proiect masterat

STAREȚUL – MODELUL DUHOVNICESC

AL MĂNĂSTIRII

Student:

Dobocan Călin

Rasofor Cleopa

Cluj-Napoca

2013

STAREȚUL – MODELUL DUHOVNICESC AL MĂNĂSTIRII

CUPRINS

CUPRINS..........................................................................................................................................1

CUVÂNT ÎNAINTE.........................................................................................................................2

ÎNTREBĂRI DE CERCETARE ȘI IPOTEZE.................................................................................3

1.1 Trăsăturile duhovnicești ale starețului.................................................................................3

1.1.1 Evlavie față de cele duhovnicești.................................................................................4

1.1.2 Slujitor față de toți........................................................................................................4

1.1.3 Nevoitor întru cele duhovnicești..................................................................................5

1.2 Caracteristicile starețului harismatic....................................................................................6

1.3 Datoriile starețului...............................................................................................................8

1.3.1 Povățuitor al obștei.......................................................................................................8

1.3.2 Rugător pentru obște.....................................................................................................9

1.3.3 Purtătorul neputinței fiilor duhovnicești.....................................................................10

1.3.4 Părinte al iubirii duhovnicești.....................................................................................11

METODOLOGIA............................................................................................................................11

CONCLUZII....................................................................................................................................12

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................13

1


1. CUVÂNT ÎNAINTE

Mănăstirea nu este un oarecare așezământ omenesc, ci constituie o icoană vie a Împărăției lui

Dumnezeu, în care locul lui Hristos îl are Starețul, care alcătuiește neîncetat obștea prin exemplul

viețuirii sale ascetice și prin cuvântul său. Aplicând învățătura Sfintei Scripturi și a Bisericii într-un

spațiu concret, cuvântul Starețului este elementul care adună frăția la un loc și dă ritmul vieții ei

zilnice.1

Centrul vieții monahale este Starețul. Toată viața celui din mănăstire devine slujire a

cuvântului Starețului, deoarece pe el l-a ales ca să-i povățuiască calea duhovnicească. Nici iubirea

mea, nici iubirea ta, nici osteneala mea, nici osteneala ta, nici dorințele noastre, nici asceza noastră,

nici virtuțile noastre nu au însemnătate. Singurul lucru care contează este legătura mea cu Starețul, ca

să mă conducă în cele din urmă la Dumnezeu, pe Care trebuie să-L cunosc prin Duhul Sfânt. Când?

Când vrea dumnezeiescul har. Ceea ce are acum importanță este fructificarea dorinței reale de a

rămâne cu Starețul.

Starețul este cel care se face „clește” în mâna Domnului, pentru a putea fi scoase din focul

gheenei sufletele cele dornice de mântuire. El nici nu trebuie să se mândrească, fiind doar o unealtă,

nici să lenevească, fiindcă harul dumnezeiesc este cel ce îl întărește, ci să fie râvnitor pentru

dobândirea duhului păcii, și astfel mii de oameni în jurul lui se vor mântui.

Starețul este un monah care a parcurs calea grea a nevoințelor duhovnicești și a luat sub

îndrumarea sa duhovnicească monahi și mireni. El, înainte de toate, își asumă ca principală

responsabilitate călăuzirea duhovnicească și grija pentru sufletele ucenicilor. Duhovnicia este centrul

vieţii monahale iar mănăstirea este pântecele maicii în care monahii săvârşesc „gestaţia

duhovnicească”, adică venirea întru fire a unui Adam ieşit din firea lui.2

Diferite definiții au fost formulate pentru a desemna ce înseamnă monahism și în special

monah, dar cea mai duhovnicească definire a monahului o prezintă Sfântul Siluan Athonitul. Astfel

el afirmă că „monahul este un rugător pentru întreaga lume; el plânge pentru întreaga lume, și

aceasta este lucrarea lui de căpetenie. Domnul Iisus Hristos dă monahului dragostea Sfântului Duh, și

din această dragoste inima monahului necontenit se întristează pentru norod, că nu toți se mântuiesc.

În aceasta stă slujirea noastră lumii, și de aceea nici păstorii Bisericii, nici monahii nu trebuie să se

îndeletnicească cu lucruri lumești, ci să urmeze Maicii Domnului, care în Biserică, în „Sfânta

Sfintelor”, zi și noapte se învăța în legea Domnului și petrecea în rugăciune pentru norod.”3

1 Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la Filocalie vol. I, Avva Isaia, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2008, p. 5.2 Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 41.3 Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p.435.

2


ÎNTREBĂRI DE CERCETARE ȘI IPOTEZE

De la început trebuie să facem o clară diferențiere ȋntre termenul de stareț în tradiția

monohală românească și celelalte tradiții monahale. În tradiția românească termenul de stareț

desemnează în special acea persoană, numită de către episcop, care are ca principală calitate

administrarea materială/gospodărească a mănăstirii, iar mai pe urmă pe cea de povățuitor de suflete.

Pe când în tradițiile monahale bizantine și slave temenul de stareț nu desemna o persoană cu funcție

administrativă peste mănăstire, ci doar o persoană, privită total spiritual, ajunsă la măsura în care

patimile au fost înlocuite cu virtuțiile, iar Duhul Sfânt are sălaș în el, ajungând astfel la măsura

desăvârșirii. Starețul este numit „bătrân”, „avva”, „gheronda”, „batiușca”, termeni care desemnează

doar vârsta lui duhovnicească, iar egumen este folosit pentru persoana care se ocupă cu partea

administrativă a mănăstirii. Această parte urmează să fie mai pe larg cercetată.

Pentru a avea o viziune cât mai largă și mai clară asupra persoanei starețului, trebuie să

parcurgem toate etapele din viață până când a ajuns la vrednicia de stareț. Astfel, îl vom prezenta în

etape din viață când a fost încă în lume, pe urmă în etapa în care simte chemarea vieții monahale,

apoi când devine frate de mănăstire sau ucenic al unui povățuitor; iar la sfârșit, perioada în care este

monah, pe calea desăvârșirii, după pierderea harului și perioada de râvna pentru redobândirea lui.

Această împărțire va fi dezbătută, întrucât, fiecare etapă din viața lui, ne va ajuta să vedem modul de

nevoință cu totul diferit, în funcție de vârsta lui duhovnicească. Etapele vieții starețului vor fi

dezbătute mai pe larg în urma cercetări vieți a mai multor sfinți precum: Sfântul Paisie de la Neamț,

Sfinții de la Optina, părintele Cleopa, Gheronda Iosif Isihastul.

1.1 Trăsăturile duhovnicești ale starețului

Voi prezenta, în câteva idei, trăsăturile ființiale pentru starețul duhovnicesc.

A fi părinte duhovnicesc este o nevoință grea, căci părintele duhovnicesc trebuie nu numai să

dea pilda cea bună, dar să și rabde neîncetat neputințele și greșelile fiilor săi duhovnicești. Cât de

ostenitoare este lucrarea părintelui duhovnicesc și ce mari răspunderi are! De vreme ce, așa cum zic

sfinții părinți, „mai grea decât toate este povățuirea sufletului”.

Griji, osteneli, ispite, întristări, suspine, temeri, neliniști, agonii, rugăciuni cu lacrimi, sfătuiri,

mângâieri, mustrări, toate acestea caracterizează viața părintelui duhovnicesc. Starețul suferă foarte

mult până când Hristos ia chip în fiii săi duhovnicești. Deoarece fiecare om este diferit și se

deosebește unul de celălalt, precum bumbacul de fier. Unele suflete se lasă convinse cu multă

ușurință, pe când altele au nevoie de cuptorul ispitelor pentru a se înmuia. Și cu cât caracterul

ucenicului este mai dificil, cu atât mai grea este lucrarea duhovnicului și a starețului. Cu privire la

acest subiect starețul Iosif Isihastul descrie din experiența sa: „Cel mai bine ar fi fost ca toți să aibă

3


un caracter bun, să fie smeriți și ascultători. Dar dacă se va întâmpla ca cineva să aibe firea mai tare

decât fierul, să nu deznădăjduiască. Este nevoie de luptă, dar cu harul lui Dumnezeu poate birui.

Dumnezeu nu este nedrept ca să ceară altceva decât ceea ce a dat. În măsura în care a dat darurile, în

aceeași măsură cere și lucrarea lor”4.

Starețul trebuie să aibă doar o singură trăsătură principală, pentru a putea fi cu adevărat un

model duhovnicesc deplin al vieții mănăstirești, și anume cea a sfințeniei dobândite din izvoarele

nevoinței călugărești, evlaviei de cele duhovnicești și slujirii aproapelui.

1.1.1 Evlavie față de cele duhovnicești

Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovnicească. Starețul evlavios se

sfiește în toate, dar această sfiala o simte ca o dulceață duhovnicească în inima sa. Felul său de

viețuire nu îl consideră ca o povară, ci îl mulțumește. Mișcările lui sunt fine, atente, tandre. Simte

puternic prezența lui Dumnezeu, a îngerilor și a sfinților. Simte alături de el pe îngerul său păzitor

cum îl supraveghează. Are mereu în minte conștiința vie că trupul lui trebuie să fie curat întrucât este

templu al Duhului Sfânt și astfel trăiește simplu, în curăție și sfințenie. Pretutindeni se comportă cu

atenție și grijă și simte vii toate cele sfinte. Ia aminte la lucrurile sfinte cu toată atenția ca nu cumva

să nu le ofere cinstea cuvenită.

Pentru stareț evlavia trebuie să fie cea mai mare virtute, pentru că cel evlavios atrage Harul

lui Dumnezeu, se face primitor al Harului și Harul lui Dumnezeu rămâne cu el. După aceea Harul

dumnezeiesc se exterorizează, îl trădează, și toți îl au la evlavie pe stareț, îl simpatizează și astfel se

face iubit de către toți.

1.1.2 Slujitor față de toți

Urmând pilda Mântuitorului de a sluji aproapelui, întrucât chiar El le spune ucenicilor: „știţi

că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci

care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă

fie vouă slugă. După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea

sufletul răscumpărare pentru mulţi.”(Matei 20, 25-28), tot așa starețul se face pildă de slujire obștii,

ca la rândul ei, obștea, să poate învăța a sluji și altora.

Slujirea apropelui presupune jetfirea a ceea ce ai pentru a oferi celui în lipsă. De la renunțarea

la cele materiale până la cele sufletești, viața starețului, se trasformă într-o liturghie continuă care

este de cele mai multe ori mai primită înaintea lui Dumnezeu, pentru că mântuirea stă în odihnirea

aproapelui. Nu contează ceea ce se jetfește din partea starețului, ci ceea ce contează este a-i putea

oferi celui de lângă tine ceea ce are nevoie când îți cere pentru că, de exemplu în cazul monahilor

suferinzi starețul trebuie să le ofere ceea ce au ei nevoie și când o cer ei altfel neputincioși fiind se

4 Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București, 2010 p. 137.

4


pot tulbura și să le risipească plata de pe urma răbdării suferinței, dar și dacă nu are nevoie de un

lucru anume, starețul are obligația să se intereseze direct de nevoile ucenicilor săi.

Sfântul Teodor Studitul, stareț a peste o mie de călugări în afară de ucenicii din alte locuri,

spune niște cuvinte ziditoare și trezitoare de conștiință, mai ales stareților, astfel: „Fraţilor şi

părinţilor. Oare poate corăbierul să se odihnească în mijlocul mării, când are grijă de conducerea

corăbiei şi ia seama în toate părţile la vânturi? Sau poate să dormiteze păstorul cel bun, când simte că

vin lupii să-i răpească oile? Nicidecum. Şi unul şi altul priveghează, ia aminte, sunt plini de grijă,

cugetă şi aleargă în toate părţile: corăbierul, ca să ferească corabia de valuri, iar păstorul, oile de lupi.

Așa-i şi stareţul sufletelor şi păstorul oilor cuvântătoare. Se sileşte, se trudeşte şi sârguieşte, cu atât

mai mult, cu cât răspunderea lui este mai mare. Căci primejdia şi mântuirea nu vin din lucrurile mici,

ci din cele mari. De aceea şi eu, smeritul, mă cutremur și mă tem, oftez şi mă întristez, văzând povara

conducerii şi greutatea lucrului. Pentru că, în adevăr, greu este pentru cineva să chivernisească

suflete şi să povăţuiască mulţimi în întâmplările de fiecare zi”5. Slujirea pe care trebuie să o

îndeplinească starețul, după cuvintele Sfântului Teodor, este îndreptată în special spre partea

sufletească, fiindcă grija principală a starețului este față de sufletul ucenicului iar abia pe urmă de

cele trupești.

1.1.3 Nevoitor întru cele duhovnicești

În satele românești în urmă cu un secol toată lumea privea cu mult respect spre țăranul cel

mai gospodar care se străduia cel mai mult pentru dobândirea unor bucate necesare familiei sale, iar

în mănăstire părinții privesc spre starețul care se nevoiește pentru mântuirea sa și a ucenicilor săi, și

nu numai că privesc dar îi și urmează pilda iar el se face călăuză încercată în nevoințele monahale.

Starețul ca persoană duhovnicească este cel care a încercat mult timp diferite metode de

nevoință necesare dobândirii harui dar și absolut necesare cunoașterii sale deoarece trebuie să și

povățuiască pe alții în lupta duhovnicească. Nu orice nevoință trebuie încercată ci doar aceea care se

potrivește firii nevoitorului întrucât o viață aspră pot duce puțini oameni și numai cei puternici cu

trupul, care pot îndura fără vătămare și frigul, și foamea, și umezeala, și dormitul pe jos. Iar celor

neputincioși cu trupul le sunt mai de folos smerenia și recunoștința decât ostenelile și nevoințele

trupești, pe care nu sunt în stare a le săvârși.

Nevoința duhovnicească trebuie se fie prioritară iar cea trupească să se nască din ea, căci și

sporul duhovnicesc este mai mare dacă te nevoiești duhovnicește.

Orice nevoință trebuie făcută cu mult discernământ iar cuvântul Sfântului Isaac Sirul este lege

pentru orice nevoitor: „Viețuirea trebuie să fie echilibrată, astfel ca în feluritele osteneli viețuirea să

fie egal cumpănită, ca să nu facem doar una sau două osteneli care ne plac, după dorința noastră, în

5 Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări Duhovnicești, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1994, p. 56.

5


dauna altor osteneli de care avem mai multă nevoie. Ci mai degrabă viețuirea să fie echilibrată în

mod egal în toate ostenelile care duc la viața cea bună. Cum va fi timp pentru citire, va trebui să fie și

pentru slujbă; cum va fi pentru slujbă, va trebui să fie și pentru îngenunchieri; cum va fi pentru

îngenunchieri, va trebui să fie și pentru post; cum va fi pentru post, va trebui să fie și pentru

ostenelile nopții, și, împreună cu acestea, pentru lucrarea ascunsă a gândirii, ca inima să se relaxeze

și să fie lăsată singură atunci când trupul se ostenește, și pentru ca puterea raționalității din inimă să-

și dea seama de ce este ascuns în cele văzute și cum toate cele făcute în cele văzute se fac spre

folosul celor ascunse.”6

Cât de important este cuvântul Sfântului Isaac pentru starețul încercat pentru că el, starețul, la

rândul său trebuie să pună în cârca ucenicilor și nevoințele potrivite pentru fiecare. Dacă el este

iubitor de osteneală atunci ucenicii nu vor avea motiv pentru care să nu guste din roadele

nevoințelor, după cum zice Sfântul Antonie cel Mare: „Numai dacă am fost încecați de supărări

simțim plăcerile și bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat și nu mănâncă cu plăcere cel ce

n-a flămânzit; de asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung și nu simte bucuria

cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot așa, nu ne vom bucura de bunurile veșnice dacă nu vom disprețui

pe cele vremelnice.”7

Nu este de ajuns pentru stareț faptul că este el nevoitor ci trebuie să-i facă și pe ucenici

iubitori de osteneală.

1.2 Caracteristicile starețului harismatic

Nu se poate trece cu vederea fără a dezbate persoana starețului harismatic, măcar succind iar

mai pe urma, studiul final, deplin.

Starețul harismatic este persoana în care Duhul Sfânt s-a sălăşluit și îl luminează pe calea

cunoașterii lui Dumnezeu și a semenului său.

Omul harismatic în general sau starețul harismatic în special, este persoana cu care se

împlinește cuvântul spus de Maica Domnului starețului Iona din Kiev: „Uite cum cleștele pentru foc

ascultă porunca stăpânului lui. Le răscolește pe toate: cenușa, cărbunii stinși și aprinși,aurul,

argintul... Își face treaba cu răbdare și în tăcere, chiar și atunci când stăpânul îl bagă în foc ca să

scoată cărbuni aprinși. Nu se laudă și nu se mândrește pentru tot ce face. El ascultă de voia

Stăpânului, fiind făcut pentru acest lucru. Trebuie să înțelegi că aceasta este valabil și pentru tine. Să

6 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea II, edit Deisis, Sibiu, 2007, p.90.7 Filocalia, vol.I, Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2008, p. 26.

6


te consideri că ești lopată, săpăligă, clește care scoate sufletele din păcate și le duce în locașurile

cerești, unde este bucurie, pace și slavă veșnică.”8

Cu alte cuvinte Dumnezeu binevoiește să folosească pe unii oameni ca unelte, ca să arate mila

Lui tuturor celor care Îl iubesc pe El. Alege pe cei vrednici, ca mijloc prin care să săvârșească sfânta

lucrare a mâinilor Lui.

Starețul harismatic odihnește inimile ucenicilor, aduce pace conștiinței lor, se face pildă și

model al vieții monahale și întruchipează icoana vie și perceptibilă a tradiției monahale. Harisma îl

păzește pe stareț în tot locul și îl face neclătinat în fața tuturor neputințelor omenești.

În tradiția monahală, neamul monahal, s-a obișnuit să asocieze imaginea starețului cu ideea

de sfințenie, bunătate, blândețe și smerenie, de simplitate, de liniște și netulburare a duhului și

totodată de măreție, specifică celui ce slujește Dumnezeului celui viu. Dacă în stareț Harul își face

prezența și starețul va conlucra cu El atunci calitățile firii omenești se vor trasforma în trăsături

duhovnicești și firea se sfințește.

Nu pentru ucenic este importantă harisma starețului ci pentru el, întrucât ucenicul face

ascultare desăvârșită de stareț iar sarcina ucenicului este luată de stareț. Harisma este necesară pentru

stareț pentru că în mănăstire el este mijlocitorul între Dumnezeu și ucenic iar dacă el nu se ridică la

această îndatorire cum va ști să răspundă cu voia lui Dumnezeu ucenicului?

Pentru stareț nu există nimicuri, el știe că toate în viață au prețul și urmările lor, și de aceea

nu există vreo întrebare la care el să nu răspundă cu dorința de a arăta ucenicului cu adevărat ce să

facă după voia lui Dumnezeu.

Starețul nu are voie să binecuvinteze voia ucenicului ci voia lui Dumnezeu pe care o are de

îndeplinit ucenicul de aceea este nevoie ca starețul să cunoască sfatul lui Dumnezeu iar nu pe cel al

ucenicului sau chiar sfatul rezultat din gândirea sa proprie. Ucenicul trebuie să se încredințeze astfel

că urmând sfatului starețului el de fapt urmează voii lui Dumnezeu iar starețul nu mai este

răspunzător de povața pe care o dă din moment ce îi este descoperită, ci răspunderea acum cade

asupra ucenicului care o are de îndeplinit.

Părintele stareț trebuie să fie ca o carte vie pentru cei care vin la el după povățuire și

învățătură. El povățuiește cu fapta, care e cea mai puternică dintre toate în a mișca inimile. Dar

trebuie să povățuiască și cu cuvântul: cum trebuie înțeleasă învățătura Evangheliei, cum trebuie ea

trăită și cum trebuie folosită pentru a vindeca slăbiciunile omenești. O dată ce dobândește

înțelepciunea cea duhovnicească, starețul poate discerne limpede între „Duhul adevărului și duhul

rătăcirii” (I Ioan 4, 6), între lucrarea darului lui Dumnezeu și înșelăciunea vrăjmașului.

8 Arhimandritul Hristodoulos, Viața și minumile starețului Iona din Kiev, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 77.

7


În urcușul duhovnicesc al începătorului numai discernământul starețului îl poate dirija spre

mântuire deoarece la început nevoința pe care o face fratele este ușoară, ajutând atât harul cât și

propria râvnă, dar retregându-se Harul începătorul încearcă să continue nevoința și chiar să o

mărească iar pe firul urcușului intră vrăjmașul care îi dă râvnă să încerce nevoințe peste nevoințe dar

care nu au și binecuvântarea starețului, iar în acest moment starețul trebuie să știe cum să

cumpănească lucrurile pentru a putea îndrepta pe ucenic.

Stareții harismatici nu din rea voință nu dădeau binecuvântare petru o nevoință ci pentru că

știau că nu este de folos, sau poate chiar păgubește, acea nevoință. Orice binecuvântare pe care o dă

starețul ucenicului, trebuie să vină ca rod în urma rugăciunii, cu alte cuvinte starețul nu dă el

binecuvântarea pentru o ascultare ci el transmite, fiind doar „translatorul”, binecuvântarea pentru

ascultare dată de Dumnezeu. Iar dacă nu a ajuns la această măsură a sfințeniei starețul se folosește de

discernământul dobândit pe perioada nevoințelor duhovnicești.

Starețul hirotonit pe lângă slujirea lui preoțească se îngrijește și de a forma viitori preoți prin

cuvântul său dar mai ales prin pilda liturghisirii sale.

1.3 Datoriile starețului

Iar ca o încheire a proiectului mă voi opri la îndatoriile pe care le are de îndeplinit Starețul.

Starețul pus în fruntea unei obști are de îndeplinit orice îndatorie duhovnicească care îi stă

înainte, deoarece pentru el nu exită înaintea lui Dumnezeu scăparea că nu a știut: „căci cel ce nu știe

și face lucruri vrednice de pedepsire se va bate că nu a învățat”9

Îndatoririle stareţului se pot reduce la acestea:

de a povățui obștea

de a se ruga pentru obște

de a purta sarcina obștei

de a avea dragoste față de obște

1.3.1 Povățuitor al obștei

Pentru ucenic starețul este părintele care își asumă răspunderea pentru el, starețul este cel care

îi conduce viața fiindcă pentru că pentru monah „în chipul și locul”10 lui Dumnezeu este starețul său

atunci se cade, părinte stareț, „ca mai întâi să te faci ucenic al lui Hristos și să fi învățat bine

poruncile și tainele Lui, și în acest chip să încerci să înveți pe alții; se cade ca mai întâi să fii supus și

să urmezi unui părinte duhovnicesc care să te conducă pe calea care duce la Hristos și să ajungi la

9 Filocalia, vol.IX, Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2002, p. 421. 10 Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la Filocalie vol. III, Sfântul Isihie – cuvânt despre trezvie,

EdituraSfântul Nectarie, Arad, 2008, p.109.

8


Hristos sau, mai bine zis, să te găsească Hristos, și să bagi de seamă modurile și semnele căii care te

duce acolo și să vezi pe Hristos prin harul Duhului Sfânt fără să rătăcești, și atunci să-i conduci și pe

alții la Hristos. Se cade să fii luminat mai întâi de Lumina cea adevărată, după care abia să-i duci pe

alții la această Lumină. Se cade să fii eliberat mai întâi tu însuți și așa să încerci să-i eliberezi pe alții,

fiindcă e cu totul lipsit de minte și nebun cel care e rob și încearcă să-i elibereze pe cei robi împreună

cu el, răpind autoritatea stăpânului său.”11

Ce înseamnă povățuire duhovnicească? Această întrebare își are răspunsul în scrierile

Sfântului Paisie de la Neamț iar punerea lui în practică s-a realizat cel mai deplin în cadrul mănăstirii

Optina. „Stăreția” constă în legătura duhovnicească sinceră dintre fiii duhovnicești și părintele stareț

iar pentru a se putea stabili această legătură ucenicul trebuie să aibe credință curată și nefățarnică în

stareț, să fie sincer față de el în faptă și cuvânt, să nu facă nimic din voință sau înțelegere proprie ci

întotdeauna să întrebi despre toate și să procedezi conform sfatului și voii starețului, și cel mai

important lucru este mărturisirea desăvârșită a păcatelor și a tainelor inimii.

Starețul are îndatorirea de a îndruma ucenicul cu învățătura care i se potrivește lui pentru că

nu orice cuvânt este primit dar mai ales împlinit de oricine iar această înțelepciune dacă nu o deține

starețul atunci cuvântul lui este medicament care îmbolnăvește în loc să tămăduiască.

Starețul, dacă nu are darul de a povățui, prin cuvinte alese ucenicii pe calea mântuirii, atunci

să se străduiască măcar la spovedanie nu numai să cunoască în amănunt starea lor sufletească, dar și

să-i învețe credința, nădejdea și dragostea, chiar dacă în foarte puține cuvinte, iar în rest faptele lui să

vorbească.

Orice povață dată de stareț este transmisă și cu binecuvântarea de a o pune în practică ceea ce

nu se poate spune și despre scrierile sfinților, care sunt continuatoare a povețelor lor, întrucât aici

sunt doar sfaturile dar fără binecuvântarea starețului de care ai nevoie sunt sfaturi fără duh.

1.3.2 Rugător pentru obște

Călugărul este rugător pentru toată lumea, el este cel care în firea sa și-a sădit și a crescut o a

doua natură, cea de rugător. Pentru ca el să devină un înfocat rugător trebuie să găsească în stareț

dragostea de rugăciune și roadele rugăciunii.

Starețul trebuie să urmeze modelul lui Hristos care s-a rugat în vremea de cernere pentru

Sfântul Apostol Petru: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M-am

rugat pentru tine ca să nu-ți piară credinţa ta; iar tu, oarecând revenindu-ți, întăreşte-i pe fraţii tăi”

(Luca 22, 31-32). Făcând așa, starețul, ia din povara, ispita, pe care o întâmpină ucenicul său și astfel

el se îndreaptă.

Rugăciunea pe care o face starețul trebuie împărțită în trei părți:

11 Sfântul Simeon Noul Teolog, Viața și Epoca – Scrieri IV, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 208.

9


prima parte pentru sine însuși

a doua parte pentru cei vii

a treia parte pentru cei morți

Prima parte de rugăciune îi cea mai mică și cea în care se cere de la Dumnezeu iertarea

păcatelor proprii, de fapt este mai mult o mărturisire a păcatelor de către stareț. Această rugăciune

este asemănătoare, în ființă, cu rugăciunea pe care o rostește părintele în mometul Heruvicului.

Următoarele două părți sunt cele mai importante ocupând în viața starețului cea mai mare

parte din ea dar și principala grijă. Sfântul Ioan de Kronștadt spune că: „Sfinții lui Dumnezeu numai

prin ridicarea mâinilor cereau de la Dumnezeu mari mile pentru popor. Ridicarea mânilor tale, oare,

este tot atât de puternică? Iar, dacă nu este tot atât de puternică sau este de loc puternică, atunci care

este pricina? Necrednița.”12 Starețul trebuie să aibă cea mai sinceră, cea mai vie credință în

Dumnezeu, credința sutașului, care credea fără îndoială că Dumnezeu, în bunătatea și atotputernicia

Sa, va împlini orice cere a lui.

1.3.3 Purtătorul neputinței fiilor duhovnicești

Rugăciunea pentru fiii duhovnicești presupune deja că starețul a luat o parte din sarcina

ucenicilor, pentru că rugăciunea, pretinde mare curaj, iar puterea de a te ruga pentru fii ți-o dă

dragostea.13

Starețul, după cum zice părintele Sofronie, „se căiește pentru păcatele sale și pentru ale altora.

Se roagă pentru iertarea noastră a tuturor. Pocăința lui devine pocăință pentru întreaga lume, pentru

toți oamenii. În această mișcare a duhului său, găsim asemănarea cu Hristos, Care a luat asupră-Și

păcatele lumii. Este grea această rugăciune: niciodată nu se aude rezultatul căutat: lumea în

ansamblul ei refuză cu vrăjmășie această rugăciune.”14

Ce înseamnă să porți păcatele și neputințele altora nu se poate exprima, întrucât orice simț nu

se poate explica el doar se poate trăi, dar cei care au luat asupra lor această povară dacă nu ar ajuta

harul dumnezeisc ar putea cădea ușor în deznădejde.

Starețul făcându-se „cărăușul neputințelor ucenicilor” începe să simtă cu adevărat cât de grea

este povara stăreției, de aceea doar oameni cu adevărat duhovnicești pot purcede pe o cale care duce

spre un martiraj duhovnicesc.

1.3.4 Părinte al iubirii duhovnicești

Starețul sfătuiește, învață, dar, dacă în cuvintele lui nu există iubire Apostolică față de turmă,

râvnă Apostolică pentru mântuirea ei, puțin folos aduce această învățătură „seacă”. Nu degeaba

12 Sfântul Ioan de Kronștadt, Către păstorii duhovnicești, Editura Egumenița, Galați, 2011, p. 79.13 Andrei – Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spovedanie și comuniune, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 187.14 Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 100.

10


Sfântul Apostol Pavel spune galatenilor: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii,

până ce Hristos va lua chip în voi!”(Galateni 4, 19), pentru că el avea cu adevărat dragostea

păstorului față de păstoriți.

Starețul nu trebuie să adauge mâhnire peste mâhnire și povară penste povară sufletului

ucenicului care abia a supraviețuit duhovnicește, ci el trebuie să arate o totală dragoste față de ucenic

întrucât numai așa îl poate povățui spre mântuire.

Sfântul Apostol Ioan spune „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) pentru că dacă Dumnezeu nu

ne-ar iubi și nu ne-ar vrea binele atunci cine să ni-l dorească? Dacă starețul nu iubește și dorește

binele obștei atunci cine să -l dorească?

Dragostea starețului pentru fiecare suflet trebuie să fie aceeași, deplină și curată, iar pentru

sufletele mai slabe trebuie să acorde o atenție mai sporită iar maxima „vorba dulce mult aduce” este

pentru stareț modul de sfătuire.

METODOLOGIA

Proiectul dorește să pună scoată la lumină din tradiția monahală a cea Stăreție (ea constă în

legătura duhovnicească sinceră între fiii duhovnicești și întâi-stătătorul lor) a marilor stareți sfinți

precum: sfântul Paisie de la Neamț, Stareții Optinei, sfântul Gheorghe de la Cernica, gheronda Iosif

și starețul nostru Cleopa de la Sihăstria. Cercetarea va examina viața stareților, povețele lor,

actualitatea sfaturilor lor dar mai ales importanța și înțelesul deosebit al ascultări de un Stareț, el

fiind pildă de urmat către obşte.

Tradiția monahală arată că orice călugăr a fost povățuit de un stareț, formându-se o legătură

duhovnicească între ei în care ucenicul preia și duce mai departe cugetele și învățăturile starețului

său. Monahismul este o predare și o primire a Duhului Sfânt, prin Stareț.15

Metodologia va fi completată cu informaţii preluate din cărţi, reviste şi articole duvoniceşti,

dar şi din conferinţe, interviuri, înregistrări şi întâlniri cu părinţi duhovniceşti.

15 Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvânt despre ascultare și priveghere, Editura Sfântul Nectarie, Arad,

2013, p. 17.

11


CONCLUZII

„Frații mei, țineți mai cu seamă minte aceasta: un om

poate ajunge dumnezeu numai cu ajutorul lui Dumnezeu.”16

Toți monahii care s-au lepădat de lume și n-au părinți duhovnicești, aceștia cu siguranță nu s-au

făcut copii duhovnicești ai cuiva. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Așa cum copiii care se nasc

nu se pot însămânța și naște fără tată, tot așa nu se poate să se nască de sus, adică să primească harul

Duhului Sfânt, nici cel ce n-are un părinte duhovnicesc care să-i fi născut de sus; și așa cum tatăl

trupesc îi face trupești și pe copiii lui, tot așa și părintele duhovnicesc îi face pe copiii pe care îi naște

copii duhovnicești.”17

Orice ucenic e un copil duhovnicesc al părintelui duhovnicesc al său, atunci cel ce caută un

părinte duhovnicesc are nevoie să caute un om care să fie născut duhovnicește și să cunoască în chip

conștient pe Dumnezeu și Tatăl său, ca să-l nască duhovnicește și pe el și să-l facă cu adevărat fiu al

lui Dumnezeu.

Acel om născut și maturizat duhovnicește în cadrul monahal este starețul duhovnicesc în care se

împlinește cuvântul Sfântului Ioan Scărarul:

«E o însuşire a firii, făcută şi ea de Bunul nostru Domn, ca, văzând pe doftor, bolnavul să se

bucure chiar dacă nu se va folosi poate cu nimic de la el.

Să ai şi tu, o, minunate (starețe), plasturi, băuturi, bisturiuri, picături, briciuri, burete, lame de

tăiat vinele, fierul de ars raria, alifii, doftorii de somn, cuţit, fese şi neîngreţoşarea. Căci de ne lipsesc

acestea, cum ne vom arăta ştiinţa ? Nicicum. Iar plăţile se dau nu pentru cuvinte, ci pentru fapte.

Fericită este la doftori neîngreţoşarea şi la întâistătători nepătimirea. Cei dintâi,

neîngreţoşându-se, pot lucra la vindecarea oricărei boli rău mirositoare, fără greutate. Cei de al doilea

pot învia orice suflet mort.»18

Împlinind cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, starețul devine pilda duhovnicească cea mai

autentică pe care o urmează fiecare fiu duhovnicesc al său. Starețul este „lumina lumii” (Matei 5, 14)

și nu trebuie să își ascundă talanții, virtuțile și darurile primite. Starețul este „sarea pământulu”

(Matei 5, 13); sarea este de vină dacă se alterează alimentele și nu alimentele care nu au calitatea de

conservare ci sarea o are; asemenea și în cazul starețul care strică duhovnicește fii duhovnicești, este

datoria lui de a insufla ucenicilor viața duhovnicească prin însăși viața sa.

16 Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, București, 2009, p. 173. 17 Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 201.18 Sfântul Ioan Scărarul , op.cit., p. 411-412.

12


BIBLIOGRAFIE

1) Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Tipărită cu binevucântarea

Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Intitutul

Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

2) Filocalia, vol.I, Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru

Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.

3) Filocalia, vol. IX, Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru

Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2002.

4) ***Patericul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003.

5) Arhimandritul Simonopetritul, Emilianos, Tâlcuire la Filocalie vol. I, Avva Isaia, Editura

Sfântul Nectarie, Arad, 2008.

6) Ieromonahul Noica, Rafail, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.

7) Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Editura Deisis, Sibiu,

1994.

8) Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, Editura Episcopiei Ortodoxe

Române, Alba Iulia, 1994.

9) Arhimandritul Filotheitul, Efrem, Starețul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos,

București, 2010.

10) Sfântul Simeon Noul Teolog, Viața și Epoca – Scrieri IV, Editura Deisis, Sibiu, 2006.

11) Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări Duhovnicești, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 1994.

12) Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea II, Editura Deisis, Sibiu, 2007.

13) Sfântul Ioan de Kronștadt, Către păstorii duhovnicești, Editura Egumenița, Galați, 2011.

14) Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, Editura Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos,

2001.

15) Arhiepiscopul Andrecuţ, Andrei, Spovedanie și comuniune, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,

2008.

16) Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, București, 2009.

17) Arhimandritul Hristodoulos, Viața și minunile starețului Iona din Kiev, Editura Bunavestire,

Bacău, 2002.

18) Arhimandrit Simonopetritul, Emilianos, Tâlcuire la sfintele slujbe, Editura Sf. Nectarie,

Arad, 2009.

19) Arhimandrit Simonopetritul,Emilianos, Tâlcuire la Filocalie, vol. III, Sfântul Isihie – cuvânt

despre trezvie, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2008.

13

proiect masterat

Documents