puterea blândă

THE FUTURE OF POWERCopyright © 2010, Joseph Nye All rights reserved

© 2012 by Editura POLIROM, pentru ediţia în limba română

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea inte grală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scana-rea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin Internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea perma nentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibili ta tea recuperării  informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încăl care a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Foto copertă: © wongwean/Shutterstock.com

www.polirom.ro

Editura POLIROMIaşi, Bdul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,  sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15728

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României :

NYE, JOSEPH S. JR.

Viitorul puterii / Joseph S. Nye, Jr.; trad. de Ramona Lupu. – Iaşi: Polirom, 2012

Index

ISBN print: 9789734625390ISBN ePub: 9789734627387ISBN PDF: 9789734627394

I. Lupu, RamonaElena (trad.)

32.01(73)

Printed in ROMANIA

POLIROM2012

Traducere de Ramona Lupu

JOSEPH S. NYE, Jr., profesor la John F. Kennedy School of Government din cadrul Harvard University, este autorul lucrărilor Transnational Relations and World Politics (în colaborare, 1972), Understanding International Conflict: An Introduction to Theory and History (1993), The Paradox of American Power (2002), Soft Power: The Means to Success in World Politics (2004), The Power Game: A Washington Novel (2004), The Powers to Lead (2008). De acelaşi autor, la Editura Polirom a apărut Putere şi interdependenţă (în colaborare cu Robert Keohane, 2009).

Lui Molly, ca întotdeauna; fiilor noştri, John, Ben şi Dan; şi copiilor lor – Tupper, Hannah, Sage, Avery, Cole, Maggie, Ellie, Brooke şi Molly – care vor trăi în acest secol

Cuprins

Prefaţă ............................................................................ 9

Partea I. Tipologia puterii

Capitolul 1. Ce este puterea în relaţiile internaţionale? ................19Capitolul 2. Puterea militară.................................................42Capitolul 3. Puterea economică .............................................69Capitolul 4. Puterea blândă .................................................100

Partea a II‑a. Transformări ale puterii: difuzia şi tranziţiile

Capitolul 5. Difuzia şi ciberputerea ...................................... 133Capitolul 6. Tranziţia puterii: problema declinului american ....... 173

Partea a III‑a. Politicile

Capitolul 7. Puterea inteligentă ........................................... 229

Mulţumiri .................................................................... 259Note ................................................................................ 261Index ............................................................................... 309

Prefaţă

În discursul inaugural din 2009, preşedintele Barack Obama a afirmat că „puterea noastră creşte prin utilizare chibzuită; securitatea noastră emană din justeţea cauzei noastre, forţa exemplului propriu şi calităţi care temperează, cum ar fi modestia şi cumpătarea”. De asemenea, secretarul de stat Hillary Clinton a spus că „America nu poate să rezolve problemele cele mai presante de una singură, iar lumea nu poate să le rezolve fără America. Trebuie să ne folosim de ceea ce se numeşte «putere inteligentă», de toată seria de instrumente de care dispunem”1. Anterior, în 2007, secretarul Apărării Robert Gates ceruse ca guvernul SUA să aloce mai mulţi bani şi eforturi pentru instrumente ale puterii blânde cum ar fi diplomaţia, asistenţa economică şi comunicaţiile, pentru că interesele Americii în lume nu pot fi apărate numai de armată. El a subliniat faptul că, la momentul respectiv, totalul cheltuielilor militare depăşea jumătate de trilion de dolari anual, în comparaţie cu bugetul Departamentului de Stat, de 36 de miliarde de dolari. Citez: „Mă aflu aici pentru a argumenta necesitatea de a ne consolida capacitatea de a recurge la puterea blândă şi de a o integra mai bine cu puterea dură”2. Ce anume înseamnă acest lucru? Cum va funcţiona puterea şi cum se transformă ea în secolul XXI?

Pentru a răspunde la astfel de întrebări, trebuie să pătrundem mai adânc în semnificaţia puterii decât o fac majoritatea dezbaterilor actuale. Permiteţi‑mi să dau două exemple, unul personal şi unul public.

La mijlocul anilor ’70, Franţa a vândut către Pakistan o uzină de prelucrare a materialelor nucleare având capacitatea de extracţie a plu‑toniului, element care poate fi folosit atât în scopuri civile, cât şi pentru fabricarea bombelor. Îngrijorată de răspândirea armelor nucleare, admi‑nistraţia Ford a încercat să închidă uzina, tentând Pakistanul cu avioane de înaltă performanţă, dar Pakistanul a refuzat afacerea. Atât adminis‑traţia Ford, cât şi administraţia Carter au încercat să convingă Franţa să anuleze vânzarea, dar francezii au refuzat pe motiv că aceasta se justifica exclusiv prin scopuri civile. Nicio măsură nu a părut să dea rezultate până în iunie 1977, când eram responsabil cu politica de neproliferare a lui Jimmy Carter şi mi s‑a permis să le prezint oficialilor francezi

10 PREFAŢĂ

dovezi noi potrivit cărora Pakistanul pregătea o armă nucleară. Un înalt oficial francez m‑a privit în ochi şi mi‑a spus că, dacă acest lucru era adevărat, atunci Franţa trebuia să găsească o cale prin care să împiedice finalizarea lucrărilor la uzină. Ulterior, s‑a ţinut de cuvânt şi uzina nu s‑a construit în totalitate. Cum anume şi‑au realizat Statele Unite acest obiectiv major? Nu s‑au formulat ameninţări. Nu s‑au făcut plăţi. Nu s‑a oferit nicio recompensă şi nu s‑au făcut presiuni. Comportamentul francezilor s‑a modificat datorită persuasiunii şi încrederii. M‑am aflat acolo şi am văzut tot ce s‑a întâmplat. Această situaţie nu se încadrează în modelul obişnuit al puterii prevalent în majoritatea editorialelor sau în cărţile recente de politică externă, care nu consideră că persuasiunea e o formă de putere din cauză că ea „este, în esenţă, un proces intelectual sau emoţional”3.

Mai recent, în august 2008, China şi Rusia au recurs la putere în moduri contrastante. După cum scria analistul francez Dominique Moisi la momentul respectiv, „În timp ce China doreşte să seducă şi să impre‑sioneze lumea prin numărul de medalii olimpice câşti gate, Rusia vrea să impresioneze demonstrându‑şi superioritatea militară – puterea blândă a Chinei versus puterea dură a Rusiei”. Unii analişti au concluzionat că invazia rusă în Georgia a demonstrat „irelevanţa” puterii blânde şi dominaţia puterii militare dure4. De fapt, în timp, s‑a dovedit că situaţia era mult mai complicată pentru ambele ţări.

Recursul Rusiei la puterea dură i‑a subminat pretenţiile de legitimitate şi a semănat frica şi neîncrederea în cea mai mare parte a lumii. Vecinii europeni au devenit mai precauţi. Una dintre consecinţele imediate a fost revenirea Poloniei asupra deciziei de a se opune instalării unui scut american antirachetă. Când Rusia le‑a solicitat celorlalţi membri ai Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai sprijinul faţă de politica sa privind Georgia, China şi alte state nu i l‑au oferit. Într‑o analiză efec‑tuată un an mai târziu se concluziona că apelul Rusiei la vecini nu a fost prea convingător. „Ideal ar fi ca Rusia să reprezinte un model atractiv pentru vecinii ei, din punct de vedere politic şi economic. Tinerele generaţii ar învăţa limba rusă din plăcere, iar alianţele postsovietice ar fi cluburi pe lângă care vecinii ei ar sta la rând să intre.” Potrivit con‑cluziei analistului rus Alexei Mukhin, „Dragostea obţinută cu bani nu durează mult. În dragostea cumpărată nu te poţi încrede”5.

Prin contrast, la sfârşitul lunii august puterea blândă a Chinei sporise datorită succesului organizării Jocurilor Olimpice. În octom brie 2007, preşedintele Hu Jintao a declarat intenţia Chinei de a‑şi creşte puterea blândă, iar Jocurile Olimpice au reprezentat o parte importantă din această strategie. Prin fondarea câtorva sute de Institute Confucius pentru

PREFAŢĂ 11

promovarea culturii chineze în lume, extinderea transmisiunilor radio şi de televiziune internaţionale, atragerea studenţilor străini în universităţile sale şi diplomaţia mai blândă faţă de vecinii din Asia de Sud‑Est, China a făcut investiţii majore în puterea blândă. Sondajele de opinie au demonstrat îmbunătăţirea reputaţiei sale internaţionale. Însoţindu‑şi creş‑terea puterii dure cu o naraţiune atractivă a puterii blânde, China a încercat să recurgă la puterea inteligentă pentru a transmite ideea „ascen‑siunii paşnice”, evitând astfel formarea unei coaliţii de contrabalansare.

Puterea americană în secolul XXI

În general, pe măsură ce economia SUA se poticnea, iar China îşi menţinea creşterea în marea recesiune din anii 2008 şi 2009, autorii chinezi au lansat „un potop de comentarii care anunţau declinul SUA”. Un expert a pretins că punctul de vârf al proiecţiei puterii SUA fusese anul 20006. Chinezii nu au fost singurii care au făcut astfel de afirmaţii. Într‑un sondaj de opinie desfăşurat de Pew Research Center în 2009, majoritatea respondenţilor sau, în orice caz, mulţi dintre aceştia, prove‑nind dintr‑un număr de 13 ţări din cele 25 cuprinse în analiză, considerau că China avea să înlocuiască Statele Unite în calitate de primă superputere mondială7. Până şi National Intelligence Council (Consiliul Naţional de Informaţii al guvernului SUA) a previzionat că dominaţia americană va fi „mult redusă” până în 2025. Preşedintele rus Dmitri Medvedev a consi‑derat criza financiară din 2008 un semn că supremaţia globală a Americii se apropie de sfârşit, şi până şi un observator solidar, liderul opoziţiei canadiene, Michael Ignatieff, a făcut sugestii potrivit cărora Canada ar trebui să privească dincolo de America de Nord, acum că „momentul de glorie al Statelor Unite şi dominaţia lor mondială au luat sfârşit”8.

Cum anume aflăm dacă aceştia au dreptate sau nu? Această întrebare mă fascinează de două decenii, iar cartea de faţă este rezultatul explo‑rărilor mele asupra surselor şi traiectoriei puterii americane. Pentru a răspunde la întrebare este necesar să înţelegem mai bine la ce anume ne referim când discutăm despre putere şi cum se transformă aceasta în condiţiile unei revoluţii aflate în desfăşurare rapidă ce are loc în domeniul tehnologiei şi globalizării informaţiei în secolul XXI. De asemenea, este necesar să evităm anumite capcane.

Mai întâi, trebuie să ne ferim de metaforele eronate ale declinului organic. Naţiunile nu au durate de viaţă previzibile, aşa cum au oamenii.

12 PREFAŢĂ

De exemplu, după ce Marea Britanie şi‑a pierdut coloniile americane la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, Horace Walpole a deplâns faptul că fusese redusă la „nivelul unei ţări la fel de neînsemnate precum Danemarca sau Sardinia”9. El nu a reuşit să prevadă că Revoluţia Industrială îi va aduce Marii Britanii al doilea secol de ascendenţă şi mai mare. Roma şi‑a menţinut dominaţia mai bine de trei secole după apogeul puterii romane. Chiar şi atunci, Roma nu a căzut în faţa unui alt stat în afirmare, ci din cauza atacurilor multiple din partea diferitelor triburi de barbari. Într‑adevăr, în ciuda tuturor predicţiilor vehiculate acum potrivit cărora China, India sau Brazilia vor depăşi Statele Unite în următoarele câteva decenii, este posibil ca ameninţările mai mari să vină din partea unor barbari moderni şi actori nonstatali. Mai mult, aşa cum vom vedea, este posibil ca tranziţia clasică a puterii între puterile majore să fie o problemă mai puţin importantă decât afirmarea actorilor nonstatali. Într‑o lume bazată pe informaţii şi dominată de insecuritatea cibernetică, difuzia puterii s‑ar putea dovedi o ameninţare mai mare decât tranziţia puterii.

La un nivel şi mai simplu, ce anume va presupune exercitarea puterii în era informaţiei globale din secolul XXI? A doua capcană constă în confundarea puterii cu resursele deţinute de state şi în limitarea concen‑trării noastre exclusiv asupra statelor. Ce resurse produc putere? În secolul al XVI‑lea, controlul coloniilor şi rezervele de aur i‑au oferit Spaniei avantajul; în secolul al XVII‑lea, Olanda a profitat de pe urma comerţului şi finanţelor; în secolul al XVIII‑lea, Franţa a avut de câştigat datorită populaţiei şi armatelor mai mari; iar în secolul al XIX‑lea, puterea Marii Britanii s‑a datorat poziţiei de frunte în Revoluţia Industrială şi forţelor sale maritime. S‑a considerat întotdeauna că statul cu cea mai mare armată domină, dar într‑o eră a informaţiei este posibil să câştige statul (sau nonstatele) care deţin cea mai bună naraţiune10. Aşa cum vom vedea în capitolul 5, revoluţia informaţiei şi globalizarea furnizează resurse noi ale puterii pentru actori nonstatali. La 11 septembrie 2001, un actor nonstatal a ucis mai mulţi oameni în New York decât a făcut‑o statul japonez la Pearl Harbor în 1941. Aceasta se poate numi privatizarea războiului. În prezent suntem departe de a şti exact cum se măsoară balanţa de putere şi cum se dezvoltă strategiile de succes pentru a supra‑vieţui în această lume nouă. Majoritatea predicţiilor actuale privitoare la transformarea balanţei globale a puterii se bazează în principal pe un singur factor – previziunile de creştere a produsului intern brut ale diferitelor ţări. Aceste previziuni ignoră celelalte feţe ale puterii abordate în cartea de faţă, ca să nu mai vorbim despre dificultăţile prezentate de combinarea feţelor diferite pentru a produce strategii de succes.

PREFAŢĂ 13

Puterea inteligentă

Puterea inteligentă este combinaţia dintre puterea dură a coerciţiei şi plăţilor şi puterea blândă a persuasiunii şi atracţiei. Puterea blândă nu este soluţia tuturor problemelor. Chiar dacă dictatorul nord‑coreean Kim Jong‑Il a urmărit filme produse la Hollywood, acest fapt nu a avut efect asupra programului de înarmare nucleară al Coreei de Nord. Iar puterea blândă nu a reuşit să întrerupă sprijinul oferit de guvernul taliban orga‑nizaţiei Al Qaeda în anii ’90. În acest sens, a fost nevoie de putere militară dură în 2001. Pentru a clarifica această idee, în cartea mea publicată în anul 2004, Soft Power: The Means to Success in World Politics, am introdus termenul de „putere inteligentă” pentru a face referire la combi‑naţia dintre puterea dură şi puterea blândă cu scopul de a produce strategii de succes. După câţiva ani, am prezidat Smart Power Commission împreună cu Richard Armitage, o întrunire la care au participat repre‑zentanţi din ambele partide ce a avut loc la Center for Strategic and International Studies. S‑a concluzionat că imaginea şi influenţa Americii au scăzut în ultimii ani şi că Statele Unite sunt nevoite să nu mai exporte frică, ci să inspire optimism şi speranţă11. Smart Power Commission nu a fost singura care a tras această concluzie, ci au existat şi alte voci care au invocat nevoia elaborării unor strategii ale puterii inteligente.

Pentagonul este braţul cel mai bine instruit şi cu cele mai bune resurse al guvernului american, dar rezultatele care se pot obţine numai prin puterea militară nu sunt nelimitate. Gloanţele nu sunt cel mai bun mijloc de promovare a democraţiei, drepturilor omului şi dezvoltării societăţii civile. Este adevărat că armata americană deţine o capacitate operativă impresionantă, dar obiceiul de a apela la Pentagon pentru că poate să îndeplinească diverse obiective generează imaginea unei politici externe militarizate excesiv. Principalii reprezentanţi militari înţeleg acest lucru. Potrivit amiralului Mike Mullen, şeful Marelui Stat‑Major, „Secretarii Clinton şi Gates solicită mai multe fonduri şi o mai mare atenţie acordată puterii noastre blânde, şi sunt întru totul de acord cu ei. Dacă alegem să exercităm influenţa americană exclusiv prin intermediul soldaţilor noştri, trebuie să ne aşteptăm ca aceasta să se reducă în timp”12. Puterea inteligentă nu este pur şi simplu „puterea blândă versiunea 2.0”. Ea se referă la capacitatea de a combina puterea dură şi puterea blândă în strategii eficiente în contexte diferite.

14 PREFAŢĂ

Contextele din secolul XXI

Puterea depinde întotdeauna de context. Copilul dominator pe terenul de joacă se poate transforma într‑un leneş când sună clopoţelul la sfârşitul pauzei, iar contextul se schimbă, devenind cel al clasei ordonate. La mijlocul secolului XX, Iosif Stalin a întrebat dispreţuitor câte divizii are Papa, dar papalitatea a supravieţuit în contextul ideilor, după cinci decenii, în timp ce imperiul lui Stalin se prăbuşise.

În prezent, puterea în lume este distribuită după un tipar care se aseamănă cu un joc de şah complex şi tridimensional. Pe tabla de şah de deasupra, puterea militară este în mare parte unipolară şi probabil că Statele Unite îşi vor menţine supremaţia încă mult timp. Dar, pe tabla din mijloc, puterea economică este multipolară de peste un deceniu, Statele Unite, Europa, Japonia şi China fiind jucătorii principali, iar altor state crescându‑le importanţa. Economia Europei este mai mare decât cea a Americii. Tabla de şah de dedesubt este tărâmul relaţiilor transna‑ţionale care trec dincolo de graniţe şi ies de sub controlul guvernamental, şi include o diversitate de actori nonstatali, la o extremă aflându‑se bancheri care fac transferuri electronice cu sume de bani mai mari decât majoritatea bugetelor naţionale, iar la cealaltă extremă situându‑se tero‑rişti care transferă armament sau hackeri care ameninţă securitatea cibernetică. De asemenea, această tablă de şah include provocări trans‑naţionale noi, cum ar fi epidemiile şi schimbările climatice. Pe această tablă situată la cel mai scăzut nivel, puterea este difuză şi nu se poate discuta despre unipolaritate, multipolaritate, hegemonie sau alte astfel de clişee utilizate în discursuri de liderii şi comentatorii politici.

În acest secol au loc două mari transformări ale puterii: o tranziţie a puterii între state şi o difuzie a puterii dinspre toate statele către actorii nonstatali. Chiar şi după criza financiară, ritmul ameţitor al schimbărilor tehnologice impulsionează globalizarea în continuare, dar efectele poli‑tice vor fi diferite pentru lumea statelor‑naţiune şi lumea actorilor non‑statali. În politica interstatală, factorul cel mai important va fi continua „revenire a Asiei”. În 1750, Asia deţinea peste jumătate din populaţia şi producţia mondială. Până în 1900, după Revoluţia Industrială din Europa şi America, cota Asiei a scăzut la o cincime din producţia mondială. Până în 2050, Asia se va apropia deja din nou de cota ei istorică. Este posibil ca ascensiunea Chinei şi Indiei să creeze instabilitate, dar această problemă are precedente şi putem afla din istoria anterioară cum pot politicile noastre să afecteze rezultatul final. În urmă cu un secol, Marea

PREFAŢĂ 15

Britanie a făcut faţă afirmării puterii americane fără să genereze conflicte, dar eşecul lumii de a face faţă afirmării puterii germane a dus la două războaie mondiale devastatoare.

În politica transnaţională – tabla de şah de jos – revoluţia informaţiei reduce considerabil costurile calculelor şi comunicării. Acum patruzeci de ani, comunicarea globală instantanee era posi bilă, dar şi costisitoare, beneficiind de ea guvernele şi corporaţiile. În prezent, această comuni‑care este la îndemâna oricui poate să intre într‑o cafenea cu acces la Internet. Barierele care opreau accesul în politica mondială au fost coborâte, iar actorii nonstatali îşi revendică un loc pe scenă. Hackerii şi infractorii ciberspaţiului produc pagube în valoare de miliarde de dolari guvernelor şi mediului de afaceri. O epidemie răspândită de păsări sau de călătorii de la bordul unui avion ar putea produce mai multe victime decât cele înregistrate în Primul sau al Doilea Război Mondial, iar schimbările climatice ar putea să impună costuri uriaşe. Aceasta este o politică mondială nouă cu care suntem mai puţin familiari.

Pentru toate statele din secolul XXI, problema constă în faptul că există tot mai multe elemente care scapă şi controlului celor mai puternice state, din cauza difuziei de putere dinspre state spre actori nonstatali. Chiar dacă Statele Unite stau bine în pri vinţa măsurilor militare, în lume se întâmplă tot mai multe eve nimente pe care aceste măsuri nu reuşesc să le cuprindă. Sub influenţa revoluţiei informaţiei şi a globalizării, politica mondială se transformă în sensul că americanii nu îşi pot atinge toate obiectivele internaţionale acţionând independent. De exemplu, stabilitatea financiară internaţională este vitală pentru prosperitatea ame‑ricanilor, dar Statele Unite au nevoie de cooperarea altora pentru a şi‑o asigura. Şi schimbările climatice globale vor afecta calitatea vieţii, dar Statele Unite nu pot face faţă singure problemei. Într‑o lume în care graniţele nu au mai fost niciodată atât de simplu de trecut pentru orice, de la droguri şi boli infecţioase la terorism, naţiunile trebuie să mobili‑zeze coaliţii internaţionale şi să construiască instituţii pentru a face faţă ameninţărilor şi provocărilor comune. În acest sens, puterea devine un joc cu sumă pozitivă. Nu este suficient să gândim în termeni de putere asupra altora. Trebuie să gândim şi în termenii puterii de a îndeplini obiective, care presupune putere împreună cu alţii13. În cazul multor chestiuni transnaţionale, transferul de putere către alţi actori ne poate ajuta să ne îndeplinim obiectivele. În această lume, reţelele şi conectarea devin o sursă importantă de putere relevantă.

Inteligenţa contextuală, capacitatea de a înţelege un mediu în curs de evoluţie şi de a profita de tendinţe, va deveni o abilitate crucială pentru ca liderii să poată converti resursele de putere în strategii de succes14.

16 PREFAŢĂ

Vom avea nevoie de inteligenţă contextuală pentru a înţelege că problema puterii americane în secolul XXI nu constă într‑un declin, ci în eşecul de a realiza că până şi cea mai mare ţară nu îşi poate atinge obiectivele fără ajutorul altora. Pentru aceasta este necesară o înţelegere mai pro‑fundă a puterii, a modului ei de transformare şi a modului de elaborare a unor strategii ale puterii inteligente. Aceasta va presupune o naraţiune mai sofisticată decât istoriile clasice ale afirmării şi decăderii marilor puteri. Probabil că America va rămâne cea mai puternică ţară în secolul XXI, dar aceasta nu înseamnă că va continua să fie şi dominantă. Capacitatea de a obţine rezultatele pe care le dorim depinde de o nouă naraţiune a puterii inteligente. Va fi necesar ca americanii să nu se mai întrebe care este primul stat din lume şi să nu mai întreţină discuţiile despre dominaţie, şi să înceapă să pună întrebări despre cum pot fi combinate diferitele instrumente ale puterii în strategii inteligente pentru a obţine putere împreună cu alte naţiuni, şi nu doar asupra lor. Iată scopurile cărţii de faţă: o gândire mai limpede asupra puterii şi stimularea unei naraţiuni mai cuprinzătoare.

Am încercat să scriu o carte scurtă într‑un registru accesibil cititorului inteligent, şi nu pentru un public provenit din medii academice, dar având o structură analitică atent construită şi dezvăluită în notele finale. Con‑tinuând să explorez viitorul puterii americane, am încercat să elaborez concepte într‑un mod aplicabil şi în cazul altor ţări. Care sunt problemele generate de convertirea resurselor de putere în strategii ce produc rezul‑tatele dorite? Care sunt problemele „supraextinderii imperiale” în pri‑vinţa obiectivelor internaţionale şi al „incapacităţii interne” de a mobiliza resursele? Cum pot fi echilibrate acestea? Cum anume se transformă diferitele feţe ale puterii în acest secol şi ce înseamnă această transfor‑mare pentru definirea succesului strategic? Ce se va întâmpla cu puterea americană sau puterea chineză sau puterea actorilor nonstatali în era cibernetică? Nimeni nu are ultimul cuvânt cu privire la conceptul con‑troversat de putere, dar, pentru că nu putem evita discuţiile despre acesta, sper că voi clarifica mai mult dezbaterea şi că voi lărgi perspectiva viziunilor strategice. Iată ce ar însemna puterea inteligentă.

PARTEA I

Tipologia puterii

Capitolul 1

Ce este puterea în relaţiile internaţionale?

Pentru un concept cu o răspândire atât de largă, „puterea” este surprinzător de vagă şi dificil de măsurat. Dar astfel de probleme nu anulează încărcătura semantică a conceptului. Puţini oameni pot nega importanţa dragostei, chiar dacă nu pot spune „te iubesc de 3,6 ori mai mult decât iubesc altceva”. În mod similar, ne con‑fruntăm cu puterea în viaţa de zi cu zi şi ea are efecte reale în ciuda incapacităţii noastre de a o măsura cu precizie. Uneori, analiştii sunt tentaţi să respingă conceptul, considerându‑l iremediabil de vag şi inexact, dar acesta se dovedeşte a fi dificil de înlocuit1.

Celebrul filosof britanic Bertrand Russell a comparat rolul puterii în ştiinţele sociale cu importanţa conceptului de „energie” în fizică, însă analogia induce în eroare. Fizicienii pot să măsoare destul de precis relaţiile dintre obiectele neînsufleţite prin prisma energiei şi forţei, în timp ce puterea se referă la relaţii umane mai efemere care se modifică în circumstanţe diferite2. Alţii afirmă că puterea este pentru politică ceea ce banii reprezintă pentru economie. Din nou, metafora ne induce în eroare. Banii sunt o resursă lichidă sau fungibilă. Ei pot fi folosiţi pentru achiziţionarea unei largi diversităţi de bunuri, dar este posibil ca resursele care produc putere într‑o anumită relaţie sau într‑un anumit context să nu o mai genereze într‑un altul. Putem folosi banii pe piaţa imo‑biliară, la o piaţă de legume sau într‑o licitaţie pe Internet, în timp ce capacitatea militară, una dintre cele mai importante resurse ale puterii internaţionale, poate să producă deznodământul dorit într‑o luptă cu tancuri, dar nu şi pe Internet.

În timp, diferiţi analişti au încercat să elaboreze formule care să cuantifice puterea în relaţiile internaţionale. De exemplu, Ray Cline a fost un înalt oficial al CIA însărcinat cu consilierea liderilor

20 TIPOLOGIA PUTERII

politici cu privire la balanţa dintre puterea americană şi cea sovietică în timpul Războiului Rece. Opiniile lui au influenţat decizii politice care presupuneau riscuri crescute şi miliarde de dolari. În 1977, el a publicat o variantă simplificată a formulei pe care o utiliza pentru estimarea puterii:

PUTEREA PERCEPUTĂ = (POPULAŢIA + TERITORIUL + ECONOMIA + ARMATA) × (STRATEGIA + VOINŢA)

După ce a introdus numere în această formulă, Cline a con‑cluzionat că Uniunea Sovietică era de două ori mai puternică decât Statele Unite3. Bineînţeles, aşa cum ştim în prezent, această formulă nu a fost o modalitate foarte bună de a prezice rezultatele. În decurs de puţin mai mult de un deceniu, Uniunea Sovietică s‑a prăbuşit, iar comentatorii au proclamat că Statele Unite erau unica superputere într‑o lume unipolară.

Un efort mai recent având scopul de a crea un indice al puterii include resursele unei ţări (tehnologice, antreprenoriale, umane, de capital, fizice) şi realizările naţionale (constrângerile externe, infrastructura, ideile), precum şi modul în care acestea influen‑ţează capacitatea militară şi performanţele în luptă4. Această for‑mulare ne oferă date despre puterea militară relativă, dar nu şi despre toate tipurile de putere relevante. Chiar dacă forţa militară eficientă rămâne una dintre sursele esenţiale ale puterii în relaţiile internaţionale, aşa cum vom vedea în capitolul următor, lumea nu mai este atât de lipsită de constrângeri precum era în Europa secolului al XIX‑lea, când istoricii puteau să definească o „mare putere” în funcţie de capacitatea sa de a câştiga războaiele5.

Forţa militară şi performanţa în luptă nu ne oferă informaţii referitoare la rezultatele finale din lumea finanţelor, de pildă, sau în ceea ce priveşte schimbările climatice. Şi nici nu ne dau date suficiente despre puterea actorilor nonstatali. În termeni militari, Al Qaeda este un pitic în comparaţie cu gigantul american, dar impactul teroriştilor depinde mai curând de efectele dramatice ale acţiunilor şi naraţiunilor lor, precum şi de reacţiile exagerate pe care le pot genera, şi nu de mărimea forţelor lor. În acest sens, terorismul se aseamănă cu jujitsu, în care luptătorul mai slab se

CE ESTE PUTEREA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE? 21

foloseşte de forţa celui mai puternic împotriva acestuia. Indicii obişnuiţi ai puterii militare nu surprind această dinamică.

În anumite situaţii de negociere, aşa cum demonstrează Thomas Schelling, punctele slabe şi ameninţarea că un partener se va prăbuşi pot constitui o sursă a puterii de negociere6. Un datornic falit care datorează 1 000 de dolari nu deţine multă putere, dar dacă datorează 1 miliard de dolari, atunci acesta ar putea avea o putere de negociere semnificativă – să ne amintim de soarta instituţiilor considerate a fi „prea mari pentru a cădea” în criza financiară din 2008. Kim Jong‑Il din Coreea de Nord „este, probabil, unicul lider din lume care poate să facă Beijingul să pară a fi neputincios. (…) Diplomaţii afirmă că Dl Kim profită cu îndrăzneală de temerile chinezilor. Dacă chinezii nu pompează ajutoare în economia lui falimentară, afirmă el, se vor confrunta cu valuri de refugiaţi care vor trece graniţa şi cu posibile revolte”7.

Orice încercare de elaborare a unui singur indice al puterii este sortită eşecului, pentru că puterea depinde de relaţiile interumane care diferă în funcţie de context8. În timp ce banii pot fi folosiţi pentru a măsura puterea de cumpărare pe pieţe diferite, nu există un standard de valoare ce poate să rezume toate relaţiile şi contextele cu scopul de a produce un total al puterii larg acceptat9.

Definiţia puterii

Asemenea multor idei fundamentale, puterea este un concept controversat. Nu există o definiţie acceptată de toţi cei care utili‑zează cuvântul, iar opţiunile oamenilor în privinţa definiţiei reflectă interesele şi valorile fiecăruia. Unii definesc puterea drept capa‑citatea de a genera schimbare sau de a i se opune. Alţii afirmă că puterea este capacitatea de a obţine ceea ce dorim10. Această definiţie include puterea asupra naturii precum şi puterea asupra altor oameni. În ceea ce priveşte interesul meu faţă de acţiuni şi politici, un punct de plecare firesc este dicţionarul, care ne spune că puterea este capacitatea de a face lucruri, iar în situaţii sociale de a‑i influenţa pe alţii spre a obţine rezultatele pe care ni le


dorim11. Unii numesc aceasta influenţă, şi fac distincţia între putere şi influenţă, dar acest lucru este derutant, întrucât dicţio‑narul defineşte cei doi termeni ca fiind interşanjabili.

Există mulţi factori care afectează capacitatea noastră de a obţine ce dorim. Trăim într‑o reţea de forţe sociale moştenite, unele dintre ele fiind vizibile, iar altele fiind indirecte şi numite „structurale” uneori. Avem tendinţa de a identifica şi a ne con‑centra asupra unora dintre aceste constrângeri şi forţe, în funcţie de interesele noastre. De exemplu, în lucrarea sa despre civilizaţii, politologul Peter Katzenstein afirmă că puterea civilizaţiilor este diferită de puterea din cadrul civilizaţiilor. Actorii din cadrul civilizaţiilor controlează puterea dură şi pe cea blândă. Puterea socială funcţionează sub nivelul comportamental, modelând struc‑turile sociale fundamentale, sistemele de cunoaştere şi mediul general12. Chiar dacă astfel de forţe sociale structurale sunt impor‑tante, dorim de asemenea, din motive legate de politici, să înţe‑legem ce pot să facă actorii sau agenţii în situaţii date13. Civilizaţiile şi societăţile nu sunt imuabile, iar liderii eficienţi pot încerca să modeleze forţe sociale mai ample, înregistrând grade diferite de succes. Potrivit celebrului teoretician german Max Weber, dorim să ştim probabilitatea ca un membru activ al unei relaţii sociale să îşi ducă la îndeplinire voinţa proprie14.

Chiar şi atunci când ne concentrăm în principal asupra anu‑mitor agenţi sau participanţi, nu putem spune că un actor „are putere” fără să specificăm ce anume poate să facă prin aceasta15. Trebuie să precizăm cine este implicat în relaţia de putere (sfera puterii) şi care sunt temele implicate (domeniul puterii). De exemplu, papa are putere asupra unora dintre creştini, dar nu şi asupra altora (cum ar fi protestanţii). Chiar în rândul catolicilor, probabil că el şi‑ar dori să aibă putere asupra tuturor deciziilor lor morale, dar unii adepţi ar putea să respingă puterea lui în anumite privinţe (cum ar fi metodele contraceptive sau căsătoria în afara bisericii). Astfel, a afirma că papa are putere presupune specificarea contextului (sfera şi domeniul) relaţiei dintre papă şi oricare individ.

Poate că un psihopat are puterea de a ucide şi maltrata străini aleşi la întâmplare, dar nu şi puterea de a‑i convinge. Unele acţiuni


care îi afectează pe alţii şi generează rezultate preferate pot fi pur şi simplu distrugătoare, nedepinzând de opiniile victimei. De exemplu, Pol Pot a ucis milioane de cetăţeni cambodgieni. Unii afirmă că acest tip de recurs la forţă nu înseamnă putere, pentru că nu a existat o relaţie bidirecţională, dar aceasta depinde de context şi stimul. Dacă stimulul actorului este sadismul şi teroarea, atunci recursul la forţă se încadrează în definiţia puterii ca influ‑enţare a altora pentru ca actorul să obţină ce doreşte. Totuşi, majoritatea relaţiilor de putere depind în mare măsură de opiniile victimei. Un dictator care doreşte să pedepsească un disident ar putea crede în mod eronat că şi‑a exercitat puterea dacă disidentul a urmărit, de fapt, martiriul cu scopul de a‑şi susţine cauza. Dar, dacă dictatorul a dorit pur şi simplu să îl distrugă pe disident, atunci intenţiile celui de‑al doilea nu sunt relevante pentru puterea celui dintâi.

Deseori, acţiunile au consecinţe neintenţionate majore, dar din perspectiva politicilor ne interesează capacitatea de a produce deznodământul dorit. Dacă un soldat al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) aflat în Afghanistan ucide un copil cu un glonţ rătăcit, el a avut puterea de a distruge, dar nu şi de a obţine efectul dorit. Un atac aerian care ucide un insurgent şi mai mulţi civili demonstrează o putere generală de distrugere, dar se poate dovedi a fi contraproductiv pentru o politică de contrain‑surgenţă. Acţiunile unei ţări cu o economie mare pot avea efecte neintenţionate care generează daune (sau prosperitate) accidentale într‑o ţară mică16. Din nou, dacă efectele sunt neintenţionate, atunci există puterea de a face rău (sau de a obţine beneficii), dar nu şi puterea de a realiza obiectivele dorite. Canadienii se plâng deseori că vecinătatea cu Statele Unite este ca dormitul lângă un elefant. Din perspectiva canadienilor, intenţiile nu contează; vor fi răniţi dacă animalul se întoarce pe partea cealaltă. Dar dintr‑o perspectivă orientată spre politici, intenţiile contează în ceea ce priveşte obţinerea rezultatelor preferate17. Un concept al puterii orientat spre politici depinde de un context specific pentru a ne preciza cine obţine ce, cum, unde şi când18.

Politicienii practici şi oamenii obişnuiţi consideră deseori că aceste întrebări referitoare la comportament şi motivaţie sunt prea


complicate şi imprevizibile. Definiţiile privitoare la comportament analizează puterea în funcţie de rezultatele stabilite după acţiune (ceea ce economiştii numesc ex post), şi nu înaintea ei (ex ante). Dar decidenţii politici vor predicţii cu privire la viitor pentru a‑şi orienta acţiunile. Astfel, ei definesc puterea în mod frecvent în funcţie de resursele care pot să producă efectele finale. Potrivit celei de‑a doua definiţii a puterii văzute ca sumă a resurselor, o ţară este puternică dacă deţine o populaţie, teritoriu, resurse naturale, forţă economică, forţă militară şi stabilitate socială rela‑tiv mari. Meritul acestei definiţii este că face ca puterea să pară a fi mai concretă, măsurabilă şi predictibilă – un ghid pentru acţiune. În acest sens, puterea înseamnă să deţii atuurile într‑un joc de cărţi. Dar această definiţie prezintă probleme majore. Când oamenii definesc puterea drept sinonimă cu resursele care (poate că) duc la rezultate, ei se confruntă deseori cu paradoxul că cei care dispun de cea mai multă putere nu obţin întotdeauna efectele dorite.

Prin această afirmaţie nu negăm importanţa resurselor de putere. Resursele, tangibile sau abstracte, produc puterea. Oamenii observă resursele. Dacă arăţi cărţile cele mai mari într‑un joc de poker, poate că alţii vor spune pas, şi nu te vor înfrunta. Însă există posibilitatea ca resursele de putere câştigătoare într‑un joc să nu fie deloc utile într‑un altul. O mână de cărţi mari într‑un joc de poker nu este câştigătoare în jocul de bridge. Chiar dacă se joacă poker, tot poţi pierde în cazul în care nu îţi joci bine mâna sau devii victima unei cacealmale sau înşelăciuni. Conversia pute‑rii – a ajunge de la resurse la efectele comportamentale finale – este o variabilă crucială care intervine în acest proces. Deţinerea resurselor de putere nu garantează întotdeauna obţinerea dezno‑dământului dorit. De exemplu, în ceea ce priveşte resursele, Statele Unite erau mult mai puternice decât Vietnamul, dar au pierdut războiul. Convertirea resurselor în putere în sensul de a obţine efectele dorite presupune strategii elaborate şi conducere pricepută – ceea ce eu numesc putere inteligentă. Cu toate acestea, strategiile sunt neadecvate deseori, iar liderii fac erori de raţio‑nament în mod frecvent.

Totuşi, definirea puterii în funcţie de resurse este un artificiu pe care decidenţii politici îl consideră util. În general, o ţară


înzestrată cu resurse de putere are mai multe şanse să influenţeze o ţară mai slabă şi să depindă mai puţin de o strategie optimă, şi nu invers. Uneori, ţările mai mici pot să obţină rezultatele dorite pentru că aleg să intre în conflicte de anvergură mai redusă sau se concentrează selectiv asupra câtorva chestiuni. În general, şi în conflictele directe, nu ne‑am aştepta ca Finlanda să câştige în faţa Rusiei19.

Ca prim pas în orice joc, este util să ne dăm seama cine deţine atuurile şi câte jetoane are jucătorul respectiv. Totuşi, la fel de important este ca decidenţii politici să deţină inteligenţa contextuală pentru a înţelege jocul pe care îl joacă. Ce resurse oferă cea mai bună bază pentru un comportament de putere într‑un anumit context? Petrolul nu a fost o resursă de putere impresionantă înainte de era industrială, şi nici uraniul nu a fost important înainte de era nucleară. În perspectivele realiste tradiţionale asupra rela‑ţiilor internaţionale, războiul era jocul suprem în care se jucau cărţile politicii mondiale. Când toate cărţile se aflau pe masă, estimările cu privire la puterea relativă se confirmau sau se inva‑lidau. Dar, pe parcursul secolelor, pe măsură ce tehnologiile au evoluat, sursele forţei necesare războiului s‑au transformat frec‑vent. Mai mult, războiul nu este factorul suprem de decizie pentru un număr tot mai mare de chestiuni în secolul XXI.

În consecinţă, mulţi analişti resping abordarea „elementelor puterii naţionale” din motiv că induce în eroare şi este inferioară abordării comportamentaliste sau relaţionale care a devenit domi‑nantă în analiza ştiinţelor sociale din a doua jumătate a secolului XX. Într‑un sens strict, scepticii au dreptate. Resursele de putere sunt pur şi simplu materii prime sau vehicule tangibile şi intangibile care stau la baza relaţiilor de putere, iar dacă un anumit set de resurse produce sau nu rezultatele finale dorite depinde de comportamen‑tul din respectivul context. Vehiculul nu este relaţia de putere20. Informaţiile despre caii putere şi kilometrajul pe care‑l poate atinge respectivul vehicul nu ne spun dacă acesta ne va duce la destinaţia dorită.

În realitate, discuţiile despre putere în relaţiile internaţionale implică ambele definiţii21. Multe dintre noţiunile pe care le folosim zilnic, cum ar fi „putere militară” şi „putere economică”, sunt


hibrizi ce combină atât resursele, cât şi comportamentele. Atunci când este relevant, trebuie să precizăm dacă discutăm despre definiţiile orientate spre comportament sau despre cele orientate spre resurse, şi trebuie să fim conştienţi de relaţia imperfectă dintre acestea. De exemplu, când se discută despre puterea în creştere a Chinei şi Indiei, există tendinţa de a se indica numărul mare al populaţiei şi resursele economice sau militare crescute ale acestor ţări. Dar posibilitatea ca puterea presupusă de aceste resurse să se convertească într‑adevăr în efectele finale dorite depinde de contexte şi de capacitatea ţării de a transforma resursele în strategii care să ducă la aceste rezultate. În figura 1.1 am rezumat aceste definiţii diferite. Figura prezintă şi definiţia rela‑ţională mai precaută în care puterea este capacitatea de a influenţa comportamentul altora pentru a produce efectele dorite.

Figura 1.1. Puterea ca resurse şi puterea ca rezultate comportamentale

Iată la ce se referă oamenii când fac afirmaţii cum ar fi „puterea nu duce neapărat la influenţă” (deşi această formulare induce în eroare, din motive explicate deja).

În cele din urmă, întrucât ne interesează efectele finale, şi nu resursele, trebuie să fim mai atenţi la contexte şi strategii. Se dovedeşte că strategiile de conversie a puterii sunt o variabilă crucială, căreia nu i se acordă suficientă atenţie. Strategiile fac legătura între mijloace şi scopuri, iar cele care includ resursele puterii dure şi resursele puterii blânde într‑un mod reuşit în con‑texte diferite sunt secretul puterii inteligente.


Trei aspecte ale puterii relaţionale

Pe lângă distincţia dintre definiţiile bazate pe resurse şi defi‑niţiile relaţionale ale puterii, este util să evidenţiem trei aspecte diferite ale puterii relaţionale: impunerea schimbării, controlarea agendelor şi stabilirea preferinţelor. Acestea sunt contopite de prea multe ori. De exemplu, într‑o lucrare recentă despre politica externă, puterea este definită drept „constrângerea unor oameni sau grupuri să facă un lucru pe care nu doresc să‑l facă”22. Dar o astfel de abordare limitată poate duce la erori.

Capacitatea de a le impune altora să îşi modifice comporta‑mentul faţă de preferinţele lor iniţiale este o faţă importantă a puterii relaţionale, dar nu şi singura. O altă faţă este capacitatea de a afecta preferinţele altora astfel încât ei să dorească ceea ce dorim noi, fără a fi necesar ca noi să le ordonăm să se schimbe. Fostul preşedinte (şi general) Dwight Eisenhower a făcut referire la acest aspect, definindu‑l drept abilitatea de a‑i influenţa pe oameni să facă ceva „nu doar pentru că le‑ai spus să procedeze astfel, ci pentru că ei doresc instinctiv să facă aceasta pentru tine”23. Această putere de cooptare contrastează cu puterea de a impune pe care o completează. Este o greşeală să credem că puterea constă doar în a le ordona altora să se schimbe. Le putem afecta comportamentul, modelându‑le preferinţele astfel încât să obţinem ce dorim, fără să recurgem la stimulente şi constrângeri pentru a le transforma comportamentul „când se îngroaşă gluma”. Uneori putem obţine deznodământul dorit fără să forţăm lucrurile. Ignorarea acestei feţe prin utilizarea unei definiţii prea restrânse a puterii poate duce la o politică externă inadecvată.

Primul aspect sau prima „faţă” a puterii a fost definită de politologul de la Yale, Robert Dahl, în studiile asupra oraşului New Haven din anii ’50, având o utilizare largă în prezent, chiar dacă acoperă doar parţial comportamentul de putere24. Această faţă a puterii vizează capacitatea de a‑i face pe alţii să acţioneze contrar preferinţelor şi strategiilor lor iniţiale. Pentru a măsura sau a evalua puterea, trebuie să ştim cât de solide au fost pre fe rinţele iniţiale ale unei persoane sau naţiuni şi cât de mult


s‑au modificat acestea în urma eforturilor noastre. Coerciţia poate să fie evidentă într‑o situaţie în care există, aparent, un anumit grad de posibilitate de alegere. Dacă cineva îndreaptă o armă spre dumneavoastră şi spune „Banii sau viaţa!”, aveţi o oarecare posibilitate de alegere, dar aceasta este redusă şi neconformă cu preferinţele dumneavoastră iniţiale (cu excepţia cazului în care acestea includ sinuciderea sau martiriul)25. Când Cehoslovacia a cedat în faţa trupelor germane şi sovietice care au intrat în Praga în 1939, respectiv în 1968, aceasta nu s‑a întâmplat pentru că aşa dorea ţara.

Măsurile economice sunt mai complexe. Sancţiunile negative (retragerea beneficiilor economice) sunt percepute în mod clar drept coercitive. Plăţile sau stimulentele economice pentru a face ceea ce nu doreai iniţial să faci pot să pară o alternativă atractivă pentru subiect, dar orice plată se poate transforma cu uşurinţă într‑o sancţiune negativă prin ameninţarea explicită sau implicită cu retragerea ei. O bonificaţie primită la sfârşitul anului este o recompensă, dar dacă nu se acordă, atunci este resimţită ca o pedeapsă. Mai mult, în relaţiile de negociere inegale dintre un proprietar de pământuri milionar şi un ţăran înfometat, de pildă, o plată infimă de tipul „asta‑i oferta şi nu‑i tocmeală” i‑ar putea crea ţăranului sentimentul că nu are de ales. Ideea importantă este că cineva deţine capacitatea de a‑i face pe alţii să acţioneze împo‑triva preferinţelor şi strategiilor lor iniţiale şi ambele părţi percep această putere.

În anii ’60, la scurt timp după ce Dahl şi‑a elaborat definiţia larg acceptată, politologii Peter Bachrach şi Morton Baratz au observat că din definiţia lui Dahl lipsea ceea ce ei numeau „a doua faţă a puterii”. Dahl a ignorat dimensiunea încadrării şi stabilirii agendei26. Dacă ideile şi instituţiile pot fi utilizate pentru încadra‑rea unei agende de acţiune într‑un mod care ar face preferinţele altora să pară a fi irelevante sau situate în afara contextului, atunci se poate să nu fie niciodată necesar ca ei să fie forţaţi. Cu alte cuvinte, poţi să modelezi preferinţele altora, influenţându‑le aştep‑tările cu privire la ceea ce este legitim sau fezabil. Încadrarea agendei se concentrează asupra capacităţii de a menţine diverse


chestiuni în afara dezbaterii sau, cum ar spune Sherlock Holmes, asupra câinilor care nu latră.

Actorii puternici se pot asigura că cei mai puţin puternici nu sunt invitaţi niciodată la discuţii sau, dacă ajung în acest punct, că regulile jocului au fost stabilite deja de primii veniţi. Politica financiară internaţională a prezentat această caracteristică, cel puţin înainte de momentul în care criza din 2008 a lărgit oarecum perspectiva prin adăugarea Grupului celor 20 (G20) la Grupul celor 8 (G8). Cei supuşi la a doua faţă a puterii pot fi conştienţi de acest lucru sau nu. Dacă acceptă legitimitatea instituţiilor sau discursul social care a încadrat agenda, poate că nu se vor simţi constrânşi pe nedrept de a doua faţă a puterii. Dar dacă agenda de acţiune este constrânsă de ameninţările cu coerciţia sau pro‑misiunile de plată, atunci discutăm despre prima faţă a puterii. Acceptarea de către cel vizat a legitimităţii agendei este ceea ce face ca această faţă a puterii să se refere la cooptare şi să constituie o parte din puterea blândă – capacitatea de a dobândi ceea ce vrei prin mijloacele de cooptare ale încadrării agendei, persuadării şi obţinerii atracţiei pozitive.

Mai târziu, în anii ’70, sociologul Steven Lukes a observat că şi ideile şi credinţele contribuie la conturarea preferinţelor iniţiale ale celorlalţi27. Din perspectiva lui Dahl, pot să exercit putere asupra ta determinându‑te să faci ceea ce nu ai face în alte con‑diţii; cu alte cuvinte, modificându‑ţi situaţia, pot să te fac să îţi schimbi strategia preferată. Dar pot să exercit putere asupra ta şi determinându‑ţi nevoile. Pot să îţi modelez preferinţele fundamen‑tale sau iniţiale, nu doar să modific situaţia astfel încât să îţi schimbi strategia pentru a‑ţi îndeplini preferinţele.

Definiţia lui Dahl nu surprinde această faţă a puterii. Poate că un adolescent va alege cu atenţie o cămaşă la modă pe care o va purta la şcoală cu scopul de a atrage o fată, dar există posibilitatea ca el să nu fie conştient că motivul pentru care cămaşa are succes se datorează faptului că un producător naţional a lansat recent o campanie de publicitate substanţială. Dacă poţi să îi faci pe alţii să dorească aceleaşi rezultate pe care ţi le doreşti şi tu, nu este necesar să le anulezi dorinţele iniţiale. Iată „a treia faţă a puterii”, potrivit lui Lukes28.


Stabilirea gradului de libertate cu care oamenii îşi aleg prefe‑rinţele prezintă câteva chestiuni critice privitoare la voluntarism29. Pentru criticii din afara domeniului, unele manifestări ale puterii blânde nu sunt deloc blânde. În unele cazuri extreme, este dificil de evaluat ce anume trece drept formare voluntară a preferinţelor. De pildă, în cazul „sindromului Stockholm”, victimele care au suferit un stres traumatic în urma unei răpiri încep să se identifice cu răpitorii lor. Uneori, aceştia încearcă să „spele creierele” ostati‑cilor, iar alteori încearcă să îi atragă de partea lor prin acte de bunăvoinţă30. Dar în alte situaţii este mai dificil să fim siguri de interesele altora. Oare sunt femeile afgane oprimate când aleg să poarte o burka? Ce se poate afirma despre femeile care aleg să poarte văl în Franţa democratică31? Uneori este dificil de identi‑ficat gradul de voluntarism doar în funcţie de înfăţişarea exteri‑oară. Dictatori precum Adolf Hitler şi Stalin au încercat să‑şi creeze o aură de invincibilitate pentru a‑şi atrage adepţi, iar unii lideri din sud‑estul Europei au cedat în faţa acestui efect. În măsura în care forţa creează un sentiment de veneraţie care îi atrage pe alţii, ea poate fi o sursă indirectă a puterii de cooptare, dar dacă forţa este coercitivă într‑un mod direct, atunci ea este pur şi simplu un exemplu al primei feţe a puterii.

Tabelul 1.1. Trei feţe ale puterii relaţionale

Prima faţă: A recurge la ameninţări sau recompense pentru a schimba comportamentul lui B împotriva preferinţelor şi strategiilor iniţiale ale lui B. B ştie acest lucru şi simte efectul puterii lui A.A doua faţă: A controla agenda acţiunilor într‑un mod care limitează opţiunile strategice ale lui B. Există posibilitatea ca B să ştie şi să fie conştient de puterea lui A.A treia faţă: A contribui la crearea şi modelarea credinţelor, percepţiilor şi preferinţelor de bază ale lui B. Există puţine şanse ca B să fie conştient de acest fapt sau să îşi dea seama de efectul puterii lui A.

Unii teoreticieni le‑au numit faţa publică, cea ascunsă şi cea invizibilă a puterii, reflectând gradele de dificultate cu care se confruntă cei vizaţi în descoperirea sursei puterii32. A doua şi a treia faţă întruchipează aspecte ale puterii structurale. O structură este


un aranjament al tuturor părţilor unui întreg. Oamenii sunt prinşi în structuri complexe ale culturii, relaţiilor sociale şi puterii, care îi afectează şi îi constrâng. Câmpul de acţiune al unei persoane este „delimitat de actori cu care aceasta nu interacţionează sau nu comunică, de acţiuni îndepărtate în timp şi spaţiu, de acţiuni a căror ţintă nu este reprezentată de această persoană, într‑un sens explicit”33. Unele exercitări ale puterii reflectă deciziile intenţio‑nate ale anumitor actori, iar altele sunt rezultatul unor consecinţe neintenţionate şi al unor forţe sociale mai mari.

De exemplu, de ce străzile oraşelor noastre sunt dominate de automobile mari? Răspunsul reflectă parţial opţiunile consumato‑rilor individuali, dar aceste preferinţe sunt, la rândul lor, modelate de o istorie socială a publicităţii, deciziilor luate de producători, stimulentelor fiscale, politicilor privind transportul public, subven‑ţiilor pentru construcţia de drumuri şi planurilor urbanistice34. Opţiunile diferite asupra acestor chestiuni determinate de mulţi agenţi vizibili şi nevăzuţi din trecut îl pun pe locuitorul urban de astăzi în faţa unui set limitat de alegeri.

În 1993, se spune că James Carville, consilier politic al lui Bill Clinton, ar fi glumit că îşi dorea să se reîncarneze în piaţa obligaţiunilor pentru că astfel ar fi avut putere reală35. Când discutăm despre puterea pieţelor, ne referim la o formă de putere structurală. Un cultivator de cereale care doreşte să aibă venituri mai mari pentru a achita taxa studiilor universitare ale fiicei lui ar putea decide să cultive mai multe cereale. Dar dacă şi alţi agricultori cultivă mai mult (iar cererea nu se modifică), se poate ca forţele pieţei să îi reducă veniturile şi să afecteze şansele la educaţie ale fiicei. Pe o piaţă perfectă, agentul nu are puterea de a stabili preţul. Există milioane de alţi agenţi nevăzuţi ale căror alegeri independente creează cererea şi oferta care stabilesc preţul. Iată de ce ţările sărace producătoare de bunuri sunt expuse deseori la variaţii mari ale termenilor comerţului lor. Dar dacă un agent găseşte o cale pentru a modifica structura unei pieţe introducând un element de monopol (un singur vânzător) sau monopson (un singur cumpărător), atunci acesta poate dobândi o oarecare putere asupra preţului. Agentul poate face acest lucru diferenţiindu‑şi produsul prin publicitate, crearea loialităţii faţă


de marcă, alegându‑şi o locaţie specială şi aşa mai departe. Sau, în cazul ţărilor producătoare de petrol, agenţii pot încerca să formeze un cartel precum Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (The Organization of Petroleum‑Exporting Countries – OPEC).

Mai mulţi analişti intervin asupra tiparului complex al cauza‑lităţii şi fac distincţie între opţiunea individuală şi structurile mai mari în locuri diferite. De exemplu, sociologii au tendinţa de a se concentra asupra acţiunilor şi rezultatelor specifice mai puţin decât politologii36. Analiştii care se concentrează numai asupra agenţilor individuali, ca în cazul primei feţe a puterii, nu reuşesc să înţeleagă şi să descrie complet relaţiile de putere. Dar cei care se concentrează numai asupra forţelor sociale mai mari şi a per‑spectivei istorice mai îndelungate, ca în cazul celei de‑a doua şi a treia feţe ale puterii, nu sunt atenţi la opţiunile şi intenţiile individuale esenţiale în politici. Unii critici consideră că abordarea mea este „centrată prea mult pe agent”, însă aceasta lasă loc totuşi analizei unor forţe structurale, chiar dacă nu include toate aspec‑tele structurii37.

Unii analişti consideră că aceste distincţii sunt abstracţiuni inu‑tile care pot fi incluse în totalitate în prima faţă a puterii38. Totuşi, dacă cedăm acestei tentaţii, probabil că vom limita cele observate în ceea ce priveşte comportamentul, iar acest fapt limitează de obicei strategiile pe care decidenţii politici le concep pentru a‑şi atinge scopurile. Puterea de a impune (prima faţă) este foarte vizibilă şi percepută imediat. Aceasta formează baza puterii dure – capaci‑tatea de a obţine rezultatele dorite prin coerciţie şi plăţi. Puterea de cooptare a celei de‑a doua şi a treia faţă este mai subtilă şi, în consecinţă, mai puţin vizibilă. Ea contribuie la puterea blândă, capacitatea de a obţine rezultatele preferate cu ajutorul mijloacelor de cooptare ale stabilirii agendei, persuasiunii şi atracţiei. Decidenţii politici se concentrează de prea multe ori numai asupra puterii dure cu scopul de a‑i constrânge pe ceilalţi să acţioneze împotriva preferinţelor lor şi ignoră puterea blândă care decurge din forma‑rea preferinţelor. Dar atunci când cooptarea este posibilă, decidenţii politici pot să economisească stimulentele şi constrângerile39.

În politica mondială, unele dintre scopurile urmărite de state sunt mai sensibile la a doua şi a treia faţă a puterii decât la prima.


Arnold Wolfers a făcut distincţie între ceea ce el numea obiective de posesie – obiective specifice şi deseori tangibile – şi obiective de mediu, care sunt structurale şi nontangibile de multe ori40. De exemplu, accesul la resurse sau stabilirea drepturilor sau a unui acord comercial sunt obiective de posesie, în timp ce promovarea unui sistem comercial deschis, a pieţelor libere, democraţiei sau drepturilor omului sunt obiective de mediu. Conform terminolo‑giei utilizate anterior, putem privi statele ca având obiective spe‑cifice şi obiective generale sau structurale. O concentrare exclusivă asupra puterii de impunere şi asupra primei feţe a puterii ne poate induce în eroare cu privire la susţinerea unor astfel de obiective. De exemplu, atunci când se doreşte stimularea democraţiei, mij‑loacele militare singure au mai puţin succes decât mijloacele militare combinate cu metode aparţinând puterii blânde – aşa cum au descoperit Statele Unite în Irak. În plus, puterea blândă a atracţiei şi persuasiunii poate avea atât feţe structurale, cât şi feţe agenţiale. De exemplu, o ţară poate încerca să atragă altele prin acţiuni cum ar fi diplomaţia publică, dar ea poate exercita atracţie şi prin efectele structurale ale exemplului propriu sau ceea ce poate fi numit efectul „cetăţii strălucitoare de pe munte”.

Un alt motiv pentru care cele trei feţe ale puterii nu trebuie să fie subsumate primeia constă în faptul că astfel s‑ar reduce atenţia acordată reţelelor, care constituie un tip important de putere structurală în secolul XXI. Reţelele devin tot mai importante în era informaţiei, iar poziţionarea în cadrul reţelelor sociale poate fi o resursă semnificativă de putere. De exemplu, într‑o reţea radială, puterea poate să derive din rolul de nod de comunicare. Atunci când comunici cu prietenii tăi prin intermedierea mea, acest fapt îmi conferă putere. Dacă punctele de la periferie nu sunt conectate direct între ele, dependenţa lor de comunicarea prin intermediul nodului le poate contura agenda. De exemplu, chiar după câştigarea independenţei, multe schimburi de informaţii dintre fostele colonii franceze din Africa treceau prin Paris, iar aceasta a sporit puterea francezilor de a le influenţa agenda.

În cazul altor reţele, mai complexe, teoreticienii indică impor‑tanţa lacunelor structurale care blochează comunicarea directă


între anumite părţi ale reţelei41. Cei care sunt capabili să creeze legături între lacunele structurale sau să le exploateze pot să îşi folosească poziţia drept sursă de putere, controlând comunicarea dintre ceilalţi participanţi. Un alt aspect relevant al reţelelor din perspectiva puterii este extinderea lor. Chiar şi legăturile slabe care sunt extinse pot fi utile pentru dobândirea şi răspândirea informaţiilor noi şi inovatoare. Legăturile slabe conferă capacita‑tea de a conecta grupuri diferite într‑o manieră cooperantă, de succes42. Aceasta creşte capacitatea unei ţări de a câştiga putere alături de altele, şi nu asupra acestora. Capacitatea de a crea reţele ale încrederii care le permit grupurilor să conlucreze pentru atingerea unor obiective comune este ceea ce economistul Kenneth Boulding numeşte „putere integratoare”43. Potrivit psihologilor, „cercetări îndelungate sugerează că empatia şi inteligenţa socială sunt considerabil mai importante pentru dobândirea şi exercitarea puterii decât forţa, înşelătoria sau teroarea”44.

Teoreticianul politic Hannah Arendt a afirmat că „puterea între oameni apare atunci când ei acţionează împreună”45. De aseme‑nea, un stat poate să exercite putere globală implicându‑se alături de alte state şi acţionând împreună cu acestea, şi nu numai împo‑triva lor. John Ikenberry, politolog la Princeton, afirmă că puterea americană după al Doilea Război Mondial s‑a bazat pe o reţea de instituţii care au constrâns Statele Unite, dar care au fost deschise faţă de alte state, crescând astfel puterea Americii de a acţiona împreună cu alţii46. Aceasta este o observaţie importantă pentru evaluarea puterii naţiunilor în sistemul internaţional actual şi o dimensiune importantă pentru evaluarea viitorului puterii ameri‑cane şi al celei chineze în secolul XXI47. De exemplu, dacă Statele Unite se implică în mai multe reţele de comunicare, atunci au o şansă mai mare de a influenţa preferinţele în ceea ce priveşte a treia faţă a puterii.

Pentru a servi politicilor, poate fi util să privim cele trei feţe ale puterii într‑o succesiune inversă ordinii în care au fost inventate de specialiştii ştiinţelor sociale. Un decident politic trebuie să privească formarea preferinţelor şi încadrarea agendei drept moduri în care poate modela mediul înainte de a recurge la prima

Dacă ți-a plăcut, intră pewww.elefant.ro/ebooks

descarcă volumul și citește mai departe!

puterea blândă

Documents