoziţieiintegrale, revoltei integrale (…), dar şi al adevăru-lui integral”, a cărui memorie este „teribil de in-confortabilă pentru toţi” şi ale cărui adevăruri„sunt al naibii de incomode şi pentru torţionariipuşcăriilor comuniste, şi pentru „nepoţii gornistu-lui”, şi pentru intelectualii noştri subţiri, dar se-mianalfabeţi moral”, capitolul ultim, cel de- alşaptelea, al volumului – După douăzeci de ani şiîncă trei –, este consacrat prezentării unor meda-lioane – in honorem –, ale eroilor rezistenţei româ-neşti, împotriva anticulturii şi pseudo- valoriiartistice, mediocrităţilor şi politrucilor, de care li-teratura ultimilor 50 de ani nu a dus lipsă. De laGheorghe Grigurcu este păstrat un adevărat „De-calog al intelectualului”, un cod al integrităţii mo-rale, demn de menţionat şi de urmat: 1. Slujeşte- ţicomunitatea de la antipodul Puterii. 2. Nu trişa cuprincipiile. 3. Nu vinde şi nu te vinde. 4. Nu jucaîn partidă dublă. 5. Nu te descurca pe seama ce-luilalt. 6. Nu minţi în numele adevărului. 7. Nu- ţisuspenda spiritul critic în folos personal. 8. Ju-decă- ţi aproapele ca pe tine însuţi. 9. Deosebeşteideile de idoli. 10. Trăieşte teandric.

Din respect faţă de demersul literar şi faţăde modelul moral pe care îl oferă autoarea, men-ţionăm numele câtorva dintre personalităţile lite-raturii româneşti faţă de care are o preţuireexemplară: Goma, Grigurcu, Breban, V. Voicu-

lescu, Blaga, Gyr, Sandu Tudor, Steinhardt, DinuPillat, fraţii Botta, I. D. Sârbu, Vladimir Streinu,Sergiu Al- George, Al. O. Teodoreanu, Vulcăneştii(Mircea şi Romulus), Ivăneştii (Mircea şi Cezar),Radu Petrescu, Daniel Turcea…

Observaţiile şi reflecţiile desprinse din Co-munismul cu rele şi rele ne- o înfăţişează pe MagdaUrsache ca un glas profetic, ce strigă în pustia su-fletelor noastre golite şi a conştiinţelor noastrealienate; o voce care avertizează să fim cu luareaminte la lecţiile istoriei imediate, ale unui trecutobsedant, spre renaştere şi revigorare morală,într- un viitor demn de calităţile sufletului româ-nesc autentic. Operă anevoioasă, pentru că urmeletrecutului sunt adânci, iar calea pe care o întreză-reşte în vederea vindecării memoriei colective şi aasanării spirituale generale, a „soluţionării răului”şi a exorcizării sale „nu este una politică; dimpo-trivă, e morală, spirituală”.

Volumul Magdei Ursahe este, totodată, unmanifest împotriva superficialităţii, imposturii, di-letantismului, concesiilor ce conduc spre scindareşi dedublare artistică şi schizofrenie lăuntrică. Ocarte despre trecutul recent, dar care se adresează,spre reflecţie, prezentului şi viitorului. Pentru caviitorul să fie pe potriva „vocaţiei martirice” a ro-mânului, nu a compromisurilor ruşinoase, este ne-voie de selecţie obiectivă, reparaţie morală şiviziune axiologică.

Autoarea nu propune utopii şi paradisuri so-ciale sau morale, ci intrarea în normalitate prin re-descoperirea şi valorizarea propriilor origini şirădăcini, prin preţuirea şi cultivarea specificului şia valorii proprii: naţionale şi personale, culturale şispirituale. Având accente autobiografice explicite,reflecţiile ei constituie, deopotrivă, o invitaţie la adescoperi şi trăi ceea ce este înalt şi peren în sufle-tul nostru; o chemare de a asuma istoria, cu spe-ranţa unei renaşteri ontologice, un îndemn generalla deşteptare şi responsabilizare, o chemare la în-toarcere spre firescul lucrurilor şi la normalitateaunei vieţi demne şi creatoare de valoare morală.

în ciuda suferinţelor trăite şi descrise,Magda Ursache are puterea de a- şi păstra şiexersa umorul, un umor sănătos. Un exemplu înacest sens îl identificăm şi în următoarea expri-mare: „Parcă am vrea cu dinadins să probăm căTorna, torna, fratre! ar însemna Toarnă, toarnă,frate! şi că toată istoria literaturii stă sub semnulscrisorii lui Neacşu, către judele Braşovului Jo-hannes Bekner, notă informativă secretă avant lalettre ori denunţ sadea, semnat de «sursă» boie-rească” (p. 134). Nu mai este cazul să spunem căautoarea nu este doar o bună mânuitoare a cuvin-telor, ci şi creatoare de sintagme. Expresivitateaexpunerii caracterizează întreg scrisul ei.

Magda Ursache ni se înfăţişează, şi prin lu-crarea sa Comunismul cu rele şi rele, a fi un fin ob-servator moral. Toate judecăţile sale de valoare auo finalitate morală şi paideică. şi, cum scena şi so-cietatea românească trecută şi prezentă ne oferăpermanent peisaje variate, situaţii diferite şi ilare,caractere şi ipochimene contrastante, o astfel deradiografie este de perspectivă. Credem că peniţaascuţită nu va avea odihnă, după cum nici cer-neala nu se va usca în călimara Domniei Sale.

în măsura în care vor fi cunoscute şi citite,căutate şi lecturate, volumele Magdei Ursache îşivor descoperi actualitatea şi importanţa odată cestilul său de a face literatură pare tot mai „singu-lar”; scrierile sale vor deveni, pe măsura treceriitimpului, tot mai actuale, atât prin ineditul şi far-mecul relatărilor, cât şi prin luciditatea reflecţiilorşi moralitatea îndemnurilor susţinute. Un îndemn,aşadar, de a citi istoria în cheia adevărului, sprereînvierea idealurilor înalte şi curate ale sufletuluiomenesc şi românesc, împotriva tuturor mistifică-rilor şi falsificărilor, a pervertirii morale şi a alie-nării spirituale. r

■ Magda Ursache, Comunismul cu rele şi rele, su-pliment al revistei Contemporanul, nr. 11/ 2014,EuroPress, Bucureşti, 2014, 240 pagini.

12

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

ð

Boris MarianMarc Chagall şi pictura, vitală ca aerul

„Am ales pictura, căci îmi era lafel de vitală ca aerul. Mi s- apărut o fereastră prin care potsă- mi găsesc scăparea într- o

altă lume” afirma Chagall într- un interviu. A citicartea sa, apărută la hasefer în anul 2000, tra-dusă de Oana Popescu, Viaţa mea, este un deliciu.Ultimul rând din carte exprimă tristeţe: „şi, poate,Europa o să mă iubească şi, o dată cu ea, Rusiamea”. Chagall scria aceste cuvinte la Moscova, în1922. Nu bănuia că va ajunge unul dintre cei maicunoscuţi artişti plastici ai secolului xx, alături dePicasso, Dali ş.a.

Moşe Segal s- a născut la 7 iulie 1887, la Vi-tebsk, în Belorus. A murit la 28 martie 1985, înFranţa, a doua sa patrie. Impresionist, apoi cubist,suprarealist a realizat plafonul pictat al Operei dinParis, vitraliile Sinagogii de lângă Spitalul hadasadin Ierusalim, sute de lucrări de valoare inestima-bilă. Părinţii săi sunt analfabeţi; fiul învaţă să scrie,să citească şi să cânte la vioară. Primele cunoştinţele primeşte la şcoala evreiască, apoi va urma oşcoală laică. Doreşte să devină pictor, la începutînsă lucrează ca ucenic la un fotograf (1906). înfrun-tând multe greutăţi, în anul următor pleacă laSanct-Petersburg, unde, în 1907, devine elevul luiNicolai Roerich, director al Academiei de Arte Fru-moase. Chagall îşi va continua studiile mai târziucu Lev Bakst, la şcoala Svansev, care îi reunea pereprezentanţii avangardei ruse. în anul 1910 iaparte la expoziţia colectivă organizată de şcoală. Sehotărăşte să plece în Franţa. în acest timp se logo-deşte cu Bella Rosenfeld, care îl va aştepta la Vi-

tebsk vreme de patru ani. Se vor căsători în anul1915. Ajuns la Paris, artistul îşi adaptează numelelimbii franceze. La început locuieşte în cartierulMontparnasse, apoi se mută în La Ruche, undeexistau aproximativ o sută de ateliere de pictură.Chagall trăieşte în sărăcie. Noaptea pictează în ate-lierul ticsit şi dezordonat, pe pânze improvizate dinfeţe de masă, cearşafuri sau cămăşi de noapte, ziuacontinuă să studieze. îi cunoaşte pe poeţii MaxJacob şi Guillaume Apollinaire.

Cu sprijinul pictorului Robert Delaunay, lu-crările lui Chagall sunt primite la Salonul deToamnă (1912). în anii 1913 şi 1914 îşi expune laBerlin tablourile pictate la Paris. în 1914 îşi vizi-tează familia în Vitebsk şi, surprins de izbucnirearăzboiului, va rămâne în Rusia timp de opt ani. încercul cunoscuţilor din capitală se află poeţii Vla-dimir Maiakovski, Serghei Esenin şi AlexandrBlok. Se apropie anul 1917, care aduce cu sine re-voluţia şi războiul civil. în Rusia sovietică, evreiivor deveni în sfârşit cetăţeni cu drepturi depline.în anul 1918, Chagall primeşte funcţia de comisaral artelor frumoase în gubernia Vitebsk. în ianua-rie 1919, inaugurează şcoala de arte frumoase dinVitebsk şi muzeul municipal. Această euforie estetotuşi de scurtă durată. în Atelierul Liber înfiinţatde el, Chagall ajunge în conflict cu pictorul Kazi-mir Malevici, leader al artei avangardiste. Forţatsă- şi dea demisia, părăseşte oraşul Vitebsk în mai1920 şi se mută la Moscova. Aici pictează decoruriteatrale şi realizează totodată decoraţiile pereţilorTeatrului Evreiesc.

Totuşi, picturile sale nu încap în tiparele es-teticii impuse de revoluţie. în anul 1922, fără sămai aştepte ca situaţia să devină disperată, Cha-gall se hotărăşte să emigreze. Prima etapă dinviaţa lui Chagall ca exilat se desfăşoară la Berlin,oraş în care şi- au găsit deja refugiul mulţi emi-granţi ruşi. în anul 1923, la chemarea lui BlaiseCendrars, Chagall părăseşte Germania îndrep-tându- se spre Franţa. Are câteva expoziţii, printrealtele la New York (1926).

Ambroise Vollard, proprietarul unei galeriişi editor de gravuri, îi comandă ilustraţii pentru

suflete moarte de Gogol; mai ilustrează şi altecărţi, fabulele lui La Fontaine şi Biblia. Situaţiamaterială a pictorului se îmbunătăţeşte, călăto-reşte în Palestina, Olanda, Spania şi Italia. Se în-mulţesc însă semnele ameninţătoare ce prevestescapropierea unui nou război mondial. După izbuc-nirea războiului în 1939, se mută cu familia însudul Franţei. în cele din urmă, în anul 1941, fa-milia Chagall pleacă la New York. în septembrie1944, soţia sa Bella moare în urma unei infecţii.în America, pe lângă tablouri, artistul creează şiscenografii pentru spectacolele de balet Aleko deCeaikovski şi Pasărea de foc de Stravinsky. în1948 se stabileşte împreună cu pictoriţa canadianăVirginia haggard la Orgeval, în apropierea Pari-sului. Legătura lor durează până în 1952, cândMarc Chagall o întâlneşte pe Valentina Brodski,numită de el Vava. Se vor stabili la Paris în apar-tamentul Vavei, pe insula Saint Louis. Din anul1966, locuiesc la Saint-Paul-de-Vence, lângă Nisa.Chagall merge de mai multe ori în Israel, underealizează picturi murale în clădirea Knesseth- lui(Parlamentul) din Ierusalim.

în ultimii ani ai vieţii, Chagall continuă să lu-creze neobosit. Pictează, se ocupă de sculptură, ce-ramică şi litografie, proiectează vitralii. La solici-tarea ministrului Culturii, scriitorul André Mal-raux, decorează între anii 1963- 1964 plafonul Ope-rei din Paris. Pe 7 iulie 1973 se inaugurează la NisaMusée National Message Biblique Marc Chagall, acărui colecţie cuprinde opere donate de pictor sta-tului francez. Pe la începutul anilor optzeci, Chagallrevine la formate mici. Cu arta lui atât de perso-nală, va crea încă multe tablouri şi gravuri.

Moare la 28 martie 1985 în Saint-Paul-de-Vence, la nouăzeci şi opt de ani. Marc Chagall aintrat în istoria picturii fără să- şi fi creat propriaşcoală. Până în ziua de azi nu se cunoaşte un altartist care să se fi raportat la creaţia lui. Poeziasentimentală a tablourilor sale, onirismul lor careîşi are rădăcinile în folclorul evreiesc şi în spiritulpoporului rus, culorile strălucitoare care ar fi pu-tut fascina pe mulţi artişti nu şi- au găsit adepţi. r

Chagall trăieşte în sărăcie.Noaptea pictează în atelierul ticsit

şi dezordonat, pe pânzeimprovizate din feţe de masă,

cearşafuri sau cămăşi de noapte,ziua continuă să studieze.

mArc chAgAll

n Marginalii

13


OCTOMbRIE 2015

Am pe masa de lucru cinci cărţi re-cente de (şi despre) Coman şova.Vederea numelui lui mă face săsimt un amestec de nostalgie şi re-

cunoştinţă. Cu mulţi ani în urmă,student fiind, i- am trimis o poves-tire intitulată salvatorul. Nu- l cu-noşteam, dar deţinea o rubrică de„poşta redacţiei” în revista studen-ţească Amfiteatru. Apariţia aceluitext, cu o prezentare plină de căl-dură purtând semnătura lui, a în-semnat mult pentru mine. Apoi,l- am întâlnit pe Coman şova la re-vista magazin (i- am fost succesor laconducerea ei). M- a impresionat şimi- a impus respect comportarea luide o politeţe desăvârşită. Nu m- ammirat când am aflat că părinţii săiproveneau din nordul Moldovei,unde oamenii au un stil de viaţădemn şi ceremonios. în sfârşitne- am apropiat după 1989, îmbătaţide aerul proaspăt care pătrunsesepe neaşteptate în istoria ţării noastre. Comanşova şi soţia lui, Ana Diculescu, eu şi soţia mea,Domniţa, am trăit, împreună, momente de comu-nicare fericită şi exuberantă. Ce oameni frumoşisunt Coman şova şi Ana Diculescu! El, poet ade-vărat, nu pozează deloc în poet. Se poartă preve-nitor cu cei din jur, cucerindu- i (şi făcând oputernică impresie femeilor, cu înfăţişarea lui deMaurice Ronet). Dar are din când în când mo-mente de absenţă, când pare transportat în altspaţiu. Ea, o femeie desenată de Dumnezeu într- unmoment de inspiraţie, este inteligentă şi energică.Declarată după treizeci de ani de carieră cel maibun avocat din România, şi- a păstrat luciditateaşi firescul. Dar şi umorul, care o ajută să se sus-tragă oricărei constrângeri.

*Mă întorc la cărţile din ultimii ani ale lui

Coman şova, personalitate complexă, poet şi omde teatru, publicist şi cineast:

1. Coman şova, Paharul cu îngeri, ediţie în-grijită de autor, studiu introductiv de Nicolae Ba-lotă, Bucureşti, Ed. Semne, 2013 (cuprinde operapoetică, un tabel cronologic şi un dosar critic), co-perta de Adrian Covrig. 560 pag.

2. Coman şova, Cuvinte de reazem, col.„Opera omnia – poezie contemporană”, Iaşi, Ed.Tipo Moldova, 2012 (cuprinde poeme, aşezate înordine cronologică, după anul de apariţie a volu-melor din care au fost preluate şi un dosar critic),coperta de Cristian Almăşanu. 596 pag.

3. Coman şova,Astrul nimănui, ed. AII- a, îngrijită de autor,Bucureşti, Ed. IPPA,2013, coperta de AdrianCovrig. 56 pag.

4. Coman şova,Die Liebe ist mein Al-ltagskleid, gedichte (ausdem Rumänischen über-setzt mit Illustrationenversehen und mit einemNachwort von IoanaCrăciun), Verlag NeueLiteratur, Jena Plauen,Quedlinburg, 2010(volum tipărit în Ger-mania). 192 pag.

5. Florentin Po-pescu, Coman şova, omul şi scriitorul, monogra-fie, ed. a II- a, Bucureşti, Ed. Semne, 2014

(cuprinde şi o suită de fotografii), co-perta de Adrian Covrig. 252 pag.

Poemele sunt inegale ca va-loare (ca la toţi poeţii de azi). A dis-

părut, în istoria recen-tă a literaturii româ-ne, cultul pentru per-fecţiune, care îl făceape Eminescu să să mo-difice sau să rescrie untext în întregime dezeci de ori. Nichita în-suşi era un improviza-tor: dacă nu- i plăcea opoezie a sa, nu lucra laea obsesiv, ci scriaalta. La Coman şovaexistă mai puţină im-provizaţie, dar selecţia poemelorpentru tipărirea lor în cărţi este în-găduitoare. Ca şi cum ar fi legat su-fleteşte de fiecare text al său, poetulle păstrează pe toate în sumarul fie-cărei ediţii retrospective. Aşa se în-

tâmplă şi cu volumele recent apărute, Paharul cuîngeri şi Îngeri de reazem, amândouă impună-toare prin numărul mare de pagini (560 şi, res-pectiv, 596). Criticul care le analizează, trebuienu să le parcurgă poem cu poem, ci să- şi alcătu-iască, din mers, o antologie de uz propriu.

Dintr- o asemenea antologie n- ar putea sălipsească scurtul poem Clipa ta, replică modernăla Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul săuTeodosie:

„Mergi unde vrei, fiule,/ ai pământul întregşi văzduhul/ şi binecuvântarea,/ aleargă,// e vre-mea ta să alergi,/ să alegi.// Poţi vedea ceea ce nuse vede,/ poţi auzi ceea ce nu se aude,/ tu singuralege,/ aleargă.” Aşa cum n- ar putea să lipseascărugă, reprezentare emoţionantă a temerilor ob-scure pe care le induce bătrâneţea: „Dă- mă jos dinprag de iarnă în copil,/ dă- mă din octombrie înapril,/ dă- mă din zăbavă în febril,/ dă- mă,Doamne, pentru- o noapte Will.// Dă- mi puterepân- la capăt, dă- mi,/ dă- mi iubire şi copii maidă- mi,/ cât exist nu mă opri la vămi −/ dă- mi pu-tere pân- la capăt, dă- mi.”

Poetul are un mod firesc de a fi reflexiv. Nuîşi duce, gânditor, un deget la tâmplă, nu filoso-fează cu ostentaţie, ci face din ideiidei trăite. Iată, ca exemplu, cum necomunică un adevăr tulburător şianume acela că iubirea îi conferăunui om conştiinţă de sine, îl înfiin-ţează:

„Iar ai venit lângă mine,/ iarm- ai făcut visător,/ iubită cu sângede vară,/ iubită cu trup plutitor.//Iar nu mai ştiu decât una,/ ochii tăidragi lunecând/ în stele, în nouri, înunde,/ aici şi acum şi oriunde...// iarai venit şi iar sunt” (Aici şi acum şioriunde).

Versul final – „iar ai venit şiiar sunt” – reprezintă una dintrecele mai tulburătoare definiţii lirice ale iubirii dincâte există.

*Adrian Păunescu, cunoscut ca un devorator

de poezie bună, a făcut şi el cândva un fel de an-tologie de uz propriu din versurile lui Comanşova, cu un entuziasm exploziv: „Nu- mi treceaprin cap că aş putea vorbi despre Coman şova cadespre un poet excepţional. Cum altfel aş puteacalifica pe autorul, fie şi numai al acestei strofe:«E tare frig iubito, hai să fugim de- aici/ noaptea e

prea lungă, luceferi nu mai sunt/ văddouă felinare din os de măscărici/ şipaznicii de noapte cu chipul de pă-mânt»?” în genere, tonul, atât de im-portant în artă, e forţa autorului pecare era să nu- l mai văd, că prea ţi-neam la vechea lui prietenie: «Li-nişte ca- n sângele urşilor iarna/când zăpezile uită să se maioprească». Dar cât de transparent şisavant e descrisă suferinţa, în aceas-tă poezie, spital: «Trebuie să port ni-troglicerină la mine/ ca indianullaba de iepure/ Vecinul meu de patîşi ia pulsul/ femeia de serviciu avrut să fie doctoriţă/ dar s- a luat cualtele/ Ninge ca în copilărie/ Sunt înmiezul unui conflict/ Mi- e dragă floa-

rea dintre geamuri/ Vecinul meu de pat îşi ia pul-sul/ Aştept revelionul anului 2017/ ascultând uncolind/ cu flori de măr/ şi lerui- ler»”.

Adrian Păunescu remarcă, bucurându- se cucandoare, numeroase alte versuri frumoase scrisede Coman şova: „Arama sună ca în preistorie”, „Ocasă este un alt trup/ în care intri şi ţi- e cald”,Eşti atât de departe mereu/ tu care- ar trebuisă- mi fii umbră” etc.

Remarcabil este faptul că şi Nicolae Balotă,un spirit academic, un umanist, un admirabil pro-fesor de literatură uni-versală a citit cu încân-tare poezia lui Comanşova, omagiind printrealtele discreţia ei: „Dra-ma cuvântului estelăuntrică, exacerbatăînsă de drama istoriei.Chiar şi exasperareapoetului nostru în faţapoeziei gălăgioase, avorbăriei interesate şiintempestive din preaj-ma lui, se exprimă dis-cret.”

în cărţile pe carele- am enumerat la în-ceput, apărute în ulti-mii ani, găsim aproape totul despre Coman şova.Volumul Die Liebe ist mein Alltagskleid dovedeşte

interesul de care se bucură poezialui Coman şova şi în străinătate şinu oriunde, ci în exigenta Germanie,ţară care – spre deosebire de ceea cecrede în mod curent – cultivă siste-matic interesul faţă de literatură.

Foarte bine scrisă şi edifica-toare este monografia Coman şova,omul şi scriitorul, de Florentin Po-pescu. Rare sunt cazurile în care unmonografist îş cunoaşte atât de binepersonajul aşa cum îl cunoaşte Flo-rentin Popescu pe Coman şova.

Dar... aventura încă nu s- a în-cheiat. „Astăzi − explică FlorentinPopescu − Coman şova continuă să

scrie literatură, să facă publicistică (este fondato-rul şi directorul unei reviste din ce în ce mai apre-ciate de public, Bucureştiul literar şi artistic),rămânând un scriitor aflat încă foarte departe dea «pune lira- n cui».”

Numele lui Coman şova este titlul unui ca-pitol din istoria literaturii române. r

Remarcabil este faptul că şi Nico-lae balotă, un spirit academic, unumanist, un admirabil profesor deliteratură universală a citit cu în-cântare poezia lui Coman Şova,

omagiind printre altele discreţia ei.Alex. ŞtefănescuAproape totul despreComan Şova

n Literatura română după o revoluţie

14

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Ucraina, după cum se va vedea, re-naşte prin cultură. Mihail Boiciuka realizat şi pictură de şevalet.Mare parte dintre tablourile lui

au fost distruse de puterea sovietică sau scoasedin muzee, cum distruse au fost şi multe picturimurale realizate de el şi de elevii săi. S- au păstratpuţine tablouri aflate în colecţii particulare saucâteva picturi murale ascunse prin biserici maiizolate care dau seama de coloritul pur şi luminos,de îndrăzneala tehnicii aplatizate cu care Boiciuktrata imaginea plastică. în acest sens, admirabilesunt tablourile lui Portretul lui Bogdan Lepki,fată, femei sub măr, recolta sau fragmentele depictură murală Cap de înger şi Capul mântuito-rului. Fiind unul dintre cei mai mari profesori aitimpului său, M. Boiciuk a predat nu doar laLvov, ci şi la Institutul de artă din Kiev, calitateîn care nu numai că a format generaţii întregi demari artişti, dar a şi contribuit activ la întemeie-rea, în 1917, a Academiei de Arte din Ucraina. Caprofesor, între anii 1926- 1927, a întreprins, îm-preună cu elevii săi, o călătorie prin Germania şiItalia. Un gest riscant care a făcut ca, la întoar-cerea în ţară, să fie arestat, învinuit de promova-rea unui „naţionalism burghez”. Nu va trece multşi, în 1937, în toiul marii „purificări” staliniste,pictorul va fi arestat din nou şi executat ca pro-pagator al „formalismului naţionalist”. Supuşidestinului tragic al profesorului lor au fost şi maitinerii „boiciukişti”: Ivan Padalka, Vasili Sidliarşi Sofia Buiciuc au fost împuşcaţi ca „duşmani aipoporului”, alţii au fost izgoniţi din Uniunea So-vietică (Vasili Ermilov) sau excluşi din UniuneaArtiştilor Plastici pentru „servilism în faţa arteioccidentale” (Maria Siniakova). Cum se poatevedea, după 1925, a cultiva specificul naţionalucrainean devenise sinonim cu a profesa „naţio-nalismul burghez” sau „formalismul naţionalist”pentru ca, în final, totul să evolueze spre formula„duşman al poporului”. Pentru atmosfera de te-roare a deceniilor patru şi cinci, această formulăechivala cu condamnarea la moarte sau la muncăîn lagărele staliniste.

Un mare profesor şi formator de conştiinţea fost în epocă şi Alexandr Bogomazov, iniţiatorulunei grupări artistice care, din 1914, se va numipur şi simplu „Artă”. Spre deosebire de Boiciuk,pentru care construirea noii arte naţionale şi afir-marea independenţei ei însemna resuscitareaunor valori tradiţionale prin cultivarea bizanti-nismului, îndeosebi după 1910, Bogomazov vedeacalea de revigorare a artei ţării sale prin orienta-rea spre neoprimitivism şi abstracţionism, în cul-tivarea dinamismului imaginii, cu alte cuvinte, înadoptarea cubofuturismului atunci în vogă în în-treaga Europă. Privilegierea cubofuturismului decătre Bogomazov şi elevii săi se prezintă nu ca oopţiune de moment, ci ca o poziţie bine gândită şiteoretizată în tratatul din 1913- 1914 semnat demaestru, Pictura şi elementele, unde citim: „Lu -mea e plină de energie cinetică, iar un ochi atentvede dinamicul chiar şi- ntr- un obiect static (mun-tele năvăleşte, şinele „fug”). Aici străzile se spri-jină de cer, liniile sunt energice, cad, cântă şijoacă. Cine a citit povestirea Prospektul Nevski deGogol nu poate să nu simtă în aceste cuvinte alelui Bogomazov – dar şi în eseul lui Arta picturiidin acelaşi an – un ecou viu al viziunii şi poeticiimarelui prozator din secolul al xIx- lea, pentrucare important era ca artistul să perceapă şi săredea dinamica interioară a obiectului pe fondulunui câmp de interacţiune a numeroase forţe, deacelaşi sens sau de sens contrar.

Prima expoziţie „Inelul”/ „Kolţo”, organizatăde Bogomazov şi de Alexandra Exter în 1913 laKiev, prezenta pe simeze 306 lucrări, dintre care88 aparţineau profesorului, celelalte fiind sem-

nate de 21 dintre discipolii săi. Expozanţii impu-neau prin arta cu care armonizau în lucrările lorsugestii impresioniste, simboliste, neoprimitivistecu abstracţionismul începutului de veac. Mixajulacesta inspirat şi topit într- un tot inedit se puteaobserva în lucrările bogomazoviene în acuarelă şiulei expuse cu acest prilej: Aşteptare, 1900, Lea-gănul, 1907, Pod, 1908, fată cu cercul, 1911,Noapte albă. finlanda, 1911, Peisaj cu case roşii,1911, femeie citind o carte, 1912, Peisaj urban,Kiev, 1912- 1913.

Cu toate că lucrările Peisaj cu case roşii şiPeisaj urban. Kiev atestă deja dominanta cubofu-turismului în pictura lui Bogomazov, orientareadecisă a acestuia spre noua modalitate de creaţiese afirmă după 1914. Acum, pictorul realizeazăvestitul său tablou cubofuturist Locomotiva şi- şiexprimă mai agresiv convingerea că artistul este„organizatorul” suprafeţei plane a tabloului şicombinatorul ritmurilor specifice elementelor re-prezentate de el prin înlăturarea tuturor formelorsecundare. De reţinut, în mod deosebit, afirmaţiapictorului ucrainean că tabloul este un organismviu care interacţionează cu organismul viu al na-turii. în acest întreg complex de probleme Bogo-mazov se regăseşte pe sine, dar se şi înscrie înatmosfera culturală a epocii, în care îi regăsim şipe marele artist şi profesor Alexandra Exter, pefoarte zgomotosul şi eficientul David Burliuk, darşi pe Kazimir Malevici şi A. Arhipenko, ultimiiafirmaţi rapid ca mari maeştri ai artei universale.

Născută şi educată în gubernia Kievului lasfârşitul secolului al xIx- lea, Alexandra Alexan-drovna Exter (Grigorovici) pleacă la Paris în1907, unde colaborează şi întreţine o strânsă prie-tenie cu marii artişti ai timpului: Picasso, J. Bra-que, F. Leger, participă intens la expoziţii şi,alături de Sonia Terk- Delaunay, devine unul din-tre întemeietorii stilului Art deco. La Paris, talen-tul ei de pictor, grafician, creator de decoruriteatrale şi ilustrator de cărţi este apreciat de G.Apollinaire, M. Raynal şi W. George. în 1907 de-butează seria de călătorii pe care AlexandraExter le întreprinde între Occident, Ucraina şiRusia. De multe ori, artista este însoţită în acestecălătorii de mari pictori europeni care, cu acestprilej, sunt prezentaţi conaţionalilor care, la rân-dul lor, fac cunoştinţă cu spaţii de cultură şi civi-lizaţie nevăzute până atunci. La Kiev, AlexandraExter împărtăşeşte, generos, nobil şi neobosit, dintot ceea ce ea a aflat cu privire la noutăţile din do-meniul artei, după 1910, recomandând cu deose-bire stilul cubist al lui F. Leger. Tot aici, înpropria casă, pusă la dispoziţie de bogatul ei vărşi soţ, avocatul N. E. Exter, aceasta organizeazăun atelier- salon şi întemeiază o şcoală unde seformează reprezentanţi ai noii generaţii de artiştiplastici ucraineni, între care A.G. Tîşler, I.I. Ni-vinski, I.M. Rabinovici, V. Meller, P.V. Celişcevsau A. Petriţki.

Cum inspirat observă B. Livşiţ în cartea saArcaşul cu un ochi şi jumătate din 1933, „perma-nenta ei combustie creatoare” însufleţeşte multegrupări şi societăţi artistice, lăsând urme adânciîn toate domeniile artei imaginii. Astfel, în 1908,împreună cu David Burliuk, Alexandra Exter or-ganizează la Kiev expoziţia de avangardă „Ve-riga”/ „zveno”, apoi, participă la saloanele luiIzdebski de la Odesa (1909, 1910, 1911). în 1910tablourile ei pot fi admirate pe simezele expoziţii-lor „Cununa Stephanos”/„Venok Stefanos” şi „Tri-unghiul”/„Treugolnik” din Petersburg; în acelaţian, pictoriţa aderă la societatea avangardistă„Valetul de caro”/ „Bubnovâi valet”, participândla toate expoziţiile organizate de aceasta; în 1913devine membru al grupării moscovite „Uniuneatineretului”/ „Soiuz molodioji”, iar în 1915 o regă-sim între membrii grupării „Supremus”, înteme-

iate de K. Malevici. Această mişcare înfriguratăa artistei prin oraşe şi grupări artistice, careaminteşte de neliniştea itinerantă a unui artistfoarte stimat de ea, V. hlebnikov, nu este delocsemnul unei indecizii sau imaturităţi artistice.Uimitoarea dinamică a artistei vorbeşte mai cu-rând despre nesecata ei curiozitate, despre do-rinţa ei de a şti pe viu cine şi ce creează înUcraina şi în Rusia, încotro se îndreaptă, cu o vi-teză incredibilă, artele plastice atât de iubite deea.

Pe fundalul acestor contacte multiple cucele mai diverse direcţii artistice ale momentului,nu e de mirare că Alexandra Exter trece rapid dela impresionism (vezi Natură moartă cu vază şiflori, 1908, Natură moartă, 1909,1910, „Trei fi-guri feminine”, 1910, „malurile senei”, 1912) laarta non- obiectuală a cubofuturismului, futuris-mului, suprematismului sau constructivismului,afirmându- se cu îndrăzneală şi cu măiestrie înfiecare din aceste direcţii („Compoziţie”, 1914,1915, „Natură moartă constructivistă”, 1917,„Construcţie”, 1922, „malul mării”,1930). Fru-moasă, vibrând ca o flacără, artista întruchipeazăperfect duhul ucrainean al monumentalismuluiîn picturile ei murale (din vestibulul Teatrului deCameră moscovit, dar şi de pe cortina acestuia,1916), în concepţia Pavilionului Sovietic la Expo-ziţia Internaţională de la Veneţia din 1924 sau laExpoziţia de la Paris a aceluiaşi an, când se şi ho-tărăşte să rămână definitiv în Occident. înzes-trată cu atâtea haruri, ea ilustrează nu doarimaginaţia nesecată a ucrainenilor, dar şi iubirealor pentru culoarea pură în conceperea costume-lor şi decorurilor realizate pentru diferite specta-cole, regizate de ucraineanul A.Tairov pe scenaTeatrului de Cameră din Moscova („Tamira Cyt-haredul”, 1916, „Salomeea”, 1917, „Romeo şi Ju-lieta”, 1921) sau pentru spectacole montate laStudioul de balet din Kiev deschis de BronislawaNijinski (1918, 1921). Aceste spectacole, ca şi celeprezentate de Baletul rus în Occident în sceno-grafia semnată de Alexandra Exter, au devenit oadevărată legendă în culturile europeană, ucrai-neană şi rusă, atât prin frumuseţea, cât şi prinsemnificaţia lor de momente esenţiale în afirma-rea spiritului de avangardă în artă.

Nu mai puţin importantă este prezenţa Ale-xandrei Exter în arta ilustraţiei de carte ca şi înarta design- ului de la începutul secolului xx. Ar-tista a ilustrat numeroase cărţi şi publicaţii defactură avangardistă, cu un perfect simţ pentrustilul nou şi provocator universal, dar şi cu atentăşi subtilă descifrare a tentei individuale din aceststil. Ca designer, îndeosebi după stabilirea defi-nitivă la Paris, împreună cu Sonia Delaunay, ar-tista creează minuni de artă manuală şi devestimentaţie în care foloseşte motive ucraineneşi stilul ucrainean de schematizare a imaginii,combinaţii de culori şi de linii uşor unduite, ca şitensiuni dinamice între elementele figurative ceînfrumuseţează materialele folosite, textile saude altă natură.

După 1910, cu instinctul ei sigur, AlexandraExter îşi dă seama că undeva, la Cerneanka, înhersonesul Tauridei Ucrainene, unde trăiau şi- şirealizau operele fraţii David, Vladimir şi NikolaiBurliuk, se întâmplă ceva esenţial pentru mişca-rea de avangardă. Ca atare, artista se va alătura,cu încredere şi cu entuziasm, grupării care se con-stituie aici, maturizându- se rapid şi datorită pre-zenţei ei. Formaţi la şcoli cunoscute din Ucraina,Paris şi München, fraţii Burliuk, artişti plasticişi scriitori, transformaseră moşia de la Cer-neanka pe care o administra tatăl lor într- un cen-tru în care se forja noua artă ucraineană şi undese elaborau manifeste şi publicaţii importantepentru futurismul nu doar ucrainean, ci şi rus. r

Livia CotorceaDespre renaşterea naţionalăprin cultură

A cultiva specificul naţionalucrainean devenise sinonim cu aprofesa „naţionalismul burghez”

sau „formalismul naţionalist”pentru ca, în final, totul să

evolueze spre formula „duşman alpoporului”. Pentru atmosfera de

teroare a deceniilor patru şi cinci,această formulă echivala cu

condamnarea la moarte sau lamuncă în lagărele staliniste.

n Istoria mentalităţilor

întrebarea privind lumea ce vine preo-cupă intens. Experţi americani auatras atenţia că se schimbă lumea con-stituită în 1989. zbigniew Brzezinski

(strategic Vision. America and the Crisis of glo-bal Power, Basic Books, New York, 2012) vorbeade redistribuţia puterii dinspre Vest spre Est.henry Kissinger (World Order, Penguin, NewYork, 2014) propune regândirea opţiunilor într- olume mai complicată. Chiar şi conservatorul Ro-bert Kagan (The World America made, AlfredA.Knopff, New York, 2012) ia act de schimbare.Nu mai amintesc analizele franceze (vezi, depildă, Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nou-vel ordre du monde, Gallimard, Paris, 2013), carecaută să anticipeze ceea ce urmează.

însăşi situaţia lumii din momentul de faţăeste greu de prins într- o formulă simplă, de felulclişeelor voite de noii amatori de dogme. Câtevacertitudini există, totuşi. Dependenţa ţărilor de„societatea mondială (Weltgesellschaft)”, concep-tualizată de Niklas Luhmann (Die gesellschaftder gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main,1998), s- a confirmat. Această dependenţă a fostperceptibilă, cum s- a văzut în ultimele săptă-mâni, în trepidaţiile ce au urmat moderării demult anunţate a ritmului de creştere în China şi,desigur, reducerii cererii în Europa, ca şi noii si-tuaţii din comerţul cu petrol. Intuiţia lui Metter-nich cu privire la configurarea lumii în funcţie derelaţia puterilor a revenit în actualitate. Iar ma-xima lui Bismarck – atunci când sunt cinci puteri,o putere procedează raţional dacă este alături decel puţin alte două – inspiră destui actori.

în orice caz, în examinarea situaţiei actualea puterilor trebuie luate în seamă patru aspecte,după opinia mea decisive: economic, militar, po-litic şi cultural. Analiza lor nu dă însă un tablouliniar.

Economic, în deceniul ce vine, Statele Uniteale Americii vor fi avangarda tehnologică şi a ca-pacităţii de autoînnoire. America stă pe principiide organizare ce asigură cea mai susţinută dina-mică în societate şi, desigur, pe acumulări unice.Mai direct ca odinioară, America etalează însă,după 2008, nevoi de creditare. China are nevoiede pieţe de desfacere, după ce a revenit în poziţiade cel mai mare producător al lumii, de acum maibine de două secole. Ea luptă cu ameliorarea in-dicatorului producţiei pe cap de locuitor şi, desi -gur, cu ridicarea nivelului tehnologic. Curând vaproceda la consolidarea pieţei interne, prin mări-rea consumului, ceea ce va avea repercusiuni încănecalculate. SUA nu pot fi egalate ca forţă econo-mică, dar ca volum al producţiei secondează înacest moment China, ambele desprinzându- se casupraputeri economice. Li se ataşează UniuneaEuropeană, ca cel mai mare exportator al lumii.Cazul Greciei semnalează, însă, că disparităţilede dezvoltare din Europa unită reclamă soluţii pecare neoliberalismul actual nu le poate oferi. Uni-unea Europeană are nevoie evidentă de reevalua-

rea unor politici şi, de la început,de noi criterii de selecţie a perso-nalului. Indiei îi mai trebuie anipentru a se alătura, chiar dacăsuişul ei demografic este vertigi-nos, iar Statele Unite şi UniuneaEuropeană îi vor favoriza ascen-siunea globală.

Militar, SUA şi Rusia se de-taşează ca supraputeri nucleare,cu capacităţi incomparabile de in-tervenţie şi descurajare. Chinaurcă rapid alături de acestea, prinarticularea flotei navale (cu porta-vioane şi submarine nucleare), aaviaţiei şi armelor celor mai per-fecţionate. Recent, China a deve-nit al doilea generator de cercetăriştiinţifice şi tehnologice în lume şia intrat în cursa fabricării de avi -oa ne de mare capacitate. Franţa şiMarea Britanie continuă să fie pu-teri nucleare ce justifică pretenţiila un rol global. O problemă care aapărut se referă la schimbareapurtării războiului. Odată cu tero-rismul, poţi avea armele cele maisofisticate, fără să poţi anihila ata-catorul, ce se strecoară prin aglo-meraţii urbane, reţele informa-ţionale şi bancare şi, pe deasupra,este gata să moară într- o explozienimicitoare. Sub aspectul informa-tiv, supraputerile militare au avans,dar Germania, Israel, Marea Bri-tanie, Franţa, au, neîndoielnic, ca-libru.

Politic, SUA vor continua săexercite cea mai mare influenţă în lume. China,însă, cu programul schimbărilor instituţionaleodată cu restructurarea economiei – cum însăşihillary Clinton (Hard Choices, Simon & Schuster,New York, 2014) a sesizat – atrage ţări care auangajat propria dezvoltare. Deschiderea (the ope-ning- up) spre lume, învăţarea din cele mai buneexperienţe, ocuparea forţei de muncă (de dimen-siuni enorme – 780 de milioane de lucrători înChina, faţă de 448 milioane în India, 157 mi-lioane în SUA, 111 milioane în Indonezia), con-tactele cu diferite ţări (500 de milioane de turiştichinezi vizitează alte ţări în patru ani), însuşirealimbilor străine (analize franceze spun că deja29% dintre chinezi vorbesc încă o limbă) asigurăpropulsia celei mai populate ţări. în plus, diplo-maţia „armoniei” are atracţie certă. Până în acestmoment, China nu a accceptat invitaţia de aasuma răspunderi pentru o „ordine mondială” pecare declară că nu a generat- o, chiar dacă îşiasumă construirea unei „noi ordini mondiale”.Prin resursele de care dispune şi prin tradiţie,Rusia întreţine întinse relaţii pe glob şi caută săatragă prin diplomaţia „echilibrului”. şi alte ţări

atrag prin calitatea înaltă a gândirii tehnologiceşi calitatea vieţii, mai nou, prin deschiderea înţe-leaptă faţă de imigranţi (Germania), tradiţii in-telectuale (Franţa), know how (Israel), resursenaturale, chiar dacă nu afişează ambiţii cuprin-zătoare.

Cultural, pentru prima oară în istorie, cul-tura noastră, euro-americană, întâlneşte o cul-tură – cea chineză – de o magnitudine neo-bişnuită, cu cea mai vorbită limbă pe glob şi cuînfăptuiri competitive. Pe deasupra, cultura chi-neză este răspândită astăzi pe toate continentelede o reţea de instituţii ce nu are echivalent ca am-ploare şi organizare. Rezultat al valorificării ves-tigiilor unei istorii lungi (abia cultura evreilor,dintre culturile popoarelor păstrate până în zilelenoastre, îi stă alături!), cultura chineză pătrundeîn educaţia generală din tot mai multe locuri alelumii. Devine tot mai limpede că figura sa tute-lară, Confucius, nu a lăsat mai puţin decât So-crate, chiar dacă a vorbit înainte de descope-ritorul maieuticii, iar ceea ce a făcut pentru chi-nezi şi umanitate stă alături de ceea ce au făcutpentru poporul lor şi umanitate Moise sau Cicero.Va trebui luat în seamă faptul că ceea ce se nu-meşte „cultura confucianistă” domină nu doarChina actuală, ci şi Japonia, Coreea de Sud şimari porţiuni din Asia de Sud- Est, după cum esteinclusă deja în pregătirea pentru business dinAnglia, Australia şi numeroase alte ţări. UniuneaEuropeană deţine un capital de valori ce sunt,prin tradiţie, cele mai atrăgătoare, dar „criza im-igranţilor”, cu tragediile ei, a arătat din nou că lu-crurile nu sunt în ordine în revendicarea apar-tenenţei creştine a Europei. Pledoariile pentru în-chidere cu orice preţ nu avantajează deloc Europaşi sunt prost orientate.

Cu un deceniu în urmă, am semnalat „nouamigraţie a popoarelor”. Nu eram sigur, dar sim-ţeam că nu se poate omite. Azi emi-graţia se petrece sub ochii noştri spreEuropa, care pare să nu fie pregătită.

15


OCTOMbRIE 2015

ð

Andrei MargaGeometria supraputerilor

n Istoria mentalităţilor

Noutăţi editoriale ■ editura contemporanul

■ Platon PardăuOre de dimineaţă

■ Nicolae BrebanJocul şi fuga

■ Nicolae BrebanSingura cale

■ Bogdan CreţuIluziile literaturii şi deziluziile criticii

Cultural, pentru prima oară înistorie, cultura noastră,

euro- americană, întâlneşte ocultură – cea chineză – de o

magnitudine neobişnuită, cu ceamai vorbită limbă pe glob şi cu

înfăptuiri competitive.

Spre SUA sau Germania, Franţa, MareaBritanie, Italia, Australia, Canada eaa fost practic continuă. Spre Japonia,

presiunea este veche. Spre China este la început.Nu este soluţie împotrivirea cu armate şi poliţie,iar Germania are dreptate când afirmă că uncomportament european faţă de imigranţi este so-luţia. Europa va trebui să schimbe abordarea şi,alături de inovaţie, va trebui să fie receptivă larealitatea vieţii. Europa nu se poate izola de cur-sul istoriei, iar dacă încearcă, plăteşte scump. Is-toria nu se încheie cu cineva. Sunt riscuri?Evident, dar unde este înţelepciune sunt soluţii!Ele ar trebui asumate.

Aşa arată, sintetic descris, jocul la vârf alsupraputerilor – în tandem sau, după caz, în tri-unghi sau o altă figură geometrică. Este limpedecă, „jocul lumii” fiind decis în continuare economicşi militar, se revine, deocamdată, la lumea în trei,pe care o teoretizează henry Kissinger. SUA,China şi Rusia sunt acum în faţă atunci când estevorba de aranjamente strategico-militare ce afec-tează direct ordinea globală. Celălalt candidat,Uniunea Europeană, ca întreg, neavând politicăexternă elaborată şi nici armată proprie, va containtermitent în crizele ce vin, dar Germania sauAnglia sau Franţa vor înclina balanţa soluţiilor,iar Polonia, Italia şi Spania nu pot fi ignorate.

Lumea – în trei sau trei plus câţiva – seface, însă, pe un fond schimbat. Două caracteris-tici sunt noi.

Prima este uzura confruntării dintre socia-lismul oriental şi capitalismul liberal. După maibine de o sută de ani, intervine această uzură. Ni-meni cu pondere nu cultivă astăzi etatizarea sis-tematică a proprietăţii. Nimeni nu mai concepestatul ca simplu păzitor de reguli. Soluţiile socialenu mai sunt apanajul socialiştilor şi al Răsăritu-lui, iar valorificarea iniţiativei private şi econo-mia de piaţă nu au rămas doar în Vest şi laliberali şi creştin- democraţi. ţările din Asia auîmbrăţişat cu succes economia de piaţă şi tot maiclar statul de drept.

Proiectul modern de societate înaintează înistorie – în pofida naţional- socialismului şi sate-liţilor săi, care au vrut să- l anihileze – şi s- a intratîn societăţi de un tip schimbat. Proprietatea pri-vată, economia de piaţă, statul de drept, libertă-ţile individuale, pluralismul, democraţia, infor-marea, comunicarea, calitatea vieţii se dovedesca fi în conexiuni mult mai complicate decât s- agândit în secolele al xIx- lea şi al xx- lea. în jurullor se va lansa curând noua competiţie a viziuni-lor. O nouă examinare precisă, de natura teorieisocietăţii (sociologie generală), a tipurilor de so-cietate şi a mersului istoriei ocupă deja scena cer-cetărilor sistematice.

A doua caracteristică este aceea că libertă-ţile individuale şi drepturile omului vor prevalaîn anii ce vin, iar problema dezvoltării – econo-mice şi instituţionale – va păstra întâietatea. Te-rorismul va pune însă la încercare soliditateasocietăţilor deschise şi va fi periculos. El va pro-fita de posibilităţile de lovire aduse de „era digi-tală”, care, aşa cum menţiona Leon Panetta(2012), se pot aplica, de pildă, reţelei feroviare,aprovizionării cu apă a marilor oraşe sau chiarsistemului de apărare al unei ţări. Terorismul vaîncerca să coaguleze nemulţumiţii din diverse lo-curi, cum arată deja Statul Islamic. Lumea civili-zată însă are la îndemână calea de a contracarapericolele prin solidaritatea explicită dintre SUA,China, Rusia şi alte ţări. Importanţa valorii juri-dice şi etice a „răspunderii” va creşte, iar de asu-marea ei vor depinde vieţile multor oameni.„Blocurile” nu mai sunt socotite condiţie a solida-

rizării şi, în măsura în care vor evolua, vor ţineseama de această coordonată.

Cum se vor raporta cele trei supraputeriuna la alta în zonele de atingere directă? Cum sevor raporta în spaţiul global? Răspund folo-sindu- mă şi de remarcabila carte a lui Yu Sui,China in a Changing World (Foreign LanguagesPress, Beijing, 2015), care satisface interesul dea cunoaşte – în continuarea analizelor americane,germane şi franceze – cum văd analizele de labaza deciziilor Chinei geometria supraputerilor(„major- powers”, în limbajul Beijing- ului).

Dosarul raportului direct, la frontiere, s- aschimbat. în 1973, Statele Unite au putut fructi-fica voinţa de profilare a Chinei, căci izbucniserănu numai conflictul ambiţiilor ideologice întreUniunea Sovietică (hruşciov) şi China (Mao ze-dong), ci şi divergenţe la frontieră. Acum nu suntastfel de divergenţe, iar peisajul arată diferit.Chinezii spun că Tratatul în vigoare între celedouă ţări asigură „bună vecinătate, prietenie şicooperare” şi favorizează „relaţii model pentrumari puteri” (Yu Sui, op.cit, pp.309- 312). înschimb, în Marea Chinei de Sud, SUA şi Chinaau o problemă, pe care hillary Clinton nu a oco-lit- o: China vrea să recupereze insule, iar SUAsunt legate prin tratate cu ţările din regiune, carese tem de ascensiunea Chinei. Pe de altă parte,extinderea răsăriteană a NATO este resimţită deRusia ca intrare pe centura propriei securităţi, iarChina o priveşte ca manifestare a ceea ce criticăde multă vreme – „hegemonismul” şi „unilatera-lismul” (Yu Sui, op.cit, pp. 126- 129).

Din asemenea fricţiuni pot rezulta diferitescenarii pentru anii ce vin. Mai probabil mi separe, în pofida polemicii ocazionale – cel al nego-cierilor. în fiecare caz, ceea ce îndeamnă la nego-ciere este mai puternic: în cazul Chinei, nevoia decalm în exterior pentru a- şi asigura ridicate rit-muri economice şi dezvoltarea instituţională, încazul Rusiei, nevoia de timp pentru a- şi moder-niza industria şi a- şi reface statutul de altădată,în cazul SUA, nevoia de a evita o coalizare inter-naţională care să favorizeze, fie şi indirect, tero-rismul şi alte ameninţări ale ordinii. De aceea,atingerile directe ale celor trei nu vor modifica ra-dical relaţiile dintre ele.

Ceea ce va decide va fi influenţa în sfera glo-bală. Supraputerile au de abordat ordinea actualăa lumii. SUA apără o „ordine a lumii” înscrisă întratate, dar ar vrea ca Rusia să o accepte, iarChina să pună umărul la apărarea ei. Rusia nuacceptă ordinea existentă, socotind că o dezavan-tajează, dar nu are puterea de odinioară de aforţa decizia (aspiraţia ei constantă rămânânddiscuţia directă cu SUA). China a separat politicaexternă de rivalităţi ale viziunilor şi respinge pre-lungirea realităţii „supraputerii” cu o „lume uni-polară”, dar nu trece sub tăcere faptul că fărăsusţinerea SUA nu este posibilă „o nouă ordinemondială” (Yu Sui, p.27).

în această situaţie, fiecare dintre cele treiva mobiliza aliaţi pentru propriul punct de ve-dere. Care va reuşi să mobilizeze mai mulţi şi maiputernici, va prevala. Nu numai ţările deja amin-tite vor fi importante, ci şi Japonia, Turcia, Bra-zilia, Africa de Sud, ţări ce recâştigă sau câştigă,în premieră, rang de puteri în lume. Poziţia lor vacântări greu în balanţă. La acestea se vor adăugaKazahstanul, Azerbaidjanul, Egiptul, Iranul,Arabia Saudită şi Nigeria, care vor influenţa eve-nimente regionale.

Nu vor fi victorii unilaterale durabile înspaţiul în care se decide ordinea lumii. Aspiraţiaspre altceva este răspândită în generaţiile activeastăzi, dar şi precauţia, iar forţa de a schimbastările de lucruri este distribuită. Cel mai proba-bil, va fi o lume ce va invoca multilateralismul, olume agitată, dar fără ciocniri la nivelul suprapu-terilor. Fiecare ştie bine că se câştigă prea puţindin astfel de ciocniri.

în săptămânile următoare, la WashingtonDC şi Beijing se joacă momente mai mult decâtimportante pentru direcţia lumii în anii ce vin. Pede o parte, este vorba de vizita preşedintelui Chi-nei, care va folosi ocazia pentru a prezenta deta-liat teoria îndelung elaborată a „noului tip desupraputere”, cu care experţii chinezi şi institu-tele ce pregătesc programele Chinei au început săobişnuiască lumea (vezi hu Angang, China in2020. A New Type of superpower, Brookings In-stitution Press, Washington DC, 2011). Pe de altăparte, opţiunile pe care experţii americani şi in-stitutele de cercetări le pregătesc pentru compe-tiţia în vederea ocupării Casei Albe vor aveaimpactul cel mai larg. Reluarea viziunii lui Ge-orge Bush Jr. nu este probabilă, dar articulareaunei noi concepţii americane – alternativă deopo-trivă la absenţa polarismului, la unilateralism şila interpretarea relaţiilor internaţionale ca sim-plă aplicare a unei ideologii, oricare ar fi ea (ne-oliberalism, regionalism, contextualism, naţio-nalism etc.) – este în plin proces. în lunile ce vin,se vor putea evalua precis opţiunile abordăriiamericane. Ca închidere a triunghiului, la Bei-jing, în toamna acestui an, preşedintele rus vacăuta să valorifice interacţiunile dintre Rusia şiChina, inclusiv pe scena globală, înţelegerile dela Soci, dintre Rusia şi SUA, fiind un pas făcut. r

16

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ăð


■ Dumitru BalanViaţa unui cărturar

■ Aura ChristiSculptorul

■ David BoscFântâna limpede

■ Nicolae BârnaPuntea artelor

Et in Liguria şi Toscana ego!, aşputea exclama plin de entuziasmturistic şi de jubilaţie culturalăacum, la finele excursiei visate de

mulţi ani şi, în fine, executate cu succes în urmăcu puţine săptămâni. Nu vreau nici să vă fac in-vidioşi, cu atât mai puţin să vă plictisesc cu fel defel de impresii de călătorie interjecţionale, condi-mentate cu previzibile căderi pe spate vizavi decele văzute şi auzite pe cele meleaguri, cu toatecă inima îmi dă un ghes nebun, iar pixul meu Pe-likan, recent căpătat, freamătă de dorinţa afirmă-rii. Strict informativ, voi preciza, deci, că m- amlăsat copleşit de secole de artă şi de istorie succe-siv la Florenţa (of course: Galleria Uffizi, SantaCroce – piaţa şi catedrala, Ponte + Palazzo egalde Vecchio…), Pisa (cu Piazza dei Miracoli şi de-cepţia turnului insuficient înclinat), Siena (Piazzadel Campo, Palazzo Publico, Torre del Mangia şi,fireşte, spectaculosul Il Duomo), San Gimignano(oraşul celor mai frumoase turnuri din lume, con-form tuturor ghidurilor în vigoare), portul Ge-nova, nostalgicul golfuleţ Portofino şi, în fine,Lucca (zidul împrejmuitor, catedrala San Mar-tino, Piazza San Michele, Puccini, Catalani şiBoccherini – Ah! mamiţo! menuetul lui Bocche-rini…, mă- nnebunesc!, ca să- l parafrazez – deastă dată – pe domnul Caragiale…). Amânând pealtădată partea cu arta, vă voi împărtăşi astăzicâteva gânduri privitoare la istorie şi la, după pă-rerea mea, excesiva ei cultivare de- a lungul şide- a latul timpului de către întregi generaţiidebusolate de cap.

Istoria umanităţii reprezintă o suită deaproximaţii eronate, coagulate într- o formă ridi-colă de disperare cognitivă. De ce au oamenii ne-voie de istorie? Pentru a- şi masca sau, măcar, a- şiatenua cumplita spaimă de viitor. Călător într- unspaţiu necunoscut şi, potenţial, primejdios, omulsimte mereu nevoia să privească înapoi, cătrepartea de drum bătătorită şi cunoscută. Aceastăpermanentă privire peste umăr i se pare că- i se-curizează parcursul şi- i oferă o garanţie (oricât defiravă) pentru paşii următori. Fiindcă istoria este,nu- i aşa, formalizarea unei experienţe. O expe-rienţă în măsură copleşitoare falsă, însă.

Conceptual, trecutul nu există, pentru că nufoloseşte la nimic. Nevoia de cunoaştere a trecu-tului ca posibilitate de a nu- i repeta erorile e oprostie. Trecutul nu produce viitor, ci viceversa:excrementele viitorului devin trecut. Cunoscândtrecutul, nu putem anticipa viitorul fiindcă întrecele două nu există legături de cauzalitate. Noul,viitorul pre- există, dar în forme necunoscute şinepredictibile. Oricare ar fi trecutul, viitorul va fiacelaşi.

♦

M- am întâmplat recent prin Drobeta TurnuSeverin – oraş de care mă leagă câteva lucruri du-ioase şi mă dezleagă alte câteva idem. întâl-nindu- mă cu vechi amici din Bizanţ şiinteresându- mă de una de alta, ca bastardul ră-tăcitor, vorba a venit firesc şi despre clădirea Pa-latului Cultural din localitate, închis pentrurenovare de vreo nu mai ştie nimeni câţi ani. Num- am mirat prea mult că şi la Dunăre bicicleta

n- are lanţ, iar speranţa zace- n şanţ: de cear fiaici altfel decât prin restul şi resturile eternei şifascinantei noastre patrii despre care tot românulalfabetizat ştie că est in terra Europae?! Până nudemult, ştia şi că in patria nostra multae silvaesunt, dar prin strădania multiculturală a lui Ve-restoy Attila et comp., p- asta am scos- o din ma-nualul de latină pentru câteva decenii (Ave,Deceneu!). Presupun că vă întrebaţi ce- are a faceEuropa cu prefectura şi primăria din Mehedinţi,dar chiar dacă nu sunteţi curioşi din fire eu tot văspun fiindcă la această rubrică nu e nimicde- ascuns. Păi, legătura ar fi că Europa le- a datseverinenilor o legătură babană de euroi ca să re-noveze Palatul Cultural, iar localnicii n- au avutnimic împotrivă. Dimpotrivă. Atâta doar că unadintre ctitoriile mirabile ale celebrului TeodorCostescu – institutor, academician, om politic cuvocaţie de întemeietor într- ale învăţământului,sănătăţii şi protecţiei sociale, omul cu uşa perma-nent deschisă la prim- ministrul Nicolae Iorgapentru că demnitarul ştia că niciodată Costescunu vroia nimic pentru el –, aşadar, minunata clă-dire, numită de localnici când Teatru, când Casade Cultură are un ghinion crunt. Ea reiterează,mutatis- mutandis, destinul mănăstirii Argeşului:ce se lucrează într- un an se dărâmă în următorul,iar în al treilea se ia de la capăt într- o morişcă pă-guboasă şi fără sfârşit într- un orizont de timpprevizibil.

Cum o nenorocire nu vine niciodată singură,odiseii Palatului Cultural în ansamblu i seadaugă şi mica ţiganiadă declanşată, pare- se, pecompartimentele unor instituţii cu sediul înlăun-trul său. Cea mai prestigioasă dintre ele este Bi-blioteca „I.G. Bibicescu”: peste 300.000 titluri decarte şi presă românească şi străină, numeroasemanuscrise preţioase, exemplare rarisime, biblio-file, unele dintre ele unicate absolute, ex- librisuriale unor autori europeni iluştri etc. Poartă nu-mele unui alt mecena cultural pornit de pe me-leagurile Mehedinţilor şi ajuns guvernator alBăncii Naţionale a României în timpul şi dupăprimul război mondial, Ioan G. Bibicescu. în1921, el a donat proaspăt înfiinţatei biblioteci aoraşului un fond de carte însumând circa 30.000de volume şi periodice, multe de o valoare inesti-mabilă. La rândul lui, Teodor Costescu a înzes-trat- o cu o garnitură de mobilier stil, comandăspecială, executată manual în atelierele şcolii dearte şi meserii înfiinţate de el în satul- model Vân-juleţ – o aşezare căreia i- a conferit o istorie de- adreptul fascinantă. Dar nu cu minunile înfăptuitede oameni ca Ioan G. Bibicescu şi Teodor Cos-tescu printr- un Mehedinţi al cărui trecut umileşteun prezent jalnic vroiam să vă reţin atenţiunea;cine mai are chef şi timp de chestii de- astea ro-mantice în zilele noastre capitaliste şi pragmaticecât cuprinde buzunarul fiecăruia?! De altcevale- am amintit: fiindcă unele dintre ele riscă să de-vină simple amintiri. Mai la obiect: cu ocaziarenovării Palatului Cultural, prin Biblioteca „I.G.Bibicescu” s- a intrat cu cizmele şi s- a ieşit cu mo-bilierul de patrimoniu despre care v- am vorbit şidespre a cărui soartă nimeni nu prea mai ştienimic. Gurile rele (sau informate? – n- aş putea săspun) susţin că ar fi fost vândut pe şestache şi căîn prezent se află pe undeva, prin Austria. S- armira cineva dacă ar fi adevărat? Eu unul, nu…

♦

şi fiindcă tot suntem la Drobeta Turnu Se-verin, mai îngăduiţi, rogu- vă, o scurtă istorioarăcu sensul la urmă. Acum vreo 10- 12 ani, aflat înurbea dunăreană unde, imediat după terminareafacultăţii, am trăit mai bine de două decenii, cău-tam, după obicei, foşti colegi de serviciu cu caresă mai schimb o vorbă, o impresie, o apă plată, catot românul imparţial după o revoluţie, cum arveni. Vizaţi erau nu băieţii din ex- redacţia „Vii-

torul” în care petrecusem vreo doi luştri, ci maicurând camarazii de la Consiliul Popular Jude-ţean unde găseam adăpost ori de câte ori eramdat afară de la ziar. (Aici ar fi loc pentru o reprizăde victimizare şi alta de înjurat comunismul ile-gitim şi criminal căruia i- am opus cu toţii o vehe-mentă rezistenţă prin cultură şi alte mijloace lafel de eficiente. Păi, nu?). De ce preferam să- i în-tâlnesc pe unii şi nu pe ceilalţi? Because că de- aia,cum zice englezul sictirit.

Eram, aşadar, în vizită la locul de muncă alunei foste colege de birou, Ioana Veber, ajunsă,după 1990, secretar al Consiliului Judeţean Me-hedinţi – fost popular, înainte de decembrie, ac-tualmente pur şi simplu. Am rămas destul demirat când Ioana – o tipă extrem de echilibratăde felul ei – mi- a trântit la un moment dat cuobidă apropo de noile promoţii de absolvenţi (dedrept, îndeosebi) cu care, profesional, era obligatăsă intre în contact: „– Măi, prin comparaţie cuaceşti piţiponci cu ifose care au inundat adminis-traţia, ăia de care râdeam noi pe vremuri tra-tându- i de nulităţi, tâmpiţi şi agramaţi erau nişteacademicieni”. Am suspectat- o de exageraţiune,dar m- a asigurat că nu e cazul. O nostalgică?Eram sigur că nu e genul. Oricum, aşa tuşate deîndoială, vorbele ei mi- au rămas în creieri ca ozgârietură neplăcută.

Ei, şi du- te vreme, vino vreme, ce editorialsuav mi- e mie dat să citesc în nr. 40/6- 12 octom-brie 2015 al revistei 22 sub semnătura anticomu-nistului crâncen şi democratului fără frontiereAndrei Cornea – respectiv, sub titlul „Vechii” şi„noii”? Iată ce: „generaţiile politico- tehnocrate aleanului 2015 sunt mai incompetente şi mai coruptedecât generaţiile postcomuniste”. hopa!, exclambulversat în sinea mea interioară, trecând cu de-licateţe peste convingerile lui Andrei Cornea des-pre ce- i aceea o generaţie şi găsind rezerve detărie să continui lectura: „iliescu şi Băsescu – cuvârste diferite, dar ambii formaţi în comunism –sunt mult peste Johannis, oricât i- am critica pecei doi, întemeiat sau nu şi din tot felul de motiveşi oricâte prezumţii de inocenţă i- am acorda celuidin urmă”. şi, mai departe, în chip de posibilăconcluzie: „…Cel puţin printre «cei vechi» se maigăseau nişte resurse pozitive – fie de talent, fie deinteligenţă, fie de cultură, fie de carismă, fie depatriotism –, ceea ce nu prea mai putem spunedespre «cei noi». Or, în afară de «resursa» şmeche-riei, nesimţirii şi a corupţiei, nu prea mai întâl-nim la ei alte calităţi eminente, ci numaimediocritate dezesperantă, incompetenţă şi chiarun nivel de nesimţire de negândit chiar acum câţiva ani”.

Trecând din nou cu înţelegere peste supără-toarea repetare în ultima frază a lui „chiar” dinşase în şase cuvinte (ţine de stilistica domnuluiAndrei Cornea!), nu pot să nu subscriu la perti-nenţa analizei şi corectitudinea verdictului auto-rului. Menţionând că ambele îmi par la fel devalabile nu doar pentru lumea politică, ci şi pen-tru societatea românească în ansamblul ei, mă în-torc cu gândul la fosta mea colegă de birou IoanaVeber şi- i prezint scuze că, odinioară, m- am îndoitpuţin de spusele ei…

♦

Până mai ieri, aş fi putut, parafrazându- l peShakespeare, să dau oricui asigurări ferme, ruptedin viaţă:

Tu poţi să te- ndoieşti de steleşi de- alte chestii de- acest gen,De soare, trandafiri, lalele,De zei, de biele- manivele,Dar nu de marca Volkswagen!De când, însă, cu şmecheria cu ghivent eco-

logic patentată de constructorii germani de auto-mobile şi răspândită în sute de mii de exemplarepe toate meridianele şi paralelele mapamondului,s- a mai risipit o iluzie etnică, menită să- l legestrâns pe sobrul şi corectul neamţ de excelenţa lu-crului bine făcut. Pe lângă decepţia în valoare decâteva miliarde de dolari produsă de firma teu-tonă pe piaţa americană şi în alte câteva aşezărilimitrofe, împrejurarea că treaba cu lucrul binefăcut a reprezentat sloganul de doi lei al uneicampanii electorale balcanice nici nu mai con-tează. Pesemne că acesta este şi motivul pentrucare inteligenta şi imparţiala presă româneascăn- a făcut nici o legătură între cele două prestidi-gitaţii… r

17


OCTOMbRIE 2015

Noutăţi editoriale ■ editura europress group

■ Lucian PricopieArta de a şofa. Secrete şi dezvăluiri

Gelu NegreaŞmecheria cu ghivent ecologic

n Rondul de zi

18

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

„într- un fel special, de intenţia autorului saude intenţia operei poţi ţine seama, dar nu pentrua rămâne dependent de ele. Dimpotrivă, poţi par-curge textele cu gândul de a găsi, de a descoperisau de a căuta ceea ce nici opera, nici autorul nuar fi vrut, realmente, să spună sau să arate (…).Obiectul, textul, artistic sau nonartistic, verbalsau nonverbal, nu contează decât ca pretext alunor exerciţii reîntemeietoare, pretextul «libereipulsionalităţi a lecturilor» şi al atingerii unei stăride frenezie creatoare.”

Eugen Negrici

Semnele metamorfozei

De- a lungul întregii vieţi, Ion Creangă s- astrăduit să- şi asume un model cultural, conceputîn exclusivitate sub semnul scrisului. Traiectoriaexistenţială a scriitorului rămâne în acest cazsurprinzătoare pentru un individ mai mult saumai puţin conştient de faptul că „reprezintă o ci-vilizaţie (…) superioară depusă în proverbe”,după cum afirma Nicolae Manolescu în Lecturiinfidele. Scriind şi devenind el însuşi „autoriu” –cum va semna, de altfel, prefaţa la propriile- i po-veşti –, Creangă îşi fixează numele în timp, avândconvingerea că, prin scris, îşi salvează numele deanonimatul care a înghiţit inexorabil atâtea ge-neraţii până la el. Gest rece şi calculat, implicândşi o sublimă ipostază a parvenitismului humuleş-teanului, scrisul ţine în acelaşi timp şi de revoltapărţii care, descoperindu- se pe sine ca individua-litate (odată cu apariţia gândului delimitator), de-vine dornică să iasă în evidenţă, distanţându- sede întregul căruia îi fusese consubstanţială, cos-mosul, pentru care oralitatea rămâne emblema-tică în măsura în care trimite la geneza uni-versului însuşi, ca rezultat al rostirii Cuvântului.Prin gestul de a scrie, la Creangă se săvârşeşte,într- un fel, o naştere simbolică: intrarea în uni-versul scrisului înseamnă desprinderea de uni-versul care a neglijat partea, impunându- i aces-teia anonimatul.

Prin scris, humuleşteanul trece, aşadar, de-finitiv de partea cealaltă, a oglinzii, a reflectării,ce repropune lumea, fără a putea umple însă cu fio-rul viu şi cu freamătul inimitabil al vieţii înseşiformele ei reproduse cu fidelitate. între individ şilume se produce acum inevitabil o ruptură, câtăvreme lumea, departe de a- i fi accentuat opusă, ră-mâne în mod obligatoriu, totuşi, un alt ceva, obiectal unei conştiinţe ce are orgoliul de a se considera oindividualitate, partener de dialog cu celălalt. IonCreangă este prietenul lui Eminescu, scriitorul,(cuvânt derivat, fireşte, de la a scrie, gest de aconcentra realul în semn şi, inevitabil, de a golide seve formele reproduse ale realităţii), altfelspus, el este de acum „autoriu”. Poartă corespon-

denţă cu personalităţi ale epocii (printre care şiTitu Maiorescu), scrie cărţi, semnează atente de-dicaţii, respectând în felul acesta convenţia, are oincontestabilă conştiinţă a scrisului, fiind deosebitde iritat atunci când un important scriitor contem-poran îşi permite să- i facă uşoare modificăriîntr- un manuscris. Repet, Ion Creangă publică,îşi vede numele „adunat pe- o carte”, valoarea îieste unanim recunoscută încă din timpul vieţii(temându- se să- l numească scriitor şi complexaţide genialitatea lui, unii l- au numit condescendentpovestitor, alţii au vorbit cu seninătate doar deoralitatea considerată definitorie pentru stiluloperei). El devine, cu alte cuvinte, ceea ce şi- a doritatât de mult: „autoriu”, un cetăţean (şi încă unul deprim rang) al republicii literelor. Nu asta doreaoare în fond Ion Creangă?

După cum spuneam, atât existenţa, cât şicărţile lui Ion Creangă stau sub semnul legăturiideosebit de profunde (primind, de cele mai multeori, accente ale unui dialog dramatic) dintre uni-versul natural – a cărui emblemă rămâne în modindiscutabil oralitatea – şi universul de grad se-cund, oglindă şi reflectare a celui dintâi, lumeasemnelor scrise, a textului şi a cărţii în ultimă in-stanţă.

Dacă în planul biografic individul se des-prinde fără niciun fel de regret de universul că-ruia îi fusese consubstanţial, ba, mai mult, cu unafişat orgoliu chiar (pentru ca să dobândească,prin trecerea în planul scrisului, tocmai conşti-inţa propriei individualităţi), în planul universu-lui imaginar, al creaţiei artistice, personajul estesilit să se rupă dureros de universul căruia el i- afost integrat şi de care a fost legat, de altfel, princordonul ombilical al afectului, în absenţa gânduluiindividualizator. Altfel spus, în realitatea concretăa secolului al xIx- lea, cetăţeanul Ion Creangăface nişte gesturi aproape disperate de a ieşi dinmasa omogenă şi uniformizatoare, prin excelenţăorală şi deci predestinată anonimatului, pentruca, scriind, să intre sub zodia numelui, în mod sem-nificativ „adunat pe- o carte”.

Operă de imaginaţie în primul rând, roma-nul Amintiri din copilărie transcrie cu multă fi-delitate tocmai situaţia inversă celei din planulbiografiei: personajul trăieşte (are, de fapt, ne-şansa de a trăi) într- un timp crepuscular, când înunitatea deplină a cosmosului se infiltrează per-fid elementele unei alte ordini, când scrisul şi- atrimis autoritar instituţiile în natural, fisurândevident unitatea universului şi făcând posibilă des-prinderea individului de întreg pentru a înlesni„aruncarea” lui în afară, în lumea scrisului şi acărţii. în această situaţie, ruperea părţii de întregdobândeşte o serie de atribute care o propun în ul-timă instanţă ca pe o naştere simbolică.

A (mai) citi opera lui Ion Creangă cu atenţiaconcentrată exclusiv asupra oralităţii înseamnăa opta pentru o lectură nu atât parţială, cât, mai

ales, una superficială, care nu- i permite cititoru-lui accesul la perspectiva asupra întregului. Fiin-dcă la Creangă oralitatea este fie atributul uni-versului natural (cu care un individ, optând pen-tru cultura scrisului, intră într- un fascinant şiprofund dialog), fie o dimensiune a textului în-suşi. în ambele situaţii însă, oralitatea rămânepartener de dialog, în plan existenţial (între lume,întreg, şi individul care, dobândind conştiinţa desine, de fragment desprins din acest întreg şi dinaceastă lume, o priveşte cu o distanţă necesară cape ceva exterior sieşi) şi în planul operei (dialogulindividului cultivat cu oralitatea lumii se finali-zează într- un stil, într- o oralitate elaborată, ga-rantând artificialitatea şi modernitatea textuluiînsuşi).

Acelaşi dialog tensionat dintre oralitate şisemnele individualităţii poate fi depistat însă camotiv şi la nivelul scriiturii propriu- zise, aspectasupra căruia vom insista la momentul potrivit.

La Ion Creangă contează însă în primul rândtensiunea dintre universul oral, „analfabet”, şilumea semnelor, în care individul îşi conştienti-zează dureros condiţia de parte a lumii şi de frag-ment al acesteia. în treacăt fie spus, în universulromanului exemplar care este Amintiri din copilă-rie relaţia dintre natură şi scris se concretizeazăşi într- o altă ipostază: personajele ajung, într- unmoment critic al existenţei, să conştientizezeideea că traiectoria lor este consemnată într- oideală carte a lumii, adevărată consacrare a exis-tenţei prin scris. Să ne amintim că, la începutulromanului, bădiţa Vasile trebuie neapărat să fieluat la oaste cu arcanul, căci el s- a dus „unde i- afost scris”. Scrisul îi este, de altfel, rezervat doarlui Dumnezeu, fapt remarcat de către zaharia luiGâtlan, care, cu glasul lui aproape stins, rosteşteun adevăr dureros în ultima parte a cărţii, în dru-mul spre Blăgeşti: „Cum ni- a fi scris de la Dum-nezeu Sfântul”. Practicat de oameni însă, pare săsublinieze Creangă, scrisul rămâne semn de or-goliu, ţinând, până la un anumit punct, de păcat,implicând şi forţe malefice. în acest caz, credemcă nu este lipsit de importanţă să amintim că spa-ţiul în care sunt trimişi copiii în numele cărţii, unspaţiu al departelui, ţine de margine, de periferie,cu siguranţă de exteriorul lumii create, din mo-ment ce acest spaţiu îşi găseşte un echivalentling vistic cum nu se poate mai sugestiv: „Ne du-ceam surgun, dracului pomană”.

Revenind la biografia lui Ion Creangă, insistasupra faptului că viitorul mare scriitor face totce- i stă în putinţă pentru a se desprinde de con-diţia anonimatului şi a oralităţii sub semnul că-reia s- a născut. într- un fel, anticipând experienţaunui mare poet, generaţiile de până la el, alune-cate în anonimat şi uitare, sunt strămoşii care auadunat „sudoarea muncii sutelor de ani”, dar careau rămas la/şi în graiul lor „cu- ndemnuri pentruvite”. De aceea, Creangă caută în scris mareaşansă, intuind că universul scrisului este în fondînsumare de fragmente care au totuşi dreptul lapropria individualitate. Prin scris, subliniez,Creangă dobândeşte certitudinea că se desprindede natură, devenind, din trestie pur şi simplu,trestie gânditoare, cu siguranţă o individualitatecare nu refuză lumea, ci, luându- şi distanţa nece-sară faţă de ea, o contemplă, transformând- o im-plicit în ceva exterior sieşi. „A scrie, nota AndreiPleşu, nu e o îndeletnicire originară, cum este lu-crul câmpului sau strigarea de psalmi către cer.A scrie e o îndeletnicire derivată, posibilă numaiîntr- un univers care şi- a pierdut virginitatea.Scrisul apare – şi încă în mod necesar – cândomul îşi pierde instinctul nemijlocirii, când tăce-rile sale nu mai comunică nimic”.

Dacă individul s- a desprins de natură înplan existenţial, nu este greu de observat căaceastă natură l- a urmărit în permanenţă, încer-când, prin toate mjloacele, să- l recupereze. Bio-grafia genialului scriitor român este puternicmarcată de semnele acelui greu tribut pe care„autoriul” a trebuit să- l plătească naturii de carea avut îndrăzneala să se rupă definitiv. De aceea,

Mircea MoţCreangă după Creangă

Oricum, din perspectiva lui IonCreangă, cititorul nu trebuie să fie,Doamne fereşte, oglinda autorului

(aşadar, nici vorbă de „monsemblable”), ci în mod obligatoriu

cu totul altceva.

■ Editura Academiei Române ■ Noutăţi editoriale

19


OCTOMbRIE 2015

scriitorul Ion Creangă duce cu sine, ca pe o umbrănedespărţită, pe un alt Creangă, burduhănos şineglijent, care nu o singură dată se lasă, cu o ne-reţinută plăcere, pradă propriilor simţuri. în câ-teva pagini semnificative ale cărţii pe care o dedicăvieţii scriitorului, G. Călinescu aminteşte plăcereapentru mâncare, cu totul ieşită din comun, a luiIon Creangă, mâncatul fiind echivalent gestuluisău de a recupera ceea ce s- a pierdut prin opţiu-nea pentru scris:

„Nu- şi pierde vremea cu «zămoreală». El nuse- ncurcă, asemeni boierilor sfrijiţi, rupând cu de-getele- i groase picioarele subţiri ale racului. Eltrage tot castronul cu raci înainte- i, vâră mânapăroasă în el, scoate pumnul plin, ducându- l lagură, apoi ronţăie racul, zvârlind cojile afară, cumaruncă râşniţa pleava. El mănâncă o dată zeceouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert,doar pentru deschiderea poftei de mâncare, cuacea plăcere de a mesteca alimente de tot felulcum este a mâncăcioşilor şi a vitelor. Ca şi Flă-mânzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carneabirtaşului înspăimântat şi ţipă că- i e foame. Ceretoate mâncărurile ospătarului, înghiţind câtedouă fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bând ocarafă de vin şi o cofiţă de apă rece şi se scoală uşu-rat de la masă, zglobiu”.

Cu banii primiţi pentru cărţile didactice pu-blicate, Creangă şi- ar fi putut cumpăra o locuinţădispunând de tot confortul civilizaţiei. El are însănevoie, după spusele lui Călinescu, de „bordeiullui, lipit frumos cu lut pe jos, care vara ţine răcoareşi produce tălpilor goale o senzaţie plăcută, o gâdi-lare plăcută, cum o dă iarba pe locul de păşune”.în afara lutului care- i înfioară ameţitor tălpile pi-cioarelor, Creangă are nevoie însă şi de aer şi deapă, lăsându- se dulce biruit, pentru un momentdoar, de acel elementar de care s- a desprins pringestul de a scrie:

„Pentru ca trupul lui să poată respira, ca pemarginea Ozanei, şi să fie bătut de vânt, el şi- lacoperi cu un soi de cămeşoi de pânză cu dungialbastre, lung până- n călcâie.”

Atunci când elementarul îi lipseşte, Crean -gă nu ezită să- l inventeze cu ingeniozitate, poto-lindu- şi în felul acesta cerinţele trupului: „Ozana,scrie biograful lui Creangă, fu închipuită printr- unpuţ cu apă rece. Lipsea numai ştioalna în care sescălda la humuleşti. Fu şi aceasta înfăptuită închipul unei putine puse în cerdacul de din dos, încare Creangă intra gol, şezând pe un scăunaş şiscriind ceasuri întregi pe o scândură pusă deasu-pra” (secvenţa implică o metaforică imagine a tru-pului lăsându- se în voia plăcerilor pe care leproduce apa, elementul primordial, în timp ce spi-ritul se reflectă în scris. Oricum, semnificativpentru o posibilă „contradicţie” a lui Creangă).Mai mult însă, ca să încheiem, Creangă inven-tează chiar acel nisip cald „care curăţă epiderma”:

„în lipsa nisipului cald, care curăţă epi-derma, Creangă îşi alină mâncărimile pielii salecu ajutorul unei lopăţele de lemn crestate, făcutăanume pentru scărpinare.”

în plan biografic, nu este deloc întâmplătorfaptul că, devenind învăţător, viitorul scriitor areambiţia de a scrie nişte cărţi de şcoală, în primulrând. Nu ne îndoim că aceste cărţi nu ar fi fostmenite să umple un gol în domeniul respectiv;mai mult decât atât însă, gestul lui Ion Creangăprimeşte (şi) nişte semnificaţii de o incontestabilăprofunzime. Venind dintr- o cultură veche, orală,viitorul scriitor nu face decât să marcheze, defapt, un moment deosebit de important şi destulde greu de fixat, când, istovindu- şi sevele, reali-tatea pare pregătită să se metamorfozeze în text.într- un anumit fel, Creangă se găseşte în situaţiaîn care, desprinzându- se fără nicio reţinere delumea căreia atâta timp i- a aparţinut, poate să- idea acestei lumi o semnificativă replică. Păstrândproporţiile, se poate spune că Ion Creangă caută,în felul său, nişte „cuvinte potrivite” (în mod obli-gatoriu scrise) cuvinte care să corespundă reali-tăţii concrete, aşadar „potrivite” aici în sensul deadecvate, simetrice realului, în măsura în care îlpot oglindi fără să- i trădeze dimensiunile defini-torii. în felul său, Ion Creangă schimbă pe contpropriu „sapa- n condei şi brazda- n călimară”,într- un moment pe care are tot dreptul să- l con-sidere în exclusivitate al său, aşa după cum, cevamai târziu, Arghezi va atribui semnificaţii cutotul aparte acelui acum, vizând fără nicio îndo-ială un timp al tranziţiei dintre două culturi, înTestament („Ca să schimbăm acum, întâia oară/Sapa- n condei şi brazda- n călimară”…).

Creangă scrie înainte de toate nişte cărţi di-dactice, nu cărţi de ficţiune, fiindcă este conştientcă ficţiunea ţine în special de „povestea” din careel provenea. Pe de altă parte, să nu uităm că elnu are de gând să corecteze realitatea, ci, în pri-mul rând, s- o transfere în alt spaţiu, al scrisului,care- i este realităţii o rece şi indiferentă oglindă.Mai mult, prin publicarea cărţilor didactice, hu-muleşteanul iniţiază el însuşi în secretele uneialte culturi şi, într- un fel, proclamă chiar un în-ceput absolut, lăsând să se înţeleagă că nu (mai)contează cu adevărat decât ceea ce va fi, de fapt,

de acum înainte. El incităchiar la lepădarea de cre-dinţa orală, anonimă şi, mărog, colectivă. Proaspătulscriitor sugerează că nu avenit pentru a aduce cu-vântul ca realitate sonoră,ci cuvântul scris în primulrând. O spune fără mode-stie şi fără teama că arputea să- l supere pe Dum-nezeu care, totuşi, dupărostirea cuvântului în mo-mentul facerii lumii a con-turat şi modelul scris alacesteia, acea „carte alumii”, pe care, în poeziaeminesciană, creatorul o ci-teşte pentru ca prin actullecturii să nu lase creaţiasă cadă în haos.

Semnându- şi cărţile,Creangă iese din anonimat,sustrăgându- se înainte detoate unui destin uniformi-zator, pentru a deveni cuadevărat el însuşi. O incon-testabilă „treaptă” simbo-lică, lucrările didactice alelui Ion Creangă (dincolo deinteresul ştiinţific şi de acăror valoare, după cumam mai spus- o, nu trebuiesă ne ne îndoim) contează

din perspectiva adoptată aici, câtă vreme ele potgaranta acea naştere simbolică, echivalând cu ie-şirea din universul anonim, în care „toate- s una”.

Descoperim în gestul exemplar al lui IonCreangă sugestii ce se concretizează într- o creaţiesemnificativă a scriitorului, Povestea lui Harap-Alb, în care adevărata naştere a feciorului de îm-părat coincide cu ieşirea personajului dinanonimat, dar şi din acea condiţie „prenatală” încare se afla el la curtea tatălui său. Mai multînsă, „desfacerea” fiului mai mic de universul încare trăise în absenţa numelui (deci, a individua-lităţii) este asociată vizibil motivului scrisului şial scrisorii. Să ne amintim în acest sens începutulcât se poate de semnificativ al basmului:

„Amu cică împăratul acela, aproape de bă-trâneţe, căzând la zăcare, a scris carte frăţine- săucraiului, să- i trămită grabnic pe cel mai vrednicdintre nepoţi, ca să- l lase împărat în locul săudupă moartea sa.”

Primind cartea, craiul îl trimite pe fiul săutocmai în acea lume „de afară”, de dincolo de zi-duri, de unde a venit scrisoarea care a tulburat li-niştea curţii împărăteşti şi condiţia simbolică deincreat a fiului celui mai mic. Ieşind în lume, fiulmai mic intră cât se poate de repede şi de firescîn limitele definitorii ale numelui individualizator,nume ce sugerează, prin amestecul de alb şinegru, ideea că în fiinţa personajului se echili-brează de acum înainte viaţa şi moartea. Mai multînsă, născându- se pentru a primi povara proprieiindividualităţi, fiul împăratului dobândeşte, maiales, dreptul la propria- i moarte. Fiindcă, deacum înainte, eroul de basm devine cu adevăratvulnerabil, fapt dovedit, de altfel, de scenariulunui basm în care personajul are în permanenţănevoie de ajutorul cuiva care să- l modeleze, dupăcum vom vedea, tocmai în spiritul textului.

Semnificaţiile unei prefeţePublicându- şi, în anul 1875, poveştile, vii-

torul mare scriitor le oferă cititorilor săi binecu-noscuta Prefaţă la poveştile mele, text prea puţinfrecventat, după a noastră ştiinţă, cu atât maimult cu cât această prefaţă merită să fie repro-dusă în întregime, în primul rând pentru perspec-tiva pe care o conturează atât asupra momentuluipublicării, cât şi asupra profilului propriei opere.

Iată această prefaţă:iubite cetitoriu,multe prostii ăi fi cetit, de când eşti.Ceteşte rogu- te şi ceste şi unde- i vedè că nu- ţi

vin la socoteală, iè pana în mână şi dă şi tu al-tceva mai bun la ivală căci eu atâta m- am price-put şi atâta am făcut.

AutoriuO simplă lectură a prefeţei (conţinând sufi-

ciente semne ale intertextualităţii, ea însăşi unautentic paratext) atrage atenţia asupra faptuluică Ion Creangă nu are în vedere (doar) facila şiconvenţionala câştigare a bunăvoinţei cititorului.Este însă indiscutabil faptul că autorul scrieaceastă prefaţă, respectând, totuşi, moda şi con-venţiile unei anumite epoci.

în secolul în care un Charles Baudelaire îlnumea pe cititor „hypocrite lecteur”, în stare sătrădeze probabil intenţiile autorului, asumân -du- şi în primul rând textul cu posibilele lui semni-ficaţii dar, totuşi, „mon semblable” ori, mai multsau mai puţin, „mon frère”, autorul nostru nupare absolut deloc dispus să vadă în cititor unsemen, cu atât mai puţin un frate, eventuala lui(baudelairiană) ipocrizie neintrând, deocamdată,în discuţie. Pentru humuleşteanul decis să treacăcu arme şi bagaje în tabăra scrisului şi a cărţii, ci-titorul trebuie să constituie, dimpotrivă, incontes-tabilul argument în favoarea condiţiei de „autoriu”a celui care scrie prefaţa, fiindcă acest cititor, des-pre care viitorul scriitor ştie cu siguranţă că apar-ţine lumii „de dincolo”, este omul cel mai influental universului consacrat prin scris. Tocmai deaceea cititorul nu poate să fie acceptat decât ca oprezenţă ideală şi idealizată în acelaşi timp, iubitfără nicio reţinere, adorat chiar, aproape intangi-bil, marele lui merit fiind înainte de toate acelacă există pur şi simplu, pentru a- i fi martor auto-rului şi, paradoxal, abia pe urmă creaţiei aces-tuia. Oricum, din perspectiva lui Ion Creangă,cititorul nu trebuie să fie, Doamne fereşte,oglinda autorului (aşadar, nici vorbă de „monsemblable”), ci în mod obligatoriu cu totul altceva.De altfel, humuleşteanul nostru inteligent este pedeplin încredinţat că numai în calitatea lui de„străin” cititorul i- ar putea garanta statutul deautor, atât de mult râvnit. După cum se poate cudestulă uşurinţă constata, iubitului „cetitoriu” nui se solicită o apreciere mai mult sau mai puţinobiectivă asupra operei, nu i se cere aşadar emi-terea unei/unor judecăţi de valoare. Lui, cititoru-lui, care este cel de care depind multe şi care esteunanim recunoscut ca un funcţionar important alinstituţiei lecturii, lui i se oferă încă de la început(o spune răspicat Creangă însuşi) nişte „prostii”,în fond, care, după cum se poate prevedea, nu- lvor putea tulbura de altfel câtuşi de puţin. şiatunci? Dacă interesează atât de puţin părereaiubitului şi adoratului „cetitoriu”, de ce i se maioferă oare producţiunile? Ce rost mai are apelulla incontestabila lui autoritate? r

Din volumul Însemnări din La mancha, recent apărut la Editura Academiei Române

20

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

„Sufletul este memoria însăşi”Sf. Augustin

„Dar acum eşti convins că te- ai apucat de scris ca să

nu ucizi.”Emil Nicolae, Paranoima

Recent, în 10 iulie 2015, după douădecenii de la prima formulare, s- arepus pe un post de televiziune în-trebarea: „Mai avem nevoie de Paul

Goma?” în reformularea invitatei, Mariana Sipoş,autoarea volumului Destinul unui disident. Paulgoma (ediţia întâi, Universal Dalsi, 2005; a doua,Eikon, 2014), întrebarea sună astfel: „De ce nuam avut nevoie de Paul Goma?”.

Răspunsul meu e net: pentru că este în fel-derinţa lui curajul de- a spune lucrurilor pe nume,iar intransigenţa nu place aliniaţilor, oportuniş-tilor, turtelor ideologice. Scriitorul („rostitor deadevăr”, cum îl defineşte Bujor Nedelcovici) a pro-mis: „Voi vorbi când nu voi fi întrebat” şi şi- a ţinutcuvântul, asumându- şi rolul inconfortabil de igie-nist al memoriei. Interzis în RSR până în acel De-cembrie, a fost lăsat şi postsocialist fără drept de

replică, gomofobii dorindu- şi să- l cufunde iarăşiîn tăcere. S- a cerut interzicerea lui în revistele ro-mâneşti, i s- a topit Culoarea curcubeului, apărutăla humanitas cu o greşeală în titlu: Culorile cur-cubeului, i s- a spus Adio (replica sa „Adio şi- unpraz verde”), a fost hulit de cobreslaşi ca egocen-tric, megaloman (şi încă galopant), mincinos, pie-ziş, trivial, porno(grafic). Nu cred să fi adunat altmare scriitor român mai multe ofense: resenti-mentar, bârfitor frustrat, otrăvicios, conflictual,scandalagiu, critic în exces. CTP a făcut analogiaGoma- Gomora.

Reconcilierea cu USR ar fi fost posibilă dacăUniunea şi- ar fi făcut mea culpa. Măcar cei carei- au cerut capul în ’77: Eugen Barbu, Titus Popo-vici, Dan zamfirescu, Virgil Teodorescu, ziguOrnea, Emil Lotreanu ş.a. Din USR a fost elimi-nat când se afla în arest, la Rahova. Citesc în jur-nalul Constanţei Buzea, din anii 1967- 1971,Creştetul gheţarului: „La şedinţa de excludere alui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor, zahariaStancu n- a venit din motiv de zi de naştere, iarMarin Preda – din motiv de gâlci. Băşcălia lor,oricât de semnificativă, miroase a dezastru…”

Locul său pe dreptate, de lider moral al Ro-mâniei, de cel mai radical opozant al comunismu-lui, a fost luat de fostul scânteist Silviu Brucan

(forţa imposturii e uriaşă), iar Goma este încă,fapt pe cât de incredibil, pe atât de incalificabil,refugiat politic, statut obţinut în 1977, actul fiindreînnoit odată la cinci ani. Precizare necesară:Paul Goma nu a fost expulzat de Ceauşescu, re-tragerea cetăţeniei nu s- a întâmplat, deşi Pleşiţăa cerut- o în repetate rânduri. Goma a plecat în 20noiembrie 1977 cu paşaport turistic, schimbat peun certificat de refugiat. şi azi e la fel: cetăţeanromân, cu paşaport de refugiat politic. în 26 apri-lie 2013, a primit cetăţenia Republicii Moldova.Nu şi soţia sa, Ana Goma, după câte ştiu.

I- a pedepsit cineva pe cei care au dat ordinsă fie ucis Goma? Nu, dimpotrivă. Pe OTV, Ple-şiţă îl mai considera duşman al poporului şi- al pa-triei şi se fălea că l- a bătut „şi pe stânga, şi pedreapta”. Nici excluderea din Franţa a asasinilorcomandaţi de Securitate nu s- a întâmplat; bachiar cei din stirpea „Organei”, cum o numeşte

Goma, i- au cerut (culmea!) expulzarea din Franţapentru… antisemitism. Toate astea şi altele încăle- a rememorat Mariana Sipoş în emisiune, exce-lentă ca atitudine şi ca personalitate.

De ce a ajuns Goma persona non grata anteşi post- decembrist? Pentru că a ascultat de impe-rativul memoriei corecte şi pentru că a spus şispune toate numele (sintagma lui Saramago). Or,nu- i sănătos să spui toate numele, e foarte incon-venabil. ştiţi ce le scapă „motoarelor de căutare”GOMA? Nimic. Pe cale de consecinţă, a avut şiare parte de singurătatea opozantului de cursălungă (îi conced: opozant, nu disident, membruPCR n- a fost decât 3 zile, în momentul de glorieal lui Ceauşescu, din 1968, când s- a opus invadă-rii Cehoslovaciei), de singurătatea de martorprob. „Exilat până şi din… exil”, cum mărturiseacu amărăciune, Goma n- a dat înapoi un pas înfaţa obstacolelor sau a criticilor nedrepte; nu s- atemut când a fost drogat cu aconitină (aconitume o plantă otrăvitoare, folosită în Antichitate la

Magda UrsacheDe ce am nevoie de Paul Goma

Vă spun La mulţi ani rodnici! curespect şi cu afecţiune, Paul Goma.Eu am nevoie de dumneavoastră,de scrisurile dumneavoastră de

forţă, de opiniile dumneavoastră depe site. De ceea ce numesc ars bene

dicendi et scribendi Goma.

n Paul Goma • 80

Institutul de Investigare a Crimelor Co-munismului şi Memoria Exilului Ro-mânesc (IICCMER) a organizat simpo-

zionul internaţional „Paul Goma – 80 de ani” laJockey Club din Bucureşti (Str. Episcopiei nr. 9).

„Lucrările simpozionului se concentreazăpe rolul jucat de Paul Goma – acest «Soljeniţânal României», cum îl numea Eugen Ionesco – înformarea unei dizidenţe româneşti anticomu-niste după modelul Cartei 77 şi cunoscută drept«mişcarea Goma». De asemenea, în centrul dez-baterilor se află importanţa lui Goma pentru re-vitalizarea exilului românesc şi a luptei pentrudrepturile omului în plină perioadă totalitară.Momentul aniversar ţinteşte, aşadar, activitateasărbătoritului de dinaintea căderii regimului

Ceauşescu. în acest context, polemicile din pos-tcomunism generate de o personalitate complexănu fac obiectul evenimentului organizat de IIC-CMER”, menţionează institutul într- un comuni-cat.

Printre invitaţi: Liviu ANTONESEI, Uni-versitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Flori BăLă-NESCU, Institutul Naţional pentru StudiulTotalitarismului din Bucureşti; reprezentantaeditorială a lui Paul Goma în România, MateiCAzACU, Centre National de la RechercheScientifique, Paris, Ana- Maria CăTăNUş, Insti-tutul Naţional pentru Studiul Totalitarismuluidin Bucureşti, Liliana COROBCA, expert IIC-CMER, Dan CULCER, critic literar şi jurnalist,Aliona GRATI, Institutul de Filologie al Acade-

miei de ştiinţe a Moldovei, Ioana Macrea TOMA,Open Society Archives, Central European Uni-versity, Budapesta, Sergiu MUSTEAţă, Facul-tatea de Istorie şi Geografie, UniversitateaPedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău,Radu NEGRESCU- SUţU, scriitor şi ziarist,membru activ al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Po-litici din România (AFDPR) şi al Uniunii pentruRegele Mihai (UPRM) din Franţa, între 1990 şi2000, Ion SIMUţ, Universitatea din Oradea,Mariana SIPOş, scriitoare, traducătoare, criticşi istoric literar, Andrei ţURCANU, Institutulde Filologie al Academiei de ştiinţe a Moldovei;prof. univ. la Universitatea Pedagogică de Stat„Ion Creangă” din Chişinău.

Bref ■ evenimentSimpozion internaţional

Paul Goma – 80 de ani

21


OCTOMbRIE 2015

otrăvirea săgeţilor; floarea letală apare la Apule-ius: transforma omul în animal; cu Goma, aconi-tina n- a reuşit), nici când a primit o droaie debonjurături (patent P.G.). în loc de succes de cri-tică, vot de blam; în loc de susţinere pentru pre-miul Nobel, hăituială.

Goma ştie bine că libertatea de opinie nupoate fi circumstanţială, că aceeaşi libertate nuse dă la raţie, ci se ia. Aceste aserţiuni fac partedin crezul gomic. Iar locul memoriei este în Bel-lville, unde Omul din Calidor, ca să uzez de titlulmonografiei lui Petru Ursache, depune mărturiedespre vremi crâncene (cum să convină cărţiledespre perioada sângeroasă Dej- Pauker fiilor dekominternişti veniţi pe tanc, în uniformă sovie-tică să prefacă România în lagăr de exterminare),dar şi despre vremile noastre, cu aberaţiile lor.Goma nu- i împăcat nici cu trecutul, nici cu pre-zentul.

într- o ţară aproape desmemoriada, în de-rivă etică (Paul Goma îi spune „nesimţitorismetic” şi are dreptate, de vreme ce facem groapă degunoi între ruinele unei cetăţi romane şi stână învechea cetate getică de la Beştepe), inepuizabilulscriitor rămâne purtător de memorie. Memoria ac-tivă înseamnă conştiinţă activă. Iar Goma e liberîn ultimul hal, cum ar spune poetul Marius Du-mitrescu. Deţine o voce amplă, de neacoperit, uninstinct etic şi etnic de excepţie: om moral într- oistorie imorală.

Orice ar spune Lucian Boia, eu îl cred pe Ci-cero (De oratore): Historia magistra vita est. Caistoria să ne înveţe ceva nu trebuie falsificată,scrisă şi re- scrisă conform dogmei, fie ea mar-xistă, fie corect politică. Goma a trăit istoria co-munistă pe pielea proprie, plină de echimoze.Rănile nu s- au închis. şi cum să se închidă dacămarele insurgent continuă să fie victimă, iar tor-ţionarul lui, gen. Pleşiţă, a fost „conservat” de re-gimul iliesc; Goran, care l- a „cercetat” la Rahova,a ajuns consilierul lui Gelu Voican- Voiculescu,apoi colonel, la comanda municipiului Bucureşti?El, Goran, a formulat proiectul de decret pentruînfiinţarea Consiliului Siguranţei Naţionale. Astaca să ne simţim în securitate, cum ricana PetruUrsache, într- un ziar iaşiot.

A fost exmatriculat din şcoală pentru că vor-bea despre partizanii din munţi, ucişi a doua oarăde nepăsarea noastră (poziţia psihologului MariaIordănescu, din Dilema de 20- 26 august 2015 e căn- avem nevoie de sfinţi şi martiri); a fost eliminatdin fabrica de scriitori din Kisseleff din cauza Ba-sarabiei; dictatorului i- a adresat celebra scri-soare: „Domnului Nicolae Ceauşescu, la PalatulRegal Bucureşti”; a fost puşcărizat prin sentinţăde închisoare corecţională doi ani, primiţi în mar-tie ’57, urmaţi de Domiciliu Obligatoriu prelungit

pentru „comportare rea”; a su-portat iernile în Bărăgan, la Lă-teşti, dar n- a semnat angaja-ment cu Securitatea.

Torţionarii mor liniştiţisau sunt medaliaţi din gre-şeală, ca Vasile Ciolcan, decoratde Emil Constantinescu. Sen-tinţa lui Vişinescu nu este,Doamne Dumnezeule, defini-tivă. în comisia pentru AnalizaDictaturii Comuniste, Goman- a intrat; au intrat de- a valmadisidenţi autentici şi nu prea,turnători şi turnaţi, sub şefialui Tismăneanu Apostatul. Bes -tiarul comunist l- a văzut din in-terior, de pe bicicleta cu care seplimba prin Cartierul Primăve-rii, nu din arest, ca Goma.

Nu- i putred mărul la noi?Ba da. Tot repet faptul ăstade- a surda. în decembrie 2006,comunismul a fost trimis lamuzeu, să se hodinească, pe-semne, nu să moară. Condam-narea activului: formală, nupenală. Cei care au slujit regi-mul s- au re- socializat: conduccotidiane de tiraj mare şi demanipulare pe măsură. Scrii-tori de aparat, până- n ultima zia Ceauşescului, iau indemniza-ţii de merit şi se laudă cu meda-lii primite şi- n socialism, şi- nnesocialism: simetric. şi- s mereupremiabili şi premiaţi.

Goma n- a intrat nicicândîn graţiile Puterii. în vremi deminima moralia, el scrie o ma-xima moralia: limpede, sonor,

mereu la cea mai înaltă tensiune, neintimidat deintelighenţia flotantă. Este „incontrolabil”? Pen-tru mine, nu- i o acuză. Goma nu s- a lăsat şi nu selasă controlat, atâta tot. E prea impulsiv? Omuldin Bellville face parte din familia de condeieriPandrea- şeicaru. E ne- cuminte. şi n- a putut ră-mâne indiferent la ce se întâmplă în ţara lui. Dela Paris, din apartamentul modest, se vede maibine ce se întâmplă decât din avion prezidenţialori de la Neptuniş. Reformulez ceam mai scris:ni se tot repetă că nici opera, nici capodopera nuse judecă moral, ci estetic. Ba nu. Asta ar în-semna să nu recunoaştem laşităţile, oportunis-mele, trădările de sine. Aproape că s- a sinucissocial Goma, acuzându- i pe oportunişti (şi- s câtăfrunză, câtă iarbă), pe laşi, pe informatorii Secu-rităţii, pe slugile îndatorate Puterii.

Goma scrie ego- literatură: navetează întrebiografeme proprii şi document (Habemus docu-mentum!), verificat atent. întâi a fost nerozia dinsursă Securitate că n- ar avea talent (Marianaşora a declarat că nu poate citi ororile lui Gomadin Ostinato, că universul închisorilor politice n- oatrage din p.d.v. estetic; contraargument: Osti-nato, roman tradus şi tipărit în ’71 simultan înGermania şi în Franţa, s- a epuizat în două săp-tămâni, a fost un boom editorial; gherla a apărutla Seuil). Alta- i buba, nicidecum lipsa talentului:rezistenţa morală şi intelectuală provoacă resen-timente celor care s- au lăsat şi se lasă dresaţi dePutere: scriitorucilor, cuvânt derivat din poli-truci.

Apoi a apărut altă nerozie, deosebit de peri-culoasă: „antisemitismul” lui Goma. şi asta pen-tru că, bazat pe documentare riguroasă, a scrissăptămâna roşie, despre un episod din memoria-

lul durerii, care nu se învaţă la şcoală. Inconfor-tabilă carte, incomode adevăruri. De altfel, totce- a scris Goma e inconfortabil: amintirile de„repatriat” basarabean, evocările de la şcoala deliteratură, memoriile carcerale, jurnalele devreme rea… şi- l citez iarăşi pe Eco: „Să- ţi amin-teşti e o muncă, nu un lux”. Toată opera acestuiimens creator ne spune răspicat să nu ne aşter-nem pe iertare- uitare, fie ele voite sau impuse, di-rijate sau nedirijate. Numai sprijinindu- ne pememorie, agăţându- ne de ea, ne putem salva. Na-ţiunea înseamnă propria- i memorie, iar adevărultrebuie ajutat să iasă la suprafaţă. Iese el pânăla urmă, cu capul spart, dar dacă nu- l ajutăm sărăzbată e mai greu. Dacă nu strigăm în deşert,vom fi o ţară de piteştizaţi, re- educaţi de RolleriiII. Deja delictul de opinie a ajuns fapt penal prinLegea 217/2015. Ca să intrăm iarăşi în lumeacelor care nu cuvântă?

Ferm pe toate subiectele sensibile, mareleinsurgent, insurgenţă de durată, cât o viaţă de om(Omul din Calidor, i- a spus Petru Ursache; el tre-buia să scrie acum despre Goma), nu eludeazănimic: Goma e mereu şi mereu Goma.

Singur s- a solidarizat în ’72 cu Charta cehi-lor şi slovacilor. „De- am fi fost măcar trei”. N- amfost, a fost el singur. şi pentru asta a fost izolatşi batjocorit de confraţi, cu argumente rizibile. So-lidaritate scriitoricească? A salamului cu soia,poate. Replica lui Goma e mai dură: „n- au mâncatsoia, ci căcat”. Cât despre salam, acum avemSalam (dar Florin) din belşug, pe toate canaleleTV. Domnul Salam face rating. Ne pasă de efec-tele legii 217, numită şi Legea anti- legionară?Despre Che Guevara putem vorbi, despre Moţa şiMarin – nu, pe motiv de fascism- legionarism.Bustul lui Mircea Vulcănescu, din Mântuleasa artrebui distrus (zice presa că primăria sectorului2 a primit cerere oficială de demolare) al cutăruiilegalist, nu.

Faptul că se urmează calea trasată de Se-curitate, ca Goma să fie subapreciat, ignorat, dis-creditat, blamat, să rămână nedreptăţit, mini-malizat şi marginalizat arată că România se află,de 25 de ani, în aceeaşi stare de bardo, cumafirma sociologul Nicu Gavriluţă. Cu toate că, vornu vor confraţii, Goma e cel mai cunoscut scriitorromân din străinătate. Basarabeanul ar fi pututlua Nobelul, ca reprezentând sufletul românescîn lume. Nu s- a vrut.

Istoricul Flori Bălănescu, reprezentantaeditorială a lui Paul Goma (avea 8 ani în ’77, eu,cu vreo 20 mai mulţi), ştie bine că „memo-ria- conştiinţă” a lui Goma deranjează şi se în-treabă cear fi câştigat dacă ar fi cedat. îirăspund: Opera Omnia la humanitas, domiciliudupă dorinţă la Lac I, II, III, distincţii- medalii,prezenţă în manualele de română şi la orele deeducaţie etică şi civică din şcoli, în lumina reflec-toarelor, pe scena Atheneului ca herta Müller…A preferat să rămână o pavăză la uitare; e necru-ţător Goma, dign şi integru, iar mărturia sa pen-tru cercetătorii viitori va fi de neocolit. Peste eanu se trece.

Sper, cum zic Scripturile, că picătura de me-morie va sparge piatra ignoranţei, a indiferenţei,a delăsării. Semn bun: doi editori tineri din Ora-dea au deschis sertarul Goma, plin cu scrieri înromâneşte, pentru români şi le tipăresc la Edi-tura ratio et revelatio.

Vă spun La mulţi ani rodnici! cu respect şicu afecţiune, Paul Goma. Eu am nevoie de dum-neavoastră, de scrisurile dumneavoastră de forţă,de opiniile dumneavoastră de pe site. De ceea cenumesc ars bene dicendi et scribendi Goma. r

Dragă Paul GOMA,

Chiar dacă dubioasa „elită intelectuală”românească V-a uitat, noi, cei câţiva care nu neuităm adevăraţii martori ai istoriei noastre re-cente, Vă salutăm şi Vă urăm din toată inimaani buni şi sănătate, curaj în continuare înaceastă existenţă aşa cum este ea.

Iar nouă ne dorim şi visăm să Vă avemaici, lângă noi, în România, la Bucureşti.

Spre ciuda şi furia neputincioasă a zeci şisute de oportunişti şi ticăloşi, care vor să ne facăsă credem că ar fi o ruşine să ne mândrim cu ne-

amul în care ne-am născut, părăsindu-i pe ade-văraţii săi eroi şi calomniindu-i.

Doamnei Dvs., Dvs. şi lui Filip – multă bu-curie şi o satisfacţie cât de cât umană în anii cene-au mai rămas.

La mulţi ani, Paul Goma!

Aura Christi, Cristina şi Nicolae Breban

▼Mulţumiri pentru cuvinte şi pentru urări,

Paul Goma

Paul Goma • 80

22

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

O carte necesară

Am colegi scriitori care beneficiază,la 50- 60 de ani, de două- trei lucrărimonografice în legătură cu viaţa şiopera… Până în 2005, când apărea

prima ediţie a cărţii Marianei şipoş Destinul unuidisident, PAuL gOmA, despre marele scriitor şiopozant nu se scrisese încă nici o carte. Iar în2014 apare – la editura Eikon – ediţia a doua, lacare aş dori să fac referire. în această întâmpi-nare a mea, sunt conştient, nu voi putea spunelucruri noi, vreo „contribuţie valoroasă” în cazulGoma, dar dacă până acum n- am fost sigur că amceva de spus în „cestiune”, de data asta chiar simtnevoia s- o fac. O nevoie irepresibilă. Nu prea ştiuce făceam, pe unde eram, în economia acestui uni-vers în anul de graţie 1977, anul cutremurului,(eram pe niciunde, într- un fund de provincie, ilus-tru necunoscut – la fel de ilustru, dar fără lus-tru…). Deşi aveam o vârstă, nu ştiam prea binece se face- desface pe la Bucureştul devenit pringestul lui Paul Goma un soi de bulevard mondial,de aceea fac un gest simbolic: îmi declar acum, la-mentabil- tardiv, adeziunea la Mişcarea Goma.Prin acest articol, care nu este altceva decât o ie-şire în arenă. (Când rosteşti numele Paul Goma,agora culturală românească se transformă auto-mat într- o arenă în care se înfruntă lei paralei şitauri negri din Basan… Acuma, în ceasul a trei-sprezecelea, a lua atitudine „pro Gomo” se reduce(rezumă) la a- ţi spune apăsat opinia. Paul Goman- o fi el un imens de mare scriitor (probabil nueste tocmai un geniu) dar ce e absolut cert este căavem de- a face cu un om. Nu zic Om, cu majus-culă (cum numi permit niciodată să folosesc sim-boluri şi citate religioase doar ca pretext literar)– nu avem voie să facem acest gest decât în drep-tul Omului- Dumnezeu! Dar omul din Mana esteom adevărat, iar în privinţa românismului, unmai- mult- decât- român! Noi, ceilalţi, putem ac-cede doar – dacă ne mai interesează acest statut– la calitatea şi statura de buni români.

Mariana şipoş se numără printre puţiniijurnalişti sau scriitori (ne mai vin în minte:Magda Ursache, Dumitru Ungureanu, Flori Bă-lănescu, reprezentantul editorial al lui P.G. în Ro-mânia) care se interesează de soarta lui PaulGoma în timp şi contemporaneitate. Stabileşte le-gături, face interviuri (pentru a sta de vorbă cuomul din Belville se deplasează la Paris). IstoriculFlori Bălănescu îndeplineşte chiar, pe lângă pa-triarhul din Mana rolul pe care l- a avut – şi îl maiare – Mircea handoca pe lângă Mircea Eliade,

prin seria de autor pe care o îngrijeşte.Bună, folositoare, „la locul ei”, cartea Maria-

nei şipoş este completată de cea a lui Petru Ur-sache (Omul din Calidor, Eikon 2012). Pe lângămulte calităţi: o analiză clară şi răspicată, citareaunor fragmente consistente din arhivele securită-ţii, M. şipoş se dovedeşte şi un interlocutor inco-mod (o„inteligenţă interogativă” – Bogdan Creţu)al marelui opozant. Una dintre cele mai hotărâteşi avizate recenzii la prima ediţie este cea dinConvorbiri literare a lui Bogdan Creţu, pe careautoarea o aşază în finalul ediţiei a doua, ca pe oposibilă concluzie a cărţii venind dinafara ei.

„Ne- românul” goma (românul maimult- decât- român)

Cineva, un „prieten”, îi spunea undeva-când va de la obraz: „tu nu eşti român”. Dar acestacest greco- polono- macedonean (şi lui Eminescui s- a contestat dreptul de a fi român pur), în „in-conştienţa” şi „nebunia”sa este mai român decâtmulţi dintre noi, scriitori şi filosofi ai acestei ţărila un loc. Atunci, când se cerea, când era nevoie –când patria avea nevoie de noi!, el a făptuit, iarnoi am aţipit, chiulit, hibernăluit.

A- ţi veni ideea unei scrisori adresate şefuluistatului, pe un ton ironic- amical („Domnului Ni-colae Ceauşescu, la Palatul Regal), trebuie să fiavut măcar curajul nebunului. Să nu realizezicine eşti/ pe ce lume trăieşti. Să vii de pe altă pla-netă, unde nu s- a auzit de Tovarăşu… (Aşa gân-deau în anii aceia 99,9% dintre români.) Dar sătreci şi la fapte, s- o franchezi şi s- o pui la poştă…S- o scoţi afară din ţară şi să nu te îngrozeşti degestul tău nici măcar când o auzi citită în auzulurechilor la Europa liberă!

Dacă n- ar fi făcut în toată viaţa lui decâtacest gest, al scrisorilor deschise, şi tot ar fi obli-gatoriu ca P.G. să intre în (cărţile de) istorie.„V- am mai spus: românii se tem de Securitate.Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Se-curitate: Domnia Voastră şi cu mine.” Iată în cetermeni – de la egal la egal – discută basarabea-nul nostru („ne- român”!) cu Ceauşul nostru su-prem! (Dar unde eşti tu, Pleşiţă- doamne, capunând mâna pe ei… Pe unul să- l tragi de barbă,măturând cu el podelele sau dând cu el de pă-mânt… Celuilalt „să- i iei gâtul” dac- ar mai în-drăzni să calce în ţara pe care a beştelit- terfelit- oînaintea lumii întregi!)

Mai mult decât atât, „tupeistul”de Gomaare ideea trăznită de a- l sfătui, ba chiar a- i cere

imperios lui Ceauşescu, în virtutea gestului în-drăzneţ al acestuia din 1968, când a luat parteacehilor, să- şi pună şi acum apostila pe o petiţie desolidarizare cu mişcarea lor numită Charta 77.Să- l pui pe „marele Om” să contrasemneze manupropria protestul tău împotriva… lui, să se ra-lieze mişcării tale?!?...

Dublul cutremur. securitatea – biograf principal

Aşadar, în 1977, anul cutremurului, vieţu-iau în România doi neînfricaţi: Goma şi Ceau-şescu. Ba cred că lui P.G. chiar „i se (cam) rupea”de Securitate, deşi ajunsese să- i cunoască pe pro-pria piele metodele. Mult mai tare se temea de eaCeauşescu, drept dovadă că până la urmă tot Se-curiţica i- a făcut pocinogul. Cutremurul din 1977a scuturat zdravăn ţara în general, Bucureştii înspecial – dacă e să ne amintim doar de bloculScala, şi de cei „Nouă pentru eternitate”. Dar totîn acea perioadă ţara era cutremurată (stupe-fiată?) de gestul neobişnuit al unui basarabean,destul de puţin cunoscut – ba chiar mai cunoscutîn străinătate decât în ţară. Acesta începuse săfacă agitaţie în lumea culturală (literară), scriindscrisori deschise şi adunând semnături de ade-rare la Charta 77 a cehilor pentru drepturileomului (urmează conferinţa de la Belgrad din acelan şi cea de la Madrid din 1980). Un adevărat cu-tremur s- a petrecut în lumea intelectualilor, a co-legilor lui scriitori – dar şi în structurile Secu-rităţii (CSS). Paul Goma ajunsese la un momentdat „să dea de mâncare” la cca 100 de oameniaflaţi permanent pe urmele lui: ofiţeri şi agenţisub acoperire, fraţi şoptitori… Doar doi- trei con-deieri au avut curajul răspunderii şi au semnatpetiţia. Ceilalţi, deşi roiau ca fluturii în jurul lăm-pii, s- au dat la fund. Ei erau scriitori în toată pu-terea cuvântului, oameni grei, cu situaţie soci-al- familială – el, un simplu „agitator lipsit de ta-lent literar” (autor fără cărţi, cum striga după elpe stradă Eugen Barbu. Dar – în plus faţă de celmai compromis dintre marii noştri prozatori –Goma avea şi barbă…). Paul Goma nu urmăreabinele ţării, al obştei scriitoriceşti (ziceau ei, subinspiraţia Securităţii), ci scopuri dubioase, as-cunse, scopuri personale… „Oare ce urmăreşte, şicine- l plăteşte pe Goma să facă tam- tam în jurulpersoanei sale?”, era întrebarea de ordine. şi ni-meni „nu se băga”, toţi preferau să stea în bancalor, pe fotoliul moale al vreunei redacţii sau sine-curi.

Pentru un scriitor (artist plastic, actor, etc.)urmărit de Securitate, aceasta ţinea loc de bio-graf. Ba chiar de „cercetător principal” – te cercetaea, te întorcea pe toate feţele, te dădea „la întors”de- ţi mergeau fulgii! Paul Goma beneficiază decele mai multe volume (vreo 40) în DUI- ul dom-niei sale: o bibliotecă întreagă. Comandamentulconstituit de Securitate pentru coordonarea ur-măririi sale era compus numai din grei, colonei şigenerali- maiori, iar „planurile de măsuri” opera-tive, dintre cele mai ample.

Mulţi tineri nu ştiu că Paul Goma trăieşte(nu doar vieţuieşte, ci supravieţuieşte, egal tră-ieşte deasupra!), scrie şi – prin scrisul – săuacuză. (Am citit în copilărie o carte despre crimelehitlerismului, lagăre de exterminare, Acteleacuză. în Culoarea curcubeului 77. Cod „Bărbo-sul”, şi în alte scrieri, jurnale, scrisuri, înscrisuri.Paul Goma inserează – sau îşi însoţeşte scrierile –cu extrase consistente din dosarul propriu de ur-mărire penală. Dintre toate aşa- zisele scrisorideschise, cea adresată lui Ion Iliescu – şi maimulte pagini de jurnal – este cea mai virulentă,de aici şi acreala indusă a scrierilor recente alemarelui opozant. (Am întâlnit în Statele Unite ro-mâni care nu mai pot vedea nimic bun în ţara deunde au plecat/„fugit”. Ei au avut parte de puşcă-riile comuniste, au fost cazaţi în lagăre de trans-

Remus Valeriu GiorgioniPatriarhul din Mana

Omul din Mana este om adevărat,iar în privinţa românismului, un

maimult- decât- român!

n Paul Goma • 80

23


OCTOMbRIE 2015

fugi în Iugoslavia. S- a tras asupra lor pe fâşie saupe valurile Dunării albastre... Cum să mai poatăvedea ceva bun în ţara care i- a hăituit/ hăcuit, deunde au fost siliţi să plece, uneori chiar expulzaţişi deposedaţi de cetăţenie – ca Paul Goma?)

Iar Testamentul pe care, din prevedere, l- atrimis scriitorul la Paris spre publicare, dacă vazăcea mai mult de trei săptămâni în arestul Se-curităţii este un autentic document al lucidităţii.

Cazul – sau fenomenul – goma. Extraordinara normalitate

„Nu, eu nu sunt un erou, eu sunt un om care a încercat să fie normal (P.g.)”

Am citit cândva cartea unui chinez (Wach-man Nee): Viaţa creştină normală. Trecând pestefaptul că textul în sine avea densitatea unui tra-tat de teorie sau critică literară (nu de exegeză bi-blico- teologică), înaintând eu în conţinutul cărţiişi înotând cu perseverenţă prin hăţişurile ei, amputut constata că era vorba despre idealul vieţiide credinţă. în mod similar stau lucrurile cu PaulGoma: el nu se consideră erou, martir (au încercatîn repetate rânduri să- l lichideze discret şi„curat”), ci un om normal. A luptat toată viaţapentru o normalitate pe care n- o putea spera încomunism – dar de care nu are parte nici acum,la 25 de ani de la revoluţie, când este tot exilat şicu regim de refugiat politic. Pentru penetrareanormalităţii în toate nivelele cotidianului.

... E greu de crezut pentru tânărul istoric deazi o asemenea atitudine: să te pui singur- sin -gurel de- a curmezişul istoriei... iar istoria e uneorica un fluviu ieşit din matcă, aflat la vârful viitu-rii. Aşa s- a aflat P.G. cu pieptul său fragil de omintelectual şi cu mâinile goale în faţa diluviuluicomunist.

în orice caz, Goma n- a fost simplu disident,ci un real oponent al regimului totalitar de la noi– cu toate că DEx se opune acestei interpretări,glăsuind că termenul s- ar aplica numai opoziţieidin regimurile parlamentare. (Disident a fostIliescu, cel care a „părăsit” la un moment dat liniapartidului, înclinând către „glasnosti” şi „peres-troika” aduse de la răsărit cu troica...). Iar noi, capopor, am fost normali „prin excepţie/ delegaţie”(Bogdan Creţu). şi excepţia, delegatul nostru ne-oficial, ba chiar autoinstituit, n- a fost altul decâtPaul Goma.

Vocea sonoră a unui transfug – cocoşul Apocalipsei

„Noi n- am făcut nimicsă- l apărăm pe Paul goma”

Nicolae Breban

Cu toate că şi- au dat toate silinţele să o as-tupe, vocea sonoră a refugiatului (apoi exilatului)răsuna ca o trâmbiţă. Cum răsună şi azi. în anii

optzeci ai secolului rezolut, prin cenaclurilebucureştene se perinda apariţia de legendăa unui poet- personaj ciudat, Paul Daian. Elîşi regiza intervenţiile intercalând poemeledeclamate cu cântece din trompetă. De ase-menea, purta pe pălărie, ca pe o emblemăapocaliptică a poeziei sale contrafăcut apoca-liptice, un cocoş.

Ceva de genul acesta – deşi în cu totulalt sens – a fost pentru cultura română maivârstnicul Paul Goma. El încerca să- şi facăauzită vocea în problema spinoasă a dreptu-rilor cetăţeneşti, prin discuţii de grup, cărţilesale despre universul concentraţionar (primaperioadă de recluziune a fost în 1957, urmatăde D.O., iar a doua, peste 20 de ani), prinscrisori de protest şi de adeziune, adunare desemnături pe petiţii publice.

... Crescut într- un mediu neoprotes-tant, eu am întâlnit pastori, diaconi – oamenicu frica lui Dumnezeu care nu puteau credeîn căderea cortinei de fier, a sistemului so-cialist. De la microfonul Europei libere, pas-torul Iosif ţon, teolog cu studii serioase laOxford, se canonea să- i conştientizeze, să- ipregătească pe români pentru momentulacela, dar fără folos. Educaţi în socialism, eiînvăţaseră la şcoală că în istoria omenirii,după orânduirea socialistă nu mai poateurma decât cea comunistă... iar sensul isto-riei este mereu ascendent.

în epoca daurită, chiar lipsa de impli-care/ adeziune se taxa ca o culpă gravă. Ca

poet, nu aveai voie să fii melancolic, pesimist- de-fetist, poezia metafizică era suspectată de misti-cism (puteai fi doar activist- progresist, cu o„gândire pozitivă”). Ca să intri şi să te păstrezi îngraţiile regimului, ale mai- marilor lui, trebuiasă- ţi dai periodic obolul în articole sau poeme pu-ternic colorate în roşu – în cărţi mai mult sau maipuţin pângărite. Mulţi evitau cenzura aliniin-duse din start, puţini „o driblau” – iar câte uniiîncercau să se lupte cu morile (ei) de vânt. Ceamai mare parte, în loc să aleagă a sta la umbracărţilor în floare, preferau adăpostul „mărului delângă drum” beniucian şi roadele sale blestemate:„Sunt măr de lângă drum şi fără gard/ La mine- nramuri poame roşii ard/ Drumeţule, să iei fărăsfială/ Că n- ai să dai la nimeni socoteală”. Dar toţiau (am) cunoscut evul aprins şi pârjolul cominter-nist. Iată apriga profesiune de credinţă a vremii:„Trăim în miezul unui ev aprins/ şi- i dăma- nsufleţirii noastre vamă/ Cei ce nu ard dezlăn-ţuit ca noi/ în flăcările noastre se destramă...” Cutoate că cel care o lansase, genialul autor al mor-ţii căprioarei (purităţii adolescentine) , cum s- adovedin mai târziu, „pe sub bancă” în şcoala deliteratură migălea la poeme subversive. şi, înfond, „miezul aprins” se mai poate interpreta şica simbol al tinereţii – miezul vieţii omeneşti, cuidealurile lui însufleţite.

Paul Goma a fost un om (copil, adolescent,apoi tânăr... iar acuma om vârstnic) greu încercat.Să te simţi orfan la opt ani (o vreme, el şi mamalui, l- au crezut mort pe front pe învăţătorul Eufi-mie), să simţi pe pielea ta, de copil, prigoana ru-sească, incluzând arderea pe rug a fiinţelor dehârtie: biblioteca românească a şcolii din Mana,unde părinţii săi funcţionau ca învăţători. Să fiianchetat încă de la o vârstă tânără (în 1952 P.G.era elev şi un coleg băgăreţ i- a descoperit înghiozdan faimosul jurnal)... Să fii văzut ca românpârlit în ţara ta (provincia Basarabila) ca dupăaceea, refugiat din faţa tăvălugului rusesc şiajuns în sfârşit în Patria Mumă fraţii tăi să te pri-vească reticent, cu o ură abia reţinută, ca pe un„spion rus”, KGB- ist... Toate astea, care pe unaltul l- ar fi demolat sufleteşte, pe P.G. n- au făcutdecât să- l călească, transformându- l într- un băr-bat la 10- 13 ani. Mutându- se cu familia din loc înloc (etern refugiat, ca în Veneticii lui Ion Lazu),înscris la şcoli şi apoi exmatriculat şi iarăşi şco-larizat, omul din Mana a practicat tot felul de„meserii”, ca să supravieţuiască. A lucrat în silvi-cultură şi în construcţii, zilier (sau hamal), zu-grav, fotograf la nunţi sau la înmormântări. Dara trăit o – scurtă – vreme şi din expediente lite-rare: nefiindu- i publicate cărţile în ţară, a fostplătit „regeşte” de Editura Gallimard, cu 1000 defranci pe lună, ca drepturi de autor pentru Osti-nato.

Existenţa lui Paul goma, un aspru rechizitoriu

„Poetul iese în stradă/ şi pălmuieşte lumea/ planeta... strigă în gura mare...”

Oameni de inimă ai acestei ţări apreciază per-sonalitatea exemplară, viaţa şi opera lui P.G. şi încămai speră într- o recunoaştere tardivă a meriteloreternului exilat, cu statut permanent de refugiat po-litic la Paris. „Există critici literari şi istoriograficare se opresc, din daltonism, doar la una din di-mensiunile personalităţii scriitorului Paul Goma,diminuată şi aceasta, din interse oculte... Nu cunoscscriitor român căruia să i se fi impus o grilă de re-ceptare mai nedreaptă şi mai de nepătruns în pro-pria- i cultură, spre cititorul de acasă, ca lui PaulGoma (...) Dacă toate se pun cap la cap, însăşi viaţatrăită a lui Paul goma este o capodoperă.” (subl.n.),spune Petru Ursache în opul citat.

„Nu multora le convine faptul că există oconştiinţă liberă de orice afiliaţii, de orice inte-rese, care spurcă (s.n.), pe bună dreptate, dinafară, metehnele vremii”; „Goma este şi el om(greu de crezut, nu- i aşa?), are şi el slăbiciunile şisentimentalismele sale, patetismele...”; „Măcarpentru atât (scrisoare către Ceauşescu, n.n.) PaulGoma ar merita un respect necondiţionat”; „Câttimp vechile păcate mai supurează, vremea recu-noaşterii meritelor lui Paul Goma nu a venit încă”(B. Creţu, art. citat).

Un constant apologet al lui P.G. este MagdaUrsache. Aproape în toate cărţile dumisale deeseuri critice, social- politice găsim câte o secţiuneGoma: „Goma e simbolul opoziţiei integrale, re-voltei integrale..., dar şi al adevărului integral”;„Sunt mândră că există scriitorul român PaulGoma... Dacă ar fi după mine, i- aş lansa cărţileîn toate şcolile, ca tentativă de- a ţine piept uită-rii”; „Dar i- a oferit România ceva lui Goma după90? Un minister, o ambasadă, o editură? Candi-datura la preşedinţie nu i- a fost susţinută de niciun partid politic. Măcar revoluţionarii să- l fi de-clarat membru de onoare...”; „pentru adevărulsău, în numele căruia nu cruţă pe nimeni, Gomaspune în auzul tuturor toate numele (sintagma luiSaramago), asumându- şi singurătatea martoru-lui de cursă lungă”; „în Dialog, Flori Stănescu seîntreabă: dacă ar fi cedat, ce ar fi avut goma? Iasă vedem: Opera omnia la humanitas ori la Poli-rom..., domiciliu regesc şi reşedinţă de vară laţară, loc în avionul prezidenţial, monografii cate-dratice, teze doctorale...” (Magda Ursache, Comu-nismul cu rele şi rele, Eikon 2013).

Faptul că Paul Goma se „încăpăţânează” sătrăiască în ciuda fostelor şi mai recentelor ororiexistenţiale este o palmă peste faţa fiinţei româ-neşti. (La fel ca în motoul ataşat, fragment din poe-mul „Palma poetului – lumea”. Chiar dacă nu epoet, P.G a avut curajul să iasă de unul singur înstradă, iar acţiunea lui nu era un gest gratuit, deamorul artei.) Candidatul la preşedinţie cu candi-datura retrasă (la timp) refuză reabilitarea oferităde cei care au tupeul să creadă că sunt în posturade a- l ierta ei pe dânsul. Refuză să primească în-apoi cetăţenia retrasă abuziv, fiindcă i se cere o...cerere, după tipic. Or, în cazul (lui) Goma nimic nufuncţionează după tipicul obişnuit!

... şi ne întrebăm atunci: va refuza oare „im-penitentul”, implacabilul bolnav de „păcatul” ne-înduplecării (când – dacă – va fi să fie!) meritateleonoruri naţionale? Sau cioclii culturii îi pregătescîn schimb, drept compensaţie pentru tot ce nu is- a oferit la timp funeralii naţionale?? Dar, sprea nu se crede că i- am dori moartea, noi (acum, în-aintea unei cifre rotunde) îi urăm marelui revol-tat de la Paris, om şi român exemplar, o mie deani fără reparaţie! – Iar poporului român: termende graţie... (se zice că Dumnezeu Bunul ne maiacordă fiecăruia câte un supliment existenţial, caîmpăratului biblic Ezechia, spre a ne putea puneviaţa „în rânduială”). Este şansa noastră ca poporca, dacă nu l- am preţuit pe Paul Goma, să neluăm măcar de acum încolo măsurile de preve-dere spre a- i pregăti o valorizare corectă şi meri-tată. în mauale, în istoria patriei şi a literaturii.

în final, doresc să fac o confesiune: eu unul,autor modest al acestor rânduri (modeste ele în-sele) nu prea i- am dus mamei mele cât a fost înviaţă flori de pus într- o vază, pe masa nejeluităde la ţară. Iar acum i le duc, inutil de proaspete,la mormânt, depunându- le printre lacrimi pe les-pedea rece. Fiindcă, oricum ai trăi- o, oricum s- ardesfăşura, viaţa/ gloria lumii trece... r

■ Mariana şipoş, Destinul unui disident:PAuL gOmA, Eikon, 2014

24

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Bucureşti, 1 octombrie 2015. Peste300 de oameni au fost prezenţi joi,1 octombrie, la Gala PremiilorConstantin Brâncoveanu, unde au

fost decernate premiile celei de- a doua ediţii aevenimentului care onorează valorile culturii ro-mâne. Oameni de cultură, reprezentanţi ai Aca-demiei Române, diplomaţi, oameni de afaceri şireprezentanţi ai mass- media au participat laGala Premiilor Brâncoveanu şi au fost alături decei nouă laureaţi şi de membrii juriului.

Cele şapte categorii premiate au fost Mu-zică, Arhitectură, Arte Plastice, Istorie, Litera-tură, Teatru şi Sculptură. Acestora li s- auadăugat două premii speciale, acordate de Fun-daţia Alexandrion unor oameni remarcabili, careau pus o amprentă importantă asupra domeniilorîn care activează.

Astfel, premiul pentru Secţiunea Muzică afost acordat domnului Marin Cazacu, muzicianeminent, violoncelist, solist concertist al Filarmo-nicii George Enescu, membru al Trio- ului ProArte, cu activitate concertistică în România, Eu-ropa, Asia şi cele două Americi.

Arhitectul şi profesorul universitar EmilBarbu Popescu este laureatul Secţiunii Arhitec-tură. La cei 77 de ani, este arhitect cu proiecte peplanşetă şi profesor şi are, în portofoliu, lucrăride reper în arhitectura românească: Academia deFotbal de la Mogoaşoaia, Casa Olimpismului, Se-diul Federaţei Române de Fotbal sau StadionulSportul Studenţesc.

Câştigătorul Secţiunii Arte Plastice este picto-rul şi graficianul român Sorin Dumitrescu, discipolal părintelui Constantin Galeriu, profesor universi-tar la Academia de Arte din Bucureşti şi membrucorespondent al Academiei Românie, din 2006.

Fundaţia Magazin Istoric a primit premiulpentru categoria Istorie. Magazin Istoric este unadintre cele mai longevive reviste din România.Apărută în anul 1967, a împlinit 48 de ani şi a pu-blicat 583 de numere.

Profesor, dramaturg, eseist şi poest, Dumi-tru Radu Popescu a fost laureatul Secţiunii de Li-teratură, în timp ce Mihai Măniuţiu a câştigatpremiul la Teatru. Cea de- a 7- a categorie – Sculp -tura – l- a avut drept câştigător pe cunoscutulsculptor ştefan Râmniceanu.

Premii speciale au fost acordate de Funda-ţia Alexandrion istoricului Ladislau Gyemant,pentru contribuţiile originale la dezvoltarea şcoliide istorie a Transilvaniei şi o carieră închinatăcercetărilor istorice, dar şi col. (rtr.) ing. Dorin Pe-truţ, care a luptat în Irak şi s- a sacrifcat pentruprotejarea vieţii colonelului Allen Brown, şeful destat major al NTM- I (NATO Training MissionIrak).

„I- am onorat, astfel, pe cei care cred în pu-terea minţilor strălucite şi a spiritelor înalte, adu-când un tribut uriaşei moşteniri istorice lăsate deConstantin Brâncoveanu, una dintre figurile em-blematice ale spiritualităţii noastre naţionale.Credem cu tărie că este datoria noastră moralăsă păstrăm acest model în lumina şi atenţia so-cietăţii române şi de aceea neam luat angaja-mentul de a organiza în fiecare an această Galăprin care onorăm valorile culturii române. Faptulcă am avut alături de noi atât de muţi oamenieste un semnal că există o şansă pentru culturăşi pentru cei care şi- au pus viaţa şi cariera înslujba ei”, a declarat dl Nawaf Salameh, preşedin-tele Fundaţiei Alexandrion.

Ca şi anul trecut, nominalizările, selecţialistei scurte şi decizia asupra câştigătorilor finaliau aparţinut unui juriu extern, independent, for-mat din reprezentanţi ai Academiei Române şicondus de Acad. Dan Berindei, Preşedintele Aca-demiei Române. Din juriu au mai făcut parte: Ma-rina Constantinescu, prof. univ. Dana Duma,prof. Filaret Acatrinei, prof. univ. dr. Ioan Scurtu,prof. arh. Dorin ştefan, prof. univ. dr. Eugen Ne-grici, prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, Mag-dalena Popescu- Bedrosian şi Dumitru Constantin(secretarul juriului).

Premiile au constat într- o diplomă onorificăşi o statuie care reprezintă imaginea lui Constan-tin Brâncoveanu, realizată de sculptorul Ioan Bol-borea.

Gala Premiilor Constantin Brâncoveanu afost prezentată de actriţa Maia Morgenstern, iarmomentele artistice au fost asigurate de ansam-blul de copii Muguraşii Brâncoveni, CasandraMaria hausi şi grupul Anton Pann.

■ Despre Fundaţia Alexandrion. înfiinţată în anul2003, Fundaţia Alexandrion şi- a pus amprenta în sus-ţinerea constantă a artei, culturii şi sportului româ-nesc. Sute de proiecte din aceste domenii, dar şisponsorizări punctuale s- au concretizat cu sprijinulFundaţiei. Printre aceste proiecte se numără refacereaunor lăcaşe de cult, lansări de cărţi, retipărirea, alăturide Biserica Ortodoxă Română, a Bibliei de la Bucureşti,Premiile Constantin Brâncoveanu, sponsorizareaOlimpiadelor de la Atena, Beijing şi Londra, precum şisuţinerea mai multor echipe sportive de handbal şi fot-bal.

Ana CălugăruAlexandrion Grup România

Gala Premiilor Brâncoveanu

■ Eveniment

25


OCTOMbRIE 2015

Nicolae Breban, Jocul şi fugaAura Christi, La sfera del freddo. Dall’inferno, con amore

■ Eveniment

■ Biblioteca Judeţeană „V.A.Urechia“ Galaţi a organizat joi, îndata de 8 octombrie 2015, la ora 17:00,la Salonul Literar „Axis Libri“, o lan-sare- eveniment. în atenţia celor pestedouă sute de scriitori, profesori, stu-denţi şi iubitori de carte, pe parcursula mai bine de două ore, s- au aflat ro-manul inedit, lansat în premieră ab-solută, Jocul şi fuga de NicolaeBreban, singura cale, Ediţia a II- a(Editura Contemporanul, 2015), sem-nat de acelaşi romancier, volumul depoezie şi proză autobiografică, eseu şiînsemnări, La sfera del freddo.Dall’inferno, con amore/ sfera frigu-lui. Din infern, cu dragoste, de Aura Christi, apă-rut la Editura Rediviva din Milano, în traducereaMariei Floarea Pop, şi lansat de curând în cadrulunui turneu în Italia, şi În imperiul unei… frazede Efim Tarlapan.

Lansările desfăşurate în Sala de lectură„Mihai Eminescu“ şi moderate de profesorul şiscriitorul Theodor Parapiru şi de dr. zanfir Ilie,directorul Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”,s- au transformat într- o dezbatere axată pe iden-titatea românească şi renaşterea naţiunii româneprin cultură.

„La Galaţi se lucrează ca laParis – menţiona acad. N. Bre-ban. Surpriza absolută au fost ceicâţiva comentatori şi prieteni,care au citit o carte extrem dedensă şi aridă, Jocul şi fuga. Măsimt puţin vinovat în faţa lor: aufost nevoiţi să citească un ampluroman într- un termen draconic.”

„Pentru mine BibliotecaJudeţeană «V.A. Urechia» dinGalaţi e o instituţie naţională devârf, un model european – susţi-nea Aura Christi – care trebuiepromovat. La Galaţi nu e nevoiesă repet că suntem obligaţi să nerespectăm şi să ne onorăm valo-rile naţionale. Respectul faţă de

valoare a fost transformat de zanfirIlie în stil, ca să nu spun în necesi-tate.”

■ în data de 9 octombrie 2015,în eleganta Sală Voievodală, la hanullui Manuc, Revista Contemporanul şiEditura Contemporanul au organizato lansare- eveniment a romanelorJocul şi fuga şi singura cale, Ediţia aII- a, volume care fac parte din anun-ţata trilogie a stalinismului. în pre-zenţa unei asistenţe numeroase,despre opera şi viaţa lui Nicolae Bre-ban au vorbit acad. Răzvan Teodo-

rescu, acad. Eugen Simion, Bogdan Creţu şi AuraChristi.

Preşedintele Fundaţiei Alexandrion, care ainiţiat Premiile naţionale Constantin Brânco-veanu şi a sprijinit – subegida Premiilor – apari-ţia romanului Jocul şifuga, a afirmat, la unmoment dat, că dacă nue identitate românească,nimic nu e, şi s- a anga-jat să sprijine, în conti-nuare, valorile de vârfale României.

în acest romaninedit, romancierul Bre-ban analizează celedouă dictaturi, puse faţăîn faţă: dictatura comu-nistă şi cea legionară.Lectorul se confruntă cuo realitate dramatică, o realitate abisală, avândprivilegiul să citească un fals roman poliţist, unmare roman politic, scris parcă în continuareaBuneivestiri şi a unui alt roman de anvergură,publicat acum câţiva ani şi dedicat aceleiaşi teme– stalinismul – singura cale. E un veritabil spec-tacol stilistic, literar, uman, de o densitate admi-rabilă, pus în scenă pentru a apropia lectorul de

anii sălbatici, în care Românias- a aflat sub ocupaţia ImperiuluiSovietic. Un roman care abor-dează Mitul Politic, Mitul Pute-rii, Mitul Locului. Scris de omână care instinctiv ştie totuldespre omul din om, la mijloc eistoria unei organizaţii, con-struite în joacă de nişte puşti ge-nialoizi, care încearcă să preia dela singura mişcare autohtonăideologia vehiculată în perioadainterbelică până să se ajungă lapartea inacceptabilă, adică ceacriminală, şi fac eforturi s- o punăîn pagina actualităţii romaneştiîntr- un regim sălbatic, într- oseamă de condiţii istorice şi so-ciale, în care omul este conside-

rat abuziv, ca să nu zicem monstruos, altcevadecât este.

Adrian Preda

Partener: Fundaţia AlexandrionParteneri media: APTR, librariapentrutoti.ro, agentia-decarte.ro, Cultura, Fundaţia Dignitas, Radio Româ-nia, Asociaţia Revistelor, Publicaţiilor şi Editurilor(ARPE), Fundaţia Culturală Ideea Europeană

Carte apărută cu sprijinul Fundaţiei AlexandrionProiect editorial co- finanţat de Administraţia FonduluiCultural Naţional

zAnfir ilie, AurA christi, nicolAe BreBAn, theodor pArApiru, efim tArlApAn

zAnfir ilie, AurA christi, nicolAe BreBAn

de lA stângA lA dreAptA BogdAn creţu, eugen simion, AurA christi, n. BreBAn, răzvAn teodorescu, nAwAf sAlAmeh

Şedinţă de AutogrAfe

n. BreBAn. gAlAţi 2015

26

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Sâmbătă, 19 septembrie, la orele11.30, Institutul Român de Culturăşi Cercetare Umanistică de la Vene-ţia, în colaborare cu Fundaţia Por-

denonelegge, a organizat prezentarea volumuluisfera frigului. Din infern cu dragoste – La sferadel freddo. Dall’inferno con amore, de AuraChristi, tradus în limba italiană de Floarea MariaPop şi publicat la Editura Rediviva. Evenimentul,inclus în programul Festivalului Literar Porde-nonelegge, una dintre cele mai bine cotate mani-festări de profil din nordul Italiei şi o întâlnireimportantă pentru toţi iubitorii de literatură,reunind pe scenele sale atât autori consacraţi, câtşi scriitori aflaţi la începutul carierei, a avut locla Pordenone, în Palatul Gregoris (Corso VittorioEmanuele, II, 44, 33170). La eveniment au parti-cipat aproximativ cincizeci de persoane: reprezen-tanţi ai comunităţii române locale, jurnalişti,scriitori, studenţi, pasionaţi de poezie. Au luat cu-vântul Aura Christi, Maria Floarea Pop şi Clau-dia Bolboceanu, reprezentanta Editurii Rediviva.în introducere, Aura Christi s- a referit la valorileliteraturii române, menţionând câteva nume descriitori a căror faimă a depăşit graniţele ţării:Mihai Emienscu, Emil Cioran, Mircea Eliade etc.;în cele ce au urmat a vorbit despre volumul lan-sat, publicat în Italia cu sprijinul programuluiTPS al Institutului Cultural Român: sfera frigu-lui. Din infern cu dragoste, menţionând, printrealtele, structura originală a acestuia – o combi-naţie de poezie şi proză autobiografică. în a douaparte a întâlnirii poeta şi traducătoarea au cititcâteva poezii din volum, întâi în limba română,apoi în limba italiană. Publicul, format din ita-lieni şi români, a apreciat recitalul bilingv, unuldintre spectatorii care au luat cuvântul la finalmulţumindu- i poetei pentru ocazia pe care i- a ofe-rit- o de a asculta opere literare de valoare înlimba română.

în aceeaşi zi, cu începere de la orele 17.00,Aura Christi, însoţită de traducătoarea FloareaMaria Pop s- a întâlnit cu membrii comunităţii ro-mâne din localitatea Sacile. Evenimentul, intitu-lat Periplu poetic, a avut loc la Centro Giovanizanca, în sala Brugnacca (Viale zancanaro, 8,3307, Sacile). întâlnirea, la care au participataproximativ treizeci de persoane (reprezentanţiai comunităţii române locale, direcţiunea Asocia-ţiei culturale române G. Enescu, reprezentanţi aiEditurii Rediviva, profesori şi pasionaţi de litera-tură şi poezie) a fost organizată în colaborare cuAsociaţia culturală română G. Enescu şi a avut ostructură similară cu cea de la Pordenone. Au

luat cuvântul în ordine: reprezentanta edituriiRediviva, traducătoarea Maria Pop, care s- a re-ferit la opera Aurei Christi menţionând temelerecurente: exilul, destinul, viaţa, şi care a făcutşi o foarte bună prezentare a poetei şi, fireşte,Aura Christi, care a aprofundat conceptul de frigca materie a poeziei sale, explicând astfel şi titlulvolumului prezentat. Au fost citite, în limba ro-mână şi italiană, poezii din volum. Publicul s- adovedit deosebit de atent la discursul poetei şi altraducătoarei, fapt dovedit de observaţiile percu-

tante de la final, unul dintre spectatori găsind cătitlurile poeziilor alese de Aura Christi şi citite încadrul evenimentului formează la rândul lor osuccesiune plină de înţeles şi de miez. în înche-iere, Prof. Paolo Tomasella, care făcea parte dinpublic, a recitat câteva versuri de George Baco-via.

O a treia întâlnire ce a avut- o ca protago-nistă pe Aura Christi a avut loc la UniversitateaCa’ Foscari din Veneţia (Ca’ Bembo, Aula Dotto-rato, Fondamenta Sangiantoffetti, 30123 Vene-zia), în data de 18 septembrie, la orele 11.00. încadrul unei lecţii- dialog poeta a vorbit publicului,

format din studenţi ai Lectoratului de Limba,Cultura şi Literatura română din cadrul Depar-tamentului de Studii Lingvistice şi CulturaleComparate al Universităţii Ca’ Foscari şi din re-prezentantele Asociaţiei de poezie „La SettimaStanza” despre Poezie şi destin. în introducrepoeta s- a referit la cei mai de seamă reprezen-tanţi ai literaturii române, a vorbit apoi despresituaţia literaturii române de- a lungul istorieizbuciumate a poporului român şi despre limba ro-mână ca element fundamental al identităţii ro-mânilor de pretutindeni, mai ales a celor dinafara graniţelor ţării. A urmat conferinţa, a căreitraducere în limba italiană a fost proiectată peecran. La finalul evenimentului, publicul a dorittextul conferinţei, bogate în informaţii şi reflecţii,pentru a- l putea reciti şi aprofunda ulterior.

Aura Christi este poetă, romancieră, eseis -tă, publicistă şi traducătoare. Poemele sale aufost traduse şi publicate în Germania, Franţa,Belgia, Italia, Suedia, Israel, Federaţia Rusă,SUA, Bulgaria, Albania, Turcia, ţara Galilor, Re-publica Populară Chineză ş.a. în romanele şieseurile sale vorbeşte despre destine umaneaflate sub teascul ocupaţiei străine, unul din mo-tivele literare preferate fiind numit de scriitoareacasă – în exil. Tema recurentă a cărţilor sale esteexilul geografic şi încercarea fiinţei de a- şi afla opatrie în poezie.

Floarea Maria Pop este poetă şi traducă-toare. Colaborează cu Centrul cultural italo-român din Milano. A tradus în limba italiană: Înabsenţa stăpânilor de Nicolae Breban (in assenzadei padroni, Cantagalli 2013), O istorie sinceră apoporului român de Florin Constantiniu (storiadella romania, trad. în colaborare cu Fulvio delFabbro, Rubbettino 2015), sfera frigului. Din in-fern cu dragoste de Aura Christi (La sfera delfreddo. Dall’inferno con amore, Rediviva 2015).

Evenimentele au fost organizate de Institu-tul Cultural Român şi Institutul Român de Cul-tură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, înparteneriat cu: Fundaţia Pordenonelegge, Asocia-ţia culturală română G. Enescu din Sacile, De-partamentul de Studii Lingvistice şi CulturaleComparate al Universităţii Ca’ Foscari din Vene-ţia şi revista Contemporanul.

Aurora Firţa

Aura Christi la Festivalul Literar Pordenonelegge

■ Eveniment ■ Festivalul Literar Pordenonelegge

AurA christi 2015 AurorA firţA

mAriA floAreA pop

27


OCTOMbRIE 2015

Pe măsură ce înaintezi în existenţăparcă ai înţelege tot mai puţin dinceea ce se întâmplă; e ca şi cum aiurmări cum capacitatea de a pricepe

se diminuează, iar neînţelegerea creşte văzând cuochii, ca ceaţa deasă, în nopţile de toamnă târzie,când resturile de vară ezită să se retragă şi sămoară de tot, dispărând Dumnezeu ştie unde.Constatând faptul că aşa- zisa neînţelegere spo-reşte, nu- ţi rămâne, probabil, decât să recurgi lapoliteţe ca la o armă, să- ţi sporeşti, în continuare,umanitatea din ce în ce mai vie şi să te prefaci cuviclenie superioară că înţelegi totul; vreau săspun că instinctiv chiar înţelegi totul, aproape.Scriind despre cunoaştere şi dorinţa de a înţelege,maestrul lui Friedrich Nietzsche – Arthur Scho-penhauer – pune accentul pe intuiţie, ştiind că,atunci când te pomeneşti într- o fundătură, pega-şii ei pot deschide nu puţine luminişuri. Verbul aînţelege provine din latinescul intĕllĭgĕre/ intĕllĕ-gĕre, care înseamnă a înţelege.

Mă întreb, oare, este obligatoriu să treciprin furcile caudine ale unor nenorociri la limitaextincţiei, în a cărei albie să nu mai desparţi viaţade moarte, ca să înţelegi că viaţa e un dar, carese face o singură dată? E neapărat nevoie să fiideznădăjduit, să ajungi pe o limită a limitelor, casă devii conştient de noianele de lumină, care ţise oferă, şi să mulţumeşti pentru darul făcut? Einevitabil să treci prin bolgiile infernului, ca la ie-şirea din gurile lui de balaur să te bucuri desoare? Cum să tratez lumina violentă, transfor-mată într- un soi de casă, de care nu încetez să măbucur şi pentru care nu obosesc să mulţumesc?Prin ce miracol am fost întârziată aici şi cine esteautorul acelui miracol? Cum să pătrunzi cu min-

tea şi să înţelegi toate acestea? Din labirintulunui asemenea gen de întrebări ieşi nu o dată maiderutat decât erai în clipa în care te- ai pomenitîn vârtejul lor şi simţi cum o mână uriaşă teaduce în raza bucuriei de a te regăsi în matcaunei existenţe considerate tot mai stranii, tot maiinexplicabile şi mai de neînţeles. Înţeleg că numai înţeleg nimic, absolut nimic, am murmurat,am mârâit, am şoptit, am îngânat adesea, tre-zindu- mă ca dintr- un vis. Dramaticul spectacol alsoarelui- răsare nu trebuie înţeles, ci, pur şi sim-plu, admirat. Stând ochi în ochi, duh în duh cu ră-săritul iscat din apele beznei lăptoase, oriceîncercare de a înţelege cedează, îngenunchind şi,într- un târziu, renunţând să te conducă spre lu-minişul iscodirilor. „Recea raţiune” – cum o cali-fica Marele Will – se poticneşte în faţa uneininsori ca în basme. Logica arată ca o coardă

ruptă faţă în faţă cu realitatea, care nu ascultănici de calităţile, nici de limitele acestei noţiuni.Viaţa nu încape în rigorile gramaticii şi dă buznaafară, în soarele dogoritor. Supremaţia raţiunii sesurpă de la sine în faţa vieţii, care o copleşeşte şise întâmplă să dea de pământ cu ea, umilind- o.Autorul romanului de formare Afinităţi elective îiscrie ucenicului şi prietenului său, Johann PeterEckermann, despre darurile umilinţei, din cares- a înfruptat cu bucurie plimbându- se pe străzileRomei. Michelangelo se referă la smerenia în careţi se revelează esenţa marilor lucruri. Minuneade a fi dă buzna afară din ţarcul definiţiilor şi îlface pe Ivan Karamazov să laude copilăros frun-zuliţele crude, de primăvară, şi dulceaţa de vi-şine. Alături de un motto spicuit din FriedrichNietzsche, maestrul său de o viaţă – „un joc, oroată din sine rostogolindu- se…” – Nicolae Bre-ban aşază, la un recent roman, intitulat Jocul şifuga, un adagiu care te reduce la tăcere: „După ovreme m- am aşezat pe marginea drumului, carea fost viaţa mea”. Atât.

Acolo unde cunoaşterea – laolaltă cu ştiinţa– începe să cedeze, contemplându- şi limitele, iarînţelegerea se împiedică, urmărind cum raţiuneaîşi depune armele, se pare că păşim pe un pământcu desăvârşire necunoscut, unde domină alte ri-gori, legi, precepte. în situaţii- limită, ştiinţa, lao-laltă cu întreaga cunoaştere a omenirii, nu facedecât să ne înveţe cum „să ne izbim cu capul depereţi”, scria filosoful rus exilat la Paris, DmitriMerejkovski. Pomenit în faţa unor probleme ire-zolvabile – între care sensul vieţii şi absurditateatragică a acesteia – după un periplu prin creşti-nism, budism, mahomedanism, istoria mentalită-ţilor şi filosofia lumii, începând cu cea apresocraticilor – Lev Tolstoi sugerează că în ase-menea situaţii de răscruce ştiinţele lumii te facsă te regăseşti în pielea unui întemniţat cu mâi-nile şi picioarele legate.

Nu mai căuta să înţelegi totul; miră- te, fii;dacă ai forţa de a te minuna, deci, exişti, deci, eştiviu. Dacă cineva mi- ar fi citit această frază înprima tinereţe sau în mai pentru toată puştimeacu gâtul sucit după problemele esenţiale ale ome-nirii genialoida adolescenţă, cred că aş fi ridicatsprâncenele a uimire. Sub catapeteasma aceleivârste de vârf a omului, viaţa e văzută ca un tea-tru al înţelegerii, al împlinirii şi victoriei. Cât dedeparte sunt, acum, de limbul acelei cre-dinţe! Câte livezi şi grădini de timp amtraversat, ca să ajung la un adevăr atât de

Aura ChristiPoezia: exil, patrie sau destin?

Ca şi opera, aşadar, destinul, viaţareprezintă o construcţie şi, da, un

templu, sub a cărui amplă,spectaculoasă, incredibilă, deci,adevărată cupolă împărtăşesc

credinţa lui Friedrich Nietzsche,conform căreia singura justificare

a vieţii este cea estetică.

■ Eveniment ■ Festivalul Literar Pordenonelegge

lA universitAteA cA' foscAri

de lA stângA lA dreAptA mihAi stAn, AurorA firţA, AurA christi, mAriA floAreA pop, mAriAnA dAmiAn, cristiAn AlexAndru dAmiAn

►Semnal editorial

Aura Christi, La sfera delfreddo. Dall’inferno, conamore / Sfera frigului.Din infern, cu dragoste

Traducere în italiană deMaria Floarea PopEditura RedivivaMilano, 2015

ð

28

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

simplu, încât catastifele lui savante para fi decupate din registrele fantasticu-lui: viaţa aşa cum e şi cum ne- o dorim

să fie nu are nici o legătură cu înţelegerea. Lanaştere, Parcele au prezis, firesc, o sumedenie deevenimente, faste întâmplări şi mai mult sau maipuţin norocoase accidente, uitând să ne anunţe căînţelegerea nu figurează printre ele. în schimb,ni s- a oferit o lume halucinantă: eul. Descope-rindu- l, redescoperindu- l mereu pe cont propriu,nu- ţi doreşti decât un singur lucru: să întârzii înmatricea lui primitoare şi ostilă, în egală măsură,să rămâi în microcosmosul acela ca într- o patriela care revii, ca Ulise la draga, visata şi dorita luiIthaca. Ithaca care rămâne a fi eul pentru fiecarese impune să fie regăsită după neostenite pribe-giri prin lume. De cum ajungi, iarăşi, la tine, con-staţi nu fără uimire că tot ce este adevărat şiprofund, tot ce contează exclusiv înlăuntrul tăuse întâmplă. Restul nu e decât rătăcire, pribegire,drum care duce într- un singur loc: acasă, în tine.

Mă gândesc cât de straniu e acest termen,această noţiune, nu rareori, silabisită, exorcizată,contemplată de la distanţă: acasă. Ce înseamnăacasă pentru un om ca mine, născut în RepublicaSovietică Socialistă Moldovenească şi plecat demai bine de două decenii din oraşul Chişinău –locul în care m- am născut, am copilărit, mi- amtrăit adolescenţa şi prima tinereţe? Revenitădupă câţiva ani în locul naşterii mele, abia de amrecunoscut bulevardele, arborii, clădirile, aerul,căci totul mi se părea schimbat – adevăr constatatcu o ridicare din umeri şi o uimire politicoasă: bu-levardele crescuseră parcă, arborii deveniseră denerecunoscut, inclusiv dragii mei mesteceni, clă-dirile mi se părea că sunt diferite de cele văzuteîn antichitatea existenţei mele. Totul mi se păreadeviat spre un unghi diferit. Probabil că eu, înprimul rând, m- am schimbat; indiscutabil, eusunt primul vinovat de faptul că acel acasă de al-tădată – laolaltă cu aerul cosmopolit, visat adesmai târziu – numi mai aparţinea; m- am înstrăi-nat de tot ce trăisem, visasem cu decenii în urmă.în sfârşit, puteam contempla totul de la distanţă,ca şi când nu eu însămi aş fi trăit în acel loc.Poate că lumea se schimbase în iureşul anticuluipanta rhei, invocat şi readus în albia contempo-raneităţii, de mai bine de două decenii şi jumă-tate eliberate din puşcăria real socialismului,pentru a fi prinsă în menghina altor încercări: eraconfortului şi era globalizării, abătute şi pesteambele maluri ale Prutului.

Ca şi alte sute de mii, milioane de români,care au trăit sub unguri, sovietici, turci sau tă-tari, m- am născut sub semnul unei identităţi clă-tinate. E un adevăr amar acesta; pentru a- l spunecu simplitate şi pentru a- l privi cu calm e nevoiede nu puţin curaj, iar pentru a- l recunoaşte a fostnevoie de timp, în primul rând, cu toate noianelesale de accidente, întâmplări şi lecţii de istorie.Pe parcursul unei jumătăţi de secol, reprezentan-ţii regimului sovietic au mistificat deliberat tot ceţine de matricea identitară a basarabenilor: cre-dinţa, istoria, tradiţiile, limba, cultura. Unul din-

tre cele mai contondente mijloace de a cultiva con-ştiinţa caracteristică „unui popor de hibrizi”, cumscria Mircea Eliade, a fost frica. Frica de poliţiapolitică, frica de represalii, frica de a fi extermi-nat, frica de a dispărea de pe faţa pământului,frica de a gândi pe cont propriu, frica de a fi tu în-suţi nu sunt realităţi străine unei părţi a româ-nilor. Frica e una dintre moştenirile totalitaris-mului, transmise din tată în fiu. hibrizii dinpunct de vedere cultural, indivizii care nu- şi cu-nosc rădăcinile, istoria pământului, sfinţii, eroii,martirii, monştrii care transformă bisericile în de-pozite sau le demolează, călcând în picioare, încurtea lăcaşelor de cult, icoanele, de bună seamă,

sunt mai uşor de stăpânit şi de manipulat. Ca şiexcesul de raţiune, frica naşte monştri. Oare dince motive, aşezând în simetrie două realităţi – ceaa totalitarismului sovietic şi cea a globalizării –găsesc atâtea similitudini între ele? Extremele seaseamănă. După cum arată istoria recentă, glo-balizarea forţată, neoliberalismul de o brutalitatelipsită de Dumnezeu, se împiedică în istorie, iden-titate, tradiţie, modelele fondatoare ale unei na-ţiuni, şi folosesc instrumentele de lucru specificeperioadei stalinisto-dejiste, adaptându- le vremu-rilor noi.

Am scris şi altădată, cu tristeţe, cu amără-ciune, că pentru mine acasă este echivalentul exi-lului. Da, acasă înseamnă exil. Fiindcă acestadevăr pare straniu şi, în esenţă, de neînţeles, amîncercat să explic starea aceasta, care mi s- apărut destul de frecvent lipsită de un temei real,

ca să nu zic chiar bizară pentru cineva mai puţininformat asupra realităţilor româneşti. Departede mine, însă, atracţia pentru bizarerii. Descope-rind sursele dezrădăcinării şi ale răului, cred căîn căutarea identităţii, încet- încet, mi- am găsitidentitatea, locul şi patria în cărţi, în literatură,în poezie, salvându- mă astfel. Prin acest instru-ment de cunoaştere care rămâne a fi poezia mi s- adăruit forţa de a mă apropia de înţelegere. Con-stat nu fără uimire cum, treptat, încet, mi- amdescoperit în poezie vocaţia şi destinul. Dacă nuaş face o trimitere la etimologia cuvântului poezieşi a derivatelor sale, ceea ce mi- a ieşit adineaoridin buricele degetelor ar suna, probabil, fie pate-tic, fie lipsit de modestie. La rădăcina substanti-vului de genul feminin poezie se află, în greacaveche, poieo, „care însemna eu fac, eu produc, eucreez şi care avea ca derivate poiema cu sens demuncă, lucrare, poietes cu sens de făcător, lucră-tor, autor, poet şi poietikos cu sens de productiv,dar şi de poetic”. Acest labirint de explicaţii, spi-cuite dintr- o incursiune etimologică făcută de V.Macovei câştigă în expresivitate şi se apropie depământul numit poezie de îndată ce tragem cuochiul la dragii greci ai antichităţii, pentru care– ne aduce aminte acelaşi autor – „poiesis erachiar sursă a existenţei, iar poeţii erau creatoriîn sensul cel mai larg”. înainte de a fi instrumentde cunoaştere, aşadar, fiind un mijloc de trecere„de la starea de nefiinţă la aceea de existenţă”, înviziunea grecilor antici poezia dăruia viaţă, poe-zia recrea viaţa. Este exact ceea ce îi aduce la cu-noştinţă Diotima lui Socrate: „Astfel, poesis estetoată pricina ce stârneşte un lucru ca să treacă dela starea de nefiinţă la aceea de existenţă. în felulacesta, creaţiile ce se fac prin orice tehnică suntpoesii, iar creatorii lor, oricare ar fi, se numescpoeţi”. (Platon, Banchetul) Poezia rămâne a fi,aşadar, darul, prin care se revigorează viul, onto-sul, fiinţa. Tocmai din acest motiv pentru grecipoezia se confunda – de la o limită încolo – cuviaţa. Pornind de la grecii din vechime, m- amobişnuit să pun un semn de egalitate între poezieşi viul dinlăuntrul nostru – condiţie a dialoguluicu Dumnezeu. Prin atitudinea lor faţă de poezie,înţelepţii Greciei de altădată vorbeau de atitudi-nea faţă de viaţă, deci, faţă de fiinţă, faţă de ceea

ce se numeşte viu – un concept ultracriptic, decare abundă Sfânta Scriptură. Dacă în privinţaatitudinii faţă de viaţă şi faţă de poezie urmezgrecii din Vechea Eladă şi, în special, presocrati-cii, mă despart, în schimb, de credinţa lor înMoire – Atropos, Clotho şi Lahesis – cele trei zei-tăţi, în faţa cărora se pleca până şi zeus, deoareceMoirele decideau destinul oamenilor, convinşiprin educaţie, cutumă şi tradiţie de faptul căsoarta fatalmente e predestinată, trasată, impusăde la naştere: fatum. Incomparabil mai apropiatăde mine rămâne a fi credinţa romanticilor în pu-terea de a- ţi construi destinul şi de a- ţi decide de-venirea, care pare – în opinia lui Georg Trakl –bolnavă: „Cât de bolnav pare tot ce devine”. Ca şiopera, aşadar, destinul, viaţa reprezintă o con-strucţie şi, da, un templu, sub a cărui amplă,spectaculoasă, incredibilă, deci, adevărată cupolă

pordenone citeŞte

lA sAcile

ð

29


OCTOMbRIE 2015

împărtăşesc credinţa lui Friedrich Nietzsche, con-form căreia singura justificare a vieţii este cea es-tetică. Estetica, frumuseţea, arta în general nusunt, prin urmare, „o înfrumuseţare a vieţii, oademenire spre viaţă”, cum susţinea – încolţit deabsurditatea îngrozitoare a existenţei – conteleTolstoi, ultimul Tolstoi, sau, mai exact, nu aucum să fie doar atât! Arta, estetica, frumuseţeaalcătuiesc însăşi viaţa, viaţa activă, vie, cum onumea Fiodor Mihailovici, care prin moarteaNastasiei Filippovna – o Antigonă petersbur-gheză, disputată de prinţul Mîşkin şi ucigaşul Ro-gojin – ne sugerează că frumuseţea nu poate fistăpânită.

Regăsindu- mi rădăcinile identitare clăti-nate, am început să- mi construiesc o identitate înpoezia tratată ca un destin în devenire. Poate in-clusiv din acest motiv mă raportez la poezie ca laun destin, ca la o patrie şi un loc ales, da- da, unloc divin – de vreme ce redăruieşte şi recreeazăviaţa, modelându- te! – şi ca la un punct de sprijinîntr- o lume din ce în ce mai alienată. Cum să- miexplic însă deruta în care mă regăsesc nu rareori,acel mal du siècle, despre care s- au scris tomuri?Cum şi în ce fel să sap, în continuare, în firea oa-menilor de prisos, în firea dedublaţilor subtera-nei, locuiţi şi ei de mal du siècle, dacă nu recitindcărţile iubite ale marilor ruşi şi încercând să pri-cep sursa răului fără nume, de care sunt locuiţireprezentanţii ilustrei tipologii celebre, în fruntecu dragul şi adesea bombănitul Peciorin sau fiulrătăcitor, Oneghin? Oare cele circa două secole deocupaţie străină să- şi fi lăsat atât de profund am-prenta asupra pământului numit Basarabia? şiasupra actualului teritoriu românesc – laolaltă cuoamenii lui minunaţi – patina lăsată de turci, tă-tari, unguri sau sovietici, să fie, oare, iremedia-bilă? Care să fie numele răului care bântuieRomânia, un rău ce pare a fi fără leac? Cum se

numeşte norocul – redefi-nit, câteodată, drept mira-col – care mai ţine acestpământ cât de cât întreg,cât de cât legat prin ace-laşi idiom şi acelaşi loc?Noroc, miracol confundatenu rareori – şi identificatepână la imposibilitatea dea le distinge – cu credinţaîn misia naţiunii româneşi, respectiv, a literaturiidăruite lumii de acestneam, descins din geţi şidaci, neam, care a dăruitEuropei una dintre celemai vechi civilizaţii.

Citind relativ de cu-rând Jocul şi fuga – o re-centă capodoperă, semnatăde Nicolae Breban – amurmărit modul atipic, de ogravitate disperată şi pe-dantă, al acestui creatoral unor realităţi abisale de

a răsturna o prejudecată. Unul dintre miturile ve-hiculate în acest op de respiraţie majoră – alăturide mitul politic, mitul renaşterii naţionale, mitultimpului, mitul istoriei – într- un timp al demiti-zărilor programatice şi, în esenţă, maligne, esteMitul Locului. Teoria unuia dintre personajele ge-nialoide din această creaţie de vârf a romancieru-lui, care analizează două realităţi dramatice –stalinismul şi mişcarea legionară – aduse faţă înfaţă şi analizate din unghiuri, uneori, contradic-torii, constă în următoarele: nu atât oamenii sfin-ţesc locul numit în istoria popoarelor europeneRomânia, cât exact invers, noi înşine, românii,suntem sfinţiţi de acest Loc: un loc, fără îndoială,straniu, binecuvântat deDumnezeu, un topos aflat larăscrucea unor mari puteriale lumii şi, în ciuda vitre-giilor istoriei, în ciuda seteide expansiune a unor impe-rii din vecinătate, rămas câtde cât integru, adunând, demilenii, o seamă de oamenişi închegându- i în ceea cenumesc manualele de isto-rie şi dicţionarele naţiune, eadevărat, încă nu pe deplinconştientă de imensul norocde a fi aici, de secole, pe am-bele părţi ale Carpaţilor, dea vorbi acelaşi idiom latin şide a avea aceeaşi istoriestrăveche, aceeaşi cultură,aceiaşi eroi, martiri şi sfinţi,cum afirmă un personaj alautorului romanului Buna-vestire, personaj, care, încondiţiile unei dictaturi de obrutalitate neverosimilă,aşteaptă, pregăteşte şi vi-sează – incredibil – o renaştere a naţiunii ro-mâne. Este exact ceea ce ne dorim şi noi,aşteptând o eliberare a acestei naţiuni din chin-gile unei legende maligne, promovată şi susţinutăcu o rapiditate de neînţeles într- o ţară de laNord- Vestul Pontului Euxin, cunoscută de- a lun-gul veacurilor, în primul rând, prin deschidere,ospitalitate şi prin valorile dăruite culturii uni-versale: Constantin Brâncuşi, George Enescu, Ni-colae Iorga, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, EmilCioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, PaulCelan, Nichita Stănescu şi alţi mari creatori.Cred că periodic trăim nişte timpuri ale incerti-tudinii şi derutei, când noţiunile şi valorile esen-ţiale se impun să fie redefinite şi readuse în regimde urgenţă în matricea contemporaneităţii. întreaceste noţiuni şi valorile numite esenţiale, debună seamă, nu pot lipsi modelele prin care s- afondat civilizaţia iudeo- europeană, aflată, la oraactuală, în decadenţă.

în timp ce făceam o indirectă laudă a vieţiişi a viului, a fiinţei şi a poeziei, văzute ca patrie,destin şi sursă a vieţii, am lunecat, treptat, spreidentitate şi starea de exil simţit şi trăit acasă,stare, în esenţă, spuneam, de neînţeles. Pome-nindu- mă, la sfârşitul acestor însemnări, la o răs-cruce, mă gândesc la acel proroc german,asemănat de Thomas Mann cu un hamlet al filo-sofiei europene, care exclama, în paginile uneiadintre cărţile sale de o densitate unică: „Mai tre-buie făcute atâtea încercări! Mai trebuie descope-rit atâta viitor!”. (Aurora) Se cuvine, aşadar, să

mai încerc o dată, apoi încă şi încă o dată, să pri-cep de ce, oare, mă simt acasă – în exil. Se cuvine,alături de aceste tentative şi exerciţii de înţele-gere, în ciuda amărăciunii şi a deznădejdii caremă încearcă, să descopăr „atâta viitor”! Nu esteexclus ca incapacitatea de a înţelege să fie, ea în-săşi, un fel de casă şi exil, totodată. Da, casă şiexil, de care mă apropii şi mă voi apropia, în con-tinuare, prin intermediul scrisului, căci ce poatesă reprezinte scrisul dacă nu o încercare de a în-ţelege, deşi ceva mai profund şi mai înţelept dintine ştie că există lucruri, stări, senzaţii, amintirişi întâmplări care – oricât ai încerca să le limpe-zeşti – vor păstra, totuşi, o aură imposibil de des-cris, imposibil de pătruns cu mintea. Cu toateacestea, vei încerca, iarăşi şi iarăşi, să te apropiide acea aură, din alt unghi, din aerul altor biblio-teci, îndrăznind să te uiţi cu alţi ochi la străluci-rea ei, peste care se va lăsa, abia vizibil, surâsuladâncurilor, surâsul modelelor dintotdeauna.

în această epocă a reevaluărilor şi revizui-rilor, uneori- adeseori, abuzive, în această epocăde confuzie generalizată sub semnul globalizăriişi a politicii corecte, unitatea de măsură a valori-lor – dacă, de bună seamă, există una – ar puteaşi cred că ar trebui să fie cea propusă de autorulvolumului Ecce homo: „Cât de mult adevăr su-portă, cât de mult adevăr îndrăzneşte un spirit?Aceasta a devenit pentru mine, în tot mai maremăsură, unitatea de măsură a valorilor”, căci „fie-care realizare, fiecare pas înainte în cunoaşterepurcede din curajul, din duritatea faţă de sine în-suşi, din puritatea morală faţă de sine însuşi”.Prin Porfiri Petrovici, Fiodor Mihailovici Dosto-ievski afirma un adevăr crescut parcă din aceeaşiîndrăzneală, invocată de geamănul său: „Putereai se dă numai celui care îndrăzneşte să se apleceşi să o ia. Aici e vorba doar de un lucru, unul sin-gur: să îndrăzneşti, atât!”. Este exact ceea ce a

făcut orbul cerşetor Bartimeu, când l- a auzit peIisus. Numindu- l Fiul lui David – adică la fel cumîl răsfăţau adesea galileenii – Bartimeu i- a cerut,cu umilinţă şi insistenţă, îndurare şi, în pofidamustrărilor ucenicilor şi a celorlalţi oameni, careîl însoţeau pe omul de origine divină la ieşirea dinIerihon, orbul a continuat să ceară milă. „îndrăz-neşte! Ridică- te, căci te cheamă!” i- au spus,atunci, martori ai insistenţei curajoase a cerşeto-rului, cei din preajmă după ce Fiul lui David le- acerut ca orbul să vină la El. Iisus i- a redat vede-rea acelui orb, spunându- i, apoi, să plece: „Cre-dinţa ta te- a vindecat!”. (Evanghelia după Marcu10:25)

Prin urmare, curajul moral e cheia, una din-tre chei. Abia când ajungi la rădăcina curajuluimoral, imposibilul ţi se va arăta ca o uşă deschisăvraişte. Cu condiţia să nu uiţi lecţia lui Porfiri,dată lui Rodion Raskolnikov, care nu încetează săzâmbească pierdut- ironic până pătrunde adevă-rul profund şi simplitatea izbitoare din spuselecriptice ale acestui involuntar salvator şi duhov-nic, ascuns sub masca unui anchetator judiciar:„Fă- te soare, şi o să te vadă toată lumea. Dar soa-rele trebuie să fie mai întâi soare. Iar zâmbeşti,de ce: că fac pe Schiller?”

Dar ce înseamnă să fii soare? r

■ Conferinţă ţinută la Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia

(Ca’ Bembo, Aula Dottorato, Fondamenta Sangiantoffetti, 30123 Venezia)clipe de tAndreţe

mAscotA pordenonelegge

mAriA pop Şi frAncesco corsi, directorul editurii Artingenio

30

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

ţine de impredictibilul vieţii ca eşafodajulde decenii al unor credinţe să ne fie zdruncinatîntr- o clipă de întâlnirea cu un mare spirit, aşacum mi s- a întâmplat citind fragmente alese dincorespondenţa ultimei perioade din viaţa luiGogol, prezentate recent publicului român de Edi-tura Victor în traducerea distinsului slavist Ghe-orghe Barbă, asupra cărora nădăjduim să reve-nim. Nu poţi citi aceste rânduri din epistola Celuicare ocupă o funcţie importantă [guvernatorul –n.n.] fără să simţi viermele îndoielii muşcând dinadeziunea absolută la modelul occidental al for-malismului instituţional, catalogat de prozatorulrus drept complicaţie maladivă de „legi şi decizii”:„Acum toţi, fără nicio excepţie, văd că multe în-curcături, abuzuri şi diferite denunţuri s- au să-vârşit din cauză că diferiţi filosofi- legiuitorieuropeni au început din timp să stabilească toatecazurile posibile de abateri, până la cele mai micidetalii, şi prin aceasta au deschis, chiar şi pentrucel mai bine intenţionat şi bun cetăţean, caleaspre procese, pe care înainte le- ar fi consideratdrept o acţiune necinstită […] Iubitorul de oa-meni săvârşeşte acum în mod neruşinat o faptăcrudă în văzul tuturor şi chiar se laudă cu ea,atunci când s- ar fi ruşinat numai la gândul de aşaceva, dacă slujitorul Bisericii i- ar fi pus pe amân-doi cu faţa la hristos şi nu la mârşavele avantajepersonale”.

Profunda cugetare, chiar dacă izvorâse diniluminaţia apropiatului sfârşit, surprinde prinaceea că experienţa Rusiei feudale era săracă înexemple de acest fel, iar cazurile groteşti de „cri-tică tovărăşească”, „autocritică” sau tragice, decopii- „eroi”, care îşi denunţau familia împin-gând- o în moarte, nu erau de nimic prevestite.

Cu toate acestea, conştiinţa sădită de ilumi-nişti a rolului formator al culturii era un fenomenireversibil. Felul în care individul priveşte lumeanu mai ţinea de determinismul bio- psihic, ci deîmprejurarea de a fi parizian sau persan… Gogolînsuşi cerea întoarcerea, nu la atomism social, cila instituţiile tradiţionale: Biserica, administra-rea obiceiurilor populare etc.

Deşi fixată, la modul declarativ, în albia psi-hanalizei şi a poeticii elementelor, tipologia luiGaston Bachelard este un model genealogic cul-tural. Nu din spectacolul mundan îşi selecteazăartistul imaginile, ci dintr- un „complex cultural”sădit de o anume tradiţie şcolară sau formaţie deerudit. Sensibilitatea rafinată de cultură cosmi-cizează chiar şi imperiul imaginilor care se aso-ciază în funcţie de o anume aură simbolică sau devalori psihice supraindividuale. Cu alte cuvinte,există moduri de codificare sau legi de asociere,de genul lanţului semiotic care conduce de la oimagine înrudită la alta. Bachelard reuşeşte ast-fel să supună până şi domeniul oniricului apeti-tului său normativ. Apa este elementul asociatvisării – nu ca oglindă fixă, liniştită, ci ca freamătelementar în care imaginile tremură, se ames-tecă, se confundă, se nasc unele din altele. Un di-namism ce îngăduie acestui element să devinăochiul în care se reflectă atât pământul cât şicerul, prin care acestea îşi schimbă locul sau seunesc în eros narcisist. Pentru Bachelard, narci-sismul nu este iubire de sine, ci iubire de tot şi atoate, un estetism universal (pascalisme).

Romanul de debut al poetei şi eseistei SoniaElvireanu trimite încă din titlu la poetica apei dincartea lui Bachelard. metamorfoză (Ars Longa,2015) e termenul general care acoperă atât suc-cesiunea rapidă de imagini ce se „topesc” unele înaltele, cât şi nucleul narativ ce se despleteşte caun caier în fire întreţesute. Tabloul Sonjei Knipsde Gustave Klimt, de pe copertă, e obiectul uneiexperienţe estetice care dispare în ceea ce Bache-lard desemnează drept antecedente onirice de na-tură să influenţeze contemplarea. Obiectul privi-rii nu face decât să declanşeze o aventură a pro-

priei interiorităţi într- un spaţiu imaginar cu osintaxă a asocierii simbolice asemănătoare vise-lor. Iubirea pictorului pentru muza sa, soţia unuiindustriaş, născută baroneasă Potiers des Eschel-les – o familie de origine belgiană – devine arhe-tipul energetic al iubirii frustrate dintre avatarimasculini şi feminini ai celor două figuri mar-cante din viaţa artistică a Vienei din perioadaJungenstil und secession. Personajele par să senască din deformarea uneia şi aceleiaşi figuri,toate reunindu- se în final în persoana autoarei, acărei vedere spirituală, un absolut al reflecţiei,conţine insula- stea ce reuneşte amorezii poveştiidin poveste, pe Marguerite şi Robert de Tre-mouille. Alter ego- ul autoarei, Elana Roberts,reuneşte astfel pe Margueritte, mama unei alte(sau poate aceleiaşi) Elane şi pe Robert (Bache-lard: „complexul Ofeliei”). încă din primele pa-gini, autoarea- personaj pare să treacă prin îneculnocturn în mare şi resurecţia din zori, urmată deconfruntarea cu paznicul unui ascensor care, vă-zând- o îmbrăcată în alge, ca o creatură acvatică,încearcă să o oprească. „Complexul lui Charon”(cum îl botează Elana pe paznic) e încă un motivasociat de Bachelard simbolisticii acvatice, trans-ferul dintre lumi definind chiar experienţa este-tică. Opera de artă – un obiect aparent inert – areîn istoria sa oameni vii, iar contactul cu el e con-tagios, având asupra privitorului/ cititorului unefect de realitate, schimbător de stare. Semnifi-cative sunt în acest sens pasajele în care un ta-blou se animă, femeia pictată întorcând capulcătre privitori, sau motivul repetat al tabloului cadublu al personajelor reale.

Dincolo de asemenea rafinamente ale uneiscriitoare şi universitare formate la surse franco-fone, există ceea ce produce încântare oricărui ci-titor. Dezvăluirea treptată a identităţii şi rela-ţiilor dintre personaje creează deopotrivă curiozi-tatea enigmaticului şi bucuria revelaţiei. Multi-plicarea personajelor distribuite într- un spaţiumărginit de Franţa şi România şi netulburate detrecerea unui secol e contracarată de relaţionarealor, uneori până la identificare, ceea ce împru-mută până şi absurdului un aer de familiaritate.

Ca şi Sonja Knips, Elana îşi petrece viaţaîntre artişti, bucureşteni sau parizieni, trezind in-vidii şi gelozii. Realizat în perioada premergă-toare expresionismului, tabloul femeii în roz allui Klimt se mai poate confunda cu femeia în alba lui Claude Monet. Elana ar putea fi asemuităcu Gradiva lui Salvador Dali, inspirată de poves-tirea lui Wilhelm Jensen. Sonia Elvireanu nu esteinteresată însă de persistenţa arhetipului înciuda variaţiei lui fenomenale în timp şi spaţiu(formalism modernist) ci, dimpotrivă, de prolife-rarea rhizomatică a lucrurilor şi semnelor ce des-tabilizează orice pretenţie la identitate precisă şi

stabilă. Lunecarea personajelor sub diverse măştiretorice pare o parabolă lacaniană. Semnele tri-mit unele la altele în asocieri infinite, trupul rea-lităţii rămânând mereu în afara acestui lanţ.Claude o iubeşte pe Marguerite, dar fuge cu fiicaacesteia, Francesca, deşi o iubeşte pe sora ei,Elana, care e aidoma mamei. Explicaţia e poatetocmai aceea că Elana, dublul mamei, e o altă fi-inţă tabuizată, inaccesibilă. Un alt îndrăgostitmerge pe urmele Elanei citindu- i jurnalul găsit laAtena. Dacă iubirea definită de Diotima (Banche-tul) se poate împlini în lumea reală, textul, caunivers de semne, exclude prezenţa lucrului/ fiin-ţei desemnate. Lumea romanului este tipic oni-rică, personajele lunecând unele pe lângă alteleca nişte umbre, dispărând brusc, lăsând în urmăchei, scrisori, trupul lor de litere. Frânturi de rea-litate se strecoară în pelerinajul personajelor,unitatea lor fiind asigurată de tema morţii, or-chestrată de imaginarul funerar al apei: fraţiiMargueritei mor în Primul Război Mondial, Tre-mouille se ascunde sub o identitate străină prin-tre duşmani, dar e descoperit, nepoata lui, căsăto-rită cu un moşier român, cunoaşte brutalităţilerepresiunii comuniste, Revoluţia Română facevictime, spitalul e deopotrivă boală şi închi-soare…

Tema cărţii nu e iubirea, ci dorinţa frus-trată. Aşa cum dobândeşte marea densitate şi oforţă malefică de a acapara fiinţele rătăcite în eadevine şi absenţa o stare aproape fizică, resimţitădureros. Un sentiment atât de acut al pierderiicelor care alcătuiesc lumea specific umană de na-tură să contracareze indiferenţa cosmică maipoate inspira doar basmul Tinereţe fără bătrâ-neţe. Căutare a jumătăţii ce reîntregeşte fiinţaprimordială (Platon, Banchetul), erosul eşueazăca într- una din metamorfozele lui Ovidiu, cuOrfeu şi Euridice privind doar în gol. Febrilitateacăutării sub imperiul mirajului se transmite prinfrazele scurte, ca o respiraţie agitată: „Geamul golnu proiecta nicio imagine. Sări ca arsă pe scări şinăvăli în compartiment. Locul era gol. Cercetăabsenţa ca o nălucă. Poate i s- a năzărit. Nimeni,doar ochii lui stăruiau încă vii în mintea ei.” Sta-rea primordială desăvârşită, a fiinţei hermafro-dite, e atinsă doar de autoare, în care se resorbpersonajele de ambe sexe. Bachelard ar spune:„Complexul Lebedei”. r

Maria-Ana TupanReveriile apei

n (Con)texteSemnele trimit unele la altele înasocieri infinite, trupul realităţiirămânând mereu în afara acestui

lanţ. Claude o iubeşte peMarguerite, dar fuge cu fiica

acesteia, Francesca, deşi o iubeştepe sora ei, Elana, care e aidoma

mamei.

soniA elvireAnu

gustAve Klimt: sonjA Knips

„Important este ce rămâne după uitare” (Din însemnările sculptorului

Gheorghe Coman)

M- am tot gândit la un titlu pentruacest articol, dar altul mai potri-vit n- am găsit. La fel s- a numitşi documentarul meu difuzat

acum zece ani la defunctul TVR Cultural, în ca-drul emisiunii „Frontierele privirii”. Din păcate,istoria se repetă iar că românii au o mare ape-tenţă pentru a- şi distruge memoria nu mai încapeîndoială. Cel mai mare muzeu de sculptură în aerliber din România şi, probabil, chiar din Europa,aflat în „poienile rotate” ale pădurii de la MăguraBuzăului şi desfăşurat pe o suprafaţă de 21 dehectare, e astăzi năpădit de vegetaţia crescutăde- a valma, abandonat şi uitat de toţi cei care artrebui să- l conserve şi să- l pună în valoare.

Orice ţară normală ar fi onorată să deţină oastfel de rezervaţie cu lucrări de artă monumen-tală realizate de 163 de sculptori români din toategeneraţiile, cu atât mai mult cu cât miracolul dela Măgura s- a petrecut în perioada comunistă, înşaisprezece ani consecutiv, între 1970- 1985, cuatât mai mult cu cât acolo sunt rădăcinile sculp -turii româneşti contemporane.

în orice ţară civilizată un astfel de patrimo-niu, adunat într- un spaţiu el însuşi neobişnuit defrumos, ar fi devenit demult un reper identitar şiun obiectiv cultural-turistic. La noi însă, aproapenimic din cele create ca să reziste şi să dea măr-turie despre istoria unei epoci pare să nu mai aibănici un fel de viitor.

Când m- am dus pentru prima dată la Mă-gura- Buzăului, despre care auzisem multe de lasculptori, am făcut- o de teamă că s- ar fi putut în-tâmpla să nu mai am prilejul să văd acel muzeuunic de sculptură în aer liber. şi în 2005, când amvizitat întâia oară Măgura, multe dintre cele 256de lucrări monumentale cioplite în calcarul adusdin carierele învecinate, de la Năieni şi Ciuta, seaflau într- o stare de conservare precară, erau nă-pădite de vegetaţie, unele chiar vandalizate, şi numai existau plăcuţele de identificare. Turişti ne-civilizaţi poposeau acolo, aprindeau focuri pentrugrătare şi lăsau după ei gunoaie. Dar chiar şi aşa,impresia a fost copleşitoare. Am revenit în acelaşian cu o echipă de la TVR pentru a filma muzeulîn aer liber de la Măgura şi a realiza un documen-tar despre acel fenomen artistic uluitor, datoratregretatului sculptor Gheorghe Coman. La doiani după aceea, în sfârşit, autorităţile au între-prins un minim gest reparator, curăţând vegeta-ţia crecută haotic, reinstalând plăcuţele deidentificare ale fiecărei ediţii şi restaurând uneledintre lucrări. însă grija pentru un astfel de pa-trimoniu trebuie să fie constantă, iar nu spora-dică. Natura şi- a văzut mai departe de ale ei şiastăzi, la 45 de ani de la debutul simpozionuluide sculptură în aer liber, primul de acest fel dinRomânia, imaginea rezervaţiei de sculptură de laMăgura e tot dezolantă. Am primit o serie de fo-tografii de la faţa locului de la un artist care- misemnala din nou starea inacceptabilă a lucrărilor.Cu acceptul său, articolul de faţă e însoţit de câ-teva imagini edificatoare.

în spiritul corectitudinii, se cuvine să amin-tesc despre evenimentul care a avut loc pe 18 sep-tembrie 2015 la Consiliul Judeţean Buzău: osesiune aniversară dedicată împlinii a 45 de anide la deschidera primei ediţii a taberei de la Mă-gura, organizată de Asociaţia Forum Art şi Con-siliul Judeţean Buzău, în parteneriat cu Arhiepis-copia Buzăului şi Vrancei, Uniunea ArtiştilorPlastici din România – Filiala Buzău, Muzeul Ju-deţean „Alexandru Odobescu”, Centrul Cultural„B. P. hasdeu” şi Seminarul Teologic Ortodox„Chesarie Episcopul”. Cu siguranţă, un simpozioncu referate şi comunicări dedicate acestui subiectmarchează un moment jubiliar şi readuce în aten-

ţie fenomenul Măgura Buzăului. E un început,însă e nevoie şi de acţiune concretă: conservareaşi valorificarea acestui inestimabil patrimoniu.

Pentru a marca şi eu, în felul meu, aniver-sarea a 45 de ani de la debutul primei tabere decreaţie în aer liber din România, voi încerca maideparte să concentrez în puţine rânduri impor-tanţa acesteia.

în 1970, sculptorul Gheorghe Coman puneabazele unei opere de pionierat. El reuşea să deaviaţă mai vechii idei de a strânge la un loc,într- un spaţiu neconvenţional şi pentru o pe-rioadă determinată, un număr de artişti care sălucreze împreună, dăruindu- şi apoi lucrările spa-ţiului- gazdă. Artistul- organizator propunea ca ta-băra să aibă 16 ediţii consecutiv, cu câte 16sculptori participanţi, la fiecare dintre ele. Peatunci vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plas-tici din România, sculptorul Ovidiu Maitec notaîn articolul „Tabăra de sculptură de la Măgura-Buzău” (revista „Arta”, nr. 11/1970, p. 12): „Aici,pe un picior de plai, pe o gură de rai, au poposit16 sculptori tineri; în atelierul acesta fără ziduri,fără limite – al naturii, artiştii s- au aplecat cugândul asupra unor legende, a unor mituri, au în-chipuit simboluri”. Printre numele cu rezonanţăale participanţilor la prima ediţie se numărau:George Apostu, Liana Acsinte, Napoleon Tiron,Adina ţuculescu sau Mihai Buculei. încă de la în-ceput, sculptorii au fost ajutaţi în confruntarealor cu blocurile masive de calcar de experimenta-ţii cioplitori de la Ciuta, de la care artiştii, dupăcum chiar ei mărturiseau, au avut multe de învă-ţat. Astăzi, vizitând muzeul în aer liber, consta-tăm că cei mai importanţi sculptori contemporaniau trecut pe acolo. Majoritatea tineri, proaspătabsolvenţi ai institutelor de artă, ei trăiau o ex-perienţă cu totul nouă: să realizeze o lucrare mo-numentală dintr- un material dificil, la dimensi-uni cu care nu erau familiarizaţi.

Cu timpul, ediţie după ediţie, la Măgura s- acreat, în spiritul unei adevărate academii liberede sculptură, o emulaţie fără precedent. Sculpto-rii care deja căpătaseră experienţă îi îndrumaupe cei nou veniţi. Tenacitatea, diplomaţia şi voin-ţa de frumos a lui Gheorghe Coman, împreună cusolidaritatea de breaslă au făcut posibil miracolulde la Măgura Buzăului. După câţiva ani, taberelede creaţie împânzeau teritoriul României.

Acum, pentru prima dată, fac publice câtevafragmente din mărturiile pictoriţei Patricia Po-pescu, fiica lui Gheorghe Coman, desprinse din-tr- un interviu pe care mi l- a acordat în 2006. Elesunt cât se poate de grăitoare: „şaisprezece ediţiipentru că atunci aniversa Buzăul 1600 de ani dela prima atestare şi ca să- i încânte pe responsa-bilii politici de atunci, dar şi pentru că 16 este nu-mărul modulilor din Coloana lui Brâncuşi. Erapentru tata un număr simbolic, important pentrusculptura românească, fiind legat de Brâncuşi.(...) Relaţia lucrare/ambient l- a condus, cred, laideea de tabără. A face o lucrare pentru unanume loc. Este şi concepţia lui la fiecare ediţie,fiindcă pietrele le aşeza el, în funcţie de dimen-siuni, într- un anume loc. Ei le găseau aşezate. Ar-tiştii trăgeau la sorţi piatra, cu loc cu tot. Tata eraşi puţin scenograf. Sigur, dacă un artist avea oidee mai bună, se putea muta piatra. (...) SpiritulMăgurei a fost şi un mod de a trăi. Mai ales la în-ceput, când ideea de tabără nu exista şi artistulnu ştia cum este să meargă şi să lucreze într- o co-lectivitate. Pe vremea aceea fiecare artist lucrasingur, în atelierul său. Nu putem să nu ne gân-dim cum a fost pentru primii artişti care au mersacolo. S- a născut, astfel, emulaţia. Artiştii se sfă-tuiau între ei şi constatăm, astfel, că fiecare ediţieare un specific al ei. (...) Mare parte din sculptoriiimportanţi de astăzi au trecut pe la Măgura. Daratunci erau tineri. Erau absolvenţi. Se vede însădin lucrările lor tot talentul care i- a consacrat, ul-terior. (...) Presiuni ideologice foarte mari n- aufost. Pentru asta s- a zbătut tata. Ca să- i lase li-

beri acolo. şi a obţinut asta. A câştigat libertateaasta cu diplomaţie şi sacrificându- se el, câteo-dată. în orice caz, asta a fost fericirea lui cea maimare; nimeni n- a venit la Măgura să zică că tre-buie să facem bustul tovarăşului sau al tovarăşei.Cred că conducătorilor de atunci nu le- a spus ni-meni că Măgura era cea mai importantă manifes-tare de sculptură românească, fiindcă, atunci,sigur ar fi vrut să fie şi ei reprezentaţi acolo. Dacăera să se laude cu ceva, tata se lăuda, oricine l- arfi întrebat, cu spiritul liber al Măgurei. Cu astase mândrea. şi după revoluţie.”

în integralitatea lui, păstrez acest interviupentru o viitoare carte, demult visată, pe care ovoi dedica Măgurei Buzăului. Dar nu doaraceastă carte mi- o doresc. Aş vrea, de asemenea,ca peste cinci ani, când se va împlini o jumătatede secol de la naşterea acestei academii libere desculptură, să vedem renăscut muzeul în aer liberdin „poienile rotate” de la mănăstirea Ciolanu, înmemoria lui Gheorghe Coman şi a tuturor sculp-torilor care au trecut pe la Măgura şi care nu maisunt printre noi. Pentru ca să rămână ceva „dupăuitare”. r

31


OCTOMbRIE 2015

Luiza BarcanS.O.S. Măgura Buzăului!

Cred că conducătorilor deatunci nu le- a spus nimeni că

Măgura era cea mai importantămanifestare de sculptură

românească, fiindcă, atunci, sigurar fi vrut să fie şi ei reprezentaţi

acolo.

pildA năvodului

măgurA

măgurA

măgurA

32

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Pentru cerebralul Vasile Andru, tes-tând variate forme de dicţiune epică,experimentalismul a fost doar un mij-

loc pentru a ajunge la acel „cifru personal” al ros-tirii. „Prozator de propoziţii”, cum minimalizators- a repetat, el, cu silă de invenţie, a încercat să nu„decadă” în ficţiune, oferindu- ne, în decupaj cine-matografic, o succesiune de scene, dincolo dezarva existenţială; o tămăduire sofronică, docu-mentând despre sine, ţintind, însă, sensul global.Fiindcă scrisul, răpindu- i „orele esenţiale”, „e unjaf pe seama trăitului”, spunea. Iar realul, deopo-trivă, „temut şi căutat cu sete”, revigora o prozăsaturată de tehnicism, sedusă de un obositor lim-baj diegetic, comentând parazitar textul ce sescrie. Al. Protopopescu, reamintim, îl includea pelista pre- textualiştilor, în timp ce Gh. Crăciunvedea în Andru „un desantist adevărat”. VasileAndru însuşi, acceptând textualismul drept „oeroare fertilă”, recunoştea că noua paradigmă „aîncălzit sângele prozei”. Ca redactor la Viaţa ro-mânească a sprijinit tipărirea unor „texte deavangardă”, dar, modest, şi- a rezervat rolul de„compars”, ca fidel tovarăş de drum. Nu prelun-gim aici o discuţie oţioasă. Cert, Vasile Andru nuputea îmbrăţişa febricitant o orientare împinsăspre ludus, acuzând presiunea ironică, de vremece interesul său privea „curenţii de adâncime”.Altfel spus, nu realitatea, ci existenţa (ceea cepoate deveni omul) îl pasiona, urmând – poate –recomandările unui Milan Kundera (L’art duroman, 1986), cercetând câmpul posibilităţiloromeneşti. Totuşi, un maximum de real, esenţiali-zat, ca tâlcuitor al lumii, conjugând accesul la realcu progresia psihică şi înţelegând integralismulprin râvna spre cosmicitate. Or, „transportul”lumii în text, distanţa dintre trăire şi codificareatrăitului îl obligă să se consacre experimentuluiexistenţial. Viul, recunoaşte prozatorul, îşischimbă necontenit numele; fondul enigmatic alomului poate fi împins spre „îmbunătăţire”, do-bândind seninătatea, o viaţă plină, „sporitoare”.în fine, chiar prozatorul- tămăduitor trăieşte întredouă existenţe: scrisul (la vedere) şi aspiraţia sa-pienţială (tăinuită), cultivând o practică a liniştii,ieşind din rătăcire prin îngrijirea sufletului. Ine-vitabil, va face trecerea de la calofilie la filocalie,atent la eficienţa rostirii, chiar dacă scrisurile,preciza, vădesc o „continuitate de ansamblu”.Scrisul rămâne, totuşi, o „secreţie a orgoliului”;încât, ieşind din „iarna filologică”, Andru râvneştepractica liniştii, spiritualizarea vieţii, înţelegânddefinitiv scrisul ca însoţitor de drum. Acceptândcă epuizarea, „închiderea” unei teme este imposi-bilă, importantă rămânând doar făptuirea. Sau,

altfel spus, văzând în carte „sărbătoarea unei re-velaţii” ori, dimpotrivă, „mormântul” ei. „Ursulbudist” (cum îşi zice) nu îşi va înfrâna ispita bunăa scrisului. Ucenicind la propria- i optimizare, sla-lomând printre capcanele epocii, vrea şi are o re-laţie prietenoasă cu timpul. „Lucrarea liniştii” pecale spirituală (hesychia) îl întăreşte; gena ferici-rii şi fericirea „dobândită”, maturizarea afectivă(autocontrolul), travaliul cu sine însuşi pregătescsaltul la Duh. încât endorfina scrisului îi dă ghes,împăcându- se cu isihia, încercând a câştiga între-gul fiinţei, dobândind, prin „meşteşug”, liniştea.Legenda Andru, de circulaţie explozivă în anii ’90,se leagă şi de relansarea isihasmului, cu insis-tenţă optimizatoare, vindecări sacerdotale şi oa-meni îmbunătăţiţi. Radu Mareş, convins că peAndru „îl paşte legenda”, foloseşte, în Ecluza, oversiune folclorizată, vorbind despre un anumeAndricu. Dar fericirea, atrăgea atenţia Andru înTerapia destinului (1994), nu poate fi o ţintă înplin turboconsumerism, stimulând impulsul achi-zitiv. Adică, precaritatea de a fi. Pornit, „prin fireşi ostoire”, pe calea isihiei, a interiorităţii asce-tice, Andru a dovedit eficienţă pastorală, recunoş-tea mitropolitul Antonie. Efortul său vizeazăreconstrucţia spirituală. Viaţă şi semn (1989)putea fi citită, în pofida fragmentarismului (con-vergent, de fapt), ca o serie de reverii antropolo-gice, declamând extatismul „participaţiei laUniversal”, la scară socio- cosmică. Cartea, „foartecerută”, s- a bucurat de o atenţie specială la Con-siliul Culturii, fiind minuţios examinată după ceun exemplar i- a fost înmânat Raisei Gorbaciov, laacea întâlnire care ţine, zicea Andru, de sincro-destin. Ca şi memorabila frază rostită de soţia li-derului de la Kremlin: „eu am nădejde!”, vizând,desigur, realităţile româneşti.

înţelegând proza ca antropogenie, VasileAndru – ca un avva mirean – îi recunoaşte efectulmodelator, în sens înalt- pedagogic. şi pentru aoferi textelor un „plus de viaţă” se insinuează înnaraţiune, captând propria- i intensitate corpo-rală. Risipind numeroase articole- program, V.Andru pleda pentru dezinhibare şi înviorare ex-perimentalistă, în sensul recâştigării fiinţei, fă-când saltul de la eveniment la conştiinţă (hristo-sfera ca stadiu). Adică, sofronizând lumea prinbogăţia persoanei.

Om luminos, de un blând nonconformism(recunoştea), Vasile Andru a trăit cumva în afaravremurilor opresive. A ţinut conferinţe „de acope-rire”, a ocolit rigorile cenzurii, a sfidat interdic-ţiile, a vorbit despre arta de a trăi în spaţiulromânesc. E drept, unii (precum Alex ştefănescu)reacţionează alergic la astfel de sfaturi „de îmbu-nătăţire a vieţii” prin putere meditativă. Deasu-pra silniciilor vremii, Andru şi- a urmat tenace,neabătut, calea, încercând, o „inginerie psiho-so-matică prin cuvânt”, ca în Psihoterapie isihastă(2000), sperând iluminarea. Eseurile sale sapien-ţiale, numeroasele interviuri şi mărturii (unele,adunate în geografia sacră şi profană a vieţii,2015), vor să ne aducă claritatea, să ne îndemnea ne bucura de existenţă, să ne facă să înţelegemcă fericirea nu depinde de lucruri exterioare. Fi-indcă fericirea are „culoarea lăuntrului nostru”,repetă el neobosit, corectând, prin îmbunătăţireaatitudinii mentale, ideea de soartă (în sens fata-list) şi la nivelul neamului; desigur, prin „recicla-rea defectelor”, folosind filosofia seninătăţii (pebază mioritică) şi „temporizarea neantului” şi,mai ales, prin implicarea vestitorilor, adică a „pro-pulsorilor”, cei care – prin intensitate, tenacitateşi pozitivitate – vor anunţa şi vor împlini marileproiecte. Aici, observăm, Andru contrazice nihi-lismul radios al lui Cioran.

Cel care, în 1955, elev la Baineţ, a începutcu poezie (în scânteia pionierului), „clasicizat”acolo prin Societatea culturală care îi poartă nu-mele, recidivând sub pseudonim (V. Alinescu) înperioada rădăuţeană, ţine de o promoţie fărâmi-ţată, decentă ca indice cultural, „nerealizată”,însă, spunea prin 1988. După o „haltă” profeso-

rală suceveană, în mediul de rezonanţă al promo-ţiei sale, Vasile Andru încearcă, prin „zguduireaminţii”, altceva în peisajul nostru epic. Prin ho-lism, recuperând sacrul, vrea un alt real, articu-lându- se perspectivei cosmoteandrice. Aduceproza, ne anunţa orgolios, în faza „post-şcolariză-rii” (vezi Caiete critice, 1986), identificând câtevanivele valorice, captând ecourile sofroliminale şipunând la lucru N- 400, cu „răsunet în om”, dife-renţiindu- se – evident – faţă de comilitonii crono-logici (cf. Monica Spiridon). Până la acest pas, săreamintim că mirele (1975), folosind material et-nografic şi modulaţii gregoriene aducea la luminăun rest dintr- o lume ancestrală. Ca etno- roman,mirele, deşi „pare bucovinean”, fructifică ritualul(nunta postumă) ca „act împărtăşit” şi se vrea unsimbol al „drumului omului”, explorând bibliotecaancestrală / memoria arhetipală. şi Noaptea îm-păratului (1979, 1993), deşi – aparent – o recon-stituire istorică, ne aruncă „dincolo de Istorie”,fiind un roman al genezei. Epopeea De bello Da-cico, „replică” la opusul cesarian, incluzând şi Co-rabia celor o sută de furtuni se baza pe o temei-nică documentare în Biblioteca vaticană, recupe-rând – în imaginar – jurnalul pierdut al lui Tra-ian. Paradoxal, ca roman al puterii, rescriindJurnalul de campanie al împăratului, el nu mi-zează pe acţiune. Noaptea lui Traian, la casa pre-toriană, pe pământul dacic vesteşte o întemeiere.şi denunţă, cu fineţe psihologică şi filtru reflexiv,folosind un limbaj actualizat (indicativul prezent)şi desacralizat, deloc respectuos la adresa conven-ţiilor (nota Al. Protopopescu), minciuna ca marfă.Traian, glăsuieşte un veteran din garda preto-riană, „a închis gura delatorilor”, alungând „pe-tele de frică”. Sub dispreţul Plotinei (soţia),deplângând năravul poeţilor Romei (care „nu ştiudecât să tămâieze”), Traian a pedepsit pâra. Cumvedem azi, fără a stârpi sămânţa zeloşilor osana-lişti. Dar acest analitism „evanescent”, au preci-zat prompt comentatorii, se fixează în simbolic şi,deopotrivă, în proximitate.

în fine, Turnul (1985) poate fi citit, dincolode proiecţia falică, şi ca roman de dragoste, pro-tagonistul Vasile (antropolog) recuperând „pe ver-ticală”, regresiv, mesajul speţei (o recapitulare alumii până la tăcerea genetică, adică „tunetul pri-mordial”: clipa zero). Tehnica „abruptului epic”,practicată cu sârg, anulează discursivitatea aces-tui roman „neobişnuit”, cum s- a spus. Fiindcă,prin Turnul, considerat o carte „trăită”, V. Andrucercetează omul „dinlăuntrul său”. Atât Daria(medic), un suflet moale, activând energia dato-riei, cât şi Eulalia (judecătoare) sunt „sclavele iu-birii”, orbitând în jurul unui ins „neaşezat”(antropologul), pendulând între bravadă şi vulne-rabilitate. Dar romanul trimite şi spre redacţiaVieţii româneşti, turnul de fildeş al prozatorului.V. Andru şi- a impus un stil benedictin. Refugiatîn „obştea” redacţională, el trăia altfel, repliataproape în atemporal, deşi foarte mobil (intelec-tualiceşte), plin de entuziasm, deschis experimen-telor narative: de la drama incomunicării (înprimele texte) la autoreferenţialitate şi, prin cărţide iniţiere, la optimizare umană, „alunecând”,zice Alex ştefănescu, în ipostaza de „propovădui-tor”. Astfel, literatura română, pierzând un scrii-tor, ar fi câştigat un predicator, conchide,inclement, criticul, şi el bucovinean, ignorând cunonşalanţă, în Istoria sa, câteva titluri remarca-bile (Păsările cerului, în primul rând). Laudă înschimb, pe merit, muntele Calvarului, un sumbruroman de sertar (1991, început în 1986), în careAndru dezvoltă un „eseism cazuistic” (cf. MarianPopa), pornind, alături de Dora şi la solicitareaei, o anchetă pentru demascarea făptaşilor (unomor pentru bani, la Orăştie). Dosarul Nistor dez-văluie, prin tandemul Tricobe / Ghenţa, tenebreledin om într- un proces obstrucţionat, întins pevreo doi ani, cu intervenţii reflexive şi implicărisimbologice din partea autorului (anchetator ex-plicit), mizând pe „civilizaţia culpei” şi saltul înrevelaţie. r

Adrian Dinu RachieruEndorfina scrisului şi „meşteşugul” liniştii

Înţelegând proza ca antropogenie,Vasile Andru – ca un avva mirean –îi recunoaşte efectul modelator, în

sens înalt- pedagogic.

n Recitiri

vAsile Andru

Ca experienţă de traducere şi deapropiere între culturi, este deapreciat efortul membrilor echipeicare a pus la dispoziţia publicului

spaniol, în cele mai bune condiţii lingvistice, treipoveşti reprezentative pentru contribuţia litera-turii populare româneşti la istoria literaturiiuniversale. Nu este vorba de o lucrare care aparecu o vocaţie exhaustivă ci, din contră, oferă cumare grijă acele poveşti care, pe de o parte,prezintă puternice influenţe ale folclorului româ-nesc şi, pe de altă parte, sunt cele mai potrivitepentru o comparaţie cu alte tradiţii literareeuropene. Astfel, publicaţia, care cuprinde şi undicţionar de personaje, reuşeşte să apropiecititorul spaniol de tezaurul literar popularromânesc, destul de puţin cunoscut de către noi,şi, în acelaşi timp, să contribuie la preţuireafigurii admirabile a lui Petre Ispirescu, susţinătorprincipal al miturilor fundamentale ale societăţiiromâneşti şi al limbajului oral, dominante întransmiterea nucleului de simţire şi a lait-motivelor prezente în astfel de scrieri. Ispirescua insistat în a identifica, culege şi sistematizaformele narative plecând de la cultura popularăromânească şi făcând apoi cunoscut din plinrezultatul investigaţiei sale. Efortul său divul-gativ este demn de toată preţuirea, cu atât maimult cu cât, în acest fel, a contribuit la formareaunităţii spirituale a naţiunii, sarcină care era înconsonanţă cu peripeţiile politice din Europasecolului al- xIx- lea. în fond, elaborarea acesteiapreciabile arhive scrise de patrimoniu oralposedă clare conexiuni cu ideologia politică,istorică şi socială a epocii, cu alte cuvinte, cuideea că doar amintirea şi conservarea imaginilorşi temelor formative ale unui popor oferă date desimţire perene şi fiabile pentru a- şi conduceevoluţia. Personajele precum Greuceanu, Făt-Frumos şi Prâslea cel voinic definesc sufletulromânesc, cu complexa sa legătură cu limitelevieţii şi ale morţii, ale libertăţii şi ale destinuluişi, în plus, marchează canale de comunicare întreneliniştile sufleteşti din toate timpurile. Ne vomopri succint asupra unor aspecte literare care sebucură de o excelentă şi proaspătă traducereoferită de această publicaţie.

După o primă lectură a celor trei poveştitraduse de către echipa de traducători care alucrat într- o manieră coezivă sub îndrumareasubsemnatei, răsare în mintea cititorului atent oidee şi anume invitaţia pe care o fac aceste scrieride a fi supuse unui examen structuralist clasicfăcut cunoscut de către specialistul rus VladimirPropp în cartea sa morfologia basmului (Madrid,Akal,1985). într- adevăr, fiecare din aceste poveştifurnizează abundente indicii de repetări sauvariaţii de moduri şi funcţii în jurul cărora sestructurează întreaga uneltire. în toate poveştilese regăseşte o evidentă luptă între bine (eroi,prinţese şi zâne) şi rău (zmei, Ghionoaia şiScorpia) care îşi dispută puterea asupra fiinţelorşi asupra lumii în care locuiesc. în acest fel,poveştile ne prezintă personaje care sunt încăutarea unei direcţii şi a unui ghid, aşa cum

sunt regii unor regate anonime – oricare ar fiele –, a căror întâlnire cu personaje ca Greuceanuşi Prâslea le permite să- şi reorganizeze regateleşi vieţile. Eroii poveştilor, poate cu excepţia luiFăt- Frumos din a doua poveste, Tinereţe fărăbătrâneţe şi viaţă fără de moarte, se dovedesc a fiautentici intermediari care readuc lumea care îiînconjoară la o ierarhie pierdută şi considerată camodel ideal. Lumea revine la esenţa ei mulţumitămagistralei intervenţii a celor doi eroi. Existămulte modele repetate de- a lungul poveştilor. îndouă dintre ele – greuceanu şi Prâslea cel voinic– predomină modelul furtului şi al restituirii, întimp ce în basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţăfără de moarte se evidenţiază ideea căutării uneivalori promise, dar dificil de obţinut. Poveştilebazate pe restituire – a soarelui şi a lunii furatede către zmei şi a merelor de aur sustrase tot decătre zmei – adoptă forma unei călătoriiorizontale şi, respectiv, a unei catábasis – saucălătorie verticală – care, în ambele cazuri, nu- itransformă atât de mult pe eroii principali cât pecei care îi înconjoară. Greuceanu se arată ca unerou tipic de poveste populară, cu aspecte aproapenietzscheene, dat fiind că este neînfricat, fărăruşine sau timiditate în faţa dificultăţilor pe carele prezintă întreprinderea pe care o are deparcurs. Arta metamoforzării învăţată în timpulconvieţuirii sale cu Faurul Pământului, o speciede vrăjitor, îi permite eroului să eschivezeameninţările provocate de către zmei şi să iasăneatins la final. De asemenea, strategia de luptăcu fiinţele monstruoase care reprezintă forţelerăului în poveste este, de obicei, aceeaşi, comunăcu aventurile lui Prâslea. Ca întotdeauna,aventurile lui Greuceanu eliberează şi ele o lumevrăjită şi subjugată de către zmei, care împiedicăfrumuseţea şi justiţia să se împrăştie pe toatăsuprafaţa pământului. Stirpea negativă a zmeiloreste surprinsă în fiecare din metamorfozele ei –perele aurite, florile de locus amoenus – prinsagacitatea şi perspicacitatea eroului, care ştie sărecunoască unde se găsesc binele şi răul în fiecaremoment. în cele din urmă, masca forjată la foclent de către fierar face să moară şi ultimazmeoaică ce îndrăzneşte să- i dispute lui Greu-ceanu protagonismul în această aventură; acestarecuperează sabia pe care o furase diavolul dupăce lovise o stânca enormă. în timpul acestei lupteîntre principii opuse, ne atrage atenţia modulcum energiile malefice se reciclează şi se trans-formă de către cele bune în instrumente utile, caşi când nimic în univers n- ar putea rămâne înafara ierarhiei între virtute şi viciu.

Prâslea cel voinic oferă o variantă aaventurilor lui Greuceanu, deoarece, aici, untânăr, cel mai mic dintre cei trei fraţi şi fiul unuirege slab şi dubitativ, îşi oferă ajutorul tatăluisău, capturând hoţii merelor de aur care se aflauîn grădina regală, acţiune pe care o duce la capătcu îndrăzneală şi succes. Povestea aminteşte deistoria lui ţarevici ivan şi furtul merelor de aurde către pasărea de foc sau de clasica grădină ahesperidelor, însă acum este vorba despre unneam de zmei care se fac responsabili de delict.Cu scopul de a îndeplini sarcina, Prâslea nu seteme în momentul în care e nevoit să se afundeîn secretele unei temute prăpastii, simbol alnecunoscutului incontrolabil, unde – aşa cum seîntâmpla în povestea anterioară – eliberează dincaptivitate pe cele trei surori care proveneau dinregatul său, le dă bestiilor ceea ce meritau şisuferă dureroasa trădare din partea fraţilor săi,invidioşi din cauza succesului lui. în sfârşit,disponibilitatea lui Prâslea pentru a face bineleşi de a lega relaţii de prietenie cu alte fiinţe, chiarşi cu alte specii de animale, potenţată de prover-biala sa virtute, îl determină să câstige ajutorulunei puternice Ghionoaie care îi permite să seîntoarcă la casa lui şi să repună lucrurile pefăgaşul lor normal. Astfel, Prâslea se căsătoreşte

cu cea mai mică dintre prinţese, în acord custatutul lui de frate mai mic şi decide să fieinstanţa divina – în locul lui însuşi – cea care săle dea fraţilor lui ceea ce meritau. Totul serecompune deci în regatul din care eroul esteoriginar: de la furt se trece la restituire şi de latrădare se trece la justiţie. Este de remarcatabsenţa aspectelor creştine din poveştile pe carele comentăm. Prezenţa divinului este indiscu-tabilă, însă nu este vorba de o putere logică, cucare fiinţa umană comunică efectiv, ci de o puterenuminoasă de la care se aşteaptă varii rezultateşi nu toate avantajoase pentru individ. Convie-ţuiesc în poveşti, fără nicio îndoială, elementemitice şi păgâne cu cele efectiv medievale, ceea ceconfirmă natura istorică stratificată a materia-lelor care o compun. Solidaritatea între funcţiiledesfăşurate de către personaje şi acţiunile lorexplică această combinaţie de elemente care dauorigine unor etape diverse ale dezvoltării spiri-tului român.

Cea de- a doua poveste posedă o privire maitaciturnă şi melancolică, în comparaţie cucelelalte. Prezintă istoria unui Făt- Frumos acărui obsesie a imortalităţii îl conduce cătrePalatul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără demoarte şi, la fel cum Euridice nu ascultăindicaţiile lui Orfeu, întâmplarea lui de a fipătruns în Valea Plângerii îl împiedică pe prinţca posesia acestui lucru aşa de singular să poatăsă devină stabilă. Asistăm aici la evoluţia tragicăa unui erou care nu cunoaşte modul cum trebuieobţinută fericirea, neascultând, din neatenţie,sfaturile pe care stăpânele palatului i le dau,experimentând, la sfârşit, precum un Oedip altradiţiei orale româneşti, greutatea destinuluicare îi aşteaptă pe cei care nu sunt capabili de aînţelege că viaţa eternă este conectată curenunţarea la o viaţă demnă de a fi trăită. Tonulomniprezent în poveste este cel al tragedieiclasice, ceea ce presupune din nou un interesantamestec de genuri în interiorul naraţiunii,îmbogăţind- o. Cu toate astea, combinaţia literarăeste efectiv cea care explică identificarea pe carecititorul o experimentează cu orbirea şi neroziapersonajului principal, un antierou în toatăregula. Cine nu a dorit vreodată imposibilulmăcar o dată în viaţa sa? Această lipsă deabilităţi practice, de prudenţă în dirijareapropriei vieţi, îl apropie pe Făt- Frumos de fiecaredintre noi, făcându- l mult mai uman decâtrobuştii, dar mult mai puţin emotivii Greuceanuşi Prâslea. Aceasta este virtualitatea pe care oscoate în evidenţă această poveste în comparaţiecu celelalte, şi anume, capacitatea sa de aemoţiona pe cel care o citeşte şi nu doar de areflecta ideologia populară expresivă a temerilorşi dorinţelor unui popor. Melancolia, dorinţele şierorile fiinţei umane îşi dau întâlnire în acesttrist episod intermediar, atât de îngrijit tradus înlimba spaniolă, ca şi restul poveştilor.

în sfârşit, ne- ar face plăcere să încheiemaceste comentarii cu câteva observaţii în legăturăcu limbajul folosit în poveştile selecţionate, carestrăluceşte prin familiaritatea sa şi, aşa cumînşişi traducătorii subliniază – o semnalam şi noimai înainte – prin dependenţa sa de registruloral. Nu degeaba ne aflăm în faţa unor piese caredau întâietate comunicării mai directe, cu scopulde a sugera sentimente şi, mai ales, cu scopul dea transmite o ideologie cu o anumită determinare.Intriga se bazează pe distincţii simple şi elemen-tare (bine/rău; normal/anormal; erou/ ticălos), darcu structura sa inflexibilă pretinde să configurezesufletul ascultătorului şi al cititorului, dotându- icu o întreagă arhivă de întâmplări legendare lacare pot apela atunci când judecata practică onecesită. Nu există abstracţiuni în aceste poveşti,ci o concreteţe estetică şi practică, căci nu esteteoria, ci raţiunea, facultatea care delimiteazănivelul discursiv în care se mişcă autorul săucomunitar, cu alte cuvinte, bunul simţ comun alpoporului. îmi rămâne doar sarcina de a felicitatraducătorii pentru efortul de a fi ales aceleexpresii în spaniolă care se ajustează cel mai binesensului, în vederea transmiterii efective aoriginalului românesc, apropiind un pic mai multambele culturi, un efort ce este susţinut printrenoi şi încurajat de instituţii atât de prestigioaseca Institutul Cultural Român. Fie ca aceastăfericită iniţiativă să aibă parte de recidive cât mairepede. r

33


OCTOMbRIE 2015

n Corespondenţă din Spania

Dana opricaO traducere colectivă

● Petre Ispirescu, Cuentos populares rumanos/Basme populare româneşti, Traducere coordonată deDana Oprica, Madrid, Editura Ediciones Crusoe,2013. Nuria Sánchez Madrid (UniversidadComplutense de Madrid). Această publicaţie esterodul unui proiect de traducere colectivă a uneiselecţii de poveşti cuprinse în preţioasa culegere pecare a realizat- o folcloristul român Petre Ispirescu însecolul al- xIx- lea. Exerciţiul de traducere a fostrealizat sub îndrumarea riguroasă a profesoareiDana Oprica de la Institutul Cultural Român (ICR)din Madrid, iar la acesta au participat persoane carestudiază limba şi literatura română, ceea ce ne facesă lăudăm ideea încorporării acestui gen de activităţiîn cadrul studiului obişnuit al unei limbi.

34

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Dragul meu prieten, e vremea poeziei. De când Confucius a în-tocmit prima culegere de poezie populară, pe care a intitu-lat-o: shi Jing, Cartea Poemelor, secole de-a rândul chineziiau socotit că literatura înseamnă poezie. Până astăzi, poezia

este cinstită în cu mare fast. La formele prozodice clasice, s-au adăugat rit-murile moderne ale exprimării poetice şi de aceea îţi ofer câteva poemecreate de una dintre cele mai iubite poete tinere ale Chinei de azi, în faptpoezii şi picturi ale aceleiaşi minţi.

ShI ShI RAN, cu numele real Yuan Shiping, este poet şi pictor deopo-trivă de cunoscută şi apreciată. Poemele ei au fost traduse în engleză, fran-ceză, suedeză, coreeană, japoneză etc. Tablourile sale sunt frecvent expuseîn ţară şi în străinătate. A primit nenumărate premii pentru poezia ei lagraniţa dintre realitate şi vis. Ea însăşi declară că preia şi explorează uni-tatea proprie artei chineze vechi dintre poezie şi pictură, sincretismul aces-tora, shi hua he yi. Culegere de poezii: Haina verde, rodia, Pe stradaTaiwan – poezie şi pictură. în prezent, este redactor şef adjunct al revisteiHai feng, Briza mării.

Sincretismul poeziei şi picturii este clădit pe esenţa însăşi a scrieriichineze, pe baza pictografiei. Caracterul chinezesc, han zi, este în realitateel însuşi pictură, desenează lucrurile, urmăreşte, descrie lumea, pentru caapoi să devină simbol. Poezia, shi, ca forma cea mai directă de expresie, înmod firesc are la bază pictura, hua; aşa a fost Wang Wei, poet şi pictor, aşaun alt mare poet şi pictor, Su Shi, despre care se spune că la el poezia estetablou, iar pictura sa este poezie, declară ea.

Mica fiară sau CăutareCitind poeziile lui Wang Jiaxin

Cât despre amintirile din copilărie, ele suntPrecum cel mai minunat film, cu toate căEste compus din atâtea fărâme disparate.Ne întâlneam zilnic în cântul melodios al păsărilor cuRoata proaspătă a soarelui. Florile înălţau pe culmiAroma propriei vieţi. Numai eu ştiam că,Destul de curând, la porunca timpului,Pasiunea fierbinte se va stinge, ca şi durerea ascuţită.De atâtea ori, ascunsăDupă draperia de catifea păstoasă şi îl auzeam peVecinul–bărbat în creştere strigând pe stradă: Poarta Apusului!Eu stăteam pe umerii tatei, surâdeam, pe cândTata ieşea în faţa porţii, iarna, peste frunzele căzute de ginkgo biloba.Iar astăzi, ei unde sunt?

Puteţi spune sau nu, noi căutamTocmai ce-am pierdut? Acum e o dimineaţă de varăzece mii de lucruri se întorc în tihnăDupă nebunia pierdută ziua-n amiaza mare.Acele fantome ale pădurii rătăcesc în Mişcări lente, ca nişte trupuri neadormiteIa dincoace de fereastră, candelabrul ca o fiară blândăAtârnă în tăcere deasupra capului meu. AşteaptăEu recunosc în versurile tale greleîn zbaterea nopţii furtunoaseUmbra ferestrei din anii copilăriei.

Despre băut

El îi zice marfă rea. Ca şi cum eaAr fi o salcie de pe malul Lacului Apusului din hangzhou.

Constantin LupeanuSHI SHI RAN施施然

n Feedback către un prieten

35


OCTOMbRIE 2015

Ea surâde şoptind: De-ar fi să mă compar Cu voi, eu sunt femeie de la ţară.Nobilă ca o regină.într-adevăr, în toată lumea se interpretează greşitCât valorează asta! Mă gândesc că,Citind aceste versuri, ei vor sări ca arşiEa nu poate decât să surâdă. Schimbă ca pe nimic Vinul pe whisky. Ah, se simteAşa de bine, de parcă în trupul eiAr fi o lentoare ce se strămută ciudat.Se uită de-a lungul degetelor partenerului dincolo de fereastră. Luna plină, gălbuie, a aterizat ca o poezie scrisă de timp, în noaptea asta tipărită pentru pupileleA milioane de admiratori.Ea înclină paharul şi înghite chihlimbarul lichid,E trează şi limpede ca luna rotunda. Dar lumea e cu susul în josDe parcă pământul întreg s-ar zgudui.

Recesiune

„Timpul este mare număr necunoscutEl testează puterea vieţii şi a prieteniei.”„Unii oameni dacă nu dispersează când e momentul, o vor faceCu siguranţă după aceea.”

„Acolo unde trăiesc eu,Bărbaţii în Cadillac şiFemeile sărace care se vând la colţ de stradă, Sunt mândri de experienţa lor.”„în cazul în care scormoneşti sub masca lor surâzândă,Dai peste dureri îngropate adânc, şi asta numaiDin cauza vrerii tale.”

„Viaţa şi cariera sunt destul de bune.”„Dar ce treabă au ele cu tine?”„Bei certându-te o ceaşcă mare de cafeaCa o confirmare, în lumea asta crudăTrăiesc liber şi mândru.”

„Ne culcăm certându-ne, în somnVisăm că ne certăm, de parcă nici n-am dormi.”„Dar după ce ne trezim, culoarea feţei e roşie; în zori, dincolo de fereastă,Se deschide o nouă zi, în timp ce bărbaţii în Cadillacîn timp ce bărbaţi femei cu carne proaspătăSunt plini de veselie.”

Seară de primăvară

Seara de primăvară e calmă, fiindcă tu nu auzi pocnetul înfloririi florilor de caisSeara de primăvară e caldă, chipurile alor mei sunt umede, roşii, eu sunt plin de sudoare

Ne punem pe noi cămăşi uşoare, curateMergem să ne plimbăm pe malul apei cetăţii. UiteApa râului pare lumina reflectată de geamuri sparte

în serile de primăvară, dacă nu desluseşti parfumul florilor şi direcţia în careSe rostogoleşte lumina, pe umeri îţi pot creşte aripi

Serile de primăvară au aripi, zboară pe balconul tăuţi se înşurubează în visVisele primăverii n-au porţiMama plecată în lumea veşniciei intră lângă tine surâzând

De primăvară

Simboluri sculptate pe durata vieţii noastreAmintiri în inimă. în această ziToate bravurile îşi găsesc obârşiaUn om cu inimă venerabilă aprinde santal la templu şi se întoarce, conduce maşina pe drumul dintre ideal şi realitateDincolo de fereastra maşinii, gheaţa laculuiCrapă fără că omul s-o ştie. Sufletul înnoroiatSuspină lung în asfinţitul uşor. La scurt timp dupăGrâul din câmp creşte cu o palmă. Din umbra blocurilor înalteVa apărea adevăratul chip. De-a lungul şoselei, ramurile de piersicTremură uşor, ivind modelul viitorului

Doar întunericul face vieţile egale

M-am jenat adesea să spun unele lucruri pe nume, cum ar fiUn vis misterios. Sau un cuvântCând am văzut un om liliac săpând în câmp deschisUn om mareRuşinea mi-a încovoiat spinarea

Din cauza durerii, simţim existenţa vieţiiBucuria e uşoară, dispare la o adiere de vânt

în vremea mea, câte lumini şi trompete au ziua şi noapteaşi cât întuneric şi câtă tăcere are leşul lorCând ziua şi noaptea, ca o lumină uriaşă, iveşte mii de măştiNumai întunericul face sufletul preaplin.

Traducere şi prezentare deConstantin Lupeanu

36

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Despărţământul „Asociaţiunii Tran-silvane pentru Literatura Românăşi Cultura Poporului Român”(„ASTRA”) din municipiul Codlea,

care poartă numele tatălui meu, „Dr. Nicolae Că-liman” – pentru că tatăl meu, care a fost preşe-dintele Despărţământului ASTRA din Braşovvreme de două decenii, l- a înfiinţat în 1926 – ainiţiat, începând de anul trecut, o săptămână afilmului românesc în localitate (consacrată, laprima ediţie, exclusiv ecranizărilor după presti-gioase opere literare). Manifestarea a intrat, iată,în tradiţie, ba chiar s- a extins, anul acesta au fostrăsfoite alte pagini din istoria filmului românesc(sub titulatura „Filmul românesc – ieri şi azi”) nunumai în municipiul Codlea, ci şi în câteva co-mune limitrofe, Vulcan, hălchiu şi Dumbrăviţa.Publicul local a primit cu interes serile de film ro-mânesc iniţiate de preşedintele Despărţământu-lui ASTRA „Dr. Nicolae Căliman” din Codlea,domnul Mircea Dragoş, seri pe care, ca şi în anultrecut, am avut onoarea şi bucuria să le prezint,împreună cu criticul de film prof. dr. Dana Duma.Organizate la căminele culturale din Vulcan, hăl-chiu şi Dumbrăviţa şi la Colegiul Tehnic „SimionMehedinţi” din Codlea, serile cinematografice dinţara Bârsei au constituit plăcute şi benefice în-tâlniri ale publicului cu filmul românesc, mai alesîn condiţiile zonale actuale, când singurul cine-matograf din Codlea se află de mulţi ani în para-gină, cu lacăte grele la uşi (permiteţi- mi, înparanteză, să dau şi o veste bună, totuşi: vice-pri-marul din Codlea ne- a anunţat că există perspec-tive apropiate ca respectivul cinematograf să fiepreluat de primăria municipiului).

Ce filme româneşti au rulat în serile cine-matografice din ţara Bârsei? Ecranizare după vo-lumul I al romanului lui Marin Preda, filmul luiStere Gulea moromeţii a rulat de două ori, atât laVulcan cât şi la Codlea, bucurându- se de caldeprimiri din partea localnicilor. La Vulcan, dato-rită îndeosebi profesoarei Adina şchiopu, filmula beneficiat de o sală arhiplină de elevi în claselemari, fapt care mă determină să afirm cu toatăconvingerea că filmul a ajuns la spectatorii meri-taţi şi că organizatorii şi- au atins din plin scopu-rile propuse. La Codlea, deasemenea, o sală despectatori avizaţi a apreciat în mod deosebitaceastă ecranizare a romanului emblematic al re-putatului prozator Marin Preda, dovedind încă odată că filmul de aproape trei decenii al regizoru-lui Stere Gulea rămâne printre cele mai impor-tante ecranizări ale cinematografiei naţionale.Publicul a urmărit – aş zice – „cu sufletul la gură”povestea dramatică a destrămării unei familiitradiţionale din lumea satului românesc propusăde romancierul Marin Preda şi de regizorul StereGulea, apreciind deopotrivă spiritul creator aladaptării regizorale, calităţile actoriceşti de ex-cepţie ale filmului – cu interpretările de „zilemari” ale unor actori precum Victor Rebengiuc(Ilie Moromete), Luminiţa Gheorghiu (CatrinaMoromete), Dorel Vişan (Bălosu), Mitică Popescu

(Cocoşilă), Florin zamfirescu (ţugur-lan), Gina Patrichi (Guica), Petre Ghe-orghiu (primarul), Constantin Chiriac(Nilă), Ionel Mihăilescu (Paraschiv),Emilia Popescu (Ilinca), TeodoraMareş (Polina), Ion Anghel (jandar-mul), Dan Bădărău (Victor Bălosu) şia copilului Marius Badea (Nicolae Mo-romete) – şi virtuţile imaginii cinema-tografice datorate directorului deimagine Vivi Drăgan Vasile (cu ceţu-rile şi negura care dobândesc nunumai o funcţie metaforică, ci chiaruna dramaturgică, „îmbrăcând” re-plica finală a lui Ilie Moromete „noiunde mergem acum, Niculae?”).

Tot de două ori a rulat şi cea-laltă ecranizare marcantă a progra-mului, filmul din 1976 al regizoruluiMircea Veroiu Dincolo de pod, o stră-

lucită şi originală adaptare a romanului „Mara ”de Ioan Slavici, bucurându- se la hălchiu de orga-nizarea unui eminent animator cultural, părin-tele Nicolae Goja şi la Codlea de o sală plină decinefili „înrăiţi”. în ambele localităţi, acest filmvaloros de aproape patru decenii care- şi propunesă evoce lumea de mult apusă din Transilvaniaanului 1835, a fost primit cu multă căldură, spec-tatorii aplaudând superbele creaţii actoriceştirealizate de Leopoldina Bălănuţă (Mara), MariaPloae (Persida), Irina Petrescu (maica Aegida),Andrei Finţi (hans în film, Naţl în roman), Mir-cea Albulescu (măcelarul huber), Ion Caramitru(Preotul Codreanu), Florin zamfirescu (Trică),Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Toma Ca-ragiu, valorile picturale ale imagi-nii semnate de operatorul- artistCălin Ghibu.

în ultima seară a programu-lui cimematografic românesc dinţara Bârsei, în comuna Dumbră-viţa a rulat o altă ecranizare pres-tigioasă, Duhul aurului de MirceaVeroiu şi Dan Piţa, un film din1974 (după două schiţe de IonAgârbiceanu, „Vâlva băilor”, de-venită în film „Mârza”, şi „Lada”),o continuare, de fapt, a impresio-nantului debut al acestui repre-zentativ tandem regizoral cufilmul Nunta de piatră (inspiratde alte două schiţe ale prozatoru-lui ardelean Ion Agârbiceanu,„Fefeleaga” şi „La o nuntă”). Laspectacolul din primitoarea sală aCăminului Cultural din Dumbră-viţa a participat şi primarul dinlocalitate, iar Duhul aurului şi- a confirmat încăo dată, după 41 de ani de la premieră, calităţileunui reprezentativ „film de artă”, înnobilat de re-zolvările plastice ale unui reputat director de im-agine, Iosif Demian, cu strălucitele interpretăriale Elizei Petrăchescu, în rolul cupidei cârciumă-rese din schiţa regizată de Mircea Veroiu, şi deErnest Maftei în rolul înţeleptului bădic Clementdin schiţa regizată de Dan Piţa.

Două memorabile seri cinematografice aufost comsacrate, la Codlea, filmului românesc deazi. în frumoasa şi eleganta „sală festivă” a Cole-giului Tehnic „Simion Mehedinţi” a rulat, întâi,cel mai recent film al regizorului Nicolae Mărgi-neanu, Poarta Albă (un film cu premiera în oc-tombrie 2014). Seara a fost de neuitat nu numaidatorită emoţiei profunde produse de acest „filmde suflet” al cineastului, ci şi datorită faptului căregizorul Nicolae Mărgineanu, împreună cu soţiasa, minunata actriţă Maria Ploae (interpretă, cuun rol mic dar percutant, în film), au fost oaspeţiidragi ai spectatorilor din Codlea. întâmplarea (şinu numai întâmplarea) a făcut ca, în urmă cu ozi, spectatorii codleni s- o vadă pe Maria Ploae, lao vârstă foarte tânără, în superba creaţie inter-pretativă din rolul Persidei, fiica Marei din Din-

colo de pod, fapt care a sporit gradul de interes şiafectivitate al întâlnirii cinematografice. Dar,cum spuneam, filmul de suflet al regizorului Ni-colae Mărgineanu a produs o vie impresie, de ne-uitat, pentru că înainte de toate, este un îndemnla neuitare. După ce regizorul a inclus în filmo-grafia sa, acum câţiva ani, memorabilul film Bi-necuvântată fii, închisoare (cu Maria Ploae înprim plan), revine, în Poarta Albă, la perioadaprimului „obsedant deceniu” dfin perioada „epociide aur”, rememorând secvenţe de tristă şi dure-roasă amintire din anii ’50 ai veacului trecut, pe-trecute în lagărele de muncă silnică de la CanalulDunăre- Marea Neagră, un spaţiu sinistru al „su-ferinţei organizate”, pentru exterminarea indezi-rabililor regimului comunist. Filmul evocă cuemoţie şi pioşenie viaţa de fiecare zi a deţinuţilordin universul concentraţionar de la Poarta Albă,constituind, practic, un preţios document (în limi-tele unui „film de ficţiune”, desigur) despre silni-ciile epocii, despre chinurile şi suferinţele la careerau expuşi, permanent, unii dintre cei mai deseamă intelectuali ai ţării, angrenaţi în exerciţiulde suferinţă al construirii Canalului dunărean.Două au fost principalele motive subiective carel- au determinat pe Nicolae Mărgineanu să reali-zeze filmul de suflet Poarta Albă. Primul ar fiacela de a- l omagia, încă o dată, pe părintele Ar-senie Boca, după ce s- a aflat că fresca din bisericabucureşteană Elefterie în care pruncul Iisus, înbraţele fecioarei Maria, este îmbrăcat în zeghe depuşcăriaş (!) fusese pictată de călugărul ArsenieBoca, cel care trăise experienţa dură a Canalului,iar al doilea motiv (probabil primul) ar fi acela cătatăl regizorului, ilustrul profesor universitar şi

psiholog Nicolae Mărgineanu,condamnat la moarte în regimulcomunist, a suferit (numai) 16 anide detenţie în anii dictatoriali.Publicul codlean a simţit, desigur,că există sigure tangenţe biogra-fice ale regizorului cu povestea ci-nematografică adusă pe ecran, şi,printre personaje, l- a identificat şipe călugărul Arsenie Boca…

în seara următoare, la Cod-lea, a rulat, deasemenea în pre-zenţa autorului, un alt filmromânesc recent, Nu sunt faimosdar sunt aromân de Toma Enache(care a avut premiera bucureş-teană în octombrie 2013). Aplau-dat minute în şir, filmul regizo-rului aromân Toma Enache (careeste şi principal interpret), estetot un „film de suflet”, el spunepovestea unui alter- ego al autoru-

lui, regizorul Toni Caramuşat, preocupat de afla-rea unor adevăruri fundamentale ale etniei sale,drept pentru care colindă lumea, în ţări care găz-duiesc aromâni, pentru a găsi un personaj legen-dar, Armânamea, păstrătoarea unor taine aleneamului său. Filmat, aşadar, în multe ţări euro-pene (Macedonia, Grecia, Serbia, Bulgaria şi, fi-reşte, România) şi în Statele Unite ale Americii,filmul a fost prezentat în toate aceste ţări, bucu-rându- se de calde primiri publice, ba mai mult,după proiecţia filmului la New York, de pildă, pri-marul metropolei a decretat ziua de 5 iunie –când a rulat filmul – drept „ziua prezervării cul-turii aromâne”. Impresionaţi de film şi cuceriţi defarmecul regizorului- interpret, care a dialogat în-delung cu cei prezenţi, spectatorii codleni, dupăcum au mărturisit- o, au trăit o altă seară de ne-uitat, spre bucuria şi satisfacţia principalului or-ganizator, preşedintele Despărţământului ASTRA„Dr. Nicolae Căliman” din Codlea, domnul MirceaDragoş, cel care, în ultima zi a manifestării a de-venit bunic… r

Ce filme româneşti au rulat înserile cinematografice din Ţara

bârsei? Ecranizare după volumul Ial romanului lui Marin Preda,

filmul lui Stere Gulea Moromeţii arulat de două ori, atât la Vulcan câtşi la Codlea, bucurându- se de calde

primiri din partea localnicilor.

Călin CălimanSeri cinematografice în Ţara Bârsei

Mihai Măniuţiu, regizor de calibrugreu (cum îl defineşte Dan. C.Mihăilescu) îşi propune să scrieun roman – memoriile hingheru-

lui, Cluj, Ed Bybliotek, ilustraţii de Iuliana Vîl-san – însă „eşuează” cu strălucire într- un dialogabsurd purtat de nişte personaje incredibile – şiatât de reale! – captive ale unei lumi la fel de ne-verosimile, pentru că este a noastră. Conversaţiacamuflează tăcerea terifiantă a lucrurilor şi poatecă uneori se desfăşoară cu intenţia nemărturisităde a îmblânzi un univers aflat în degringoladă, înagonie. Alteori, acelaşi dialog adună rămăşiţeleunei poveşti stranii, în care lipsa de esenţial, defrumos şi durabil este demascată fără milă şi seîntoarce asupra celui care o demască. Totul are izde farsă. în buna tradiţie beckettiană, fiecare aş-teaptă ceva. Cititorul, adică personajul absent,abia ghicit, dar care tensionează şi mai mult at-mosfera prin absenţa lui, aşteaptă deznodămân-tul cu încordare. Speră că dintr- un moment înaltul cineva îi va face din ochi şi îi va spune: Gata,gluma s- a sfârşit, trecem la lucruri serioase, eterne.

şi personajele aşteaptă. Dar ce? Se aşteaptăpe ele însele – mascându- şi deruta prin gesturiinumane sau obscene – înşelate de circularitateaaparentă a limbajului, a decorului (mai precis, apropriului dialog repercutat ca un ecou stridentasupra lumii). „Câte ceva despre spirală am maiauzit! mă întrerupe hingherul, precipitat. Cu astatrebuie să- l presăm şi să- l încolţim. E ceva ce vinesau pleacă dintr- un cerc. Un vârtej ori un rotocol.Ceva orbital sau sferic sau poate giratoriu şi ro-tativ, cu linii curbe, arcuite… O sinusoidă” (p. 35).Dialogul este de fapt un dublu monolog, comuni-carea e aparentă, vorbitorii îşi contemplă singu-rătatea nesfârşită şi incurabilă, dură şi orbitoare,epatantă şi lugubră. însă, dacă la Beckett aştep-tarea, evidentă, produce o angoasă teribilă şi sfâr-şeşte prin a pulveriza fiinţa profundă în neantulcel mai negru, la Măniuţiu aşteptarea, subînţe-leasă, are cu totul alte valenţe. E vorba, în celedin urmă, de speranţa hingherului ca partenerulsău de dialog, cel care i- a promis că îi va scrieviaţa, să o scrie cu adevărat. Ceea ce ar da sensîntregului tablou, ar limita tendinţa absurduluide a acapara totul. Absurdul este generat de pră-pastia dintre cuvinte şi lucruri. Prin scrierea me-moriilor hingherului, această prăpastie ar fi însfârşit anihilată. Sensul lumii ar fi restabilit. Darse vor scrie?

Semnale că lucrurile pot deveni oricând se-rioase, deosebit de serioase, primejdios de irever-sibile, există. „Oare e îngăduit să ucidem ceea cenu îndrăgim? şoptesc şi am impresia că am spusceva foarte, foarte subtil. Mă las apoi pe vine şimă joc cu brelocul de care îmi atârnă briceagul şiscormonesc cu nervozitate ţărâna” (p. 14). Ironiaeste la ea acasă în această lume bizară, omnipre-zentă precum aerul: „Scoica de pluş e fără oglinzişi plină de paravane căptuşite cu catifea roşie-ne-agră.

– Da, da, se dumireşte hingherul. şedinţade plâns. Aici stăm şi plângem. Un cuplu, înaceeaşi încăpere cu noi, se smiorcăie în batiste.hingherul îşi ia capul în mâini, se afundă într- unmaldăr de prapuri, de perne şi lăcrimează:

Plângem pe săturate. şi- apoi viaţa ne ră-sare iar, proaspătă, dinainte” (p.18). Dar planu-rile alunecă insinuant, personajele glisează cuperfidie de colo- colo până sunt primite în altă

piesă, totul se transformă într- un tablou cu bu-foni, hingheri, victime nedefinite, păpuşi obeze,astfel încât ironia nu este o soluţie. şi nici măcarumorul. Personajul narator/ scriitor al memoriilorhingherului se doreşte a fi expert în nonsens, deşifaptul de a scrie viaţa cuiva ar trebui să conferecoerenţă, linişte interioară, sens. Până şi hinghe-rul nu este cu totul devotat meseriei lui, ci searată a fi hingher cu intermitenţe, gata oricândsă devină filosof, marţafoi, actor de o clipă, căruiai se ridică trapa de sub picioare şi rămâne să plu-tească în gol, să gesticuleze, să uite de unde a ple-cat, să îşi scrie memoriile pe limbă de câine,fluturând din mâini a lehamite. Dar – ce- i maiimportant! – să colecteze semne! Semne aletrans- trans- transcendenţei!

Acesta e un „detaliu” extrem de important,care pune suspans între literatura absurdului şiproza lui Mihai Măniuţiu. Dacă avem uneori im-presia că neam pierdut în Labirintul lui Fer-nando Arrabal, dacă ni se pare că neam însuşito privire oblică asupra lumii, asemenea lui TomStoppard, sau poate ne temem că neam rătăcitîntr- un coşmar al lui Jean Tardieu ori că am fi înstare să ne închidem pe vecie în Camera lui ha-rold Pinter, aceste semne ale trans-trans-trans-cendenţei, chiar dacă numai bănuite, chiar dacăinvocate cu ironie, ca refracţie a realităţii ime-diate, pun surdină asupra neantului şi ameninţăabsurdul cu derizoriul. Pe moment. în orice caz,ne permit vizualizarea întregii întâmplări scrii-toriceşti ca fiind extrem de asemănătoare cu undeget arătător către o lume care nu cunoaşteblândeţea, nu mai ştie să zâmbească. Proza însăşidevine un roman în care nu contează textul, cinumai umbrele pe care personajele detracate, de-rizorii le aruncă pe faţa lumii. Lectura cărţii arechivala cu descifrarea umbrelor, cu interpreta-rea lor. Pentru că, oricum, cel care nu e umbră epovestitorul. Dar acesta nu are ce să povestească!E scriitorul care nu ştie ce să scrie. Parcă era vorbade memoriile hingherului? Dar merită? La un mo-ment dat, acesta din urmă îl linişteşte pe co-locu-torul său: „Nu te teme, o să ai ce povesti…” şitotuşi, angoasa vidului narativ persistă ca o ceaţăgroasă de- a lungul întregului dialog.

Romanul întreg este o goană după intensi-tate, în orice formă ar fi ea. Din acest motiv, secaută cu obstinaţie elementele care pot să susţinăangoasa. Dar această angoasă, ca şi personajeleîn căutarea poveştii (autorul nu e deloc intere-sant, de asta nu îl caută nimeni!) sunt false căi delectură. Ceea ce interesează nu e stabilirea uneitrame, ci eludarea unei drame, şi asta se întâm-plă tocmai prin amplificarea ei, prin pomparea de

gesturi, ţipete, cuvinte, până la limita explozieilucrurilor. însăşi drama alienării, a inteligenţeineînţelese, a noncomunicării, într- o lume străină,care provoacă greaţa pentru că te prinde în veş-nicul ei vertij, o asemenea dramă poate fi celpuţin estompată caricaturizând- o, secţionându- ifeţele hidoase. Astfel ea devine ridicolă, un adver-sar pe care ai putea să îl învingi. Miza este hăi-tuirea absurdului. Caricat, acesta se retrageîntr- o cochilie foarte puternică, e drept, dar celpuţin cu circumferinţa limitată: Scena, Tabloul,jucăria cu sfoară. Aproape că sunt ca nişte spaţiigoale, bănuite a fi golite de sens, deşi emană ener-gie, susţin jocul.

şi totuşi, dezamăgire. Toate acestea derivăunele din altele! Mai mult, duc către principiulsuprem! Asta înseamnă că farsele nu ajung să îşicunoască deznodământul, nu sunt demascatedrept realităţi de gradul II, ci se instituie caprimă şi ultimă realitate, jocurile sunt repetitive,disperante:

„– Nu că le admir, pentru că nu le admir, sejustifică hingherul. Dar vreau să ştiu cum func-ţionează, pe ce principiu, de vreme ce ele, într- unfel, ne preced.

Nu mă aiuri! Cum să ne preceadă? Astea- spăpuşi cu mecanisme, cu sfori, cu bujii, cu fir elec-tric, cu baterii…

Exact. Sunt nişte modele rudimentare,adică aproape- aproape cum eram noi înainte de adeveni autonomi. în maşinăriile astea antice, pri-mitive, e schiţa tabloului, şi în ele principiul su-prem nu se ascunde în funcţionare şi în iluzia deautonomie. Cu alte cuvinte, schiţa e transpa-rentă, tabloul e obscur şi ne zăpăceşte” (p. 38).

Respingerea mimetismului dezarticuleazărealul? Avem de- a face cu păpuşi, fantoşe, schemede personaje. Dar ele se comportă ca şi cum şi- arignora condiţia, rup cu dinţii din realitate, vor săfie altfel decât sunt, să facă realitatea altfel decâteste, şi asta le costă. Absurdul e definit în generalca un domeniu al paradoxului fără ieşire. Dar aicie mai curând logica eşecului uman, tatonarea de-gradării, a pierderii demnităţii şi efortul disperatde a recâştiga în ultimul moment acea demnitatepierdută, în ecoul căreia se adăposteşte existenţa.Dar vai, strădania, efortul supraomenesc, de faptpăpuşăresc, se desfăşoară cu mijloace neadecvate.

Dacă minţi, măcar minte enorm, spune unpersonaj. Mihai Măniuţiu simte enorm şi vedemonstruos. Minte convingător, minte că numinte… şi nu minte! Memoriile hingherului sunto dovadă. r

37


OCTOMbRIE 2015

Semnale că lucrurile pot devenioricând serioase, deosebit de

serioase, primejdios deireversibile, există.Carmelia Leonte

Memoriile hingherului

Pe www.ideeaeuropeana.ro, la două cărţi cumpărate, a treia este GRATis

Alegeţi oricare trei cărţi din catalogul nostru online şi plătiţi douăoferta se aplică tuturor titlurilor din catalog,

inclusiv pachetelor promoţionale şi reducerilor deja existenteoferta este limitată

Fiţi printre primii care beneficiază de eawww.ideeaeuropeana.ro


■ Jidi MajiaÎn numele Pământului şi al Vieţii

38

ANUL XXVI t Nr. 10 (763) t 2015

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

■ Eugen Uricaru, Complotul sau Leonard bâlbâie contra banditului CocoşRomanEditura Junimea

„Eugen Uricaru concepe fiecare roman ca peun fagure al unei structuri complexe, constituităprin personaje de legătură, reţele dense de sim-boluri şi, mai ales, într-o cu totul remarcabilă uni-tate stilistică a scriiturii, printr-o profundă, îndeplină coerenţă a gândirii, argumentată analizăa sistemului politic şi social din România.”

Ioan holban

„De numele luiEugen Uricaru seleagă – în literaturaromână contempo-rană – un nou mod dea înţelege romanul is-toric. în acţiunea luireformatoare, scriito-rul nu a abandonatcomplet tradiţia. Ca şiMihail Sadoveanu –care se revendica dincronicari –, el estesensibil la poezia tre-cutului. Camil Pe-trescu, cu toată tehnicalui narativă sofisti-

cată, nu avea această sensibilitate: masivulroman un om între oameni, bazat pe o documen-taţie imensă, îi creează cititorului impresia că vi-zitează un muzeu, fără să-l transporte cuadevărat în altă epocă. Eugen Uricaru însă, ca şiMihail Sadoveanu, reuşeşte să ne dea, pe parcur-sul lecturii, senzaţia că întreprindem o călătorieîn timp. El face din evocare o stare de reverie careatenuează precizia datării, relativizează, în con-ştiinţa noastră, conceptul de verosimilitate şi nepregăteşte astfel pentru translaţie. Dacă l-ar ficunoscut pe Eugen Uricaru, h. G. Wells şi-ar fidat seama că există o «maşină a timpului» maisubtilă decât aceea imaginată de el într-un romanştiinţifico-fantastic devenit celebru. Scriitorul nua abandonat complet tradiţia, dar a dat o nouălinie romanului istoric, intelectualizând viziuneaasupra trecutului. într-o perioadă în care era lamodă actualizarea forţată (sub forma parabolei)a realităţii istorice, el descria această realitate îndesuetudinea ei; şi tocmai această voluptuoasăacceptare a istoricităţii însemna o depăşire a con-venţionalismului.”

Alex ştefănescu

■ Petru Cimpoeşu, Celălalt SimionRomanEditura Polirom

La aproape cincisprezece ani de la apariţiaromanului simion liftnicul, Petru Cimpoeşu neface cunostinţă cuCelalalt simion, într-o poveste plină desurprize şi umor.Umorul însă nu maieste unul tolerant, cia devenit sarcastic şi,pe alocuri, necruţă-tor. între timp, „tran-ziţia” s-a încheiat,dar personajele luiCimpoeşu, prizoniereale unui trecut decare nu se pot detaşa,par blocate într-o lo-gică a eşecului. Sun-tem în plin capita-lism balcanic, lipsitde iluzii şi de simţmoral. Ispita apare sub forma unui presupus De-putat care le propune lui Simion şi prietenilor săi

o metodă simplă şi eficientă de a face bani. Odată„pactul” încheiat, se pune în mişcare un caruselde întâmplări funambuleşti şi în egală măsurăabsurde. Căci Celalalt simion este de fapt rever-sul lui simion liftnicul, iar în loc de îngeri şi mol-doveni avem de-a face, de această dată, cuipostaze ale răului în forma lor brută.

■ Eugen Negrici, Sesiunea de toamnăJurnalEditura Cartea Românească

Profesorul Eugen Negrici a decis să-şi pu-blice jurnalul din perioada 1975-2015. Cei 40 deani de însemnări ale criticului, devenit celebru

odată cu publicarea is-toriei îndelung dezbă-tute iluziile literaturiiromâne, se constituieîntr-o cronologie îmbo-găţită cu glosările dinprezent pe margineaanilor în care jurnalul,chiar închis într-unsertar, era secret şifaţa de el însuşi. se-siunea de toamna varestabili adevărul.

„Rog cititorul sănu se lase amăgit. Nueste vorba despre unjurnal în adevăratulsens al cuvântului,

chiar dacă m-am silit să reconstitui date şi să su-gerez continuitatea. Aceste însemnări sunt…nişte însemnări. Meritul lor, dacă au vreunul,este că înregistrează schimbările de perspectivăşi de ton pe care mi le-a înlesnit scurgerea timpu-lui. Invit pe cel ce le parcurge să se concentrezeasupra a ceea ce înseamnă, în fond, o sesiune detoamnă. Adică oportunitatea unor reexaminări.”(Eugen Negrici)

„Eugen Negrici are ochi, vasazică, pentru adescoperi plinul din gol… Eugen Negrici păşeşteoricum cu îndrăzneală, în larga împărăţie a pe-numbrei operelor – maidanul din spatele Panteo-nului –, cum ar veni, şi se desfată descoperindcapodoperele aruncate, conserve de poezii şi prozăcare îi dau delicii, fie prin forma cutiei, fie prinrezistenţa păstăilor la ploaie. (Cel mai mult îi placdesenele ruginii.) El schiţează, de fapt, prinaceastă reformă a unghiului de vedere, un fel detratat de estetică – nu numai involuntară – carese poate detecta lesne din judecăţi de valoare şiopţiuni. Fire generoasă, dar nu îngăduitoare culiteratura, apt să valorifice acele sclipiri ale te-zaurului de tipărituri, scoase din sporul de civili-zaţie ori din denivelările ei, ca oasele de mamutivite în urma deplasărilor de teren, gestul lui esalutar, nu numai pentru umiliţii şi obidiţii lite-raturii, dar chiar şi pentru cei mari…” (Marin So-rescu)

■ Robert Şerban, Puţin sub linieEditura Cartea Românească

De câte ori nu ne-am dorit să fim ultimii,dar, în acelaşi timp, primii deasupra liniei? Adicăîntre câştigători, deşi cei de pe urmă dintre ei. Ni-meni nu are chef să piardă. Numai că viaţa teaduce, câteodată, sub linie. Daca ai noroc, mai ieşila suprafaţă, mai tragi o gură de aer, arunci o pri-vire, poate chiar... pluteşti. Măcar un timp. înaceastă carte sunt „poveşti” despre cum e sublinie, de ce s-a ajuns acolo, ce se întâmplă peacolo, cum şi dacă se mai iese la suprafaţă. Robertşerban pare că scrie atât de firesc şi de simplu,încât uneori ai impresia că ai mai citit undeva cu-vintele sale. în propriile-ţi gânduri, probabil.

„în urmă cu câtvatimp, Robert şerban du-cea până în pinzele albepoetica suprafeţei: o su-prafaţă îndelung şle-fuită, a ultimelor gesturişi, într-un sens, a ultime-lor cuvinte. Acum, înacest nou şi neaşteptatPuţin sub linie, reinven-tează o poetică a stăriilucrurilor, a singurei-frici-care-contează, a tex-turilor realităţii care seaflă imediat sub supra-faţă, a cuvintelor micicare te trec podul. Eu amtrecut podul ăsta cu Robert şerban şi am rămasîn continuare puţin sub linie.” (Simona Sora)

■ Dezbatere „Historia”: Rusia acuzăPolonia că a fost „coresponsabilă”de izbucnirea celui de-Al DoileaRăzboi Mondial

Într-un interviu recent, ambasadorulrus la Varşovia, Serghei Andreev, a acuzatPolonia că „a blocat crearea unei coaliţii îm-potriva Germaniei naziste“. „Astfel, Poloniaa fost coresponsabilă de catastrofa din sep-tembrie 1939”, a adăugat el.

Ambasadorul a justificat invazia sovieticăde la 17 septembrie 1939 prin necesitatea „de agaranta securitatea URSS”. în opinia sa, repre-siunile sovietice împotriva rezistenţei poloneze lasfârşitul războiului şi după război au fost moti-vate de „dorinţa de a avea o ţară prietenă la fron-tierele sale”. Replica poloneză nu s-a lăsataşteptată prea mult. „Afirmaţiile făcute de celmai înalt reprezentant al statului rus în Poloniapun sub semnul întrebării adevărul istoric şiamintesc de interpretările cele mai mincinoasedin epoca stalinistă şi comunistă asupra eveni-mentelor”, a precizat Ministerul polonez de Ex-terne.

„Polonia a fost co-responsabilă de catastrofadin septembrie 1939”? La această întrebare, darşi la multe altele, vor răspunde istoricii militariFlorin şperlea şi Manuel Stănescu, într-o ediţiespecială a dezbaterilor „historia”, moderată deCiprian Plăiaşu

■ ŞtiriSvetlana Alexievici: „Nu estepremiul meu, este un premiupentru această ţară mică, aflată în toată istoria ei întreciocan şi nicovală”

„Nu este premiul meu, este un premiu pen-tru această ţară mică, aflată în toată istoria eiîntre ciocan şi nicovală”, a declarat la Minsk scrii-torea belarusă Svetlana Alexievici, laureată aPremiului Nobel pentru Literatură pe 2015. Deprofesie jurnalist, Svetlana Alexievici a folositsute şi mii de interviuri pentru a descrie crize dintimpurile sovietice şi post-sovietice, de la acciden-tul nuclear de la Cernobîl la intervenţia sovieticăîn Afganistan. Ultima ei carte se intitulează„Timp la mâna a doua – viaţa pe ruinele socialis-mului”. Svetlana Alexievici este a 14-a femeie lau-reată a premiului Nobel pentru Literatură şiprima jurnalistă care primeşte acest prestigiospremiu internaţional. (www.europalibera.org) r

■ Ştiri ■ Evenimente ■ Cărţi Noutăţi editoriale

39


OCTOMbRIE 2015

Regele Ferdinand I Întregitorul împlinirea a 150 de ani de la naşterea rege-

lui Ferdinand I, supranumit întregitorul,(1865- 1927) a fost marcată de deschiderea uneiexpoziţii foto- document în sala „Th. Pallady” a Bi-bliotecii Academiei Române. Manifestarea a fostorganizată de Cabinetul de stampe al BiblioteciiAcademiei Române care a pus la dispoziţie o va-loroasă documentare despre viaţa şi activitateapolitică, diplomatică, socială, militară, economicăşi culturală, şi evenimente relevante pentru viaţaşi activitatea Regelui Ferdinand în strădaniilesale pentru păstrarea fiinţei noastre statale.

în alocuţiunea de deschidere, acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române aevocat personalitatea lui Ferdinand I, „cel loial”,devenit între 1916- 1918, „şef de oaste biruitoare”,cum scria Nicolae Iorga, şi apoi „regele MariiUniri” sau „întregitorul”. Nepot al regelui CarolI, regele Marii Uniri s- a stabilit în România înanul 1889, regele Ferdinand era un om de oaleasă cultură şi s- a străduit să asimileze cât maimulte cunoştinţe despre noua sa patrie faţă decare a manifestat o loialitate cu totul exemplară.A învăţat limba română în dorinţa de a cunoaştecât mai bine istoria noastră, devenind el însuşiun demn făuritor de istorie. încă în primele ziledupă urcarea sa pe tron a fost pus în faţa adoptă-rii unei decizii foarte grele – aceea de fi în situaţiade a lupta împotriva patriei sale. I- au stat alăturiregina Maria, cea mai importantă confidentă asa, dar şi oameni de o deosebită valoare ca primulministru I. C. Brătianu şi alţi oameni politici. La14 august 1916, Regele Ferdinand a împlinit ho-tărârea Consiliului de Coroană de a intra în răz-boi alături de puterile Antantei, care avea să ducăla marele act de întregire a neamului. S- a com-portat ca un adevărat român, a îndurat toate în-frângerile, nedreptăţile, umilinţele chiar cu odemnitate cu adevărat regală. Regele Ferdinanda jurat să fie „un bun român” şi a iubit Româniaca o patrie şi, deşi catolic, a adoptat, din proprievoie, confesiunea ortodoxă pentru a se simţi partedin popor. Au urmat ani grei a căror povară Re-gele a dus- o împreună cu poporul şi după războia promulgat şi a urmărit îndeaproape două legiimportante pentru ţară: legea agrară şi legeaelectorală care instituia votul universal, egal di-rect şi secret. Dar toate eforturile au fost răsplă-tite cu asupra de măsură prin unirea tuturorprincipatelor româneşti. Rostea la statuia luiMihai Viteazul: „Aici mama România poatestrânge pe copii săi iarăşi la sânul ei. Basarabiaşi Bucovina, cele două fiice răpite, s- au întors,una după alta în casa părintească, iar Ardealul,frumosul leagăn al poporului român de unde au

descălecat întâii voievozi, a votat astăzi la AlbaIulia unirea cu Regatul Român”.

Acad. Ionel- Valentin Vlad a vorbit şi desprerelaţiile Regelui cu Academia Română deosebitde rodnice încă din primii ani, fiind ca şi Carol Ipreşedinte şi protector al acestui templu al spiri-tualităţii româneşti. A înţeles să- şi onorezeaceastă calitate prin participarea la activităţileacademice cu speranţa mărturisită că „dacă Aca-demia are atât de mare drept la recunoştinţa tu-turor pentru activitatea ei din trecut, apoi nu demai puţină însemnătate este rolul său în viitor.Căci tot ce s- a câştigat prin jertfă şi sânge nupoate fi consolidat decât prin cultură şi dus în-ainte prin ştiinţă.” Mai mult, s- a implicat directîn viaţa academică recomandând „urmărirea unuiplan sistematic, o nouă precizare a problemelor,o alegere a metodelor şi o mai chibzuită organi-zare a acţiunii”. La împlinirea unei jumătăţi deveac de la înfiinţarea Academiei, Regele tuturorromânilor omagia întemeietorii, încredinţaţi că„numai pe baza unităţii de limbă şi cultură sepoate clădi viitorul trainic al unei naţiuni… şiastfel România Mare de azi îşi găsea de o jumă-tate de secol patria comună sub acoperişul tână-rului aşezământ”. Expresia deosebit de semni-ficativă pentru înalta consideraţie a Regelui Fer-dinand pentru Academia Română o constituiefaptul că a donat prin testament acestui presti-gios for de ştiinţă şi artă suma de 50 de milioanede lei pentru cercetare cu deosebire pentru aceeadin domeniul economic.

La vârsta de 62 de ani, după o îndelungăsuferinţă, Regele Ferdinand s- a stins şi a fost în-mormântat la Curtea de Argeş. O domnie ce a nu-mărat doar 13 ani în care însă a fost înregistratun ritm de dezvoltare fără precedent – agricul-tura a devenit o puternică forţă economică, Ro-mânia fiind numită „grânarul Europei”, s- audezvoltat exploatările de petrol, întreaga econo-mie a cunoscut un intens ritm de dezvoltare.

Dr. Adrian- Silvan Ionescu l- a prezentat peregele Ferdinand ca om de cultură, „înclinat spremeditaţie, pasionat de ştiinţele naturii, fiind unbotanist de forţă” care a preferat să se dedice stu-diilor florei, întocmirii de ierbare. Poliglot – aveacunoştinţe în limbile clasice greacă şi latină, darstăpânea, alături de limba germană, şi limbile en-gleză, franceză, rusa, la care s- a adăugat şi ro-mâna.

Ca un corolar, dr. Alin Ciupală a vorbit des-pre „Regele Ferdinand şi epoca sa” o dezvoltaretemeinic argumentată după care politica dusă deRegele Ferdinand a avut două mari elemente carei- au asigurat coerenţa şi adeziunea elitei politiceşi intelectuale – realizarea proiectului naţional înforma sa maximă şi con-tinuarea modernizăriiîncepută încă în timpuldomniei lui AlexandruIoan Cuza prin adopta-rea unor instituţii şi aunui sistem occidental.Dificultăţi au fost nenu-mărate şi, bunăoară,faptul că România „nu afost cuprinsă de o revolu-ţie bolşevică, aşa cum s- aîntâmplat în Rusia şiUngaria, s- a datorat nunumai reacţiei de respin-gere manifestată de sol-daţii- ţărani, cât şi rolu-lui pe care regele şi fami-lia regală l- au avut prinimplicarea lor în viaţa dezi cu zi a războiului, ală-turi de români”.

Anii cât a domnitRegele Ferdinand au in-trat în istorie ca ani dedezvoltare economică şisocială fără precedent. Menţionăm, între altele căagricultura a devenit o forţă economică puternică,ţara noastră fiind supranumită „grânarul Euro-pei”. O dezvoltare asemănătoare a cunoscut co-merţul, exploatarea zăcămintelor naturale depetrol, ţara noastră afirmându- se, din punct devedere economic, ca una dintre cele mai puterniceşi stabile din întreaga lume. şi toate însoţite depreocuparea specială pentru ştiinţă şi cultură. A

lăsat moştenire şi un crez pe care se cuvine a nu- luita: „Multe şi grele sunt grijile domnitorului întruda neîncetată în serviciul statului, ele se stă-pânesc însă prin simţul datoriei şi al jertfei desine; în faţa greutăţilor, binecuvântarea lui Dum-nezeu şi ajutorul sfetnicilor celor buni nu vorlipsi”.

Prezent la manifestare, Principele Radu avorbit despre locul privilegiat al Academiei Ro-mâne în preocupările Regelui Ferdinand I.

Exponatele prezentate publicului larg suntdin bogata colecţie de fotografii ale Cabinetuluide stampe al Bibliotecii Academiei Române apre-ciată ca un adevărat tezaur documentar. Fotogra-fiile au fost făcute de personalităţi ale timpului.Desigur pe simeze au putut fi admirate şi imagi-nile monumentelor ridicate în memoria poporuluiromân care a înţeles să plătească demn şi curajosrealizarea Marii Uniri.

Pagini de istorie recentăActivitatea Institutului Naţional pentru

Studiul Totalitarismului este vizibilă, în princi-pal, prin numeroasele volume de documente ela-borate şi publicate de- a lungul anilor, manifestăriştiinţifice, ca şi prin revista Arhivele Totalitaris-mului. De o bună bucată de vreme, fiecare numărse deschide cu editorialul „Istoria ca un balast”,semnat de prof. dr. Radu Ciuceanu, directorul In-stitutului. Ajuns la numărul xLII, actualul arti-col este dedicat împlinirii a o sută de ani de laConsiliul de Coroană, când s- a hotărât alăturareaRomâniei la Atlanta Cordială ce avea să ducă lajertfa celor 80.000 de „ostaşi, făuritorii RomânieiMari”. Din sumar mai notăm studiile „revoluţiatehnologică sovietică şi apariţia complexului mi-litar industrial, 1945- 1953” de Constantin Popa;„Dezgheţul lui hruşciov şi unele aspecte ale pro-blemei Basarabiei” de Gheorghe Cojocaru; „Socia-list thrust of the dissident movement in theSoviet Union diuring 1950s- 1960s” de AnastasiaKonohova. Cristian Troncotă descrie pe larg „ma-sacrul de la Sibiu din decembrie 1989” care s- a în-cheiat cu un bilanţ tragic: 102 morţi, 300 răniţi,pagube materiale şi culturale, clădiri distruse”.Oare când vom cunoaşte istoria adevărată a ace-lor ani? Deosebit de interesante prin bogăţia do-cumentării sunt şi studiile „Secţia de Cadre a CCal PCR” de Cristina Preutu sau „A colabora şi apedepsi. Democraţie şi tranziţie în România” deFlorin Abraham. Mai semnalăm obişnuitele sec-ţiuni de Documente, Recenzii, prezentări şi note.Ca şi celelalte numere, şi aceasta ne atrage aten-ţia cât de multe mai avem de cunoscut pentru aînţelege un timp în a cărui umbră mai suntem.Din păcate, activitatea acestui Institut este maipuţin cunoscută dincolo de cercul specialiştilor şiasta, am spune, se… plăteşte cu un minus de cu-noaştere şi înţelegere care s- ar putea, prea bine,ca urmaşii să ne- o reproşeze şi nu fără temei.

Rămân revistele şi cărţile ca mărturie a preocu-părilor serioase de cercetare ştiinţifică desfăşu-rată cu un maximum de competenţă şi responsa-bilitate. r

Pagină realizată de Elena Solunca Moise

■ Academia Română ■ Ştiri ■ Evenimente ■ Cărţi

www.contemporanul.ro

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul internaţional GS1, administrat în România de

GS1 România.www.gs1.ro

Apare lunar 5 lei

Adresa redacţiei: Asociaţia CONTEMPORANULC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, bucureşti, cod014780 tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18E- mail: [email protected];

[email protected]

Abonamentele se pot face la sediul redacţiei, prin Compania Naţională „Poşta Română” S.A., ActaLegis SRL, Zirkon Media, S.C. Orion Press Impex2000 SRL, S.C. Manpres Distribution SRL.Revista este distribuită de Editura Regală SRL (tel.: 021 317 90 81) şi poate fi cumpărată din magazinele InMedio, Relay.AbonamenteRomânia: 60 lei/anStrăinătate: 50 euro/an

Abonamente pentru România cu plata prin sms:12 euro + TVA (12 numere: 2 sms-uri cu textulEPG la numărul 7466)

Taxele de expediere sunt incluse.Adresa poştală/ pentru corespondenţă: Asociaţia ContemporanulOP 22, CP 113, Sector 1, bucureşti

Sediul central:Calea 13 Septembrie, nr. 13, bucureşti, sector 5 cod: 050711

Proiect editorial co-finanţat deAdministraţia Fondului CulturalNaţionalProiectul nu reprezintă în modnecesar poziţia AdministraţieiFondului Cultural Naţional. AFCN nu esteresponsabilă de conţinutul proiectului sau demodul în care rezultatele proiectului pot fifolosite. Acestea sunt în întregimeresponsabilitatea beneficiarului finanţării.

Cod fiscal: 26718854Cont Lei: RO61RNCb0072115479360001bCR Filiala Sector 1 bucureştiwww.contemporanul.rowww.ideeaeuropeana.rowww.librariapentrutoti.rowww.bibliotecaeuropeana.rowww.europressgroup.ro

Noutăţi editoriale

r de cultură, politică şi ştiinţă anul xxvi · n r. 10 (763 ... · revistă naţională de...

Documents