DESPRE ANOMALIILE COGNITIVE

Tiparele repetate de iraţionalitate, inconsistenţă şi incompetenţă sunt rezultatul anomaliilor cognitive pe care actorii economici le comit în luarea deciziilor de afaceri. Se poate afirma că literatura dezvoltată de cercetătorii psihoeconomiști pe această temă identifică trei cauze principale ale anomaliilor cognitive, respectiv : (a) simplificarea euristică (care generează erori de procesare a informațiilor); (b) limitarea învățării (prin mecanisme de automistificare); și (c) existența predispozițiilor emoționale (care influențează procesul decizional). Ne propunem ca, în continuare, să analizăm fiecare dintre aceste cauze în parte.

(a) Cât privește prima dintre cauzele enunțate, psihoeconomiștii consideră că cea mai mare parte a anomaliilor cognitive reprezintă erori mentale cauzate de strategiile simplificate ale prelucrării informațiilor (vezi Broche 2009, 1). La rândul ei, existența acestor strategii simplificate este explicată prin faptul că fiecare actor economic are o psihologie unică, ce formează structura psihologică din care se naște decizia. Problema este că, în condițiile existenței unor astfel de structuri psiho-decizionale unice, oamenii au abilități limitate de a prelucra un volum mare de informații. Și, pentru a putea face acest lucru, ei folosesc metode empirice care simplifică procesul decizional. Mai simplu spus, folosesc prescurtări mentale. Prescurtările mentale pot proveni fie din limitele analizatorilor senzoriali ai omului, fie din limitele operațiilor sale perceptive, ori din limitele a ceea ce specialiștii numesc memoria de lucru. În orice caz, este de reținut că, pe de o parte, prescurtările mentale sunt niște instrumente valoroase care permit subiecților economici să decidă rapid și corect. Pe de altă parte, însă, ele pot la fel de bine să devină niște instrumente înșelătoare. De exemplu, argumentează psihoeconomiștii, cantitatea, calitatea, viteza și accesibilitatea informației furnizate regulat de presa economică copleșește alte informații pe care agenții economici le dețin în memorie, fapt ce are drept rezultat o extrapolare a informației imediate în viitor. În felul acesta, decidenții manifestă tendința de a acorda o importanță mai mare informației nerelevante și de a minimiza importanța informației relevante (vezi, în acest sens, lucrările reprezentative a unei serii de psihoeconomiști de frunte, precum Kahneman, Slovic și Tversky, 1982; Camener, 1995; Rabin, 1998; Kahneman și Tversky, 2000; Gilovich, Griffin și Kahneman, 2002). Tot pe firul ideii că prescurtările mentale pot fi instrumente euristice înșelătoare, aceste studii mai evidențiază și faptul că oamenii tind să supraevalueze propriile abilități si cunoștințe, să supraestimeze cantitatea de informații pe care le dețin și folosesc in luarea deciziilor – informații care, în realitate, sunt de fapt insuficiente - și, apelând la simplificări și prescurtări, să amplifice impactul unor astfel de anomalii cognitive.

Față de cele spuse mai sus, considerăm că este important să se facă distincția între anomaliile cognitive prin simplificări euristice, pe de o parte, și alte forme de distorsiuni, de exemplu distorsiunile culturale sau anomaliile care rezultă din urmărirea obsesională a interesului propriu, pe de alta (vezi Broche 2009, 1). Deși interacționează permanent cu predispozițiile emoționale care induc anumite raționamente, anomaliile cognitive prin simplificări euristice rezultă mai ales din procedurile mentale subconștiente1 ale procesării informațiilor. De aceea, aceste anomalii sunt erori mentale persistente și predictibile. Mai mult decât atât. Sursa acestor erori o reprezintă situațiile în care actorul economic este confruntat cu

1 În contextul nostru, în sensul că nu depind de voința omului

1

structuri complexe, cu ținte și obiective de atins ce depășesc sistemul lui perceptiv. În aceste condiții, el trebuie să se adapteze printr-o operație de transfer din zona concretului (situată în câmpul său perceptibil) în zona simbolului (care, prin operațiunea de abstractizare, substituie ”realul”, permițând construirea unor concepte situate dincolo de realul perceptiv). Iar, în cursul acestui proces de adaptare, pot apare erorile cognitive. De aceea, pe lângă faptul că sunt persistente și predictibile, anomaliile cognitive prin simplificări euristice pot totodată fi– argumentează psihoeconomiștii – contracarate și neutralizate, deci controlate (Broche 2009, 3).

Dovezile empirice și experimentale ale iraționalității sistematice a comportamentului economic prin erori cognitive generate de prescurtări mentale sunt numeroase și concludente. În ceea ce ne privește, ne propunem să le ilustrăm în termeni mai concreți, oprindu-ne asupra câtorva dintre tipurile mai reprezentative de astfel de anomalii pe care le identifică literatura.

Un prim tip de anomalie produsă prin erori de prelucrare a informațiilor îl constituie ancorarea (anchoring –lb.engl.). Ea constă în faptul că oamenii, atunci când judecă situațiile cu care se confruntă, pornesc de la un punct de referință (sau o ancoră) șiapoi își ajustează raționamentul. Ancora-cantitate tinde să domine gândirea, în sensul că odată sugerat punctul de plecare (de referință), ajustarea de la punctul de referință spre judecata finală este de regulă insuficientă. În anumite contexte, o astfel de euristică este rațioală și produce decizii eficace. Totuși, dacă punctul de referință este arbitrar sau dacă stabilirea lui este distorsionată de un număr de alți factori, atunci judecata va fi negativ afectată (Broche 2009, 6). Ca exemplificări pentru anomalia ancorării, putem face trimitere la practica obișnuită a oamenilor de a utiliza, la interviurile de angajare, salariul de la slujba anterioară ca punct de plecare în negocierea salariului pentru noua slujbă; sau, situația ”sindromului primei impresii”, când oamenii nu reușesc să-și corecteze sau să-și ajusteze o primă impresie despre cineva, după evaluarea instantanee de la prima întâlnire. Un alt tip de eroare de procesare a informațiilor prin prescurtare mentală este reprezentativitatea (representativeness- lb.engl.). In acest sens, Tversky și Kahneman (1974) demonstreză că atunci când oamenii încearcă să determine probabilitatea ca un set de date A să fie generat de un model B, sau ca un obiect X să facă parte dintr-o clasă Y, ei folosesc de cele mai multe ori elemente de reprezentativitate, în sensul că evaluează probabilitatea privind gradul până la care A (sau X) reflectă elementele esențiale ale lui B (Y). Cu alte cuvinte, anomalia reprezentativității presupune că probabilitatea unui eveniment viitor este direct legată de asemănarea sa cu evenimente trecute, adică ea presupune prezicerea viitorului pornind de la trecut. Psihoeconomiștii argumentează că riscurile pe care le implică acest tip de anomalie cognitivă ce constă, am văzut, în urmărirea ”oarbă” a asemănărilor, sunt serioase și se referă la faptul că: - asemănările sunt, deseori, superficiale și nu se repetă identic în timp. A presupune – susțin psihoeconomiștii – că nu va ploua mâine deoarece nu a plouat nici săptămâna trecută este o modalitate sigură de a te uda până la piele. Tot astfel, a presupune că prețul în creștere al unui titlu financiar (o acțiune, să zicem) nu va scădea deoarece nu a scăzut săptămâna trecută este – susțin aceiași psihoeconomiști – o altă modalitate de ”a te uda până la piele”;

- asemănările pot fi semnificative, dar pe termen scurt. Aceasta poate conduce la includerea eronată a tendințelor pe termen scurt în cicluri ce vizează termene lungi. Ca exemplificare este adus cazul ”acțiunilor fierbinți”, care pot fi ”fierbinți”, dar nu și profitabile.

2

Pe de altă parte, cercetătorii psihoeconomiști apreciază că un risc asociat anomaliei reprezentativității este cel ilustrat de anomalia erorii jucătorului de jocuri de noroc (gambler’s fallacy- lb.engl.) : ea constă în tendința de a crede că probabilitățile viitoare sunt modificate de evenimente trecute (când în realitate ele sunt neschimbate) și rezultă din conceptualizarea eronată a distribuției normale de probabilități.

O altă anomalie cognitivă prin simplificare euristică frecvent întâlnită la comportamentul subiecților economici o reprezintă dependența de forma de prezentare (frame dependence/framing - lb.engl.). Acastă anomalie are legătură cu impactul structurii prezentării asupra procesării informației și constă în tragerea unor concluzii diferite pe baza modului în care datele sunt prezentate, ca pierderi sau câștiguri. În viziunea neoclasică, forma de prezentare a unei probleme este ”transparentă”, adică forma este irelevantă pentru modul în care are loc prelucrarea informațiilor. Cu alte cuvinte, spre exemplu, subiecții economici pot ”vedea”, indiferent de forma sub care este el prezentat, același flux de numerar. În schimb, în viziunea psihologiei economice, multe dintre formele de prezentare a diferitelor probleme nu sunt ”transparente”, ci ”opace”; în sensul că nu se poate vorbi despre o independență a modului de procesare a informațiilor față de forma de prezentare a acestora. Din contră, este vorba despre o dependență, întrucât forma influențează procesarea. Dovezile empirice sunt cât se poate de elocvente. Astfel, Thaler (1980) a evidențiat efectul produs de modul în care este denumită diferenta între două prețuri : ca suprataxă sau ca discount. Experiențele au arătat că un discount este mai ușor ”trecut cu vederea” decât o suprataxă, și aceasta deoarece aceeași diferență de preț prezentată ca discount este asimilată unui câștig, pentru ca în cazul prezentării ei ca suprataxă ea să fie echivalată cu o pierdere. La rândul său, Schelling (1981) a surprins un efect asemănător în cazul prezentării rezultatelor în contextul politicii fiscale. El a arătat că tabelul de taxe poate fi construit folosind ca etalon fie familia fără copii (așa cum se și procedează în realitate), fie familia cu doi copii. Diferența dintre taxele datorate de familia fără copii și familia cu doi copii s-a dovedit a fi interpretată ca o scutire de taxe pentru familia cu copii, în cazul primului model (care folosește ca etalon familia fără copii), și ca o reducere de taxe pentru familia cu copii, în cazul celui de-al doilea model (care are ca etalon familia cu copii).

Ca anomalie cognitivă, dependența de forma de prezentare este corelată de către psihoeconomiști cu o altă anomalie identificată de cercetările lor, pe care o numesc iluzia banilor (money illusion – lb.engl.). De exemplu, ea se întâlnește în cazul angajaților care acceptă creșterea salariului nominal în perioade cu inflație ridicată și în creștere, chiar cu procente care nu protejează venitul lor în termeni reali. Și, toate acestea în situația în care se dovedește că ei ar respinge reduceri similare în perioade cu inflație în scădere. În esență, această iluzie – ca eroare cognitivă – stă în faptul că reducerea salariului nominal este întotdeauna percepută ca o pierdere, în timp ce o creștere a salariului nominal, chiar dacă ea nu protejează împotriva inflației, este deseori tratată ca un câștig.

Accesibilitatea (availability heuristics- lb.engl.) este o altă importantă anomalie cognitivă generată de strategiile de simplificare mentală. Ea constă în estimarea frecvenței unei clase de evenimente sau a probabilității producerii unui eveniment prin ușurința cu care subiectul își amintește instanțele sau ocurențele producerii lor. Această prescurtare mentală se bazează pe sintagma ”ce vine în minte”. S-a dovedit experimental că omului îi este mult mai simplu și mai la îndemână să ia o decizie pe baza informațiilor pe care le știe la momentul prezent, decât să consume timp cercetând și analizând un trecut pe care oricum nu și-l mai amintește cu precizie. Ca urmare, oamenii manifestă o tendință de supraevaluare a importanței informațiilor recente. În plus, s-a constatat că un rol important în accesiblitatea informației îl are și spectaculozitatea

3

acesteia ; bunăoară, toată lumea își amintește, pentru mult timp, o întâmplare palpitantă, comparativ cu una obișnuită, banală. Pe scurt, concluzionează psihoeconomiștii, atunci când oamenii estimează probabilitatea de apariție a unui eveniment, ei încearcă să-și amintească informațiile relevante. Problema este însă aceea că amintirile nu sunt integral recuperabile, astfel că amintirile mai recente sau mai frapante vor avea o importanță comparativ mai mare și vor cântări mai mult în procesarea informațiilor, distorsionând astfel deciziile luate.

Să mai precizăm, în finalul acestei subsecțini dedicate erorilor de procesare a informațiilor, că în corelare cu anomalia accesibilității operează și anomalia pe care psihoeconomiștii o numesc efectul de centrare (focusing effect- lb.engl.). Este o anomalie de predicție, care apare când oamenii acordă o importanță prea mare sau exclusivă unui singur aspect al unui eveniment și ea cauzează erori în predicția rezultatelor viitoare.

(b) Așa cum arătam la începutul analizei noastre privind tipologia anomaliilor cognitive, cea de-a doua cauză care le generează – după simplificarea euristică despre care am vorbit până acum – este limitarea învățării prin procese de automistificare. Și în cazul acestui tip de anomalie cognitivă, literatura dezvoltată de cercetătorii din domeniul psihologiei economice și finanțelor comportamentale este bogată și elocventă. Ea se concentrează pe o serie de experimente ce încearcă să măsoare gradul de metacunoaștere al subiecților economici, respectiv cât de mult știu ei despre cât de mult știu și cât de mult nu știu. În esență, cercetările întreprinse până acum evidențiază existența unor procese de automistificare a metacunoașterii subiecților analizați, comportamentul lor fiind fundamental distorsionat de manifestarea unui optimism exagerat alimentat de supraîncredere. Este vorba, deci, despre un comportament complex, cauzat de un tandem central de anomalii cognitive (și anume, anomalia optimismului exagerat și cea a supraîncrederii) și de o constelație de anomalii secundare corelate (respectiv, anomaliile confirmării, a evaluării retrospective, a predictibilității, cea a iluziei controlului, precum și cea a conservatorismului). Ne vom opri, în continuare, mai întâi, asupra anomaliilor-tandem și apoi asupra celor din constelația corelată lor.

Probabil că prima, ca importanță, între anomaliile din tandemul central este optimismul exagerat (optimism bias - lb.engl.). Ea constă în tendința sistematică a subiectului economic de a fi prea optimist în legătură cu acțiunile planificate; spre exemplu, el apreciază în mod frecvent că sarcinile asumate vor fi îndeplinite mult mai devreme decât se întâmplă de fapt. Mai mult, majoritatea oamenilor au o părere prea optimistă și nejustificat de bună despre abilitățile și perspectivele lor (Weinstein 1980). De obicei, mai mult de 90% dintre subiecții investigați consideră că sunt peste medie în multe domenii, printre care calităţile lor fizico-atletice, capacitatea de a conduce sau aceea de a întreţine bune relaţii cu semenii, ori simțul umorului. Pe de o parte, este adevărat că cercetările lui Neil Weinstein – citat mai sus – arată că optimismul exagerat este un atribut al comportamentului uman care se manifestă mai ales în cazul tinerilor adolescenți, care au vârste cuprinse între 15 și 20 de ani; aceștia consideră, într-o proporție mult mai mare decât persoanele mai în vârstă, că nu vor avea experiențe neplăcute în viață și că vor cunoaște doar experiențe plăcute. Dar, reluând studiul pentru subiecți cu vârste între 25 și 45 de ani, Weinstein a constatat că tendința de optimism exagerat se menține, ceea ce s-a schimbat fiind doar procentele înregistrate, care au înregistrat valori mai scăzute. Afirmam puțin mai sus că, într-un strâns tandem cu anomalia optimismului exagerat, operează o altă foarte importantă anomalie generată prin automistificare, și anume ceea a supraîncrederii (overconfidence effect – lb.engl.). Ea se referă la faptul că, în general, oamenii sunt excesiv de încrezători în propriile abilităţi, iar investitorii şi analiştii financiari sunt în mod particular supraîncrezători în domenii în care au doar o anumită cunoaştere. Totuşi, analizele

4

arată că, frecvent, între creşterea gradului de încredere în propriile calităţi şi creşterea succesului în tranzacţii nu există o corelaţie. În particular, managerii de portofolii, consilierii de plasamente şi investitorii individuali sunt în mod constant excesiv de încrezători în ceea ce priveşte abilitatea lor de a evolua mai bine decât piaţa (adică decât media) şi, cu toate acestea (sau, poate tocmai de aceea), majoritatea dintre ei nu reuşesc acest lucru. Cercetările empirice aduc dovezi în acest sens sub un dublu aspect, atât în privința ratei ridicate de ieșire de pe piață a noilor afaceri demarate, cât și în privința câștigurilor mediocre obținute de majoritatea investitorilor individuali. Referitor la ultimul aspect, spre exemplu, credem că merită să menționăm studiul lui Barber și Odean (1998), prin care autorii au investigat istoricul tranzacțional al 60.000 de investitori, de-a lungul unei perioade de 6 ani, 1990-1996. Ei au constatat că investitorii au reușit să ”bată” piața cu o medie de 60 de puncte procentuale, dar cu cheltuieli de tranzacționare extrem de ridicate, ceea ce a afectat decisiv performanțele efective întrucât, în condițiile în care cheltuielile au ajuns să reprezinte 240% din câștiguri, aceste performanțe au ajuns să se situeze și cu până la 500 puncte procentuale sub indicele pieței. Întrebarea pe care și-au pus-o cercetătorii menționați a fost aceea a motivului pentru care o bună parte dintre subiecții analizați au continuat să tranzacționeze de-a lungul perioadei investigate chiar și în condițiile în care acest lucru nu făcea decât să le reducă veniturile. Răspunsul pe care autorii l-au găsit este faptul că investitorii credeau că doar procedând în acest fel ei puteau să ”aleagă învingătorii”. Cu alte cuvinte, au concluzionat autorii citați, comportamentul investitorilor în cauză se afla sub efectul distorsionant al supraîncrederii, ei supraestimându-și în mod sistematic abilitățile.

În opinia noastră, anomaliile secundare corelate sunt o constelație de factori cauzali ce contribuie, fiecare în parte, în mod specific, la constituirea comportamentului de automistificare, ilustrat prin ceea ce am numit în lucrarea noastră a fi anomalia-tandem a optimismului exagerat alimentat de supraîncredere. Succint prezentată, acestă constelație arată astfel :

- anomalia confirmării (confirmation bias – lb.engl.) constă în tendința de a căuta informații sau de a interpreta informațiile în așa fel încât să confirme propriile preconcepții:

- anomalia evaluării retrospective (rosy retrospection – lb.engl.) reflectă tendința de a evalua evenimentele trecute într-un mod mai favorabil decât au fost evaluate când evenimentele au avut loc;

- anomalia lipsei de previziune (hindsight bias – lb.engl.) este reprezentată de înclinația de a considera predictibile evenimentele trecute care, la data producerii lor, nu erau predictibile;

- anomalia iluziei controlului (illusion of control – lb.engl.), constă în tendința de a crede că se pot controla, sau cel puțin influența, rezultate care de fapt nu pot fi controlate și nici influențate;

- în fine, anomalia conservatorismului (conservatism bias – lb.engl.) reflectă tendința de a ignora consecințele unor noi dovezi. Este o eroare care se leagă de o altă eroare, cea care apare atunci când probabilitatea condițională a unei ipoteze - date fiind anumite dovezi în sprijinul ei – este evaluată fără să se ia în considerare informația generică statistică, decizia întemeindu-se numai pe informația specifică (literatura numește această din urmă eroare anomalia informației generice/base rate fallacy – lb.engl.).

(c) Literatura de psihologie economică și finanțe comportamentale consacră faptul că cea de-a treia cauză generică a anomaliilor cognitive – cauză care se adaugă simplificării euristice și automistificării, pe care le-am analizat anterior – este reprezentată de

5

predispozițiile emoționale. Desigur, percepția comună ne spune de multă vreme că, în linii generale, comportamentul uman și piețele economice sunt conduse și de stări emoționale și sentimente precum lăcomia și teama. Ceea ce înseamnă că problematica predispozițiilor emoționale nu a fost nici până acum complet străină cercetării economice. Dar, prin lucrările psihoeconomiștilor, noi credem că este pentru prima oară în istoria gândirii economice când influența acestora asupra procesului de luare a deciziilor este studiată experimental, în mod sistematic și consistent, ea devenind astfel o temă de investigație economică pe deplin legitimă în termeni metodologici și epistemologici.

Cercetările psihoeconomiștilor ne arată că studiul experimental și sistematic al influenței predispozițiilor emoționale este important pentru determinarea atitudinii față de incertitudine, a toleranței la risc a actorilor economici. Iar această toleranță joacă un rol însemnat mai ales în deciziile lor investiționale, cu predilecție în selecția portofoliilor lor de investiții. Bunăoară, analizele dovedesc că decizia de investire se desfășoară de-a lungul unei perioade de timp în care investitorii trec printr-o serie de stări sufletești și trăiesc diferite sentimente pe măsură ce ei analizează : alternativele investiționale pe care le au; decid asupra riscului pe care sunt dispuși să și-l asume; ”se îmbarcă la bordul trenulețului financiar” (formularea îi aparține psihologului Lola Lopes), urmărind evoluția rezultatelor deciziilor lor; decid dacă să mențină strategia inițială sau să o modifice; și, în cele din urmă, fac evaluarea rezultatelor așteptate și a celor efectiv obținute. Pentru a ilustra mai sugestiv această realitate a predispozițiilor emoționale ce însoțesc procesul de luare a deciziilor de afaceri, cercetătorul psihoeconomist menționat puțin mai sus, Lola Lopes, urmând liniile de analiză deschise de Hersh Shefrin, trasează chiar o imaginară linie temporală emoțională (emotional time line – lb.engl.), pe care scurgerea timpului are loc de la stânga spre dreapta. Deciziile de investire se concentrează în partea stângă, în timp ce rezultatele obiectivelor urmărite sunt amplasate în partea dreaptă. Investitorii se confruntă cu numeroase sentimente de-a lungul liniei temporale, deoarece iau decizii în partea stângă, așteaptă în zona de mijloc și află rezultatele obținute în partea dreaptă. Speranța (partea stângă) și teama (partea dreaptă) sunt astfel polii opuși ai liniei temporale, iar sentimentele ”pozitive” sunt imaginate a fi amplasate deasupra liniei, în timp ce cele ”negative” sub această linie. Deasupra liniei temporale (în registrul sentimentelor ”pozitive”), pe măsură ce timpul se scurge de la stânga spre dreapta, speranța se transformă în presimțire, pentru ca apoi să se metamorfozeze în mândrie. Sub linie (în registrul sentimentelor ”negative”), teama se transformă în nerăbdare, pentru ca apoi să se metamorfozeze în regret.

Pe acest registru analitic, Lopes argumentează că sentimentele de speranță și de teamă afectează modalitatea în care investitorii evaluează alternativele ce le au. Teama îi determină pe investitori ”să se uite” de jos în sus și să se întrebe : cât de rău pot să evolueze lucrurile ? Speranța îi determină să privească alternativele sus în jos și să se întrebe : cât de bine poate fi ? În terminologia lui Lopes, perspectiva de jos în sus scoate în evidență necesitatea de securitate, în timp ce perspectiva de sus în jos scoate în evidență dorința de potențial. Lopes susține că acești doi poli ai stărilor emoționale sunt prezenți la toți investitorii, dar în ”proporții” relative ce diferă de la om la om.

Dincolo, însă, de aceste idei interesante și elocvente dezvoltate de Lopes în legătură cu importanța critică pe care o au predispozițiile emoționale asupra comportamentului decizional al actorilor economici, trebuie spus că literatura psihoeconomică propusă de economia comportamentală și experimentală conține o serie de alte elaborări conceptuale pe această temă, sensibil mai consistente și articulate. În opinia noastră, “părinţii fondatori” ai acestor cercetări

6

par a fi Daniel Kahneman2 şi Amos Tversky care, într-un studiu publicat la sfârşitul anilor ’70, au abordat pentru prima oară, într-o manieră analitică, rolul factorilor psihologici (inclusiv al predispozițiilor emoționale) în elaborarea şi luarea deciziilor financiare (Kahneman şi Tversky 1979). Propunând o “teorie a perspectivei” (prospect theory – lb.engl.), cei doi cercetători americani au pornit de la constatarea că, prin contrast cu postulatul teoriei utilităţii aşteptate, oamenii acordă - și ca urmare a predispozițiilor lor emoționale -, o importanţă diferită câştigurilor şi pierderilor, dar şi diferitelor grade de probabilitate. Ei au constatat că subiecţii individuali manifestă o veritabilă aversiune față de pierdere, fiind mult mai nefericiţi în faţa perspectivei unei pierderi decât ar fi fericiţi în cazul perspectivei unui câştig echivalent. Investitorii care se comportă în concordanță cu teoria perspectivei, nu raportează valoarea activelor (investițiilor) ce le dețin la prețurile curente ale pieței de capital, ci își urmăresc evoluția investițiilor lor în termeni de câștiguri și pierderi față de prețul pe care l-au plătit inițial.

Pe linia deschisă de Kahneman și Tversky, cercetări ulterioare au permis evidenţierea faptului că, în mod tipic, investitorii consideră pierderea unui dolar, spre exemplu, de două ori mai dureroasă decât plăcerea resimţită la câştigarea unui dolar. Cercetătorii comportamentalişti din finanţele moderne au mai evidenţiat şi faptul că oamenii sunt dispuşi să-şi asume riscuri mai curând pentru evitarea pierderilor, decât pentru realizarea de câştiguri; astfel, confruntaţi cu posibilitatea obţinerii unui câştig sigur, majoritatea investitorilor manifestă aversiune faţă de risc, dar, dacă sunt în faţa eventualităţii înregistrării unei pierderi sigure, ei devin dispuşi să-şi asume riscul (sau, mai riguros spus, manifestă o mai slabă aversiune faţă de risc).

Lucrările lui Kahneman şi Tversky au fost continuate şi dezvoltate în anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut de o pleiadă de psihoeconomiști și finanţişti comportamentalişti, contribuţiile cele mai consistente aparţinând unor cercetători precum Loomes şi Sugden (1982), Meir Statman (1987, 1988, 1999), Hersh Shefrin (1985, 1999), Richard Thaler (1981, 1995, 1999), Kenneth Fisher (1999, 2000) sau Robert Shiller (2002).

Oarecum pe urmele lui Loomes şi Sugden , Meir Statman propune o “teorie a regretului”, prin care evidenţiază alţi factori ce țin de starea emoțională ce antrenează erori cognitive și determină un comportament mai curând iraţional al subiecţilor umani pe pieţele financiare. Astfel, în condiţiile în care oamenii tind să se manifeste prin sentimente de regret şi supărare după comiterea unei erori de judecată, s-a putut constata că investitorii care îşi pun problema de a vinde un titlu financiar pe care îl deţin sunt de obicei afectaţi din punct de vedere emoţional de faptul că titlul respectiv a fost cumpărat la un preţ mai mare sau mai mic decât preţul curent de piaţă. În acest sens, teoria regretului sugerează că investitorii evită să vândă titlurile al căror preţ a scăzut pentru a evita astfel durerea şi regretul pentru investiţia proastă făcută; stinghereala şi jena asociată raportării pierderilor înregistrate pot, de asemenea, contribui la tendinţa de a nu mai vinde investiţiile perdante. Pe această linie de analiză, unii analişti teoretizează că investitorii urmează “un comportament de turmă” şi aderă la “înţelepciunea convenţională” pentru a evita posibilitatea resimţirii regretului în eventualitatea în care deciziile lor s-ar dovedi a fi fost incorecte. Mulţi investitori, se argumentează, găsesc a fi mai uşor să cumpere o acţiune populară pe piaţă şi să o raţionalizeze atunci când preţul ei începe să scadă, pe motiv că toţi ceilalţi participanţi de pe piaţă au cumpărat-o şi au evaluat-o atât de ridicat. Prin contrast, a cumpăra o acţiune cu o proastă imagine pe piaţă şi a o raţionaliza atunci când preţul începe să scadă apare a fi un lucru considerabil mai greu de realizat. În plus, mulţi dintre

2 De altfel, David Kahneman a primit, alături de Vernon Smith, premiul Nobel pentru economie în anul 2002, tocmai ca recunoaştere a contribuţiilor sale la dezvoltarea cercetărilor în domeniul finanţelor comportamentale.

7

finanţiştii comportamentalişti consideră că managerii de portofolii şi consultaţii de plasament favorizează investirea în acţiunile unor firme bine cunoscute şi cu reputaţie pe piaţă, întrucât, procedând astfel, ei se simt mai puţin expuşi riscului de a fi concediaţi (managerii) sau de a pierde contracte (consultaţii) în condiţiile în care investiţiile evoluează sub performanţele scontate. Sau, concluzionând prin cuvintele lui Statman: “oamenii tranzacţionează atât din motive cognitive, cât şi emoţionale. Ei fac tranzacţii întrucât gândesc că dispun de informaţii, când, de fapt, nu deţin decât zgomot, şi se implică în tranzacţii întrucât tranzacţionarea le poate aduce plăcerea mândriei. Tranzacţionarea aduce mândrie când deciziile se dovedesc a fi bune, dar ea aduce regrete atunci când deciziile nu se dovedesc a fi fost bune. Investitorii caută să evite durerea regretului prin evitarea înregistrării de pierderi, angajând consultanţi de plasamente investiţionale pe post de ţapi ispăşitori şi evitând să achiziţioneze acţiuni ale companiilor cu o reputaţie proastă” (subl.ns.). Deşi relativ sumară, prezentarea abordării psihologiste pe care am făcut-o mai sus aruncă totuşi, credem, suficientă lumină asupra contribuţiilor psihologiei economice şi ale finanţelor comportamentale la dezbaterea existentă în teoria economică cu privire natura umană și comportamentul economic: scoţând în evidenţă carenţele viziunii mecanicist-raționaliste a lui Homo oeconomicus, abordarea psihologistă realizează o relativizare a postulatelor teoriei economice neoclasice, substituind “mecanismul” cu “comportamentul” şi reamplansând subiectul uman în contextul mediului său psihologic real, cognitiv și emoțional. Fără să fie o simplă complementare sau extensiune a abordăriii tradiţionale mecaniciste, după cum susţin unii analişti (prin aceea că demonstrează modul în care experienţa trecută, atitudinile, aspiraţiile și stările emoționale ale oamenilor le influenţează acţiunile şi deciziile), dar şi fără să reprezinte o revoluţionare a gândirii economice (psihologia economică şi finanţele comportamentale cu greu pot merge mai departe de relativizarea conceptelor economice tradiţionale), programul de cercetare profesat de economia comportamentală, inspirat de psihologia funcțiilor cognitive și neuroștiințe, are meritul de a realiza, în cadrul analizei economice, trecerea de la un agent postulat mecanicist și raționalist la un agent reconstruit prin studiul experimental al proceselor lui cognitive, motivaționale și emoționale.

8