PSIHOLOGIE SOCIALĂPSIHOLOGIE SOCIALĂCURSCURS

Prof.univ.dr. Alin GAVRELIUCCatedra de Psihologie

Facultatea de Sociologie și PsihologieUniversitatea de Vest din Timișoara

OPINIA PUBLICĂ — OPINIA PUBLICĂ — FENOMEN PSIHO-SOCIAL. FENOMEN PSIHO-SOCIAL. COMUNICAREA SOCIALĂCOMUNICAREA SOCIALĂ

◦ Scurtă istorie a afirmării voinţei populare◦ Fenomenul masificării şi modernitatea◦ Opinia publică şi ambiguitatea ariei sale

semantice◦ Sistemul opiniei publice şi mentalitatea◦ Cîmpul problematic al psihosociologiei

opiniei publice ca demers particular al psihologiei sociale

◦ Publicul privit ca reper terminologic◦ Raportul atitudini-opinii◦ Tipologia publicurilor◦ Comunicarea socială ca proces◦ Informare, dezinformare◦ Raportul publicitate-reclamă în cadrul

paradigmei comunicării sociale

Opinia publicOpinia publică - ă - Scurtă Scurtă istorie a afirmării voinţei istorie a afirmării voinţei popularepopulareOP = glasul celor ce nu au avut glas, al

poporului tăcut, care intră în istorie o dată cu modernitatea politică.

Opinia publică păşeşte, însă, cu adevărat pe scena istoriei o dată cu marile prefaceri sociale, politice şi mentale de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, legate de ascensiunea ideii statului-naţiune şi a lărgirii reprezentativităţii politice, în conjunctura în care apare un nou actor social, tot mai influent, omul masă (Y Gasset, 1930/1994).

Scurtă istorie a afirmării Scurtă istorie a afirmării voinţei popularevoinţei populareEtimologic, opinia publică derivă din

substantivul latinesc opinio, în înţelesul de părere, credinţă, prejudecată, presupunere, bănuială şi din verbul opinor/opinari, cu sensul de a avea o părere despre un obiect anume, după cum publicus desemnează o mulţime organizată, care sugerează dimensiunea colectivă a „părerii“.

Astfel, pornind de la etimologie, opinia publică poate fi definită ca formulare a unei judecăţi de către un actor colectiv.

Scurtă istorie a afirmării Scurtă istorie a afirmării voinţei popularevoinţei popularePlaton - perspectivă meritocratică

asupra cetăţii, ce se întemeia pe paideea şi care contribuia la sporirea competenţei sociale (inclusiv opinabile) a omului cetăţean.

Aristotel - „orice guvernare este corectă dacă unul, puţini sau mulţi conduc în interesul binelui colectiv“ (apud Colţescu, 1995, p. 7), de unde se evidenţiază rolul opiniei publice în susţinerea guvernării prin consultările din polis.

Scurtă istorie a afirmării Scurtă istorie a afirmării voinţei popularevoinţei populareN. Machiavelli: „important este a merita

afecţiunea poporului, căci el este cel mai tare şi cel mai puternic“, de unde se năştea ideea că „poporul trebuie cîştigat“. Astfel, „acela care ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie să şi-l păstreze prieten [subl.ns] (…), iar acela care ajunge principe împotriva voinţei poporului şi prin favoarea celor mari va trebui să caute să cîştige de partea lui poporul“ (Machiavelli, 1513/1960, p. 41).

Scurtă istorie a afirmării Scurtă istorie a afirmării voinţei popularevoinţei populareW. Shakespeare va face aluzie la forţa

opiniilor „creatoare de regimuri şi regi“ (în Henric al IV–lea, I, III, 2).

T.Hobbes sublinia că „poporul poate fi un judecător al puterii“ (Hobbes, 1639, apud Wooton, 1993, p. 386), avertizînd că un comportament tiranic al conducătorilor anulează încrederea socială şi conduce la prăbuşirea statului.

J. Locke susţinea că orice guvernămînt are puteri limitate şi nu poate exista decît prin consimţămîntul guvernaţilor.

Scurtă istorie a afirmării Scurtă istorie a afirmării voinţei popularevoinţei populare J.J. Rousseau — „singură voinţa generală poate

dirija forţele statului potrivit vocaţiei sale“, şi contractul social transformă o asociere politică într-un eu colectiv ce se substituie eului individual, în care „contractanţii“, prin intermediul voinţei generale, devin „cetăţeni“ ce impun acest tip superior de voinţă privit ca „lege comunitară“ (Rousseau, 1762/1967, p. 99–102).

Prima încercare de redactare a unei teorii a opiniei ca sursă a autorităţii publice a aparţinut diplomatului şi scriitorului englez William Temple (1671, apud Buzărnescu, p. 8): „Opinia formează baza şi fundamentele oricărei guvernări. Se poate aprecia că orice guvernare se întăreşte sau slăbeşte în măsura în care sporeşte sau se diminuează încrederea de care se bucură în opinia generală.“

Fenomenul masificării şi Fenomenul masificării şi modernitateamodernitateaJ. Burckhardt (1871) – ”viitorul va aparţine

maselor şi oamenilor care le pot explica acestora lucrurile în mod simplu”.

mirajul propagandei – Goebbels (1933)1936 - George Gallup, American Institute

of Public Opinion o lecţie obligatorie a omului politic de azi,

care ştie că trebuie să gestioneze şi iluzii - Ch. de Gaulle (1955, I, p. 120: „Oricît de importante ar fi problemele realităţii, probabil că voi putea să le domin, întrucît am învăţat, cum spunea Chateaubriand, să-i încînt pe francezi cu vise…“

Opinia publică şi Opinia publică şi ambiguitatea ariei sale ambiguitatea ariei sale semanticesemanticeOP = exprimarea unei aprecieri subiective

faţă de o situaţie problematică, ce poate fi localizată în actualitate.

numeroasele utilizări nelegitime ale conceptului de opinie publică, dintre care cele mai frecvente sunt:◦ — personificarea publicului, prin invocarea

„poporului“, „maselor“, în discursuri înglobante de genul „studenţii apreciază că…“ sau „poporul doreşte să…“, ori „masele se indignează de ceea ce…“; extrapolînd fără întemeiere calificative particulare la cele generale;

◦ — vehicularea ansamblului de emoţii colective care „ar reflecta“ spiritul public sau reificarea acestuia — fenomen semnalat mai devreme şi de J. Stoetzel (1943).

Sistemul opiniei publice Sistemul opiniei publice şi mentalitateaşi mentalitateaOpinia publică = SISTEM ---------------------------------------------------------------------------------------------

Esenţial – nivelul mentalităţilor

Realitatea social-istorică eveniment răspuns prompt

opinie publică

specifica

MENTALITATEA

VALORI = principii fundamentale de orientare socială; coduri esenţiale de „lectură” a realităţii = dezirabile pe calea eredităţii sociale.

Personalitatea = factorii de caracter, voliţionali sau aptitudinali.

ATITUDINI = opţiuni orientate ( + / - ) faţă de obiecte, fenomene, actori sociali.

OPINII = răspunsuri efective, verbalizate, actuale.

Sistemul opiniei publice Sistemul opiniei publice şi mentalitatea – şi mentalitatea – M. RokeachM. Rokeach

• VI (valori instrumentale) = 20

o Valori de acţiune;

o Valori finalităţi.

• VF (valori finalităţi) = 20

o Valori de autorealizare;

o Valori de satisfacţie afectivă.

——————————————————

Total = 40 de valori sociale

Ordin de mărime

Registru Caracteristici

Zeci Valori Constituie nucleul ordonator al personalităţii care orientează cogniţiile şi conduitele sociale.

Sute Atitudini Operaţionalizări contextuale ale valorilor. Mii Opinii Expresii verbale ale atitudinilor.

Metodologia studierii OPMetodologia studierii OPOpiniile sunt speciile de subiectivitate socială

imediat vizibile / sunt cele mai fluctuante şi mai puţin consistente (Rotariu, Iluţ, 1997, pp. 36–37).

Astfel, schimbarea de mentalitate nu se poate efectua doar prin schimbarea opiniilor (chiar dacă acestea se propagă la nivel de masă), iar cunoaşterea mentalităţilor nu se poate realiza doar pe calea sondajelor de opinie, fiind necesară o nuanţare metodologică. Pe această cale se impune, alături de valorificarea resurselor de cunoaştere proprii sondajelor de opinie, şi exersarea altor tehnici, precum istoria serială, realizarea unor portrete colective, analiza produselor simbolice, constituirea unor biografii sociale sau derularea unor interviuri de istorie orală.

Cîmpul problematic al Cîmpul problematic al psihosociologiei opiniei publice ca psihosociologiei opiniei publice ca demers particular al psihologiei demers particular al psihologiei socialesociale

Obiectul de studiu al subdisciplinei se focalizează pe următoarele zone interogative, care încearcă să furnizeze răspunsurile la întrebările „care este/care sunt?“:

— Factorii micro sau macro sociali ai formării opiniilor, iar răspunsurile se situează pe un teritoriu ce se întinde de la trăsăturile de personalitate şi raporturile interpersonale pînă la sistemul de norme, valori sociale şi registrul mentalităţilor.

— Structurarea opiniilor:◦ — în opinii dominante sau subordonate, în funcţie de influenţa pe care o dobîndesc;◦ — opinii formative sau informative, conform conţinutului pe care îl promovează.

— Metabolismul curentelor de opinie: cum şi de ce se articulează opiniile şi cum evoluează în timp (sunt ascendente, descendente sau conservative), toate jucînd un rol explicativ şi furnizînd o înţelegere coerentă a realului.

— Rolul opiniei publice în procesul comunicării sociale: descriind dacă blochează sau facilitează informarea autentică prin reţelele sociale.

— Funcţiile sociale ale opiniei publice:◦ —‑normativă, prin care se impune cadrul valoric şi normativ al societăţii;◦ —de socializare, internalizînd acest cadru; ◦ —‑de control social, prin care se sancţionează abaterile de la standardele colective, asigurînd echilibrul

social;◦ —participativă, mobilizînd la acţiune;◦ —decizională, prin care orientează şi conferă sens acţiunii;◦ —‑de fluidizare a comunicării sociale, contribuind la sporirea informaţiilor vehiculate în cîmpul social.

— Publicul sau grupurile ţintă ale curentelor de opinie, propunîndu-şi să identifice cine sunt actorii sociali vizaţi de către curentele de opinie: ◦ —instituţii;◦ —personalităţi politice;◦ —mediile;◦ —‑anumite categorii sociale (precum pensionarii sau adolescenţii).

Raportul atitudini-opiniiRaportul atitudini-opinii

schimbarea atitudinii /◦ sursa comunicării, ◦ tipul comunicării, ◦ publicul ţintă, ◦ contextul comunicării.

Pentru ca sursa să producă o schimbare atitudinală se cuvine să reunească trei caracteristici (Aronson, 1992): ◦ să fie credibilă (audienţa să fie convinsă de

„veridicitatea“ mesajelor primite), ◦ să fie atractivă (simpatia constituind o resursă

considerabilă în acest tip de influenţă socială) şi ◦ situată pe o poziţie supraordonată simbolic pe scara

socială (relaţia de putere între sursă şi ţintă potenţînd schimbarea).

- Credibilitatea produce internalizarea, atractivitatea generează identificarea, iar puterea determină complezenţa sau chiar supunerea.

Raportul atitudini-opiniiRaportul atitudini-opinii

EX. Mai ales cînd se desfăşoară într-un sistem uninominal, unde raportarea candidatului la public este nemijlocită, campaniile electorale ne dovedesc că înfăţişarea deschisă şi agreabilă, onestitatea şi vizibilitatea socială a unui candidat (gradul în care este cunoscut şi prezent pe scena publică) este mai importantă în schimbarea atitudinală a ţintei decît conţinutul mesajului său (oricît de coerent, argumentat şi atrăgător este acesta). Prin urmare, ceea ce este sau, mai bine zis ceea ce pare că este un candidat devine mai influent decît ceea ce spune acesta cu adevărat.

Cunoscînd o astfel de tendinţă, artizanii manipulării şi mercenarii de imagine publică atacă un oponent politic nu pe conţinutul mesajului său, ci pe una dintre cele trei dimensiuni evocate (îi „descoperă“ evidente „carenţe de sociabilitate“, semne clare ale egoismului şi duplicităţii, precum şi însemne ale marginalităţii sale sociale: este „un nimeni“). Aceste „dezvăluiri“ au un efect mult mai consistent asupra asistenţei decît o contraargumentare raţională.

Raportul atitudini-opinii Raportul atitudini-opinii J. Stoetzel şi A. Girard J. Stoetzel şi A. Girard (1970/1975) (1970/1975)

Fig. nr. 5

nr.

c1 c2 + _

- + - + - + - +

(1) (2) (3) (4)

(1) — inexistenţa unui curent de opinie; distribuirea opiniilor se realizează după o curbă normală (Gauss);

(2) — opinie polarizată, formată din două subcurente de opinie c1, c2.

(3) — opinie favorabilă (opinia „J“), de exemplu opinia la nivelul societăţii româneşti pro Uniunea Europeană şi pro

NATO;

(4) — opinie defavorabilă (opinia „L“), de exemplu opţiunea pro Rusia.

Tipologia publicurilorTipologia publicurilorCriteriu

Tipuri de publicuri

exprimarea socială

public latent, în care opinia publică este înmagazinată în adevărate rezervoare de memorie colectivă, regăsindu-se mai ales în regimuri totalitare, care inhibă exprimarea liberă a opiniilor.

public manifest, în care opinia publică se exprimă deschis.

compoziţia mesajului indus

predominant omogene, caracterizate prin unitate şi stabilitate din punctul de vedere al structurării opiniilor; proprii societăţilor închise (Popper,1957/1993) ;

predominant eterogene, caracterizate prin diversitate şi mobilitate din punctul de vedere al structurării opiniilor; caracteristice societăţilor deschise.

activism public participativ, pentru care informaţia socială receptată impune o conduită „ofensivă” şi un mesaj convergent sau divergent cu interesele sale;

public „martor”, ca urmează o conduită „defensivă”, producînd un mesaj indiferent (dar prezent) din punctul de vedere al intereselor sale;

public „mineral”, care rămîne impenetrabil la mesaj, dar formează o entitate stabilă, cu o conştiinţă de sine activă; mesajul fiind total disociat de interesele grupului şi de universul său de semnificaţii valide (de exemplu reacţia „ţăranului” la teme precum „tehnologia informaţiei” ori „muzica house”).

Tipologia publicurilorTipologia publicurilorCriteriu Tipuri de publicuri

gradul de coerenţă organizaţională

public instituţionalizat, în cadrul organizaţiilor formale (precum publicul care generează un curent de opinie în Universitate);

publicul de masă, în organizaţii informale (bunăoară publicul iubitor de Sandra Brown).

gradul de structurare

publicuri concentrate, caracterizate printr-un grad mare de permanenţă; opiniile articulate sunt alcătuite dintr-un mesaj-nucleu polarizat (de exemplu puterea şi opoziţia formează concentrări discursive în jurul unor probleme precum proprietatea funciară, restituirile caselor naţionalizate, problema minorităţilor)

publicuri dispersate sau ocazionale, la care mesajele sunt reunite într-un amalgam incoerent.

gradul de difuziune

publicul local (precum cel format din cei ce formează audienţa TV Analog);

publicul regional (TV Timişoara);

publicul naţional (TVR 1);

publicul continental (Euronews);

publicul mondial (CNN, BBC World Service)

Comunicarea socială ca Comunicarea socială ca procesproces„„CINE, CE spune, prin ce CANAL, CUI şi cu ce EFECT?“CINE, CE spune, prin ce CANAL, CUI şi cu ce EFECT?“

Paradigma comunicării sociale

Zgomot semantic Receptor semantic

cod cod

Sursă de Emiţător Receptor Destinatar

informaţie Semnal emis Semnal primit

Sursă de zgomot

Feed-back (N. Wiener)

Comunicarea socială ca Comunicarea socială ca procesprocesTransmiterea optimizată a conţinutului mesajului se

urmăreşte:◦ — diminuarea intervenţiei externe mesajului sau a aşa-

numitului zgomot semantic;◦ — evaluarea numărului de repetiţii necesare pentru ca

un mesaj să fie corect transmis, adică a redundanţei semantice;

◦ — sporirea capacităţii canalului de transmisie, prin valorificarea disponibilităţilor cantitative şi calitative ale canalului.

Paradigma lui H. Lasswell va determina direcţiile majore în cercetarea comunicării de masă, care pot fi focalizate pe una dintre următoarele entităţi:

— analiza sursei sau emiţătorului (control analysis); — analiza mesajului (content analysis); — analiza canalelor (media analysis); — analiza publicului sau audienţei, precum şi a

receptorului sau destinatarului (audience analysis); — analiza efectelor comunicării (effect analysis).

Comunicarea socială ca Comunicarea socială ca procesproces E. Katz şi P. Lazarsfeld (1955/2001) propun teoria

celor doi paşi în comunicare, teorie ce se bizuie pe următoarele două postulate:

— cadrul în care se construiesc valorile sociale sunt relaţiile interpersonale; acestea presupun comunicarea;

— mass-media influenţează publicul prin intermediul reţelei comunicării interpersonale, care se instituie ca mediator între emiţătorul şi receptorul mesajului (E-R).

Concluzia importantă care decurge de aici sugerează că cine stăpîneşte această reţea deţine un potenţial de influenţă socială considerabil, hotărîtoare devenind manevrarea nodurilor de reţea (liderii de opinie).

DEFINIȚIE = comunicarea = procesul convergent în care emiţătorul şi receptorul, prin mijloace mediate sau nu, creează şi împărtăşesc informaţii (Jowett, O’Donnell, 1992, p. 18).

Informare, dezinformareInformare, dezinformare

informarea = procesul de transmitere a conţinutului unui mesaj dinspre un emiţător individual sau colectiv (E) înspre un receptor colectiv (R) prin care se sporeşte nivelul de cunoaştere asupra unor obiecte sau procese sociale.

dezinformarea nu vizează cunoaşterea şi poate fi nedeliberată, sau deliberată (”manipulare”).

Structura sistemului de Structura sistemului de dezinformaredezinformare1. Comanditarii - nivelul de decizie

2.Specialiştii (experţii) - nivelul de elaborare strategică

3. Controlorii - nivelul de legătură

4. Agenţii de influenţă - nivelul de propagare penetrantă

Raportul publicitate-Raportul publicitate-reclamă în cadrul reclamă în cadrul paradigmei comunicării paradigmei comunicării socialesocialeEtimologic, publicitatea derivă din latinescul

publicare, ce se poate traduce prin „a răspîndi în public“ / presupune continuitate şi reprezintă o acţiune organizată, sistematică de promovare (comercială şi simbolică) a unui produs social.

Marketingul = organizarea de studii de piaţă, fixându-şi ca deziderat realizarea unui echilibru între cererea şi oferta de produse, bunuri, servicii.

Reclama se caracterizează prin discontinuitate şi mobilizează resurse materiale, simbolice, de imagine mai modeste.