proteze totale ancorate pe implante
DESCRIPTION
referat proteze ancorate pe implanteTRANSCRIPT
BOBB Arnold Felix
Proteze totale ancorate pe implante.
Supraprotezarea pe implante.
Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu Mureş
BIBLIOGRAFIE
1. CONSIDERENTE GENERALE
2. EVALUAREA PREOPERATIVĂ A PACIENŢILOR
3. EVALUAREA RADIOLOGICĂ A PACIENTULUI EDENTAT TOTAL
4. INCIZIA
5. TRATAMENTUL CHIRURGICAL LA MANDIBULĂ DEFICITARĂ
6. PLASAREA IMPLANTELOR
A. DOUĂ IMPLANTE
B. PATRU SAU MAI MULTE IMPLANTE
7. PROTEZA FIXĂ PE IMPLANTE. CLASIFICARE
8. PROTEZE FIXE ANCORATE PE IMPLANTE. MATERIALE
9. CONSIDERENTE ESTETICE ÎN POZIŢIONAREA IMPLANTELOR
10. OPŢIUNI DE REALIZARE A RESTAURĂRILOR TIP 1
11. OPŢIUNI DE REALIZARE A RESTAURĂRILOR TIP 2
12. ÎNTREŢINEREA PROTEZELOR PE IMPLANTE
1
1. CONSIDERENTE GENERALE.
Pacienţii edentaţi totali sunt incapabili de a consuma alimente variate, de multe ori datorită
mobilităţii protezelor dentare. Pe măsură ce creasta alveolară pierde din înălţime, forţele
dislocatoare ale musculaturii periorale devin mai puternice decât capacitatea retentivă a
protezei, fapt care duce la mobilitatea acesteia pe creasta edentată şi astfel la producerea
disconfortului sau traumatismelor asupra nervului mentonier. Opţiunile de tratament al unui
astfel de pacient include: 1. O nouă proteză convenţională 2. Proteză angrenată pe implante şi
pe ţesut moale 3. Proteză angrenată pe implante. [1, pg 3]
1. Pacienţii care nu au fost trataţi în prealabil cu proteze dentare convenţionale aleg de
multe ori această opţiune, însă odată ce se confruntă cu dificultăţile purtării acestora,
numeroşi pacienţi se orientează spre metode implantologice.
2. La mandibulă: Acest tip de tratament necesită între 2 şi 5 implante, plasate în zona
anterioară a mandibulei, anterior de foramenul mentonier. La unii pacienţi care dispun
de suficientă substanţă osoasă, se pot folosi câte 3 implante in fiecare cadran posterior
şi câte 4 implante in zona frontal. În ceea ce priveşte maxilarul, de obicei se practică
aplicarea a 4 implante in zona anterioară, sau a 8 implante, cu sau fără adiţie osoasă şi
sinus lifting. [4, pg 4]
3. Aceasta constă din aplicarea unor punţi dentare, angrenate exclusive pe implante.
Pe baza recomandărilor făcute de către echipa de implantologi şi luând în seamă atât dorinţele
cât şi interesele pacientului, acesta va decide dacă doreşte tratamentul implantologic sau nu.
Acesta va fi informat în legătură cu avantajele şi dezavantajele tratamentului şi de costurile
acestuia.
2. EVALUAREA PREOPERATIVĂ A PACIENŢILOR.
Posibilităţile terapeutice ale tratamentului implantologic pe un câmp edentat total depind de
numeroşi factori care trebuie luaţi în considerare în momentul în care se face planul de
tratament. Aceşti factori sunt:
2
1. Starea generală a pacientului.
2. Interesele pacientului, cum ar fi posibilitatea
îndepărtării a porţiunii palatine a protezei maxilare,
îmbunătăţirea stabilităţii in timpul masticaţiei sau
dorinţa de a avea o proteză fixă.
3. Necesităţi estetice de utilizara a acrilatului pentru a
reface profilul ţesuturilor moi.
4. Cantitatea de ţesut osos disponibil in regiunea
anterioară şi posterioară. Posibilităţi de grefare
osoasă, sinus lifting etc.
5. Considerente financiare.
6. Consimţământul pacientului de a realiza grefe osoase, dar şi de a accepta morbiditatea
produsă de lipsa osoasă în zona de recoltare a grefei. [3, pg 32]
Considerente anatomice importante sunt foarte variate. În primul rând se determină mărimea
deschiderii gurii, care în cazuri extreme poate afecta tratamentul. Orice focar de infecţie sau
patologie a mucoasei orale trebuie rezolvate înainte de
tratamentul protetic. Se notează grosimea benzii de
gingie keratinizată de pe creasta alveolară, precum şi
distanţa de la creastă la gingie fixă şi cea mobilă. Acesta
este important pentru a determina nevoia unei
vestibuloplastii, înainte sau în timpul inserării implantelor.
Se evaluează localizarea canalelor submandibulare şi
sublinguale, tuberozităţile geniene, maxilare şi piriforme.
Determinarea grosimii şi înălţimii crestelor osoase este
crucială. În funcţie de relaţia maxilarului cu mandibula se
determină posibilitatea corectării unui tip scheletic de clasa II sau III, iar in caz contrar se poate
recomanda chirurgie ortognatică. [4]
3
Figura 1 Câmp protetic mandibular înainte de tratament. Gingia mobilă liberă este mai groasă de 5mm. [5]
Figura 2 Se practică incizie pe creastă, fără descărcare verticală. Implantele se plasează uşor sub nivelul osos pentru a evita presiunile pe creastă. [5]
Pentru aplicare implantului, înălţimea verticală
minimă a crestei alveolare trebuie să fie de cel
puţin 10mm atât în zona anterioară cât şi in
zona posterioară, iar implantele mandibulare se
aplică la o distantă de cel puţin 5mm anterior
faţă de foramenul mentonier.
3. EVALUAREA RADIOLOGICĂ A PACIENTULUI
EDENTAT TOTAL.
Principalul scop al evaluării radiologice este
determinare înălţimii şi angulaţiei pantei corticale în relaţia cu arcada opusă. Radiografia
panoramică este recomandată, cu toate că deformările
produse de acesta pot fi chiar de 20%. Din acest motiv,
măsurători verticale de precizie nu sunt făcute pe baza
acesteia. Se poate plasa o bilă metalică de mărime
cunoscută într-un stent, ca mai apoi să se poată
determina marja de eroare, respectiv o dimensiune
verticală mult mai precisă. În cazul in care grosimea
osoasă este de peste 15mm, OPGul este suficient,
deoarece dimensiunea osoasă este, evident, de ajuns. În
caz de dubii, se poate efectua o a doua radiografie, din normă laterală, care oferă informaţii
preţioase în ceea ce priveşte înălţimea şi panta crestei, dar şi relaţia intermaxilară. Se poate
aplica o folie metalică în interiorul vechii proteze, ansamblul fiind inserat apoi pe câmpul
protetic, astfel radiografia va furniza informaţii importante asupra angulaţiei crestelor şi a
angulaţiei ideale a implanturilor.[2, pg 76] O investigaţie complementară radiografiilor este
CTul. „Complex Motion Tomography” este bazată pe metoda tehnica Grossman şi are eroare de
magnificare constantă de 26%; pentru interpretarea acestuia se utilizează liniare cu o corecţie
de 26%. Un CT „scan” obişnuit reformatată are o marjă de eroare de 0.5mm. Ambele metode
expun pacientul la o doza mult mai mare de iradiere.[1, pg 65]
4
Figura 3 Poziţia ideală a implantelor, distanţa lor faţă de gaura mentonieră. [4]
Figura 4 O femeie de 74 de ani, cu recomandare de protezare pe implante. Se observă clasa scheletică II ,iar implantele au fost plasate uşor anterior, pentru a compensa disfuncţia osoasă.
4. INCIZIA.
În comparaţie cu implantele unidentare sau cele care vor
îndeplini funcţia de stâlp în cadrul unei punţi dentare (în
cazul cărora este necesară realizarea unui lambou), la
implantele pe care se va aplica o proteză dentară nu se
realizează componentă verticală, deoarece aceştia vor fi
situate una în vecinătatea celeilalte. [6, pg 76] Factorii
luaţi în considerare la realizarea inciziei sunt:
a. Nivelul joncţiunii gingiei fixe şi celei mobile
b. Nivelul joncţiunii muşchiului mental pe creasta alveolară
c. Grosimea gingiei keratinizate, ataşate crestei.
d. Înclinarea corticalelor osoase spre oral şi vestibular
e. Poziţia tuberculului genian în relaţie cu creasta.
f. Relaţia scheletică între maxilar şi mandibulă.
g. Poziţia crestei zigomatice.
h. Relaţia poziţiei viitorului implant cu sinusul maxilar. [6, pg 77]
În funcţie de aceate considerente, implantologul decide poziţionare optimă a inciziilor şi a
viitoarelor implante. În cazul în care muşchiul mentonier se ataşează la mai mult de 3mm labial
faţă de gingia ataşată, se practică incizie pe mijlocul crestei. În
cazul în care ataşamentul muşchiului mentonier se realizează la
mai puţin de 3mm, incizia în mijlocul crestei ar duce la crearea
unei gingii neataşate, mobile, în directa vecinătate a implantului,
adica a viitorului stălp de punte. Pentru a evita acest lucru, de
realizeaza o incizie vestibularizată, se decolează muşchiul şi se
replasează inferior de creastă. Astfel se realizează o mucoasă fixă,
la distanţă de implant.
Dacă înălţimea crestei alveolate este mai mică de 12mm, la mandibulă, nu se poate realiza
vestibuloplatia cu plasarea gingiei keratinizate la distanţă de creastă, deoarece manevra ar
5
Figura 5 Incizia se face dealungul gingiei keratinizate. Tuberozităţile geniene sunt vizibile. De asemenea se observă că foramenul mentonier a rămas intact [6]
Figura 6 Lamboul realizat este unul mucos, nu mucoperistal. [6]
deforma aspectul facial, într-una „witchlike” [7, pg 104], în schimb incizia se realizează oral de
banda subţire de gingie keratinizată, astfel se va realiza un acces mai usor la creastă. La
pacienţii cu o înălţime osoasă între 8-10mm, gingia keratinizată este plasată frecvent în poziţie
orală, astfel incizia se va face uşor vestibular de aceasta. Aceste cazuri sunt foarte delicate şi
necesită atenţia sporită a implantologului în vederea succesului tratamentului implantologic.
5. TRATAMENTUL CHIRURGICAL LA MANDIBULĂ DEFICITARĂ.
După realizarea inciziei şi a gingivoplastiei urmează decolarea mucoperiostului. Este important
să se menţină ataşamentul muşchiului mentonier de os pe o distanţă de 10-15mm pentru a
preveni „căderea” bărbiei. [7, 104] Marginea linguală a
lamboului trebuie elevat astfel încât să expuna
tuberozităţile geniene. Se foloseşte un „Rongeur forceps”
pentru a marca locul implantului. Se utilizează o freză
rotundă pentru a fora în corticala osului mandibular, în
vederea uşurării accesului frezei pilot. Frezele pilot vor
iniţia locul implantării. Se utilizează pini paraleli pentru a
ghida practicianul în obţinearea paralelităţii implantelor.
Pinii vor rămâne ataşaţi până la terminarea forării. Se
utilizează freze de dimensiuni din ce în ce mai mari, până
se ajunge la mărimea dorită, apoi se plasează implantele. Câmpul mandibular deficitar necesită
depunerea de Hydroxilapatită în zona posterioară, fără a include, însă, regiunea retromolară
sau foramenul mental. Pentru depunerea Hydroxilapatitei este necesar decolarea
mucoperiostului care se poate face printr-o a doua incizie sau prin decolarea adiţionala a
periostului în timpul plastiei muşchiului mentonier. Cantitatea depusă nu trebuie să depăşească
1,5 g de Hydroxilapatită într-un singur loc.
6. PLASAREA IMPLANTELOR.
A. DOUĂ IMPLANTE
6
Figura 7 Depunerea Hydroxilapatitei [6]
În genereal, la pacienţii care optează pentru acest tip de
tratament, se ia în considerare posibilitatea de a
necesita mai multe implante în viitor, dacă purtătorul
protezei va dori sa schimbe proteza angrenată pe
implante şi mucoasă, într-una care este angrenată
exclusiv pe implante, de tipul punţilor circulare. În acele
cazuri se vor plasa încă 3 implanturi adiţionale în zona
anterioară a arcadei, astfel se poate realiza o ancorare
capabilă să suporte o punte. Cele două implante vor fi
plasate simetric faţă de linia mediană, la o distanţă de 10mm faţă de aceasta, astfel încât
distanţa dintre cele 2 implante să fie de 20mm. La plasarea implantelor se va avea în vedere
evitarea iritării ţesuturilor moi periimplantere prin plasarea spre oral sau vestibular al
implantului. Zonele cu creastă denivelată se vor regulariza cu pensă ciupitoare de os şi nu cu
ajutorul frezelor, dar datorită vitezei rotaţiei poate duce la necroze osoase. Se folosesc freze
rotunde pentru a marca locul unde se va fora. Forarea se începe de regulă cu o freză de
1,25mm – 2mm, cu care se pătrunde până la adâncimea prestabilită. Se verifică angulaţia cu
ajutorul unui pin. În cazul în care pe arcada antagonistă mai sunt dinţi, se încearcă închiderea
uşoară a gurii pentru a verifica dacă pinul este in regiunea incizala a antagonistului, iar în caz
contrar, acesta se va ajusta în momentul în care se trece la următoarea freză, de regulă de
3mm, care va fora în direcţia noua. Implantele se plasează puţin sub nivelul crestei osoase,
pentru a evita decolarea mucoasei acoperitoare prin muşcături intempestive cu o eventuală
proteză provizorie sau cu dinţii antagonişti. [7,pg 108] Osul poate fi de diferite calităţi:
a.predominant compact şi omogen b. Cu o corticală subţire asociată cu o spongioasă densă c.
Corticală lată care circumscrie o spongioasă densă d. Corticală subţire cu o spongioasă
caracterizată prin ochiuri largi. [8,pg 164] Dacă osul dispune de o corticală densă, freza se va
curăţa des pentru a menţine partea activă cât mai curată şi eficientă, iar la implantele căptuşite
se folosesc freze filamentate pentru a crea găuri drepte. După inserţie, se suturează cu fire
rezorbabile sau irezorbabile.
B. PATRU SAU MAI MULTE IMPLANTE
7
Figura 8 Pini paraleli depuşi prin găuri realizate in Stent’s chirurgical [6]
La plasarea a 4 implante în partea anterioară a arcadelor,
incizia se face la fel ca în cazul prezentat anterior.
Lamboul decolat trebuie sa descopere cele două versante
osoase şi să ajungă până la nivelul foramenelor
mentoniere. Limita posterioara pană la care se va putea
extinde zona de plasare a implantelor este la 5mm
anterior de foramenele mentoniere. Celelalte două
implante se vor plasa la 7-8mm de primele două, iar in
cazul în care este necesar un al cincilea implant, acesta se plasează pe linia mediană. La
plasarea acestora se va avea în vedere păstrarea unei
distanţe suficiente pentru păstrarea igieniei. Pentru
mandibule de clasa scheletica I, implanele vor fi plasate
vertical, la clasa II vor fi uşor vestibularizatem iar la clasa III
vor fi oralizate. Forarea intraosoasă se face la fel ca şi la
plasarea a două implante, cu freze globulare pentru a
marca locul implantelor şi freze pilot pentru a atinge
adâncimea şi lăţimea dorită. Indiferent de orientarea
implantelor, locul in care aceştia vor fi plasaţi rămâne identic, în mijlocul distanţei dintre panta
orală şi cea vestibulară. După o perioadă de vindecare de 4
luni, se face o nouă incizie în mijlocul gingiei keratinizate,
care va fi tracţionat spre vestibular pentru a descopei
implantele. Se aplică bonturi de vindecare şi se
amprentează câmpul protetic împreună cu bonturile. De
obicei se foloseşte o bară metalica, care va uni şi stabiliza
bonturile, iar asupra acestuia se aplica proteza totală.
OPŢIUNI RESTAURATIVE UTILIZÂND IMPLANTELE
8
Figura 9 Plasarea corectă a implantelor. [6]
Figura 10 Bară metalică de joncţiune. [6]
Figure 11 Restaurare protetică mandibulară. [7]
1. PROTEZA FIXĂ PE IMPLANTE. CLASIFICARE
Clasificare: tip 1: Proteză dinte-implant congruentă
tip 2: Proteză dinte-implant non-congruentă
„Rabilitarea câmpului protetic edentat poate fi tratat prin utilizarea protezelor fixe (I-R FDP,
implant-retained fixed dental prostheses) sau mobile. Cele fixe se pot clasifica astfel: pe şurub şi
cimentate.” [9,pg 366]
Tip 1: Când dinţii artificiali sunt plasaţi în osul alveolar astfel încât aceştia au aceeaşi relaţie cu
mucoasa ca şi dintele extras. Acesta este posibil doar dacă nu este necesară augmentarea
mucoasei.
Tip 2: Dacă este nevoie de augmentare osoasă sau mucoasă, iar implantul va fi plasat în funcţie
de calitatea osului şi nu de poziţia dintelui natural extras.[9,pg 370]
2. PROTEZE FIXE ANCORATE PE IMPLANTE. MATERIALE
„Atât la tipul 1 căt şi la tipul 2, protezele se pot realiza din diverse materiale, dar rezultatele cele
mai estetice se obţin prin technologiile metalo-ceramice.”[10,pg 250] Protezele pe implante de
tip 1 se pot folosi cu succes la pacienţii edentaţi totali în momentul prezentării la cabinet. Prin
technologia metalo-ceramică se pot realiza proteze totale sau segmentare (sunt recomandate),
care vor fi ancorate la şurub, cimentate sau combinate.
Restaurări segmentare (metalo-ceramice) Proteze totale (metalo-ceramice)
Avan
taje
- Flexibilitate mai bună
- Reduce rigurozitatea cerinţelor de paralelitate
- Curăţarea mai uşoară de către pacient
- Complicaţiile tehnice pot fi rmediate mai uşor
- Pierderea implantului va necesita înlocuirea unui
singur segment şi nu a întregii proteze
- Distribuţia egală a forţelor asupra arcadei
- Rigiditate mai bună
- Restaurarea şi distribuţia imediată a forţelor este
posibilă
9
Dez
avan
taje
- Implantele trebuie plasate deseori aproape unele
de altele
- Restaurarea şi distribuţia imediată a forţelor
necesită a proteză totală provizorie
- Distribuţia inegală a forţelor este posibilă
- Plasarea non-axială a implantelor duce la
dificultăţi deosebite in proiectarea protezei
- Complicaţiile technice din oricare regiune a
arcadei necesită îndepărtarea întregii proteze
- Acurateţe scăzută de angrenare, posibile fracturi
ale ceramicii
- Controale clinice frecvente şi îndepărtarea
periodică a protezei sunt o necesitate.
[9, tabel 13.3]
3. CONSIDERENTE ESTETICE ÎN POZIŢIONAREA IMPLANTELOR
La realizarea planului de tratament în regiunea anterioară a maxilarului, mai mulţi factori
trebuie armonizaţi între ei pentru a obţine un rezultat plăcut din punct de vedere estetic.
Aceştia sunt:
- Ariile care pun la dispoziţie volum osos alveolar suficient
- Poziţia dorită a dintelui în cadrul protezei totale
- Volumul şi arhitectura mucoasei alveolare
- Relaţia buzei superioare cu restaurarea protetică şi
mucoasa alveolară
- Simetria bilaterală, de o parte şi alta a liniei mediene.
[10,pg 349]
Restaurările de tip punte circulară oferă o estetică superioară
faţă de protezele totale angrenate pe implante, însă refacerea gingiei este deosebit de dificilă,
deoarece joncţiunea dintre acesta şi implant este mult diferită faţă de joncţiunea dento-
gingivală, unde există un parodonţiu propriu-zis. Din acest motiv se preferă plasarea a cât mai
puţine implante in zona imediat anterioară a maxilarului (pe linia mediană).[10,pg 38] Dacă
grosimea gingiei este adecvată, se preferă fabricarea unei punţi circulare cu relaţie ovoidă cu
creasta, astfel se obţine un rezultat estetic foarte bun, cu toate că nu există papile intre dinţii
artificiali.
10
Figure 10 Stent chirurgical pentru planificarea plasării implantelor în vederea obţinerii unui rezultat cât mai estetic. Frezarea se va face prin găurile realizate în centrul dinţilor artificiali. [10]
În cazul retracţiilor gingivale semnificative se practică adiţie limitată de ceramică de culoarea
gingiei. Acest strat de ceramică colorată se poate limita la
zonele interproximale, cu plasarea marginii mucozale a
punţii direct pe gingie sau se poate realiza o bandă de
ceramică, apical de porţiunea cervicală a dinţilor artificiali.
În ambele sitaţii se încearcă refacerea simetriei de o parte
şi de alta a liniei mediene. Cele mai estetice rezultate, se
pot obţine prin gingivoplastie şi augmentare mucoasă, însă
succesul acestui tip de intervenţie chirurgicală este nesigur. În fiecare caz se încearcă plasarea
ceramicii colorate de-asupra nivelului buzei superioare, astfel încât aceasta să nu fie zibilă.
[10,pg 385]
4. OPŢIUNI DE REALIZARE A RESTAURĂRILOR TIP 1
Plasarea a 8 implante permite realizarea a 4 segmente
independente, fiecare a câte 3 dinţi, astfel două fragmente
reconstituie dinţii frontali (IC, IL, C), iar celelalte două segmente,
dinţii posteriori (PM1, PM2, M1). [11]
Se folosesc 8 implante şi 4 segmente la fel ca în cazul precedent, în
regiunea anterioară se folosesc 2 fragmente a câte 3 dinţi fiecare, însă
în regiunea posterioară se realizează o extensie distală (de marimea
unui premolar) [11]
Se folosesc 8 implante, pe care se angrenează un segment anterior pentru incisivi, câte un
implant pentru fiecare canin şi câte un fragment pentru dinţii
posteriori (premolari, molar de 6 ani) [11]
11
Figure 11 Mascarea defectului gingival prin adiţia de ceramică de culoarea gingiei.
Plasarea a 6 implante permite recondiţionarea zonei anterioare printer-
un segment de 4 dinţi şi două segmente pentru reconstrucţia zonelor
posterioare.[11]
Se folosesc 6 implante la care se angrenează un segment anterior a câte
6 dinţi (incisivi şi canin) şi două segmente posterioare pentru
reconstituirea dinţilor posteriori, fară extensii distale.[11]
Se folosesc 6 implante, un segment anterior a câte 6 dinţi şi două
segmente posterioare a câte 3 dinţi, molarii de 6 ani sunt plasaţi pe
extensii distale.[11]
5. OPŢIUNI DE REALIZARE A RESTAURĂRILOR TIP 2
12
Acest tip de restauraţie se recomandă în situaţiile în care poziţionare dinţilor trebuie să fie la
distanţată orizontal sau vertical faţă de creasta edentată.
Datorită acestei distanţe, coroana implantului nu realizează
contact direct cu gingia keratinizată, din acest motiv se preferă
adiţia de ceramică colorată pentru a masca acest defect. Un
avantaj al acestui tip de restaurări este faptul că se poate
realiza atât din material metalo-ceramic cât şi din acrilat tratat
cu metal (proteze hibride). Prin dezvoltarea technologiei CAD-
CAM, se pot fabrica lucrări exclusiv ceramice.[9] Poziţionarea implantelor nu este atât de
crucială ca şi la cele de tip 1. “ În zonele cu rezorpţii avansat, în special creasta alveolară din
regiunea anterioară, se recomandă punţi. Se face o punte de probă, care sa conţină o bandă de
ceramică colorată, însă acesta nu se extinde până în vestibul”[9] pentru a putea verifica
corectitudinea lucrării (fig 14).
6. ÎNTREŢINEREA PROTEZELOR PE IMPLANTE
Întreţinerea acestor proteze este deosebit de importantă datorită complicaţiilor ce pot să apară
din cauza implantelor, angrenării şi suprastructurii. Ţesuturile moi şi osul alveolar este de
asemenea dispuşi la complicaţii cum ar fi mucozita, periimplantita şi inflamaţii specifice
ţesuturilor moi. [11] Posibilitatea acestor complicaţii trebuie explicată pacienţilor înainte ca
acesta să aleagă o terapie implantologică. Restaurările de tip 2 sunt mai sigure din punctul de
vedere al igienei, însă şi la aceştia s-au constatat complicaţii la 60% din pacienţi într-o perioadă
de 5 ani de la punerea implantelor. [9] Risc crescut au cei care suferă de bruxism şi cei care
optează pentru proteze tip 2 din acrilat tratate cu metal.[9] Dinţii din acrilat sunt predispuşi
fracturilor şi cu timpul se vor eroda, necesitând înlocuire.
Clasificarea complicaţiilor:
a. Complicaţii biologice:
- Mucozite: Leziune localizată fără pierdere de substanţă osoasă în jurul unui implant.
- Peri-implantite: Leziune localizată în jurul implantului osteointegrat cu pierdere de os
- Complicaţii ale ţesuturilor moi: Fistule, inflamaţii, hiperplazii etc.
13
Figura 14 [9]
b. Complicaţii tehnice:
- De implant: Fracturi
- De angrenare: Luxarea şurubului, fractură
- De suprastructură: Deplasarea dinţilor, eroziune, fractura scheletului, pierderea
retenţiei (în restauraţii cimentate) [9]
BIBLIOGRAFIE
1. Michael S. Block, DMD.: Color Atlas Of Implant Surgery, 2nd edition, 2007
2. J. Lindhe: Clinical Periodontology and Implant Dentistry 4th edition , 2003
3. Carl E. Misch, D.D.S.:Contemporary Implant Dentistry, 3rd edition, 2007
4. Arun K. Garg: Implant Dentistry, a practical approach, 2nd edition, 2010
5. Hugh Devlin: Complete Dentures: A Clinical Manual for the General Dental Practitioner, 2001
6. Pankaj P. Singh, A. Norman Cranin: Atlas of Oral Implantology, 3rd edition, 2009
7. Dr. Cecilia Petrovan: Noţiuni elementare de chirurgie implantologică orală, 2012
8. Prof. Dr. Sorin Popşor, Dr. Lia Maria Coman: Diagnostic si tratament in edentaţia totală, 2006
9. P. Fugazzotto: Implant and Regenerative Therapy in Dentistry, 2009
10. Arthur O. Rahn, John R. Ivanhoe, Kevin D. Plummer: Textbook of Complete Dentures, 6th
Edition, 2009
11. Nallaswamy: Textbook of Prosthodontics, 2006
14
15