Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa

Departamentul Științe Juridice

Protectia international a drepturilor omului

- Note de curs -

An III

Lector univ.dr. Nicolau Ingrid

2

CUPRINS

Introducere in problematica drepturilor si libertatilor

fundamentale ale omului

3

Principiile ce guverneaza drepturile omului 8

Protectia juridica a dreptului la viata 15

Dreptul de a nu fi supus torturii si altor tratamente sau pedepse

inumane sau degradante Dreptul la libertate si la siguranta

34

Dreptul la un proces echitabil 42

Interzicerea discriminarii 46

Dreptul la respectarea vietii private si de familie.Dreptul la casatorie 49

Dreptul la imagine 53

Libertatea de exprimare 64

Protectia domiciliului si a corespondentei 67

Protectia proprietatii prevazuta de Conventia Europeana a

drepturilor omului

68

Libertatea de gandire, de constiinta si de religie 71

Drepturile copilului; drepturile deţinuţilor; protecţia minorităţilor

naţionale şi drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale; drepturile omului şi biomedicina

76

Sesizarea si modul de lucru al Curtii Europene a Drepturilor

Omului

84

Bibliografie 95

3

Curs 1

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DREPTURILOR ŞI

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

1.1. Noţiunea de “drepturile omului”

Preambulul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului a Revoluţiei franceze din

anul 1789 proclamă că ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze

ale nenorocirilor publice. Un secol şi jumătate mai târziu, Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului din anul 1948 reţine că ignoranţa şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la

acte de barbarie ce revoltă conştiinţa oamenilor, astfel că este esenţial ca drepturile omului

să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la

revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii.

Pe de altă parte, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

constituie esenţa unei societăţi democratice, nu poate exista democraţie fără a asigura

recunoaşterea şi respectarea acestor valori recunoscute universal.

Analiza înţelesului juridic al noţiunii de drepturi ale omului presupune luarea în

considerare a dublei ei accepţiuni în ordinea de drept.1 Mai întâi trebuie să ne raportăm la

ceea ce alcătuieşte dreptul obiectiv al drepturilor omului, adică la totalitatea instrumentelor

internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi la eventualele

mecanisme instituţionale de garantare a respectării lor.

În al doilea rând, atunci când evocăm noţiunea de drepturi ale omului , trebuie să

avem în vedere şi înţelesul de drepturi subiective, conferite unui anumit titular. După cum se

ştie dreptul subiectiv reprezintă un ansamblu de prerogative recunoscute unui anumit subiect

de drept; acest concept presupune facultatea, pentru titular, de a declanşa, la nevoie,

imperativul conţinut în norma de drept, spre a asigura punerea în valoare a ansamblului de

posibilităţi juridice pe care acesta i le recunoaşte.2

Faţă de cele expuse mai sus, putem defini drepturile omului, ca ansamblul de norme

juridice internaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi facultăţi care îi

1 Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol.I - drepturi şi

libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p.7; 2 Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 8;

4

asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de

garanţii instituţionale apropriate.

1.2. Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului

Primele documente constituţionale care promovează şi apără drepturile omului au

apărut in Anglia. La 12 iunie 1215, regele Ioan fără de Ţară a semnat Magna Charta

Libertatum, un document în care erau stipulate importante drepturi şi libertăţi.

Punctul 39 al acestui important document prevede că ” Nici un om liber nu va fi

arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat sau

lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom trimite pe

nimeni împotriva lui, fără o judecată loiala a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării”.3

Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante documente privind drepturile

omului : Petiţia drepturilor din 7 iunie 1628 care statuează că „ orice criminal indiferent de

condiţia sa, nu poate fi exceptat de la judecată şi de la pedeapsa stipulată în mod expres în

legea Regatului”4; Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 şi Bill of Rights din 13 februarie 1689

în care se declară că „a pretinde ca Regalitatea are puterea de a suspenda legile sau

executarea lor fără consimţământul parlamentului este ilegal”. Prin acelaşi Bill se statuează

că „ libertatea cuvântului, nici dezbaterile şi procedurile din Parlament, nu pot fi împiedicate

sau puse în discuţie de vreo curte”.

În Franţa, la 26 august 1789, un document celebru, elaborat şi promovat de Revoluţia

Franceză, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declaraţia drepturilor omului şi

cetăţeanului, înscrie chiar in primul său articol ideea că „ oamenii se nasc şi rămân liberi si

egali în drepturi”.5

Declaraţia de independenţă a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază şi ea că „oamenii au

fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste

drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”. O idee deosebit de valoroasă pe care o

consacră acest document este aceea că toate guvernările au fost stabilite de oameni pentru a

garanta aceste drepturi; „Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul

are dreptul de a o schimba, sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ”.6

3 Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p.23;

4 Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2003, p. 51; 5 Duculescu Victor, op. cit., p.23;

6 Idem, op.cit., p.24

5

Preocupările româneşti pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este

marcată încă de timpuriu de hrisovul emis in 1631 de Leon Vodă Tomşa, domn al Ţării

Româneşti. Acest document a fost considerat ca fiind pe acelaşi plan al importanţei cu

chartele emise în alte ţări, fapt ce evidenţiază integrarea ţărilor române în evoluţia generală a

societăţii europene.7

Acest document înscrie principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat, că

vinovăţia trebuie dovedită, în mod public, iar execuţia va fi hotărâtă numai dacă pentru o

atare vină legea prevede pedeapsa capitală. Documentul mai reglementa regimul străinilor,

modul de stabilire a dărilor, obligaţiile şi scutirile fiscale, organizarea judiciară, aspecte de

drept civil şi penal.

Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti care se referă si la

problemele ce privesc drepturile omului datează din secolul al XVIII-lea şi începutul

secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în aşezămintele lui

Constantin Mavrocordat şi în Pravilniceasca condică, tipărită în 1780 de către Alexandru

Ipsilanti.8 Norme juridice importante se găsesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimach din

1817, precum şi în Legiuirea Caragea din 1818.

Un ecou important îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu în

1821. Remarcabil este şi memoriul Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D,

Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”.9 Chiar

dacă memoriul Cărvunarilor a fost in cele din urma înlăturat datorită opoziţiei marii boierimi,

el conţine o serie de idei valoroase care au marcat dezvoltarea constituţională ulterioară.

Documentul înscrie statutul de independenţă al Moldovei, care trebuia sa devina acelaşi ca pe

vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să

facă parte şi boierii de rang mai mic până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul

prevedea garantarea dreptului de proprietate, principiul exproprierii pentru cauză publică,

erau inserate norme cu privire la libertatea individului, era garantată libertatea religioasă,

egalitatea tuturor la dobândirea unei slujbe publice. Aceste prevederi, ca şi numeroase altele,

denotă faptul că proiectul de Constituţie a cărvunarilor anticipează o dezvoltare

constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele Române.10

Evenimentele care au dus la unirea principatelor au marcat încă o etapă pe drumul

cristalizării instituţiilor moderne ale României. Remarcăm în acest sens Statutul Dezvoltător

7 Duculescu Victor, op. cit., p.27;

8 Platon Ioan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană, Bucureşti, 1994, p 247-254

9 Duculescu Victor, op.cit.p.29;

10 Idem, op.cit. p.30;

6

al Convenţiei de la Paris (1864) proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde

importante dezvoltări constituţionale.11

Amintesc , de pildă, consacrarea ideii de

bicameralism , prin crearea Corpului Ponderator (precursor al Senatului de azi) care, alături

de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare.

Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza se instituie o locotenenţă domnească ,

formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae Haralambie. După refuzul

contelui Filip de Flandra de a primi tronul Principatelor Unite, este adresată o cerere prinţului

Carol de Hohenzollern , care acceptă. O comisie elaborează un proiect de constituţie ce este

supus Domnului şi Adunării elective.

Constituţia din 1866 – document ce interesează în cea mai mare măsură drepturile

omului – este inspirată din Constituţia belgiană din 1831 considerată la timpul respectiv cea

mai liberală din Europa. Documentul consfinţeşte o serie de idei democratice printre care :

principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială,

recunoaşterea drepturilor omului si cetăţeanului.12

După Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie

1923 document ce a reprezentat un instrument juridic mai elaborat decât Constituţia din 1866

şi care a fost orientat nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept.

Această constituţie cuprinde prevederi referitoare la caracterul de stat naţional unitar şi

indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, departajarea puterilor statului,

consfinţirea detaliată a drepturilor românilor.13

Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost

proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-

lea. Elaborarea acestei constituţii a fost determinată de degradarea climatului politic, de

climatul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în mâinile monarhului.

Această constituţie concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte

prerogative deosebit de mari. Documentul a fost suspendat în vara anului 1940 ca urmare a

evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Carol al II-lea.14

În toamna anului 1944 s-a dispus repunerea în vigoare a Constituţiei din 29 martie

1923. După ocuparea ţării noastre de trupele sovietice şi sub ameninţarea acestora, a fost

instaurat un regim de “democraţie populară”, drepturile omului suferind importante amputări

11

Duculescu Victor, op.cit., p.33; 12

Idem, op.cit., p. 34; 13

Banciu Angela, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1988; 14

Duculescu Victor,op.cit.p.36;

7

şi reduceri, ele fiind subordonate noii concepţii cu privire la organizarea statului, bazată pe

dominaţia unui singur partid şi interzicerea celorlalte partide, pe prohibirea oricăror atitudini

politice care ar fi contravenit ideologiei comuniste. Au fost eliminate garanţiile democratice

care asigurau judecata echitabilă şi corectă a proceselor, administrarea justiţiei efectuându-se

după criterii politice.

Constituţiile care au urmat – din 1948, 1952 şi 1965 – deşi pretindeau că asigură

puterea poporului, au legalizat grave abateri de la principiile democratice. Astfel a fost

eliminat sistemul pluripartid prin instaurarea unei singure forţe politice conducătoare în stat şi

anume partidul comunist; limitări grave ale dreptului de proprietate al cetăţenilor au fost

aduse de Constituţia din 1952; importante restricţii erau aduse libertăţii de opinie, de gândire

şi credinţă, libertăţii cuvântului, libertăţii presei, dreptului la educaţie ca şi drepturilor politice

propriu-zise. În ceea ce priveşte libertatea cuvântului, a presei şi educaţiei, acestea erau,

subordonate concepţiei marxiste despre societate, promovarea oricăror alte idei diferite de

linia oficială constituind fapte penale. De asemenea restricţii foarte mari au fost aduse

dreptului cetăţenilor de a circula peste graniţă, doritorii fiind supuşi unor numeroase

formalităţi şi verificări.

Revoluţia din 22 decembrie 1989 a creat condiţiile pentru edificarea unui autentic

sistem democratic al drepturilor şi libertăţilor omului. Primul document al Revoluţiei române

Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale a consacrat abolirea

dictaturii dar nu a specificat în mod concret regimul constituţional al ţării şi nici forma de

guvernământ a statului.

În perioada care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, România a devenit parte

la numeroase instrumente juridice internaţionale, adoptând prevederi pentru adaptarea

legislaţiei interne la exigenţele convenţiilor internaţionale. S-a adoptat proiectul de lege

pentru aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu

cruzime, inumane sau degradante, încheiată la New York la 10 decembrie 1984, Parlamentul

României votând legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi

Codul de procedură penală, spre a se asigura o concordanţă deplină între legislaţia ţării şi

noul instrument internaţional la care România a devenit parte. De asemenea, se poate

menţiona protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea la care ţara noastră a devenit parte

în ianuarie 1991, precum şi alte documente faţă de care vechiul regim avea rezerve

nejustificate şi a căror neacceptare de către România crea în rândul comunităţii internaţionale

8

dubii în legătură cu dorinţa ţării noastre de a aplica documentele fundamentale cu privire la

drepturile omului adoptate de comunitatea internaţională.15

CURS 2

PRINCIPIILE CE GUVERNEAZĂ DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE

FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt guvernate de principii care

circumscriu aplicarea reglementărilor în domeniu.

Potrivit autorului Frederic Sudre16

, regimul juridic al drepturilor omului se

organizează în jurul a trei principii directoare, de origine în acelaşi timp convenţională cât şi

jurisprudenţială, şi anume:

- aplicabilitatea directă a normelor convenţionale de protecţie a drepturilor omului;

- subsidiaritatea normelor convenţionale de protecţie a drepturilor omului;

- eficienţa normei convenţionale de protecţie a drepturilor omului.

Pe lângă acestea regimul juridic al protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale

este guvernat şi de alte principii. Vom analiza mai jos principiile ce guvernează drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului, atât din prisma dreptului internaţional al drepturilor

omului cât şi din cea a dreptului comunitar, acesta având întotdeauna implicaţii asupra

drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

A. Sistemul de protecţie instituit de Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor

Omului şi a libertăţilor fundamentale17

este guvernat de următoarele principii:

1. Principii convenţionale:

a. principiul solidarităţii;

b. principiul suveranităţii;

2. Principii jurisprudenţiale:

a) principiul efectivităţii (eficienţei – tradus diferit în diferite lucrări);

15

Duculescu Victor, op.cit., p.53; 16

Frederick Sudre, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Bucuresti, 2006, p.

153 17

În continuare denumită CEDO

9

b) principiul subsidiarităţii.

Art. 7 § 2 din CEDO se referă în mod explicit la principiile generale de drept: „Acest

articol nu va prejudicia judecata şi sancţionarea oricărei persoane pentru orice acţiune sau

lipsa acesteia care, în momentul în care a fost comisă, era de natură penală conform

principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.18

Principiile generale de drept pot fi importante şi în afara contextului art. 7 CEDO.

Curtea a afirmat că întreaga Convenţie trebuie interpretată în lumina regulilor stabilite de

Convenţia de la Viena din 23 Mai 1969 cu privire la Legea Tratatelor.

Art. 31 § 3 (c) al Convenţiei de la Viena indică faptul că trebuie luate în consideraţie

„orice reguli relevante ale dreptului internaţional aplicabile în relaţia dintre părţi”. Prin

aceasta se includ principiile general acceptate ale dreptului internaţional.19

a) Principiul eficienţei (efectivităţii) protecţiei drepturilor fundamentale ale

omului

Potrivit acestui principiu protecţia drepturilor fundamentale ale omului trebuie să fie

eficientă şi efectivă.

Acest principiu are două dimensiuni principale20

:

- existenţa unor obligaţii în sarcina statelor părţi în scopul aplicării eficiente a

Convenţiei;

- existenţa efectului util al dispoziţiilor convenţiei, materializat la nivel

jurisprudenţial, prin identificarea unor noţiuni autonome, sau a unor semnificaţii autonome,

potrivit CEDO şi jurisprudenţei Curţii precum şi prin aplicarea autonomă a unor dispoziţii ale

Convenţiei.

Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor Omului şi a libertăţilor

fundamentale a contribuit eficient la formarea unui drept comun european al libertăţilor

publice.21

18

Textul Convenţiei nu clarifică ce se înţelege prin „principii generale de drept recunoscute de naţiunile

civilizate”. Un raport al Secretarului general ONU din 1993, preciza: „Din punctul de vedere al Secretarului

General, aplicarea principiului nullum crimen sine lege necesită aplicarea regulilor de drept umanitar

internaţional de către tribunal; aceste reguli fac parte din dreptul obişnuit”. Raportul enumera în continuare

documentele relevante. Această listă (incompletă) de principii generale poate fi luată în consideraţie la

interpretarea Art. 7 CEDO. 19

21 Februarie 1975, cauza Golder c. Marii Britanii; 7 Noiembrie 2002, Veeber c. Estoniei 20

A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura All Beck, p. 38 21

Jean Claude Gautron, Droit europeen, 12 edition, Editura Dalloz, Paris, 2006, p. 40

10

b) Principiul universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

Conform principiului universalităţii drepturilor omului toţi oamenii se bucură de toate

drepturile şi libertăţile fundamentale, care nu pot fi limitate decât în cazurile şi sub condiţiile

prevăzute de lege.

Acest principiu este prevăzut de art. 55 din Carta ONU conform căruia statele

membre vor promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale. Însăşi denumirea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului are în vedere

acest principiu, exprimat clar în preambulul său:

Prezenta Declaraţie Universala a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care

trebuie sa tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele si toate

organele societatii sa se straduiasca, având aceasta declaratie permanent în minte, ca prin

învatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure

prin masuri progresive, de ordin national si international, recunoasterea si aplicarea lor

universala si efectiva atât în sânul popoarelor statelor membre, cât si al celor din teritoriile

aflate sub jurisdictia lor.

Principiul universalităţii drepturilor omului nu este prevăzut expres în textul CEDO

dar dispoziţiile sale fac referiri implicite la universalitatea drepturilor omului în mai toate

articolele referitoare la drepturile fundamentale. Astfel de prevederi sunt, de exemplu, cele

ale art. 2, alin. (1), conform căruia dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege,

ale art. 5, alin. (1) conform căruia orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă, etc.

O aplicare a acestui principiu se regăseşte şi în faptul că prevederile CEDO pot fi

invocate de orice persoană fizică sau juridică împotriva unuia din statele membre, fără a fi

obligatoriu ca petenţii să fie cetăţeni ai statelor membre.

c) Principiul indivizibilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

Indivizibilitatea drepturilor fundamentale presupune că fiecare persoană se bucură de

toate drepturile şi libertăţile fundamentale, fiind imposibilă divizarea acestora. În esenţă,

principiul indivizibilităţii se referă la abordarea drepturilor omului în ansamblul lor.

Nici acest principiu nu cunoaşte o reglementare expresă în cadrul reglementărilor

internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, deşi nenumărate texte

fac referiri implicite la el.

11

Principiul indivizibilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se află în

strânsă legătură cu principiul universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

şi principiul egalităţii în drepturi, astfel încât, de cele mai multe se regăseşte implicit în

aceleaşi reglementări.

Principii generale de drept

a) Protecţia drepturilor fundamentale ale omului

Conform prevederilor art. 6 din Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană se

întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre şi

respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia europeană pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie

1950, şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre.

Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept a căror

respectare o asigură organele comunitare de jurisdicţie şi, în acest sens, Curtea de Justiţie şi

Tribunalul de primă instanţă se inspiră din tradiţiile menţionate şi din orientările oferite de

tratatele internaţionale pentru protecţia drepturilor omului la care statele membre au colaborat

sau pe care le-au semnat, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având o semnificaţie

specială în acest sens.

Datorită faptului că drepturile fundamentale ale omului au format în ultima jumătate

de secol centrul preocupărilor unei parţi importante din activitatea politică, organizaţională,

juridică şi doctrinară a continentului european, ceea ce a dus la apariţia unei întregi şi

importante ramuri de drept internaţional, în dreptul comunitar, drepturile fundamentale nu au

primit o reglementare distinctă până în anul 2000.

La Consiliul European de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul

Uniunii Europene şi Comisia Europeană au proclamat solemn Carta drepturilor

fundamentale ale omului. Carta, nefiind un instrument juridic cu forţă obligatorie, a fost

considerată ca fiind o simplă Proclamaţie, înzestrată cu înaltă autoritate morală, dar fără

obligativitate juridică.

Carta a fost inclusă în Constituţia Europeană, devenind parte integrantă din aceasta,

astfel că la data intrării în vigoare a Constituţiei Carta va dobândit forţa juridică obligatorie.

12

b) Principiul respectării dreptului la apărare

În aplicarea dreptului comunitar trebuie să fie luat în considerare principiul dreptului

la apărare sub toate aspectele sale şi trebuie să călăuzească întreaga procedură în faţa

organelor comunitare de justiţie.

Principiul respectării dreptului la apărare se impune sub următoarele aspecte:

- dreptul de a fi audiat - respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în

procedurile în care pot fi aplicate sancţiuni, chiar şi în procedurile administrative, cât şi în

problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută.

Practic respectarea acestui principiu se impune în orice procedură care ar putea avea ca

rezultat o decizie a unei instituţii comunitare care poate afecta drepturile sau interesele unei

persoane.

- dreptul de asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptul de asistenţă şi

reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal.

- dreptul de a obţine informaţii despre desfăşurarea anchetei de orice gen.

c) Principiul autorităţii de lucru judecat

Principiul autorităţii de lucru judecat presupune că o acţiune nu poate fi judecată decât

o singură dată – non bis în idem.

d) Principiul certitudinii juridice

Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căruia aplicarea

legii la o situaţie specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce

revine autorităţilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li

se aplică şi ca aceştia să poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea

va fi aplicată şi interpretată.22

e) Principiul egalităţii

Principiul egalităţii este consacrat de art. 14 din CEDO potrivit căruia exercitarea

drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o

deosebire bazată în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau

orice altă situaţie.

f) Principiul loialităţii (solidarităţii)

Acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar,

presupune ca în orice acţiune statele membre să acţioneze în spirit de solidaritate :

22

O. Manolache, Tratat de Drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 36

13

- statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale

sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratate ori din acţiunile

întreprinse de instituţiile Comunităţii;

- statele membre facilitează acesteia Comisiei îndeplinirea misiunilor ei,

- statele membre se vor abţine de la orice măsură care ar periclita realizarea

obiectivelor Tratatului.

g) Principiul proporţionalităţii

Potrivit acestui principiu mijloacele folosite pentru aducerea la îndeplnire a regulilor

comunitare trebuie să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi

trebuie să fie proporţionale cu scopul lor (nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe

decât este necesar să îl atingă).

De asemenea, atunci când există o posibilitate de alegere între măsurile ce urmează a

fi aplicate, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă. Caracterul oneros trebuie

analizat în ansamblu, pe termen lung, nu raportat doar la perioada imediat următoare aplicării

măsurii.

Principii specifice dreptului comunitar

a) Principiul atribuirii competenţelor

Conform acestui principiu Uniunea nu acţionează decât în domeniile şi în măsura în

care Tratatele i-au atribuit competenţe şi numai acolo unde acest lucru este necesar pentru

îndeplinirea obiectivelor Tratatelor. Cu toate acestea, pentru a nu bloca activitatea Uniunii,

aceasta va putea acţiona dacă este nevoie şi numai în măsura necesară soluţionării situaţiei

apărute, şi acolo unde nu are competenţe atribuite expres.

b) Principiul priorităţii dreptului comunitar.

Principiul priorităţii23

include obligaţia statelor membre de a aduce în dreptul lor

naţional, normele comunitare, care se vor aplica cu prioritate faţă de acesta, precum şi să lase

neaplicat dreptul naţional contrar în cadrul proceselor în curs de soluţionare la ele. Cu alte

cuvinte, în caz de conflict, contradicţie sau incompatibilitate între dreptul comunitar şi şi

dreptul naţional se va aplica dreptul comunitar.

23

In literatura de specialitatea acest principiu mai este denumit şi principiul primordialităţii – a se vedea în acest

sens, O. Ţinca, op. cit., p. 310-318

14

Principiul este “împrumutat” din dreptul internaţional public şi a a fost accentuat de

practica Curţii Europene de Justiţie, în mai multe cazuri importante. De asemenea, principiul

priorităţii este menţionat expres în Tratatul pentru institutirea unei Constituţii pentru Europa.

c) Principiul eficacităţii dreptului comunitar

Mai este cunoscut şi sub denumirea de principiul efectelor utile în aplicarea dreptului

comunitar şi nu poate exista independent de principiul priorităţii. De asemenea se află în

strânsă legătură cu principiul subsidiarităţii şi al proporţionalităţii, toate fiind principii care

ţin de aplicarea dreptului comunitar şi de raportul dintre acesta ţi dreptul naţional.

Conform acestui principiu validitatea unei norme de drept comunitar poate să fie luată

în considerare numai în lumina dreptului comunitar iar eficacitatea ei în cadrul unui stat

membru nu poate să fie afectată chiar dacă se invocă faptul că ar contraveni drepturilor

fundamentale consacrate în constituţiile, legile sau principiile naţionale.

d) Principiul efectului direct al actelor comunitare

Conform acestui principiu actele comunitare au efect direct, în întreg spaţiul Uniunii

Europene încă de la intrarea lor în vigoare.

Principiul efectului direct nu are o reglementare expresă în cadrul normelor

comunitare, a fost însă dedus din acestea, în nenumărate rânduri prin jurisprudenţa Curţii

Europene de Justiţie.

De asemenea, efectul direct al actelor comunitare presupune că acestea:

- creează drepturi şi obligaţii în sarcina adresanţilor,

- pot fi invocate în faţa instituţiilor naţionale, spre deosebire de dreptul internaţional.

Pentru a putea avea efect direct normele comunitare trebuie să fie complete, şi anume

să nu necesite norme suplimentare pentru punerea lor în aplicare.

e) Principiul subsidiarităţii

Conform principiului subsidiarităţii Uniunea urmează să acţioneze numai în limitele

competenţelor care îi sunt conferite şi obiectivelor care îi sunt încredinţate prin Tratate.

Intervenţia Uniunii este condiţionată de măsura în care obiectivele acţiunii în cauză nu pot să

fie realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre şi ar putea, prin urmare, să

fie mai bine realizate la nivel comunitar, avându-se în vedere dimensiunile şi efectele acţiunii

respective.

f) Principiul recunoaşterii reciproce

15

Acest principiu obligă statele comunitare să-şi recunoască reciproc normele în

anumite domenii, în vederea facilitării consolidării pieţei unice.

A fost consacrat de practica Curţii Europene de Justiţie care a stabilit că statele

membre nu au dreptul să introducă restricţii tehnice de circulaţie a mărfurilor, decât atunci

când asemenea restricţii sunt justificate de motive non-economice: sănătate publică, etc.

Curs 3

Protectia juridica a dreptului la viata

Consideraţii generale privind dreptul la viaţă

Dreptul la viaţă, ”drept suprem al fiinţei umane”, ”cel mai fundamental drept”, este

primul dintre drepturile omului şi sesizează prerogativa oricărei ființe umane de a exista ca

atare, concomitent cu geneza sa în lume.

Dreptul la viaţă este un principiu fundamental, constituind izvorul tuturor celorlalte

drepturi.

Însemnătatea majoră pe care acest drept o poartă se regăseşte şi în reglementarea prin

art. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului24

, fiind primul drept substanţial

reglementat de aceasta.

Prevederile art. 2 se întregesc cu cele cuprinse în Protocolul nr. 6 la Convenţie privitor

la abolirea pedepsei cu moartea şi în Protocolul nr.13 privitor la abolirea pedepsei cu moartea

în orice circumstanţe.

Importanţa pe care o are acest drept în ansamblul drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului este relevată şi prin poziţionarea dreptului la viaţă în structura

Titlului I – Drepturi şi libertăţi. În acest sens, se vorbeşte de “sacralizarea dreptului la viaţă”

Însoţit de interdicţia torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante (art. 3), interdicţia

sclaviei şi a muncii forţate (art. 4), şi neretroactivitatea legii penale (art. 7), dreptul la viaţă

24

Art.2 ”Dreptul la viaţă” 1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi

cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în

care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar

rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

16

este inclus de literatura de specialitate în categoria aşa-numitelor drepturi intangibile, apărate

prin Convenţia europeană25

.

Dreptul la viaţă, în sensul art. 2 al Conveţiei nu este altceva decât dreptul de a trăi, în

sensul uzual al termenului, şi nu dreptul la o viaţă decentă. Altfel spus, textul articolului 2

proteguieşte viaţa în sine, şi nu dreptul la anumite condiţii de viaţă26

.

Potrivit Curţii de casaţie belgiene, dreptul la viaţă, prevăzut în art. 2 din Convenţia

europeană, nu este decât dreptul la viaţă fizică în sensul obişnuit al termenului, iar acest drept

nu trebuie confundat cu dreptul la un nivel de viaţă sigur, ce este un drept economic şi

social27

.

Existenţa persoanei fizice este determinată de cele două evenimentele biologice:

naşterea şi moartea, implicând componentele biologice: corpul uman şi viaţa.

Pe de altă parte, art. 2 prevede şi împrejurările în care provocarea morţii se poate

îndreptăţi. Dispoziţiile acestui articol din Convenţie se clasifică printre textele fundamentale

din Convenţie care nu poate cunoaşte derogări pe timp de pace în condiţiile art. 1528

.

Posibilitatea restrângerilor aduse dreptului la viaţă prevăzute de art. 2 paragraful 2 nu

transformă natura acestuia, dreptul la viaţă nu este condiţional, el rămâne un drept natural şi o

valoare fundamentală pentru toate ţările semnatare ale Convenţiei. Cu toate acestea,

principiul enunţat poate să cunoască anumite excepţii atunci când anumite situaţii impun

statelor apărarea altor valori sociale foarte importante29

.

25

Patrick Lazăr, ”Naşterea şi moartea în dreptul civil”, Editura Europolis, Constanţa, 2011, p.76-77; J.-F.

Renucci, „Tratat de drept european al drepturilor omului”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 89; J.-B.

Lelandais, “L’article 2 de la Convention européenne des droits de l’homme face a la lutte contre le terrorisme”,

în Les annales de droit nr. 2/2008, Publications des Universités de Rouen et du Havre, Rouen, 2008, p. 29. 26

C. Bîrsan, ”Protecţia dreptului la viaţă în Convenţia europeană a drepturilor omului ”, în Curierul Judiciar,

9/2002, p. 11; 27

M. Udroiu, O. Predescu, ”Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român. Tratat”,

Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 63; 28

Art. 15 ”Derogarea în caz de stare de urgenţă ”

1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua

măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune

şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.

2. Dispoziţia precedentă nu permite nicio derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte

licite de război, şi nici de la art. 3, 4 § 1 şi 7.

3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare informează pe deplin pe secretarul general

al Consiliului Europei despre măsurile luate şi motivele determinante. Aceasta trebuie, de asemenea, să

informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în

vigoare şi dispoziţiile convenţiei redevin aplicabile. 29

G. N. Coca, ”Interesul general şi drepturile fundamentale ale omului”, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2009, p.260;

17

Dreptul la viaţă este ocrotit în raport cu orice persoană, astfel că nu interesează dacă

este tânără sau bătrână, sănătoasă sau bolnavă, bărbat ori femeie sau dacă era viabilă sau nu.

Chiar şi un muribund are dreptul la ocrotirea vieţii30

.

Începutul şi sfârşitul dreptului la viaţă

Convenţia Europeană protejează dreptul la viaţă, dar nu defineşte viaţa şi nici

persoana, ceea ce îngreunează stabilirea momentului de început al acestuia. Convenţia

americană a drepturilor omului, prin art. 4, este singura care precizează în mod expres că

dreptul la viaţă trebuie să fie apărat în general cu începere de la data concepţiei.

Tăcerea textelor a devenit o problemă cu atât mai îngrijorătoare cu cât consecinţele

manipulărilor genetice, ale experimentelor pe embrioni umani sau ale reproducerii medical

asistate pot fi foarte grave, iar protejarea minorului care urmează să se nască este la fel de

importantă ca cea a celui care este născut deja. Consiliul Europei s-a preocupat de aceste

chestiuni, însă incertitudinile rămân, mai ales că în Convenţia privind drepturile omului şi

biomedicina, care afirmă necesitatea de a proteja demnitatea şi identitatea fiinţei umane, nu

se defineşte persoana şi viaţa. Problema este delicată întrucât priveşte”acapararea corpului

uman în scopuri de interes general”, astfel încât ”raportul persoanei juridice abstracte cu

sinele său carnal” trebuie reinventat. Dificultatea vine şi din faptul că este foarte dificil de a

se prevedea progresele viitorului, astfel încât va fi cu siguranţă mai înţelept de se urma

Recomandarea europeană care îndeamnă la recunoaşterea dreptului la viaţă încă de la

concepţie31

.

Recomandarea nr. 1064/1986 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cu

privire la utilizarea embrionului şi fătului uman în scopuri de diagnosticare, terapeutice,

ştiinţifice, industriale şi comerciale, din 24 septembrie 1986, instituie principiul potrivit cu

care o intervenţie chirurgicală nu este legitimă asupra fătului uman decât dacă ea are ca scop

protejarea existenţei copilului care urmează să se nască32

.

S-ar putea spune, jurisprudenţial, s-a stabilit că momentul în care începe protecţia

internaţională a acestui drept este naşterea, deoarece reglementările vorbesc despre dreptul

oricărei persoane, ori embrionul nu este o fiinţă cu existenţă de sine stătătoare, nu este

30

M. Udroiu, O. Predescu, op. cit., p. 64 ; 31

J-Fr. Renucci, op. cit., , p. 100-102; 32

C. Bîrsan, ”Protecţia dreptului la viaţă în Convenţia Europeană a drepturilor omuluiu”, în op. cit., p. 7;

18

persoană. Această jurisprudenţă reflectă divergenţa de opinii la nivel internaţional, întrucât

statele au avut şi au încă reacţii diferite faţă de probleme precum avortul33

.

Statele care interzic avortul sau doresc acest lucru folosesc, în principal argumentul

conform căruia ele protejează viaţa umană, deoarece fetusul este o persoană care beneficiază

de dreptul la viaţă, iar statul are dreptul şi este totodată obligat să protejeze acest drept34

.

Însă dreptul la viaţă, astfel cum este protejat prin art. 2, poate şi trebuie să se aplice

embrionului şi fetusului: faptul că există viaţă înainte de naştere este o realitate care trebuie

protejată prin lege, şi care nu împiedică eventualele derogări, stipulate în mod strict de către

legiuitor, mai cu seamă în domeniul avortului sau al cercetării. Embrionul uman nu poate fi

redus, oricare ar fi circumstanţele şi motivele, la a fi un fel de ”lucru” definit în mod

defectuos. Este o fiinţă umană. Pot exista unele îndoieli, deoarece această realitate biologică

nu este unanim admisă, însă nu este mai puţin adevărat că in dubio, pro vitae. Aceasta este o

garanţie a justiţiei şi o consecinţă a principiului precauţiei corect înţeles. Aplicabilitatea art. 2

înainte de naştere se impune cu atât mai mult cu cât, dincolo de problema întreruperii

voluntare a sarcinii, toată dezbaterea privind modificările genetice sau interzicerea clonării

reproductive a fiinţelor umane are la bază faptul că protecţia vieţii se întinde până în faza

iniţială a fiinţei umane. Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind ”un instrument viu”,

şi deci receptiv evoluţiilor sociale, nu ar trebui să nu ia în considerare o astfel de

dezvoltare35

.

Constituţia Irlandei este printre puţinele care proclamă dreptul la viaţă al copilului

conceput, dar nenăscut.

În ceea ce priveşte sfârşitul vieţii, acesta este inevitabil, căci negreşit ”viaţa vine pe

căile morţii” (A. Comte).

Sfârşitul dreptului la viaţă garantat de art. 2 din Convenţie rămâne o problemă

controversată. Se pune întrebarea dacă există un drept de a muri.

Legislaţiile statelor abordează diferit problema eutanasiei, deşi toate sunt părţi ale

Convenţiei. În Elveţia, eutanasia activă (moartea este accelerată printr-un act pozitiv) este

interzisă de Constituţie şi de legea penală. Unele cantoane elveţiene permit însă eutanasia

pasivă, adică dreptul de a refuza anticipat îngrijiri medicale sau prelungirea artificială vieţii.

În Franţa, legea din 22 aprilie 2005 recunoaşte pentru prima dată o astfel de formă a

33

R. Miga Beşteliu, C. Brumar, ”Protecţia juridică a drepturilor omului. Note de curs. Ediţia a IV-a,

revizuită”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 111; 34

R. Chiriţă, ”Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii. Ediţia 2”, Editura C. H.

Beck, Bucureţti, 2008, p. 53; 35

J-Fr. Renucci, op. cit., p. 103-105; F. Sudre, ”Drept european şi internaţional al drepturilor omului”, Editura

Polirom, Bucureşti, 2006, p.213-214;

19

eutanasie, care a mai fost admisă şi în Germania, Danemarca şi Marea Britanie. Doar

legislaţia Olandeză permite eutanasia de orice fel, din anul 2001 prin Legea privind controlul

eutanasiei şi al suicidului asistat36

.

Recomandarea nr. 1418/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

încurajează statele memebre ale Consiliului să respecte şi să încurajeze demnitatea bolnavilor

incurabili sau muribunzi prin menţinerea interdicţiei absolute de a pune capăt de o manieră

intenţională a vieţii acestora, deoarece dreptul lor la viaţă este garantat de statele membre ale

Consiliului Europei, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 al Convenţiei Europene, care

dispune că moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat37

.

În cauza Pretty c. Regatul Unit, din 29 aprilie 2009, judecătorul European s-a

pronunţat în mod tranşant, considerând că este imposibil ca art. 2, care garantează dreptul la

viaţă, să fie interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus, şi anume un drept la

moarte, indiferent dacă aceasta ar surveni printr-un terţ sau cu asistenţa unei autorităţi

publice. Respectarea dreptului la viaţă este condiţia necesară pentru exercitarea tuturor

celorlalte drepturi. Dreptul la viaţă trebuie protejat prin lege, iar statul trebuie nu numai să se

abţină de la a lua viaţa în mod intenţionat, dar el trebuie şi să ia măsurile necesare protejării

vieţii38

.

36

B. Selejan-Guţan, ”Protecţia europeană a drepturilor omului. Ediţia 3”, Editura C. H. Beck, Bucureşti,

2008, p. 86; pentru o abordare mai detaliată a se vedea şi: O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drept civil. Persoanele

în regelementarea noului Cod civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 102-103; J-Fr. Renucci, op. cit., p.

109-112; C. Bîrsan, ”Protecţia dreptului la viaţă în Convenţia Europeană a drepturilor omuluiu”, op. cit., p. 8-

11; P. Lazăr, op. cit., p. 182-198; 37

P. Lazăr, op., cit., p. 196-197; C. Bârsan, ”Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe

articiole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi”, supra cit., p. 174; 38

F. Sudre, op. cit., p. 214-215; Speţa cu care a fost confruntată Curtea în Cauza Pretty c. Regatul Unit, a fost

următoarea: reclamanta, în vârstă de 43 de ani, suferea de o boală neurodegenerativă progrsivă incurabilă, având

starea de sănătate deteriorată rapid în ultima perioadă, paralizată complet, nu se mai putea exprima coerent şi se

alimenta cu ajutorul unui tub; în ciuda stării sale, capacităţile sale intelectuale erau intacte. Având în vedere

starea sa de sănătate complet degradată, ea a dorit să se sinucidă, însă, incapabilă să acţioneze singură în

îndeplinirea acestui act, ar fi trebuit să fie ajutată în îndeplinirea actului suicidal de soţul ei. Numai că, potrivit

art. 2 parag. 1 din Legea engleză din anul 1961 privitoare la sinucidere, oricine ajută o persoană să comită un

asemenea act săvârşeşte o infracţiune şi se expune pedepsei prevăzute de acest act normativ. În data de 27 iulie

2001, reclamanta s-a adresat, prin avocatul ei, procuraturii, solicitând ca aceasta să se angajeze că nu va începe

urmărirea penală împotriva soţului ei, dacă el o va ajuta să se sinucidă. Printr-o scrisoare din 8 august 2001,

procuratura a refuzat să-şi asume un asemenea angajament, cu motivarea că oricât de neobişnuite ar fi

circumstanţele, nu poate autoriza comiterea unei infracţiuni. Reclamanta s-a plâns împotriva acestei decizii

instanţei competente şi a cerut acesteia să anuleze decizia procuraturii şi să constate că dispoziţiile legii britanice

în materie de sinucidere din anul 1961 sunt incompatibile cu diferite texte ale Convenţiei europene a drepturilor

omului, în primul rând cu cele ale articolului 2. Cererea i-a fost respinsă de instanţă, astfel încât reclamanta a

formulat recurs împotriva acestei hotărâri în faţa Camerei Lorzilor. În recursul astfel formulat şi admis spre

examinare de înalta jurisdicţie britanică, reclamanta a susţinut că art. 2 al Convenţiei europene apără nu numai

viaţa însăşi, ci şi dreptul la viaţă, ceea ce înseamnă că textul protejează individul împotriva evntualelor atingeri

aduse de autorităţile publice dreptului său la viaţă, pe de o parte, iar pe de alta, îi recunoaşte acestuia dreptul de

a alege între a trăi sau de a nu trăi. Aceasta înseamnă că o persoană ar putea să refuze un tratament medical de

natură să-i salveze viaţa sau să i-o prelungească, după cum ea ar putea să aleagă, în mod legal, să se sinucidă.

20

Alături de problema controversată a începutului vieţii, se situează şi cea a sfârşitului.

Nu se poate stabili cu exactitate nici momentul începutului vieţii şi nici momentul sfârşitului

vieţii.

Determinarea momentulul morţii a variat de-a lungul istoriei. Doctrina medicală face

referire la moartea cerebrală, moartea clinică, moartea biologică sau reală şi moartea

aparentă.

Cu excepţia unor cazuri foarte rare, moartea nu constituie un fapt instantaneu, astfel

că viaţa nu părăseşte brusc întreaga emisferă cerebrală sau celelalte organe şi ţesuturi. Direct

legată de stabilirea cu exactitate a instalării ireversibile a morţii reale, este problema

prelevării de organe în vederea transplantului.

Moartea, deşi este chiar opusul vieţii, poate servi de multe ori acesteia. Aportul pe

care în prezent, moartea îl aduce salvării vieţii este considerabil. Pare că se afirmă din ce în

ce mai pregnant, rolul morţii în salvarea şi conservarea vieţii prin transplantul de organe,

ţesuturi şi celule de origine umană, ceea ce implică în mod necesar şi prealabil prelevarea de

la o persoană decedată.

Atunci când discutăm despre prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană

de la o persoană decedată, problemele ce apar se dovedesc a fi deosebit de complicate

întrucât aduc în discuţie momentele hotărâtoare existenţei pământene şi anume, naşterea şi

Dacă majoritatea persoanelor doresc să trăiască, a susţinut reclamanta, altele pot dori să moară, iar art. 2 ar

garanta ambele drepturi; dreptul de a muri nu ar apărea ca antiteza dreptului la viaţă, ci contrarul acestuia, iar

statul ar avea obligaţia pozitivă să le protejeze pe amândouă. Camera a reţinut că, analizând jurisprudenţa în

materie a fostei Comisii şi a Curţii, nu găseşte un sprijin pentru cererea reclamantei în raport cu art. 2 din

Convenţie. Camera Lorzilor s-a referit în acest sens şi la cauza X c. Germania (1984), declarată inadmisibilă,

reţinând că fosta Comisie a stabilit că, din moment ce statele sunt obligate să apere dreptul la viaţă al oricărei

persoane, ele trebuie ca, in anumite situaţii, să adopte măsuri concrete pentru salvarea unei persoane aflate în

pericol de moarte, atunci când aceasta este sub controlul autorităţilor statului38. De aceea, dacă o persoană

deţinută este în greva foamei, se poate ajunge la un conflict inevitabil între dreptul la integritate fizică al

persoanei şi obligaţia impusă de art. 2 statului sub a cărui jurisdicţie autoritatea se află, conflict pe care de altfel

Convenţia nu îl rezolvă. Dreptul german soluţionează acest conflict în sensul că permite hrănirea cu forţa a

acelei persoane, iar dacă viaţa deţinutului este în pericol, o asemenea hrănire este obligatorie. Prin decizia sa,

Camera Lorzilor a respins recursul reclamantei şi a confirmat soluţia primei instanţe, cu motivarea, în esenţă, că

dreptul englez face o distincţie netă între întreruperea cursului vieţii prin actul personal al celui în cauză -

sinuciderea - şi săvârşirea aceleaşi fapte, prin intervenţia unui terţ sau cu asistenţa acestuia. Potrivit legii din

1961 amintite, sinuciderea nu este pedepsită de lege, pe când participarea unui terţ la actul suicidal nu poate

scăpa sancţionării lui pe cale penală. Aşa fiind, nu se poate admite că neautorizând sinuciderea asistată, s-ar

încălca dispoziţiile Convenţiei, pentru că aceasta protejează dreptul la viaţă, nu şi dreptul la sinucidere asistată.

După exercitarea căilor interne de atac, reclamanta s-a adresat Curţii europene a drepturilor omului, la 21

decembrie 2001, motivând că refuzul autorităţilor engleze de a acorda soţului ei imunitate de urmărire penală în

cazul în care ar ajuta-o să se sinucidă reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 2 din Convenţie. În motivarea

cererii sale adresate Curţii europene, au fost reiterate argumentele susţinute şi în faţa instanţelor naţionale. (P.

Lazăr, op. cit., p. 192-196);

21

moartea. După cum bine se cunoaşte, nu există niciun punct de vedere unitar în ceea ce

priveşte stabilirea cu exactitate a începutului vieţii şi a morţii39

.

Diagnosticarea momentului morţii a constituit de-a lungul timpului obiect de

dezbatere. Multă vreme s-a spus că oprirea inimii şi a circulaţiei sangvine este momentul

morţii, însă datele medicale au relevat faptul că masajul cardiac permite readucerea la viaţă a

bolnavilor a căror inimă era oprită. Pe de altă parte, supravieţuirea anumitor organe ale unor

bolnavi, în special ansamblul inimă-plămâni se poate realiza cu ajutorul unor dispozitive

artificiale, chiar dacă alte organe esenţiale ale vieţii, cum ar fi sistemul nervos ar fi deja

moarte ireversibil40

.

Doctrina medicală distinge între moartea cerebrală, moartea clinică, moartea biologică

sau reală şi moartea aparentă.

Potrivit descrierii acestui fenomen de către reputatul profesor doctor Vladimir Beliş,

moartea organismului nu este un moment, ci este un proces care evoluează în timp, un

fenomen cu executare succesivă. Primele celule care mor sunt neuronii, celulele cele mai

diferenţiate şi cele mai sensibile la anoxie (tulburare patologică provocată de scăderea, sub

valorile normale, a oxigenului din ţesuturile organismului, de diminuarea circulaţiei

sangvine). Gradul de sensibilitate la anoxie al neuronilor este în funcţie de vechimea lor

filogenetică; cei mai sensibili sunt neuronii corticali cerebrali, care rezistă la anoxie circa 3

minute, încetarea funcţiilor lor după acest interval traducându-se prin dispariţia conştienţei. O

rezistenţa ceva mai mare, 5-10 minute, o au neuronii subcorticali şi mezencefalici, pentru ca

neuronii pontini să reziste la anoxie 10-30 minute. Încetarea activităţii acestora din urmă este

urmată de dispariţia reflexelor corneene şi pupilare. Elementele figurate ale sângelui şi

minociţii cardiaci pot rezista la anoxie chiar câteva ore41

.

Moartea clinică se caracterizează prin dispariţia funcţiilor vitale (cardiacă şi

respiratorie), dispariţia activităţii reflexe, vederea panoramică a vieţii, linişte electrică. În

funcţie de personalitatea şi structura psihică a muribundului, precum şi de metodele utilizate

pentru obţinerea informaţiilor de la acesta, se obţin date provenite din percepţii

extrasenzoriale (senzaţii asupra unor fapte petrecute la distanţă de puterea obişnuită de

39

Pentru o abordare mai complexă, a se vedea H. Diaconescu, S. Cercel, R. D. Diţă, G.

Gazdovici,”Răspunderea juridică în domeniul prelevării şi transplantului în dreptul român”, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2009, p. 133 şi urm.; 40

O. Ungureanu, C. Jugastru, ”Drept civil. Persoanele. Ediţia a 2-a revăzută”, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2007, p. 78; 41

Vladimir Beliş, ”Tratat de medicină legaă. Vol. I”, Editura Medicală, 1995, p.48-49;

22

percepere a organismului). În condiţiile aplicării intense a metodelor de terapie intensivă în

primele 3-5 minute de la instalarea morţii clinice, aceasta poate fi ireversibilă42

.

Moartea cerebrală sau corticală reprezintă moartea ariilor corticale care conduc

funcţiile psihice. Se caracterizează prin încetarea oricărei activităţi şi prin linişte izoelectrică.

Moartea reală sau biologică se carcterizează prin stop cardiac ireversibil, apariţia

semnelor morţii reale, pentru un timp persistând manifestările postvitale43

.

Moartea aparentă denumită şi letargie sau catalepsie se caracterizează prin reducerea

la minim a funcţiilor vitale, anestezie şi comă. Zgomotele cardiace sunt slabe, pulsul

imperceptibil, respiraţia nu poate fi percepută. Un caz celebru de moarte aparentă a fost acela

al lui Petrarca cel care, după o moarte aparentă de 20 de ore, şi-a revenit şi a mai trăit încă 30

de ani. Această stare poate opera în caz de înec, electrocutare, intoxicare cu monoxid de

carbon, epilepsie, comă alcoolică sau narcotică44

.

Dezvoltarea ştiinţei şi practicii medicale a influenţat concepţiile morale şi juridice, dar

şi apriţia şi evoluţia reglementărilor legislative. Astfel, în prezent, în legislaţia României, noul

Cod civil, Legea nr. 95/2006, Legea nr. 104/ 27 martie 2003 privind manipularea cadavrelor

umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului

reglementează domeniul prelevării de organe, ţesuturi şi celule de la o persoană decedată45

.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 104/2003, cadavrele umane sunt definite ca ”persoanele

care nu mai prezintă niciun semn de activitate cerebrală, cardiacă sau respiratorie şi care sunt

declarate decedate din punct de vedere medical, potrivit legii”. Aliniatul 2 al aceluiaşi articol

stipulează faptul confirmării medicale a morţii cerebrale pe baza criteriilor de diagnostic

stabilite conform legii.

Doctrina a adus critici exprimării prin noţiunea de ”persoană” a termenului ”cadavru”,

argumentând prin faptul că persoana este numai fiinţa umană vie; cadavrele fiind corpuri ale

fostelor persoane care au încetat din viaţă şi din punct de vedere medical sunt calificate drept

deceadate.

Însă, în această situaţie, problema terminologică nu pare a fi foarte importantă,

deoarece legiutorul nu a avut în vedere accepţiunea specifică dreptului civil a noţiunii de

42

P. Lazăr, op. cit., , p. 273; 43

Vladimir Beliş op. cit., , p. 50-53; 44

P. Lazăr, op. cit., , p. 274; 45

Legea nr. 104 din 27 martie 2003 publicată în Monitorul Oficial Nr. 222 din 3 aprilie 2003, cu modificări

aduse până în 14 septembrie 2011;

23

”persoană”, ci accepţiunea comună a termenului, căutând o formulare cât mai inspirată din

punct de vedere lingvistic pentru a defini cadavrul46

.

Pe de altă parte, deşi în alin. 1 al art. 1 se menţionează absenţa activităţii cerebrale,

cardiace sau respiratorii, alin. 2 se referă exclusiv la moartea cerebrală, ignorând existenţa a

două accepţiuni ale morţii, pe care le prezintă diferenţiat art. 147 din Legea nr. 95/2006.

Declararea morţii cerebrale se face potrivit art. 147 din Legea nr. 95/2006, de către

medici care nu fac parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, ţesuturi

şi celule de origine umană.

Cauza care a determinat moartea cerebrală trebuie să fie clar stabilită, cu excluderea

tuturor altor cauze reversibile care ar putea produce un tablou clinic şi un traseu EEG,

asemănătoare cu cele din moartea cerebrală, cum ar fi hipotermia mai mică de 35°C,

medicamente depresoare ale sistemului nervos central, hipertensiune arterială-presiune

arterială medie mai mică de 55 mm Hg47

.

Stabilirea de către lege a momentului morţii ca fiind acela în care survine moartea

cerebrală este privită cu rezerve în doctrină. În cazul morţii cerebrale, aşa cum am văzut mai

sus, nu există încă o moarte reală, astfel este posibil ca activitatea cardiacă să mai

funcţioneze. În acest sens, o parte a doctrinarilor, din considerente deontologice, dar şi din

respect pentru corpul uman, consideră că prelevarea de organe, ţesuturi şi celule nu ar trebui

admisă decât în prezenţa morţii cardiace alături de moartea cerebrală48

.

Pe de altă parte, dacă se doreşte succesul grefei, prelevarea de organe de la un cadavru

trebuie efectuată într-un termen foarte scrurt49

.

Cu alte cuvinte, teama omului izvorâtă din faptul că”moartea se află într-o

neîntreruptă alternanţă cu viaţă” (H. Broch), de a fixa cele două frontiere ale existenţei

umane, duce la concluzia că acestea rămân fără a fi determinate cu rigurozitate şi precizie de

lege.

De un lucru suntem siguri, şi anume că omul este o frontieră nedeterminată, o fiinţă

dublă, care marcheză limita între două lumi. Dincoace de el, e creaţia materială, dicolo

misterul50

.

46

P. Lazăr, op. cit., p. 206; 47

I. Turcu, ”Dreptul sănătăţii. Frontul comun al medicului şi al juristului”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,

2010, p. 511; 48

O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drept civil. Persoanele în regelementarea noului Cod civil”, supra cit., p. 32;

C. Jugastru, ”Repararea prejudiciilor nepatrimoniale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 247; 49

V. Duculescu, ”Protecţia juridică a drepturilor omului. Ediţia a III-a, revăzută şi completată”, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.318; 50

C. Bădescu, ”Reflecţii şi maxime. Vol. II”, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 91;

24

Conceptul ”dreptului la viaţă”

Dreptul la viaţă este un drept absolut, opozabil erga omnes, toţi membrii societăţii

fiind obligaţi să-l respecte şi să se abţină de la orice acţiune care ar aduce atingere ori ar pune

în pericol această valoare socială supremă51

.

De-a lungul timpului, acest drept a fost reglementat şi protejat în toate legislaţiile, însă

nu a fost definit. S-a omis a se defini în legislaţie şi în doctrină chiar şi nucleul dreptului la

viaţă, şi anume, noţiunea de ”viaţă”.

“Ce este dreptul la viaţă? Mai întâi de toate, o mare incertitudine”. Acest caracter de

incertitudine al dreptului la viaţă se referă în special la momentul de început al vieţii şi

implicit la momentul apariţiei dreptului la viaţă, la conţinutul concret al dreptului la viaţă, la

raportul dintre individ şi voinţa sa pe de o parte şi dreptul său la viaţă pe de altă parte, sau la

conflictul dintre eventualul drept la viaţă al copilului nenăscut şi posibilitatea avortului

nemotivat de un scop terapeutic. S-a opinat în doctrină că statutul dreptului la viaţă este

marcat de trei trăsături caracteristice: este primul dintre drepturile omului, prezintă un

caracter incert (în special din cauza faptului că deşi textele internaţionale enunţă dreptul la

viaţă, ele nu definesc “viaţa”) şi reprezintă condiţia necesară pentru exercitarea tuturor

celorlalte drepturi. Cea de-a treia trăsătură derivă din prima, astfel încât se poate discuta de

două mari caractere ale dreptului la viaţă: caracterul primordial şi caracterul incert (cu

speranţa că acest caracter se va estompa cât mai curând, atât prin tehnici de legiferare –

explicitarea în textele internaţionale – cît şi prin jurisprudenţa instanţelor internaţionale în

materia drepturilor omului)52

.

Aşa cum s-a menţionat în doctrina franceză, dreptul la viaţă trebuie privit totuşi ca un

“principiu temperat”, chiar dacă avem de-a face, aparent, cu un paradox: se discută de

temperări când în dezbatere sunt drepturi intangibile; totuşi, paradoxul nu este decât aparent,

întrucât “absolutismul nucleului dur al drepturilor omului nu împiedică un anumit realism

care, fără să accepte veritabile excepţii de la principiu, permite totuşi o anumită supleţe şi

deci, temperări”53

.

51

O. Predescu, ”Convenţia Europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2006, p. 77; 52

P. Lazăr, op. cit, p. 73, 79-80; 53

Ibidem, p. 82;

25

Doctrina a căzut de acord asupra faptului că ceea ce se poate proteja şi garanta prin

dreptul la viaţă este inviolabilitatea vieţii fizice, faţă de orice atingere ilicită sau chiar faţă de

orice încercare de atingere54

.

Dreptul la viaţă-obiect al preocupării internaţionale în materia protecţiei juridice a

drepturilor omului

La 26 ianuarie 1942, s-a semnat Declaraţia Naţiunilor Unite prin care s-a subliniat că

victoria deplină în război trebuie să conducă la luarea unor măsuri destinate să asigure

apărarea vieţii, libertăţii, independenţei şi libertăţilor religioase, precum şi garantarea

drepturilor omului în ţările lumii. Declaraţia Universală a drepturilor omului a pus bazele

protecţiei drepturilor omului, iar împreună cu cele două Pacte, adoptate ulterior, privind

drepturile civile şi politice şi privind drepturile sociale, economice şi culturale, alcătuiesc

Carta internaţională a drepturilor fundamentale. Dreptul la viaţă este unul dintre primele

drepturi consacrate în Declaraţia universală55

.

Potrivit art. 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului “orice fiinţă umană are

dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”. Art. 6 din Pactul internaţional cu

privire la drepturile civile şi politice prevede că: “Dreptul la viaţă este inerent persoanei

umane. Acest drept trebuie protejat prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţă în mod

arbitrar”. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat

de Adunarea Generală a ONU în 16 decembrie 1966, reglementează în art. 10 pct. 2, aspecte

privind necesitatea unei protecţii speciale în perioada pre şi post natală, iar în art. 12 pct. 2

impune obligaţia statelor de a asigura diminuarea mortalităţii şi a mortalităţii infantile.

Virginia Bill of Rights (The Virginia Declaration of Rights – 12 iunie 1776) enumera

printre drepturile inerente ale omului “dreptul de a se bucura de viaţă”, iar Declaraţia de

independenţă a S.U.A. (4 iulie 1776) considera că “toţi oamenii sunt înzestraţi de către

Creator cu anumite Drepturi inalienabile”, printre acestea fiind şi dreptul la viaţă56

.

Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată la Nairobi, în Kenia, la 27

iunie 1981, intrată în vigoare la 21 octombrie 1986, prevede în Partea I, Capitolul I, art. 4,

următoarele: “Fiinţele umane sunt inviolabile. Fiecare fiinţă umană are dreptul la respectarea

54

N. M. Vlădoiu, ”Protecţia constituţională a vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice. Studiu de doctrină

şi jurisprudenţă”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.113; 55

Ibidem, p.50-51; 56

P. Lazăr, op. cit, p. 74;

26

vieţii sale şi a integrităţii persoanei sale. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de acest

drept”57

.

Declaraţia Universală a drepturilor omului din Islam de la Cairo (19 septembrie

1981), proclamă în art. 2, dreptul la viaţă: “a) Viaţa este un dar de la Dumnezeu şi dreptul la

viaţă este garantat pentru fiecare om. Este de datoria indivizilor, a societăţilor şi a statelor să

protejeze acest drept de la orice încălcare, şi este interzis a se lua viaţa cuiva, cu excepţia

existenţei unui motiv prevăzut de Sharia. c) Ocrotirea vieţii omului pe întreaga durată de timp

voită de Dumnezeu este o datorie prescrisă de către Sharia.” Conform art. 3, în cazul folosirii

forţei sau a unui conflict armat, nu este permisă uciderea nonbeligeranţilor (bătrâni, femei,

copii); de asemenea, este interzisă mutilarea cadavrelor”. Art. 4 statuează inviolabilitatea

persoanei, precum şi caracterul sacru al său, care durează în timpul vieţii şi după moarte;

autorităţile statale trebuie să protejeze rămăşiţele pământeşti şi mormintele. Noua Cartă arabă

a drepturilor omului, adoptată la Tunis în luna mai a anului 2004, prevede în art. 5 că dreptul

la viaţă este inerent oricărei persoane umane, iar art. 9 interzice supunerea la experimente

medicale ori ştiinţifice şi utilizarea organelor persoanei fără liberul consimţământ şi deplina

cunoaştere a consecinţelor acestora; de asemenea, procedurile medicale de natură să

garanteze securitatea personală trebuie observate cu stricteţe, iar comerţul cu organe umane

este interzis58

.

Potrivit Comitetului drepturilor omului, dreptul la viaţă este “dreptul suprem al fiinţei

umane”, iar Curtea europeană a drepturilor omului a afirmat că dreptul la viaţă este “una

dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei”

(cauza McCann), consacrând preemineţa dreptului la viaţă în cadrul dispoziţiilor Convenţiei,

pe care le consideră “primordiale” (cauza Pretty c. Regatul Unit - 2002) şi subliniind

“principiul caracterului sacru al vieţii, protejat de Convenţie”59

.

Textele internaţionale pun în discuţie un drept care protejează fiinţa vie, şi nu fiinţa

care urmează a se naşte. Declaraţia universală face să se prevaleze criteriul vieţii spirituale

asupra celui al vieţii biologice pentru adefini fiinţa umană60

.

Convenţia americană a drepturilor omului din 1969 este singurul text internaţional de

prim rang care apără explicit copilul nenăscut şi stabileşte că dreptul la viaţă trebuie protejat

“în general din momentul concepţiei” (art. 4, parag. 3). Asemănător, art. 6 parag. 5 partea

finală din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, interzice executatea

57

Ibidem, p. 75; 58

Ibidem, p. 75-76; 59

F. Sudre, op.cit., p. 213. 60

Ibidem, p.213-214;

27

unei sentinţe de condamnare la moarte asupra unei femei însărcinate, rezultând astfel, că este

protejat însuşi dreptul la viaţă al copilului pe care femeia condamnată îl va naşte. Acestui text

internaţional i se adaugă şi Recomandarea nr. 874 din 04 octombrie 1979 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, privind o Cartă europeană a drepturilor copilului,

conform căreia dreptul la viaţă al fiecărui copil ar trebui să fie recunoscut din momentul

concepţiei61

.

Consacrarea dreptului la viaţă în cadrul convenţiilor sau tratatelor internaţionale

reprezintă numai un standard minim de protecţie, acesta urmând a fi integrat în ordinea

juridică a fiecărui stat, prin intermediul unui întreg complex de acte normative din dreptul

public şi privat. La nivel constituţional, se pot consacra doar principii, ce trebuie analizate

detaliat în legile subsecvente. Spre exemplu, dreptul la viaţă este prevăzut în mod expres în

Constituţia Germaniei, la art.2:”Fiecare are dreptul la viaţă şi la integritate corporală.

Libertatea persoanei este inviolabilă. Aceste drepturi nu pot fi limitate decât în baza unei

legi”. Art. 13 din Constituţia Japoniei prevede că:”Toţi cetăţenii sunt respectaţi ca

persoane.Dreptul cetăţenilor la viaţă, libertate şi năzuinţa spre fericire, cu condiţia de a nu fi

folosite împotriva prosperităţii publice, se bucură de cel mai mare respect din partea legii şi

autorităţii statale”. Constituţia Bulgariei prevede că orice atingere adusă vieţii este pedepsită

ca ”cea mai gravă crimă”62

.

Titularii dreptului la viaţă, în sensul art. 2 din Convenţie

Art. 2 paragraful 1 vorbeşte despre dreptul la viaţă ce este recunoscut oricărei

”persoane”, fiind clar că se referă la persoana fizică, persoana umană. Paragraful 2, referindu-

se la excepţii, aminteşte de: legitima apărare, arestarea sau evadarea unei persoane deţinute şi

reprimarea unei insurecţii.

Aşa cum deja s-a pututu observa, Convenţia nu defineşte noţiunile de ”persoana” sau

”viaţă”, ceea ce face să existe controverse cu privire la embrion şi fetus, deci cu privire la

momentul de început al vieţii. Urmează a se vedea dacă embrionul sau fetusul intra sau nu în

componenţa conceptului de ”persoană”.

În realitate, embrionul sau fetusul nu sunt nici persoane, nici bunuri, aflându-se la

graniţa dintre cele două. Respectul ce li se datorează, face ca acestea să aparţină mai mult

dreptului persoanelor. Dacă ar fi considerate bunuri, riscul ar fi ca ele să fie tratate ca obiecte

61

P. Lazăr, op. cit., p. 80-81; 62

N. M. Vlădoiu, op, cit., p.83-84;

28

comerciale. Însă, legislaţiile nu le conferă deocamdată, calitate de persoane, iar legislaţiile

penale refuză să incrimineze ca omucidere din culpă suprimarea embrionului. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu poate fi considerat persoană, copilul care este

pe cale a se naşte, potrivit art. 2, întrucât dreptul său la viaţă, dacă există, este limitat implicit

prin dreptul la viaţă şi la sănătate al mamei sale. Se poate observa, în mod evident, faptul că

principiul rezidă din respectul oricărei fiinţe umane încă de la începutul vieţii, iar embrionul

numai cu greu şi cu sacrificarea genului uman, ar putea fi considerat un lucru, deoarece el

este o fiinţă vie, chiar o fiinţă umană63

.

Spania şi unele state ale Statelor Unite ale Americii au recunoscut copilului încă

nenăscut, calitatea de subiect pasiv al infracţiunilor contra persoanei. Legislatorul Californian

a amendat Codul penal pentru a include şi uciderea unui făt în definţia omorului, exceptând

avortul voluntar. Ulterior s-a precizat că nu se cere condiţia viabilităţii pentru a fi subuiect

pasiv al infracţiunii de omor. Cu privire la acest element se diferenţiază jurisprudenţa

americană de cea franceză, care încă mai caută un criteriu definitiv al viabilităţii fătului64

.

S-ar putea spune că deşi embrionul aparţine speciei umane din chiar momentul

concepţiei, el nu este încă persoană pentru că nu s-a dezvoltat suficient pentru a ajunge la

acest nivel; a început să existe, dar nu este încă terminat. În timpul vieţii intrauterine,

embrionul sau fătul au calitatea de fiinţe umane, dar nu au o existenţă autonomă. Dreptul la

viaţă al acestora ar putea să înceapă numai din momentul în care are o viaţă autonomă, adică

după ce s-a născut.

În opinia unor autori, embrionul este proteja ca fiinţă umană, atât timp cât nu intră în

opoziţie cu drepturile fundamentale ale mamei, moment în care acestea devin prioritare65

.

Reglementarea intervenţiilor ştiinţifice asupra embrionului constituie una din dilemele

etice, dar şi juridice cu care se confruntă societatea şi dreptul. Convenţia europeană a

drepturilor omului şi biomedicinei stabileşte principiile de bază în acest domeniu: demnitatea

şi identitatea genetică a fiinţei umane trebuie protejate împotriva derapajelor ştiinţei; însă nu

defineşte termeni precum fiinţe umane, embrioni, viitori copii. Din analiza legislaţiilor

europene şi a Convenţiei, în ceea ce priveşte protecţia embrionului sunt interzise modificările

genetice ale embrionului, precum şi crearea oricăror hibrizi între animale şi om. Cercetările şi

intervenţiile de orice fel sunt permise doar până la 14 zile din momentul fecundării şi cu

63

O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Eseu asupra clasificării bunurilor în dreptul civil”, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2010, p. 56-57; 64 N. M. Vlădoiu, op. cit., p.134;

65 R. Chiriţă, ”Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal”, în Studii Universitatis Babeş Bolay nr. 2/2001,

p. 127;

29

consimţământul liber şi informat al cuplului care donează embrionul. Este interzisă

implantarea in utero a embrionilor supuşi cercetării66

.

În legislaţia noastră, potrivit art. 61 alin. 2 din noul Cod civil, interesul şi binele fiinţei

umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei, iar art. 62

prevede că: ”(1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane. (2) Este interzisă orice

practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor”. Art. 63 se referă la

intervenţiile asupra caracterelor genetice şi prevede: ”(1) Sunt interzise orice intervenţii

medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei persoanei,

cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice. (2) Este interzisă

orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe

umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare. (3)

Utilizarea tehnicilor de reproducere asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului

viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.”

În ceea ce priveşte crearea de embrioni în scopul folosirii lor în cercetare ştiinţifică,

acest lucru este interzis în majoritatea statelor. Marea Britanie este singurul stat European

care permite crearea embrionilor în scopuri ştiinţifice, dar cu o monitorizare foarte strictă,

având ca scop numai studii privind combaterea infertilităţii, a bolilor ereditare, îmbunătăţirea

contracepţiei. În alte state astfel de cercetări sunt premise doar asupra embrionilor obţinuţi

din întreruperi de sarcină, iar în unele cazuri doar dacă sunt neviabili sau morţi. Alte state

interzic cu desăvârşire orice fel de cercetări științifice asupra embrionilor şi incriminează

fecundarea unui ovul în alte scopuri decât reimplantarea sa în uter, cum este cazul Germaniei.

În cazul prelevării şi cercetării celulelor stem embrionare se conturează trei direcţii. Astfel,

unele state interzic asemenea cercetări, considerând că se încalcă ordinea etică, pe când altele

interzic în baza principiului precauţiei. Există şi state care consideră aceste practici

acceptabile în anumite scopuri şi sub o strictă supraveghere, dar numai cu privire la embrionii

supranumerari proveniţi ca urmare a tehnicilor de reproducere asistată (Finlanda, Grecia,

Olanda, Franţa). Dezbaterile cu privire la recurgerea la diagnosticul genetic preimplantoriu

sunt justificate de riscul folosirii acestui procedeu în practicile de eugenie, mai ales de

selecţie a persoanelor. Această practică este interzisă de Convenţia europeană a drepturilor

omului şi biomedicină, dar şi de Carta drepturilor fundamentale ale U.E. Scopul acestui

procedeu este de diagnosticare precoce a maladiilor genetice, pentru a se lua decizia

implantării sau nu în uter. La acest procedeu recurg cuplurile care prezintă riscul transmiterii

66

N. M. Vlădoiu, op. cit., p.135-136;

30

unor maladii genetice grave. Camera Lorzilor din Marea Britanie, reunită în calitate de

instanţă supremă, s-a pronunţat asupra problemei ”copilului medicament”. Mama unui copil

bolnav grav şi în nevoie de un transplant de măduvă, a recurs la sarcini succesive pentru a

concepe un copil compatibil genetic cu transplantul de care avea nevoie primul ei copil.

Eşecuri repetate, stabilite prin recurgerea la diagnosticul genetic preimplantoriu, s-au soldat

cu avorturi succesive. În faţa acestei situaţii, autorităţile britanice s-au sesizat şi au considerat

necesară oprirea şi chiar sancţionarea mamei, care aborda concepţia unui copil ca pe un set de

teste. Din cauza faptului că Marea Britanie are o legislaţie deosebit de permisivă în ceea ce

priveşte statutul embrionului, instanţa supremă a considerat că dreptul femeii de a avorta este

protejat chiar şi în aceste condiţii, având în vedere că diagnosticul genetic preimplantoriu

permitea depistarea precoce a compatibilităţii sau necompatibilităţii embrionului cu copilul

deja născut. Avortul putea avea loc într-o perioadă de timp suficient de scurtă raportată la

momentul fecundării, neîncălcând principiile care cer protecţia embrionului67

.

Codul nostru penal incriminează provocarea ilegală a avortului, stabilind însă, şi

condiţiile în care întreruperea sarcinii poate avea loc. Este incriminat avortul atunci când

sarcina depăşeşte paisprezece săptămâni. Derogări de la protecţia vieţii fătului sunt premise

atunci când întreruperea sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, integritatea corporală şi

sănătatea femeii însărcinate, toate acestea primând asupra vieţii fătului.

Confruntată cu problema legitimităţii întreruperii voluntare de sarcină, Comisia

Europeană a Drepturilor Omului, a evitat, într-o primă fază să se pronunţe dacă aceasta cade

sau nu sub incindenţa dispoziţiilor art. 2 din Convenţie, cu motivarea că, în speţă, cererea a

fost introdusă de o persoană care nu putea pretinde că are calitatea de victimă directă a

legislaţiei naţionale puse în discuţie. În speţă, reclamantul, căsătorit şi tată a trei copii, s-a

plâns în anul 1975 că adoptarea de către legislativul austriac, la data de 29 ianuarie 1974, a

unei legi care permitea, în anumite condiţii întreruperea voluntară de sarcină, este de natură

să încalce art. 2 al Convenţiei, care protejează dreptul la viaţă. Comisia a statuat că nu este

competentă să examineze compatibilitatea unei legi naţionale cu dispoziţiile Convenţiei decât

cu privire la o situaţie concretă, nu in abstracto68

.

Într-o a doua fază, în decizia X c. Anglia, fosta Comisie a examinat fondul problemei

puse în discuţie în următoarele împrejurări: reclamantul s-a plâns împotriva autorizării date

soţiei sale de instanţele engleze de a practica o întrerupere de sarcină, fără a i se cere şi

consimţământul lui. Cu toate că acesta a cerut aceloraşi instanţe să dispună interzicerea

67

N. M. Vlădoiu, op. cit., p.135-138; 68

C. Bîrsan, op. cit., p. 160;

31

practicării întreruperii de sarcină de către soţia sa, acestea i-au respins acțiunea, pe motiv că

legislaţia engleză nu acordă un asemenea drept soţului. El a susţinut că, prin autorizarea

întreruperii de sarcină, legislaţia engleză este contrară dispoziţiilor art. 2 din Convenţie,

deoarece se neagă, astfel, dreptul la viaţă al copilului conceput dar nenăscut încă. În speţă,

Comisia a ajuns la concluzia că dorinţa reclamantului de a deveni tată a fost afectată de

autorizarea practicării întreruperii de sarcină, ceea ce este de natură să-i confere calitatea de

victimă, astfel că cererea sa a fost declarată admisibilă. Comisia a constatat mai întâi, că

noţiunea de orice persoană nu este definită de Convenţie, dar că este utilizată în mai multe

texte ale acesteia. În concepţia Comisiei, Convenţia foloseşte noţiunea discutată în sensul de

persoană născută. Nimic nu indică faptul că dispoziţiile Convenţiei ar putea să se aplice unui

subiect de drept înainte de naşterea sa. Comisia a ajuns la o primă concluzie, în sensul că,

art.2 nu se aplică în privinţa copilului care se va naşte69

.

Recent, într-o cauză împotriva Franţei, Marea Cameră a Curţii a reafirmat poziţia

conform căreia ”problema începutului dreptului la viaţă este una ce trebuie decisă la nivel

naţional: în primul rând, pentru că această chestiune nu a fost decisă în majoritatea statelor

care au ratificat convenţia; în al doilea rând, pentru că nu există un consens european asupra

definiţiei ştiinţifice şi legale a începutului vieţii”70

.

Limitări aduse dreptului la viaţă , în sensul Convenţiei

Articolul 2 alin. 2 din Convenţia europeană statuează că moartea nu poate fi provocată

niciodată cu intenţie.

În partea finală a paragrafelor 1 şi 2 ale art. 2 din Convenţie este prevăzut faptul că, în

anumite situaţii strict determinate, cauzarea morţii nu poate fi considerată ca reprezentând o

încălcare a dreptului la viaţă, fie că este vorba despre executarea pedepsei capitale legal

pronunţate, fie că ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă71

.

Termenului ”intenţionat” nu trebuie să i se aplice o interpretare strict literală. În

contextul limitărilor impuse dreptului la viaţă, cauzarea morţii ar trebui să fie întotdeauna

neintenţionată. Poziţia fostei Comisii Europene, în faza incipientă, a fost în sensul aplicării

interpretării literale a ideii de provocare intenţionată a morţii. Apoi, Curtea Europeană a

trebuit să accepte şi uciderea din culpă ca reprezentând o încălcare a dreptului la viaţă, astfel

69

Ibidem, p. 161-162; 70

B. Selejan-Guţan, 2008, op. cit., p. 85; 71

C. Bîrsan, op. cit., p.188;

32

că nu mai este necesar a se demonstra intenţia forţelor de ordine de a ucide, în cazul în care

recurgerea la forţă a acestora s-a soldat cu victime. Jurisprudenţa ulterioară a Curţii Europene

s-a concentrat asupra verificării dacă statul şi-a luat toate măsurile de precauţie pentru

protejarea vieţii şi dacă decesul unei persoane s-a datorat lipsei acestor măsuri72

.

Potrivit art.2 alin. 2 din Convenţie, pedeapsa cu moartea este prima ipoteză în care

provocarea morţii nu este considerată o încălcare.

În varianta originală a Convenţiei Europene, pedeapsa cu moartea nu este interzisă, cu

condiţia respectării principiului legalităţii. Abolirea de facto a acestei pedepse este consacrată

prin ratificarea cvasiunanimă a Protocolului nr.6, care interzice pedeapsa cu moartea în timp

de pace şi prin Protocolul nr. 13, semnat la Vilnius în 2002 şi intrat în vigoare la 1 iulie 2003,

care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe73

.

În cauza Öçalan c. Turciei din 2003, Curtea Europeană s-a pronunţat asupra pedepsei

cu moartea. Aceasta refuzând să constate în speţă o violare a art. 2, a subliniat că executarea

unui condamnat la moarte care nu a beneficiat de un proces echitabil nu este autorizată de art.

3 din Convenţie. Instanţa europeană a deschis astfel calea unei interpretări originale a

Convenţiei, mai precis a interpretării art.3 “în lumina art.2”.74

Situaţiile reglementate de art. 2 paragraful 2 al Convenţiei privesc trei ipoteze în care

moartea un este considerată ca fiind provocată cu încălcarea acestui articol: recursul la forţă

considerat ca absolut necesar, pentru a asigura apărarea persoanei împotriva oricărei violenţe

ilegale; recursul la forţă absolut necesar pentru efectuarea unei arestări legale sau pentru a

împiedica evadarea unei persoane deţinute; recursul la forţă absolut necesar pentru a reprima,

în conformitate cu legea, o revoltă sau insurecţie.

Prima ipoteză este o aplicare a principiului legitimei apărări, însă priveşte numai

persoana, un şi bunurile sale.

După cum se poate observa, textul legal al acestor excepţii de strictă interpretare, ne

arată faptul că recursul la forţă trebuie să fie absolut necesar, toate celelalte mijloace

disponibile fiind epuizate.

În acest context, criteriul necesităţii este şi mai strict şi imperios decât cadrul obişnuit

al ”ingerinţei statului”, iar forţa utilizată trebuie să fie strict proporţională cu realizarea

scopului autorizat. Proporţionalitatea cu privire la pericolul pentru vieţile umane şi

integritatea corporală, se apreciază în raport cu natura scopului urmărit şi a situaţiei. Se ridică

72

N. M. Vlădoiu, op. cit., p.121-122; 73

B. Selejan-Guţan, 2008, op. cit., p. 87; 74

Ibidem, p. 87;

33

această problemă în contextul luptei împotriva terorismului, recurgerea la forţă fiind

justificată atunci când se fondează pe o convingere sinceră, considerată valabilă în mod

întemeiat, chiar dacă ulterior se descoperă că a fost eronată75

.

Utilizarea armelor pentru efectuarea sau evitarea unei arestări un trebuie niciodată să

pornească de la intenţia de a ucide şi că moartea un poate fi decât o consecinţă involuntară a

acestei utilizări. Relativitatea în ceea ce priveşte controlul proporţionalităţii, la care se ajunge

în urma recurgerii la forţa cauzatoare de moarte, a fost confirmată, Curtea concluzionând că

un a fost încălcat art. 2 în timpul unei operaţiuni a poliţiei desfăşurată pentru eliberarea unei

tinere femei ţinută ostatică de logodnicul său, care a antrenat moartea a doi tineri, ciuruiţi de

gloanţe76

.

Problema proporţionalităţii recursului la forţă apare ca relevantă într-unul din cazurile

judecate recent de Curte. În spetă, reclamanta locuieşte în satul Katyr-Yourt, din Cecenia. În

urma ocupării oraşului Grozny, de către trupele ruse, în februarie 2000, un important grup de

combatanţi ceceni au intrat în sat, unde, în acel moment, din cauza afluxului de refugiaţi,

populaţia era de aproximativ 25.000 de persoane. Combatanţii ceceni au apărut fără a anunţa,

locuitorii fiind nevoiţi să suporte bombardamentele puternice din partea armatei ruse.

Reclamanta, împreună cu familia sa şi alţi săteni au încercat să fuga din sat, însă în momentul

în care vehiculul reclamantei a ieşit din sat, acesta a fost atacat. Fiul acesteia a fost ucis, trei

persoane au fost rănite, iar reclamanta a rămas cu un handicap fizic sever. Curtea a admis că

situaţia existentă în Cecenia obligă statul la luarea unor măsuri excepţionale, însă a admis că

recursul la forţă este disproporţionat, existând o violare a art. 2, sub aspectul provocării morţii

de către agenţi ai statului pârât. Motivarea a fost că, deşi prezenţa unui număr important de

combatanţi ceceni în sat şi rezistenţa activă opusă de aceştia pot justifica recursul la forţă

capabilă să provoace moartea, totuţi un echilbru trebuie să existe între scopul vizat şi

mijloacele utilizate pentru a-l atinge. Utilizarea de bombe grele, ce provoacă pagube pe rază

de sute de metri dintr-o zonă de conflict, din care un s-au evacuat în prealabil civilii, este

inconciliabilă cu nivelul de precauţie pe care orice organ de aplicare al legii trebuie să-l aibă

într-o societate democratică77

.

Potrivit art. 15 din Convenţie (”Derogarea în caz de stare de urgenţă ”), în caz de

război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă

poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura

75

J-Fr. Renucci, op. cit., p. 115; 76

Ibidem, p. 116; 77

R. Chiriţă, op. cit., p. 74;

34

strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte

obligaţii care decurg din dreptul internaţional. Alin. 2 ala cesui articol, prevede că dispoziţia

precedentă nu permite nicio derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din

acte licite de război.

Curs 4

Dreptul de a nu fi supus torturii si altor tratamente sau pedepse inumane

sau degradante. Dreptul la libertate si la siguranta

Precizări asupra dreptului de a un fi supus torturii şi altor tratamente sau pedepse

inumane sau degradante

Actele de tortură au primit de-a lungul evoluţiei societăţii omeneşti, semnificaţii

social-juridice diferite. Unele sisteme de drept au admis în mod oficial actele de tortură, fie ca

mod de obţinere a unor probe, fie ca mijloc de pedepsire a unor infracţiuni (ordonanţele

regale din 1539 şi din 1670 din Franţa). Împotriva torturii s-au pronunţat importane

personalităţi ale perioadei iluministe şi ale şcolii clasice penale cum ar fi, Montesquieu,

Rousseau, Filangieri, Voltaire, Beccaria, fiind treptat exclusă din procedura judiciară.

Comunitatea internaţională a acordat o atenţie deosebită eliminării torturii ca mijloc utilizat

de persoanele care reprezintă puterea, autoritatea publică într-un stat78

.

Pentru a spori eficacitatea luptei împotriva torturii şi altor pedepse inumane ori

degradante, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat la 10 decembrie 1984, Convenţia împotriva

torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, România aderând

la aceasta prin Legea 19/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112

din 10 octombrie 1990. Statele membre ale Consiliului Europei au adoptat la 26 noiembrie

1987 Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor

inumane sau degradante. Aceasta din urmă un stabileşte înţelesul termenului de ”tortură”,

însă stabileşte un mecaniasm extrajudiciar, cu caracter preventiv, de verificare la faţa locului

78

P. Ovidiu, ”Convenţia Europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2006, p. 98;

35

de privare de libertate, a respectării de către statele părţi a prevederilor art. 3 din Convenţia

europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale79

.

Art. 3 din Convenţie europeană dispune că nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor

pedepse sau tratamente inumane ori degradante.

Articolul 3 nu este susceptibil de restricţii sau derogări, acesta edictând o ”prohibiţie

absolută” şi potrivit Curţii Europene, consacra una dintre valorile fundamentale ale

societăţilor democratice80

.

Prevederea acestui articol are ca scop apărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei,

demnitatea ei.

Tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante constituie o negare a

demnităţii fiinţei umane, protecţia internaţională a drepturilor omului ridicând dreptul de a un

fi supus unor asemenea tratamente la rangul de drept intangibil. De aceea acest drept are în

dreptul internaţional valoare de jus cogens81

.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 3, Jurisprudenţa Curţii a impus ca şi criteriu

determinant, gradul de gravitate al suferinţelor provocate în urma aplicării torturii,

tratamentelor inumane sau degradante82

.

Pentru a intra în sfera de aplicare a interdicţiei, un rău tratament trebuie să atingă un

minimum de gravitate83

.

În cauza Irlanda c. Regatului Unit, 1978, următoarele practici, denumite şi ”cele cinci

tehnici”, ale forţelor poliţieneşti britanice au fost considerate tratamente inumane: statul în

picioare lângă perete sau forţarea deţinuţilor preventiv să rămână sprijiniţi doar în vârful

picioarelor timp de câteva ore, lângă un perete, cu mâinile întinse deasupra capului şi cu

picioarele depărtate; punerea unei pungi negre sau bleumarine pe capetele deţinuţilor şi

obligarea lor de a o purta tot timpul, cu excepţia interogatoriilor; ţinerea deţinuţilor, în timpul

interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu; privarea de somn pe perioade lungi,

în timpul interogatoriilor; privarea de apă şi mâncare84

.

79

N. Pavel, ”Consideraţii teoretice şi practice referitoare la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică”,

în Dreptul, nr. 5/2003, p.43-44; 80

F. Sudre, op. cit., p. 221; 81

R. Miga-Beşteliu, op. cit., p.115; 82

B. Selejan-Guţan, 2008, op. cit., p. 91; 83

F. Sudre, op. cit., p. 221; 84

B. Selejan-Guţan, 2008, op. cit., p. 96;

36

Criteriul gravităţii suferinţelor provocate serveşte atât la determinarea aplicabilităţii

normei, cât şi la stabilirea deosebirilor dintre cele trei noţiuni folosite în norma de

interdicţie85

.

Potrivit Curţii Europene, statele au o serie de obligaţii pozitive pentru protecţia

integrităţii fizice şi psihice a persoanei. În cauza Costelo – Roberts c. Regatului Unit (1993),

Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia juridică a

individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private. În speţă era vorba de

aplicarea pedepselor corporale în şcolile private. Statele au deci, obligaţia generală de a

proteja orice persoană de pericolul încălcării dreptului la integritatea fizică86

.

În ceea ce priveşte obligaţia statelor de a acorda tratament medical, în cauza Pantea c.

României ( 2003), constatând violarea art. 3 de către statul român, Curtea a subliniat obligaţia

pozitivă a autorităţilor de a proteja integritatea fizică şi psihică a persoanei, obligaţie ce are o

rezonanţă specială în cazul persoanelor deţinute. Această obligaţie implică responsabilitatea

statului chiar atunci când atingerile aduse integrităţii fizice şi psihice a persoanei deţinute au

fost săvârşite de alţi deţinuţi. În acest caz se impune obligaţia gardienilor de a preveni

violenţele şi de a asigura protecţia deţinuţilor în cazul unor asemena violenţe. La acestea se

adauga şi situaţia specială în care se afla reclamantul din cauza fragilităţii stării de sănătate,

care impunea o grijă sporită din partea autorităţilor, iar lipsa diligenţei acestora pentru

asigurarea îngrijirilor medicale necesare a contribuit la constatatea încălcării art. 387

.

Tortura

Convenţia ONU privitoare la prevenirea torturii şi a tratamentelor şi pedepselor

inumane sau degradante conţine o definiţie a torturii la care, face referire şi Curtea Europeană

în jurisprudenţa sa. Astfel tortura este definită ca orice act prin care se provoacă unei

persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice fizice sau psihice, în special cu scopul

de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturii, de a o pedepsi pentru

un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis, sau este bănuită ca l-a comis, de a o

intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă

de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferinţă este provocată de un agent al

autorităţii publice sau de orice persoană care acţionează cu titlu oficial ori la instigarea sau

cu consimţământul ei expres sau tacit.

85

R. Miga-Beşteliu, op. cit., p. 115; 86

B. Selejan-Guţan, 2008, op. cit., p. 92; 87

Ibidem, p. 93;

37

Ceea ce deosebeşte tortura de tratamentele inumane sau degradante este intensitatea

durerii pe care ea o provoacă precum şi intenţia celui care, deţinător al autorităţii publice,

produce o suferinţă deosebită victimei88

.

România a fost recent “condamnată“ de Curtea Europeană pentru acte de tortură, în

cauza Bursuc c. României( 2004). Reclamantul a susţinut că a fost interceptat la data de 27

ianuarie 1997, la ora 20, de doi poliţişti, în timp ce se afla într-un bar. Aceştia i-au cerut

actele într-o manieră agresivă şi el le-a răspuns în acelaşi fel. În acel moment poliţiştii l-au

lovit cu bastoanele, apoi l-au încătuşat şi l-au târât afară spre o maşină parcată la 50 de m.

Reclamantul a mai fost bătut în maşină după care a intrat în stare de semiconştienţă. A fost

dus la sediul poliţiei unde pretinde că a fost agresat de aproximativ opt poliţişti, care l-au

aruncat pe podea, l-au bătut cu bastoanele, l-au stropit cu apă, au scuipat şi urinat asupra lui.

Reclamantul a fost supus acestor tratamente pentru mai mult de 6 ore timp în care şi-a pierdut

de mai multe ori cunoştinţa. Guvernul susţine că reclamantul s-a rănit el însuşi, aruncându-se

pe podea şi peste mobile.

Curtea a reamintit poziţia sa din jurisprudenţa anterioară, potrivit căreia dacă o

persoană suferă vătămări în timp ce se află în custodia autorităţilor, guvernul trebuie să dea

explicaţii plauzibile asupra cauzelor acestor vătămări.

Curtea a considerat că vătămările suferite de reclamant au fost provocate de

tratamentul pentru care este angrenată responsabilitatea autorităţilor. Relele tratamente au

durat câteva ore, iar reclamantul s-a aflat într-o poziţie vulnerabilă, fiind dus la secţia de

poliţie noaptea, singur, de cel puţin cinci poliţişti ca urmare a unui incident minor într-un bar.

În aceste circumstanţe Curtea a decis că violenţele la care a fost supus reclamantul au

fost deosebit de grave şi crude şi de natură a provoca durere şi suferinţă severă. Ca urmare,

aceste tratamente constituie tortură în sensul art. 3 din Convenţie.

Tratamente şi pedepse inumane

În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a definit pentru prima dată

tratamentele inumane ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii

suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice.89

Ca şi în materie de tortură, suferinţa trebuie să se situeze la un nivel de gravitate

deosebit, să fie provocată de agenţi ai statului, sau prin tolerarea ei din partea autorităţilor

88

C. Bîrsan, op.cit., p. 205; 89

C. Bîrsan, op.cit., p. 211;

38

statale, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi săvârşite asupra victimei chiar şi de către

particulari.90

Într-o cauză deferită instanţei europene, reclamanţii, persoane de o anumită vârstă (54,

respectiv 60 de ani), au susţinut că au trăit toată viaţa într-un sat situat în regiunea Turciei

locuită de populaţia kurdă şi că forţele de ordine le-au distrus casele şi cea mai mare parte a

bunurilor lor, privându-i astfel de mijloacele de subzistenţă și obligându-i să părăsească satul

în care locuiau. Această intervenţie a părut a fi premeditată şi s-a desfăşurat fără menajarea

sentimentelor reclamanţilor, care au fost luaţi prin surprindere şi obligaţi să asiste la

distrugerea prin foc a locuinţelor lor, fără a primi apoi vreun ajutor din partea autorităţilor.

Ţinând cont de modul în care s-a produs distrugerea locuinţelor reclamanţilor, Curtea a ajuns

la concluzia că, în condiţiile date, le-a fost provocată o suferinţă de o gravitate suficientă

pentru ac actele forţelor de ordine să fie calificate ca tratamente inumane în sensul art. 3 din

Convenţie.91

Tratamente şi pedepse degradante

Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea gravă a unui

individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze împotriva voinţei sau

conştiinţei sale.92

Câmpul de aplicare al tratamentelor degradante acoperă: tratamente discriminatorii,

tratamente medicale experimentale, pedepse extrajudiciare corporale, pedepse corporale

aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.

Curtea a statuat cu valoare de principiu, în cauza Irlanda c. Regatului Unit, că un

tratament aplicat unei persoane va fi calificat degradant atunci când creează acesteia

sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi şi, eventual,

de a-i înfrânge astfel rezistenţa fizică şi morală.

Dreptul la libertate şi la siguranţă

Prevederile art. 5 al Convenţiei sunt destinate protecţiei libertăţii fizice a oricărei

persoane împotriva arestării sau detenţiei arbitrare sau abuzive. Noţiunea de “libertate”

desemnează în primul rând libertatea fizică a persoanei.

90

Curtea EDO, A .c .Regatul Unit (1998); 91

Curtea EDO, Ayder şi alţii c. Turciei (1998); 92

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 90;

39

Primul paragraf al art. 5 enumeră limitativ cazurile în care un individ poate fi privat

de libertate. În doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincţie între o privare de libertate şi o

simplă restricţie a libertăţii. În cauza Guzzardi c. Italiei, de exemplu, impunerea unei

reşedinţe obligatorii reclamantului, pe o insulă îndepărtată, timp de 16 luni, într-o arie de 2,5

km şi împreună cu familia sa, cu posibilitatea de a se mişca liber în această arie, a fost

considerată o privare de libertate conform art. 5.93

Gradul de libertate de mişcare nu este

determinant pentru aprecierea aplicabilităţii art. 5.

Comisia a statuat că persoana aflată sub o supraveghere specială, prin consemnarea

la domiciliu într-o comună dată, care nu se găsea situată pe o insulă, decisă pe temeiul unei

legi naţionale speciale, străinii constrânşi să aştepte în zona de tranzit a unui aeroport

internaţional o decizie privitoare la cererea lor de azil, fără a putea intra pe teritoriul ţării în

cauză, dar cu posibilitatea de a-l părăsi în orice moment, copiii abandonaţi de părinţii lor

naturali în vederea adopţiei, puşi sub tutela autorităţilor statale şi încredinţaţi unui cămin de

copii până la finalitatea anchetelor sociale impuse de normele naţionale aplicabile în materie

nu reprezintă situaţii de privare de libertate.94

Potrivit art. 5 orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege şi efectuată în

conformitate cu procedura prevăzută de lege. Legalitatea detenţiei se apreciază atât sub

aspect procedural cât şi sub aspect material. O privare de libertate este arbitrară atunci când

nu este conformă cu scopurile prevăzute de art. 5. Caracterul arbitrar poate fi determinat şi de

absenţa proporţionalităţii măsurii privării de libertate cu scopul urmărit.

Art. 5 paragraful 1 din Convenţie prevede şase cazuri în care o persoană poate fi

privată de libertate. Aceste cazuri sunt precis determinate de text. Curtea Europeană a decis în

repetate rânduri că lista excepţiilor de la recunoaşterea dreptului la libertate şi la siguranţă

este limitativă, exhaustivă şi numai o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art.5 paragraful 1

este compatibilă cu scopul şi obiectul Convenţiei.95

Situaţii de privare de libertate licită

1. Deţinerea după judecată şi condamnare vizează persoana deţinută în mod legal

după condamnarea de către un tribunal competent.

2. Arestarea sau deţinerea decurgând dintr-o ordonanţă cu caracter judiciar sau

dintr-o obligaţie legală este prevăzută de art. 5 paragraful 1 lit.b). Această dispoziţie vizează

93

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 96; 94

C. Bîrsan, op. cit., p. 289; 95

Ibidem, p. 292;

40

cazul persoanei care face obiectul unei arestări sau detenţii legale pentru nerespectarea unei

hotărâri judecătoreşti sau a unei obligaţii prevăzute de lege.

În cauza Vasileva c. Danemarcei ( 2003), Curtea a constatat violarea art. 5 paragraful

1 pentru durata excesivă ( 13 ore) a unei detenţii efectuate în scopul stabilirii identităţii

reclamantei, ca urmare a unui control al validităţii titlului de transport în comun.96

Aplicabilitatea acestui text a fost restrânsă prin prevederile art. 1 al Protocolului nr. 4

la Convenţie, potrivit cărora Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv

că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală.

3.Detenţia preventivă. Privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul său

este de a conduce persoana respectivă în faţa autorităţii judiciare competente,atunci când

există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive

temeinice a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după

săvârşirea acesteia.

4. Detenţia minorilor este posibilă cu condiţia ca ea să aibă ca scop fie supunerea lor

unei educaţii supravegheate97

, fie aducerea în faţa justiţiei.

5. Detenţia unor bolnavi şi persoane defavorizate este prevăzută în art. 5 paragraful

1 lit. e) al Convenţiei. Această privare de libertate priveşte în special persoanele susceptibile a

propaga o boală contagioasă, alienaţii, alcoolicii, toxicomanii şi vagabonzii. Detenţia trebuie

să aibă loc într-un spital sau într-un stabiliment specializat.

Internarea forţată a unei persoane, urmată de izolarea şi plasarea sa într-o cameră

încuiată, sub controlul constant al personalului clinicii, fără posibilitatea de a părăsi clinica

sau de a avea contacte cu lumea exterioară şi neurmată de punerea sub tutelă a reclamantei , a

condus Curtea la concluzia, în cauza Storck c. Germaniei (2005), că a fost încălcată dispoziţia

pozitivă impusă de art. 5 din Convenţie de a o proteja pe reclamantă împotriva ingerinţelor în

dreptul său la libertate individuală.98

În ceea ce priveşte noţiunea de vagabond, dispoziţiile Convenţiei nu definesc acest

termen, iar jurisprudenţa în materie nu este abundentă. În cauza De Wilde, Ooms şi Versyp c.

Belgiei, Curtea a reţinut definiţia dată vagabondajului de Codul penal belgian, potrivit cu care

“vagabonzii sunt persoanele care nu au nici un domiciliu sigur, nici mijloace de subzistenţă şi

care nu exercită în mod obişnuit vreo meserie sau vreo profesie”. Curtea a apreciat că această

definiţie nu se depărtează de la noţiunea uzuală a cuvântului “vagabond”, astfel că ea a reţinut

96

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 99; 97

A se vedea Curtea EDO, Pantea c. României(2003); 98

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 100;

41

că o persoană definită ca vagabond în sensul textului naţional citat, intră, în principiu, în

domeniul de aplicaţie a art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţie, putând fi privată de libertate,

în sensul acestei dispoziţii.99

În cauza Litwa c. Poloniei (2000), Curtea a avut ocazia să se pronunţe asupra noţiunii

de “alcoolic”. Astfel, Curtea a considerat că persoanele diagnosticate medical ca fiind

alcoolici, dar al căror comportament sub influenţa alcoolului reprezintă o ameninţare pentru

ordinea publică sau pentru ele însele, pot fi reţinute pentru protecţia ordinii publice sau a

interesului lor. Cu toate acestea, Curtea a stabilit ferm că art. 5 paragraf 1 lit. e) nu permite

detenţia unui individ doar pentru cî a consumat alcool. În speţa citată , Cureta a stabilit

existenţa unei violări a art. 5 deoarece circumstanţele concrete ale cauzei nu erau suficiente

pentru a dovedi că reclamantul, chiar sub influenţa alcoolului, ar constitui un pericol pentru

ordinea publică sau pentru el însuşi, pentru a justifica o detenţie de şase ore şi jumătate.100

6. Detenţia străinilor este autorizată de art.5 paragraful 1 lit. f), în scopul expulzării

sau extrădării sau pentru a împiedica o persoană să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul

statului.

Garanţiile instituite pentru persoanele private de libertate ( art.5 parag. 2-5)

Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională cu situaţia

care a determinat-o. de asemenea, privarea de libertate trebuie să fie dispusă şi executată de o

autoritate competentă. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.

Art. 5 parag. 2-5 conţine o serie de garanţii aplicabile persoanelor private de libertate.

Scopul acestor garanţii este acela de a permite apărarea împotriva oricărei atingeri arbitrare

aduse libertăţii persoanei.

1. Dreptul de a fi informat. Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul de a fi

informat, în cel mai scurt termen posibil şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor

arestării sau deţinerii şi a oricărei acuzaţii împotriva ei.

2. Dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător, de a fi trimis în judecată

într-un termen rezonabil sau eliberat.

3. Dreptul la recurs. Scopul acestei prevederi este asigurarea protecţiei împotriva

detenţiei arbitrare şi facilitarea eliberării persoanei atunci când detenţia este ilegală. România

99

C. Bîrsan, op. cit., p. 327; 100

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 101;

42

a fost considerată responsabilă de violarea acestui art. în cauza Pantea101

. În aceeaşi cauză,

Curtea a constatat şi violarea, de către statul român, a art. 5 paragraful 5 privind dreptul la

despăgubiri. Această hotărâre a Curţii a determinat, de altfel, importante modificări la nivelul

reglementărilor constituţionale şi legale româneşti sub aspectul duratei şi modului de luare a

măsurii arestării preventive, ca şi în privinţa dreptului la despăgubiri în cazul detenţiei

ilegale.

4. Dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală. Dreptul la despăgubiri presupune

reunirea unor condiţii: să existe o încălcare a condiţiilor prevăzute de celelalte dispoziţii ale

art.5; această încălcare să fi produs un prejudiciu.

Acest drept la despăgubiri nu trebuie confundat cu satisfacţia echitabilă prevăzută de

art. 41 al Convenţiei. Art. 5 paragraful 5 este, de altfel, singura prevedere specială a

Convenţiei privind acordarea unei compensaţii de către autorităţile naţionale pentru violarea

unui drept. Satisfacţia echitabilă, prevăzută de art.41 se pronunţă de către Curtea Europeană,

plata ei fiind în sarcina autorităţilor naţionale.102

Curs 5

Dreptul la un proces echitabil

Precizări prealabile

Dreptul la un proces echitabil este un drept de o importanţă considerabilă, ocupând un

loc deosebit într-o societate democratică şi într-un stat de drept. Acest drept este o garanţie a

exercitării celorlalte drepturi prevăzute de Convenţie. În jurisprudenţa sa recentă, Curtea

Europeană a stabilit chiar o excepţie de ordine publică europeană, instituind obligaţia

instanţelor naţionale de a nu acorda exequatur unei hotărâri judecătoreşti străine contrare art.

6; neîndeplinirea acestei obligaţii atrage, potrivit Curţii, violarea art.6 de către aceste

instanţe.103

Potrivit art. 6, garanţiile procesului echitabil se aplică oricărei persoane fizice sau

juridice. Protecţia pe care o instituie art. 6 nu acoperă toate litigiile, ci doar plângerile privind

drepturile şi obligaţiile cu caracter civil şi acuzaţiile în materie penală.

101

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 103; 102

Ibidem, p. 106; 103

Ibidem, p. 108;

43

În privinţa noţiunii de proces, a fost consacrată o interpretare extensivă , art. 6

aplicându-se atât înainte , cât şi după procesul propriu-zis, inclusiv în toate căile de atac

prevăzute de lege, deoarece el priveşte şi executarea deciziei judecătoreşti.

Plângerile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil

Plângerile reprezintă orice cerere adresată unui organ jurisdicţional. Plângerea trebuie

să îndeplinească unele condiţii: să fie reală şi serioasă. Ea poate avea ca obiect chestiuni de

fapt sau chestiuni de drept, să se refere la existenţa sau la exerciţiul dreptului.

Judecătorii europeni au admis că noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter civil,

include tot dreptul privat. Ei au precizat însă că plângerile vizate nu sunt doar cele din

domeniul dreptului privat în sensul clasic al termenului. Astfel, sunt incluse aici şi litigiile

dintre un particular şi stat, atunci când acesta acţionează ca o persoană privată. Drepturile şi

obligaţiile persoanelor particulare în relaţiile dintre ele sunt întodeauna considerate ca având

caracter civil. În relaţiile indivizilor cu statul, aprecierea devine mai complicată. Dintre

drepturile al căror caracter civil a fost recunoscut de Curte în astfel de relaţii, menţionăm:

dreptul de proprietate, dreptul de a desfăşura activităţi comerciale, dreptul de a primi

compensaţii pentru pierderile materiale suferite ca urmare a unor acte ilegale ale statului ( de

exemplu, în cauza X c. Franţei (1992), Curtea a stabilit că dreptul reclamantului la

despăgubiri pentru a fi contractat SIDA în urma unei transfuzii sanguine din cauza neglijenţei

imputabile statului constituie un drept civil în sensul art.6 ).104

Domeniul de aplicare al textului analizat nu poate cuprinde drepturile constituţionale

şi politice, precum şi materia admiterii sau îndepărtării unui străin de pe teritoriu unui

stat.105

Litigiile care privesc exercitarea dreptului de a fi ales şi de a-şi păstra mandatul nu

intră în câmpul de aplicare al art.6.

Acuzaţiile în materie penală

Pentru a asigura o protecţie cât mai eficientă drepturilor omului, judecătorii europeni

au dat o interpretare extensivă acestei noţiuni, ea devenind o noţiune autonomă faţă de

definiţia din dreptul intern al statelor. În general, prin acuzaţie se înţelege notificarea oficială,

din partea autorităţii competente, a învinuirii că o persoană a săvârşit o infracţiune. Vor fi

considerate ca acuzaţii în materie penală măsuri ca arestarea, deschiderea unei anchete

preliminare, deoarece ele se referă la infracţiuni.

104

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 110; 105

C. Bîrsan, op. cit., p. 439;

44

O problemă mai dificilă se pune în cazul executării pedepselor; după o jurisprudenţă

constantă în sensul excluderii acesteia de la aplicarea art. 6, recent s-a decis că executarea

unei hotărâri judecătoreşti trebuie considerată ca fiind parte integrantă a procesului în sensul

art.6.106

Pentru a se stabili dacă o persoană este acuzată de săvârşirea unei fapte penale, Curtea

a stabilit în jurisprudenţa sa următoarele trei criterii107

:

a) calificarea ei ca infracţiune în legea naţională;

b) natura infracţiunii;

c) natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii ce urmează a fi aplicată autorului ei.

Garanţiile unui proces echitabil

1. Dreptul de a fi judecat de un tribunal independent şi imparţial prevăzut de lege.

Deşi acest text nu prevede obligaţia instituirii unui dublu grad de jurisdicţie în materie civilă,

dacă statul a instituit un astfel de sistem, atunci el trebuie să asigure garanţiile unui proces

echitabil în faţa instanţelor superioare. În materie penală art. 2 al Protocolului nr. 7 la

Convenţie garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicţie.

Cu toate că nu este menţionat expres în textul art. 6 parag.1, dreptul la un proces

echitabil presupune şi dreptul de acces la un tribunal. Dreptul de acces la un tribunal

trebuie asigurat în mod efectiv, fără niciun fel de piedici. Astfel de piedici pot consta în lipsa

asistenţei judiciare pentru persoanele fără resurse suficiente (cauza Airey c. Irlandei) sau

instituirea unor obstacole de ordin procedural în calea accesului la jurisdicţia unui tribunal

(cauza Brumărescu c. României). Acest drept nu este însă absolut. Statele păstrează o

anumită marjă de apreciere în asigurarea accesului la un tribunal, putând exista unele limitări

necesare într-o societate democratică în vederea atingerii unui scop legitim (cauza

Ashingdane c. Regatului Unit).108

Un exemplu de limitare a accesului la un tribunal, care poate fi justificată, este

imunitatea de jurisdicţie, imunitatea magistraţilor, imunitatea parlamentară.

2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil. Pentru aprecierea caracterului

rezonabil al duratei procedurii, judecătorii europeni utilizează diverse criterii, între care :

complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităţilor

106

B. Selejan-Guţan , 2006, op.cit., p. 115; 107

C. Bîrsan , op. cit., p. 444; 108

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 116;

45

competente. Numai atunci când aceasta din urmă stă la baza unui termen apreciat ca

nerezonabil, va fi antrenată răspunderea statului.

3. Publicitatea procedurii. Publicitatea procedurii presupune în primul rând

respectarea oralităţii acesteia. Există şi limite ale principiului publicităţii, expres prevăzute de

art. 6; accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei sau publicului în timpul procesului, în

interesul moralităţii, ordinii publice sau siguranţei naţionale., sau atunci când interesele

minorilor sau protecţia vieţii private a părinţilor o cer.

Garanţii acordate acuzatului într-un proces penal

Prezumţia de nevinovăţie. Potrivit art. 6 paragraful 2 orice persoană acuzată de o

infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa este legal stabilită. Prezumţia

de nevinovăţie este o regulă esenţială pentru existenţa unui proces echitabil în materie penală.

Câmpul de aplicare al acestei garanţii a fost extins considerabil de către Curtea

Europeană. S-a admis astfel că prezumţia de nevinovăţie profită oricărei persoane care nu a

fost condamnată prin hotărâre definitivă. S-a arătat că reprezentanţii statului trebuie să

respecte o anumită neutralitate în privinţa situaţiei juridice a unui suspect. Astfel, în cauza

Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei , Curtea a arătat că prezumţia de nevinovăţie

presupune, printre altele, ca membrii tribunalului să nu aibă nici o idee preconcepută că

inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat.109

Această obligaţie o au, pe lângă

instanţele judecătoreşti, orice reprezentanţi ai autorităţilor publice, precum şi persoanele

private, mai ales jurnaliştii.

Dreptul la apărare. Garanţia dreptului la apărare este o garanţie complexă, care

cuprinde, la rândul ei, o serie de drepturi esenţiale pentru existenţa unui proces echitabil în

materie penală şi anume: dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei, dreptul de

a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării, dreptul de a se apăra în mod eficient,

dreptul la martori, dreptul la interpret.

Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării presupune posibilitatea

acuzatului de a comunica cu avocatul său, în vederea pregătirii apărării. Orice restrângere a

acestui drept trebuie să fie justificată de un scop legitim de interes public.110

Pentru a-şi organiza apărarea acuzatul trebuie să aibă acces la dosarul său. Într-o

primă etapă jurisprudenţială, accesul la dosar prin intermediul avocatului a fost considerat

109

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 121; 110

Ibidem, p. 122;

46

suficient.111

Au apărut apoi controverse, mai ales deoarece Convenţia permite unui acuzat să

se apere singur. În urma evoluţiei jurisprudenţiale, este astăzi esenţial ca acuzatul să poată să-

şi consulte direct dosarul, fie că se apără singur fie că este asistat de avocat.112

Dreptul de a se apăra în mod eficient reprezintă necesitatea respectării principiului

liberei alegeri a apărătorului de către acuzat. Din momentul în care avocatul este ales,

autorităţile trebuie să asigure libera comunicare a acestuia cu clientul.

Noţiunea de martor este una din noţiunile autonome ale Convenţiei. Această noţiune

include şi experţii. Este considerat martor şi persoana ale cărei declaraţii scrise sunt

constituite ca probe în faţa instanţei, chiar dacă ele nu depun mărturie directă.

Dreptul la martori nu este absolut. Convocarea şi interogarea oricărui al apărării nu

este o obligaţie; tribunalul dispune de o putere suverană de apreciere, cu condiţia să respecte

obligaţia de motivare a unei asemenea decizii,113

precum şi principiul egalităţii armelor.

Orice acuzat are dreptul de a fi asistat de un interpret în mod gratuit dacă nu vorbeşte

sau nu înţelege limba folosită în şedinţă. Dreptul la interpret trebuie asigurat şi atunci când

avocatul acuzatului înţelege şi vorbeşte limba folosită în cadrul procedurii. De asemenea

autorităţile trebuie să se asigure că interpretul este competent.

Curs 6

Interzicerea discriminarii

Universalitatea recunoaşterii şi apărării drepturilor omului impune în mod necesar

aplicarea lor egală pentru toţi indivizii; “toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în

demnitate şi în drepturi” proclamă primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor

Omului din 1948. Aceasta înseamnă că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt recunoscute

tuturor indivizilor, fără nicio discriminare.

Principiul nediscriminării este, practic, înscris în toate tratatele şi documentele

internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Art. 2 paragraful 1 din Declaraţia Universală

dispune că fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile pe care ea le

proclamă, fără nicio deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de

opinie politică sau de orice altă opinie, de originea sa naţională sau socială, de averea sa, de

111

Curtea EDO, Melin c. Franţei (1993); 112

Curtea EDO, Voisine c. Franţei (2000); 113

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 124;

47

naştere sau care ar decurge din orice altă situaţie. Acest principiu presupune aplicarea unui

tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.114

Art. 14 din Convenţie dispune că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care

ea le recunoaşte trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată pe sex, rasă, culoare,

limbă, religie,opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la

o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Convenţia europeană nu conţine o interdicţie generală a discriminării care să

privească toate drepturile şi libertăţile recunoscute în sistemele naţionale de drept ale statelor

contractante.

La 26 iunie 2000, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Protocolul

nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare

deschis spre semnare la Roma la 4 noiembrie 2000.115

Potrivit art. 1 al acestui Protocol,

exercitarea oricărui drept prevăzut de legea naţională a unui stat contractant este asigurată,

fără nicio discriminare întemeiată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii

politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate

naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie şi că nimeni nu poate face obiectul unei

discriminări din partea unei autorităţi publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din

motivele arătate.116

Acest protocol a intrat în vigoare la 1 aprilie 2005. Deci de la 1 aprilie

2005, toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor contractante vor putea invoca în faţa

instanţei europene încălcarea dreptului la nediscriminare de către autorităţile naţionale nu

numai cu privire la drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie ci şi cu privire la orice

drept recunoscut în legislaţia naţională a statului contractant în cauză, cu îndeplinirea

condiţiilor necesare sesizării Curţii: epuizarea căilor interne de atac şi să nu fi trecut 6 luni de

la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti interne în care se concretizează încălcarea

invocată.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţie nu are o existenţă

independentă, deoarece nu poate fi invocat decât cu privire la drepturile şi libertăţile pe care

aceasta le reglementează. Art. 14 nu adaugă la lista drepturilor ci le întăreşte protecţia.117

Cu

toate acestea, Curtea a decis că nu este imposibilă o aplicare oarecum autonomă a art. 14:

dacă art. 14 trebuie combinat cu un alt articol al Convenţiei ce garantează un drept, nu este

necesar ca acest drept să fie el însuşi violat. Curtea s-a pronunţat ferm, transformând obligaţia

114

C. Bîrsan, op. cit., p.889; 115

Ibidem, p.890; 116

Ibidem; 117

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 184;

48

negativă a statelor de a nu discrimina, într-o obligaţie pozitivă, de a asigura egalitate de

tratament. În jurisprudenţa sa, Curtea a respins teoria potrivit căreia nu poate exista o violare

a art. 14 fără încălcarea altui articol.

Într-o speţă, reclamanţilor, care aveau soţiile stabilite legal în Marea Britanie, li s-a

refuzat, în conformitate cu normele engleze ce reglementau imigrarea la epoca faptelor,

dreptul de a se stabili în calitate de soţi în această ţară; ei au invocat printre altele, încălcarea

de către autorităţile britanice a dreptului lor la viaţă privată, garantat de art. 8 din Convenţie,

considerat izolat sau în combinaţie cu art. 14. Pe terenul art. 8 Curtea a constatat că, în

realitate, litigiul nu privea atât viaţa familială a reclamanţilor, cât o problemă de imigraţie; or,

potrivit unui principiu de drept internaţional bine stabilit, statele au dreptul de a controla

intrarea nenaţionalilor pe teritoriul lor. Curtea a ajuns la concluzia că, prin refuzul incriminat,

autorităţile britanice nu au încălcat art. 8 sub aspectul obligaţiei respectării “vieţii de familie”.

În schimb , prin raportare la art. 14 din Convenţie, instanţa europeană a constatat faptul că

soţul stabilit în Marea Britanie putea obţine autorizaţia de a-şi aduce soţia, care nu avea

naţionalitatea britanică, să locuiască împreună cu el în această ţară.118

Deci în speţă s-a

produs o încălcare a art. 14 din Convenţie.

Conform unor hotărâri ale Curţii, o diferenţă de tratament fiscal între rezidenţi şi

nerezidenţi este nejustificată (cauza Darby c. Suediei, 1990); diferenţa de tratament între

adulţi şi minori pentru detenţia provizorie este justificată ( cauza Boumar c. Belgiei, 1988). O

discriminarea bazată pe criteriul religios şi o violare a art. 14 combinat cu art. 8 au existat în

cauza Hoffmann c. Austriei (1993): reclamantei, membră a sectei Martorii lui Iehova, i se

refuzase acordarea custodiei copiilor pe motivul apartenenţei la această sectă, ai cărei

membri, între altele, sunt cunoscuţi pentru opoziţia la transfuziile de sânge.119

Discriminarea pe criteriul orientării sexuale a făcut obiectul cauzei Karner c. Austriei

(2003). În speţă, Curtea a stabilit că diferenţa de tratament a partenerului supravieţuitor dintr-

un cuplu homosexual faţă de cel dintr-un cuplu heterosexual în privinţa dreptului de a rămâne

în domiciliul comun este nejustificată sub raportul art. 14 combinat cu art. 8 din Convenţie.

118

C. Bîrsan, op. cit., p.894; 119

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p.183;

49

Curs 7

Dreptul la respectarea vietii private si de familie.Dreptul la casatorie

Precizări prealabile

Articolul 8 este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenţiei care protejează

drepturi ce semnifică respectul social datorat individului. El are, astfel, prerogative care-i

permit să pretindă respectarea vieţii sale private şi de familie, a dreptului său la domiciliu şi

la corespondenţă; de asemenea, el este îndrituit la respectarea libertăţii sale de gândire, de

conştiinţă şi de religie ( art. 9 ), a libertăţii sale de exprimare şi de informare (art.10) şi a

libertăţii de asociere (art.11).

Noţiunile de viaţă privată, domiciliu şi corespondenţă utilizate în art. 8 au fost

interpretate “dinamic” de Curtea Europeană, ele acoperind şi activităţi profesionale sau

comerciale. De asemenea este protejat şi dreptul la nume, înţeles ca un mijloc de identificare

personală şi de relaţie cu alţii. În plus Curtea a inclus în noţiunea de viaţă privată integritatea

fizică şi morală a persoanei, cuprinzând şi viaţa sexuală a acesteia.120

Este protejat inclusiv

dreptul la un mediu sănătos ca făcând parte din sfera protecţiei vieţii private. Astfel , în cauza

Lopez – Ostra c. Spaniei, Curtea a decis că prin plasarea unei staţii de epurare a apelor

reziduale, cu efecte nefaste asupra vieţii private şi de familie a reclamantei, în apropierea

domiciliului acesteia, statul în cauză nu a asigurat justul echilibru între interesele generale,

concretizate în speţă de necesitatea de a construi asemenea instalaţie şi cele personale, în

speţă, dreptul reclamantei de a beneficia de un mediu înconjurător sănătos, drept apărat prin

art. 8 din Convenţie.121

De asemenea, în cauza Guerra ş.a. c. Italiei, Curtea a statuat în sensul că există

urmări directe ale producerii de noxe prin activitatea unei uzine chimice asupra vieţii private

şi familiale a reclamanţilor, iar statul italian nu a luat măsurile pozitive de a le comunica

informaţii esenţiale care le-ar fi permis să evalueze riscurile rezultate din activitatea acelei

uzine şi să decidă astfel dacă pot continua să locuiască în vecinătatea ei.122

Respectarea dreptului la viaţă privată

120

Comisia EDO, X şi Y c. Olandei (1985) 121

C. Bîrsan, op. cit., p. 599; 122

Ibidem, p.600.

50

Noţiunea de viaţă privată la care se referă art.8 al Convenţiei nu poate fi definită cu

precizie. După cum s-a arătat în doctrină este o noţiune al cărei conţinut variază în funcţie de

epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăieşte şi chiar de grupul

social căruia acesta îi aparţine.

În cauza Chapman c. Regatului Unit, Curtea Europeană a statuat că “viaţa în caravană

face parte integrantă din identitatea ţigănească, pentru că se înscrie într-o lungă tradiţie a

călătoriei urmate de această minoritate”, de aceea “măsurile privitoare la staţionarea de

caravane influenţează facultatea acestei comunităţi de a-şi păstra identitatea şi de a avea o

viaţă privată şi familială conformă acestei tradiţii”.123

În concepţia instanţei europene, noţiunea de viaţă privată cuprinde, în primul rând,

integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intimă a individului. Respectul vieţii private

trebuie, de asemenea, să cuprindă, într-o anumită măsură, dreptul individului de a stabili şi

dezvolta relaţii cu semenii săi. Mai mult, în jurisprudenţa Curţii, protecţia conferită de art.8

dreptului la viaţă privată are în vedere îmbinarea vieţii personale cu cea socială a individului,

imposibil de disociat în societatea modernă în care se trăieşte în prezent.

Identitatea sexuală şi libertatea vieţii sexuale

Curtea Europeană a arătat că viaţa privată acoperă integritatea fizică şi morală a

persoanei şi include viaţa sexuală. Acest drept, fundamentat pe principiile toleranţei şi

pluralismului, se defineşte ca dreptul fiecăruia de a duce o viaţă sexuală la alegerea sa şi în

conformitate cu identitatea sa interioară, chiar dacă acest comportament sexual este

susceptibil de a “şoca şi nelinişti” pe majoritatea oamenilor. Astfel, relaţiile sexuale între

persoane de acelaşi sex – adulţi ce consimt la aceasta – şi care au loc în intimitate nu pot face

obiectul unei represiuni penale.124

În plus, Curtea a subliniat că discriminarea pe motivul

orientării sexuale reprezintă o violare a art. 8. în cauzele Perkins şi R c. Regatului Unit (2002)

şi Beck, Copp şi Bazelez c. Regatului Unit (2002), Curtea a considerat trecerea în rezervă a

reclamanţilor, pe motivul orientării homosexuale, ca fiind o încălcare a art.8. Interzicerea şi

sancţionarea penală a unor activităţi homosexuale în grup şi înregistrarea unor casete cu

caracter pur privat constituie, de asemenea, o încălcare a art. 8.125

123

C. Bîrsan, op. cit., p. 598; 124

Curtea EDO, Norris c. Rusiei ( 1988) 125

Curtea EDO, A.D.T. c. Marii Britanii (2000)

51

Una din materiile cele mai controversate este cea a transsexualismului. Curtea

Europeană a recunoscut implicit, în cauza Ress c. Regatului Unit (1986) şi apoi expres, în

cauza B. c. Franţei (1992), dreptul persoanei de a-şi schimba identitatea sexuală. Cu toate

acestea , Curtea a recunoscut că statul are o largă marjă de apreciere pentru a justifica refuzul

său de a recunoaşte în drept noua identitate sexuală a transsexualilor operaţi şi că nu se poate

impune o obligaţie pozitivă generală a statelor de a modifica sistemele de înregistrare a

naşterilor astfel încât să dea solicitanţilor dreptul de a aduce la zi sau de a adnota acest

registru pentru a figura în el o nouă identitate sexuală.126

Recent, în hotărârile de referinţă din cauzele I. c. Regatului Unit şi Christine Goodwin

c. Regatului Unit(2002),Curtea a arătat că poate exista o atingere gravă dusă vieţii private

dacă dreptul intern este incompatibil cu un aspect important al identităţii personale. Stresul şi

înstrăinarea generate de discordanţa dintre rolul adoptat în societate de o persoană

transsexuală operată şi condiţia impusă de drept, care refuză să consacre schimbarea de sex,

nu poate, în opinia Curţii, să fie considerate drept un inconvenient minor decurgând dintr-o

formalitate. Este vorba de un conflict între realitatea socială şi drept, care plasează persoana

transsexuală într-o situaţie anormală, inspirându-i sentimente de vulnerabilitate, umilire şi

anxietate.

În privinţa situaţiei de fapt, Curtea a reţinut că reclamantele, declarate de sex masculin

la naştere, au suferit o operaţie de conversie sexuală şi au, în prezent, viaţa socială a unei

femei. Totuşi, pe plan juridic, ele continuă a fi de sex masculin, cu consecinţe, spre exemplu,

în privinţa pensiilor şi a vârstei de pensionare.127

Curtea a constatat că operaţia de conversie

sexuală s-a produs în condiţii de deplină legalitate, legislaţia internă recunoscând o asemenea

posibilitate; or atunci când statul autorizează tratamentul şi intervenţia chirurgicală ce permit

unui transsexual să ajungă la schimbarea de sex dorită, când operaţia este finanţată de

asigurările sociale, apare ca ilogic refuzul recunoaşterii implicaţiilor ei juridice.

Curtea s-a exprimat foarte ferm: “în secolul XXI-lea, facultatea transsexualilor de a se

bucura pe deplin, precum concetăţenii lor, de dreptul la dezvoltarea personală şi la integritate

fizică şi morală nu poate fi considerat drept o chestiune controversată. Pe scurt, situaţia

nesatisfăcătoare a transsexualilor operaţi, care trăiesc între două lumi, deoarece nu aparţin cu

adevărat niciunui sex, nici celuilalt, nu mai poate dura.” În cauza citată, Curtea s-a pronunţat

în favoarea reclamantelor, constatând încălcarea art.8 din Convenţie.128

126

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 136; 127

C. Bîrsan, op. cit., p. 613; 128

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 137;

52

Dincolo de absenţa unui context european în această materie, Curtea a reţinut

existenţa unor elemente clare şi incontestabile care demonstrează o tendinţă internaţională

continua nu numai spre o acceptare socială crescândă a persoanelor transsexuale, dar şi spre o

recunoaştere juridică a noii identităţi sexuale a transsexualilor care au suferit o operaţie de

schimbare a sexului.129

Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie

Art. 12 al Convenţiei nu defineşte dreptul de a se căsători, plasându-l în cadrul

legislaţiilor naţionale care-i reglementează exerciţiul.

Art.12 garantează şi dreptul de a întemeia o familie, adică dreptul de a avea copii.130

Acest text nu implică însă posibilitatea de a procrea oricând, putând exista limitări ale acestui

drept, ca în situaţia restricţionării dreptului uni deţinut de a întreţine relaţii intime cu soţia sa.

Numărul copiilor dintr-o familie nu poate face obiectul unor limitări, dar art. 12 nu

poate însemna obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii şi alte ajutoare de acest fel.

Se exclude însă orice măsură de planificare familială forţată : contracepţie, avort sau

sterilizare forţată. Nu constituie încălcări ale acestui drept campaniile informative ale statelor

privind planificarea familială şi de promovare a unor metode contraceptive, atâta timp cât ele

nu conţin nici un element de constrângere.

De asemenea, nu constituie încălcări ale dreptului la căsătorie limitările fondate pe

lipsa capacităţii sau a consimţământului.

Art. 5 din Protocolul nr.7 la CEDO prevede că soţii se bucură de egalitate în drepturi

şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor, în ceea ce priveşte

căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu

împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.

Acest drept impune statului obligaţia pozitivă de a “oferi un cadru juridic satisfăcător”

pentru a garanta soţilor egalitatea în drepturi şi obligaţii, în mod special în relaţiile lor cu

copiii şi în cazul desfacerii căsătoriei.

Curs 8

Dreptul la imagine131

129

C. Bîrsan , op. cit., p. 614; 130

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 145;

53

Precizări prealabile

Imaginea persoanei, la fel ca şi numele, constituie un element identificator al

persoanei. Cuvântul imagine derivă din lat. imago şi fr. image., iar sensul acestuia în situaţia

analizată, relevă reprezentarea trăsăturilor fizice ale persoanei, dimensiunea exterioară a

omului.

Protejarea juridică a persoanei împotriva atingerilor aduse imaginii sale poartă

denumirea de ”drept la imagine”.

Element identificator al persoanei, imaginea persoanei presupune că fiecare este

îndreptăţit să se opună divulgării prin orice mijloace a elementelor vieţii sale şi la

reproducerea imaginii fără consimţământul său. Posibilitatea persoanei de a împiedica

folosinţa imaginii sale se fundamentează pe autonomia individuală132

.

Dreptul la imagine este un drept autonom, analizat totuşi în contextul protecţiei

personalităţii; însă mulţi autori l-au considerat inclus în dreptul al viaţa privată. O atingere a

dreptului la imagine trebuie să fie considerată independent de o atingere a vieţii private. Mai

mult, surprinderea imaginii unei persoane valorează la fel, indiferent că se face în locuri

publice sau în locuri private.

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut dreptul persoanei la

propria imagine ca o componentă a respectului vieţii private. Publicarea imaginii unei

persoane, fără consimţământul acesteia, ce ar avea ca efect prejudicierea materială sau morală

a acesteia, constituie o încălcare a art. 8 din Convenţie. În cauza Peck c. Regatului Unit,

2003, difuzarea la televiziune, în cadrul unei campanii de informare, a imaginii reclamantului

în cursul unei tentative de sinucidere, surprinsă de o cameră ce făcea parte dintr-un circuit

închis, a constituit o atingere gravă şi disproporţionată adusă vieţii private a acestuia şi, pe

cale de consecinţă, o violare a art. 8133

.

Potrivit legislaţiei noastre, dreptul la propria imagine este prevăzut în prezent şi în

noul Cod civil, art. 58 (intitulat Drepturile personalităţii, cuprins Capitolul II ”Respectul

datorat fiinţei uumane şi drepturilor ei inerente” al Cărţii I ”Despre Persoane”) prezentându-

131

Nicolau Ingrid, Manuc Liliana, Protectia internationala a drepturilor omului, Ed. Sitech, Craiova,

2012,p.51; 132

O.Ungureanu, C. Jugastru, ”Drept civil. Persoanele. Ediţia a 2-a, revăzută”, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2007, p. 44; 133

B. Selejan-Guţan, op. cit., 2008, p. 153;

54

l ca un drept al personalităţii, un drept primordial pentru fiecare, alături de dreptul la viaţă, la

sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, la respectarea vieţii private134

.

Dreptul la propria imagine este un drept particular deoarece caracterele acestuia nu

sunt întocmai caracterelor generale ale acestor drepturi. Atfel, dreptul la propria imagine

poate face obiectul unei convenţii cu titlu oneros, deci imaginea poate fi vândută, iar

extrapatrimonialitatea acesteia este doar relativă. Asistăm astăzi la o mutaţie a dreptului la

imagine, dintr-un drept absolut într-un drept relativ135

.

Noţiunea ”bun în afara comerţului” a devenit relativă. Dacă transmisiunea corpului

uman este problematică136

, nu acelaşi lucru se poate spune despre actele prin care dispunem

de noi înşine fără a ne aliena; aceste operaţiuni sunt perfect licite. Cu anumite rezerve, în

special respectul demnităţii umane, sunt perfect licite convenţiile prin care se acordă altuia un

drept de uz sau de folosinţă asupra ta însuţi, oricare ar fi partea din elementele personalităţii:

concesiunea folosinţei corpului, a forţei de muncă, a imaginii, a vocii şi a informaţiei

personale. Aceste convenţii pot fi încheiate cu titlu oneros, însă aceasta nu face din

elementele persoanei umane elemente ale patrimoniului deoarece acesta nu dobândeşte decât

bunurile alienabile137

.

Art. 73 din noul Cod civil, cu titlul ”Dreptul la propria imagine” prevede: ”(1) Orice

persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea

poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţisării sale fizice ori a

vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân

aplicabile”138

.

După modelul art. 36 din Codul civil al provinciei Quebevc, noul Cod civil, în art. 74

prezintă exemplificativ 9 cazuri de atingere a vieţii private, însă interesează numai 3 din

acestea, şi anume: captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un

spaţiu privat fără acordul acesteia; difuzarea de materiale conţinând imagini privind o

persoană aflată în tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter

134

I. Nicolau,”Drepturi şi libertăţi fundamentale”, Editura Europolis, Constanţa, 2007, p. 59; art. 58 din noul

Cod civil: „(1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la

propria imagine, la respectarea vieţii private, precul şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege. (2) Aceste nu

sunt transmisibile.” 135

O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drepturile personalităţii. Dreptul la propria imagine în noul Cod civil”, în

Noul Cod civil” în Acta Universitatis Lucian Blaga, nr. 1/2010, Editura Rosetti, Sibiu, p. 17-18 136

Pentru detalii, a se vedea, P. Lazăr, op. cit., p.198-216, 121-134, 159-182; 137

O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Eseu asupra clasificării bunurilor în dreptul civil”, op. cit., p. 165; 138

art. 75 din noul Cod civil reglementează limitele drepturilor personalităţii: ”(1) Nu constituie o încălcare a

drepturilor prevăzute în aceastp secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele

internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor

constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este

parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”

55

personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament,

circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără

acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este deceadată, fără acordul familiei

sau al persoanelor îndreptăţite; utilizarea cu rea-credinţă a numelui, imaginii, vocii sau

asemănării cu o altă persoană.

A doua situaţie exemplificată mai sus, privind starea de sănătate a fost reglementată şi

în art. 18 alin. 1 din Decizia nr. 248 din 1 iulie 2004 emisă de către Consiliul Naţional al

Audiovizualului, fiind bineveneintă deoarece adesea nu este respectată, chiar cu bune intenţii.

Colocviul Curţii de Casaţie franceză din 9 aprilie 2009 a fost consacrat mizei şi

perspectivelor secretului medical. Domnul V. Lamada, primul preşedinte al Curţii de Casaţie

franceze, în cuvântul său introductiv a subliniat că secretul medical este răspunsul la protecţia

intimităţii persoanei, protecţie pe care o aşteaptă toţi de la legiuitor şi al cărei garant este

judecătorul. Acesta este motivul pentru care, de mai mulţi ani, legislaţia a încercat să

definească conţinutul secretului medical, luând în considerare ceea ce este dorit din punct de

vedere moral, eficient din punct de vedere social şi posibil din punct de vedere ştiinţific.

Aceste trei obiective nu coincid neapărat. Dreptul la secretul medical se situează la graniţa

între etică şi juridic. Transmiterea de informaţii de către practician se confruntă cu o

intruziune în intimitatea pacientului şi a persoanelor apropiate acestuia. Este imposibil să se

ridice secretul medical, chiar dacă există consimţământul celui interesat şi chiar dacă

informaţiile sunt deja cunoscute de terţe persoane139

.

Domnul P. Sargos, preşedinte de secţie la Curtea de Casaţie franceză, a prezentat

comunicarea intitulată ”Învăţămintele secretelor trădate de Jules Bastien-Lepage şi Francois

Mitterand”. El a subliniat că secretul medical trebuie să fie protejat pentru că aceasta este o

exigenţă a sănătăţii publice. Această nevoie a sănătăţii publice rămâne, mai mult ca oricând în

zilele noastre, de esenţa relaţiei dintre medic şi pacient. Francois Mitterand a murit la 8

ianuarie 1996, de un cancer diagnosticat în 1981. După câteva zile de la decesul său, medicul

său personal a violat secretul medical al pacientului, publicând împreună cu un coautor o

carte numită ”Marele secret”, în care dezvăluia boala lui Mitterand. Secretul datelor

medicale, condiţie a sănătăţii publice, fundament al relaţiei de încredere între medic şi

pacient, precum şi componentă majoră a dreptului la respectul vieţii private, rămâne păstrat

de o remarcabilă doctrină jurisprudențială seculară140

.

139

I. Turcu, op. cit., p. 91; 140

Ibidem, p. 92;

56

În cazul expus, succesorii preşedintelui au suferit un grav prejudiciu moral,

concretizat în atingerea adusă sentimentelor profunde faţă de defunct. Publicarea cărţii a avut

loc la câteva zile după decesul lui Mitterand în ciuda respectului datorat durerii familiei

îndoliate. În încercarea de a tranşa conflictul dintre respectarea vieţii private şi dreptul la

informare al publicului, instanţele franceze s-au aliniat opiniei că secretul medical are un

caracter general şi absolut. El este instituit atât în interesul pacientului, de a se confesa fără

rezerve medicului, cât şi în interes general141

.

Reproducerea unei persoane printr-o fotografie, film, desen, reţeaua internet necesită

acordul acelei persoane. Cel care reproduce imaginea persoanei trebuie să aducă dovada

acordului subiectului, şi nu doar drepturile fotografului.

Acordul dat pentru realizarea imaginii nu înseamnă şi acordul dat pentru difuzarea

acesteia. Potrivit art. 88 din Legea nr. 8/1996, ”utilizarea unei opere care conţine portretul

unei persoane se poate face numai cu autorizarea persoanei reprezentate în acel portret.

Autorul, proprietarul sau posesorul acestora nu are dreptul să o reproducă sau să o utilizeze

fără consimţământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani

după moartea persoanei reprezentate”.

Actele juridice asupra imaginii sunt supuse cerinţelor de capacitate, iar

consimţământul acordat de o persoană trebuie să fie neviciat. Consimţământul acordat este

revocabil până la momentul publicării imaginii persoanei. În situaţia captării sau utilizării

imaginii persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, pentru acordarea consimţământului

este nevoie de autorizarea reprezentantului legal.

Consimţământul poate fi expres sau tacit. Noul Cod civil, în art. 76, intitulat

”Prezumţia de consimţământ”, dispune că atunci ”când însuşi cel la care se referă o

informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice

despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului,

consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris”.

Prezumţia operează până la proba contrară.

În doctrină, sunt formulate două excepţii importante de la principiul consimţământului

expres: acordul se prezumă la captarea imaginii în timp ce persoana participă la anumite

evenimente cu caracter public; acordul se prezumă la captarea şi/ sau difuzarea imaginii în

141

C. Jugastru, ”Încălcarea vieţii private-sursă a prejudiciilor extrapatrimoniale” în ”Acta Universitatis

Lucian Blaga 1-2/2001”, Editura Rosetti, Sibiu, 2001, p. 76;

57

timp ce persoana îşi exercită profesia sau o activitate publică. Prezumţiile nu vor opera dacă

persoana se opune fixăriisau difuzării imaginii sale142

.

Potrivit art. 88 alin. 2, 3, consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentată

în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza. Consimţământul

nu este necesar pentru utilizarea unei opere care conţine portretul unei persoane general

cunoscute şi dacă portretul a fost executat cu ocazia acţiunilor sale publice sau a unei

persoane a cărei reprezentare constituie numai un detaliu al unei opere ce reprezintă o

adunare, un peisaj sau o manifestare publică.

Imaginea-reproducere în cazul contractului de comandă, constituie un bun distinct de

personalitatea modelului pentru că este o operă de artă. În această situaţie, exploatarea

imaginii aparţine autorului operei dacă acesta a obţinut în prealabil acordul modelului de a

exploata imaginea sa, însă subiectul reprezentat nu poate exploata opera dacă artistul nu l-a

autorizat în acest sens deoarece acesta din urmă a încorporat în operă, pe lângă imaginea-

sursă, şi elemente ale personalităţii sale, care astfel vor fi protejate împotriva oricărei mutilări

sau distorsionări143

. Autorul, având un anumit grad de responsabilitate faţă de operă şi din

dorinţa de a-şi proteja reputaţia, acesta poate solicita interzicerea exploatării de orice natură

sau oricărui act care ar aduce atingeri fizice operei sau care ar aafecta reputaţia sa144

.

În cazul unui litigiu, judecătorul va trebui să interpreteze strict întinderea autorizaţiei

întrucât consimţământul persoanei nu are valoare decât pentru o situaţie anume precizată. De

exemplu, o actriţă care a acceptat să pozeze dezbrăcată pentru publicitatea unui produs

cosmetic avea temei să susţină că i s-a adus atingere intimităţii vieţii private atunci când un

periodic specializat în nuduri a reprodus fotografia în alte scopuri145

.

Consimţământul dat pentru elaborarea unui catalog pe suport de hârtie nu poate fi

considerat tacit dacă acesta a fost basculat şi pe site-ul internet al unei societăţi. În absenţa

consimţământului actual, imaginea nu va fi utilizată din nou, chiar în cadrul aceleiaşi

publicaţii146

.

Pentru acordarea de daune-interese, nu este neceasar ca fotografia publicată fără

consimţământul celui reprezentat, să aibă un caracter ofensator sau jignitor, însă nu este

142

Ibidem, p. 25; 143

O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drept civil. Persoanele in reglementarea noului Cod civil”, Editura

Hamangiu, 2011, p.61; 144

E. G. Olteanu, S. Cercel, ”Dreptul moral la integritatea operei”, în ”Revista Română de dreptul proprietăţii

intelectuale. Nr. 3 (20) septembrie 2009”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 63; 145

O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drepturile personalităţii. Dreptul la propria imagine în noul Cod civil”, în

Noul Cod civil” în op. cit., p. 24; 146

C. Jugastru, ”Expunerea drepturilor personalităţii”, în Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1/2008, Editura

Rosetti, Sibiu, p. 21

58

considerată atingere a dreptului la imagine, reproducerea care înfăţişează o mulţime anonimă

din care face parte şi subiectul.

Imaginea persoanei dispare odată cu aceasta, însă rămâne să fie protejată imaginea

corpului neînsufleţit. Noul Cod civil dedică o întreagă secţiune respectului datorat persoanei

şi după decesul său. În art. 79, legiuitorul precizează ”memoria persoanei decedate este

protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă”.

Apropiaţii defunctului pot cere sancţionarea reproducerii imaginii mortului pe baza

propriului lor drept la viaţa privată, deoarece dreptul la propria imagine, ca orice drept al

personalităţii nu este transmisibil (art. 58).

Potrivit art. 256 din noul Cod civil, ”(1) acţiunea pentru restabilirea dreptului

nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de

către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate,

precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv. (2)

acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate poate fi pornită de

cei prevăzuţi la alin.1”

Într-o altă opinie s-a afirmat că cel decedat rămâne o persoană chiar dacă este lipsit de

viaţă şi nu mai este subiect de drept. Pornind de la această premisă a fost lansată întrebarea

dacă se poate vorbi de protecţia dreptului la imagine aparţinând persoanei decedate. Într-o

jurisprudenţă franceză constantă, atingerile aduse intimităţii vieţii private privesc şi fixarea

imaginii persoanei în viaţă sau decedată. Aşadar dreptul la respectarea vieţii private nu se

stinge odată cu decesul, ci cunoaşte o extensie post-mortem. El poate fi apărat după

momentul morţii de către moştenitori147

.

Actele juridice asupra imaginii sunt supuse cerinţelor de capacitate, iar

consimţământul acordat de o persoană trebuie să fie neviciat. Consimţământul acordat este

revocabil până la momentul publicării imaginii persoanei. În situaţia captării sau utilizării

imaginii persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, pentru acordarea consimţământului

este nevoie de autorizarea reprezentantului legal.

Potrivit art. 73 alin. 2 din noul Cod civil, vocea este asimilată de dreptul la propria

imagine. Prin cuvânt şi voce se creează o imagine sonora a personalităţii ce trebuie protejată

împotriva oricărui ascultător neautorizat, chiar şi în lipsa unei înregistrări sau difuzări,

împotriva oricărei folosiri a vocii în scop de înregistrare sau de difuzare a vocii, împotriva

conservării neautorizate a vocii sau împotriva imitării vocii cu scopul de a crea confuzii între

147

C. Jugastru, ”Încălcarea vieţii private-sursă a prejudiciilor extrapatrimoniale” în op. cit., p.79;

59

persoane. Fac excepţie de la acestă ultimă situaţie, imitaţiile fanteziste de bun gust ale unor

grupuri artistice, chiar dacă au accente critice la adresa unor personalităţi148

.

Limitele exercitării dreptului la imagine

Conform art. 253 al. 1 Noul Cod civil, persoana fizică ale cărei drepturi

nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: interzicerea

săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; încetarea încălcării şi interzicerea pentru

viitor, dacă aceasta durează încă; constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă

tulburarea pe care a produs-o subzistă. Al. 3 al aceluiaşi articol precizează că,”cel care a

suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei

să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea

dreptului atins, cum sunt: obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de

condamnare; orice alte măsuri socotite necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru

repararea prejudiciului cauzat.”

Persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială

pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă

autorului faptei prejudiciabile, în aceste cazuri, dreptul la acţiune fiind supus prescripţiei

extinctive. (art. 253 al. 4 noul Cod civil).

Aşa cum s-a putut observa, vocea nu este menţionată disinct printre drepturile

personalităţii enumerate de art. 58, dar aceasta este inclusă în dreptul la propria imagine

deoarece regimul juridic aplicabil acestui din urmă drept, reglementat în art. 73 din noul Cod

civil, cuprinde referiri exacte şi la voce.

Vocea este considerată un atribut al personalităţii, prin cuvânt şi voce creându-se o

imagine sonoră a personalităţii. Această imagine trebuie protejată împotriva oricărui

ascultător neautorizat chiar şi în lipsa unei înregistrări sau difuzări, dar şi împotriva oricărei

folosiri a vocii în scop de înregistrare sau de difuzare fără o autorizare a persoanei

emitente149

.

Exercitare dreptului la propria imagine nu poate fi absolută. Ordinea şi interesul

public aduc restricţii în ceea ce priveşte dreptul persoanei de a se împotrivi captării,

reproducerii sau utilizării imaginii sale.

148

O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drepturile personalităţii. Dreptul la propria imagine în noul Cod civil”, în

Noul Cod civil” în op. cit., p. 22; 149

O. Ungureanu, C, Jugastru, ”Drept civil. Persoanele. Ediţia a 2-a, revăzută”, Editura Hamangiu, 2007,

Bucureşti, p. 51;

60

Restrângerea exercitării dreptului la imagine, în special şi a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale, în general, constituie o excepţie. Limitările de la respectarea drepturilor

fundamentale ale omului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie necesare într-o

societate democratică şi să fie expres prevăzute de lege; să protejeze securitatea naţională,

ordinea, sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi; să fie stabilite

exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică; să fie impuse

pentru membrii forţelor armate şi poliţiei150

.

Reglementările interne şi internaţionale atunci când garantează drepturile omului nu

exclud posibilitatea limitării acestora deoarece în caz contrar, existenţa unor drepturi

necondiţionate nu poate fi admisă într-un sistem constituţional democratic. Dacă lipseşte

limita şi condiţionarea exercitării prevăzute de lege în cazul drepturilor şi libertăţilor

fundamentale atunci se poate ajunge la abuz de drept. În lucrarea sa ”Despre limită”, Gabriel

Liiceanu sublinia faptul că libertatea are sens numai în condiţiile limitei, deoarece pentru a se

manifesta ea trebuie să depindă de ceva, să se circumscrie unor coordonate (”Libertatea

umană se interpretează într-un mănunchi de limite care sunt condiţia exerciţiului ei”)151

.

Problema drepturilor fundamentale ale omului în contextul noilor realităţi ale lumii

contemporane, considerate a fi ”religia sfântă a mileniului III” şi cerinţa ascensiunii

interesului general al societăţii în contextul blocării abuzului de stat impun reexaminarea

raportului dintre interesul general şi drepturile fundamentale ale omului din perspectiva

principiului proporţionalităţii. Interesul general şi drepturile fundamentale ale omului în

general, sunt valori fundamentale, aflate în vârful piramidei ierarhiei valorilor, iar noi trăim

într-o societate în care acestă competiţie dintre interese şi valori începe să capete accente

uneori dramatice152

.

În prezent, se remarcă tot mai pregnant pluralismul cultural, în care trebuie să

reconsiderăm principiul demnităţii umane şi să înţelegem omul ca sistem unitar în totalitatea

aspectelor vieţii şi istoriei sale, caci aşa cum spunea renumitul profesor universitar Mircea

Djuvara ”ideea fundamentală care stă la baza dreptului este... respectul demnităţii omeneşti,

150

Art. 4 din Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 prevede: ”Libertatea constă în

posibilitatea de a face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are

limite decât pe acelea care asigură altor mombri ai societăţii folosinţa aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot să

fie determinate decât prin lege” 151

N., G., Coca, ”Interesul general şi drepturile fundamentale ale omului”, Editura Universul Juridic, 2009,

Bucureşti, p. 196-198;

152 Ibidem, p.11-13;

61

respectul omului faţă de om, simpatia faţă de semeni, prin urmare respectarea tuturor

drepturilor lui legitime, adică a acelora care nu reprezintă încălcarea libertăţilor celorlalţi.”

Astfel, este licită înregistrarea şi transmiterea imaginilor captate pe drumurile publice,

pentru depăşirea vitezei legale ori pentru regularizarea traficului sau folosirea mijloacelor de

video-supraveghere de către autorităţile publice pentru a asigura protecţia instituţiilor publice

ori pentru prevenirea sau constatarea atingerilor la securitatea persoanelor şi a bunurilor în

locuri expuse riscurilor de agresiune şi de furt, bineînţeles atunci când legea permite folosirea

acestor mijloace. În toate situaţiile, operaţiunile de video-supraveghere a locurilor publice

trebuie să fie realizate în aşa fel încât să nu se poată vizualiza imagini din interiorul

locuinţelor şi nici cele ale intrărilor lor, iar publicul trebuie să fie informat în permanenţă de

existenţa sistemului de video-supraveghere şi de persoana responsabilă de instalarea acestuia.

Potrivit art. 226 alin. 5 din noul Cod penal constituie infracţiune plasarea, fară drept, a

mijloacelor tehnice de înregistrare audio sau video. Tot licit este faptul că în cadrul unei

anchete judiciare să se procedeze la reproducerea imaginii unei persoane, fără a-i cere

acordul, cu scopul de a conserva caracteristicile sale morfologice sau în situaţia în care astfel

se dovedeşte săvârşirea unei infracţiuni153

.

Prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului este protejat dreptul la

respectarea vieţii private şi implicit dreptul la imagine. Potrivit paragrafului 2 al acestui

articol, nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în

măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o

societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,

bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea

sănătăţii sau moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Rezultă faptul că o acţiune a statului care aduce atingere dreptului persoanei la

respectul vieţii private trebuie să îndeplinească unele condiţii (ingerinţa să fie prevăzută de

lege, ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, ingerinţa să aibă un scop legitim),

iar Curtea Europeană verifică riguros existenţa acestora. Neîndeplinirea unei obligaţii

pozitive a statului, care a dus la limitarea dreptului la respectul vieţii private şi de familie,

poate constitui o violare a art. 8 al Convenţiei154

.

În cauza Peck c. Regatului Unit, soluţionată de instanţa europeană, reclamantul a

susţinut că divulgarea de către consiliul municipal a unor secvenţe filmate printr-un sistem de

153

O. Ungureanu, C. Munteanu, 2010, ”Drepturile personalităţii. Dreptul la propria imagine în Noul Cod

civil”, op. cit., p.26-27; 154

B. Selejan-Guţan, 2008, ”Protecţia europeană a drepturilor omului. Ediţia 3”, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, p. 170-171;

62

televiziune cu circuit închis a unor imagini care reprezentau urmările tentativei sale de

sinucidere, constituie o încălcare a dreptului său la viaţa privată. Reclamantul a recunoscut că

imaginile respective, filmate fără ştirea sa, i-au salvat viaţa, deoarece au permis intervenţia

rapidă a poliţiei, însă el s-a plâns numai de difuzarea lor pe canalele publice de televiziune,

ceee ce a dus la identificarea sa de către numeroase persoane care îl cunoşteau155

.

O altă limită a dreptului la imagine o reprezintă libertatea de exprimare.

Libertatea de exprimare are o importanţă covârşitoare într-un stat de drept şi

democratic, ea este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una din condiţiile

primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia. Statul trebuie să asigure libera circulaţie a

informaţiilor, să vegheze la menţinerea caracterului pluralist al informaţiei, iar informaţia

trebuie asigurată prin toate mijloacele tehnice. Prin protecţia libertăţii de exprimare, în

interpretarea Curţii Europene, nu se ocrotesc numai acele ”opinii sau informaţii primite

favorabil sau cu indiferenţa, ci şi pe cele care pot să ofenseze sau să şocheze autorităţile

statului sau o parte a populaţiei”. Ca o caracteristică a libertăţii de exprimare este faptul că

prin acesta se ocrotesc anumite activităţi cu un considerabil risc de a vătăma interesele altora

sau chiar interesul public. Astfel, este indispensabil stabilirea unui echilibru între protecţia

libertăţii de exprimare şi alte interese şi valori, astfel încât orice abuz în exercitarea acestui

drept să fie sancţionat156

.

Libertatea de exprimare prevăzută în art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, cuprinde nu numai exprimarea prin cuvânt, ci şi prin imagini sau gesturi157

.

Curtea Europeană a acordat preferinţă de cele mai multe ori, libertăţii de exprimare

faţă de alte scopuri şi intererse dorite a se ocroti158

.

155

O. Ungureanu, C. Munteanu, 2010, ”Drepturile personalităţii. Dreptul la propria imagine în Noul Cod

civil”, op. cit., p.27; 156

B. Selejan-Guţan, op. cit., p. 181-182; 157 art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede: ”1. Orice persoană are dreptul la libertate

de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără

amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să

impună societăţilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii,

restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru

securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,

protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor

confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.” 158

Curtea Europeană a dat prioritate libertăţii de exprimare în privinţa dezbaterii asupra ultimei boli a fostului

preşedinte francez Francois Mitterand- boală terminală, ţinută secret timp de peste 20 de ani și relevată de

medicl personal în cartea interzisă de autorităţi şi obiect al litigiului de la Strasbourg- ”Le grand secret” (CEDO,

Societe Plon c. Franţei, 2004);

63

Criteriul principal al Curţii Europene, în stabilirea unei măsuri de limitare a unui drept

sau al altuia, în situaţia analizată, este cel al proporţionalităţii. În toate cazurile, imaginea

trebuie să fie exactă şi legitimă, iar alegerea imaginii trebuie să fie pertinentă în raport cu

informaţia.

Însă, în toate cazurile, principiul demnităţii trebuie respectat întocmai. Cauza

Hachette Filipacchi et Associes c. Franţei avea ca obiect publicarea de către revista franceză

Paris Match (1998), a unor fotografii luate imediat după asasinarea prefectului Erignac, în

Corsica, în februarie 1998, şi în care apăreau imagini ale cadavrului la locul atentatului.

Rudele prefectului au obţinut sancţionarea societăţii reclamante la publicarea unui

”comunicat judiciar” prin care să îşi ceară scuze pentru atingerea adusă sentimentulelor

acestora. Deşi subiectul fotografiilor a fost de interes general, modul şi mai ales momentul în

care ele au fost date publicităţii (în perioada de doliu) au avut drept consecinţă, în viziunea

Curţii, ”reînvierea traumatismului suferit de apropiaţii victimei ca urmare a asasinatului. De

aceea, aceste publicaţii au adus atingere dreptului acestor persoane la respectul vieţii private”.

Dreptul la viaţa privată, în acest caz, a avut întâietate faţă de libertatea de exprimare,

neexistând o încălcare a art. 10 din Convenţie.

Potrivit noului Cod civil, art. 75 reglementează limitele exercitării drepturilor

personalităţii (deci, inclusiv dreptul la propria imagine) astfel: ”(1) Nu constituie o încălcare a

drepturilor prevăzute în acestă secţiune, atingerile care sunt permise de lege şi de convenţiile

şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2)

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea

pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a

drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.”

În final se poate conchide faptul că una din problemele pe care umanitatea trebuie să o

desluşească este cea a înfăptuirii unei societăţi civile care să administreze în mod armonios şi

echitabil dreptul, să limiteze libertatea individului pentru a exista libertatea semenului său, să

protejeze şi să respecte drepturile personalităţii şi libertăţile fundamentale ale omului, dar şi

să vegheze la promovarea interesului general.

Curs 9

Libertatea de exprimare

64

Precizări prealabile

Libertatea de exprimare beneficiază de o poziţie specială într-un stat de drept şi

democratic.

În scopul unei protecţii eficiente a libertăţii de exprimare, statul nu are doar o

obligaţie generală negativă, de a se abţine de la orice îngrădire a acesteia, dar şi obligaţii

pozitive de acţiune. Astfel, de exemplu , statul trebuie să asigure libera circulaţie a

informaţiilor, să vegheze la menţinerea caracterului pluralist al informaţiei, iar informaţia

trebuie asigurată prin toate mijloacele tehnice sau prin orice alte forme de expresie.159

Sub aspectul conţinutului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a

subliniat că acesta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul la

informare.

Posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima o opinie minoritară este o componentă

esenţială a unei societăţi democratice. Cu toate acestea unele tipuri de exprimare nu cad sub

protecţia art. 10. De exemplu, în cauza Garaudy c. Franţei (2003), Curtea a arătat că negarea

Holocaustului şi al atrocităţilor naziste nu sunt forme de expresie ocrotite de art. 10, în speţă

făcându-se aplicarea art. 17 al Convenţiei.160

Este necesară stabilirea unui echilibru între protecţia libertăţii de exprimare şi alte

interese şi valori, astfel încât orice abuz în exercitarea acestui drept să fie sancţionat.

Sfera protecţiei art. 10 se întinde asupra tuturor formelor de exprimare : ea nu include

numai exprimarea prin cuvânt ci şi prin imagini sau gesturi ce exprimă o idee sau prezintă o

informaţie. Protecţia art. 10 se extinde asupra tuturor mijloacelor de difuzare a informaţiei

sau expresiei: publicaţii, radio, TV, sisteme de informare electronică.

Libertatea de opinie şi libertatea de exprimare

Libertatea de opinie este protejată în strânsă legătură cu libertatea de gândire şi

conştiinţă ( art. 9 ). În practică a apărut problema libertăţii de opinie a unor categorii de

persoane, în special a funcţionarilor publici. Libertatea lor de opinie poate fi limitată, ei

având, prin natura funcţiei lor, o obligaţie de neutralitate şi de rezervă161

. Curtea nu a

considerat impunerea de către stat a acestei obligaţii ca fiind contrară art. 10.

159

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 161; 160

Ibidem; 161

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 162;

65

În cauza Wille c. Lichtenstein (2000), limitarea accesului reclamantului la o funcţie

publică din cauza unor opinii divergente cu cele ale prinţului Hans Adam al II-lea, exprimate

în cadrul unei conferinţe ştiinţifice, a fost considerată de Curte o ingerinţă nejustificată cu

libertatea de exprimare.

Art. 10 garantează fiecăruia posibilitatea de a avea şi de a exprima o opinie, fie ea

minoritară sau chiar şocantă.

Libertatea de informare este, poate, cel mai important şi invocat element al libertăţii

de exprimare. În sfera acestei libertăţi nu intră, potrivit jurisprudenţei de la Strasbourg,

dreptul de a avea acces la orice informaţii şi nici acela de a căuta astfel de informaţii.162

Curtea a arătat că statul are doar obligaţia de a nu împiedica accesul la informaţii disponibile,

care nu sunt confidenţiale sau secrete.

Cauza de referinţă în materia libertăţii de a primi şi de a difuza informaţii este

Sunday Times c. Regatului Unit (1979.) În hotărârea sa, Curtea a arătat că nu este protejat

doar un drept de a exprima opinii şi a transmite informaţii, ci şi un drept independent de a

primi aceste informaţii. Informaţiile care pot face obiectul acestei libertăţi pot proveni din

toate domeniile – politic, economic, artistic, comercial.

Libertatea de a primi şi comunica informaţii implică interzicerea oricărui sistem de

cenzură, chiar dacă libertatea de exprimare în general şi libertatea presei în special nu pot

exista fără anumite limite prevăzute de lege.

Libertatea presei a dobândit , în acest context, o importanţă deosebită, presa fiind

mediul cel mai larg de circulaţie a informaţiilor şi ideilor.

Referindu-se la libertatea presei Curtea a subliniat că principiile art. 10 sunt cu atât

mai importante în ceea ce priveşte presa. In opinia Curţii, libertatea presei constituie unul din

cele mai eficiente mijloace prin care publicul află sau îşi formează opinii despre ideile şi

atitudinile conducătorilor politici.

O protecţie efectivă a libertăţii presei se extinde, potrivit interpretării Curţii, şi asupra

surselor jurnalistice, pentru a asigura o informare cât mai corectă a opiniei publice. Astfel, în

cauza Goodwin c. Regatului Unit (1996), Curtea a arătat că protecţia acestor surse este una

din pietrele unghiulare ale libertăţii presei, deoarece absenţa unei asemenea protecţii ar putea

descuraja sursele jurnalistice de a ajuta presa să informeze publicul asupra unor probleme de

interes general. Este consacrat astfel, un drept la tăcere în privinţa surselor jurnalistice, dar nu

fără anumite limite. În cauza menţionată, s-a pus problema furtului de documente în vederea

162

Curtea EDO, Leander c. Suediei ( 1987);

66

informării publice. Este dificil, a spus Curtea, ca o asemenea faptă penală să se justifice cu

ajutorul libertăţii de exprimare.163

În cauza Tammer c. Estoniei (2001), Curtea a stabilit totuşi că o condamnare a unui

jurnalist pentru insultă, ca urmare a publicării unor remarce despre viaţa privată a

colaboratoarei unui om politic, nu a constituit o violare a art. 10 , deoarece nu s-a putut stabili

că remarcile în cauză erau justificate de un interes public sau că se refereau la o chestiune de

interes general. În plus, Curtea a arătat că reclamantul putea să-şi exprime opinia fără a utiliza

formule injurioase.

Curtea s-a pronunţat recent , de pe poziţii de principiu în privinţa sancţiunilor aplicate

jurnaliştilor, în cauza Cumpănă şi Mazăre c. României (2004), care viza condamnarea la

închisoare a reclamanţilor pentru calomnie. Marea Cameră a Curţii a arătat ferm că dacă

stabilirea pedepselor este în principiu apanajul jurisdicţiilor naţionale, Curtea consideră că o

pedeapsă cu închisoarea aplicată pentru o infracţiune comisă în domeniul presei nu este

compatibilă cu libertatea de exprimare jurnalistică garantată de art. 10 al Convenţiei decât în

împrejurări excepţionale, în special atunci când alte drepturi fundamentale au fost afectate în

mod grav, de exemplu, în caz de difuzare a unui discurs ce incită la ură şi violenţă.164

Curs 10

Protectia domiciliului si a corespondentei

Protecţia domiciliului

Inviolabilitatea domiciliului este un drept ce ţine de siguranţa şi binele personal. În

cauza Niemietz c. Germaniei (1992), judecătorii europeni au extins această protecţie şi asupra

163

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 169; 164

Ibidem, p. 170;

67

localurilor profesionale, în scopul unei mai bune protecţii a drepturilor fundamentale.165

Încălcarea acestui drept nu este posibilă decât în temeiul unui mandat judiciar.

Protecţia domiciliului persoanei se extinde dincolo de încălcările “fizice” din partea

autorităţilor. Astfel, statele pot fi răspunzătoare pentru încălcarea acestui drept şi în situaţia

cauzării sau permiterii poluării de orice fel care aduce atingere persoanei de a se bucura de

domiciliul său. Un disconfort şi o relativă împiedicare de a folosi normal domiciliul,

provocate de poluare (cum ar fi de exemplu, scurgerile de substanţe chimice sau chiar

poluarea fonică datorată avioanelor) pot reprezenta încălcări ale art.8 sub acest aspect.166

Curtea a recunoscut ca făcând parte din protecţia generală a domiciliului şi

următoarele drepturi : dreptul de acces şi ocupare a domiciliului şi dreptul de a nu fi evacuat

din domiciliu decât în situaţiile prevăzute de lege şi justificate potrivit art.8 paragraf 2.

Protecţia domiciliului combinată cu dreptul la condiţii de viaţă decente, ca aspect al

vieţii private, a făcut obiectul dezbaterii Curţii în cauza Moldovan ş.a. c. României (2005).167

Constatând că art. 8 este aplicabil condiţiilor de viaţă, Curtea a analizat dacă acest drept a fost

respectat de către autorităţile naţionale şi a constatat următoarele : deşi în incendierea

domiciliilor reclamanţilor au fost implicaţi agenţi ai statului, parchetul nu a început urmărirea

penală a acestora, ceea ce a împiedicat instanţele interne să le stabilească vinovăţia şi să-i

sancţioneze; instanţele interne au refuzat de-a lungul mai multor ani să acorde reclamanţilor

daune materiale pentru distrugerea caselor şi bunurilor; abia după 10 ani de la evenimente au

fost acordate astfel de indemnizaţii, dar doar pentru casele distruse nu şi pentru pierderea

bunurilor; cererile depuse de reclamanţi pentru acordarea de daune morale au fost respinse în

primă instanţă, deoarece instanţele civile au considerat că evenimentele nu au fost de natură a

cauza un prejudiciu moral; trei case nu au fost reconstruite, iar cele reconstruite de către

autorităţi sunt imposibil de locuit; cei mai mulţi reclamanţi nu s-au întors în satul lor şi trăiesc

împrăştiaţi în România şi Europa.

În opinia Curţii aceste concluzii demonstrează o atitudine generală a autorităţilor

române prin care a fost menţinută nesiguranţa reclamanţilor, ceea ce a afectat dreptul lor la

respectul vieţii private, familiale şi al domiciliului. Curtea a conchis că a existat o violare

gravă, cu caracter continuu, a art.8 din Convenţie.

Protecţia corespondenţei

165

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 149; 166

Curtea EDO, Powell & Rayner c. Ru (1990), Guerra c. Italiei (1998); 167

B. Selejan-Guţan Bianca, 2006, op.cit., p. 150;

68

Art. 8 ocroteşte toate tipurile de corespondenţă. Astfel, în privinţa corespondenţei

scrise, accentul s-a pus mai ales pe corespondenţa deţinuţilor, care este supusă riscului de a fi

interceptată în mod ilegal sau cenzurată de autorităţi. Curtea Europeană a stabilit că art. 8 este

încălcat dacă există un singur obstacol pentru posibilitatea de a coresponda sau în caz de

confiscare a acelei corespondenţe.168

S-a stabilit chiar şi o prezumţie de cauzalitate : dacă

statul nu poate dovedi că scrisorile destinate deţinuţilor le-au parvenit, art. 8 este încălcat.169

Corespondenţa electronică reprezintă o relativă noutate în peisajul general al

protecţiei corespondenţei. Se pune în primul rând problema protecţiei acestui tip de

corespondenţă la locul de muncă. Deşi în majoritatea cazurilor angajatul primeşte şi trimite

această corespondenţă folosind computerul angajatorului, conţinutul textelor cu caracter

privat trebuie ocrotit, cu condiţia ca aceste mesaje să fie marcate în acest scop.

Curs 11

Protectia proprietatii prevazuta de Conventia Europeana a drepturilor

omului

Precizări prealabile

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului este alcătuit din Convenţia pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ( Convenţia) şi protocoalele care o

însoţesc. Dintre acestea, prin Protocolul adiţional – desemnat în mod obişnuit ca Protocolul

nr. 1 – şi prin Protocoalele 4, 6, 7 şi 12 au fost reglementate noi drepturi şi libertăţi alături de

cele iniţial cuprinse în Convenţie.

Dreptul de proprietate nu face parte dintre drepturile şi libertăţile prevăzute iniţial de

Convenţie, care pune în centrul reglementărilor sale, după cum se arată în Preambul

“libertăţile fundamentale ce constituie temelia justiţiei şi a păcii în lume, a căror menţinere se

bazează pe un regim politic cu adevărat democratic”.170

La 29 martie 1952 a fost semnat, la Paris, Protocolul adiţional intrat în vigoare la 18

mai 1954, care, în primul său articol, reglementează protecţia dreptului de proprietate în

sistemul internaţional, regional şi european de protecţie a drepturilor omului.

168

Cauzele Petra c. României (1998), Silver c. Regatului Unit (1983); 169

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 151; 170

C. Bîrsan , op. cit., p.965;

69

Potrivit art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţia europeană orice persoană

fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitatea publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi

de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere

dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa

folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a

altor contribuţii sau a amenzilor.

Bunurile sau posesiunile, conform art. 1, includ bunurile mobile şi imobile, drepturi

contractuale, drepturi corporale şi incorporale, drepturi in personam ( drepturi născute din

raporturile de drept public şi din politici sociale).171

Condiţia pe care un bun trebuie să o îndeplinească pentru a intra sub incidenţa art. 1

este de a avea valoare economică. O categorie controversată este dreptul la moştenire.

Curtea a făcut distincţie între cele două drepturi incluse în dreptul complex la succesiune.

Astfel, deşi a recunoscut că dreptul persoanei de a dispune de posesiunile sale prin moştenire

este protejat de art. 1 ca atribut al proprietăţii, Curtea a hotărât că dreptul de a dobândi bunuri

pe calea succesiunii nu intră în domeniul de aplicare al art. 1. Art. 1 ocroteşte doar

proprietatea existentă.172

În sfera noţiunii de bun în sensul art. 1 intră şi drepturile de proprietate intelectuală.173

Conţinutul protecţiei dreptului de proprietate

Instanţa europeană a stabilit că protecţia dreptului de proprietate cuprinde trei norme

distincte, strâns legate între ele.

O primă normă, de ordin general, este cea din prima frază a primului alineat care

enunţă principiul general al necesităţii respectării dreptului de proprietate : “Orice persoană

fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”

A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acţiunea organelor

statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă anumitor condiţii.174

Astfel, o problemă

des ridicată în faţa Comisiei şi Curţii, ca şi de către doctrină , este cea a aşa numitei

exproprieri de facto. Noţiunea a fost menţionată de Curte în cauza Sporrong şi Lonnroth c.

Suediei (1982) astfel : “În absenţa unei exproprieri formale, Curtea consideră că trebuie să

verifice dincolo de aparenţe şi să investigheze realitatea situaţiei reclamate. Trebuie stabilit

171

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p.186; 172

Ibidem; 173

Comisia EDO, Smith Kline c. RU (1990) ; 174

C. Bîrsan, op. cit., p.968;

70

cu certitudine dacă s-a ajuns la expropriere de facto”. Exproprierea de facto, nefiind

prevăzută de lege, constituie o încălcare a prevederilor art. 1.

Pentru a corespunde standardelor Convenţiei o expropriere trebuie să îndeplinească

două condiţii175

:

- să fie efectuată în interes public;

- să respecte principiul proporţionalităţii.

Mai există două condiţii subsecvente, prevăzute de textul art. 1, şi anume să fie în

conformitate cu condiţiile prevăzute de lege şi cu principiile generale ale dreptului

internaţional.

Obligaţia de a plăti compensaţii este expresia principiului proporţionalităţii care se

aplică tuturor ingerinţelor în dreptul de proprietate. Odată îndeplinită condiţia interesului

public, trebuie realizat un echilibru echitabil între mijloacele folosite şi scopurile urmărite

prin respectiva interferenţă sau restricţie.

O menţiune specială se cuvine a fi făcută asupra hotărârilor pronunţate de Curte în

cauzele împotriva României în care reclamanţii au invocat încălcarea art. 1 al Protocolului nr.

1. Majoritatea acestor cauze au decurs din situaţia imobilelor naţionalizate în timpul

regimului comunist şi a retrocedării acestora după anul 1990.176

Începând cu hotărârea din cauza Brumărescu c. României (1990), Curtea a deschis o

jurisprudenţă constantă în sensul constatării încălcării de către statul român a dreptului de

proprietate împreună cu dreptul la un proces echitabil, consecinţă a recursurilor în anulare,

declarate împotriva hotărârilor de restituire a unor imobile şi soluţionate de către Curtea

Supremă de Justiţie. Privarea de proprietate pe această cale nu a putut fi justificată de statul

român, deoarece nu s-a putut invoca un interes public şi nu a corespuns nici criteriului

proporţionalităţii. În plus, anularea de către instanţa supremă a unor hotărâri definitive de

restituire deja executate a fost considerată o violare a art. 6 paragraful 1 prin încălcarea

principiului securităţii raporturilor juridice, generată de condiţiile de intentare a recursurilor

în anulare: în intentarea acestor recursuri procurorul general nu era ţinut de nici un termen,

astfel încât hotărârile judecătoreşti puteau fi oricând puse în discuţie.177

175

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p.191; 176

Ibidem, p.192; 177

Ibidem;

71

Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr.1,

recunoaşte statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosinţă a bunurilor

ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.178

Principala deosebire dintre deposedare şi control al folosinţei este aceea că, în cazul

controlului, nu se produce un transfer de proprietate. Controlul folosinţei are drept consecinţă

restrângerea caracterul exclusiv al dreptului de proprietate şi al atributelor sale.179

Cele mai importante probleme asupra cărora s-a pronunţat Curtea în această materie

au fost: întinderea marjei de apreciere acordate statelor, principiul proporţionalităţii, obligaţia

de a plăti compensaţie. În toate cazurile, Curtea a enumerat diverse motive care îndreptăţesc

statele să ia măsuri de ingerinţă în dreptul de proprietate, dintre care în special interesul

economic şi social. Curtea a menţionat expres noţiunea de dreptate socială ca justificare a

naţionalizării şi respectiv a controlului chiriilor.

În hotărârea Hutten-Czapska c. Poloniei (2005), Curtea a considerat sistemul polonez

de control al chiriilor ca fiind disproporţionat faţă de scopul legitim urmărit (rezolvarea

problemelor locative, o adevărată povară socială pentru Polonia), deoarece restrânge în mod

excesiv drepturile proprietarilor; statul trebuie ca, prin măsuri adecvate legislative sau

administrative, să garanteze un nivel rezonabil al chiriilor, pentru reclamantă şi pentru

proprietarii interesaţi sau să le furnizeze un mecanism care să atenueze impactul sistemului

asupra dreptului lor de proprietate.180

Curs 12

Libertatea de gandire, de constiinta si de religie

Precizări prealabile

Art. 9 al Convenţiei garantează oricărei persoane libertatea de gândire, de conştiinţă şi

de religie şi dreptul de manifestare a convingerilor şi a religiei. Prin dispoziţiile art. 9

,Convenţia europeană protejează valori fundamentale ale personalităţii umane – gândirea,

conştiinţa, religia – precum şi posibilitatea manifestării sociale a ideilor, a convingerilor

religioase, a concepţiei fiecărui individ despre lume şi societate. Apărarea dreptului la

libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie semnifică respectul datorat de autorităţile

178

C. Bîrsan, op. cit., p.969; 179

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p.193; 180

Ibidem, p.194;

72

statale diversităţii de convingeri ce pot fi exprimate în viaţa socială, în aşa fel încât fiecărui

individ să-i fie asigurată independenţa spirituală.181

O problemă complexă ridicată în această materie este răspunsul la întrebarea: cine

poate invoca dispoziţiile art.9?. La prima vedere răspunsul la problema pusă în discuţie pare

simplu : din moment ce este vorba despre libertăţi care privesc manifestări ale intelectului

unei persoane, “forul ei interior” ca o componentă a vieţii ei spirituale, s-ar putea susţine că

numai persoanele fizice pot să se bucure de protecţia instituită de text pentru libertatea de

gândire, de conştiinţă şi de religie.182

Este şi concluzia oarecum pripită pe care a tras-o şi

fosta Comisie într-una din primele sale decizii în materie, atunci când a statuat, cu referire la

libertatea religioasă, în sensul că o biserică, în calitatea ei de persoană juridică, nu ar putea să

pretindă că ar fi lezată în exerciţiul vreuneia dintre libertăţile prevăzute de art. 9 din

Convenţie.183

O asemenea concluzie face abstracţie de dispoziţiile cuprinse în cea de-a doua

parte a primului paragraf al art.9, care vorbeşte despre recunoaşterea dreptului la a-ţi

manifesta religia sau convingerile, individual sau colectiv, în viaţa publică sau în viaţa

privată, prin cult, învăţământ, practici sau rituri. Este raţiunea pentru care Comisia a revenit

asupra jurisprudenţei sale iniţiale în domeniu şi a decis în mai multe rânduri în sensul că o

biserică, în calitatea ei de persoană juridică, poate exercita drepturile definite prin art.9 din

Convenţie.184

Acelaşi drept a fost recunoscut unei asociaţii cu scop religios şi filosofic185

sau

unui organ ecleziastic.

Protecţia libertăţii gândirii vizează interdicţia oricărui tip de îndoctrinare, de impunere

a unei ideologii, acţiune specifică regimurilor totalitare. Recunoaşterea libertăţii gândirii este

o marcă a statului democratic, aceasta atrăgând după sine şi protecţia libertăţii religioase.186

Recunoaşterea libertăţii conştiinţei creează obligaţia statului de a nu exercita nici un

fel de constrângere la nivelul conştiinţei individului. Comisia europeană a arătat că art. 9

protejează “forul interior” al persoanei, adică acele domenii ale convingerilor strict personale

şi actele strâns legate de acestea. Totuşi, acest text nu protejează orice comportament social

bazat pe anumite convingeri. De exemplu refuzul persoanei de a achita impozite pe motive de

conştiinţă nu intră în sfera protecţiei art. 9. De asemenea, acest articol nu îndreptăţeşte

persoana să invoce motive de conştiinţă pentru a se sustrage unor obligaţii impuse de lege.187

181

C. Bîrsan, op. cit., p. 699; 182

C. Bîrsan , op. cit., p. 700; 183

Comisia EDO, Church of X, c. Regatului Unit (1968) 184

C. Bîrsan, op. cit., p. 700; 185

Comisia EDO, Demeester, c. Belgiei (1981)

186 B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 155;

187 Ibidem, p. 155;

73

Libertatea de religie

Libertatea pusă în discuţie este o componentă inseparabilă a libertăţii de gândire şi de

conştiinţă. Această libertate implică dreptul de a adera sau nu la o religie, de a o practica sau

de a nu o practica sau de a o schimba. În concepţia Curţii, dreptul la libertatea religioasă

reprezintă, de asemenea, un “bun preţios al ateilor, agnosticilor, scepticilor sau

indiferenţilor”188

. Autorităţile statale au obligaţia de a respecta toate cultele, în egală măsură;

ele nu pot impune aderarea la o anumită religie sau să o interzică, dincolo de limitele stabilite

restrictiv de dispoziţiile art. 9 paragraful 2 din Convenţie.

Un aspect distinct al libertăţii de religie este dat de raporturile dintre religie şi stat,

privite din punct de vedere al obligaţiilor impuse autorităţilor statale de dispoziţiile art. 9

paragraful 1 al Convenţiei.

Este cunoscut că anumite state semnatare ale Convenţiei, cum ar fi statele scandinave,

Anglia sau Grecia, cunosc sistemul declarării unei anumite religii – protestantă, anglicană sau

ortodoxă – ca religie de stat. Fosta Comisie a decis că art. 9 nu poate fi interpretat în sensul că

prevederile sale nu ar permite declararea unei anumite religii ca religie de stat; ele interzic,

însă, ca un asemenea sistem să conducă la recunoaşterea unei obligaţii de a adera la acea

religie.189

Pe planul raporturilor dintre religie şi stat, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că

dreptul la libertatea religioasă, aşa cum este el înţeles de Convenţie, exclude orice apreciere

din partea statului a legitimităţii anumitor credinţe religioase sau a modalităţilor în care

acestea se exprimă.190

Instanţa europeană a sintetizat precis şi clar raporturile între stat şi religie atunci când

a decis că în exerciţiul prerogativei de reglementare în materie şi în relaţia sa cu diversele

religii, culte şu credinţe, statul trebuie să rămână neutru şi imparţial.191

Libertatea de manifestare a religiei şi a convingerilor

Convenţia garantează nu numai libertatea de gândire,libertatea de conştiinţă şi cea de

religie, ci şi posibilitatea manifestării lor exterioare.

188

C. Bîrsan, op. cit., p. 709; 189

Comisia EDO, Peter Darby, c. Suediei (1989) 190

C. Bîrsan, op. cit., p. 711; 191

C. Bîrsan, op. cit., p. 712;

74

Art. 9 enumeră diversele forme pe care le poate lua manifestarea unei religii sau a

unei convingeri, anume cultul, învăţământul, practicile sau îndeplinirea anumitor rituri.

Textul nu protejează orice act motivat sau inspirat de o anumită convingere sau religie.192

Noţiunea de “cult” are în vedere serviciile practicate de cultele religioase,oricare ar fi

acestea, independent de numărul credincioşilor care au aderat la ele sau de răspândirea lor

geografică pe teritoriul unui stat. “Învătământul” la care se referă art. 9 paragraful 1 din

Convenţie nu priveşte educaţia şcolară ca atare; aceasta este protejată de dispoziţiile art. 2 din

primul Protocol adiţional; textul analizat are în vedere învăţământul religios, conceput ca

posibilitatea desfăşurării unei activităţi de formare şi răspândire a unui cult determinat.

“Practicile şi îndeplinirea de ritualuri” privesc un anumit comportament religios

exteriorizat prin participarea la oficii, procesiuni sau prin purtarea unei îmbrăcăminţi

specifice.

Textul art.9 paragraf 1 nu are în vedere numai convingerile religioase ce pot fi

manifestate în anumite forme sau pot fi schimbate, ci şi alte convingeri ale individului, care

exprimă concepţia sa despre lume şi viaţă sau despre anumite fenomene sociale. Astfel, într-o

cauză în care o persoană cu idei pacifiste a invocat dispoziţiile art.9 pentru a-şi vedea, pe

această cale, protejate activităţile ce le desfăşura în cadrul mişcării proclamate ca atare, fosta

Comisie a recunoscut că pacifismul intră în domeniul de aplicare a dreptului la libertatea de

gândire şi de conştiinţă. Curtea a acceptat că declaraţiile publice prin care sunt proclamate

ideile mişcării pacifiste în sensul promovării nonviolenţei reprezintă manifestări normale şi

recunoscute ale unor asemenea convingeri. Numai că reclamanta a redactat texte prin care se

opunea politicii engleze în Irlanda de Nord, destinate nu publicului în general, ci militarilor

care urmau să plece în acea provincie, cu îndemnul la dezertare sau la refuzul plecării în zona

de conflict. De aceea, Comisia a considerat că, în realitate, în speţă, reclamanta nu a

desfăşurat o activitate pacifistă, protejată de dispoziţiile art. 9 paragraful 1 din Convenţie.193

Într-o altă cauză în care reclamanţii – de profesie farmacişti – au invocat încălcarea

dreptului lor la libertatea de manifestare a convingerilor religioase prin condamnarea aplicată

pentru refuzul de a vinde pilule contraceptive, refuz ce avea la bază convingerile lor

religioase, instanţa europeană a reamintit că, deşi art. 9 al Convenţiei garantează săvârşirea de

acte de cult sau devoţiune strâns legate de convingerile personale ce pot corespunde unei

anumite credinţe religioase, aceasta nu înseamnă că textul ar proteja întodeauna dreptul de a

192

Ibidem, p. 713; 193

C. Bîrsan, op. cit., p. 715;

75

se comporta în domeniul public conform acelei credinţe.194

În speţă, Curtea a arătat că, din

moment ce vânzarea acestui produs este legală şi se face ca urmare a unei prescripţii

medicale, obligatoriu în farmacii, reclamanţii nu pot să se prevaleze de convingerile lor

religioase sau să le impună altor persoane pentru a justifica refuzul de a vinde respectivul

produs; ei pot să-şi manifeste convingerile religioase în multiple feluri în afara sferei

profesiei pe care o practică.195

Limitări ale libertăţilor înscrise în art. 9

Art. 9 paragraful 2 prevede posibilele restricţii ale libertăţii conştiinţei şi religiei.

Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri

decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,

pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru

protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.196

În cauza Mitropolia Basarabiei ş. a. c. Moldovei ( 2001), Curtea, declarând încălcarea

art.9 , a arătat că statul, prin nerecunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, şi-a încălcat obligaţia de

neutralitate şi imparţialitate privind aprecierea asupra legitimităţii credinţelor religioase, iar

ingerinţa nu a fost proporţională cu scopurile declarate de guvern – integritatea teritorială şi

“apărarea păcii sociale şi a înţelegerii între credincioşi”.

O situaţie interesantă este cea a jurământului religios. În cauza Buscarini ş.a. c. San

Marino (1999), Curtea a considerat că restricţia libertăţii de conştiinţă prin impunerea

jurământului pe Evanghelii de către membrii Parlamentului Republicii San Marino

echivalează cu obligaţia acestora de a face “act de supunere faţă de o religie determinată, ceea

ce nu este compatibil cu art. 9 al Convenţiei.”

194

Ibidem, p. 716; 195

Curtea EDO, Pichon şi Sajous c. Franţei (2001) 196

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 159;

76

CURS 13

Drepturile copilului; drepturile deţinuţilor; protecţia minorităţilor

naţionale şi drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;

drepturile omului şi biomedicina

Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,

când a luat naştere prima mişcare preocupată de aspecte referitoare la dezvoltarea copilului,

care pleda pentru protecţia copilului împotriva neglijării, exploatării şi a violenţei. În Europa,

această perioadă s-a caracterizat prin deschiderea unui număr considerabil de instituţii

publice de ocrotire, şcoli şi instituţii separate pentru copiii delincvenţi, precum şi de tribunale

pentru minori.

După Primul Război Mondial, ideea drepturilor copilului a captat pentru prima dată

atenţia lumii. În 1924, Liga Naţiunilor a adoptat Declaraţia de la Geneva. În 1959,

Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia drepturilor copilului.

Spre sfârşitul anilor ‘60, s-a pus accentul pe ideea drepturilor de PARTICIPARE ale

copilului. Mai mulţi lideri de opinie au susţinut că şi copiii au competenţele necesare pentru a

lua decizii în privinţa problemelor importante din viaţa lor şi că ar trebui lăsaţi să participe la

luarea acestor decizii.

Pe 20 noiembrie 1989, s-a adoptat Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului.

Aceasta a intrat în vigoare în septembrie 1991 şi a fost ratificată de majoritatea ţărilor din

lume, cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi a Somaliei.

România a ratificat Convenţia pe 28 septembrie 1990 prin Legea nr.18/1990 şi s-a

inspirat din aceasta atunci când a elaborat Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea

drepturilor copilului.

Deseori am auzit întrebarea de ce avem nevoie de drepturi speciale pentru copii, în

condiţiile în care există drepturile omului, iar în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

din 1948 se atrage atenţia în mod explicit asupra necesităţii acordării unei asistenţe şi

susţineri speciale pentru mamă şi copil. În articolul 25 al acestei Declaraţii, la alin. 2 se

stipulează că „toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul căsătoriei sau în afara acesteia, se

bucură de aceeaşi protecţie socială". În plus, copiii sunt fiinţe umane, aşadar drepturile

omului se aplică şi în cazul lor.

77

Experienţa a arătat din păcate că copiii cad adesea victime inocente ale unor situaţii

problematice, vocea lor nefăcându-se auzită de cele mai multe ori. În cele ce urmează vă vom

prezenta unele exemple în ceea ce priveşte situaţia catastrofală în care se află copiii lumii197

:

peste 2 milioane de copii au murit în ultimii 10 ani în războaie.

10 milioane de copii din toată lumea au suferit, ca urmare a războaielor prin care au

trecut, traume psihice severe.

30 de milioane de copii trăiesc în zone în care au loc confruntări armate.

în 26 de ţări ale lumii, copiii sub 15 ani pot fi înrolaţi în armată.

Dacă mai luăm în considerare şi faptul că nenumăraţi copii mor de foame, nu

beneficiază de asistenţă medicală, cad victime exploatării sexuale şi prin muncă etc., vedem

de ce a fost necesară elaborarea unui document special, separat de „Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului", care să stabilească într-un mod mai precis şi obligatoriu necesităţile

specifice ale copiilor şi tinerilor şi pentru a pune odată capăt faptului că copiii au un statut de

subordonare faţă de adulţi, care pot face cu ei ceea ce vor. Ideea a fost astfel de a veni în

întâmpinare necesităţii de protejare a copiilor prin emiterea unui act suplimentar.

Drepturile copilului aşa cum se reflectă ele în legea 272/2004

Drepturile copilului se regăsesc intr-o serie de documente internaţionale care definesc

drepturile şi principiile dezvoltării normale ale unui copil. În România, drepturile copilului

fac în prezent obiectul unei noi legi, aliniate la acquis-ul comunitar şi în concordanţă cu

convenţiile internaţionale în domeniu, la care România este parte.

Copiii au drepturi oriunde s-ar afla - acasă la părinţii naturali, în familii substitutive,

în instituţii de îngrijire sau la şcoala. Părinţii şi familiile, grupurile profesionale care lucrează

cu copii, dar şi orice cetăţean responsabil ar trebui să ştie de existenţa acestor drepturi.

Copiii trebuie să beneficieze de drepturile generale ale omului, la care suntem toţi

îndreptăţiţi încă din momentul naşterii. Drepturile omului înseamnă să îi tratezi pe ceilalţi aşa

cum ţi-ar plăcea ţie să fii tratat, şi anume cu demnitate, respect, egalitate şi dreptate, şi se

aplică fără deosebire de cetăţenie, naţionalitate, rasă, etnie, limbă, sex, orientare sexuală,

abilităţi sau orice alt statut.

197

http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_3/Kinderrechte/kinderrechte.html;

78

Pe de altă parte, copiii diferă de adulţi. Ei sunt vulnerabili, trebuie să se joace, sunt în

proces de dezvoltare şi au nevoie de oarecare autonomie. De aceea ei au nevoie de drepturi

proprii, cu caracter special.

Drepturile copilului pot fi grupate in trei categorii198

:

1. drepturile de protecţie – se referă la protecţia împotriva oricărei forme de abuz fizic sau

emoţional, precum si împotriva oricărei forme de exploatare;

2. drepturile de dezvoltare – se referă la disponibilitatea şi accesul la toate tipurile de

servicii de bază, precum educaţia şi serviciile de îngrijire medicală

3. drepturile de participare – se referă la dreptul copilului de a fi implicat în deciziile care îl

privesc.

Poliţiştii şi judecătorii sunt cei care au sarcina sa aplice legea, dar toata lumea (în

special cine lucrează cu copii) are obligaţia să raporteze cazuri de abuz sau neglijenta

îndreptate asupra copiilor. Autorităţile publice locale şi centrale au obligaţia prin noua lege de

a garanta si promova drepturile copilului.

Noua lege pentru drepturile copilului stabileşte foarte clar, pentru prima dată, că

principala responsabilitate de a creşte un copil revine mai întâi de toate părinţilor naturali ai

acestuia. Legea obligă de asemenea comunitatea locala să sprijine copilul şi familia.

Statul are rolul de a fi garantul acestor drepturi şi de a asigura respectarea lor. Acest

lucru contrazice percepţia majoritară potrivit căreia statul poate înlocui părinţii, din moment

ce poate asigura copilului adăpost şi mâncare. Noua lege promovează ideea serviciilor

alternative de tip familial, acestea fiind un real sprijin pentru prevenirea separării copilului de

părinţii săi, spre deosebire de vechile “leagăne” de copii.

Dacă drepturile îi sunt încălcate, copilul este expus unor mari riscuri: dezvoltare fizica

şi mentală anormală, sănătate precară, neînscriere în sistemul de învăţământ, abandon şcolar,

lipsa unui adăpost. Este de datoria noastră, a tuturor, sa prevenim încălcarea drepturilor

copilului şi să facem posibilă aplicarea acestei noi legi, care îşi propune să promoveze

respectarea drepturilor tuturor copiilor din România.

198

http://www.copii.ro/content.aspx;

79

Drepturile persoanelor private de libertate

Având în vedere obiectivele de bază şi principiile generale ce guvernează întreaga

activitate din penitenciare, Regulile europene pentru penitenciare, în partea a II-a a

documentului, detaliază care sunt acestea şi ce trebuie să aibă în vedere statele care le adoptă.

În acest context, pentru o corectă înţelegere a modului în care ţara noastră, ca membră

a Uniunii Europene, respectă recomandările făcute în acest sens, în cele ce urmează, vom

prezenta modul în care este statuată recomandarea, cum este reliefată în sistemul legislativ

românesc şi cum se aplică aceasta în penitenciarele din România199

.

Primirea şi înregistrarea

a) nici o persoană nu va fi primită într-o instituţie fără un ordin valid de arestare. În

orice loc unde sunt închise persoane se va păstra un dosar complet şi sigur care să conţină

următoarele informaţii cu privire la fiecare deţinut primit:

- informaţii în legătură cu identitatea deţinutului;

- motivele arestării şi autoritatea care a făcut-o;

- ziua şi ora intrării sau liberării.

b) în Legea 275/2006 privind executarea pedepselor în procesul penal200

, precum şi în

ordine ale Ministrului justiţiei, sunt prevăzute documentele pe baza cărora se poate primi o

persoană în penitenciar.

Repartizarea şi clasificarea deţinuţilor

a) în repartizarea deţinuţilor la diferite instituţii sau regimuri trebuie să se ţină cont de

situaţia lor juridică şi legală, de cerinţele speciale ale tratamentului educaţional, de nevoile

medicale, de vârstă şi de sex.

b) în sistemul legislativ românesc sunt prevăzute criteriile de separaţiune care se au în

vedere la repartizarea şi clasificarea persoanelor private de libertate şi anume:

- arestaţii preventiv separat de condamnaţi;

- recidiviştii, separat de nerecidivişti;

- bărbaţii, separat de femei;

- minorii (minorele), separat de majori (majore);

199

La litera a) se va face referire la prevederea din Regulile europene pentru penitenciare, iar la litera

b) şi în continuare până la următorul nr. curent, se va face referire la modul cum este prevăzută în legislaţia

românească şi cum se aplică în România. 200

În material se va folosi numai noţiunea de „Legea 275/2006”

80

În cadrul aceleiaşi categorii (recidivişti sau nerecidivişti), cei cu pedepse până la 10

ani se ţin separat de cei cu pedepse peste 10 ani, iar deţinuţii condamnaţi la detenţiune pe

viaţă, separat de toate celelalte categorii.

Lege de executare a pedepselor, stabileşte regimurile de executare a pedepselor

privative de libertate a fost împărţit astfel:

- regimul de maximă siguranţă;

- regimul închis;

- regimul semideschis;

- regimul deschis.

Fiecare regim a ţinut cont de natura infracţiunii şi de cuantumul pedepsei aplicate

pentru săvârşirea acesteia, menţinându-se şi celelalte criterii de separaţiune menţionate mai

sus.

Cazarea

a) în conformitate cu prevederile Regulilor Europene pentru penitenciare, deţinuţii

vor fi cazaţi pe timpul nopţii în celule individuale, sau în cazuri de excepţie, când situaţia o

impune în comun, asigurând condiţiile climaterice de igienă şi sănătate, spaţiu rezonabil,

lumină, căldură şi ventilaţie.

b) aşezămintele penitenciare din ţara noastră sunt construite de peste 50 de ani unele

chiar depăşind 100 de ani, astfel că, nu au fost concepute pentru a putea asigura cazarea

individuală, ci numai în comun, situaţiile de excepţie fiind acelea când un deţinut este cazat

individual.

Totuşi, modificările şi amenajările făcute în ultimii 15 ani au condus la realizarea unor

penitenciare în condiţiile cazării individuale, aşa cum sunt penitenciarele Craiova, Rahova,

Arad, Giurgiu, dar nici în acestea nu se poate asigura cameră individuală fiecărei persoane

private de libertate, datorită numărului mare faţă de capacitatea legală de deţinere pe care o

au penitenciarele din România.

Semnificativ în acest sens este numărul de deţinuţi existent la finele anului 2004 de

peste 39.000, faţă de capacitatea legală de deţinere pe care o aveau penitenciarele din

România de 33.720 de locuri.

Cu toate acestea, toate camerele de cazare sunt prevăzute cu ferestre care să asigure

iluminatul natural pe timpul zilei şi aerisirea corespunzătoare, spaţii şi amenajări tehnice

pentru necesităţile fiziologice şi de menţinere a igienei personale şi de grup.

81

Pentru asigurarea igienei, cel puţin odată pe săptămână, fiecare persoană privată de

libertate are acces la baie, asigurându-se în acelaşi timp în mod gratuit săpun şi alte materiale

de igienă şi de întreţinere.

Hrana

a) prevederile Regulilor Europene pentru penitenciare, prevăd că administraţia va

hrăni deţinuţii la orele normale cu mâncare potrivit preparată şi prezentată, care să satisfacă

normele dietetice şi igienice moderne.

b) hrănirea efectivelor de deţinuţi din penitenciare, se face în conformitate cu norme

stabilite prin ordine ale Ministrului justiţiei, după consultarea specialiştilor în nutriţie ( art.35

din Legea 275/2006).

Este demn de reţinut faptul că pentru cei care au preferinţe culinare datorate religiei

sau afecţiunilor medicale pe care le au, pot opta la meniuri diversificate pentru fiecare

categorie în parte. În acest context se subânţelege că accesul la orice religie sau cult din cele

recunoscute de legea română este liber, facilitându-se şi alimentaţia specifică acestora.

Serviciile medicale

a) Regulile Europene, prevăd că la fiecare instituţie vor fi accesibile serviciile a cel

puţin unui medic internist practician.

b) fiecare penitenciar din ţara noastră, are amenajat în incintă un cabinet medical cu

program permanent, asistenţa medicală, acordându-se la cerere sau pe baza planificărilor, iar

analizele periodice obligatorii se efectuează la tot efectivul.

Atunci când personalul din cabinetul medical nu poate asigura asistenţa de specialitate

corespunzătoare, sau afecţiunea de care suferă deţinutul nu poate fi tratată în penitenciar sau

într-unul din spitalele din reţeaua Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, persoana în

cauză este internată sub pază într-una din instituţiile de sănătate publică din reţeaua

Ministerului Sănătăţii, până la însănătoşire.

Toate tratamentele şi consultaţiile pentru persoanele private de libertate sunt gratuite (

art.50(2) din Legea 275/2006).

Contactul cu lumea exterioară

a) deţinuţilor li se va permite să comunice cu familiile lor legat de nevoile de

tratament, securitate şi ordine, cu persoanele sau cu reprezentanţii unor organizaţii din afară

82

şi să primească vizitele acestor persoane cât de des posibil, este prevăzut în Regulile

Europene pentru penitenciare;

b) asigurarea legăturii cu lumea exterioară a persoanelor private de libertate a

constituit şi constituie şi în prezent o preocupare majoră a personalului de penitenciare din

România, aceasta constituind una din principalele condiţii de menţinere a unui climat de

ordine şi disciplină în rândul efectivelor de deţinuţi.

Periodicitatea, durata şi modul de realizare a acestei legături este reglementată prin

Legea 275/2006 şi prin ordin al Ministrului justiţiei, iar pentru exemplificare, voi preciza

doar câteva din metodele de legătură cu lumea exterioară:

- toate persoanele private de libertate au dreptul nelimitat şi necenzurat la

corespondenţă;

- au dreptul la convorbiri telefonice cu persoane din exteriorul locului de deţinere de

cel puţin odată pe săptămână:

- au acces pe baza unui program zilnic la programele TV şi nelimitat la programele

radio;

- zilnic au acces la presa locală şi centrală:

- în funcţie de categoria şi regimul în care execută pedeapsa, are posibilitatea de a fi

vizitat de membri de familie sau de alte persoane pe care doreşte să le primească;

- poate să se întâlnească cu apărătorul ales sau numit din oficiu, ori de câte ori doreşte

şi la orice oră;

În Regulile europene pentru penitenciare mai sunt prevăzute şi alte recomandări

pentru ţările europene, cum ar fi cele privitoare la disciplină şi pedepse, folosirea mijloacelor

de constrângere, dreptul deţinuţilor de a înainta plângeri, asistenţa moral-religioasă, păstrarea

bunurilor deţinuţilor, transferul deţinuţilor şi încunoştinţarea familiei despre acest lucru.

Toate recomandările stipulate în Regulile europene pentru penitenciare se regăsesc în

Legea nr.275/2006, regulamentul de aplicare al acesteia, precum şi în ordine ale Ministrului

justiţiei.

Drepturile copiilor instituţionalizaţi

Protecţia şi promovarea drepturilor copilului în general şi a celor instituţionalizaţi în

special, este reglementată în ţara noastră de lege.Sistemul legislativ românesc armonizat în

conformitate cu prevederile aquis-ului comunitar, a făcut să acorde atenţie deosebită acestei

categorii a populaţiei mizând pe faptul că ei reprezintă viitorul naţiei şi perpetuarea speciei.În

conformitate cu prevederile legii, noţiunea de copil este definită ca fiind acea persoană care

83

nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în condiţiile

legii.În principiu, creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului, revine în primul rând părinţilor,

însă în subsidiar, responsabilitatea revine şi colectivităţii locale din care face parte copilul,

autorităţilor administraţiei publice prin instituţiile sale de profil.Indiferent de modul în care se

realizează creşterea şi dezvoltarea copilului, prevederile Legii 272/2004 privind protecţia şi

promovarea drepturilor copilului cu modificările ulterioare, în conformitate cu prevederile

art. 7 din lege, drepturile copilului sunt garantate tuturor copiilor fără nicio discriminare,

indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate,

apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia materială, de gradul şi tipul unei deficienţe,

de statutul la naştere sau de statutul dobândit, de dificultăţile de formare şi dezvoltare sau de

alt gen ale copilului, ale părinţilor ori ale altor reprezentanţi legali sau de orice altă distincţie.

În acest context, principalele drepturi ale copilului sunt:

a) copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale;

b) copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii,

rudele precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament;

c) copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime,

private;

d) copilul are dreptul la libertate de exprimare;

e) copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra

oricărei probleme care îl priveşte;

f) copilul are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie;

g) copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale şi informale, precum şi

libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege;

h) copilul aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice are

dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la

practicarea propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi

membri ai comunităţii din care face parte;

i) copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi

supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante;

j) copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor

sale fundamentale.

84

Curs 14

Sesizarea si modul de lucru al Curtii Europene a Drepturilor Omului

Organizarea şi funcţionarea Curţii

Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a fost

creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizaţii au fost: Belgia, Danemarca,

Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. În prezent

Consiliul Europei are 45 de membri.

Scopul Consiliului Europei, aşa cum este definit de Statut, este de a realiza o mai

mare unitate între membrii săi în scopul salvgardării şi realizării idealurilor şi principiilor,

care sunt moştenirea lor comună şi a facilitării progresului lor economic şi social.

Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea

principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub

jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 al Statutului poate atrage aplicarea unor

sancţiuni cum ar fi: suspendarea drepturilor de reprezentare; încetarea calităţii de membru al

Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.

În decursul existenţei sale, Consiliul Europei a desfăşurat o activitate bogată, în

special pe linia adoptării unor documente deosebit de importante – au fost adoptate peste 150

de convenţii şi tratate europene printre care şi Convenţia europeană a drepturilor omului din

1950. România a aderat la Convenţia europeană a drepturilor omului prin Legea nr. 30 din

1994.201

Protocolul nr. 11 la Convenţie aduce o modificare esenţială în sistemul european

instituţionalizat de protecţie a drepturilor omului care constă în instituirea unei jurisdicţii

unice şi obligatorii în acest domeniu, reprezentată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În sistemul anterior Protocolului nr. 11 existau două organisme cu funcţii

jurisdicţionale, Comisia şi Curtea, iar jurisdicţia lor era facultativă. Sistemul anterior intrării

în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie ( 1 noiembrie 1998), prevedea un anumit rol

jurisdicţional şi pentru Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Spre deosebire de

sistemul în funcţie până la 1 noiembrie 1998, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, nu

mai are în prezent, atribuţii jurisdicţionale în domeniu. Aceasta nu înseamnă că el nu mai are

201

C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol. II – Procedura în faţa

Curţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 3;

85

niciun rol în ceea ce constituie esenţa activităţii Consiliului Europei. În temeiul art. 46

paragraful 2 din Convenţie, hotărârile definitive ale Curţii sunt transmise Comitetului de

Miniştri, care supraveghează executarea lor, iar modificările aduse acestui text, prin

Protocolul nr. 14 la Convenţie, urmăresc întărirea rolului său privitor la executarea acestor

hotărâri.

Judecătorii

Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al Înaltelor Părţi

contractante, adică egal cu numărul statelor membre ale Consiliului Europei care au semnat si

ratificat Convenţia.

În ceea ce priveşte durata mandatul judecătorilor, în sistemul iniţial al Convenţiei în

vigoare până în anul 1998, aceasta era stabilită la 9 ani, cu posibilitatea reînnoirii sale.

Vechea reglementare în materie nu conţinea nicio dispoziţie privitoare la limita de vârstă

până la care avea a fi exercitat acest mandat.202

Instituind Curtea unică, Protocolul nr.11 a stabilit o altă durată a mandatului de

judecător la Curte, reducându-l la 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui. Autorii Protocolului nr.

11, au voit , însă, să asigure reînnoirea judecătorilor şi din 3 în 3 ani.203

După ce în prima sa

parte, art. 23 paragraful 1 prevede că durata mandatului judecătorilor este de 6 ani,în a doua

sa parte, acelaşi text dispune că mandatele unei jumătăţi dintre judecătorii desemnaţi la prima

alegere se vor încheia la sfârşitul a 3 ani de la data alegerii, aceşti judecători urmând a fi

desemnaţi prin tragere la sorţi, efectuată de Secretarul general al Consiliului Europei.

O noutate a actualei reglementări a duratei mandatului judecătorilor Curţii, introdusă

prin Protocolul nr. 11, este aceea că, în actuala sa redactare, mandatul judecătorilor se încheie

la împlinirea vârstei de 70 de ani.

Durata mandatului unui judecător ales se calculează începând cu data alegerii sale.

Totuşi, atunci când un judecător este reales la expirarea mandatului său, sau este ales să

înlocuiască un judecător al cărui mandat a expirat sau urmează să expire, durata mandatului

său se calculează începând cu data acestei expirări. Judecătorul ales în locul unui judecător al

cărui mandat nu a expirat duce la sfârşit mandatul predecesorului său. Pe perioada mandatului

lor judecătorii nu pot exercita nicio activitate politică sau administrativă ori vreo activitate

profesională incompatibilă cu obligaţia lor de independenţă, de imparţialitate sau de

disponibilitate impuse de o activitate integrală. Fiecare judecător declară Preşedintelui Curţii

202

C. Bîrsan, op. cit, p. 42; 203

Este raţiunea pentru care, în literatura de specialitate se vorbeşte uneori despre înnoirea trienală a Curţii;

86

orice activitate suplimentară. În caz de dezacord între Preşedinte şi judecătorul respectiv,

orice problemă ridicată este soluţionată de Adunarea plenară a Curţii.

Demisia unui judecător este adresată Preşedintelui Curţii, care o transmite

Secretarului General al Consiliului Europei. Un judecător nu poate fi revocat din funcţia sa

decât dacă ceilalţi judecători, întruniţi în sesiune plenară, decid cu o majoritate de două treimi

din numărul judecătorilor aleşi în funcţie, că el a încetat să mai corespundă condiţiilor

cerute.204

El trebuie să fie în prealabil audiat de Adunarea plenară a Curţii. Orice judecător

poate iniţia procedura de revocare din funcţie.

Adunarea plenară a Curţii îşi alege Preşedintele, cei doi Vicepreşedinţi şi Preşedinţii

Secţiunilor pentru o perioadă de trei ani, cu condiţia ca această perioadă să nu depăşească

durata mandatului lor ca judecători. Fiecare Secţiune îşi alege de asemenea un Vicepreşedinte

pentru o perioadă de trei ani, care înlocuieşte Preşedintele Secţiunii în caz de imposibilitate

de exercitare a funcţiei. Un judecător ales nu poate fi reales decât o singură dată pentru o

funcţie de acelaşi nivel. Preşedinţii şi Vicepreşedinţii continuă să-şi exercite atribuţiile până

la alegerea succesorilor lor.

Preşedintele Curţii conduce lucrările şi administrarea Curţii.205

El reprezintă Curtea şi,

în special, asigură relaţiile acesteia cu autorităţile Consiliului Europei. Preşedintele

prezidează şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale colegiului de cinci

judecători. Preşedintele nu participă la examinarea cauzelor aflate pe rolul Camerelor, decât

dacă este judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză.

Vicepreşedinţii Curţii îl asistă pe Preşedintele Curţii. Ei îl înlocuiesc în caz de

indisponibilitate sau de vacanţă a funcţiei, sau la cererea acestuia. Ei îndeplinesc, de

asemenea, funcţia de Preşedinţi ai Secţiunilor. În caz de indisponibilitate simultană a

Preşedintelui şi a Vicepreşedinţilor Curţii, sau în caz de vacanţă simultană a acestor funcţii,

preşedinţia este asumată de unul din Preşedinţii Secţiunilor sau, dacă niciunul din ei nu este

disponibil, de către un alt judecător ales.

Preşedinţii Secţiunilor prezidează şedinţele Secţiunii şi ale Camerelor din care fac

parte şi conduc lucrările Secţiunilor. Vicepreşedinţii Secţiunilor îi înlocuiesc în caz de

indisponibilitate sau de vacanţă a preşedinţiei Secţiunii, sau la cererea Preşedintelui Secţiunii.

În lipsa Vicepreşedinţilor, ei sunt înlocuiţi de membrii Secţiunii şi ai Camerelor. Membrii

Curţii nu pot exercita preşedinţia într-o cauză în care participă o Parte contractantă ai cărei

cetăţeni sunt sau pentru care au fost aleşi.

204

Art. 2 Regulamentul CEDO; 205

Art.9 alin. 1 din Regulamentul CEDO;

87

Grefa

Adunarea plenară a Curţii alege Grefierul. Candidaţii trebuie să se bucure de cea mai

înaltă consideraţie morală şi să aibă cunoştinţele juridice, administrative şi lingvistice,

precum şi experienţa necesare exercitării atribuţiilor.206

Grefierul este ales pentru o perioadă de cinci ani şi poate fi reales. Grefierul nu poate

fi revocat din funcţie decât dacă judecătorii, reuniţi în sesiune plenară, decid, cu o majoritate

de două treimi din numărul judecătorilor aleşi în funcţie, că cel în cauză a încetat să

corespundă condiţiilor cerute. Acesta trebuie să fie audiat, în prealabil, de Adunarea plenară a

Curţii. Orice judecător poate declanşa procedura de revocare.

Grefierul asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale şi răspunde de organizarea şi de

activităţile grefei, sub autoritatea Preşedintelui Curţii.

El păstrează arhivele Curţii şi serveşte ca intermediar pentru comunicările şi

notificările adresate acesteia, sau făcute de ea, în legătură cu cauzele care-i sunt sau care

urmează să-i fie depuse.Grefierul, sub rezerva obligaţiei de discreţie impusă de funcţia sa,

răspunde la cererile de informaţii privitoare la activitatea Curţii, în special la cele care provin

din partea presei. Funcţionarea grefei este reglementată de instrucţiunile generale întocmite

de Grefier şi aprobate de Preşedintele Curţii.

Funcţionarea Curţii

Sediul Curţii este sediul Consiliului Europei din Strasbourg. Curtea poate totuşi, dacă

consideră că este util, să-şi exercite funcţiile în alte locuri pe teritoriul statelor membre ale

Consiliului Europei. Curtea poate decide, la orice stadiu al examinării unei cereri, că este

necesar ca ea însăşi sau ca unul sau mai mulţi dintre membrii săi să procedeze la o anchetă

sau să îndeplinească orice altă misiune în alte locuri.

Prin convocarea Preşedintelui său, Curtea se reuneşte în sesiune plenară ori de câte ori

o impune exercitarea funcţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei sau Regulamentului Curţii.

Preşedintele procedează la o astfel de convocare dacă cel puţin o treime din membri o

solicită, şi, în orice caz, o dată pe an pentru examinarea problemelor administrative.

Cvorumul Adunării plenare a Curţii este de două treimi din numărul judecătorilor aleşi. Dacă

cvorumul nu este întrunit, Preşedintele amână şedinţa.

206

Art. 15 alin 1 din Regulamentul CEDO;

88

Curtea deliberează în şedinţă închisă. Deliberările sale sunt secrete. Numai judecătorii

iau parte la deliberări. Sunt prezenţi la deliberare Grefierul sau persoana desemnată să-l

înlocuiască, precum şi alţi agenţi ai grefei şi interpreţi a căror asistenţă este necesară. Nicio

altă persoană nu poate fi admisă la deliberare decât în temeiul unei decizii speciale a Curţii.

Înainte de orice votare cu privire la o problemă supusă Curţii, Preşedintele poate invita

judecătorii să-şi exprime opinia.207

Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. În caz de

egalitate de voturi, votarea se repetă şi, dacă se obţine din nou egalitate, votul Preşedintelui

este preponderent.

Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale Camerelor sunt adoptate cu majoritatea

judecătorilor care fac parte din Marea Cameră sau din Cameră. Nu sunt admise abţineri în

privinţa votului final privitor la admisibilitatea sau la fondul cauzelor.

Formaţiunile de judecată

Marea Cameră este compusă din şaptesprezece judecători şi cel puţin trei judecători

supleanţi. Fac parte din Marea Cameră Preşedintele şi Vicepreşedinţii Curţii, precum şi

Preşedinţii Secţiunilor. Atunci când un Vicepreşedinte al Curţii sau un Preşedinte al Secţiunii

nu poate face parte din Marea Cameră, acesta este înlocuit de către Vicepreşedintele acelei

Secţiuni. Judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză este membru de drept al

Marii Camere.

În cauzele atribuite ei în temeiul art. 43 al Convenţiei, Marea Cameră nu va include

nici un judecător care a făcut parte din Camera care a pronunţat hotărârea asupra cauzei

respective, cu excepţia Preşedintelui acestei Camere şi a judecătorului ales în numele Părţii

contractante în cauză, precum şi niciun judecător care a făcut parte din Camera sau Camerele

care s-au pronunţat asupra admisibilităţii cererii.

Colegiul de cinci judecători ai Marii Camere competent să examineze o cerere

formulată în temeiul art. 43 al Convenţiei este alcătuit din:

- Preşedintele Curţii. Dacă Preşedintele este indisponibil, el este înlocuit de

Vicepreşedintele cu cea mai înaltă precădere;

- Preşedinţii a două Secţiuni desemnate prin rotaţie. Dacă Preşedintele unei Secţiuni

astfel desemnate este indisponibil, el este înlocuit de Vicepreşedintele acestei

Secţiuni;

207

Art.22 din Regulamentul CEDO;

89

- doi judecători desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi din cadrul Secţiunilor

restante pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase luni;

- cel puţin doi judecători supleanţi desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi din

cadrul Secţiunilor pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase luni.

Atunci când examinează o cerere de retrimitere, colegiul nu trebuie să cuprindă nici

un judecător care a luat parte la examinarea admisibilităţii sau a fondului cauzei respective.

Un judecător ales în numele unei Părţi contractante interesate în cauza pentru care s-a cerut

trimiterea sau cetăţean al unei astfel de Părţi nu poate face parte din colegiu atunci când

acesta examinează cererea respectivă.

Camerele prevăzute de art. 26 (b) al Convenţiei (denumite „Secţiuni" în Regulamentul

Curţii) sunt constituite de Adunarea plenară a Curţii, la propunerea Preşedintelui, pentru o

perioadă de 3 ani începând cu alegerea titularilor funcţiilor prezidenţiale. Se constituie cel

puţin 4 Secţiuni.208

Fiecare judecător este membru al unei Secţiuni. Componenţa Secţiunilor trebuie să fie

echitabilă, atât din punct de vedere geografic, cât şi din punctul de vedere al reprezentării

sexelor şi ţinând cont de diversitatea sistemelor juridice existente în Părţile contractante.

Atunci când un judecător încetează să mai facă parte din Curte înainte de sfârşitul perioadei

pentru care Secţiunea a fost constituită, succesorul său îl înlocuieşte ca membru al acelei

Secţiuni. În mod excepţional, Preşedintele Curţii poate opera modificări în alcătuirea

Secţiunilor, dacă circumstanţele o impun. La propunerea Preşedintelui, Adunarea plenară a

Curţii poate constitui o Secţiune suplimentară.

Camerele de şapte judecători, prevăzute de art. 27 al Convenţiei pentru examinarea

cauzelor cu care a fost sesizată Curtea, sunt constituite în baza Secţiunilor, după cum

urmează: Camera este compusă, pentru fiecare cauză, din Preşedintele Secţiunii şi din

judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză. Dacă acesta nu este membru al

Secţiunii căreia i-a fost atribuită cererea în conformitate cu dispoziţiile art. 51 sau 52 ale

Regulamentului Curţii, el face parte de drept din Cameră, potrivit art. 27 al Convenţiei

În temeiul art. 27 alin. 1 al Convenţiei se constituie comitete de trei judecători care

aparţin aceleiaşi secţuni. După consultarea Preşedinţilor Secţiunilor, Preşedintele Curţii

stabileşte numărului comitetelor ce urmează a fi create. Comitetele sunt constituite pentru o

perioadă de 12 luni, prin rotaţie, dintre membrii Secţiunii, alţii decât Preşedintele ei. Membrii

208

Art. 25 alin. 1 Regulamentul CEDO;

90

Secţiunii care nu sunt membri ai unui comitet pot fi desemnaţi să înlocuiască membrii

indisponibili.

Orice judecător ce nu poate participa la şedinţele pentru care este convocat

înştiinţează despre aceasta, în cel mai scurt timp, Preşedintele Camerei. Niciun judecător nu

poate participa la examinarea unei cauze:209

(a) dacă are un interes personal în cauză, ce rezultă, de exemplu, dintr-o relaţie

conjugală sau de rudenie, dintr-o altă relaţie de rudenie apropiată, dintr-o relaţie apropiată

personală sau profesională, sau dintr-un raport de subordonare, cu oricare dintre părţi;

(b) dacă a intervenit anterior în cauză, fie ca agent, avocat sau consilier al unei părţi

sau al unei persoane ce are un interes în cauză, fie, la nivel naţional sau la nivel internaţional,

ca membru al unei alte jurisdicţii sau al unei comisii de anchetă, sau în orice altă calitate;

(c) dacă desfăşoară, în timp ce este judecător ad hoc sau fost judecător ales care

continuă să participe la examinarea cauzei în virtutea art. 26 alin. 3 al Regulamentului, o

activitate politică sau administrativă sau o activitate profesională incompatibilă cu

independenţa sau cu imparţialitatea sa;

(d) dacă a exprimat în public, prin intermediul mass-media, în scris, prin acţiuni

publice sau pe orice altă cale, opinii care, în mod obiectiv, sunt de natură să afecteze

imparţialitatea sa;

(e) dacă, pentru oricare alt motiv, pot fi puse la îndoială, în mod legitim, independenţa

sau imparţialitatea sa.

Dacă un judecător se abţine pentru unul dintre motivele menţionate, el îl informează

pe Preşedintele Camerei, care-l dispensează de a mai participa la examinarea acelei cauze.

Dacă judecătorul interesat sau Preşedintele Camerei ezită asupra existenţei sau inexistenţei

uneia dintre cauzele de recuzare, Camera decide. Ea ascultă pe judecătorul în cauză, apoi

deliberează şi votează în absenţa lui.

Procedura în faţa Curţii

Instituirea procedurilor

Orice cerere formulată în temeiul art. 33 sau 34 al Convenţiei trebuie să fie prezentată

în scris şi semnată de reclamant sau de reprezentantul său. Când cererea este prezentată de o

organizaţie neguvernamentală sau de un grup de particulari, ea este semnată de persoanele

abilitate să reprezinte organizaţia sau grupul respectiv. Camera sau comitetul învestită

(învestit) cu soluţionarea cauzei respective decide asupra oricărei probleme privitoare la

209

Art. 28 alin.2 din Regulamentul CEDO;

91

împrejurarea de a şti dacă persoanele care au semnat cererea aveau această calitate. Când un

reclamant este reprezentat conform dispoziţiilor art. 36 al Regulamentului, reprezentantul sau

reprezentanţii săi trebuie să prezinte o procură sau o împuternicire scrisă.210

Partea sau Părţile contractante care doresc să introducă o cerere în faţa Curţii în

temeiul art. 33 al Convenţiei depun la grefă textul acesteia indicând211

:

(a) numele Părţii contractante împotriva căreia este îndreptată cererea;

(b) o expunere a faptelor;

(c) o expunere a pretinsei sau a pretinselor violări ale Convenţiei şi a argumentelor

pertinente;

(d) o expunere privitoare la criteriile de admisibilitate (epuizarea căilor interne de atac şi

respectarea termenului de 6 luni) enunţate de art. 35 § 1 al Convenţiei;

(e) obiectul cererii şi, în linii mari, pretenţiile privitoare la satisfacţia echitabilă, formulate

în temeiul art. 41 al Convenţiei pentru partea sau părţile lezate;

(f) numele şi adresa persoanelor desemnate în calitate de agenţi;

la care urmează a se anexa:

(g) copii de pe toate documentele pertinente, în special de pe decizii, judiciare sau de altă

natură, privitoare la obiectul cererii.

Când o cerere este introdusă în temeiul art. 33 al Convenţiei, Camera constituită

pentru examinarea cererii numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori dintre membrii ei

pe care îl (îi) însărcinează să-i prezinte un raport cu privire la admisibilitatea cererii, după

primirea observaţiilor Părţilor contractante în cauză. Judecătorul sau judecătorii raportori

prezintă Camerei rapoartele, proiectele de texte şi alte documente susceptibile să ajute

Camera sau pe Preşedintele ei să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin. Când o cerere este

introdusă în temeiul art. 34 al Convenţiei şi cererea pare să justifice examinarea ei de o

Cameră, Preşedintele Secţiunii căreia cauza i-a fost atribuită desemnează un judecător care va

examina cererea în calitate de judecător raportor. În cursul examinării pe care o face,

judecătorul raportor212

:

(a) poate să ceară părţilor să-i prezinte, într-un anumit termen, toate informaţiile privitoare

la fapte, orice documente sau orice alte elemente pe care ele le consideră pertinente;

210

Art 45 Regulamentul CEDO; 211

Art 46 Regulament CEDO; 212

Art 49 alin 2 din Regulamentul CEDO;

92

(b) decide dacă cererea trebuie să fie examinată de un comitet sau de o Cameră, ştiut fiind

faptul că Preşedintele Secţiunii poate ordona ca cererea să fie supusă spre examinare unei

Camere;

(c) prezintă rapoarte, proiecte de texte sau alte documente ce pot ajuta Camera sau pe

Preşedintele ei să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin.

Procedura examinării admisibilităţii

Când o cerere este introdusă în temeiul art. 33 al Convenţiei, Preşedintele Curţii o

aduce imediat la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi o atribuie unei Secţiuni. Judecătorii

aleşi pentru Părţile contractante reclamante şi pârâte fac parte de drept din Camera constituită

pentru examinarea cauzei. Articolul 30 al Regulamentului CEDO se aplică şi cererii care a

fost introdusă de mai multe Părţi contractante sau dacă cererile având acelaşi obiect,

introduse de mai multe Părţi contractante, sunt examinate simultan. Odată cererea atribuită

unei Secţiuni, Preşedintele acesteia constituie Camera care o va examina, şi invită Partea

contractantă pârâtă să prezinte în scris observaţiile sale privitoare la admisibilitatea cererii.

Înainte de adoptarea deciziei privitoare la admisibilitatea cererii, Camera sau Preşedintele ei

pot decide să invite părţile să-i prezinte în scris observaţii complementare.

Camera poate să declare imediat o cerere inadmisibilă sau s-o radieze de pe rolul

Curţii. În caz contrar, Camera sau Preşedintele ei poate:

(a) să ceară părţilor să prezinte toate informaţiile privitoare la fapte, orice document sau

orice alt element considerat pertinent de Cameră sau de Preşedintele ei;

(b) să aducă cererea la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi s-o invite să-i prezinte

observaţii scrise privitoare la cerere şi, la primirea acestora, să-l invite pe reclamant să

răspundă la ele;

(c) să invite părţile să-i prezinte observaţii scrise complementare.

Înainte de a statua cu privire la admisibilitate, Camera poate decide, fie la cererea

uneia din părţi, fie din oficiu, să aibă loc o audiere, dacă ea consideră aceasta necesar pentru

îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei. În această situaţie, părţile sunt invitate

să se pronunţe cu privire la problemele de fond ridicate de cerere, afară dacă, în mod

excepţional, Camera decide altfel.

Odată ce Camera decide să reţină spre examinare o cerere introdusă în temeiul art. 33

al Convenţiei, Preşedintele ei, după consultarea Părţilor contractante interesate, stabileşte

termenul pentru depunerea observaţiilor scrise privitoare la fondul cauzei şi pentru depunerea

unor eventuale probe suplimentare. Preşedintele poate, totuşi, cu acordul Părţilor contractante

93

interesate, să decidă că procedura scrisă nu este necesară. Dacă una dintre Părţile contractante

interesate solicită sau Camera decide astfel din oficiu, este organizată o audiere privitoare la

fondul cauzei. Preşedintele Camerei stabileşte procedura orală.

Dacă o cerere este declarată admisibilă, Grefierul, acţionând potrivit instrucţiunilor

Camerei sau ale Preşedintelui ei, ia legătura cu părţile în vederea ajungerii la o reglementare

amiabilă a litigiului. În conformitate cu art. 38 alin. 2 al Convenţiei, negocierile purtate în

vederea ajungerii la o reglementare amiabilă a litigiului sunt confidenţiale şi nu trebuie să

influenţeze observaţiile făcute de părţi în cadrul procedurii contencioase. Nicio comunicare

scrisă sau orală, precum şi nicio ofertă de reglementare intervenită în cadrul acestor negocieri

nu va putea fi menţionată sau invocată în procedura contencioasă.

În cazul în care Camera este înştiinţată de Grefier că părţile acceptă reglementarea

amiabilă a litigiului şi după ce va verifica dacă această reglementare se bazează pe

respectarea drepturilor omului astfel cum acestea sunt recunoscute de Convenţie şi de

Protocoalele la aceasta, ea radiază cererea de pe rol, conform dispoziţiilor art. 43 alin. 3 al

Regulamentului.

Hotărârile Curţii

Potrivit Convenţiei o hotărâre cuprinde213

:

(a) numele Preşedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun Camera, precum şi

numele Grefierului sau al Grefierului-Adjunct;

(b) data adoptării sale şi data pronunţării;

(c) indicarea părţilor;

(d) numele agenţilor, avocaţilor sau al consilierilor părţilor;

(e) expunerea procedurii;

(f) faptele cauzei;

(g) un rezumat al concluziilor părţilor;

(h) motivele de drept;

(i) dispozitivul;

(j) dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de judecată;

(k) indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;

(l) dacă este cazul, indicarea textului autentic.

213

Art 74 alin.1 din Regulamentul CEDO;

94

Orice judecător care a participat la examinarea cauzei are dreptul de a anexa la

hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, fie o simplă declaraţie de dezacord. În cazul în

care Camera acordă o satisfacţie echitabilă în temeiul art. 41 al Convenţiei, ea poate decide că

dacă plata nu se face în termenul indicat, atunci vor fi acordate dobânzi la aceste sume. În

cazul în care Curtea este înştiinţată despre intervenirea unui acord între partea lezată şi Partea

contractantă responsabilă, ea verifică dacă acesta este echitabil şi, dacă-l consideră astfel,

radiază cauza de pe rol.

Hotărârea este semnată de Preşedintele Camerei şi de Grefier. Ea poate fi dată citirii

la audiere de către Preşedintele Camerei sau de un alt judecător delegat de el. Hotărârea este

transmisă Comitetului de Miniştri. Grefierul comunică o copie certificată părţilor,

Secretarului General al Consiliului Europei, tuturor terţilor intervenienţi şi oricărei persoane

direct interesate. Exemplarul original, semnat şi sigilat, este depus în arhivele Curţii. Potrivit

art. 44 alin. 3 al Convenţiei, hotărârile definitive ale Curţii sunt publicate, în formă adecvată,

sub autoritatea Grefierului. Grefierul este de asemenea responsabil de publicarea culegerii

oficiale ce conţine hotărâri şi decizii alese, precum şi toate documentele pe care Preşedintele

Curţii le consideră utile pentru publicare. Oricare din părţi poate cere interpretarea unei

hotărâri în termen de un an de la pronunţarea ei. Cererea este depusă la grefă. Ea indică în

mod precis punctul sau punctele din dispozitivul hotărârii a cărui (căror) interpretare este

cerută.

În cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă

decisivă asupra soluţiei unei cauze judecate deja şi care, la pronunţarea hotărârii, nu era

cunoscut de Curte şi nu putea, în mod rezonabil, să fie cunoscut de parte, aceasta din urmă

poate, într-un termen de şase luni de la cunoaşterea faptului respectiv, să sesizeze Curtea cu o

cerere de revizuire a acelei hotărâri.214

Cererea trebuie să menţioneze hotărârea a cărei

revizuire se cere şi trebuie să fie însoţită de o copie a oricărui document pe care se

întemeiază. Cererea cu anexele sale se depun la grefă.

Asistenta judiciară

Preşedintele Camerei poate, fie la cererea unui reclamant care a introdus o cerere în

temeiul art. 34 al Convenţiei, fie din oficiu, să acorde asistenţa judiciară acestuia pentru

susţinerea cauzei sale, din momentul în care, Partea contractantă pârâtă a prezentat în scris

214

Art. 80 alin . 1 din Regulamentul CEDO;

95

observaţiile sale cu privire la admisibilitatea cererii sau când termenul ce i-a fost acordat în

acest scop a expirat.

Asistenţa judiciară nu poate fi acordată decât dacă Preşedintele Camerei constată215

:

(a) că acordarea ei este necesară pentru o bună examinare a cauzei în faţa Camerei;

(b) că reclamantul nu dispune de mijloace financiare suficiente spre a face faţă, integral

sau parţial, cheltuielilor ocazionate de susţinerea cauzei sale.

Odată acordată asistenţa judiciară, Grefierul stabileşte:

(a) cuantumul onorariilor ce trebuie achitate, conform baremelor în vigoare;

(b) suma ce se va plăti pentru alte cheltuieli.

Bibliografie

Bîrsan Corneliu,Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe

articole – vol.I - drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005;

Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe

articole – vol. II – Procedura în faţa Curţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1998;

Nicolau Ingrid, Manuc Liliana, Protectia internationala a drepturilor omului, Ed.

Sitech, Craiova, 2012

Nicolau Ingrid, Drepturi şi libertăţi fundamentale – manual practic, Ed. Europolis,

Constanţa, 2007

215

Art. 92 din Regulamentul CEDO

96