publicaŢie independentĂ, opinie Şl informare...

ANUL VII, NUMĂRUL 7-8 (77-78), IULIE-AUGUST 1996 - LEI 1000Revistă de culturăeditată cu sprijinul

Editurii "Cogito"şi al

ASOCIAŢIEI SCRIITORILORPROFESIONIŞTIDIN ROMÂNIA

Apare la Oradea

PUBLICAŢIE INDEPENDENTĂ, DE OPINIE Şl INFORMARE CULTURALĂ

ADRIANMARINOLA 75 DE ANI„După cinci decenii de totalitarism, într-o nouă fază istorică, avem nevoie nunumai de un nou model politico-social, dar şi cultural. De fapt, între celedouă structuri există o foarte strânsă interdependenţă. Cum ar putea exista ocultură română deschisă, neprovincială, cu personalitate proprie, com-petitivă, cât mai aproape de standardele „internaţionale", iară o .societateorientată de aceleaşi valori?"

•

• • , = • • • • •

Adrian Marino, Politică şi cultură. Pentru o nouă.cultură română, Editura Polirom, .1996

1•. .: 1

mmmmmum* • mmam

UNU Anul VII, nr. 7-8 (77-78), iulie-august 1996

Ioan Ţepelea

Eveniment

Am primit de curând cartea Politică şi cultură. Pentruo nouă cultură română, de Adrian Marino, carte apărutărecent la una din cele mai serioase şi prestigioase edituri dinRomânia (Polirom, din Iaşi, a cărei colecţie „Plural", de pildă,a devenit şi un reper de riguroasă selecţie pentru viaţa noas-tră editorială). Prin urmare, deşi aveam de gând să scriuobişnuitul editorial pentru această pagină, mă văd pus însituaţia de a opta, de data aceasta, pentru prezentarea unuieveniment editorial cu adevărat remarcabil.

întâmplarea face ca această apariţie editorială să se pro-ducă în preajma momentului când autorul, unul dintre puţiniisavanţi pe care îi are România la ora actuală, va împlini şifrumoasa vârstă de 75 de ani (s-a născut la 5. 09. 1921),motiv pentru care, şi prin rândurile de faţă, dorim să-iadresăm domnului Adrian Marino sincere felicitări şi urăride multă sănătate şi putere de muncă pentru a împlini câtmai multe proiecte în beneficiul culturii române.

Pentru cei insuficient de edificaţi asupra operei savan-tului, recomandăm, cu prioritate, consultarea impresionan-tei liste de autor de dinaintea paginii de gardă a cărţii la carene referim, listă pe care, de asemenea, o recomandăm spreconsultare şi tuturor membrilor Academiei, aflaţi de preamultă vreme într-o „interminabilă" ... vacanţă!!

Aşadar, precum scrie şi autorul în prefaţă, „Cartea (...)continuă şi - sub diferite aspecte - dezvoltă unele idei dinPentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologiceşi culturale (1995). Ambele lucrări, concepute în acelaşi timp,se inspiră în modul cel mai direct din realitatea totalitară şipost-decembristă, pe care o examinează critic, şi, adesea,polemic". Ea propune „noi perspective - ca să nu spunem«modele» politice şi culturale - pentru societatea şi viaţanoastră intelectuală", fiind, cum bine o numeşte chiar au-torul, „O carte fundamental critică faţă de trecut, profundimplicată în realitatea imediată şi energic proiectată spreviitor". Ori, „Cultura română actuală are vitală nevoie şi deastfel de cărţi, cât mai «personale» posibil. Inconformiste şicombative. Bine documentate şi argumentate. Cât mai supleîn dezbaterea de idei, dar intransigente în concluzii".

îndrăznim să numim şi numai Prefaţa cărţii la carefacem referire, o pledoarie de mare efect în sensibilizareacititorilor, inclusiv a celor mai puţin iniţiaţi în problematică,asupra importanţei demersului ideatic pe o temă de strin-gentă necesitate astăzi, „după o perioadă de cruntă dicta-

tură". Recunoaşterea faptului că o nouă generaţie de eseişti,comentatori şi politologi «tineri» de o evidentă valoaregândeşte, scrie şi acţionează, cu mare convingere, în acelaşisens (sunt amintite numele lui Andrei Pleşu, H. R. Pata-pievici, Alina Mungiu, Gabriel Andreescu, Andrei Cornea,Sorin Antohi, Stelian Tănase, Dan Pavel), demonstreazăcu prisosinţă faptul că autorul, el însuşi receptiv la tot ceeace reprezintă valoare autentică în domeniul abordat, îşiconstruieşte edificiul de gândire contând pe varii contribuţiişi care răspund cel mai bine demersului său.

Cele circa 350 de pagini ale noii cărţi a domnuluiAdrian Marino reprezintă, fireşte, proiectul cel mai compre-hensiv propus până acum, pentru o nouă cultură română.Capitolele propuse de autor, structura acestora, evidenţiazăstilul direct şi fără complexe, infatigabil am putea spune, deprezentare a propriilor opinii. Rezistenţă şi cultură (cap. 1),între conformism şi libertate (2), O nouă cultură politică(3) şi O nouă cultură română (4, ce are ca subcapitole:Rănile „revoluţiei culturale", Postcomunismul cultural,Criză de structură, Canon sau personalitate literară?, Onouă cultură română, Români în „Republica literelor",Integrare şi identitate culturală, Soarta teoriei literare, Onouă istorie a ideilor, Cultura oficială, cultura alterna-tivă, Pentru o nouă cultură română), impun un proiect demari şi autentice dimensiuni pentru o nouă cultură română,liberă de orice constrângeri politice şi ideologice şi care „nuse orientează după nici un principiu de «comandă», ci pre-supune înainte de toate" depăşirea oricăror complexe cul-turale (dintre care primul ar fi cel al Europei!).

Ideile din cartea cea mai recentă a domnului AdrianMarino prind rapid în conştiinţa cititorului (fie el avizat saumai puţin avizat) tocmai datorită limbajului frust, nicide-cum izoteric, a organizării şi prezentării logice a informaţieişi nu în ultimul rând datorită permanentei ancorări a mesa-jului în realitatea spirituală românească şi europeană. Dar,dincolo de toate ideile excelente ale cărţii, se impune adevărul,nu neapărat indigest, că o asemenea cultură română nouă„va fi doar ceea ce creatorii săi vor fi capabili să realizezeprin operele lor". Unul dintre aceştia, Adrian Marino, cre-dem noi, a făcut-o cu strălucire şi până acum şi, iată, el neprovoacă să nu ratăm „momentul fast al acestui sfârşit deveac".

Anul VII, nr. 7-8 (77-78), iulie-august 1996 UNU

Viorel Mureşan Măria Vulişici Alexandrescu

Derivate noicu prefixe

RAMELE NORDULUI

azi dimineaţăcer zvârcolindu-seîn sacul de nylon

** *

trec printre cârperupte din cer - a înfloritliliacul

** *

monezi de argintîn drum către ceruri:frunzele plopului

câmpia mişcalimbi de balaure un foc între păduri

0 trăsătură frapantă a publicisticii actuale este conţinutul ei con-testatar, opoziţionist, manifestare a libertăţii de opinie.

La nivelul lexical, această reacţie negativă se manifestă, cu deose-bire, în folosirea unor cuvinte formate pe teren românesc, cu prefixe şicu elemente de compunere antepuse.

Unele dintre prefixe au, ele înseşi, un conţinut negativ, formândantonimele cuvintelor la care se ataşează. Astfel, foarte multe derivate noisunt formate cu prefixele anii- sau contra- (ambele având sensul deîmpotriva). Prefixul anti- este adăugat cu precădere, unor adjective ter-minate în sufixul -ist sau unor substantive formate cu sufixul -ism:antiextremist, antiterorist, antitotalitarist, anticeauşit, antiterorism,anticeauşism, antiextremism etc. Prefixul se poate ataşa, însă, şi altorcuvinte: antiromânesc, antiliberal, antimaghiar, antitotalitar etc. Sepoate observa că, în funcţie de sensul cuvântului bază, derivatul poateavea un înţeles pozitiv (antiextremist, antiterorist) sau unul negativ(antiromânesc, antiliberal etc). Prefixul contra- se ataşează diferitelorpărţi de vorbire: verbe - a contracandida, a contrademonstra, sub-stantive - contracandidat, contracandidatură, contramiting, adjec-tive - contramonarhist etc.

Prefixele vechi de(s)-, de(z)-, dis-, Un)-, ne- (toate exprimândcontrarul cuvântului bază) continuă să dea naştere unor cuvinte noi:decomunizare, dezideologizare, disfuncţionalitate, invandabil, irecon-ciliant, neguvernabil, nemuncă, neprivatizare etc.

Alte prefixe, precum ultra-, super-, supra-, hiper- (arătând exage-rarea, depăşirea limitei superioare a normalului), ataşate unor cuvintebază cu sens negativ, dau naştere superlativelor: hiperinflaţie, super-centralizat, supracentralizat, ultracomunist, ultraşovin, ultra-extremist.

O a treia categorie de prefixe sunt pseudo- (fals), cripto- (ascuns)şi neo- (nou) care, adăugate unor cuvinte cu sens negativ, le potenţeazătrăsăturile sematice: pseudodemocrat, pseudopatriot, pseudoprivati-zare, criptocomunism, neocomunism, neonomenclaturist, neosecu-rism etc, etc.

Prefixele care ataşează bazele lexicale dau acestora un sens pozitivsunt foarte rare în publicistica, actuală. Dintre acestea, se detaşează pre-fixul pro- (indică adeziunea, ataşamentul, fiind antonimul prefixului anti-):proguvernamental, promonarhic, proreformism, proTV etc, etc.

Cărţi primite la redacţie:1. Marc Bloch, Societatea feudală. Formarea legă-

turilor de dependenţă, voi. 1, Editura Dacia, 1996.2. Michel Camus, Parafraze eretice urmate de tăcerea

zeilor, Editura Cronica, 1995.3. Lucien Febvre, Religia lui Rabelais. Problema

necredinţei în secolul XVI, Editura Dacia, 1996.4. Rhea Cristina, Ochiul străinului, Editura DU Style,

1996.5. Ion Simuţ, Critica de tranziţie, Editura Dacia, 1996.6. Grigore Şoitu, Anticulinare, Editura Arhipelag, 1996.7. Rudolf Otto, Despre Numinos, Editura Dacia, col.

„Homo religiosus", 1996.8. Clemente Mureşan, Prinţii văzduhului, Cu o prefaţă

de Gheorghe Bodea. Mit einem Nachwort von Virgil Bulat,Editura Dacia, 1996.

9. Emil Cira, Inelul cu safir (povestiri alchimice), Edi-tura Crater, 1994.

10. George Vulturescu, Tratat despre ochiul orb, Edi-tura Libra, 1996.

11. Adrian Marino, Politică şi cultură. Pentru o nouăcultură română, Editura Polirom, col. Plural, 1996.

12. Mircea Ivănescu, Versuri, Editura Eminescu, 1996.13. Ioan Petru Culianu, Fragmentul diafan. Ultimele

povestiri, traduceri de Mihaela Gliga, Mihai Moroiu şi DanPetrescu, postfaţă de Dan-Silviu Boerescu, Editura Nemira, 1996.

14. Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, EdituraUnivers, 1996.

15. James Joyce, Ulise, Traducere şi note de Mircea Ivă-nescu. Cuvânt înainte de Ştefan Stoenescu, Editura Univers şiEditura Fundaţiei Culturale Române.

16. Curzio Malaparte, Tehnica loviturii de stat, Tra-ducere de Mihaela Gliga,, Editura Nemira, 1996.

17. Hans Bergel, întoarcerea lui Ulise. Un poem deRadu Gyr şi opt eseuri, Prefaţă de Peter Motzan. Traducere deMariana Lăzărescu, Editura Arania, 1996.


Ioan Ţepelea

O liniea echilibrului si candorii

Biblioteca Apostrof, una dintre cele mai originale şi fecundeinstituţii ale vieţii editoriale româneşti de după anul de graţie1989, continuă să impresioneze, în continuare, prin seriozitateaselecţiilor sale din varii domenii, cu predilecţie din cele literare.Seria de poezie a Apostrofului, de pildă, se impune şi prin for-mat, copertă, concepţie grafică şi realizare artistică, nu numai prinatenta promovare a ideii de valoare şi originalitate în literatură.Printre apariţiile editoriale sub sigla Bibliotecii Apostrof, la capi-tolul poezie, ne face plăcere să reamintim, cu acest prilej, de volu-mele de poezii semnate de Ştefan Melancu (Elegii întâmplă-toare, 1995) şi Virgil Leon (Unu, 1996), doi tineri poeţi de auten-tică valoare.

Rouă medievală este titlul unui mai recent volum de ver-suri, semnat de poetul şi publicistul sătmărean Grigore Scarlat,care se află, astfel, la cea de a treia carte publicată (după Cercuride aur, Editura Facla, 1986, şi Ora crepusculară, Editura Libra,1993) şi care confirmă o evoluţie sub semnul originalităţii. Tonulvolumelor anterioare ale lui Grigore Scarlat, ton dominat de unechilibru de temperament liric, de tenta medieval-melancolică, chiardacă se păstrează şi în actualul volum, el constituie doar o notăperiferică pentru accentele de consistenţă ideatică a poemelor. Dela primul poem (Pisc), până la ultimul (numit chiar Până lacapăt), Grigore Scarlat ilustrează conectarea sa directă sau ocolităla cotidian, la desacralizarea încifrărilor de nuanţă suprarealistăcurgătoare din „patent blagian" (sintagmă preferată - într-un fel,şi introdusă - de laboratorul unui excelent critic ardelean), pro-fesând dialogul cu şinele nu doar în conţinutul poemelor ci, une-ori, şi în titlul lor. Prizonier în propria clipă, pe care o devoră,tutuşi, el ţine să-i atenţioneze şi pe cei din jur de riscurile „macu-

Virgil Butat

POEMT PRLMOEDIAL(ou ă la naissance du „Grand Anonyme")

Le neant primordial est inconcevableUn point, dans son ventre, si!

Le Point ouvre des paupieres.N'importe ou iljette la fleche du regardii perce son soi.

Le Point deploye des ailes.N'importe oii ii voieii s'effondre dans son soi.

Le Point se fait tympan vers partout.De partout l'abasourditle vacarme du silence blotti dans son soi.

Seulement apres ce qu'il pleuretous ses enterrementsii accepte son essence.Abstraite. Divinemment abstraite.Appuipour le balancier d'entre la pensee et le chant.

larii", pretutindeni prezente:„Totul se maculează / în preaj-ma ta, în preajma mea, / Călă-tor, fără voie, călător, / Pânădevin o rătăcitoare stea. / Inlivada de vişini, înflorită, / Pre-văd despotice semne debrumă, / începutul se pierdeca un nor, / Sfârşitul ne ab-soarbe, ne curmă. / Şi încă maieşti / Prizonierul clipei, sala-horul risipei, / într-o lume ces-ar asfixia / De nu ne-ardespărţi bătaia aripei" (Prizo-nierul clipei).

Conştient de faptul căfericirea-nefericirea sunt doarvectorii existenţiali ce indicăculoarea preferată-respinsă aunei realităţi cotidiene asu-mate apriori, G. S. pune înmod deliberat şi tranşant sem-nul egal între a fi şi a scrie!Temele reflecţiei sale poetice,fidele spiritului ubicuu, mereuangajat, în varii proiecte şi en-tuziasme, sunt adesea reluate, în tendinţa de reaşezare şi chiarreînnoire a limbajului poetic (Desigur, trupul meu plebeu, Ochii,Istorie, Absorţie, Nu mai este loc, fiind doar o parte din poemelecu care argumentăm comentariul nostru). Sorbindu-şi „cafeauade dimineaţă" nu altfel decât „la capătul insomniei", poetul sestabilizează irefutabil în continuitatea specifică neliniştilorexistenţiale, pentru ca, „totul să se contopească / Şi lumea, apoi,să fie împărţită, / între axa ce te apleacă spre moarte / Şi speranţaamânând despărţirea". (Cafeaua de dimineaţă).

Bântuit de umbrele trecerii dar şi de o candoare a respiraţieipoetice, care îşi pune pecetea pe noul său volum, Grigore Scarlatiese din sine, somându-ne: „Toată murdăria acestei lumi / O poţişterge cu un vers". Mai mult, el ne propune, prin tema reân-toarcerii imaginare în timp, „aşteptarea fulgerului" dintr-o natură(absentă acum) în care (poate) „Cade rouă medievală / Pe arbori,frunze şi tulpini", adică acolo unde „suntem şi noi - / Umezindu-nebuzele, / Colorându-ne irişii stinşi", de fapt, acolo unde este şi„Crucea - / Imensă, proiectată în univers, / Semn al acestei lumi"(Rouă medievală) pe care o purtăm şi care ne reprezintă pe fiecare.

Cu noul său volum, Grigore Scarlat, face dovada preferinţeisale pentru sintezele moderne şi pentru experienţa poetică con-structivist-integralistă dar pe o linie a echilibrului şi candorii.

TOP UNU1. Tratat despre ochiul orb, de George Vulturescu, Editura

Libra, 1996.2. Odyssex, de Robert Şerban, Editura Marineasa, 19963. Poemul cu latura de un metru, de Bogdan Ghiu, Edi-

tura Pontica, 1996.4. Rouă medievală, de Grigore Scarlat, Biblioteca Apostrof,

1996.5. Ochiul străinului, de Rhea Cristina, Editura DU Style,

1996.

* Topul din acest număr este dedicat numai cărţii de poezie.


Viorel Mureşan

ff

George Vulturescu:Tratat despre ochiul orb

George Vulturescu are 45 de ani! 0 vârstă la care - cusiguranţă - el nu mai aspiră să conducă o navetă cosmică,însă, pentru a învinge timpul perfid, care pe toţi ne macină,pentru a-i fura câteva cristale din miriadele lui de scăpărări,el bate un cui în ceva, care se dovedeşte a fi o oglindă. Cumoglinda tot era înşelător-curgătoare, în locul unde Vultu-rescu a bătut spinul de oţel, ea s-a spart, iar cioburile aceleaajung de câteva ori pe an pe masa cititorilor sub forma uneireviste purtând numele Poeziei. Noi ne înrămăm hârburile,primite prin poştă, în care noaptea locuiesc stele, iar pe tim-pul zilei nori şi sori, ca să mai rămână ceva pe pereţii caselorşi după plecarea noastră. Aceasta ar fi pe scurt povesteaapocrifa a revistei „Poesis", care - iată - se apropie de numărul80, şi a ingeniosului ei născocitor: George Vulturescu.

Cu Tratat despre ochiul orb, apărut la Editura Libra,Bucureşti, 1996, George Vulturescu se află la a patra prezenţăeditorială individuală, după Frontiera dintre civinte, Ed. Li-tera, 1988, Poeme din Ev-Mediul odăii, Ed. Litera, 1991 şiOraşul de sub varul pereţilor, Casa de Editură Panteon, 1995.Mai înainte de a fi una complet nouă, ultima carte a luiGeorge Vulturescu e o prelungire a fantomaticelor ziduri depe care cade varul cu o acustică stinsă, imagine cu care nemarca placheta anterioară.

întâiul ciclu al cărţii: Oraş apocrif e un şir aproapenesfârşit de meditaţii despre ipostazele scrisului, dezvoltândpe rând relaţia post-cititor, poet-poem, poet-cuvânt: „Nu-ibucurie în / scris. Văd mereu printre litere crăpăturile lutuluidin / satul meu. Tăcutele crăpături." {Oraş aşteptându-şipoetul, p. J); „Nu mai sunt eu în timp ce scriu" (Adânc subnămoluri, p. 10); „Ca o bulboană e scrisul, / ca o respiraţieanimalică înfrigurându-ţi ceafa, / spatele, mâna" (Monolog,p. 14); „Orice cuvânt e stihial. Tremur pentru cititorul târ-ziu: / dacă a luat versul meu drept o cale? / dacă genunchiilui se vor prăbuşi dincolo de zidul paginii?" (Numărulpaha-relor, p. 16).

O altă temă recurentă aici, complementară oarecumprimei, ar fi aceea a spaţiilor închise unde se dezvoltăobservaţia ori se derulează ritualul scrierii: cafeneaua, berăria,cârciuma; sau - într-o variantă a spaţiului deschis - podul.De altfel, Podul sau dictatura ochiului domină această primăsecţiune a cărţii ca un poem-sinteză, dacă ţinem cont desimbolistică podului, ca loc de trecere între două lumi, darşi ca factor de joncţiune: „Ştiu: magia de-a între pe pod estemagia de-a ieşi/ din tine" (p. 20). Observatorii de până acumai scrisului lui George Vulturescu - numeroşi - între careAl. Cistelecan, mai argumentat, au vorbit despre vocaţia ex-presionistă a poetului. Un mod expresionist de a scrie laacest poet înseamnă întoarcerea la sufletul primar al copilu-lui, o mecanică dinamică a verbului, precum şi încatenărimetaforice inedite" „«Arată-mi, prietene, măcar un loc în

acest oraş / unde să-mi pot planta caişii din priviri» întrebasau cânta / dansatoarea trecând printre mese. Trupul ei era/ prin fumul cârciumii o lumânare pâlpâind. Părea / că opurtăm fiecare în mâini, blegiţi, întinzându-ne-o / unii al-tora, ca într-o rugă" (Berării de toamnă cu pictori, p. 27).De asemenea, aducerea în prim-plan a unor întrupări tipice:tatăl, copilul, ţine tot de o estetică expresionistă. Unele rân-duri din Tensiunea detaliului (II) capătă statutul unor veri-tabile pillatiene „poeme într-un vers": „Titlul incendiazăcorpul poemului"; „în poem nu există cuvinte cu autoritate"(p. 31).

Ciclul secund: (Altă) Dare de seamă despre Ochiul Orbeste - ca să spunem aşa - marea „Odisee" a Ochiului Orb,care nu-i altceva decât un „alter-ego" al poetului: „Tu măpriveşti, Ochiule Orb: tu mă acoperi." (PSALM pentruOchiul Orb, p. 71). (Altă) Dare de seamă despre orbi este osuccesiune de zece secvenţe groteşti, ca într-o lungă, altă„parabola orbilor" decât cea din deliranta pânză a flamandu-lui Peter Breughel cel Bătrân, având însă şi lirismul şi vervade acolo.

Ultimul capitol, Jurnal de provincie. în aşteptareapoetului blestemat, cuprinde scurte consideraţiuni generaledespre poezie, despre destinul cuvântului în lume, desprevariatele ipostaze ale poetului şi mici „amintiri din copilă-rie". Unele dintre ele sunt scrise cu vervă penetrantă: „Cândapare poetul se adună cuvintele: simt puterea. Simt că vorfi înarmate. Că vor domni."; „Sunt cărţi iubite. Ca şi roabeleunui sultan." Aceste mici panseuri sunt de fapt aşchii strălu-citoare adunate din atelierele poeziei de până acum ale luiGeorge Vulturescu.


DAN DAMASCHIN

Mărturisire si anatonăSe pare că una din voluptăţile cele mai mari pe care

românii le încearcă este înjurătura. Frecvenţa cu care seînjură, la noi, varietatea şi bogăţia lexicului utilizat şi, nuîn ultimul rând, pathesul, însufleţirea neobişnuită cestăpâneşte pe practicanţii sudalmei ar situa poporul românpe un loc fruntaş în acest domeniu. E concluzia des-prinsă dintr-un studiu cu caracter psiho-socio-lingvisticavând ca obiect salodicta, efectuat de un cercetător englezcu câţiva ani în urmă.

Personal, nu această apreciere în sine mă nelinişteşte,mă face să mă simt ruşinat (desigur că nici nu constituieo pricină de măgulire). Ceea ce poate da de gândit şi arfi un motiv de îngrijorare este predilecţia pentru inver-sarea elementelor aparţinând sferei Sacrului în contextulînjurăturilor autohtone. Refuzându-i-se acestui nouavocaţie mistică, i s-a hărăzit în compensaţie „virtuţi"blasfematorii. Aşa se face că în formularea celor maigrozave sudalme se apelează, cu dezinvoltură, la sfinţi,îngeri, Sfânta Fecioară, numele Mântuitorului şi al luiDumnezeu însuşi. Exerciţiul înjurăturii ascunde, se pare,o imensă plăcere de a macula, de a pângări şi a înjosi totceea ce ţine de divinitate.

Uneori, cei care-1 practică îi conferă aspectul unuiritual satanic. îmi vine în minte figura unui bărbat dinorăşelul studiilor mele liceale, un personaj devenit noto-riu prin faptul de a excela în „arta" înjurăturii. împrejurăriprecum pierderea unei sume de bani la pocker, o farsăpusă la cale de vecini (câţiva şobolani îl întâmpinau,dimineaţa, spânzuraţi de coadă, atârnând din pragul desus al atelierului unde lucra) deveneau tot atâtea prilejuripentru a-şi executa „numărul": aşezat în genunchi, cupalmele împreunate, avântate în văzduh, închizând ochii,intra parcă în tranşă. înfiorătoare imprecaţii, în care erauamestecaţi reprezentanţii Cerului şi locuitorii iadului,avalanşe de arhangheli şi mesageri ai ordinii divine serostogoleau din gura sa în fraze de o somptuozitate barocă(erau pomenite la un moment dat „coşuleţele din careDumnezeu împarte salariul la îngeri"), într-un grotescspectacol verbal, pigmentat cu cele mai scârboase voca-bule, care dura peste un sfert de ceas.

Nu mizez pe nici un efect de surpriză, precizând cărândurile de mai sus mi-au fost prilejuite de recitireaunor texte din Cioran. Exprimând, ca nimeni altul, vocaţiamaledicţiunii, cu care neamul său fusese înzestrat, celcare părăsise odinioară „Coasta Boacii" deţine recordulinegalabil de a fi ridicat. înjurătura (a cărei apologie estefăcută, de altminteri, în termeni extrem de convingătoriîntr-un pasaj din Sillogismele amărăciunii) la rang de

„filosofie". (Folosirea ghilimelelor este intenţionată,deoarece nu pot plasa opera lui Cioran sub crugul filosofiei.Considerându-1 cel mai strălucit stilist al literaturiifranceze, chiar prin acest elogiu, compatrioţii lui Berg-son îi puneau sub semnul întrebării calitatea de filozof.Nicicând, germanii n-au văzut în Nietzsche un campional stilului deşi Also sprach Zarathustra şi celelalte scrieriale gânditorului de la Sila-Maria reprezintă proza unuiartist de cea mai aleasă speţă).

Performanţa lui Cioran este uimitoare: să înveş-mântezi înjurătura în argoul filosofilor şi misticilor, săaduci Sudalma în saloanele aristocrate ale aforismului şimeditaţiei nu e la îndemâna oricui. Undeva. Cioranrecunoştea că, ajuns în Franţa şi încumetându-se să seexprime în graiul lui Corneille, nu a făcut altceva decâtsă-şi rescrie cărţile apărute în România, făcând efortul(deloc neglijabil) de a se adapta la spiritul limbii lui Pas-cal, Bossuet ori Saint-Simon. De-a lungul (aproape) aunei vieţi, aşadar. Cioran n-a făcut decât să şlefuiască cutenacitate şi îndârjire faţetele diamantine ale „silogismu-lui" său (acela al disperării, apud Noica). Cale de-oexistenţă, a tins spre perfecţiunea stilului. Văcsuitor defraze, a dat lustru nou verbului galic.

Aidoma copiilor de pe meleagurile sale, care, imediatce au deprins vorbele sudălmii, nu pregetă a-şi înjura,mai întâi, genitorii, Cioran îşi afuriseşte obârşia, tună şifulgeră împotriva „neantului valah". Aşişderea erozilor săiînjurătura sa predilectă e, însă, cea adresată Divinităţii. Aafirma precum autorul Amurgului idolilor că „Dumnezeue mort" înseamnă a emite o „constatare". A proclamaînsă că actul suprem, cel mai măreţ ce-1 poate poatecomite un om este deicidul, adică răstignirea Dumnezeu-lui întrupat este cu totul altceva.

îl văd pe Cioran făcând parte, integrat în gloata cuchipurile schimonosite de ură şi furie, ce-1 împresoară şiîmbrânceşte pe Iisus purtându-şi crucea, în tabloul inti-tulat Die Kreustragung de Hieronyans Borch.

ERATA

în numărul anterior al revistei noastre, la rubricaACOLADE SUBIECTIVE, Articolul „în loc de bilanţ", înultimul alineat, rândurile 13 şi 14 de jos în sus, se vorciti: (cartea ap-)tă să reprezinte la Judecata cărţilor dintoate veacurile secolul nostru, ei (bine,)...


Agata Chifor

Incursiuni istoriograficeCartea Incursiuni în istoriografia

română a sec. XX apărută în 1995 sub egidafundaţiei culturale „Cele Trei Crişuri", Ora-dea, reuneşte un grupaj de studii consacratede reputatul istoric Pompiliu Teodor exe-gezei „istoriografiei româneşti interbelice.

într-o perioadă de reconsiderare ascrisului istoric în raport cu evoluţia con-temporană, lucrarea având caracterul unor„incursiuni istoriografice" oferă importanterepere în sensul evaluării ştiinţifice, obiec-tive şi pertinente a contribuţiei specifice aunor reprezentanţi ai scrisului istoric dinsecolul al XX-lea. Demersul istoriografie alprofesorului proiectează dimensiuni ale „is-toriei-cunoaştere" din epoca respectivă,realizând profilul istoric al unor personali-tăţi, reprezentative: Al. Lapedatu, A. Oţetea,S.' Dragomir, Fr. Pali, Gh. Brătianu. Lu-crarea debutează prin studii cu caractergeneral, sintetic (Noi orientări în istoriogra-fia română în deceniul trei al secolului XX,Istoriografia la Universitatea din Cluj(1919-1948). Schiţa unui profil) menite săfixeze direcţiile de dezvoltare ale istorio-grafiei general-româneşti, dar şi ale celeitransilvănene în contextul stimulativ creatdupă împlinirea idealului naţional în 1918.Eseurile surprind efectele unirii în proce-sul de structurare instituţională şi unifi-care a vieţii culturale, insistând asupraafirmării unei generaţii de istorici formaţiîn ambianţa şcolii critice, dar şi a centrelorde cultură europeană (C. C. Giurescu,P. P. Panaitescu, Gh. Brătianu, I. Minea,I. Lupaş, Al. Lapadatu, S. Dragomir). înafară de analiza pertinentă a climatuluipolitic şi intelectual postbelic, a dezbateri-lor din epocă pe tema traditionalism-mo-demism, autorul reliefează procesul de con-stituire şi profilul particular al istoriografieiromâneşti din Transilvania.

Studiile următoare sunt consacrateunor personalităţi proeminente ale scrisu-lui istoric ardelean: Al. Lapedatu, S. Drago-mir, Fr. Pali, C.-tin Marinescu, punând înlumină atât contribuţiile istoriografice câtşi rolul acestora în procesul deinstituţionalizare şi în stabilirea direcţiilorde cercetare ale ştiinţei istorice transil-

POWPiUU îtODOR

INCURSIUNIÎN ISTORIOGRAFIAROMÂNĂ a sec. XX

CnlREtCRSJKfEA m

vănene. Este semnificativă în acest sensreconsiderarea personalităţii lui Al. Lape-datu, continuator în Transilvania al tradiţieiistoriografiei pozitiviste, pe care a năzuitsă fundamenteze demersul istoriografie.Autorul fixează dimensiunile multiple aleactivităţii sale, de la opera de organizare aştiinţei istorice clujene până la aceea deeditare a izvoarelor dar şi contribuţiile denuanţă critic-pozitivistă pe terenul istorieimedievale, premoderne şi moderne; el îidefineşte aportul în calitate de iniţiator şiprecursor al cercetărilor de istoria istorio-grafiei la Universitatea Daciei Superioare(Discursul său de recepţie la Academie din1923 reprezintă un moment de referinţă înexplicarea scrisului istoric românesc dinTransilvania). Alte studii vizează contribuţiaistoricului A. Oţetea la interpretarea curen-tului renascentist şi la elucidarea „chestiu-nii orientale". Partea cea mai consistentă aexegezei istoriografice are în centru formaţiaintelectuală şi creaţia istorică a lui S. Dra-gomir, accentuând mai ales contribuţiilemajore ale acestuia în interpretarea feno-menului paşoptist. Specialist consacrat alproblemei româneşti din Transilvania în

secolele XVŢI-XyilI, S. Dragomir a fost prinexcelenţă istoricul revoluţiei de la 1848:„nimeni până la el nu a investigat maisistematic şi mai adânc dinamice societăţiitransilvănene, ideile politice, timpul fortede afirmare a românilor, progresul ideiinaţionale şi ideea de naţiune modernă caretriumfă în epoca ce precede revoluţia o datăcu afirmarea solidarităţii româneşti intra şiextracarpatice". Autorul reconstituie drumulparcurs de istoric în tentativa de interpre-tare a revoluţiei, de la remarcabilele salemonografii închinate unor revoluţionariardeleni (Avram Iancu, Simion Bărnuţiu,Ioan Buteanu) până la publicarea colecţieiStudii şi documente privitoare la revoluţiaromânilor din Transilvania în anii 1848-1849 şi realizarea lucrării de interpretareIstoria Revoluţiei. Studiul dedicat luiS. Dragomir este o „reconstituire istorico-istoriografică" a contribuţiei „celui mai deseamă interpret al revoluţiei de la 1848".Monumentala sa operă de interpretare afenomenului revoluţionar ardelean din1848-1849 a rămas un reper în istoriogra-fia problemei prin rigurozitatea reconsti-tuirii, dar şi prin capacitatea de evocare apersonalităţilor şi a marilor mişcări colec-tive ale epocii.

0 altă problemă dezbătută este aceeaa proliferării studiilor de istorie universalăîn cadrul Institutului de Istorie din Cluj,evidenţiind contribuţia în domeniu a luiC-tin Marinescu şi îndeosebi a lui Fr. Pali.Studiile Mihai Viteazul în istoriografiaromână şi Istoriografia Memorandumuluisunt incursiuni în istoriografia celor douăprobleme majore ale istoriei naţionale.Pompiliu Teodor relevă necesitatea dezba-terii despre „naţiunea medievală" şiparticularităţile conştiinţei de sine în seco-lul al XVI-lea, relevând aportul lui Gh, Bră-tianu la istoria conceptului de naţiune, înlumina căruia a explicat înfăptuirea luiMihai Viteazul.

Demersul profesorului Pompiliu Teo-dor se impune prin reconsiderări nuanţate,obiective şi critice ale scrisului istoric româ-nesc, mediind contactul cu climatul istorio-grafie interbelic.

NOUTĂŢI E

7


Lirica franceză contemporană

Michel Camus: „Din haos se naşte poeziaîn vara anului trecut, la editura „Cronica" apărea un vo-

lum de versuri Parafraze Eretice al scriitorului francezMichel Camus, versuri cărora încercasem să le găsesc echivalenţeromâneşti cât mai apropiate de valoarea şi profunzimea origi-nalului. Nu ştiu în ce măsură am reuşit, pentru că atunci cândtrebuie să torni „în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă" (volu-mul Paraphrases heretiques este de fapt o meditaţie izvorâtădin sfidarea pe care Maître Eckhart o lansa în urmă cu şaptesecole canoanelor, meditaţie pe care autorul o încifrează însintagma „poezie gnostică") se verifică poate în modul cel maielocvent aforismul „traduttora traditore". în realitate, oricaredin cărţile lui Michal Camus este dificil de tradus, dar, totodată,după cum observa şi criticul Ioan Holban în eseul Mal deterre, „experimentul liric pe care îl conturează volumele Para-phrases heretiques (1983), La tiuit au soleil (1985), Fon-tations (1987), Proverbes du silence et de Vemerveillement(1989), Le Passage de Vlmpasse (1991) şi Hymne a Lilith(1993) răspunde unui gust literar şi - de ce nu? - unei anumesensibilităţi ale publicului cititor din spaţiul românesc. „Motivpentru care încercăm iarăşi să readucem în atenţia publiculuiamintit numele unuia dintre cei mai „universali" poeţi aispaţiului cultural francofon.

Născut în 1929, Michel Camus va cunoaşte din plin viaţade jurnalist şi de editor din capitala Franţei, câteva din repereleactivităţii sale fiind elocvente în această privinţă: co-fondator alrevistei „Lettre Ouverte" în 1960; 30 de ani mai târziu, în 1990,este co-fondator al revistei „L'Autre"; între 1976 şi 1983 esteredactor-şef al revistei „Obliques"; între 1984 şi 1988 este direc-torul colecţiei „L'Enfer de la Bibliotheque Naţionale" la cunos-cuta editură pariziană Fayard; din 1981 este co-director (alăturide Claire Tievant, coordonatoare a editurii Lettres Vives) alcolecţiilor pe care editura menţionată le propune publiculuifrancez; între aceste colecţii pot fi amintite: „Terre de Poesie",„Nouvelle Gnose" şi „Entre 4 yeux"; de mai bine de un deceniueste producător-delegat la France Culture (Radio France). înafara volumelor deja citate le mai menţionez doar pe cel din1992, Trouver une langue şi foarte recentul AphorismesSorciers (despre eseul asupra lui Antoniu Artaud Une auterelangue du corps, Opales, 1996) ne vom pronunţa cu ocaziaconferinţei pe care scriitorul o va susţine în curând la CentrulCultural Francez din Iaşi, al cărui invitat va fi în acest an.

J,

ir«iDe la stânga la dreapta: Pierre Yves Soucy (Franţa, Mariana Stancu

(România) şi Michel Camus (Franţa) - Viegl, Clubul Richeliey, 1992.

în România, Michel Camus a fost tradus în mod frecventîn revista „Cronica" începând cu 1985. Anul trecut, în lunamai, la Paris, poetului francez i-a fost decernat Marele Premiual Festivalului Internaţional de Poezie „Lucian Blaga".

Traducerile noastre s-au nutrit din poemele incluse în volu-mul Aphorismes Sorciers, apărut cu doar o lună în urmă laParis la Editions du Rocher în colecţia „transdisciplinare", di-rijată de un alt poet important al francofoniei, Basarab Nico-lescu, scriitor care a şi publicat deja în această serie fantasticulmanifest La Transdisciplinarite (un fragment din volumulsău a apărut anul trecut tot în revista „Cronica" în traducereanoastră). Şi iată cum îşi caracterizează în câteva cuvinte MichelCamus demersul creator adunat între coperţile ultimei sale cărţi:„Nu există în Aphorismes Sorciers nici o teorie relativă lalimbajul transdisciplinar. Pur şi simplu nu e decât o practică alimbii bazată pe o metafizică experimentală (ca să reiau expre-sia lui Rene Daumal), care, în trăirea ei, integrează un grad depercepţie ce trebuie calificat drept transpsihologic de vreme ceEul transcedental materializat într-un suflet şi într-un corp eizvrorul sensului transpersonal. (...)

Această aventură nu e, bineînţeles, decât o cercetare întrealtele. Un drum fără ţintă pe care, în orice clipă, posibilul, im-perfectul şi neterminatul sunt traversate de imposibil."

PLĂTIM MEREU PREŢUL TREZIRII. Orice cumpănă hără-zită ne este ca un dar al divinităţii pentru ca să putem desco-peri izvorul ascuns, cuvântul pierdut pe care Maître Eckhart îlnumeşte „al treilea cuvânt", cel care nu e nici rostit nici gândit,cel al tăcerii verticale traversând conştiinţa. în aceasta se în-cuiba neclintit sensul sensului.

NU SE POATE TRĂI FĂRĂ MASCA UNUI ALT ADEVĂRASCUNS LA NESFÂRŞIT sub adevărul măştii aflate în căutareapropriei transparenţe.

ÎN CIUDA SURSEI SALE DE NOAPTE ŞI TĂCERE, PRIVI-REA INTERIOARĂ a oricărei conştiinţe transcedentale este ab-solut conştientă de relativitatea stărilor ei de veghe.

POEZIE: RISIPITOARE NEŞTIUTĂ ÎN CELE PATRU ZĂRI.Ca polenul aşteptat de stigmatul pistilului.

în zadar am căuta cuvintele la fel de răscolitoare ca albi-nele ce pot fi văzute dansând îmbătate de miere şi soare.

CULTURA ESTE CĂPIŢA DE FÎN A MINCIUNII ÎN CARECĂUTĂM ACUL adevărului care nu se găseşte însă decât în noiînşine: în tăcerea magnetizată a inimilor noastre.

CARTEA NU E O FINALITATE ÎN SINE; ea e rămăşiţa uneiexperienţe de frwisformare interioară. Trebuie să creezi şi să tecreezi fără încetare pentru a străbate noaptea fără sfârşit de lao dimineaţă la alta. A căuta, aşa cum sunt înclinaţi să o facăanumiţi scriitori, să te imortalizezi în propria operă, e o co-pilărească naivitate. Opera exterioară e muritoare. Munca inte-rioară nu se realizează decât pentru a se deschide spre parteaeternă a omului.

POEZIA ÎŞI ARE IZVORUL ÎN HAOS; doar pentru sine eae propria dezvăluire a originilor.

COMUNICĂM ÎNTRE NOI PRIN CUVINTE CARE SPUNCEVA; în timp ce privirea noastră, chipul nostru, gesturilenoastre spun altceva. Ar fi mai bine să ne acordăm vioara fiinţeiînainte de a se sfărâma.

8

Anul VII, nr. 7-8 (77-78), iulie-august 1996 UNUDACĂ ÎNTR-ADEVĂR „CUVINTELE SUNT VEŞMINTE

ADORMITE" (Jean-Louis Giovannoni), nu ne mai rămâne decâtsă ne dezbrăcăm, să ne despuiem de ele, ca să ne trezim însingura goliciune senzuală a tăcerii.

LIMBAJUL POETIC: MISTERIOS REVELATOR AL SURSEIDE LUMINĂ în camera obscură a conştiinţei. Capacitatea deiluminare a minusculei noastre lămpi de noapte în infinit.

„POETUL ATINGE FOARTE RAR ABILITATEA MĂCELARU-LUI ZEN, care operează cu ochii închişi". Poetul, măcelar allimbii? Pierre Oster este încarnarea acestui secret. Niciodată nuvom şti de ce nu a evocat tirul cu arcul.

CEA DE A TREIA DIMENSIUNE A POEZIEI SE AFLĂ ÎNVÂRFUL triunghiului a cărui bază e constituită din opoziţiabinară dintre sacru şi profan.

Plăpândă lucire de lumină vorbind în numele suferindeiobscurităţi.

NON-POETUL NU POATE ŞTI CU CE JERTFELNIC PREŢse plăteşte un singur vers alchimic pe care poetul Antonio RamosRoşa îl numeşte „versul ultim", scris pentru cei care nu-1 vorciti niciodată sau, citindu-1, nu-i vor putea trăi enigma la fel denepătrunsă ca focul ce va putea de acum să se îngemănezecu marea fără a muri.

SCRIITORUL NU ESTE SCRIITOR DECÂT ÎN ACTULSCRIERII care i se înstăpâneşte în fiinţă. Din clipa în care înce-tează să mai scrie, el nu e decât privire, e cititor al vieţii înperpetuă devenire. îşi trăieşti viaţa ca oricare altul. Poate şi-ovisează altfel atunci când practică arta magică de a opri rătăcir-ea gândurilor vagabondând sau a viselor sterile în vedere captăriiinfluxurilor şi vibraţiilor tăcerii.

JURNALULTĂU INTIM ÎLSCRII PENTRU AUITA MOARTEAmereu prezentă înfiinţa vieţii? E multmai bine să laşimemoria să aleagă;ea nu reţine decâtesenţialul, nu de-numirea vinului, ciesenţa abstractă asavoarei sale unice.Atât de abstractă,încât realitatea eine scapă. Şi scă-pându-ne, se im-pune cu tărie caenigmă indesci-frabilă.

CÂND ADÂN-CUL EMOŢIEI ŞIADÂNCUL CON-ŞTIINŢEI VIBREAZĂ în armonie contopindu-se, tăcerea jubi-lează. Jubilaţie pe care cuvântul n-o va traduce niciodată.

_ „SUEUR DE SANG" DE PIERRE JEAN JOUVE, CUTREM-URĂTOARE scriere a poetului magnetizat de faţa obscură apoeziei, cea care nu se arată, spunea Jean Clair â propos deartă, pentru că este faţa ascunsă pe care nici poezia însăşi(sau arta însăşi) nu o poate lumina.

Prezentare şi traduceri de Valeriu STANCU

Robert Şerban

Poetul Serban are casă!Toată lumea fiind în vacanţă, îmi permit să-mi iau şi eu

o mică pauză. Asa că de data aceasta nu voi scrie despre nicio carte, ci voi povesti un apartament cu trei camere. O să fiumai subiectiv ca niciodată, pentru că apartamentul cu pri-cina îmi aparţine. Ne-am mutat (eu şi soţia mea) recent înel, pentru că recent l-am cumpărat. Este la etajul patru alunui bloc cu patru etaje, la capătul străzii Cerna dinTimişoara. Urcă apa, chiar şi apa caldă. Nu sunt probleme cuigrasia şi nici nu plouă în el. Hidroizolaţia e bine făcută. Hai,totuşi, să-i fac o schiţă dragei mele case. Cum intri, primape stânga, sufrageria. Mare. Frumoasă. Proaspăt zugrăvită înalb. Cu geamuri luminoase. Pentru sufragerie am cumpăratmochetă gri. încă nu am îtins-o (e tot sul, săraca) pentru că,am uitat să spun, e şantier în apartamentul nostru. Lângăsufragerie e bucătăria. Tot albă. Pe jos am pus gresie italia-nă. Gri. Soţia ar vrea să scoatem aragazul pe terasă, să maicâştigăm spaţiu. Mai vedem, ne mai gândim. Holul e u-ri-aş!Cred că are opt metri lungime. Şi aici am pus gresie, dar nu

ne-am gândit cum îl vom mobila. Oricum, sumar şi eficient.La mijlocul holului, pe stânga, va fi camera mea şi biblio-teca. Abia aştept să cumpăr rafturi, sertare şi mai ales să-micumpăr birou. Nu îl visez mare (sadovenian), dar nici ochichineaţă. La acel birou îmi voi scrie... opera. în acea ca-meră îmi voi... elabora cărţile. îmi voi primi prietenii. în fine,va fi teritoriul meu. Ultima cameră e dormitorul. Deocam-dată , singura încăpere mobilată. Pat mare, dulap mare, douănoptiere pe care ne vom aşeza veiozele. Când le vom avea.Baia. Mare. Mai avem o baie, mai mică. "De servici". Inambele am schimbat tot: lavoare, WC-uri, baterii. Am pusgresie şi faianţă. De drag să... Cam ăsta e splendidul nostruapartament. Ne mai trebuie o grămadă de lucruri. Da-i binecă avem aragaz, frigider şi televizor. Ar fi multe de scris, darn-am chef de literatură. Lumea e în vacanţă. Eu muncescsă-mi cumpăr mobilă. Pe lumea cealaltă va fi altfel. Poatechiar invers.


O pasiune, un destin, o carte

Există în această carte un capitol intitulat semnificativ în-ceput de drum pentru totdeauna. Pentru zeci, pentru sute demilioane de oameni paşnici, obişnuiţi, destinul 1-a pecetluit în aldoilea război mondial ordinul de a pleca la luptă. Aşa cum, tot fărăvoia lor, la mai mult de jumătate din beligeranţi destinul le-a fostpecetluit de „împărţirea lumii", de internarea lor în uriaşul gulagcomunist, de dimensiuni (la început!) bicontinentale. In cazulautorului, însă, începutul de drum 1-a constituit visul. Acela nutritdin toate puterile adolescenţei - de a deveni zburător.

Clemente Mureşan a izbutit să-şi realizeze visul. E drept,pentru o scurtă perioadă numai, 1940-1947. Trăită însă atât deintens, încât să ajungă pentru totdeauna. Astăzi, în 1996, dupăaproape 50 de ani de la părăsirea manşei avionului său de vână-toare, se consideră pilotul Clemente Mureşan, punându-şi caodinioară, aspiraţiile, buna credinţă şi energia în slujba Patriei.Majuscula din cuvântul Patrie are, în cazul său, multiple conotaţii.

Originar din judeţul Sălaj (nordui Transilvaniei) tânărul Cle-mente studiază în ultimii doi ani de liceu, 1938-1940, la Chişinău,sub îndrumarea mentorului său, un unchi colonel în armataromână. întâia mare durere şi umilinţă încercate atunci, în 1940:sfârtecarea trupului ţării, prin răpirea Basarabiei, ca urmare aPactului Molotov-Ribbentrop. Iată de ce, în deplină cunoştinţă decauză, va lupta mai târziu pe frontul de est. Fără să aibă timp să-şidea examenul de bacalaureat, se întoarce acasă, în satul său dinpreajma Maramureşului. Nici aici nu rămâne însă mai mult de olună, şi are parte de ceea ce el însuşi numeşte a doua mare „du-rere şi umilinţă": smulgerea din trupul României a Ardealului deNord, în urma Dictatului de la Viena. Este uşor de înţeles hotărâreacu care avea să se angajeze apoi în lupta din vest, împotriva foştiloraliaţi, pentru eliberarea pământului natal.

Până atunci, însă, trebuie să devină pilot. începe concursulde admitere în Şcoala de ofiţeri de vânătoare, dar se descoperă cădosarul tânărului nu este complet: lipsesc diploma de bacalaureat,consimţământul scris al părinţilor - şi este scos din concurs,întâlneşte însă un grup de tineri de origine germană din zonaFăgăraş-Sibiu, condus de Martin Sorsten, şi împreună pleacă la„Şcoala de ofiţeri de aviaţie Udeth" de lăngă Mainz. (Astăzi colo-nelul-aviator pensionar Martin Sorsten, prietenul autorului,„locuieşte la Ingostat în Bavaria") în mijlocul unei numeroasefamilii. Iubeşte ca odinioară România şi pe români, fapt care nu-1împiedică să se manifeste ca bun şi admirabil patriot german").Despre perioada de formare petrecută în Germania (1940-1942),Clemente Mureşan notează:

„Păstrez o amintire plină de respect şi admiraţie atâtcomandanţilor cât şi profesorilor-instructori. Nu era deloc uşor.

Aici se aplica pedeplin vestitul dic-ton militar «Cucât maj multă su-doare pe câmpulde instrucţie, cuatât mai puţinsânge pe câmpulde luptă» ... Dar,trebuie să subli-niez, numic dince citisem sauauzisem desprevestitul «spiritmilitar prusac»,rigid şi dur pânăla absurd, inumanîn sensul creăriiunor automate.Dimpotrivă. Nu sesocotea aviaţiaarmă de elită?(Exact ca înRomânia, de alt-fel). Ei bine, oarmă de elită arenevoie de ofiţeri

CLEMENTE MUREŞAN

PRINŢIIVĂZDUHULUI

DACIA

de elită şi - de ce nu? - de «prinţi ai văzduhului». în consecinţă 'în ciuda severităţii sale militare (eliminatorii de altfel), şcoala mizamai degrabă pe trezirea şi antrenarea calităţilor, respectiv a carac-terului cursantului, ajutându-1 să-şi descopere şi să-şi dezvoltepersonalitatea. De aici respectul şi admiraţia de care aminteam".

Iată de ce autorul îi evoca pe comandanţii şi instructoriigermani cu căldură: este o şcoală de elită, formând piloţi de elită,unde îşi spune cuvântul măiestria de zbor iar politica nu aretrecere.

în vara lui 1942, tânărul absolvent stagiar intră în aviaţiaromână de vânătoare (român fiind, nici nu putea concepe altfel!)Botezul focului îl trece deasupra aerodromului de campanie de laTuzov, nu departe de Stalingrad. După anul de stagiatură se vaîntoarce în Germania pentru susţinerea examenului final, dupăcare tânărul locotenent va mai lupta un timp pe frontul de est.Marea încercare - ca pentru întreaga aviaţie română - o vor con-stitui însă luptele pe cel de al doilea front, de apărare a ceruluiRomâniei. în special primăvara lui 1944 se dovedeşte cumplită.Formaţii de sute de bombardiere americane protejate de sute deavioane de vânătoare atacă zona petroliferă din Valea Prahovei,capitala, centrele industriale care lucrează pentru război, mariletriaje de cale ferată, podurile, nodurile de comunicaţii. Luptânderoic 1 contra 20, uneori chiar 1 contra 40, aviaţia română devânătoare (ca de altfel şi unităţile aviatice germane dislocate înRomânia pentru apărarea zonei Braşov - Bucureşti); pierd înaceste confruntări inegale două-treimi din efective. în armataromână aviaţia este deci arma care a suferit cele mai grele pierderi.Scopul este însă atins: aviaţia aliată anglo-americanâ, în ciudamasivelor atacuri, nu izbuteşte să atingă grav potenţialul econo-mic - deci de război - al ţării. Când înalte interese de stat o vorcere (evitarea transformării teritoriului ţării în distrugător teatrude război, datoria de a recupera pentru ţară Ardealul de Nord ocupatde horthyşti) România VL fi suficient de puternică pentru a con-stitui a patra forţă aliată ca efort de război împotriva fascismului.

Locotenentul pilot Clemente Mureşan trăieşte şi el coşmarulconfruntărilor inegale din primăvara lui 1944. Decolează şi el laalarmă uneori de câte trei ori pe zi, gustă din plin fructele amareale epuizării fizice şi psihice, dar mai ales durerea de a se despărţipentru totdeauna de tot mai mulţi camarazi, de tot mai mulţi,«prinţi ai văzduhului». Poate de aceea îşi intitulează aceste me-morii Prinţii văzduhului, ca o replică românească la cunoscuţiiaşi aerieni evocaţi de Georges Blond în cartea sa Les Princes duciel (Paris, Fayard, 1973).

Mai mult, pe pilotul format în Germania, cu numeroase prie-tenii în rândul aviaţiei germane, întoarcerea armelor din 1944 îlpune într-o situaţie incomparabil mai delicată (şi resimţită cu maiprofundă mâhnire umană) decât a celorlalţi piloţi români - chiardacă şi aceştia luptaseră aripă lângă aripă alături de camarazii lorgermani. Dar actul de la 23 august 1944, inevitabil în interesulRomâniei, era hotărât de regele Mihai I, de practic totalitatea partide-lor politice, de Armata Română. Ca ofiţer al aviaţiei române Cle-mente Mureşan înţelege raţiunile de stat ale întoarcerii armelor şi,credincios jurământului făcut „ţării şi regelui", va lupta cu aceeaşi gabnegaţie ostăşească pe cel de al treilea front, până în ultima zi derăzboi - pentru aviaţia română, acea zi fiind 12 mai 1944, imediatdupă 23 august 1944, când nci aliaţi impuşi de istorici ruşii, îi„vânau" pe ofiţerii distinşi în luptele din est, locotenentul Cle-mente Mureşan vede în regele Mihai I nu numai comandantulsuprem al Armatei Române, ci şi apărătorul (pilot şi el) al piloţilorcare luptaseră în Rusia. Apoi, după instaurarea dictaturii comu-niste, în perioada în care ţara era presărată cu lagăre şi închisori- Clemente Mureşan, „ofiţer deblocat din armata burghezo-moşierească" va poposi de două ori în Arhipelagul Gulag - regeleva constitui, pentru el şi pentru majoritatea ofiţerilor care umpluînchisorile simbolul rezistenţei anticomuniste. în plus, aflat înexil, regele îşi câştigă existenţa ca pilot de încercare - de nevoie,

. dar şi din pasiune pentru aviaţie. E de mirare deci, că locotenentulaviator Clemente Mureşan, aflat acum la venerabila vârstă de 74 deani nutreşte aceleaşi sentimente monarhiste ca în tinereţe? Nueste singura constantă a bătrânului soldat şi patriot, „marcat pen-tru totdeauna", cum spune, „de prima şi singura lui mare dra-goste" - aviaţia ...

10-


Romul Munteanu - O viaţă trăită, o viaţă visată(Editura Globus, 1996)

„Memoriile mele nu sunt literatură, ciacte de confesiune şi justificare a unei vieţitrăite în singurătate sau ca un spectacolpublic, adeseori scandalos, absurd şi dra-matic. /.../

Mă încredinţez cititorilor, aşa cumcred că am fost în lunga mea peregrinareprin spaţiul real şi imaginar."

A te încredinţa cititorilor printr-o carteeste, în general, un act ce presupuneasumarea anticipată a multor riscuri, căcipublicul are, frecvent, robă de judecător.

A te încredinţa cititorilor prin memo-rii scrise auster şi concentrat, deliberatdetaşate de literatură, este deja altceva. Egestul ce conferă cititorului sensibil condiţiade duhovnic, iar duhovnicul nu judecă cirespectă ceremonialul mărturisirii. Scrisul,aici, e terapie sufletească: „nu fac literatură,dar vreau să mă descarc de această povarăa aducerilor aminte", situaţie în care unicultimp favorabil întâlnirii dintre scriitură şilectură este acela al „dezmărginirii spiri-tului".

Dincolo de rememorarea întâmplărilor,uneori parcă autoflagelant disecate până ladetalii intime - nerelevante decât în mă-sura în care fac şi ele parte din povara me-moriei -, în pendularea între „viaţa trăită"şi „viaţa visată" se conturează o succesiunede stări.

O primă stare este aceea a fiului des-prins de casa dintâi, în care visa să ajungă„asistent universitar sau gazetar la un mareziar din Capitală", o casă a viselor dintâi,mereu prezentă de-a lungul traseului trăit,păstrând în ea imaginea vie a părinţilor,cântecele religioase ale tatălui-cantor şi cân-tecele de moarte ale mamei-fin şi discretreceptor al solitudinii existenţiale şi al fini-tudinii vieţii. Sunt întâmplări ale copilărieicu efect prelung, ca, bunăoară; brutalitateaexcesivă a preotului, la orele de religie, cedetermină o iremediabilă rezervă faţă dedivin.

Divinitatea - mută şi indiferentă, ara-reori îşi arată faţa bună şi generoasă, atâtcât ruptura să nu se producă total.

Starea de student înseamnă, pe lângăasumarea unui model ca acela al profesoru-lui clujean D. Popovici, un efort „lung, greuşi adeseori incert", o acerbă luptă pentrurecuperarea unor cunoştinţe şi câştigareaunui anumit prestigiu intelectual.

„Amintirile mele legate de Universi-tatea din Cluj au rămas aproape la fel deputernice ca şi cele despre satul natal",Clujul fiind, concomitent cu apropierea derealizarea viselor dintâi, casa altor vise.

Capitala îşi exercită fascinaţia, acolostrălucesc personalităţi (Vianu, Călinescu).Dar capitala din realitate nu seamănă cucea din vis. în realitate e „un oraş urât",supus intrigilor, conflictelor de interese,jocurilor fariseice în viaţa literară şi politică,un oraş înţesat cu „personaje intolerante,care nu cunosc spiritul adevăratei iertărisau ispăşiri intime de păcate", unde se

trăieşte în „haită", iar lupii singuratici suntsortiţi pieirii, căci „din păcate, o naţiunenu pierde niciodată când abandonează per-soane izolate", opţiunea pentru neutralitatefiind sinucigaşă.

Desigur, există compensaţii: se des-chid perspective, visul poate fi atins, chiardepăşit. Dar cred că mixtura de vis şi coşmardin viaţa reală a capitalei imprimă, frecvent,o stare a provincialului (nu în sensul peio-rativ al cuvântului, sens care se va fi născuttot în vreo capitală). O stare generată şi derezerva, dacă nu chiar ostilitatea pe careautohtonul o manifestă faţă de cel venitdin afară, în aşa fel încât, la nivel valoricegal cu cel dintâi, cel de-al doilea are dedepăşit cel puţin un obstacol în plus înafirmare. E, poate, un complex al provin-ciei, creat artificial, dar care se perpetueazăla cele mai diverse nivele: în trecerea de larural la urban, de la oraşul de provincie lacapitală, de la est la vest (astfel, referindu-sela o întrunire PEN-Club, în străinătate,autorul notează: „Cei mai mulţi participanţise cunoşteau între ei, dar la noi, românii,nu se uita nimeni"). De aceea efortulafirmării pentru cel venit din afara cetăţiieste mult mai mare: „De multe ori măgândesc că viaţa nu a fost prea generoasăcu mine. Tot ce am realizat, am obţinutfoarte greu". Poate şi de aici o netăgăduitănostalgie a autorului pentru Clujul stu-denţiei.

Profesorul este o altă stare: „nu suntun profesor născut prin generaţie spontană.(...) M-am născut greu, încet, cu ezitări şispaime." Sau: „Un profesor de literaturăeste, ca şi cărţile sale, un obiect aruncat înpublic, fiecare fiind liber să-1 aprecieze aşa•cum crede de cuviinţă sau pur şi simplu, să-1 ignore".

Mai sunt, desigur, starea de editor,confruntat cu cenzura comunistă, cu te-zele din aprilie ale lui Ceauşescu, curestricţiile financiare: „încordarea nervoasă

era mare, dar mie această aventură intelec-tuală îmi plăcea prin jocul cu pericolul şicu condiţia să câştig pariurile mele de or-din estetic", starea cercetătorului literar,pentru care, altfel decât pentru artist, scri-sul înseamnă asceză şi căruia îi este dat săconstate cu tristeţe fenomenele de „pato-logie literară", de la înverşunarea oportu-nist-pamfletară la politizarea criticii literare,sau la relaţiile dintre oamenii de litere, carese pretează la „insulte, defăimare, insinuare,lovire a omului până la dorinţa de nimicire,de scoatere a lui din viaţă, nu numai dincircuitul cultural".

Mai presus de toate însă, cartea este astării de om. Omul, între veghe şi vis, întrereverie şi coşmar, în competiţie dramaticăşi solitară cu timpul, îşi contemplă exis-tenţa, constatând amar: „nu am fost unbun tată, nici soţ", „Nu sunt un credin-cios, dar îmi închipui că mă găsesc în faţaunei divinităţi mute, faţă de care simtnevoia să mă confesez". Confesiunea e darede seamă despre sine, de o sinceritateincomodă, uneori pentru propria persoană,alteori pentru ceilalţi. Tot omul e cel carecontemplă „farsa tragică" a învecinăriiMagazinului de Pompe Funebre şi a du-ghenei lui nea' Mitică, insul capabil săscoată bani din orice, cu propria casă, ceaîn care s-au zămislit cărţi - „rod al unuitravaliu îndelungat şi greu, realizat în in-timitate".

Şi, dacă jurnalul se încheie cu măr-turisirea tăios lucidă: „Zarurile mele suntaruncate", undeva înainte autorul notează:„nu pot urî pe nimeni".

Cred că neputinţa de a urî nu e alt-ceva decât semnul „dezmărginirii spiri-tului", al desprinderii lui de otrăviteleneconcordanţe dintre viaţa visată şi ceatrăită, căci, spune autorul: „Până la următraseul real trăit este cel mai bun".

Mihaela Malea STROE

Cărţi noi la Editura Dacia

11


Bogdan Ghiu - Poemul cu latura de un metru(Editura Pontica, 1996)

LATURA INFINITĂ A TĂCERII

Impactul cititorului cu poezia-poe-mul, proza poetică, discursul - filozo-fia (cu „s") lui Bogdan Ghiu, adunate-ntr-un volum de senzaţie, cu dimensi-unile 20/13 cm, este impactul mâinilorolarului cu lutul, mâini ce construiesc- ce ocrotesc - un ... gol.

Bogdan Ghiu - scriitorul, eseistul,traducătorul - nu este un poet uşor dedescifrat, deşi atacă frontal şi piatra şinorul ... folosind o daltă cu care faso-nează memoria, creând o „lume-nlume" - o lume înlocuită, păzită, am-buscată, înconjurată de cuvinte ...

„Liniştea e dată. Tăcerea e a mea.O fac eu.", notează (?) Bogdan Ghiuîntr-un miez al cărţii. (încercarea de aspune tot adevărul). Semnul între-bării se justifică pentru că în poemulDiscurs, sub-intitulat Document,dalta sapă un basorelief pe frontispi-ciul - sanctuar? - al nevoii de spaţiu:„SCOATEŢI POEMUL DIN CIRCUITULHÂRTIEI! SALVAŢI-L DE LA MAREACONFUZIE! ... FACEŢI ÎN AŞA FELÎNCÂT SĂ RĂMÂNEŢI' FĂRĂ HÂRTIEDE SCRIS ... FACEŢI ÎN AŞA FEL SĂRĂMÂNEŢI FĂRĂ HÂRTIE ŞI SĂ

SCRIEŢI DIRECT PE LUCRURI, PEOAMENI!

Morala - Bogdan Ghiu nu ne oco-leşte, nu ne evită. Ocoleşte paradoxal -poezia, înlocuind-o cu o stare declaratăde război, retrăgându-şi şi iar acredi-tându-şi ambasadele lirice din şi în te-ritoriile sufleteşti comune, luptă deprima linie în urma căreia nu de puţinori se declară ca dispărând. înapoi?înapoi în alte cuvinte - muniţie vitală.„Golul, ca substantiv, e locul lăsat acumde mine, locul în care eu nu mai sunt.Golul este creaţia mea. Tot ce pot, pelume, face. (Lecţie):

Am respirat - nu citit -, am sorbitvolumul lui Bogdan Ghiu. Nu numai odată. Cum nu numai o dată am stat încumpănă fie în „a atinge" poezia, fie în„a judeca-o". Dar cine-a stat vreodatăs-o judece? Iar paginile din „Poemulcu latura de un metru" se sorb, serespiră.

Bogdan Ghiu se împotriveşte com-promisului. Nuanţei (nu culorii?)botezată „gri", asumându-şi un loc spe-cial într-o altă - viabilă - formă deorganizare a absolutului. „Eu, umplând

IKH.I>\\«HUI

locul tău plin, gol. Scriitorul ca semnal absenţei omului („C de rând"). Ori-unde lipseşte un Om apare un Scrii-tor". (Despre locul scriitorului.)

Mulţumesc, Bogdan G!

Sorin Alexandru SONTEA

AEMATA ROŞIEÎN ROMÂNIA

rt.f *• • i •• •.:";;• v>

12

RHEÂGKÎSJINA

OCHIUL S 1 A M J L 1

Un public orădean generos cu aplauzele,Ia o manifestare de real interes


Rodica Lungu

,Fapte şi idei

• Revista Luceafărul, nr. 27/miercuri 10 iulie, surprindeplăcut prin întregul său conţinut, dovedind tot mai mult înultimul timp că este una din preferatele topurilor revuistice.Cu Cioran în mai mulţi timpi, un formidabil eseu de Ale-xandru George, cu cronica lui Dan Cristea despre Cara-giale în ultimul sfert de veac, cu un „inedit" liric IonCaraion, cu atâtea alte interesante rubrici, subiecte, opiniisemnate de Marius Tupan, Caius Traian Dragomir, Nico-lae Prelipceanu, Iulian Boldea, Geo Şerban, Roxana So-rescu (interviu cu Mihai Sorin Rădulescu), Dan SilviuBoerescu, Vlaicu Bârna, Emil Mânu, Luiza Marinescu (Unalchimist în căutarea literaturii) ş. a., numărul la care nereferim al Luceafărului nu poate „ocoli" nota maximă!

• Un număr de excepţie din Euphorionul sibian (ununr. 61, 62, 63/1996) ne-a fost dat să-1 primim la redacţie (şi,sincer, MULŢUMIM!). De astă dată noutatea (în formă şiconţinut) este dată de un Cioran văzut, cunoscut, studiat,înţeles, acceptat de: Aurel Cioran, Gheorghe Grigurcu, IoanBuduca, Norman Manea, George Astaloş, H. R. Patapie-vici, Liviu Antonesei, Lucian Vasiliu, Alexandru Uiuiu,Alex. Leo Şerban, E. van Itterbeek şi Florin Oancea. Cu oplăcere de invidiat se citesc „amintirile" lui Norman Maneaîntâlnirile cu Cioran: „Franctirorul adulat al literelorfranceze, o celebritate, locuia într-o mansardă studenţeascăspre care, până în ultimii ani, când se instalase ascensorul,se căţărase voiniceşte, ne povestea, de câteva ori pe zi dar şidupă miezul nopţii, când se întorcea din lungile sale plim-bări solitare ştiute deja de poliţiştii cartierului... Conversaţian-a fost lipsită, totuşi, mai ales la început, de sarcasmul careîl consacrase pe filozof. în ciuda scurtei sale exaltări faţă de„Revoluţia" anticeauşistă din 1989, România rămânea pen-tru Cioran, se pare, de-a pururi, „locul eşecului definitiv,spaţiul ratării", cuvinte pe care le repeta cu vizibilă plăcere.Mai neobişnuită - având în vedere că ne vedeam prima dată- era causticitatea faţă de vechii prieteni. Mai ales, faţă deNoica. Se amuza, surescitat, să descrie servilismul şi flateriagrotescă a Maestrului în relaţiile sale cu profesorii, studenţiişi amicii şi nu avea vreo reţinere în a împărtăşi unor oaspeţiaproape necunoscuţi secvenţe penibile din popasurile pari-ziene ale autorului Sentimentul românesc al fiinţei, titlupe care îl ironizase, de altfel, şi în scris. în relatarea sa, maicurând condescendentă decât revoltată, Noica juca rolul defidel apărător al Marelui Fiu de la Scorniceşti. „Ce ai, mă, cuCeauşescu şi cu Securitatea?", l-ar fi întrebat, cu o uimireaproape cucernică, vechiul camarad şi amic. Noica purta cuel, în permanenţă, susţinea Cioran, un carneţel în care îşinota numele tuturor celor cu care se întâlnea şi ceea cediscutau, ca să-şi arate, astfel, gratitudinea faţă de cei care îidăduseră paşaportul de călătorie ... „Ne-am putea frate, în-treba: oare câţi din românii cu pretenţii, asemenea lui Noica,purta în asemenea ocazii asemănătoare ... carneţelul!" (partea operei, nu?!).

• Octavian Paler a fost oaspetele orădenilor, cu ocazialansării recentei sale cărţi apărute, Aventuri solitare, Edi-tura Albatros, 1996. Sala Cercului Militar s-a dovedit neîncăpă-toare pentru cei dornici să-1 revadă pe scriitor şi să obţină unautograf. Societatea Oamenilor de Ştiinţă şi a Scriitorilordin Bihor, organizatoarea manifestării, i-a conferit, cu acelaşiprilej, şi titlul de Membru de onoare, în semn de preţuirepentru unicitatea şi bogăţia operei şi ca un omagiu la îm-plinirea a şapte decenii de viaţă. Despre carte şi autor auvorbit Ioan Ţepelea şi Georgeta Dimisianu, directoarea edi-turii „Albatros", prefaţând astfel un excurs de maxim interesrealizat de autor asupra fenomenului social-politic şi cultu-ral românesc, pigmentat şi de apelul uşor ironic (în sensconstructiv) la mitologia greacă. Asumându-şi un risc ex-plicit subiectiv, Octavian Paler a reuşit cu adevărat să sefacă exponentul unui stil original, în care textul se afundă fieîn generalitate, fie în idealitate, ambele ipostaze tronând dis-tinct pe soclul unui bun simţ organic, fundamental şi cuatât mai necesar resurecţiei spirituale a românilor.

Georgeta Dimisianu, directoarea Editurii Albatros, prezintă carteaAventuri solitare, de Octavian Paler (iulie 1996, Cercul Militar

din Oradea

• Librăria „Mihai Eminescu" din Oradea a găzduit lan-sarea „în tandem", a două cărţi semnate de criticul IonSimuţ: Confesiunile unui opinioman, Editura Cogito dinOradea şi Critica de tranziţie, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1996. Despre cărţi şi autor au vorbit Ioan Ţepelea şi IoanMoldovan. Ion Simuţ, cel care s-a confesat apoi publiculuiprezent, citind şi scurte fragmente din ... Confesiuni parede acum o voce distinctă a criticii literare actuale, fiind „bă-nuit" (Luceafărul, nr. 29, „bursa cărţilor") şi că ar fi „capabilde interesante pagini de beletristică". „Jurnalul de la Ho-tar", scris în bună manieră ardelenească ar sta mărturie înacest sens. Subscriem!

(Continuare în pag. 14)

13


(continuare din pag. 13)

• Dan-Silviu Boerescu se „confesează" în Luceafărul(numărul pomenit deja) referitor la Confesiunile unui opi-nioman, de Ion Simuţ, încercând o analiză foarte originală(nu doar foarte interesantă!) a cărţii criticului orădean, aflatcu voie şi fără voie într-una din cele două cete, imaginate deD-S.B., de „nebuni" (scriitori) şi de „mişei" (critici) ...„Cheia" analizei o dă, fireşte, întrebarea: „N-are voie omul săaibă o opinie despre o astfel de literatură critică?"

• Chiar aşa: „Asistăm la o invazie de vip-uri, de la celepolitice la cele sportive, de la cele economice la cele muzi-cale, încât nici nu mai poţi să le evaluezi strălucirea. Cum sămai fie glorificat scriitorul (fiindcă despre el este vorba) devreme ce Dumitraşcu se bate-n interviuri cu Ilie Năstase,Solcanu, cu Rică Răducanu, Văcaru, cu Bivolaru, LoredanaGroza, cu Grozavul Undele, canalele şi rubricile troznesc deglorii. Marile ziare vânează gesturile stranii, bizareriile şiinconfortul de paradă. Dacă scriitorul nu se dă-n spectacolnu are parte de publicitate. Puţini vorbesc la întruniri deBănulescu, Baltag, Ivănescu sau Naum (sublinierile neaparţin), spirite discrete şi elevate, pe când Păunescu sauVădim sunt comentaţi, lustruiţi ca şi când numai ei s-ar fiîntâlnit cu muza şi huza ... „Nu întâmplător - afirmă MariusTupan, în rubrica -şa acolade, din atât de pomenita (acum,de noi) revistă bucureşteană, e creatorul autentic, prea puţinfamiliarizat cu manevrele publicitare, rămâne pe mai departeîn afara calculelor şi a lumii dezlănţuite, ignorat cu bunăştiinţă de contemporani, cunoscut doar în anumite medii(simpatetice, desigur), amuzându-se la dansul mediocrităţilor,căruia îi întoarce de cele mai multe ori spatele". Situaţiespecifică, adăugăm noi, pentru perioada actuală, de profundăcriză a valorilor (îngheţate de mecanismul politico-socialaflat în evidentă contradicţie cu însăşi ideea de progres,cultură şi civilizaţie!, ţie mistificarea realului social înconsonanţă cu potemkiniada sacrului!).

• Totuşi, rămânem în „zona" Luceafărului, pentru asemnala atenţia cu care Liviu Grăsoiu analizează recentaapariţie editorială semnată de Victoria Ana Tăuşan, Por-trete de poeme, Editura Cogito, 1996. în numărul 26, L. G.stăruie cu pertinenţă asupra unor aspecte ce impun carteabinecunoscutei poete şi traducătoare ca una dintre reuşiteleeditoriale ale anului. Opiniile autoarei referitoare la creaţialirică lăsată de Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Adrian Ma-niu, Ilarie Voronca, Paul Valery, Paul Claudel şi SaintJohn Perse, reprezintă „studii ample, analize atente şi sub-tile aplicate unor opere despre care s-a scris şi se va scrieîncă multă vreme, ele permiţând, odată cu trecerea timpului,alte abordări rezultate mai ales din ceea ce constituie extremde rezistenta lor substanţă estetică. „Cartea d-nei VictoriaAna Tăuşan, după cum remarcă şi L. G., este şi un omagiumemoriei celui care a fost Marin Bucur, unul dintre cei ceau adus contribuţii esenţiale la descifrarea lecturii poeţilormenţionaţi.

• Ion Vertic, prin Cioran, prinţul obosit şi Caligula,eseu publicat în numerele 5 şi 6/1996 ale Apostrofului (re-vistă situată constant în „atmosfera" notei zece!), realizeazăde fapt un superb studiu-document, de manieră aristocra-

14

tică, plecând de la realitatea tristă a dispariţiei „ultimuluiprieten sibian de tinereţe al lui Cioran care mai era în viaţă",Simion Timariu, şi care a avut un adevărat cult al „sofistu-lui sclipitor", „mai ales în acea vreme când acesta, fiindinterzis la noi, devenise, în special printre tineri, aproape unnecunoscut". Arhiva Timariu se dovedeşte extrem de utilă şirelevantă pentru descifrarea portretului de tinereţe al luiCioran, cel însoţit de prietenii săi din anii '30, „în escapadelelor de la «Bufniţa», «Mielul alb» şi pivniţa de vinuri de subtunelul străzii Fingerling, unde, adeseori, ascultau, cusatisfacţii mateine, alte şi alte episoade amoroase din viaţapitorescului «prinţ obosit», (cum i-a zis, mai târziu, Cioranexcentricului său amic Ghiţă Văcaru)". Dar, să lăsăm citi-torului plăcerea lecturii în direct a unor memorabile paginide revistă!

• Traian Ştef, convorbind, într-un recent interviu (larubrica „Confesiuni POESIS") zice, printre altele referitor lapostmodernitatea literară românească: „Intrarea scriitorilorîn politică e tot un semn al modernismului (discutabil acestlucru, din punctul nostru de vedere!). Suntem iarăşi la unsfârşit, de mileniu, lumea are chiar sentimentul sfârşitului,are nostalgii, calculatoarele cele mai moderne sunt înconju-rate de sentimentalism, iar generaţia '80 este consecventămomentului ... Nu vor mai fi generaţii prea curând!).Generaţiile au fost reacţii la totalitarism sau forme de soli-darizare inspirate de un maestru ... (fireşte, şi aici înclinămsă-i dăm dreptate lui T. Ş.) Generaţia '90 nu există pentru cănu este numită decât de cei care se consideră ei înşişinouăzecişti, nu are obiect, este o imitaţie" ş. a. m. d. Inaşteptarea Femeii în roz, Traian Ştef rămâne acelaşi severestet şi analist, dublat, totuşi şi de „antinomiile" unui talentpoetic de excepţie.

Numărul 6-7 al revistei Poesis, la care am făcut trimi-teri deja (interviul cu Tr. Ştef, realizat de I. F. Pop), publică,în ciclul Biblioteca Poesis, o pagină de poezie semnată deIoan Ţepelea. De fapt, sunt de semnalat din acest număr(dublu) şi multe alte lucruri de excepţie: Tristan Tzara şifenomenul DADA (Gheorghe Glodeanu, cronică la cartea„Tristan Tzara, Şapte manifeste DADA. Lampisterii. Omulaproximativ 1925-1930. Versiuni româneşti, prefaţă şi notede Ion Pop, Editura Univers, Bucureşti, 1996), Singurătateacolectivă (Goerge Vulturescu, cronică la cartea de poeziecu acelaşi nume, semnată de Liviu Ioan Stoiciu, EdituraEminescu, Bucureşti, 1996), confesiunile lui Paul Daian,poemele lui Ion Vădan, rubrica de restituiri a lui Nae Anto-nescu (dedicată unui poet uitat: Ion Ţigara, opiniile despredoi poeţi, Victor Valeriu Martinescu (Alexandru Pintescu,referiri la cartea Victor Valeriu Martinescu. Ştiri despreVictor Valeriu Martinescu, Editura Cogito, 1995) şi RaduGyr (Corneliu Crăciun, consideraţii despre „poeziarezistenţei" din perspectiva creaţiei lui Radu Gyr) etc. înconcluzie, un alt semn de continuitate pe linia celor afirmateşi în alte ocazii despre revista de la Satu Mare. Felicităripentru „sufletul" ei, poetul George Vulturescu, căruia îi ce-rem scuze pentru regretabila „scăpare", la corectură, anumărului precedent al revistei noastre (titlul exact al exce-lentului volum de poezie semnat de G. V. şi apărut la Edi-tura „Libra" din Bucureşti, fiind Tratat despre ochiul orb).


Ioan Nistor

Ariniiarinii sunt semne ale apeiei veghează locul sacrelor abluţiunicu genunchii înving asprele revărsărilimpezind armonii sonore

beau cu nesaţiuapa strecurată prin şiştarul de rădăcinicorneea lui cronos îmi răsfrânge

imagini orânduite-n văzduhuri

în miezul roşuapa se preface în sânge

beaucristale de gheaţăcu toţi însetaţii care-au trecutaburind cu sufletul tăcerea neagră

Dimineţi la Luna-Sesuridacă vrei să-ţi aminteşti că singurătatea existădacă vrei să plonjezi în ochiul fără sfârşit sau în

culorile oceanului cotropitordacă vrei să-i auzi respiraţia pulsul steleleurcă într-o dimineaţă de toamnădealul acela de ferigirşi murmurede lumină pietrificatănăscut din îmbrăţişarea luniica o lacrimă a făpturilor cosmice -

răstoarnă pentru o clipă această piramidă cu ochiireîncarcă-ţi acumulatoarele şi rezervele de candoarepentru trecerea ta mai departe

Singură imaginea..,a apărut într-o zi luminoasă de toamnă- poate că toată lumina venea de la ea -indiferentăşi necunoscutăca păsările-funigei

contempla cerul nordicşi toată fiinţa ei se retrăgea în priviri

am atins cu ochii acel chip realcum ai atinge un fruct zeiescdulce atunciazi tot mai amar

de undeva din steaua polarăsemnele de lumină se reîntorcscântei risipindu-se

Nervul optic

un copilprin păduriculegând pene multicolore de păsări

2munţii -un punct în spaţiupe care îţi poţi aşezapârghiile privirii

degete străveziiîmi frământăaluatul amintirilor

simtprin creiercăldura lor nepământeană

(Casa natală)rândunica

- poate rândunicul -ieşea de pe cuibarpe un capăt de grindăîşi: smulgea câteva pene din aripăapoi recita versuriîn limbi străvechi

în iarba verde:un miel

nefiresc de alb -o şoaptă a pământului

ce raze îl fixează ca nişte cuiece voluptăţi neştiuteîi luminează tăcerea?

(Pastel vesperal)amurg policromcer limpede

o locomotivă neagrăstropeşte soarele cu fum

15

UNU Anul Vn, nr. 7-8 (77-78), iulie-august 1996

Viorel Horj

Balta meaşi heleşteul lui Prepeleac

In mijlocul câmpiei, unde-o apăSe-ntemeiază-n sine ca să deaIluzia că sunt minuni ce scapăDe la ruină e domnia mea.

Ştefan Aug. Doinaş

Spre o baltă, cu luciul de apă invadat, vara, de o vegetaţieprecipitată, iar iarna prins în ţintele unui pod de gheaţă înşelător,bătătoresc de câţiva ani calea fără să-mi iau minimele măsuri deprecauţie în faţa curiozităţii cunoscuţilor, sosiţi acolo cu „pro-gram". Nu sunt deci nici pescar, nici vânător, nici măcar tăietorde papură pentru împletituri destinate expoziţiilor cu vânzare. Măconsolează însă gândul că bizarul meu itinerar ar putea fi tălmăcit,măcar de unul dintre cei ce-1 comentează în şoapte, ca o posibilăcorespondenţă alegorică a celor trei ipostaze normale: adică pes-cuitor de himere, vânător de iluzii şi împletitor de jilţuri pentruduhurile locului. Un fel de Dănilă Prepeleac, fără happy-end-\Acare deturnează firul păguboaselor sale întâmplări din „lumea pedos", unde trebuiau să sfârşească, într-o lume normală, dar neve-rosimilă. Pentru că burduful cu puzderia de galbeni (tot atâţiaochi ai dracului) n-ar fi putut face puzderia de copii ai lui Dănilăsă trăiască în armonie şi fericiţi „împrejurul mesei sale".

Balta din câmpie la care vin constant şi heleşteul lui Prepe-leac, situat în inima pădurii (locul disputelor cu Scaraoschi), au oconotaţie iniţiatică comună mergând până la asimilarea, printr-unapelativ, a diferenţelor de poziţie. Astfel, terenul cu balta estecunoscut, în memoria generaţiilor succesive de băştinaşi, subnumele de Curătura. Adică, o pădure defrişată cândva; poate chiarpădurea cu heleşteul eroului lui Creangă. El pare un ochi deschisspre celălalt tărâm, duplicatul lumii gata să-şi piardă, în orice

moment, contururile şi arhitectura. Prin aceste continue şi aproapesimultane întemeieri şi destrămări alunecă o faună pestriţă sfidândordinea şi convenienţele, amestecând cerul cu pământul. Deprin-derea se surpă, norma este abolită. 0 lume suprarealistă sealcătuieşte după capriciile unei fantezii în continuă ebuliţie: cra-pul străbate trunchiul cu coaja tremurată a sălciei, broasca dor-mitează pe burta unui nor. Timpul s-a oprit, o dată cu apa. Absenţasenzaţiei de curgere curmă brusc şi goana vieţii după forme. Celecare sunt, suficiente lor însele, dăinuie de când lumea. Reducţiaanulează extensia, iar aparenta paupertate a lucrurilor este com-pensată de marea lor libertate de a trece unele în altele. Nici o legenu le poate interzice această mişcare interioară. Coaja, învelişul,adică graniţele între întrupare şi neant, devin convenţionale. Elenu încorporează realul, într-o existenţă caducă cu începutulnumărătorii inverse exact în clipa naşterii, ci devin recipienteleunor metamorfoze aleatorii, imprevizibile, fără început şi fără sfârşit

Aşadar, către un asemenea loc mă poartă paşii în căutareaporţii de intrare în tărâmul abstracţiilor pure, de unde mă strigăimaginea. Dar, vai, am uitat lecţia fundamentală a lui Dănilă Pre-peleac. El soseşte la heleşteu după ce pierduse definitiv „pariul" culumea. Pierduse, astfel spus, tot ceea ce îl lega materialiceşte deea: boii, carul, capra, gânsacul. Se lepădase până şi de punga goală.Devenise o tabula rasa. Era unica condiţie pentru a accede latărâmul himerelor, acolo unde lumea concretă e atât de straşnicvămuită. Numai aşa plăsmuirile adâncurilor putea primi corpora-litate, iar făptura reală dezlegarea de a se prinde cu ele într-un jocde-a viaţa şi de-a moartea. Oare nu aceasta este condiţia eternă aartei?

Un răspuns greu de desluşit în devălmăşia minunilor retrasedincolo de cortină transparentă, în speranţa că vor scăpa de ruină.

Elisabeta Pop

liEhei, ce frumos ningea în romanele lui Dickens!N. Steinhardt

Se spune că, mai mult decât de alte genuri, cititorul esteatras de Jurnale, Confesiuni, Amintiri. Una din cauze ar fi, desi-gur, nestăvilita curiozitate a cititorului, nevoia lui (firească, ne-firească?) de a intra cu orice preţ în intimitatea scriitorului, aartistului preferat, sau pur şi simplu nevoia de a-şi imagina că înacest fel stă de vorbă în tihnă cu interlocutorul la care, fără în-doială, n-ar ajunge în came şi oase. Aşa s-ar explica de ce, demulte ori, cunoaşterea unor amănunte din viaţa intimă a unuicreator valorează pentru mulţi din „fanii" lui, tot atât cât operaacestuia. Şi nu sunt puţini cei care preferă viaţa cotidiană a scrii-torului operei... Mai poate fi şi tentaţia de a afla direct de la sursăcauze şi motive pentru un gest sau altul. Dragostea, gradul deinteligenţă, participarea, fidelitatea, prieteniile, „păcatele, toateacestea pot explica multe... Uneori mult mai multe decât raportărilecreatorului la cele livreşti... Se cam păcăleşte el, cititorul, dar astae altă poveste. întâi pentru că atunci când vrea, orice creator sepoate foarte bine ascunde după cuvinte, la fel de bine precum sedezvăluie... Apoi, dacă Jurnalul e pregătit special pentru a fi publi-

cat, multe lucruri îşi vor pierde francheţea, devenind elaborărimenite să-1 pună pe autor cel puţin într-o lumină plăcută, avan-tajându-1 oricum. ...„Straja dragonilor" este doar o excepţie careîntăresc regula...

Cu totul altfel este „Jurnalul Fericirii". Ca tot ce a lăsat scrisdistinsul părinte Nicolae Delarohia. ... O blândeţe, o bunătate, oînţelegere pentru semeni, nu lipsită de exigenţă, o iubire şi osmerenie sfinte... JURNALUL sau se citeşte ca Sfânta Scriptură. Else află, după cum ştiu în multe, în foarte multe case de tineri(binecuvântaţi fie aceşti români tineri care-1 iubesc şi-1 preţuiesc)care nu numai îl citesc dar se întorc mereu la el, ca la o carte deînţelepciune...

Ca un răspuns la unul din cele trei lucruri pe care i le-a lăsatca un testament lui Virgil Ciomos: „am ajuns iubit sincer de poporulromân şi am ajuns să-i îndrăgesc până şi defectele".

Mare iubitor al cărţii, părintele Nicolae a SAcris şi a citit pânăîn ultimele clipe ale vieţii sale chinuit-fericite. într-o scrisoare pecare i-o adresează bunului prieten Ioan Pintea („Primejdia măr-

16

Anul VII, nr. 7-8 (77-78), iulie-august 1996 UNUturisirii") anunţându-şi posibila prezenţă la un seminar bistriţeanîi comunica titlul lucrării sale „Note discontinue despre Cultură şiTimp". El le numeşte cu modestie „naive", spunând că-şi va da cuacest prilej pe faţă nevolnicia, faţă de nume mari ca cele ale luiSora, Pleşu sau Paleologu...

Că n-a fost deloc aşa, ne-a dovedit-o însuşi Noica, cel care-1iubea şi-1 preţuia mult... Ne-o dovedeşte şi opera lui, toată...

Aleg la întâmplare câteva din gândurile, mereu îngăduitoare,dar mereu treze ale lui Steinhardt despre artă, despre cărţi, desprecultură, despre rostul Frumosului... Simple, aparent nepretenţioasereflecţii...

Incapabilă să le comentez ca un critic ce nu sunt, mă voimărgini să le descifrez pentru mine, citându-le doar pentru ceiînsetaţi mereu să-i soarbă cuvintele... Acolo unde e, în cerurilelui, rogu-1 să-mi ierte îndrăzneala nevolnică şi să primească...

Despre cărţile cele mari, despre operele importante ale lite-raturii universale, între care nu se sfia să le găsească locul şi celorromâneşti, (fără strop de părtinire ostentativ „patriotică") credeacă sunt capabile să ofere cititorului, oricare ar fi acesta, „învăţăturibune pentru suflet şi înfruntarea vieţii", încredinţat fiind că ocarte bună, adevărată te poate mântui, pe tine, păcătosul,curăţindu-te de rele, nu moralizându-te, ci învăţându-te. O cartebună este „lăcaş de taină pentru toate învăţăturile teoretice şipractice" pentru că ea cuprinde „învăţăturile esenţiale despreomenire", în ea concentrându-se cunoştinţe „filosofice şi estetice,artistice şi etice", emanând „blândeţe, bunătate, demnitate, curajşi poezie, frumuseţe şi adevăr-valorr" şi „avuţii behavioristice"capabile să te înarmeze, pe tine, nevolnicul, cu folositoare în-drumări. Numai închisă, cartea rămâne „o cale rece, o potecă ostilă",de aceea, în ultima vreme, necitind unii, tineri de la noi şi de-aiu-rea, fac posibilă dispariţia afecţiunii, lăsând să se instaleze întreoameni o anume „răceală şi asprime", dacă nu chiar o „sălbăticie".

Valorile vehiculate de cultură sunt alese: morale, spirituale,ideale, sunt întrebări, incertitudini. întrebări despre tâlcul lumii şial omului. Citându-i pe Koestler, pe Blaga, pe Huxley, pe Berdiaev,pe Noica, pe Orwel, Steinhardt se opreşte la Mircea Eliade carespune, vai, atât de frumos: „Cultura echivalează cu un atac frontalal Misterelor în decursul Timpului" sau pe Noica, cel care vedea înCultură „o bună şi necesară intimitate cu acelaşi Mister". Autorulînsuşi decretează Cultura ca fiind" o luptă în Timp cu misterele,0 lentă descifrare a tainei lor, o continuă înfiorare a omului, toateîn Timp, în prezenţa „spectacolului spaţiotemporalităţii". De undeşi emoţia iscată în om de Spaţiu şi Timp. De aceea el excludeposibilitatea ca ea, Cultura, să fie trufaşă, exclusivistă, intolerantă.1 se potrivesc infinit mai bine atributele gingăşiei, ale toleranţei,ale meditaţiei, frumosului, măreţiei.

Dar, atenţie, ne previne el, citându-1 smerit pe Dumitru Stă-niloaie: aşa precum „credinţa fără fapte e moartă", întocmai şicultura cere „înfăptuire", orice creaţie cere trup, înveliş binecu-vântat şi frumos fiece cuvânt, culoare, notă muzicală. Dar frumo-sul, ca parte a treimii profane (alături de bine şi de adevăr) nupoate fi definit. El ne scapă, exact ca o nălucă sau ca o stimă.Poate Baudelaire să fi avut dreptate când spunea că Frumosul estechiar făgăduinţa fericirii" sau Dostoievski - se întreabă Steinhardt- care-1 definea ca „formă finală a puterii supreme".

Vom mai bâjbâi poate multă vreme printre nume ilustre şicitate celebre, dar definiţia frumosului n-o vom găsi...

Poate o vor găsi tinerii buni de care pomeneam, cei ce se„joacă" azi cu computerul. Ah, computerul, căruia, cu ajutorul luiNoica" îi găseşte un echivalent cu adevărat din zona „magiei stil-stice". El ar fi fratele mai mic, dar nicidecum vitreg al cumpătului,arbore bătrân cu rădăcinile bine înfipte în pământ. îmbinând „cu-vente din bătrâni" cu cibernetica lui Norbert Wiener, aşezând adicăcomputerul - această minunată „unealtă din poveşti" sau jucăriemiraculoasă lângă bătrânescul „cumpăt" - însemnând dreaptajudecată autorul nu face decât un firesc gest cultural, pentru caaceastă capacitate, această „slobodă asociere a idei'-or şi a imagi-nilor" constituie, cum spune el, un important element al culturii.

"Arta e râvna omului către frumos şi ea nu poate fi niciodatănici blestem, nici zădărnicie", ci superbă şi statornică datorie acelor înzestraţi să dea expresie fascinantă, „formei superioare deconştiinţă şi de reflecţie liberă".

Dar oamenii, ne previne scriitorul, nu pot trăi numai şi numaicu cele ale spiritului şi doar trufaşii sau prefăcuţii rămân indiferenţişi nesimţitori la trebuinţele zilnice atât ale creatorului cât şi aleoamenilor de rând. Viaţa lor, nevoile lor materiale nu sunt infe-rioare cu nimic vieţii spirituale. Nu cred să fi scris cineva ceva maifrumos pe această temă. Având aerul acelui copil nevinovat carestriga ca „regele e gol". Steinhardt ne spune că „preaomeneascăgrijă pentru pâine, pentru hrana zilei de mâine nu sunt lucruri dedispreţuit. „Pâinea cea de toate zilele e semnificantul bunei stări,a stării normale, a fiinţei omeneşti, e rodul binecuvântat al munciişi al fertilităţii pământului. Nu e ideală, ba dimpotrivă, o lume fărăpâine, care e însuşi temeiul vieţii. O lume în care domnesc mize-ria şi sărăcia nu e iubită de Dumnezeu. E o lume a neputinţei şia nemerniciei, a indiferenţei. Iar pe artistul creator, oriunde s-arafla trebuie să-1 intereseze, dacă, înainte de cele ale spiritului,semenul său are bucată de pâine pe masă.

Citându-1 pe Berdiaev Steinhardt îşi asuma integral spuselelui. "Când mă priveşte numai pe mine, problema pâinii este oproblemă materială (ea poate însemna josnica îngrijorare pentruîndestularea burţii mele, sau chiar lăcomie) dar când ea lipseşte depe masa aproapelui meu devine pentru mine o datorie spirituală".

Aşadar nimeni, nici un creator adevărat nu-şi poate permitesă rămână indiferent, nepăsător la nevoile semenilor. „Să se facă,nu-i aşa, că plouă" cum spune cu tristeţe scriitorul. Aceasta pre-supune implicare în treburile cetăţii, participare, identificare cuproblemele care-1 frământă.

Iar a sta deoparte e o ticăloşie. Implicarea e semnul sigur „alidentităţii noastre omeneşti şi o dovadă practică a devenirii noas-tre întru fiinţă".

P.S. Dedic aceste gânduri, mai ales, tuturor indiferenţilorcare, temporar, răspund de cultură şi de cei care o slujesc în ceamai neagră dintre perioadele prin care trece...

17

UNU

Liviu Borcea

Anul VII, nr. 7-8 (77-78), iulie-august 1996

înfricoşătorul an 1000!Ideea de a stărui puţin asupra felului în care Occidentul,

şi în special Franţa şi Italia, au aşteptat sosirea anului „0 mie"ne-a dat-o lectura unui articol dintr-o revistă ce azi nu maiapare: Revue des questions historiques, numărul din 1 ian.1873. Este vorba despre lucrarea lui D. Plaine, Les pretenduestcrreurs de l'an 1000, care se referă la spaima ce a provocat-oîncă de la mijlocul veacului al K-lea apropierea sfârşitului demileniu întâi. Mergând puţin pe firul izvoarelor şi autorilor, încea mai mare parte feţe bisericeşti din Franţa şi Italia acelorvremuri dar şi autori mai recenţi (în special istoria Bisericiiuniversale a abatelui Darras), am încercat să găsesc câteva ele-mente ale mentalului de atunci legat de „sfârşitul lumii".

Un pasaj din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul inter-pretat cu foarte multă largheţe a contribuit la acreditarea călumea va lua sfârşit odată cu anul o mie: „Şi am văzut unînghe pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi unlanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balur, şarpele celvechi, care este diavolul şi satanaş şi l-a legat pe mii deani. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluitdeasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până cese vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezle-gat cătăva vreme" (Apoc, XX, 1-3). La acestea s-au adăugatînsăşi cuvintele lui Iisus Hristos din Sfânta Evanghelie dupăMarcu (XIII, 32): „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acelanimeni nu ştie, nici îngherii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl".

Spre sfârşitul mileniului întâi semnele prevestitoare alecatastrofei finale de care vorbeşte Evanghelia, păreau să seamplifice. Convulsiile societăţii feudale care se năştea, războaielecontinue, invaziille normanzilor, a arabilor şi a ungurilor măreauspaima şi sentimentul de nesiguranţă al europenilor. Se adăugaula toate acestea întâmplările neobişnuite, geografice şi meteoro-logice, „toate fenomenele fabuloase ale tradiţiei greco-ro-mane legate atât de lumea uraniană cât şi de cea chto-niană", cum spune Le Goff. O serie de calamităţi, suprapunereaanotimpurilor, epidemiile de ciumă, foametea, s-au succedatvertiginos în ultimii ani ai secolului al X-lea. S-au văzut înFranţa râuri şi izvoare secând iar peştii putrezeau provocândciuma. Fenomenele şi mai neliniştitoare se semnalau pe boltacerească. Astre în flăcări brăzdau cerul. Şerpi de foc tulburauliniştea nopţilor. Oşti cereşti dădeau bătălii în aer. Cronicile dela Gemblours, Arras, Saint-Medard, Soisson, Tours, Saint-Ber-tin sunt pline de relatările de acest fel şi concordanţa dintre ele,dădeau şi mai mare crezare celor narate.

Cu toate că Biserica se opunea acestor agitaţii privindapropierea sfârşitului lumii, reprezentanţii ei nu puteau evitaaceastă temă a cărei abordare le-o impuneau însuşi credincioşii.Iată ce scrie abatele Abbon de Fleury: „îmi amintesc că întimpul tinereţii mele am ascultat într-o biserică din Pariso predică ce anunţa venirea Anticristului pentru anul omie. Judecata de apoi urma să aibă loc câţiva ani maitârziu. Această prorocire mi s-a părut îndrăzneaţă şi amrespins-o cu toată puterea mea prin argumente scoase dinEvanghelie, din Apocalipsa şi din profeţiile lui Daniel.Din acel moment, venerabilul Richard de preafericităamintire şt predecesor al meu la Fleury combătu cu vi-goare eroarea cu privire la apropiatul sfârşit la lumii. Elmi-a cerut să răspund în acelaşi fel la o întrebare care i-avenit din Lotharingia pe această temă" (Migne, Patr. Lat.,CXXXK, 471).

Deşi nu s-a păstrat răspunsul dat de abatele Abbon, rezultăfoarte clar că ideea era vehiculată în toate sferele comunităţiicreştine. Se lansează zvonul că sfârşitul lumii va veni atuncicând sărbătoarea Bunei Vestiri (25 martie) va cădea pe ziua deVinerea Mare. Pe această bază un emerit turingian numit Bem-hard a compărut la o dietă ţinută la Wurtzburg, în 960. Elanunţă acolo că sfârşitul lumii va avea loc în 992, când se vaproduce această coincidenţă. „Poate era un miraj al spiri-tului său, poate era o înşelătorie - spune un cronicar alvremii - el susţinea că Dumnezeu însuşi i-a relevat acestteribil secret". Unii l-au crezut, alţii l-au tratat ca pe un omcare are halucinaţii. Oricum, în 992, o mare mulţime s-a în-dreptat spre locurile de pelerinaj cele mai renumite pentru acere milă şi îndurare. Biserica Notre-Dame du Puy en Velay aatras o asemenea mulţime de oameni încât Sfântul Scaun ahotărât organizarea de procesiuni şi slujbe religiose în toţii aniicând Vinerea Mare se va nimerii să fie de Buna Vestire.Coincidenţa fatală s-a produs fără nici un alt incident decâtdesfăşurarea unor mari manifestaţii de evlavie. Atenţia generalăs-a îndreptat de acum cu o ardoare nemaiîntâlnită pentru anulmileniului. Celebra scriere Ultima zi, descoperită în 1938 laBiblioteca din Montpellier într-un manuscris provenind din mă-năstirea de la Aniane, rezuma într-un limbaj zguduitor teamagenerală. „Ascultă pământ şi tu abis al întinselor mări,deschide urechile. O, omule, fă linişte pentru ca tot cetrăieşte sub soare să-mi audă cuvântul. Vine, este aproapeziua mâniei supreme, ziua groazei, ziua mariiamărăciuni,când cerul va dispare, soarele se va înroşi, luna îşi vaschimba discul; lumina zilei se va întinde în tenebre, stelelevor cădea de pe firmament: Bine fixat pe temeliile sale,pământul a rămas până acum neclintit, de acum se valegăna precum talazurile Oceanului. Oraşe nu vor mai fi,nici cetăţi, nici turnuri înălţate să adăpostească o mân-drie nebună. Fluviile vor seca, mările nu vor mai exista,haosul imens va deschide abisurile sale şi deavolulînspăimântat va da înapoi de groază. Semne pe cer, semnepe pământ vor precede această zi înfricoşătoare. Popoarelevor fi înspăimântate în toate punctele universului. Satanava domni peste lume, el va atrage credinţa naţiilor şi apopoarelor. O persecuţie mai crudă decât cea a lui Nerosau a lui Decius va bântui împotriva slujitorilor lui IisusHristos. Atunci vor porni lăcuste de o specie necunoscută,asemănătoare cu cai echipaţi pentru război, cu capul aco-perit de o cască, cu corpul îmbrăcat de o paloşă, cu coadaascuţită ca limba scorpionului, faţa lor este faţa omului.Cavaleri cumpliţi vor străbate lumea şi vor nimici a treiaparte din specia umană. Din gura lor va ieşi focul, pu-ciosa, fumul pestilenţial. Subjugaţi de nebunia păcatului,naţiile se vor uni sub steagul satanei; ele îşi vor aşezareşedinţa în faţa cetăţii sfinţilor; dar focul din cer va facesă piară toţi necredincioşii. Apoi, într-un nimb de glorie,Hristos va descinde din împărăţia Sa. în jurul Său se vorînşira legiunile sfinţilor îngeri, toţi profeţii şi patriarhii,apostolii, martirii îmbrăcaţi în purpură, mărturisitorii,iradiind gloria, corpurile fecioarelor strălucind de virtute.La apropierea lui Hristos judecătorul suprem, satana vaintra în străfundurile infernului, în veşnicele cazne. Sus,cerul, jos, pământul, la mijloc, focul mistuitor care vanimici lumea" (Prose de Montpellier ou Chant du dernierjour, Paris, Lecoffre, 1863).

18


Lirică franceză contemporană

Laurent Bayart: Poezia - teogonie a strigătuluiUn răsfăţat al traducătorilor români de limba franceză

se arată a fi în ultima vreme poetul (dramaturgul şi eseistul)Laurent Bayart, căci în „Ateneu", în „Porto Franco", în „Pan-theon", i-am regăsit creaţiile, turnate în mod impecabil întiparul limbii române de scriitori ca Daniel Corbu, Constan-tin Frosin si Sterian Vicol.

Nu cred că este vorba de o modă, valoarea literară aversurilor lui Laurent Bayart i-a deschis deja drum spreuniversalitate, dar faptul că dinţr-o dată acest scriitor dinStrassbourg e curtat de atâtea reviste literare româneşti, aretotuşi o explicaţie ce nu ţine în mod necesar de ascensiuneaaxiologică pe care creaţia sa a marcat-o în ultimii ani: născutîn 1957, Laurent Bayart e un scriitor încă tânăr, oricum,dinamic şi persuasiv, care s-a arătat foarte interesat de poe-zia românească a momentului actual, iar ca redactor-şef alrevistei „L'Encrier" a publicat numere dedicate în mod gene-ros poeziei româneşti contemporane. Ba mai mult, în cali-tate de director al editurii L'Ancrier (calitate dublată de poziţiaextrem de influientă de Preşedinte al Societăţii Scriitorilordin Alsacia, Lorena si Teritoriul Belfort) a publicat în ultimavreme câteva volume ale unor scriitori români, din care eunu-1 amintesc decât pe cel intitulat Mots de Passe, al poe-tului român de expresie franceză Constantin Frosin, volumcare m-a impresionat atât prin profunzimea poemelor, cât şiprin ţinuta grafică şi editorială.

Era, deci, normal, ca un astfel de demers generos să-şigăsească un larg ecou în sufletele iubitorilor de poeziefranceză din România şi, în acest context, ţin să-i felicit peconfraţii Daniel Corbu si Constantin Frosin pentru eleganţaşi acribia cu care au mijlocit contactul cititorilor români cuun poet autentic, neliniştit si atât de uman în versurile sale,cu un poet reprezentativ al spaţiului liric francofon.

De-a lungul vremii, Laurent Bayart a publicat 20 devolume de versuri, povestiri, piese de teatru, eseuri, a fostinclus în antologii şi încununat cu premii, dar păstrează şiacum în suflet intactă bucuria de a-şi vedea numele „adunatpe-o carte", ca pe vremea debutului din 1979 (Soleil-Beton,Art et Poesie).

Poemele cărora încerc să le găsesc o haină româneascăfac parte din volumul A corps et â cris (La Bartavelle Edi-teur, Paris, 1995), ilustrat de Gefe şi prefaţat de un alt scrii-tor proeminent al francofoniei, Denis Emorine (după opiniamea, Laurent Bayart, Denis Emorine şi Isabelle Poncet-Rimaud sunt în mod incontestabil liderii spirituali ai grupăriiscriitoriceşti născute din matricea Strassbourg-ului). Amavut privilegiul de a-1 întâlni de curând pe acest „specialistpoetic al strigătului" (cum îl numeşte criticul literar LouisPerrin), chiar la ediţia din acest an a Festivalului Internaţionalde Poezie „L'Enfant-Poete", festival organizat în modireproşabil la Galaţi în zilele de sărbătoare ale Paştelui şirostuit sub semnul împlinirii a o sută de ani de la naştereaacelui copil teribil al poeziei care a fost Tristan Tzara. M-afrapat imediat diferenţa incredibilă dintre omul LaurentBayart (modest, amiabil, sobru si pragmatic - a ştiut într-untimp record să stabilească fructuoase contacte culturale cuscriitori şi cu reviste literare româneşti) şi poetul LaurentBayart, un ludic tragic, siluitor (în sensul fericit al cuvântu-lui!) al limbii franceze, sensibil la suferinţă şi agonie, metaforicşi scrâşnitor, creator al unui spaţiu liric inconfundabil, chiarîn infinitul univers al poeziei francofone.

Acelaşi critic Louise Perrin, vorbind despre manieraspontană, sinceră, de a se exprima a lui Laurent Bayart,amintea: „strigătul său e un strigăt instinctiv şi sincer, modernşi robust, autorul practicând distracţia de moment a limba-jului ca pe un sport cerebral şi plasând interferenţa de sen-suri în sfera înaltă a plăcerii intelectuale". Şi dacă m-aralăsat sedus de strălucirea versurilor sale şi am intrat în corulcelor care, fascinaţi de poezia lui Laurent Bayart, încearcăsă-i confere rezonanţe româneşti, e pentru că, asemenea luiDenis Emorine, am constatat că A corps et â cris e oadevărată teogonie a strigătului, dezvăluind tocmai „punctulde ruptură între echilibrul şi dezechilibrul existenţial, punctîn care omul îşi afirmă plenitudinea şi neîmplinirile".

Fiecare poartă în sineUn strigătUn strigăt scos în matricea mamăUn strigăt infinitezimalStrigăt al originilorStrigătul premergător vieţii

Strigătul ce rupe nodul gordian

Strigătul care te face să plângi de bucuriecare-ţi sparge pieptulcare evacuează ancestralul

lichid amniotic al nerostirii

Şi care face să tacă însăşi tăcereaDe dinaintea naşterii

Scoate strigătulStrigătul albastruAl descătuşăriiCel care eliberează rărunchiiCel care te ridică în picioare

Om de camede sânge

Care scoate strigătul bestieiFrecând silexulPentru a face să izbucnească focul

Chiar acel foc ce arde şi încă lumineazăguraPrecum tabernacolulîn capelă...

Strigătul e în mineSub propria piele -în pieptul angoaselor meleîn inima umflatăDe cafeina

(Continuare în pag. 20)

19


:

(continuare din pag. 19)

Strigătul e în mineCa un foetus de vibraţiiîn gâtlejul meuStrigăt pe care nu reuşesc să-l purific

să-l expulzez•

Strigătul e în mineCa o fiară

Şi nu cunoaşte din viaţa meaDecât urletul

Strigătul meuce răsună

Până în înaltulcatedralei

De unde-i dau drumulîl arunc

în gol

El se spargedeparte

Tot mai slabCăzândPe pământ

printre furniciMereu suntem orfani

De o tăcere

Totul e strigătîntunericulNoapteaNeantulVidul...

Strigătul urcă în noiCa un coşmarDe-a curmezişul gâtlejului

•

Strigătul ne pulverizeazăFăcând să ne explorezeImpulsurileStrigătul ne sfâşie carneaexpulzând rana fiinţării

Pentru a ne sculptaO gură

enormăşi zgomotoasă

Pe măsura strigătului nostru

:

Strigăt de spaimăPe care-l ornămCa pe un tortPe care-l înveşmântămîn uimire

Pentru a-l face să răsuneîn straie de sărbătoare

Să aruncăm piatraîn apăCa să auzimStrigătul-clipocitAl apei ce suferă

Şi răspândeşte undeleSuferinţei sale

în cercuriPână la maluri

înainte de a-şi închide ranaPeste o cicatrice de piatră

Strigăt al peşteluimut

Plin de bule

Strigăt al peşteluinăucit

prins în cârlig

Cu botul căscatCare nu se mai ţine decât într-un fir

Strigăt de bucurie al pescaruluiCea reuşit o captură de soi...

Strigăt al pescăruşuluiCare vede soarele stingându-seDupă linia orizontuluiŞi care-şi aruncă penelePeste a nopţii pernă

Strigăt indiscretCe şoaptă s-ar fi vrut

Strigăt al simţurilorAl plăcerii trupurilor cuprinsede febra iubirii

Strigăt pe care-l deghizămîn extaz

Strigăt al desfrâuluiAl orgasmului împlinit

Stirgătcare se accentueazăşi apoi se stingeîn plăcereŞi în tăcerea compliceA unei broaşte de uşăCare a văzut totulŞi care-şi înăbuşă strigătulPrintr-o cheie

Prezentare şi traduceri deValeriu STANCU

20

Anul Vn, nr. 7-8 (77-78), iulie-august 1996 UNU

Grigore Scarlat

Promenadă cu femei şi ţapide Geza Szâvai

în acelaşi timp, la Budapesta şiBucureşti, a apărut romanul lui GezaSzâvai, Promenadă cu femei şi ţapi,la Editura PONT publishers. Un aseme-nea eveniment editorial de mult nu s-amai întâmplat, ca un roman original săapară, deodată, şi în traducere. Şi arenumeroase motive de satisfacţie scrii-torul Geza Szâvai, care trăieşte astăzi laBudapesta, după ce ani de zile a aşteptatsă-şi vadă, romanul tipărit: traducătorul,Corneliu Balla, s-a întrecut pe sineînsuşi, dându-ne o tălmăcire de ex-cepţie. De altfel, Corneliu Balla a maitradus din limba maghiară, iar recentulvolum Ady Endre, tipărit la EdituraCogito îl are ca pe un mare cunoscătoral poetului născut la Mecenţiu, astăziAdy Endre. O asemenea traducere credcă şi-ar dori orice scriitor. De altfel,drumurile lui C. Balla la Budapesta,unde a discutat traducerea cu GezaSzâvai, la rândul lui un perfect cunos-cător al limbii române, nu putea con-duce decât la reuşită.

De mult nu am citit un asemenearoman remarcabil cum este acesta.Terminat în 1995, romanul nu a văzutlumina tiparului, iar de o vedea, atuncis-ar fi exclus numeroase pasaje, schilo-dindu-1 pe patul lui Procust. Absolvental Facultăţii de filologie din Cluj, secţiamaghiară-franceză, Geza Szâvai sestabileşte la Budapesta, pentru a fi maiaproape de medicii care să-i alinesuferinţele soţiei. Dar acest lucru ţinede viaţă şi nu de literatură.

O localitate din secuime, Sânvă-sâiul Secuiesc, devine un topos cultu-ral, intră în literatură^aşa cum au intratnumeroase localităţi. în acel arhaic Sân-văsâiul Secuiesc, scriitorul va descoperi„înţr-o mare de hârtii", adunată deînaintaşii săi o viaţă cu toate răsucirilepe care le-a provocat istoria. Din acelehârtii, va reface istoria ţapilor familiei -Arturii, a femeilor, a Scribălăilor din careface şi el parte, desigur, cel mai marescribălău de vreme ce a ajuns scriitor.Este o istorie fascinantă a celor ce s-aunumit Benedek, care au fost cineva înlocalitatea lor. Aceste hârtii strânse de-alungul a zecilor de ani se vor confruntacu un lexicon, aparţinând unei farma-ciste ce va marca puternic sentimen-tele autorului, viitorul scriitor. Numede rezonanţă în istoria universală îi vorpermite autorului să facă diversecomparaţii şi cu lumea în care trăieşte.

Situaţiile devin groteşti, tragice, la unmoment dat, pentru că o femeie nu-şipoate înscrie băiatul la şcoala de meseriipentru că îl cheamă Adolf, iar prenu-mele acesta se ştie unde trimitea. Dupăcum unele probleme ce ar trebui discu-tate trebuie amânate dintr-un motivopus, deşi este de aceeaşi natură: cânddiscuţiile deveneau aprinse, atunciamfitrionul îşi ducea musafirii sub por-tretul lui Ceauşescu, şi atunci nimeninu avea curajul să spună ce gândeşte.De unde se vede că o parte din întâm-plările romanului se produc în ultimuldeceniu al comunismului. Dar nu-1putem reduce la această perioadă cumeste de părere Mircea Nedelciu, care,într-o postfaţă afirmă că toateexperienţele ar fi îndreptate „împotrivamonstrului", adică al comunismului. Inrealitate, romanul este mult mai com-plex - de la experienţele adolescentu-lui, ale tânărului într-o lume ce nu şi-a abandonat vechile norme, şi până lacondiţia de profesor de matematică -se consumă fragmente de viaţă unice.Câtă poezie şi inefabil în relaţiile cueleva sa, Imola, câtă tandreţe, dar şi ne-sincronizări cu soţia Viola, ce discuţiicu bunica Berta - o femeie simplă înaparenţă, dar cu trăiri imense -, cuoameni care au fost în ambele războaiemondiale. Plecând pe front îşi puneaula încercare soţiile şi iubitele - uneletreceau proba fidelităţii, altele nu, iarpeste timp, anii aceia retrăiau în min-tea lor, în discuţiile lor, de unde şi nu-meroasele scene - târzii - de gelozie.

în acest Sânvăsâiul Secuiesc „ascuns înspatele lui Dumnezeu" se produceaudrame, se consumau felii de viaţă ca înorice parte a lumii. Amintirile din războierau puternice, iar o pipă adusă dinSerbia era un talisman la care cu greurenunţa proprietarul. Este o lume carenu cunoaşte jumătăţile de măsură,compromisurile, cum le-am numiastăzi, cu oameni care parcurg între-gul registru al vieţii de la iniţierile ado-lescentin sexuale şi până la mizeriile,puţinele bucurii ale acestei treceri prinlume. Parcă scriitorul vrea să ne spună:chiar dacă atâtea se întâmplă este binecă se întâmplă, viaţa trebuie trăită făcân-du-se haz de necaz, dar, am zice, lamodul secuiesc, pe reprize mai scurte.Şi acolo - ca pretutindeni, chiar dacămulţi nu vor să accepte - comunismula trecut ca un tăvălug. Iar ce a rămasîn urma lui - teme pe care le vor scrieşi alţii.

Fermecător prin sinceritate, prinverosimilitate, romanul se citeşte cuplăcere, mai ales din partea noastră ascribălăilor - jurnalişti, poeţi, scriitori.Căci cine nu-şi mai aminteşte de zilelecând ne luam maşinile de scris şi mer-geam să ne dăm „testul" ?! Şi câtăpoezie ne oferă scriitorul: „Vara cealungă a trecut cu greu, nu se mai în-dura să se isprăvească. M-a făcut iascăanotimpul ce părea că se nesfârşeşte,încremenit şi monoton. M-am uscat -a secat sângele din mine ca într-unosândit la nemişcare".

N O U T Ă Ţ I E D I T O R I A L E

ION mwCOHFESiUHILE UHUI

©PIMI8MAM

- 2 1


Magda Danciu

Yvonne D.Claire trăieşte în Scoţia şi este prozatoare în deplină maturitate a creaţiei sale. Povestirileei - genul predilect - sunt proiecte din viziunea unei aşa-numite „hiperminoritare", ca să-l parafrazez peprofesorul Randall Stevenson, care subliniază importanţa, în peisajul prozei britanice actuale, a scriitorilorstrăini dar scriind în engleză, a imigranţilor, a locuitorilor unei anumite părţi ale Regatului Unit, afemeilor; toate aceste coordonate dezvăluie un imens potenţial literar determinat de pluralismul lingvisticşi cultural ce încurajează conştiinţa critică asupra convenţiilor prozei şi prefigurează posibilităţi de dez-voltare, schimbare, evoluţie a ei. Yvonne D.Claire este de origine franceză, trăieşte în Scoţia, ţară marcatăde „o dorinţă de autonomie culturală, lingvistică şi politică" (Randall Stevenson, The Twentieth CenturyNovei in Britain), şi are în obiectiv experienţe trăite pe meleagurile insulelor din Pacific sau OceanulIndian. Departe de a „suferi" de vreun complex datorită statutului său atât de special, ea juxtapune toatecodurile existenţiale, rezultate dintr-o viaţă trăită la mai multe dimensiuni, aducând puncte de vedereinedite în scena largă, multicoloră a prozei britanice contemporane. Preocuparea pentru detaliul descrip-tiv, pentru introspecţie, pentru obiectivitatea discursului narativ, pentru atmosfera nedisimulată a vieţiicotidiene - iată doar câteva elemente de reper care ar putea contura stilul şi personalitatea acesteiprozatoare. Vă prezentăm în acest număr una dintre povestirile sale recente, scrise în 1995, sub titlulOver, AII Over and Reyond. (M. D.)

Js

Yvonnş D. Claire

Pretutindeni„Ecoute", am zis, „ascultă, nu face asta". L-am lovit cu pi-

ciorul, nu prea tare, şi m-am mutat în cealaltă parte a barului.Apoi am văzut cum încearcă să se ridice în picioare de jos de peduşumea, căutând un punct de sprijin, uitându-se după fusta mea;apoi mă urmă, încet, cu faţa obosită şi întunecată, o faţă de hăi-tuitor, cu mâna dreaptă strânsă pumn. Era cât pe ce să mă îm-piedic de picioarele unui scaun de la bar şi a trebuit să mă prindde bara de la tejghea ca să-mi păstrez echilibrul. „Felix, te rog, osă...". Felix nici nu-şi ridică capul, preocupat să studieze curăţeniapaharului pe care îl răsucea cu degetele. Omul se îndreaptă spremine acum. Am încercat să mă dau înapoi din faţa lui, dar înspatele meu era peretele. „Tu vois ţa? Da?" îşi apropie pumnul;centimetru cu centimetru pumnul lui se ridica spre mine, cuîncrâncenarea ameninţătoare a beţivului. Se simţea un miros acid,pătrunzător; degetele îi erau acoperite cu păr, ca la maimuţă. Amvrut să-mi ridic braţele şi să-l împing, am vrut să ţip, să atragatenţia asupra mea. Dar dintr-o dată ceva mi-a străpuns bazagâtului...

Şedeam pe duşumea, sprijinită de bar, iar Felix turna apărece peste mine. Mă durea gâtul şi mă simţeam destul de ameţită.„E mai bine acum ?" mă întrebă Felix, arătându-mi cana goală.Am reuşit să schiţez un rânjet. „Mulţumesc. Ai cumva un prosopla îndemână?"

Cineva îmi atinse umărul. „Vois donc, vezi te rog..." Voceamă pătrunse până la os Ce mai făcea el aici? Nimeni nu chemasepoliţia?

M-am chinuit să mă ridic, când dintr-odată îmi apăru unpumn sub nas. Unul câte unul degetele se descleştară şi în palmadeschisă, se vedeau câteva monede care lăsaseră urme circulare înpielea aspră. „Vezi", mâna se mişca uşor, „întotdeauna se găsescbani sub bar. îi găsesc. Pentru bere, tu vois?" Râse tare, fericit, întimp ce în spatele lui, pe perete, un arici de mare uriaş se legănaîntr-una, fără rost. Aş fi putut plânge ca un copil.

între timp, Ramon probabil că trăncănea la una dintre inter-minabilele sale conferinţe la care renunţasem să-l însoţesc. Acumera prin Africa de Sud: departe, foarte departe. El niciodată nu erape-aproape când aveam nevoie de el. Aceasta a fost întâia lecţie pecare am învăţat-o în primele patru luni ale căsătoriei noastre.

Am ieşit pe terasă. Briza mării se potolise, iar aerul din jurmă apăsa, era gros şi nemişcat, scârbos ca vata de zahăr. Doi câinise fugăreau de-a lungul curburii lagunei, ocolind turiştii înfăşuraţiîn prosoapele hotelului, imprimate cu frunze ca nişte ofrande. Celmai mic, de culoare cafenie, se tot rostogolea şi apoi se întindeape jos, complet nemişcat, cu gâtul întors spre dinţii strălucitori aiceluilalt.

Era o ruşine că lupta lor nu era adevărată. Insula era plină decorciturile acelea slăbănoage. Erau mai răi decât gândacii de bucată-

22 ;

rie. Schelălăiau şi umblau după mâncare şi se împerecheau pestetot. Năşteau în cimitir. Făceau pui fără încetare, se părea, pânăcând sfârcurile li se zdenţuiau şi atârnau în praf. Mai târziu dădeaipeste ei la margine de drum, chiar şi masculii erau umflaţi,năşteau... ceva. Muşte de carne. Viaţă nouă.

Ramon spunea mereu că n-o să am greutăţi în a-mi găsi aicio slujbă de profesoară de engleză. „Fireşte că nu, cu experienţa şicalificările tale." Uneori aceste cuvinte sunau ca o întrebare; laurma urmei, nu el era vorbitorul nativ. Atunci încă mai aveam unentuziasm de cercetaş şi doream să cred în astfel de încurajări, înşoapte fosforescente şi moi ca mătasea ce parcă depanau un coconîn jurul tău până când, brusc, te trezeşti singur, şi e noapte, şifurtună, înghiţind paşii aflaţi în căutare de pradă afară. Urmelepaşilor în noroi sunt din nou şterse de ploaie. în afară de una, pecare o descoperi în dimineaţa următoare, chiar lângă intrarea dinspate, când verifici bungaloul şi grădina să vezi ce pagube ţi-aprodus furtuna.

O rafală de vânt se iscă dinspre lanurile de trestie de zahăr,o mare de ţepi verzi şi nemişcaţi, dincolo de sat, ridicându-mitricoul încă ud din cauza lui Felix şi lipindu-mi-1 cu putere aproapevicios de abdomen. Pasărea cu pieptul portocaliu, care sorbisepicături de apă dintr-o conductă pentru aer condiţionat, se ridicăîn zbor înfricoşată. Se pornise briza ţărmului, în curând se întu-neca. Mi-am ridicat geanta şi am început să cobor treptele în-dreptându-mă spre plaja pustie, călcam încet ca să simt nisipulcernându-mi -se printre degete.

Am evitat hotelurile şi l-am lăsat pe Coom la debarcader,ştirbul Coom cu pielea lui de culoarea lemnului ars şi la fel defragilă, în schimbul unei fluturări de mâini. Numai că azi m-ampurtat prosteşte, chiar necugetat, pentru că el mi-a fluturat mânaşi era ceva în mâna lui. Mi-am acoperit ochii să-i feresc de luminaorbitoare. Un papuc de scufundător. Răsucea un asemenea papuc,lovea cu el în dreapta şi în stânga, pocnindu-1 şi strigând cuvinteîn limba băştinaşilor creoli. Inima mi se încorda şi îmi simţeammâna ţeapănă, dar mi-am continuat drumul, puţin mai repedeacum. De ce făcea asta? Un alt joc de-a v-aţi ascunselea în stilulinsularilor din Mauritius?

Cu cât trăiai mai mult pe această insulă, cu atât înţelegeaimai puţin şi cu atât... Mi-am ţinut respiraţia, destul de buimăcită:oare Coom ştia de urma din spatele bungaloului? Oare...? Oare...?Simţeam că am în mine un sac de grohotiş pe care cineva îl călcaîn picioare.

La început credeam că mi se va face rău şi m-am lăsat înpatru labe, suflând greu. Dar nu s-a întâmplat nimic, în afară defaptul că o vreme n-am văzut nimic; era ca şi cum ai fi orbit dincauza zăpezii într-un ţinut fără zăpadă. După ce firele de nisip şiscoicile mărunte mi s-au scurs dintre degete, m-am ridicat. Fluxulîncepea să se retragă şi stâncile zăceau cocoşate, aproape la

Anul VII, nr. 7-8 (77-78), iulie-august 1996 UNUsuprafaţa apei, în forme estompate, Dacă te apropiai prea mult,coralii care se înşirau ca nişte ţepi pe coama lor, corali de unmaroniu murdar ca părul încâlcit al unui uriaş, îţi lăsau dâresângerii pe piele. Apa îşi pierduse limpezimea de dinaintea furtu-nii; avea o înfăţişare tulbure, întunecată, de parcă mii de actinii semişcau furios în ea.

Nicăeri nu mai era teren sigur. Cum aş putea să-1 fac peRamon să înţeleagă? El, care a studiat şi credea cu tărie că nurămâneai fără sprijin dacă te păstrai în anumite limite, limite for-mulate de societatea de care aparţineai. Dar oare cărei societăţi îiaparţineam eu? în noroiul din faţa mea se puteau vedea urmelemele, frumos simetrice; degetele de la picioare, genunchii şi mâi-nile răşchirate, două pătrate alăturate, ca nişte cuşti.

Chiar şi vasul „Dundee Lion" a oprit aici, fiind teritoriu neu-tru, iar beţivanii de pe el se furişau şi se târau în jurul scaunuluibarului în semi-întunericul localului, băgând spaima în ceilalţiclienţi. Tot ce-mi doream era să întâlnesc nişte expatriaţi, să lesimt compasiunea. Fireşte, Felix era englez, dar nu lui doream să-ifac confesiuni; el nu era genul care să împărtăşească secretelecuiva.

M-am întors să plec, apoi dintr-odată m-am găsit din noufaţă-n faţă cu marea, m-am lăsat pe vine şi degetele mele scurmauşi râcâiau nisipul, îl luau în pumn şi-1 aruncau cu furie, mur-dărind cele şase urme lăsate de mine, continuam să arunc nisipaici, acolo, pretutindeni. în cele din urmă, m-am îndreptat spreşosea^şi spre bungaloul cu încuietorile lui sofisticate.

încă din şcoală, mai apoi la universitate şi la colegiul peda-gogic, căutam bărbaţi ale căror nume începeau cu litera „M".Aşa că nu pot să-mi explic cum am sfârşit-o la Ramon. Doar dacănu din cauză că e din Mauritius sau că numele lui de familie eMitchell. Câteodată, din amuzament, inventez acronime: când efrig şi am chef de vorbă, îi zic Moran pentru că are iz scoţian; cândmi-e cald şi sunt pusă pe şotii, el devine Maron, pronunţat cu un„r" accentuat ca în franţuzescul „marron" (castană) - de fapt, aşae şi culoarea şi strălucirea pielii sale. Lui Ramon nu-i prea pasă,ceî puţin când suntem numai noi doi. în public, desigur, el esteavocatul Ramon Mitchell, absolvent de Oxford, posesor al unuicont într-o bancă elveţiană, elegant şi uşor arogant.

Ne-am cunoscut în trenul Edinburgh - Glasgow, într-o searăde vineri, cu un an în urmă. Tocmai îşi luase o ceaşcă de cafea depe măsuţă cu rotile şi vânzătoarea nu vroia să-i accepte bancnotade douăzeci de lire. „Mă tem că sunt regulamente noi, din cauzaatâtor falsificări..." Şedeam şi îi urmăream în geamul întunecat,simţindu-mă plutind ca un zmeu, după câteva pahare servite deweek-end cu colegii mei. La urma urmei, aveam destul mărunţişla mine, aşa că ce naiba - i-am făcut semn vânzătoarei, apoi i-amzâmbit şi lui, aflat ia două şiruri de scaune goale de mine.

Acum soarele aproape atinge orizontul, razele lui pătrundeaupieziş printre frunzele bogate ale copacilor de pe plajă. Aici sescufundau mai repede decât acasă, sau acolo unde zic eu că eacasă - pentru că, nu-i aşa, acum şi aici eram acasă -, atât derepede încât uneori căderea nopţii mă lua prin surprindere, ca ouşă care mi se închidea în faţă. Am grăbit pasul, trebuie sa ajungla bungaloul înainte de a se întuneca. Geanta mi se lovea de şoldla fiecare jias, iar în geantă îmi zornăia ceva. Mereu aceeaşizornăială. îmi imaginam cheile, metalul transpirat şi unsuros dinpricina căldurii, jucând pe inel, răsucindu-se, capetele lor atingân-du-se, prinzându-se şi agăţându-se unele de altele, rămânând destulde mult aşa înainte de a se desface zgomotos şi a porni de laînceput. Naiba să le ia de chei, toată legătura de chei.

Mi-am strâns geanta sub braţ şi m-am grăbit mai departe. înstânga mea, s-a auzit cârâitul unui cocoş din spatele unui garddin tablă ondulată ce împrejmuia o baracă şi un bananier, şi aproapecă m-am împiedicat de găina care venea în grabă printr-o despică-tură a gardului, ţipând şi bătând din aripi.

înainte de a ne cumpăra verighetele, i-am spus lui Ramon:„Dar eu niciodată nu voi fi o soţie supusă, nici chiar dacă vom trăiîn Oceanul Indian. Mai bine ai avertiza-o pe mama ta chiar acum".

M-a privit o clipă lung, ochii negri îi sclipeau ca la şopârlageko, apoi a început să râdă. Râdea în hohote. A râs atât de multcă faţa i se acoperi de cute şi a trebuit să-1 lovesc peste spate: „Ma-ma-mai tare"; îşi pierdu respiraţia; „hai, mai tare"... Ce naiba eracu el? Nu am avut de gând să-1 fac să râdă. Mă durea şi mâna, deparcă şira spinării lui săpa în ea. Se potoli dintr-odată şi mă trasespre el. „Nu fi îngrijorată", îmi spuse mângâindu-mi obrajii şibărbia, „ea se va aştepta la asta. Şi nimeni nu se va uita la cearşafdupă noaptea nunţii noastre..." Palma mâinii mele era ca o roş-albă; am încercat să nu înghit, aşteptând să-mi treacă durerea.

Peste drum, muncitorii de la întreţinerea drumurilor, pe lângăcare trecusem mai devreme, se sprijineau de peretele unui maga-zin dublat de un bar, şi beau.

- Qa va? mi-au strigat ei cu o voce tărăgănată.Am ezitat mai întâi. „Qui, ga va bien". Niciodată nu ştiu prea

bine cum să mă port într-o asemenea situaţie; pur şi simplu, sănu bag oamenii în seamă, sau să dau din cap, chiar să le zâmbesc;sau chiar să-i salut.

- He, he! Unul dintre muncitori îmi făcu un semn cu sticlade bere. Când a observat că mă uit la el, a tras o duşcă, şi-a ştersspuma de pe buze şi a strigat: „Ah! Ah! AAAH!"

Ceilalţi au început să râdă.Aş fi putut să-i scuip. Oare şi ei auziseră că eram singură în

bungalou? Totuşi cine le spusese? Faţa îmi era udă ca niciodată,transpiraţia îmi şiroia. De ce încerca toată lumea să mă înfricoşeze?Nu era vina mea că încă nu-mi găsisem o slujbă şi încă nu câştigambani. De ce încercau toţi să mă ia prin surprindere, să mă sfâşie,să mă arunce în nisipurile mişcătoare? Culorile se transformaudeja în umbre; câteva minute doar şi se va face noapte, beznă.

Nu mai era mult acum. Apoi ce urma? Ce va trebui să fac peurmă? Poate dacă reuşesc să dau de Ramon, şi-ar putea schimbaruta zborului şi să se întoarcă mai devreme cu o zi-două; dacă i-aşexplica povestea cu urmele de paşi, sigur ar înţelege. Pentru că măsunase ieri, înainte de furtună, să mă întrebe cum mă simt. „Aşaşi-aşa", i-am spus cu o voce optimistă, vinovată că-1 fac pe el săse simtă vinovat şi totuşi dorind să înţeleagă seriozitatea situaţiei.

Bungaloul pustiu - fiecare poartă, fiecare uşă de pe stradăîmi amintea de asta. Dincolo de porţi şi de uşi...

Nimic. Nu fi proastă. Nu există nimic în afară de gândacii debucătărie ascunşi în găurile încăperii sau fugind în bufet şi înspatele sobei de gătit; şi, fireşte, şopârlele geko, de culoarea tur-coazului şi a smaraldului şi a jadului, strecurându-se să prindă oinsectă, murdărind apoi peretele. Aminteşte-ţi cum ai încuiat fe-restrele şi uşile, ai zăvorât totul în bungalou, de la acoperiş pânăla ferastra plină de pânză de păianjen a cămării de la subsol. Aiverificat şi reverificat totul. Treaba a fost cam ridicolă în sine,trebuie s-o recunoaştem. Pentru că urma ai descoperit-o afară. Osingură urmă de paşi în faţa uşii pe care o ţineai închisă cu sfinţenie.Oare să fi uitat de poartă şi s-o lăsat deschisă, şi să fi intrat vreunvagabond să se ascundă de vremea mizerabilă? Te-ai dus şi aipotrivit urmele de noroi de pe verandă până ce te-ai convins, pânăce ai ajuns în această stare sufletească.

Dar eu nu eram aşa. înainte nu-mi era frică de lucruri. Nicichiar de întunericul din oraş cu umbrele lui căzând peste intrări,acoperind spaţiile goale. Şi sigur nu un întuneric ca acesta, unîntuneric plin de căldura soarelui şi de râsete şi de zgomoteleoceanului lovindu-se de recifuri...

Un grup de oameni au apărut din apartamentul unui blocbine luminat din faţa mea; pentru un moment vântul aduce frân-turi de conversaţie, strigăte, zgomot de uşi de maşini trântite, demotoare pornite. După câteva secunde farurile maşinilor îmi aparîn faţă şi noaptea se fărâmiţează şi dispare. Câteva case mai încolo,uriaşul smochin, cu rădăcinile şi ramurile întunecate şi îngemănate,se conturează ca un tărâm al întunericului. După copac trebuies-o iau pe drumul plin de praf.

Poate că n-ar trebui să mă întorc la bungalou şi să-1 sun peRamon de-aici; există un telefon public la magazinul lui Aii. Darnu am numărul lui. E scris pe o bucată de hârtie undeva înbucătăria slab luminată, sfâşiată de umbre... Cine altcineva...? Ce-arfi s-o aleg pe Kistna, de dragul schimbării? Kistna, buna şi bătrânamea soacră, şi totuşi o străină. S-ar bucura să mă audă. O să-mipună o mulţime de întrebări şi o să discutăm sincer. Şi dacă îipovestesc despre urmele de paşi, o să facă tot ce-i stă în putinţăsă mă ajute.

Sunt gata să traversez, când un câine porni să latre înfioră-tor, înverşunarea lui mă învăluie, mă pătrunde. Da, Kistna va facetot posibilul. Va fi nerăbdătoare să mă ajute. Cu tonuri alunecă-toare ca veşmintele ei, sari, îşi va împărtăşi avertismentele, vavorbi despre îndatoririle unei soţii, despre putere şi îndurare. Osă-mi întreţină spaimele cu dragoste. Fir-ar să fie!

Nu-mi rămâne decât plaja. Nu, ceva mai mult; rătăcirile,marea. Eu şi marea şi rătăcirile şi plaja. Poate luna. Da, şi luna. Şichiar şi toate stelele. Asta deja ajunge.

Şi va arăta aşa: oceanul biciuit în spumă, ridicându-se zgo-motos şi lovindu-se de bariere şi sfâsiind coralii în bucăţi pe carele scuipă în lagună, şi laguna însăşi într-o turbare de culoareabilei, cu nuci de cocos legănându-se şi lovindu-se de valuri canişte capete de oameni morţi.

23


George Astaloş

Balada trişoruluiscopit

Primul cântUnde-i vremea când veneam veneam pus pe toroipanŞi-ţi puneam în ţâţe foc să te-ncingă la bijbocCând în păr când în răspăr când în floarea din covorMiere dulce de amoc linguriţă la ghioc

Şi-unde-i vremea când veneam şi în uşă te găseamCu sfârcurile în pârg şi buzele date-n sârgŞi cu pântecu în chingi eu să trag şi tu să-npingiPână-n miezu de miezat unde-i e trupului dat

Pişcă-mă să mă trezesc Frosino!

Unde-i vremea când plecam plecam şi mi te lăsamCa pe-o cocă la dospeală trasă-n bumbi cu socotealăTrasă-n bumbii rădăcinii până ce plezneau veciniiBumbi cu drojdie de bere în carnea ta de muiere

Şi-unde-i vremea când strigai şi din poartă mă-ntorceaiCu parfum de mandarine să-ţi dau sămânţa din mineStropită în asfinţiri cu iubire de iubiriŞi-nmuiată-n răsărit cu iubire de iubit

Scoate sticla de la rece Tanţo!

Unde-i vremea când gemeai gemeai şi mă îmbiaiSă-ţi fac melci din perişori ca să fie mai uşoriDe i-oi lua la descreţit când domol când mai pripitDe i-oi lua la coafat ba în lung şi ba în lat

Şi-undei-vremea când întins mă prindeai ca să fiu prinsŞi mă luai de turcaleţ priponită-n făcăleţCu zbârnâitori de roi ca să-mi dai zoru-napoiAlteia să nu-i rămână nici să stoarcă nici să pună

Soarbe c-o să dea pe-afară Nelo!

S-a dus vremea când veneam veneam şi te tăvăleamPe podele şi pe lat până-ţi lăsam trupu latPe paturi şi duşumele arză-l focu pe pândeleCă nu m-a lăsat să-ţi fiu nici ştiulete nici burghiu

Nici ţeapă la cotitură când cântă muştiucu-n gurăSau când fluieră frumos printre ţâţe şi mai josPe dindos şi pe dinfaţă să te ia şi să-ţi dea viaţăŞi să-ţi aburească seara când îţi zvântă subţioara

M-ai băgat în răutăţi Monico!

Unde-i vremea ce-a trecut a trecut cu ce-am făcutPână seara pe-nserare când am vrut să mă dau mareŞi m-am pus să-mi dau în cărţi cu fuluri din alte părţiŞi să-mi iau zbanghiu din ele doar brelanuri pe lovele

Şi-unde-i vremea dinainte când îmi tot creşteau în chinteDame sparte-n gaură şi fanţi traşi în aurăCa să-l fac pe om să-şi bea bea zeama lui de cacealmaArde-l-ar focu de joc cu pândele la mijloc

Unde dai şi-unde plezneşte Stelof

24

Că pandele-a tras cu geana când am dat prin volte iamaŞi mi-am pus as la roială scos cu sfoaie din zăbalăCă tocmai când mă serveam se făcu pândele geamŞi băgă şopteală-n om cu gură de avion

Şi gând de para-ndărăt cu mălaiu meu cu totStrâns din damf de aghioase că s-au luat lucruri frumoaseDar cum să întorci maşina când dă peste tine ghinaŞi ţi se înfinge-n boaşe pendele scoabă de moaşe

Că mi-am dat foc la valiză fico!

A ieşit cu nasulii c-am pus strâmbe-n cărţuliiDin capacu fundului în miezu pachetuluiD-unde am palmat birlicu ş-am adjudecat fişicuDupă un parol baban care m-a scos din bulan

Că mă chibiţa pândele cu pleaopa pusă pe releŞi gura pe melodii de trânteală la gagiiChibiţu când e chibiţ nu dă vorbe ca la şpriţŞi nu-şi zvântă gioalele dacă-i put picioarele

Că n-om fi de la Ploieşti nenică!

Că i-aş pune câlţi în creţ cu untură de mistreţCa să-şi vadă candela lua-l-ar bolile să-l iaCu junghiuri frenetice şi scurgeri venericeCare să-l pună la pat cu mercur şi manganat

Şi când i-o fî de cadână să şi-o treacă pe sub mânăCum şi-o ia sub blana mesii mucea fratele miresiiŞi când s-o dea înmuiată să şi-o scuture uitatăIn somnuri fără trezire ca mine după scopire

Aşa-i când îţi ia caimacu ricof

Eu zbârcesc din boaşe moapse tu-ţi dai cu pandele-n coapseEu îmi plâng ciorchinele tu îţi iei taineleEu îţi dau din râmă duh tu cu ţâţele-n văzduhEu cu ţoiu de vinaţ tu cazi cu pandele-n zaţ

Aşteptând pe la fereşti tremurul să ţi-l topeştiLocului loc să-i găseşti şi să mi te culcuşeştiCând îţi dă tărâţa-n foc cu pandele-n faivoclocPândele belia-ş gura care mi-a-nmuiai pendula

Mamă câtă nedreptate-n lume!

El cu scoaba arsă-n sobă eu străpuns în miez de vorbăŞă mă ia salvarea-n dubă ca să ţi-o aşaze-n bubăIn bubă şi-n alte părţi că l-am lefterit la cărţiŞi-acum vine-n paşii mei să-ţi tragă mingeacu-n clei

Pândele futui şiştaru care mi-a scopit ţipamPândele pui de faiton căzut în pantelimonDin tunari de la băneasa d-unde-i mă-sa lăptăreasaSă-mi dea leapşa pe ouate dintr-o prinselea pe date

I-al Lenuţo de pe mine că-l omor!

Unde-i vremea nu mai vine când aram casa cu tineCă m-a demolat pândele umple-i-aş gura cu stele


Emil Cira

Un cocoş pentru AsklepiosJoe se simţea dinamitat. Cel mai bun prieten al lui, şi

singurul, Mike, refuzase să participe la afacere. După-amiazaera trăznet de albastră. Cum nu voia să intre în casă, maizăbovi o vreme pe terasă făcându-şi un long-drink.

- Asta e, ce mai ... îşi zise el.Astfel trecu şi această zi. Cândva spre seară, în apus se

ridicară stoluri grele de gâşte şi raţe sălbatice, nu zburau prea susşi-i veni gândul să ia puşca de vânătoare în mâini, să iasă pe lac.

- Ei bine, dacă nu vrea ... Ar fi fost o afacere bunăpentru amândoi.

Păsările coborâră cumva în jos, într-adins ca Joe să levadă şi să se necăjească. Joe trăgea foarte prost. Ridicăarma, ochi şi apăsă pe trăgaci. Gâscă ori raţă, Dumnezeu ştiece era, căzu. Câinele alergă numaidecât într-acolo. Ar fi fostnemaipomenit ca asta să cadă-n lac şi potaia să sară în apăşi s-o aducă. Joe nu suferea câinele, nu-1 putuse învăţa săintre în apă după vânat. "Şi tocmai acu, neîndemnată denimeni, cotarla s-o facă! Pentru o raţă!" Pentru o raţă decare nici măcar nu avea nevoie întrucât frigiderul lui era plinde steak-uri de cea mai bună calitate.

- Da, ar fi extraordinar, chiar aşa, extraordinar, javraasta afurisită, care nu ascultă de nimeni şi de nimic să... în sfârşit..

II apucă ciuda. Fluieră întâi scurt, apoi lung. Fărărăspuns. După un timp câinele îi ieşi în faţă dintre nişte tufe.Ţâra ţinând în bot ceva alb, o cârpă.

- Hm, pentru papa Dreiser (vecinul lui) asta ar fi cevainimaginabil.

Câinele se apropie mai mult şi el îi strigă enervat:- Cară-te!Acu desluşea mai bine.- E o cămaşă de mătase. Doar o coruptă casă de modă

din Europa poate născoci aşa ceva!Joe era un om cinstit. Nu avea datorii. Iar o cămaşă

tâmpită ca asta nu se mai pomenise prin acele locuri. Acuchiar că se enervase. Dacă ar fi fost după el, s-ar fi dus cubătrânul Dodge în oraş la Mac Donald's să mănânce o porţiede cartofi prăjiţi şi un hamburger. Cămaşa însă, bestialacămaşă pe care câinele o lăsase în iarbă să zacă, se umfla laadierea vântului, iar lui I se părea că aude din când în cândun scâncet uşor de copil, ceea ce sfârşi până la urmă să-ireteze orice chef de viaţă. Razele asfinţitului aruncau o ul-timă lumină aurie asupra cămăşii şi Joe se simţi invadat deun inexplicabil sentimen de milă; pentru cine şi pentru ce?

- Nu, la mine nu, domnilor! izbucni el.Mike îl avertizase expres, în mai multe rânduri, chiar şi

în după-amiaza asta, înainte de a se despărţi:- Joe, bagă-ţi bine în cap

chestia pe care ţi-o zic acum!într-o zi o să se întâmple ceva!Ai să vezi!...

Şi iată, ziua aceea sosise.Dis-de-dimineaţă Joe se

duse la bancă şi ridică o im-portantă sumă de bani. La în-ceput nu ştiu ce să facă cu ei,era el însuşi nedumerit deaceastă pornire. Până la urmăcu ei ridică în jurul casei unzid înalt de ciment. Joe se simţiiarăşi stăpân pe el, deşi nuchiar ca-nainte.

Puternica secundă a mor-ţii încetase.

Emil Cira "Inelul cu safir"(povestiri alchimice)

EMIL CIRA

INELULCU

SAFIRpovestiri alchimice

CRATER

Logodnicul

Cu un geamantan mic şi cu documente în poşetă, biletde tren dus-întors, paşaport, inclusiv însemnările cu ştirisumare primite de la foştii lui camarazi de arme, puţinii caremai supravieţuiseră, bătrânica urcă în tren.

Călătorea pentru prima oară în viaţă într-o ţară străină,anume spre locul unde fusese înmormântat logodnicul eicăzut în nebunia ultimului război. Cunoştea numele satului,îl căutase pe o hartă ceva mai veche şi-1 încercuise. La garăceruse informaţiile necesare, care însă toate se împotmoleauîntr-un orăşel din Balcani situat la vreo 15-20 km de sat.Cum s-ar fi putut ajunge din orăşel în sat era cu totul neclar.

(Prima imixtiune în text. Ei bine, peripeţiile ajungerii lamormânt constituie o odisee în sine, asupra căreia autorulnu insistă, întrucât din punctul lui de vedere' ea e nesemnifi-cativă. Ea n-a indus nici o schimbare, transformare în per-sonaj.

Fie amintit în treacăt că satul purta mai nou alt nume.)Condusă de o învăţătoare tânără, supărător de atentă şi

amabilă şi cu care se înţelegea doar prin semne, ajunse, însfârşit, în cimitirul aşezat pe colina înălţându-se mult deasu-pra satului mic şi prăpădit. în vreme ce o suiau în tăcere,obosită de întâmplările din ziua precedentă (oameni şi îm-prejurări noi), bătrânica se gândi la ea însăşi încercând să iadistanţă de sine şi situaţia în care se afla. Reproducea în fondfelul în care o priveau localnicii: „... Dumnezeule, ce căutabăbuţa asta nebună pe aceste meleaguri, la capătul lumii?"

Mormântul era plasat undeva, într-un colţ al cimitiruluiîmprejmuit de un gard de lemn în parte căzut. Nu-i vorbă,nici în sat nu se prea punea preţ pe garduri. Gospodăriile pecare le puteai bănui a fi fost odinioară prospere, înfloritoare,păreau părăginite, neînlocuite de la război încoace. Tot astfelşi aici părea că nimeni nu mai murise între timp, căci din-colo de crucea de lemn pe jumătate putredă şi cu braţul desus oblic, abia întinat într-un cui ruginit, nu se aflau altelenoi...

(A doua imixtiune în text a autorului. Trebuie spus căLenore, aşa se chema bătrânica, n-avea nici o idee despreistoria locului).

Mormântul era surpat, acoperit de iarbă înaltă şi deasă.Un mormânt al nimănui. El se afla sub un prun bătrân,strâmb şi cioturos, care fusese sădit de oamenii din sat lacapul gropii, după cum e datina locului, în primăvara careurmase morţii.

Bătrânica rugă să fie lăsată singură, avea să găsească eacumva drumul la întoarcere. în clipa următoare regretăfaptul... Ar fi avut nevoie de o săpăligă şi de o găletică sprea da altă înfăţişare mormântului. învăţătoarea dispăruse însă.Nu se dădu bătută. îşi suflecă mânecile şi se puse la treabă.După primele smocuri de iarbă smulse cu palmele ei firave,deja rănite, înţelese că efortul era zadarnic.

Totul era altfel decât îşi imaginase ea acasă... Nu seputea împrieteni cu acest mormânt.

în după-amiaza de ieri arătase câtorva oameni din satfotografia logodnicului ei. îl prezentase drept frate. Fireşte,nimeni nu ştia nimic. Notiţele ei erau inutile. Totuşi demormânt ştiau şi încă foarte exact. Era al unui străin. Dar căel ar fi fost al celui din poză, asta era cu neputinţă de stabilit,remarcau tot ei zâmbind binevoitori.

Era chinuită atât de îndoială cu privire la identitateamormântului cât şi de neputinţa de a întreprinde ceva, de afi activă, ceea ce ar fi liniştit-o, când vântul începu deodatăsă bată iar frunzele fâşâiră în pom. îndreptându-se ea şopti:

- Spune-mi, ce doreşti? Sunt aici!Tensiunea călătoriei, oboseala o covârşiră. Femeii îi veni

să se întindă lângă mormânt pe iarba necălcată. Se lăsă josşi alunecă uşor pe spate. Căutând o ridicătură, un reazăm îniarbă, îşi aşeză capul pe o piatră lată, nu prea mare, ascunsăîn verdeaţă.

25


Astfel privea cerul senin. Respira adânc aerul înmires-mat de flori sălbatice. Soarele trecut de amiază dogorea.Fâsâitul frunzelor se înteţi.

Descoperindu-şi gâtul ea se răsuci încet şi greoi spremormânt, ca şi cum ar fi vrut să continue dialogul cu logod-nicul ei.

... el era acolo: Un civil tânăr, îmbrăcat duminical. Oridică blând pe braţe şi o ţinu aşa, sus, până când eadeveni uşoară ca un fulg. După o vreme o aşeză lin pepământ.

Spre seară ea se sculă luând şi piatra cu ea.

La graniţa fu dată jos din tren şi adusă în biroul unuiofiţer. în scurt timp tot avutul ei zăcea desfăcut pe o bancă.Fără să arunce măcar o privire asupra paşaportului ofiţerulscund, negricios, cu chipiul pras deasupra ochilor şi cu tu-nica întinsă fără cute pe un trup ţeapăn ca gheaţa, o întrebătăios în limba ei arătând spre piatră:

- Was Wollen Sie mit diesem Stein?Bătrânica ar fi trebuit să tremure, aşa cum se cade să

tremure întotdeauna când vezi un bărbat în uniformă. Earidică însă încet din umeri. Gestul ameninţă să nu mai ia sfârşit.

Bineînţeles piatra ia fost luată.Acum stătea la geam în compartimentul gol. Trenul

gonea purtând cu el un om ale cărui zâmbet şi mirare erauinfinite...

Lirica franceză contemporană

Denis Emoire - între inefabil şi contingent, Poezia...Când în prezentarea pe care i-o făceam scriitorului

francez Laurent Bayart (Poezia - teogonie a strigătului)afirmam că "Laurent Bayart, Denis Emorine şi Isabelle Pon-cet-Rimaud sunt în mod incontestabil liderii spirituali aigrupării scriitoriceşti născute din matricea Strasbourg-ului"nu-mi propusesem încă să-1 prezint în cadrul rubricii "liricăfranceză contemporană şi pe Denis Emorine, deoarece cre-deam că prin bogata sa activitate creatoare el s-a distins caun eseist redutabil, ca un prozator de excepţie şi ca un dra-maturg plin de vervă, "en vogue" în ultimii ani în Franţa,dar că s-a impus mai puţin ca poet în conştiinţa criticii şi acititorilor. Evident, mă înşelam, poezia sa adună "umbrele şiluminile ce vor sculpta clipa şi vor încerca să oprească vre-mea, aşa cum inocenţa încearcă să înhaţe zborul prea rapidal aripii sălbatice". (Isabelle Ponceţ-Rimaud)

Şi când în urmă cu câteva zile am avut bucuria de aprimi de la el recenta sa culegere de versuri ciseler l'absence(pe care Denis Emorine tocmai a publicat-o în colecţia "par-ler bas" a editurii "La Bartavelle") abia terminasem de citituluitorul său volum de nuvele erotice Identites, apărut în1994, la editura "l'Ancrier" (în treacăt fie spus, rareori mi-afost dat să citesc o proză erotică mai fierbinte", maiîndrăzneaţă şi totuşi mai lipsită de obscenităţi şi de por-nografie!). Şi cum Şiges, unul din personajele cele mai inte-resante ale prozelor, afirmă că "fiecare carte deschisă e oamânare a morţii", m-am grăbit să-i deschid volumul deversuri ciseler l'absence, fie şi numai pentru a amâna cuveşnicia unei cărţi clipa reîntoarcerii la izvoare. M-a cuceritde la primele pagini, întregul volum fiind o mărturie irefu-

Virgil Bulat, directorul Editurii Dacia, alături de Ioan Ţepelea,Vincent Dudant (Belgia) şi Pascu Balaci (traducătorul unei cărţi de

publicistică semnată de V. Dudant)

tabilă a faptului că Denis Emorine e un poet la fel de auten-tic şi de profund pe cât e de cunoscut ca prozator, pe cât ede căutat ca eseist pe cât e de admirat ca dramaturg. Şi chiardacă prin lirica sa nu-şi propune să brutalizeze obişnuinţelede lectură ale unor cititori mai familiarizaţi cu proza luiprovocatoare, am găsit în ciseler l'absence o poezie densă,în care meditaţia filozofică devine metaforă, iar metafora naşteîntrebări existenţiale, o poezie a memoriei ca punte întreinefabil şi contingent, o poezie a cărei consistenţă aforisticăe o neîntreruptă cursă spre o identitate nicicând atinsă, opoezie a însingurării şi. totodată, a evadării din frâul aces-teia, calităţi ce m-au convins cu prisosinţă că locul său eprintre poeţii francofoni ai universalităţii. Născut în 1956 înEssonne, Denis Emorine este în prezent director-adjunct alrevistei "l'Encrier" şi al editurii l'Ancrier, fiind şi fondator alediturii PAnneau de Pain, în 1986. Pentru el scrisul e singu-rul mod de a se opune trecerii timpului. în creaţiile sale (cuvădite accente neoromantice) revin în mod frecvent temadublului, tema identităţii pierdute ori fărâmate, ca şi cea alocurilor mitice, fabuloase, a locurilor de neatins, visate şi deBaudelaire, a locurilor unde "totul nu e decât ordine şifrumuseţe / lux calm şi voluptate".

Ca poet, debutează în 1982 cu volumul Ephemerides(Ed. Saint Germain des Preş). Urmează culegerea de poemeEtranglement d'Ajour în 1984 (Ed. Solidaritude), pentruca, după ce vreme de un deceniu publică doar proză şi tea-tru, să recidiveze în 1994 cu volumul de versuri Sillage duMiroir (Ed. La Bartavelle). în ciseler l'absence (volum dincare am selectat textele traduse ) Denis Emorine a reunitdoar acele poeme-aforism generate de mirajul creaţiei, scri-sul având pentru autor rolul magic al unei oglinzi bipolare,cele două feţe ale acesteia fiind viaţa şi moartea (în fondpoetul se arată a fi peocupat de dubla reflectare, dihotomică,a narcisismului auctorial care, deşi e supus "geniului morţii",deşi e conştient de limitele ineluctabile ale condiţiei sale,încearcă mereu s-o sfideze prin creaţie). Şi după cummărturiseşte autorul însuşi, viaţa şi moartea impregnează îngrade diferite volumul, fără însă ca Denis Emoire să fi avutposibilitatea de a face abstracţie de ele sau de a le feri deeventuala curiozitate a cititorului. "Ar trebui să îi îndepărtămfoii de hârtie filigranul pentru a putea scrie, adică pentru arespira în deplină libertate?" se întrebă poetul obsedat, încăde la debut, de efemerul condiţiei umane, sfidate doar denecuprinsul creaţiei. Singurul răspuns posibil (chiar dacăacceptat cu dificultate) şi-1 dă singur, fără a cădea, însă, încapcana omniscienţei: "Sincerement je ne le pense pas."

Prezentare si traducere Valeriu STANCU

26


POEZIA, acest prea-plin al înlăuntrului,se corodează la contactul cu exteriorul

* *DE vreme ce somnul oprelişteîmi este,mă voi încredinţa visului

CHIAR dacă mă ucid cuvinteleîncetul cu încetulo imperfecţiune rămâne tăcerea

CEL ce se priveşte îndelung în propria oglindăriscă acest imperios comandament:"Justifică-mă!"

'

PECETEA zilelor irosite rostuieşteo hotărnicie care nu cunoaştealt antidot în afara uitării

IMAGINAŢIA nu-i suferă pe timoraţiicare nu îndrăznesc să i se adresezedecât roşind

Când fraza nu mai este gândci se aşterne pe hârtiemă simt deja deposedat de eaŞi mă va purta cu paşi repezicătre neantizare

PLOAIA ce se iroseşte pe geamuriîmi oferă statutul la care pot aspira:prizonier ... prizonier al propriilor lacrimi

POEZIA ne ia de mânăpentru a ne sugrumacu mai multă uşurinţă

MÂNA care scrie se crispeazăpeste ceea ce nu mai poate fi ascunsA lăsa pagina albăechivalează cu retractarea;a o acoperi cu semne,echivalează cu abjurarea

ÎNTRE tăcere şi cuvinte nu există punteSingura cale e cea a prăpastiei;căderea consfinţind absenţa

ORA care vine înaintează mult prea repedeca să mai am timp pentru a apreciaora care tocmai s-a scurs

AŞTEPTEREA e adevărata întruparea suferinţeiŞi nu ne este dat nouă să-i punem capăt

AMĂRĂCIUNE, acest meleag de undeexilul este interzis ...

ÎNDOIALA urmează convingereaaşa cum câinele îşi urmează stăpânul

CUVINTELE pe pagină ...în ele se naşte umbrace mă ocroteşte de orbitoarea ei albeaţă

SCRIITORUL care se cenzureazăîşi aruncă tunica lui Nessus de pe trupnedorindu-şi decât un lucru:să o îmbrace iarăşi

DACĂ oglinda n-ar exista,cine ar mai fi interlocutorulmut, ascultător şi integrupe care-1 merităm cu toţii?

DINCOLO de tăcere,dincolo de cuvintemai există o a treia calefaţă de care cuvântul însuşi e neputincios:imaginarul

ADEVĂRUL e cel al clipeiEl se stinge o dată cu ea

REUNIND sau risipind fiinţele,moartea ţine locde mîngîieri sau de scrâşnet al urii

CĂUTAREA fericirii seamănăcu o bâlbâială fără sfârşit ...A găsi fericirea înseamnăsă vorbeşti cu voce tare şi inteligibilăneascultându-te decât pe tine însuţi

CEL ce caută să reînviesau să veşniceascăefemera clipă a fericiriinu face decât să cizeleze absenţa

27


George Vulturescu

Complicitatea lecturii

De la o vreme pagina se clatină în faţa taca o banchizăca un nisip se valureşte în faţa ochilor

beţia de-a fi pe pagina goală:dispar rândurile, rămâi singur în bolgiile textuluivocea poetului nu mai ajunge la tinete strigă îl strigieşti abandonat ţie însuţiţi-a deschis o breşă pe care tu nu o ştiaica şi cum s-ar fi prăbuşit cu tine o scândurăde pe pod

cazi în golceea ce vezi şi ce strigi eşti tu însuţicineva ţi-a aruncat frânghia scrisului să te agăţicine strigăcine aude

străin în mijlocul acestor cuvintecare nu mai sunt ale cărţii ci ale tale

e vid şi e frigîn acelaşi timpnu ştii cât e al paginiişi cât al dogorii trupului tău

orbit şi totuşi vezi:scrisul se lichefiazăpereţii par doagele unui butoi îngropat în nisipurivinul fermentează, vinul e scrisul

simţi deja mâna tremurândă a singuraticuluiîntinsă către un pahar în cafenele târzii, în veacuritârzii

eşti alături de ellectura continuă.

IMPORTANT!Salonul de carte orădean, ediţie a patra,

va avea locîn zilele de 31 oct, 1 şi 2 noiembrie 1996.

Organizatorii.

Ieşirea din poem

Ca într-un viscol intri pe paginiochii stârnesc argintul vocaleloracum dacă-ai venidin privirea mea te-ar acoperi învolburate,încinse nisipuri

e un viscol pe paginimâna alege spulberând semne ciudate aşezând altelenoi precum păsările aşază cuiburile-n ierburiroiuri magnetice se izbesc de tine sfârtecându-seoarbe insecte izbite-n oglinzi

cine vine spre cine? Dacă aş deschide ochiiaş acoperi totul cu mâlul privirii

II.Dacă ţi-aş propti cuvântul pe gât, ca uncuţit,

ce-ai crede că e poezia, omule?

că-mi vărs maţele de spaimă, că ardşi nu te trezesc pe tine să-ţi arăt cenuşa cumse vântură peste oasele talecă nu scol vecinii de bloc când neantul şi-avărsat smoala peste odăile noastre

asta şi fac: ţin gheara în locpe gâtul meu până deschizi ochiicu ochii tăi aştept să-mi recuperez şi eu privirea

III.înapoi e ochiul mamei încremenit aşteptându-mă,urmărindu-mă şi acum din poarta casei

stâmite-s toate haitele când cuţitul se răsuceşteîn rană

pe buze cenuşa arde nume necunoscuteneinteligibile, de departe, din moarte

şi nu te trezesc să-ţi arăt cum cenuşa cărţilorurcă pe ţevile spaimei viselor

aştept să te trezeşti, iubito, să-ţi deschizi ochiinu găsesc ieşirea din poem decât cu ochii tăi.

IV.Mulţimi de ochi stau de pazălumina s-a înfipt în ei ca nişte ţepuşe

cum va fi poemul?va fî un trădător a acestor spaimene va dezvălui întinderea nisipurilor ca şi cumar ridica un giulgiu de pe gândurile unui mort?va fi o jigodie de om sau un urlet de fiară?

precum moaşele lângă trupul gravidei stai să-iauzi strigătul, să vezi dacă va vorbi limba spaimeitale

cu el ieşim iarăşi şi iarăşi din peşteră

(Din volumul Tratat despre ochiul orb,Editura „Libra", 1996)

28


Betim Muco (Albania)

Păzitor al marii iubiri0 proză frumoasă a unui important poet şi prozator

albanez contemporan.N-a apărut în ţară. Eu sunt revistă de poezie şi ţi-1

cedez dacă vrei.„Eu, Poesis" - Nu?!

îmi întinse punga din plastic, zicându-mi să-mi răsu-cesc o ţigară. Cum însă eu nu fumasem aproape niciodatătutun de la pungă, îi răspunsei cu pachetul meu

-„Nu fumez niciodată de-astea!, îmi zise el. Sunt preaslabe. îmi aprinsei o ţigară dintr-ale mele. El apucă tutun câtputu lua cu trei degete şi-1 potrivi pe foiţă.

Câteva clipe păstrarăm amândoi liniştea...- Nu sunt eu chiar aşa!, deschise el apoi vorba. Numai

că băiatul ăla prea m-a scos din pepeni!...îşi trecu limba peste foiţa răsucită în ţigară. Faţa i se

umbri. Trăgeam din ţigară, observând fiecare trăsătură aomului din faţa mea. Era paznicul cooperativei agricole.Cineva se plânsese împotriva lui şi primisem însărcinarea dea face lumină în toată treaba asta.

Pe scurt, întreaga afacere se rezuma la faptul că sepurtase rău cu doi tineri, unul dintre ei pretinzând că bătrânuli-ar fi insultat.

- Când s-a petrecut tărăşenia asta?, îl întrebai.- Păi, săptămâna trecută... Da'... vezi dumneata... nu

sunt nici stupid, nici unul care să nu-i înţeleagă pe tineri.- Bine - îl întrerupsei eu - dar ar fi trebuit să-ţi păstrezi

sângele rece...Mă privi în ochi. Ai lui erau blânzi şi nu ştiu de ce avui

convingerea că omul acesta ştia bine să cânte...- Dumneata ai crescut la oraş?, mă întrebă el brusc.Făcui semn afirmativ cu capul.- Dar tatăl dumitale?, insistă paznicul.- El era ţăran, îi răspunsei.- Ei, bine, atunci întreabă-1 pe el, dacă vrei să ştii... Nu

spun că sânteţi nişte răutăcioşi voi, ceilalţi, de la oraş, darce-i adevărat este că... unele lucruri vă cam scapă... Uite, depildă, dacă nu e făină la magazin, ca să frămânţi pâinea, pecare în general voi o cumpăraţi de-a gata din prăvălie, sânteţiîn stare să vă ieşiţi din minţi şi să insultaţi pe toată lumea...Dar pâinea asta, noi sântem cei care o pregătim. Noi sântemcei care picurăm şi sângele şi apa, năduşind, prietene dragă!...Asta-i ca... o fabrică, dar... una sub cerul liber. Pământuleste şi dulce şi amar! Am şi eu o nepoată la oraş. Locuieştela etajul cinci. Are vase cu flori la balcon, le îngrijeşte, le udăşi ţine al naibii la lucrul ăsta. Şi încă nu-i vorba decât denişte flori. Pe când noi ceilalţi noi simţim cum ne bateinima pentru fiecare bob ce încolţeşte pe câmp.

Sunt şi oameni răi, nu zic nu, dar adevăratul om tre-buie să respecte sudoarea semenilor săi!

Dumneata nu-1 cunoşti pe Zego, agronomul nostru!E şi el de fel de la oraş.

Nu-1 cunoşti măcar pe Veli, cel ce se roagă zeilor celormari pentru grâu... Nu, nu-1 cunoşti, dar prea puţin con-tează asta... Spune-mi, rogu-te, cum crezi dumneata că aşputea să rămân un nepăsător?!! Aceşti doi tineri ca şi el, seîntinseseră pe grâu, chiar acolo de unde se speră cea maimare producţie.

Era destul de târziu, dar luna strălucea şi se vedea căgrâul fusese culcat la pământ, acolo unde se aşezaseră ei...

E adevărat, îs tineri, nu zic, tot astfel era şi altădată...Tinereţea îi face să le fiarbă sângele în vine, desigur, dar

la fel i-o fi fierbând şi lui Zego, frate... Ce, nu-i aşa? Nu-i şiel tânăr ca ei? Şi totuşi, el a trebuit să renunţe să se ducăacasă această săptămână, s-o vadă pe cea pe care-o iubeşteşi cu care s-a logodit acum, de mai puţin de-o lună...

Apoi, atunci nu, prietene, asta nu-i vorbă serioasă!Dumneata îmi vorbeşti de sânge-rece, dar şi ei aveau ochi şiar fi putut să vadă că grâul în curând urma să fie secerat şisă nu-1 strice!... Mai bine mi-ai fi spus aşa: n-aveau decât sădeschidă ochii!... Şi bombăni ceva la adresa lor, apoi îl apucăun acces de tuse.

- Apoi atunci ai fi făcut mai bine să-i fi dus la con-ducerea cooperativei, să-i puneţi să plătească paguba şi cuasta, basta - intervenii eu.

- Nu era vorba de dezpăgubire. M-ai înţeles dumneatagreşit, tovarăşe!

Asta era noaptea, ti-am mai spus... E adevărat că le-amzis şi eu vreo câteva bune, să se sature!... I-am luat prinsurprindere! Fata - de ce să n-o spun - a aplecat capul deruşine, da'el... a mai bătut şi din pinteni, zicându-mi că dece-i drăcuiesc pentru atâta nimic de treabă... Ba m-a maifăcut şi „boşorog", şi „rămas în urmă", că „n-aş iubi pe ceitineri" şi câte alte baliverne...

Fie-mi permis să i-o spun: „îmi calci câmpul, filfizonule!"Ar merita-o pe de plin! Cât despre mine, nu prea mă

ştiu sever, dar... Pretindea, vasăzică, cum că aş fi împotrivaiubirii...

Pentru ce? Dar a iubi sudoarea şi munca altuia - astanu-i, oare, tot iubire? Spune-mi dumneata, trebuie oare săacceptăm ca o iubire să calce în picioare o altă iubire? Păin-am avea astfel a face cu o falsă dragoste, cu o iubire fri-volă, ce zici, tovarăşe?

Iaca, tocmai de asta i-am făcut şi eu de două parale!Zdrobi chiştocul de ţigară, apăsându-1 de un bulgăre de

pământ şi respiră adânc, aproape oftat. Pe drum, duduitulmotoarelor se auzea o clipă mai tare, apoi se pierdea îndepărtare. El frământa un bulgăre de ţărână între degete,fără să mai scoată o vorbă.

Petrecui încă vreo câteva momente în tovărăşia lui, apoiieşii din nou în drum să mă urc în maşină cu care venisem.Mă gândeam la omul acesta, la vorbele lui: „Să acceptăm cao iubire să calce o altă iubire?!, îmi tot răsuna în minte

„Da, este bine zis şi este foarte adevărat!" - conchiseieu, ca o decizie.

Lanul de grâu care mărginea drumul se unduia subsuflarea vântului. Era pregătit să primească de-a coasa şi-miziceam că peste câteva zile combinele vor sosi să-şi facă aiciauzit cântecul de arie.

Intorsei capul, dar paz'nicul era deja departe, pierdut înmarea de spice. îmi zisei că l-aş putea foarte bine numi„păzitor al iubirii" sau „păzitor al marii iubiri" al sudoriicelor ce muncesc...

Da, aşa şi era!Tălmăcire de

I. Ion ARiON

29


Gheorghe Astaloş

Pe urmele unui dicţionar pierdutARGOUL O UTOPIE A COMUNICĂRII

Spuneam în studiul asupra Vocaţiei poeziei în era tehno-logică: „numai utopiile se realizează". Şi într-adevăr, definiţiacea mai pertinentă a utopiei instruieşte despre calitatea ei de„proiect aparent irealizabil". Nimic mai încurajator - dubita-tivul subtil strecurat de autorul definiţiei îi conferă utopieişansa de a deveni măsură vie, reconfortându-i pe aven-turierii imposibilului în tentativele lor de a se distinge.

Adaptat la conceptele manifestării paralele, preceptuldemersului utopic începe să dea rod, afirmându-se prin in-trarea unităţilor sale lexicale în vorbirea uzuală (în primafaţă a vulgarizării lui) şi prin trecerea lor în viteza superioarăoralităţii: scrierile literare de extracţie idiolectală. în fine,cuvântul argotic îşi vede existenţa utopică împlinită prinintrarea lui în dicţionarul normativ. De altfel, lingviştii deavangardă din Franţa secolului nouăsprezece, în frunte cuGaston Esnault, preconizau intrarea materiei argotice înglosarul general al limbii, realizând natura inseparabilă a celordoi versanţi ai comunicării, încă din primele decenii alecercetării sistematice a argoului.

Profeţia lingviştilor de pe malul Senei părea aberantă lavremea ei. Astăzi însă, când mass-mediile occidentale îi acordăun spaţiu vast limbajului verde (exagerând, dar nu tocmai,am spune prioritar) tratarea argoului de pe poziţii dife-renţiatoare cu caracter discriminator pare o practică ţâşnitădin preistoria vorbirii. Argoul, ca parte inteligentă a limbii,nu mai poate fi ocultat. Pentru ca neofitul să-şi reprezintepracticarea vorbirii paralele în ţările în care grămăticii („Iesgrammairiens", cum ar spune francofonul) au fost preocupaţiîncă din Renaştere de „gergon" (în franceza veche), astăzi,până şi şefii de state, în alocuţiunile lor publice, îşi oferăindispensabilul lux prezidenţial de a spune cel puţin de treiori „Merde" şi de a se depăşi, scoţând triumfal din sacul cusurprize retorice câteva locuţiuni argotice caracteristice. Ceimai înzestraţi oratori cu înalte funcţii politice reuşesc chiarsă creeze expresii argotice sau popular-argotice. E cazulPreşedintelui Mitterrand care, într-o dezbatere publică vor-bind despre un subiect care îi era indiferent a scos porum-belul argotic: „Je n'ai rien a cifrer" care a făcut şcoală -astăzi expresia fiind folosită curent în întreaga Franţă vor-bitoare. Unui puritan desuet, care are ortodoxia în vene şi„aia mă-sii" pe buze, i se va părea cuidat, dar"dacă un Şef deStat occidental nu îşi pigmentează pledoaria cu cele trei„Merde" şi cele câteva locuţiuni regulamentare, riscă să piardăvoturi bune în următoarele alegeri.

Lingviştii de ocazie interpretează argoul din perspec-tiva a trei vectori calificativi:

Argoul ca limbaj secret al răufăcătorilorArgoul ca vorbire cu o frazeologie particularăArgoul ca signum social

•

30

Nu intru în detalii (am făcut-o în „Dissertation surl'argot", studiu amplu asupra vorbirii paralele, tradus recentîn română de Ileana Cantuniari), dar pentru cei ce nu suntfamiliarizaţi cu acest mod de comunicare, menţionez (re-ducând şi simplificând, evident) că argoul ca formă de ex-presie este de extracţie eminamente poetică, principiile creaţieilui fiind absolut identice, în mecanica lor internă, cu cele aleelaborării lirice spontane. Doar mecanica circulaţiei şi vul-garizării argoului diferă de modalităţile de difuzare şi deasimilare a poeziei. Din păcate, lingviştii români nu i-auacordat vorbirii paralele nici cel mai insignifiant spaţiu înpreocupările lor pedagogice. Manualul de lingvistică destinatfacultăţilor de filologie din România, îi consacra argoului înanii cincizeci/şaizeci doar o jumătate de pagină, numindu-1„Jargon" în demn de dispreţ. Entuziaştii pedagogi care aualcătuit cursul de lingvistică în chestiune uitaseră că filolo-gia este o fabrică de profesori (cum politehnica este o uzinăde ingineri), ignorând evoluţia cuvântului francez „gergon".

De necrezut, dar adevărat: cel care a pus în paginaştiinţific elaborată, argoul francez după un secol de cercetaresistematică (lingviştii francezi fiind pionierii cercetării sistema-tice a vorbirii paralele) a fost un român: Lazăr Şăineanu(Lazăr Senean/pseudonimul francez). Numărul unu al teore-tizării argoului francez în secolul douăzeci, Pierre Guiraud,spune în „Argot" (Presses Universitaires/Paris/la a noua ediţie):„Cu Lazăr Senean (alias Şăineanu) argoul francez dobândeştetitlul său de nobleţe.

Argoul a fost una dintre aventurile mele cele mai pasio-nante (o decortichez în „întâlnire cu argoul"), dar şi fermen-tatul dezamăgirii mele cele mai efervescente. Pe vremeaboemei mele bucureştene, timp de vreo cinsprezece ani amlucrat la întocmirea primului Dicţionar de Argou Român -singurul instrument de acest gen care exista atunci datândde la sfârşitul secolului trecut (V. Cota, „Argot-ul Apaşilor /Dicţionarul Limbii Şmecherilor", cu recomandarea: „Feriţi-văde pungaşi învăţând limba lor"). Dicţionarul meu însumacirca două mii de vocabule, urmând să apară mai întâi înfoileton într-o revistă gen magazin („Săptămâna") sub titlul:„Fişe pentru un dicţionar posibil", după care să fie editat unvolum. Parcurs regal! Numai că îl uitasem pe bravul militantcultural Vasile Nicolescu, proaspăt promovat de la EdituraEminescu, la Secţia de Literatură a Comitetului Central.Considerând că în tratarea vocabulelor („articolelor" în lim-bajul de specialitate) se amintesc prea des cuvintele „poliţist"şi „poliţie", faimosul Vasile Nicolescu, luându-şi rolul depolitruc mai în serios decât eventuala sa contribuţie la per-petuarea creaţiei naţionale, a interzis publicarea dicţionarului,restituindu-i manuscrisul lui Eugen Barbu, creatorul„Săptămânii". Evident, nu trebuia amintit lectoruluidicţionarului că trăia într-un regim absolutist în care totul


era controlat de o straşnică poliţie politică. „Ca şi cummarginalul s-ar feri de brutarul din colţul străzii (i-am spuslui Barbu când, întâlnindu-1 pe Ana Ipătescu, mi-â scos perlalui Nicolescu din scoică), nu de inamicul său ereditarpoliţistul".

Plecând la Paris cu o bursă oferită de Pierre Emmanuelde la Academia Franceză, mi-am luat dicţionarul în ghiozdan.Nu atât pentru volumul de muncă pe care-1 reprezenta, câtpentru că în 1971, când am plecat spre Franţa, ştiam' din1945 că nu mă voi reîntorce în ţară.

Inevitabilul s-a produs: într-una dintre mutările inerenteînceputurilor mele pariziene am pierdut manuscrisuldicţionarului. Că l-am pierdut, că l-am uitat în vreo camerăde hotel ori că m-am debarasat pur şi simplu de el ca sămă pot mişca în voie - n-are importanţă. Important estecă manuscrisul s-a volatilizat în eterul acustic, frustrândliteratura română de un atât de important instrument delucru şi de cunoaştere. N-am suferit prea tare în urmadispariţiei manuscrisului. Tot n-aş fi avut cum să-1 public şi,în cazul în care vreun român căpătuit din exil ar fi plătiteditarea dicţionarului, cui i-ar fi fost de folos un asemneaobiect? Nimănui. Cine s-ar fi gândit însă la începutul anilor70 că într-o bună zi redutabilul zid al berlinului se va prăbuşica un castel de cărţi de joc şi că Nicoleştii, Popeştii şi ceilalţi„eşti" îşi vor începe spasmodica penitenţă?

UNUNu ştiu dacă în viitorul apropiat cineva se va mai încu-

meta să comită o năstruşnicie echivalentă gratuităţii efortu-lui meu din anii '50/70 (se pare câ sunt câţiva romantici aivorbirii paralele care îşi încearcă peniţa în mierea argouluiromân şi bine fac pentru că o literatură, cât de cât de luatîn seamă, trebuie să alinieze vreo zece dicţionare bune deargou ca să-şi apere limba normativă), dar la provocareaimpetuoasă a poetului nostru naţional Alexandru Lungu (careonorează nu numai „Generaţia Războiului" din care faceparte, ci şi poezia română de azi al cărei stâlp estetic este)am tricotat Cânturilor mele de Ocnă câte un Micro-GlosarArgotic, publicând o parte din ele în revista ARGO din Ger-mania, unde A. Lungu îşi desăvârşeşte opera poetică ducân-du-şi crucea exilului.

Micro-Glosarele ce acompaniază „Cânturile de Ocnă"m-au împins la recidivă. Astfel, după aproape patruzeci deani de la începutul primei tentative, am reluat elaborareaDicţionarului de Argou Român, solicitându-i participareaca asistent tânărului filolog Radu Voinescu, eseist de rarăsubtilitate analitică şi remarcabil teoretician al „trivialului"Titlul dicţionarului: „PE MUCHE DE ŞURIU7 Numărul dearticole tratate: peste 4 000. Subliniez' că cel mai completdicţionar francez (LAROUSSE/1992) înseamnă 5 500 de vo-cabule!

Paris, 1995

împreună cu scriitorul francez JACK-ANDRE YATT (în mijloc)La stânga VALERIU STANCU, la dreapta GEORGE ASTALOŞ

Magdî D a n i " £ f c f e u ."" ' î? " T ^ ** I o a n M ° l d ° V a n ~ COmilier arte> «** L i v i u Borcea,(SUA? R S I r , rfSC W " T D £ Ş i d a n ' l 0 a n G r°Z e > G h c o r g h e k b ă ? e s c u <One?U>' S e b a s « a n Koga

Mare R«H f 4 t S !T- °P' M \ r C e a , P ° P a > U a P ° P ' G e o r g e R o c a (Australia), Grigore ScarlatMare), Robert Şerban (Timişoara), Alexandru Şontea, Mircea Velicu, Măria Vulişici-Alexandrescu

Sorin Cosma, Teodor Pantea, Nicolae Olenici - fotoreporteri

Editura Cogito, str. Independenţei nr. 13, Oradea, 3700, tel.: 059/41.45.79, 13 33 39ISSN 121 - 4264

Tehnoredactat la Imprimeria de Vest R.A., OradeaTiparul executat sub comanda nr. 711/1996, la Imprimeria de Vest RA, Oradea

UNURevistă de culturăeditată cu sprijinulEDITURII COGITOşi al ASOCIAŢIEISCRIITORILOR

PROFESIONIŞTIDIN ROMÂNIA

- 3 1

CRONICĂ ILUSTRATA • CRONICA ILUSTRATA

Scriitorul Dumitru Ţepeneag, atent latextul citit de Ioan Ţepelea, cu ocaziadecernării titlului de Membru de Onoareal S.O.S.S. din Bihor.

Poeţii Pierre Yves Soncy (Belgia),Michael Camus (Franţa), şi ValeriuStancu (România) - Viegl, 1992

-% --4S

fe

Ion Pop, cu ocazia lansării la Oradea acărţii Victor Valeriu Martinescu. Ştiridespre Victor Valeriu Martinescu, ediţiepe care a prefaţat-o şi îngrijit-o.

publicaŢie independentĂ, opinie Şl informare...

Documents