DEZVOLTARE REGIONALĂ: TEORII,

MODELE, STRATEGII ŞI POLITICI

ROLUL REGIUNILOR DE DEZVOLTARE

ÎN IMPLEMENTAREA POLITICII REGIONALE

Student ID: Tudor JEMNA

2008

CUPRINS

Introducere

Ghid terminologic

Cap. I. Dezvoltarea Regională

Politica Dezvoltării Regionale Orientările Strategice pentru Coeziune

Cap. II. Dimensiunile Dezvoltării Regionale

Dimensiunea Orizontală a Politicii Regionale Scurt istoric al regiunilor de dezvoltare în România Cadrul legislativ – instituţional pentru politica de dezvoltare regională Principii de Dezvoltare Regională Actorii principali ai Politicii Regionale Implementarea Politicii Regionale Structura de implementare a politicilor de dezvoltare Regională

La nivel naţional La nivel teritorial

Instrumentele de Realizare a Politicii Regionale Disparităţile regionale în România

Concluzie Bibliografie Anexe

„O ţară nu este a locului unde stă,

ci a ţintei la care se uită.” (Nicolae Iorga).

Introducere

În cadrul expunerii următoare, am de gând să prezint rolul regiunilor de dezvoltare în

implementarea politicii regionale urmărind definirea politicilor de solidaritate, identificarea

instrumentelor financiare, relevarea ţintelor prioritare şi obiectivelor politicii de dezvoltare

regională, pentru familiarizarea cu evoluţia acestora în cadrul instituţional comunitar şi

mecanismelor de susţinere a integrării, urmărind principiile dezvoltării regionale.

Ghid terminologic

Prezentul ghid terminologic fixeză termenii de specialitate, legaţi de subiectul acestei

cercetări, de modelul conceptual şi metodologic, pentru stabilirea sistemului de relaţii specifice

planificării strategice regionale în România, din perspectiva dezvoltării durabile a zonelor

funcţionale/ metropolitane şi a aglomeraţiilor urbane.

Regiune de dezvoltare

• Un teritoriu care formează din punct de vedere geografic o unitate netă sau un ansamblu

similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente

comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu

scopul de a stimula procesul cultural, social şi economic.

(Definiţia regiunii conform Cartei Comunitare a Regionalizării)

• Regiune delimitată pentru a orienta politica regională a guvernului, în sensul reducerii

dezechilibrelor teritoriale majore între ariile cele mai dezvoltate şi ariile cele mai puţin

dezvoltate; în acelaşi timp reprezintă cel mai bun cadru de implementare şi evaluare a

politicii de dezvoltare regională.

(Erdeli, G.,– Dicţionar de geografie umană, ed. Corint, Bucureşti, 1999)

• (1) Zone care cuprind teritoriile judeţelor în cauză, respectiv ale municipiului Bucureşti,

constituite în baza unor convenţii încheiate între reprezentanţii consiliilor judeţene şi,

după caz, ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi funcţionează în baza

prevederilor prezentei legi. (2) Regiunile de dezvoltare constituie cadrul de elaborare,

implementare şi evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum şi de culegere a

datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de

EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială (NUTS II), existent în

Uniunea Europeană.

(Legea nr. 315 /2004 privind dezvoltarea regională în România)

În România, conform art. 4 din legea 315 /2004, Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi

administrativ- teritoriale şi nu au personalitate juridică.

• Unitate fără rol administrativ, fără personalitate juridică, cuprinzând teritoriile unui grup de

judeţe, sau al Municipiului Bucureşti, formată prin libera asociere a Consiliilor

Judeţene, cu acordul Consiliilor Locale, respectiv al Consiliilor Locale ale Municipiului

Bucureşti, care constituie cadrul de implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare

regională în România (cf. Legii nr.151/1998 privind Dezvoltarea Regională în

România).

(Programul Phare 9708 /Aster S cons arl, Note informative pentru Consiliile de Dezvoltare Regională, 1997)

Factorii dezvoltării reprezintă subiecte sectoriale de cercetare constituind baza formulării

politicilor de dezvoltare şi ulterior a direcţiilor strategice de acţiune cu impact spaţial, economic,

social sau de mediu. Factorii de dezvoltare sunt: resursele naturale, forţa de muncă, capitalul,

structura economică, agenţii economici, transporturile, comunicaţiile, tehnologia, contextul

economic, pieţele de export, nivelul de cheltuieli publice, managementul administraţiei, suportul

oferit pentru dezvoltare.

(Materiale documentare Urbanproiect)

Politică de dezvoltare regională

• Ansamblul politicilor elaborate de Guvern, prin organele administraţiei publice centrale, de

autorităţile administraţiei publice locale şi organismele regionale specializate, cu

consultarea partenerilor socio-economici implicaţi, în scopul asigurării creşterii

economice şi dezvoltării sociale echilibrate şi durabile ale unor arii geografice

constituite în regiuni de dezvoltare, al îmbunătăţirii competitivităţii internaţionale a

României şi al reducerii decalajelor economice şi sociale existente între România şi

statele membre ale Uniunii Europene.

(Legea nr. 315 /2004 privind dezvoltarea regională în România)

• Ansamblul de măsuri pe care autorităţile guvernamentale centrale, le iau în favoarea

dezvoltării socio - economice a regiunilor defavorizate. Principiul enunţat se regăseşte

la nivelul ţărilor membre, dar şi al Uniunii Europene în ansamblu, prin politica pe care o

dezvoltă la nivel comunitar

(Pascariu, G., Trăistaru, I., - Politica de dezvoltare regională, seria Micromonografii – Politici Europene – IER, 2000)

Politici de dezvoltare

• Mijloace politico-administrative, organizatorice şi financiare, utilizate în scopul realizării

unei strategii.

(Legea nr.350 /2001privind amenajarea teritoriului şi urbanismul)

- • Ansamblu de opţiuni privind anumite obiective şi mijloacele de atingere a lor.

(Erdeli, G. – Dicţionar de geografie umană, ed. Corint, Bucureşti, 1999)

Indicator

Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social-economic din

punct de vedere al compoziţiei structurii, schimbării în timp, al legăturilor reciproce cu alte

fenomene, etc.

(Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1987

Cap. I. Dezvoltarea Regională

Politica Dezvoltării Regionale Politica regională a UE are în vedere amenajarea şi gestionarea condiţiilor de localizare şi

repartizare a activităţilor economice, în mod concret, politica regională a UE vizează două mari

ţinte:

• coeziunea economică şi socială;

• ajutorul comunitar pentru regiuni.

Coeziunea se referă la reducerea disparităţilor socio-economice în interiorul UE prin favorizarea

dezvoltării regionale. Cu alte cuvinte, politica regională are ca scop nu dezvoltarea regională în

sine, ci în perspectiva coeziunii sociale şi economice. Această precizare implică ideea solidarităţii,

prin redistribuirea resurselor şi ajutorarea celor în nevoie.

În sprijinul politicii regionale, se invocă de obicei două tipuri de argumente:

• economice, conform cărora dezvoltarea regională favorizează integrarea economică,

competitivitatea în interiorul pieţei interne (comune); contrar neoliberalismului, teoria dezvoltării

regionale consideră că disparităţile între regiuni nu pot fi eliminate doar prin mecanismele pieţei; pentru

a se evita migrarea haotică a forţei de muncă, depopularea şi instabilitatea, se preconizează dezvoltarea

prioritară a regiunilor sărace.

• politice, care se referă la următoarele aspecte:

• inegalităţile regionale pot încetini/bloca integrarea;

• interesul comun de a avea pieţe prospere peste tot, în interiorul pieţei comune (chiar şi în

regiunile sărace din alte state membre);

• aplicarea principiului subsidiarităţii – mecanism de redistribuire a resurselor în interiorul

UE.

Bazele legale ale politicii regionale sunt asigurate de art. 2 al Tratatului de la Maastricht.

În 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), destinat cu

precădere regiunilor defavorizate, în 1988, politica de dezvoltare s-a diversificat, prin înfiinţarea

fondurilor structurale (Fondul Structural Agricol, Fondul Social). Acestea s-au aplicat

următoarelor categorii de regiuni:

• regiuni cu întârziere în dezvoltare (obiectivul 1);

• regiuni industriale în declin (obiectivul 2);

• zone rurale (obiectivul 3).

Mai târziu, odată cu extinderea Uniunii spre sud (Portugalia, Spania, Grecia) şi acceptarea

unor ţări mai puţin bogate (Olanda), riscul polarizării Nord-Sud s-a accentuat. Mai mult, în

interiorul unor ţări europene (Italia, Germania reunificată) existau mari discrepanţe economice şi

sociale între regiuni, astfel încât a fost nevoie de o intervenţie puternică în favoarea dezvoltării

regionale. Ca urmare, prin aplicarea Tratatului de la Maastricht (1993), cele două ţinte (ale

coeziunii şi ale ajutorului comunitar pentru regiuni) sunt susţinute prin crearea Fondului de

Coeziune.

Orientările Strategice pentru Coeziune

Orientările Strategice pentru Coeziune economică, socială şi teritorială reprezintă un cadru

general unitar pentru toate Statele Membre în vederea pregătirii documentelor programatice pentru

FSC pentru perioada 2007 – 2013 (Cadrul Strategic Naţional de Referinţă şi Programele

Operaţionale). Liniile directoare pentru Coeziune au în vedere rolul politicii de coeziune în

implementarea politicilor Uniunii Europene, coerente cu Agenda Lisabona.

Urmare a lărgirii cu încă noi 10 membri, la 1 mai 2004, urmată de încă 2 in 1 ianuarie 2007,

coroborate cu Agenda Lisabona 2000 (revizuită 2005) şi Götheborg 2001 (revizuită 2006), Politica

de coeziune economică şi socială a Uniunii Europene pentru perioada 2007 – 2013 are 3 mari

obiective:

A) Convergenţa este un obiectiv finanţat cu 80% din bugetul destinat fondurilor

structurale şi de coeziune, care vizează regiunile din statele membre ale Uniunii Europene care au

un PIB/locuitor mai mic decât 75% din media comunitară şi regiunile care intră sub aşa numitul

« efect statistic »;

B) Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă este al doilea obiectiv,

finanţat cu 15% din bugetul destinat fondurilor structurale şi de coeziune, care vizează regiunile

care nu sunt eligibile în cadrul obiectivului de convergenţă;

C) Cooperarea teritorială europeană este obiectivul finanţat cu doar 5% din bugetul

destinat fondurilor structurale şi de coeziune se referă la cooperarea transnaţională, cooperarea

transfrontalieră şi cea interregională.

Cap. II. Dimensiunile Dezvoltării Regionale

Dimensiunea Orizontală a Politicii Regionale Este vorba de competenţe la nivel comunitar (preocupări comune, nu doar cele referitoare

la unele regiuni) care contribuie la dezvoltarea regională deşi aceasta nu este obiectivul principal.

Avem astfel:

a) Politica ecologică

• condiţii de inegalitate ecologică (Fondul de Coeziune a sustinut şi susţine, proiecte de

ajutorare a zonelor cu probleme ecologice);

• iniţiative comunitare - ex. ENVIREG.

b) Politica competiţiei

• art. 92 al Tratatul de la Maastricht a permis ajutorarea zonelor rămase în urmă;

• derogări de la regulile politicii competiţiei pentru a proteja zone/regiuni slab dezvoltate.

c) Politica agricolă şi a pescuitului

• sprijin pentru zonele dependente de pescuit.

Scurt istoric al regiunilor de dezvoltare în România În România, a debutat programul PHARE, pentru politici de dezvoltare regională în anul

1996. Elaborarea unui studiu al disparităţilor regionale, a constituit punctul de plecare, pe baza

evoluţiei social-economice din perioada 1990 – 1994.

Decalajelor de dezvoltare au fost analizate prin luarea în calcul a 12 indicatori grupaţi în

cinci categorii: economie, infrastructură, resurse gospodăreşti, socio-demografie, urbanizare.

Studiul a pus în evidenţă existenţa unor disparităţi bine conturate regional ale nivelului de

dezvoltare globală: sudul şi estul sunt cele mai puţin dezvoltate, în timp ce vestul şi centrul ţării sunt

cele mai dezvoltate.

Explicaţiile existentei acestor disparităţi, sunt complexe: estul şi sudul sunt caracterizate de

ruralitate accentuată şi industrializare recentă (în ultima etapă a perioadei socialiste, după 1970), la

care se adaugă efectul de absorbţie al capitalei în cazul părţii sudice.

Capitala a asimilat spaţiul rural înconjurător prin atragerea potenţialului demografic şi a

resurselor investiţionale, fiind clasificat în cadrul studiilor de geografie urbană ca fiind unul din

oraşele de tip insulă (island-like city) dezvoltate în Europa de est. Judeţele din sudul capitalei -

Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Teleorman - sunt printre cele mai sărace din ţară, în special în ceea ce

priveşte capitalul uman, în timp ce „sărăcia” estului se datorează veniturilor foarte mici şi

infrastructurii deficitare.

Partea centrală şi vestică sunt favorizate de industrii mature, de servicii mai bine dezvoltate,

de urbanizare cu tradiţie. A doua jumătate a secolului XX a fost dominată de eforturile de a

transforma dezvoltarea social-economică într-un proces egal şi uniform care să şteargă decalajele

moştenite, însă acestea s-au menţinut şi la sfârşitul perioadei socialiste.

Stabilitatea nivelului de dezvoltare social-economică s-a plasat într-o oarecare inerţie

regională, care s-a menţinut nealterată şi în condiţiile tranziţiei: judeţele Sibiu, Cluj, Braşov, Timiş

au rămas mai dezvoltate, iar Giurgiu, Botoşani, Vaslui, Călăraşi, Teleorman au continuat să fie cele

mai puţin dezvoltate.

Dinamica disparităţilor regionale a evidenţiat faptul că procesele economice sunt cele care

accentuează decalajele de dezvoltare (precum declinul industrial, inactivitatea şi neocuparea forţei

de muncă), iar cele sociale acţionează în sensul atenuării acestora (manifestându-se prin mobilitatea

teritorială a populaţiei, procesele demografice, nivelul veniturilor individuale).

Dinamica ramurilor economiei, infrastructurii, urbanizării, demografiei şi a resurselor

gospodăriilor s-a transpus în plan regional prin modele de evoluţie diferenţiate. Spaţiile regionale cu

dinamică negativă au resimţit influenţa curbei descendente a economiei şi infrastructurii, în timp ce

regiunile cu dinamică pozitivă au beneficiat de îmbunătăţirea fenomenelor demografice şi a

resurselor.

Carta Verde a Dezvoltării Regionale a fost supusă dezbaterii publice, un an mai târziu, în

1997. Aceasta, delimitează opt regiuni de dezvoltare „formate prin agregarea judeţelor care au

caracteristici comune şi potenţial de integrare funcţională”, suplimentând descrierea obiectivelor

politicii regionale, propuneri de formare a cadrului instituţional, identificarea instrumentelor

financiare.

Cele două etape in definirea regiunilor de dezvoltare au cuprins: faza de identificare a

judeţelor vecine cu profiluri economice şi sociale similare; faza de regrupare a regiunilor de

similaritate în regiuni de dezvoltare, definite prin relaţii funcţionale de tipul infrastructurii de

comunicare sau al sistemelor de interacţiune umană.

Cadrul legislativ – instituţional pentru politica de dezvoltare regională

Legea 151 din anul 1998, marchează prin elaborarea şi intrarea sa în aplicare, obiectivul

general de diminuarea decalajelor economice şi sociale dintre diferitele regiuni şi zone ale ţării,

acumulate în timp, prevenirea apariţiei unor noi dezechilibre, precum şi susţinerea unei dezvoltări

durabile a tuturor regiunilor.

Aceasta stabileşte cadrul instituţional necesar implementării programelor de dezvoltare

regională.

Instituţiile care sunt în măsură să implementeze şi dezvolte politica de dezvoltare regională

sunt acum: Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR) care este creat la nivelul fiecăreia din cele 8

regiuni de dezvoltare pentru coordonarea politicii de dezvoltare regională, având rol deliberativ.

CDR este alcătuit din preşedinţii consiliilor judeţene şi locale şi coordonează Agenţia de Dezvoltare

Regională înfiinţată în fiecare regiune de dezvoltare (ADR). ADR este constituită ca un organism

nonguvernamental, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care elaborează

strategiile şi programele de dezvoltare regională, iar după aprobarea lor de către CDR şi ulterior, de

Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR), are rol de implementare a acestora.

Structurile regionale sunt completate de cele naţionale. Acestea din urmă sunt reprezentate

de CNDR, format din preşedinţii şi vicepreşedinţii CDR, având rolul de a promova obiectivele

politicii naţionale de dezvoltare regională.

În acelaşi an (1998), aşa cum am menţionat anterior, a fost înfiinţată ANDR cu atribuţii de

agenţie de implementare având rol de agenţie contractantă şi agenţie de plăţi.

ANDR va avea acum responsabilitatea elaborării Planului naţional de dezvoltare şi în cadrul

acestuia, componenta de dezvoltare regională, a principiilor, criteriilor şi priorităţilor în alocarea

resurselor din Fondul Naţional de dezvoltare regională (FNDR).

Începind cu anul 2001, ANDR a fost desfiinţată iar responsabilităţile au fost transferate

Ministerului Dezvoltării şi Prognozei – Direcţia Generală pentru Dezvoltarea Regională. Din 2003

aceasta a fost inclusă Ministerului Integrării.

În anul 2000 a fost publicat Planul Naţional de Dezvoltare Regională 2000 – 2002, iar la

începutul anului 2003 a fost lansat planul de dezvoltare regională pentru perioada 2002 – 2005.

Spre deosebire de primul, care reprezenta descriptiv nivelul de dezvoltare economico-social,

cel de-al doilea se caracterizează prin valenţe operaţionale mai clar definite. Acesta identifică

problemele majore care trebuie soluţionate în fiecare sector economic şi regiune de dezvoltare şi

defineşte axele naţionale strategice de dezvoltare pentru prioritizarea activităţilor.

În perioada actuală, ne aflam în cadrul noii perioade de programare 2007 – 2013 şi în noile

condiţii juridice ale legii 315 /2004.

Agenţiile de Dezvoltare Regională, înfiinţate în cele opt regiuni, au definit planuri de

dezvoltare care au fost corelate cu potenţialităţile şi constrângerile proprii.

Conceptele şi metodologia utilizate pentru delimitarea regiunilor de dezvoltare în România,

au condus la definirea unor entităţi regionale comparabile ca suprafaţă, talie demografică,

caracteristici sociale şi economice.

Principii de Dezvoltare Regională

Aceste evoluţii au contribuit la definirea unei politici coerente de dezvoltare regională. Această

politică se bazează pe următoarele principii:

• concentrarea pe priorităţi: fondurile pot fi obţinute doar dacă regiunile acoperă unul din cele 6

obiective ale politicii regionale; pentru a stabili această ordine, regiunile UE sunt clasificate în

NUTS ("Nomenclature des unites territoriales");

• programarea pe baza unui plan strategic;

• parteneriatul - decizii luate prin consens (Comisia, statele membre, reprezentanţi ai autorităţilor

locale, parteneri socio-economici), pentru evitarea centralismului şi mobilizarea actorilor;

• adiţionalitatea - contribuţia comunitară este un complement la contribuţiile naţionale;

• monitorizarea - gestiune şi evaluare a proiectelor (anual, de către Comisie; publicarea la fiecare 3

ani a "Raportului asupra Coeziunii sociale şi economice").

Actorii principali ai Politicii Regionale

- Comisia - este principalul iniţiator; aproba programele propuse de statele membre şi asigura

monitorizarea (Raportul Coeziunii sociale; publicat la 3 ani). Contribuia la elaborarea "Cadrului

Comunitar de Sprijin", aloca fondurile şi verifica utilizarea lor.

- Consiliul - defineşte obiectivele şi organizarea FEDER, precum şi regulile de aplicare.

- Parlamentul European - aprobă obiectivele şi organizarea fondurilor structurale.

- Comitetul European - are rol consultativ în orice problemă privind regiunile.

- Administraţia (naţională, regională, locală) - joacă un rol important în dezvoltarea Planurilor

Regionale de Dezvoltare. Asigură implementarea şi evaluarea proiectelor. Fiecare administraţie

regională, locală sau naţională avea şi are, reprezentanţi la Bruxelles pentru a atrage fonduri de

dezvoltare regională.

Implementarea Politicii Regionale

Politica regională este una din puţinele politici în care Comunitatea este direct implicată în

faza de implementare. Statele membre ale căror regiuni sunt compatibile cu unul dintre obiective pot

propune Comisiei « planuri de dezvoltare regională » care cuprind:

- analiza situaţiei din regiune;

- identificarea unei strategii adecvate;

- propuneri de finanţare;

- evaluare a situaţiei ecologice.

Pe baza acestor propuneri, Comisia stabileşte un « Cadru Comunitar de Sprijin » pentru

fiecare regiune care a solicitat ajutor. Acest cadru cuprinde:

- operaţiile care se vor întreprinde prin finanţare de la fondurile structurale;

- formele de asistenţă;

- planul financiar;

- durata de aplicare.

Structura de implementare a politicilor de dezvoltare Regională

La nivel naţional:

1. Consiliul Naţional pentru Dezvolare Regională(CNDR), ca for deliberativ în România , şi

în care reprezentanţii Guvernului şi cei ai regiunilor sunt la paritate.

Consiliul Naţional pentru Dezvoltare regională are următoarele atributii:

- Aprobarea Strategiei naţionale pentru dezvoltarea regională şi a programului naţional

- Prezentarea catre Guvern a propunerilor privind constituirea Fondului naţional pentru

dezvoltare regională;

- Aprobarea criteriilor, prioritatilor si a modului de alocare a resurselor Fondului naţional

pentru dezvoltarea regională;

- Urmarirea utilizarii fondurilor alocate Agentiilor pentru dezvoltarea regională din

Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională;

- Aprobarea utilizarii fondurilor de tip structural, alocate României de catre Comisia

Europeană;

- Urmărirea realizarii obiectivelor dezvoltării regionale, inclusive în cadrul activitatilor de

cooperare externă a regiunilor de dezvoltare, de tip transfrontalier, interregional şi la

nivelul Euro-regiunilor.

2. Agenţia naţională pentru Dezvoltare Regională (ANDR), ca organism guvernamental

executiv, în promovarea şi coordonarea politicii de dezvoltare regională. Agenţia Naţionala de

Dezvoltare Regională a luat fiinţa în urma fuziunii dintre Agenţia Romana de Dezvoltare si Agenţia

Română de Dezvoltare şi Agenţia naţională pentru Întreprinderi Mici şi mijlocii. Aceasta agenţie

nou creată este responsabilă pentru 5 politici naţionale şi anume:

- Politica de dezvoltare regională;

- Politica pentru zonele defavorizate;

- Politica de promovare a investitiilor;

- Politica de privatizare şi post-privatizare;

- Politica pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii.

Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie – MIMMC- care s-a înfiinţat

în principal prin prelucrarea atribuţiilor Agenţiei Naţionale pentru Dezvoltare Regională – are în

vedere, ca principal obiectiv, îmbunătăţirea accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la finanţarea,

avizarea documentaţiilor pentru obţinerea de credite şi alte fonduri externe cu garanţie

guvernamentală.

Ministerul Dezvoltării şi Prognozei – MDP - care s-a înfiinţat prin preluarea atribuţiilor

Agenţiei de Dezvoltare Regională, a Consiliului de Coordonare Economico – Financiară şi a

Direcţiei Generale de Prognoză, din cadrul Ministerului Finanţelor – vizează ca principale

obiective, politicile de dezvolatre socio-economică de ansamblu, dezvoltarea regiunilor şi a zonelor

ţării.

La nivel teritorial:

1. Consiliile pentru Dezvoltare Regională (CDR), ca organisme decizionale la nivelul

fiecarei regiuni de dezvoltare, alcătuite din reprezentanţii autorităţilor locale.

Consiliile de Dezvoltare Regională au următoarele atribuţii:

- Analizarea şi luarea unei hotărâri în privinţa Strategiei şi a Programelor de Dezvoltare

Regională;

- Aprobarea Proiectelor de Dezvoltare Regională;

- Prezentarea, catre Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională, a propunerilor privind

constituirea Fondului pentru Dezvoltarea Regională;

- Urmărirea utilizării fondurilor alocate Agenţiilor pentru Dezvoltarea Regională din

Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională;

- Urmăreşte respectarea obiectivelor regionale.

2. Agenţiile pentru Dezvoltare Regională, ca organisme neguvernamentale, nonprofit,

reprezintă corpul ethnic şi de executie ele aflându-se în subordinea Consiliilor pentru Dezvoltare

Regională.

Agenţiile pentru Dezvoltare Regională au următoarele atribuţii:

- Elaborarea şi propunerea, către Consiliul pentru Dezvoltare Regională, a Programelor de

Dezvoltare Regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor;

- Punerea în aplicare a Programelor de Dezvoltare Regională şi aplanurilor de gestionare a

fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de Consiliul pentru Dezvoltare

Regională cu respectare legislaţiei;

- Identificarea zonelor defavorizate din cadrul regiunilor de dezvoltare;

- Asigurarea asistenţei tehnice de specialitate persoanelor fizice sau juridice, cu capital de

stat sau privat, care investesc în zonele defavorizate;

- Inaintarea către Agenţia Naţională pentru Dezvolatare Regională a propunerilor de

finanţare, din Fondul Naţional pentru Dezvoltarea Regională, a proiectelor de dezvoltare

aprobate;

- Acţionează pentru atragerea de surse la formarea Fondului pentru Dezvoltare Regională;

- Gestionarea Fondului pentru Dezvoltare Regională în scopul obiectivelor prevăzute în

Programele de Dezvoltare Regională;

- Răspunderea de corecta gestiune a fondurilor alocate.

Instrumentele de Realizare a Politicii Regionale Uniunea Europeană acţionează prin Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune şi alte

instrumente financiare, pentru sprijinirea atingerii acestor obiective generale, pentru eliminarea

disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale.

Pentru programarea 2007 – 2013 există trei Instrumente Financiare cunoscute ca Fondurile

Structurale respectiv:

• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) ;

• Fondul Social European (FSE) ;

• Fondul de Coeziune (FC)

şi două Acţiuni Complementare, respectiv:

• Fondul European pentru Agricultură şi Dezvolare Rurală (FEADR) ;

• Fondul European pentru Pescuit (FEP)

Fondurile Structurale nu constituie o sursă unică de finanţare în cadrul bugetul Uniunii, ci

fiecare fond acoperă zona sa tematică specifică. Ele finanţează programe de dezvoltare regională

multianuale trasate împreună de regiuni, State Membre şi Comisie, pe baza orientării propuse de

Comisie pentru întreaga Uniune Europeană.

Obiective şi instrumente financiare pentru perioada 2007-2013

Instrumente F.E.D.R. F.S.E. F.C.

Obiective -Convergenţă

-Competitivitate regională şi

ocuparea forţei de muncă

-Cooperare teritorială europeană

-Convergenţă

-Competitivitate regională şi

ocuparea forţei de muncă

-Convergenţă

Priorităţi -Accent pe Strategia Lisabona

-Infrastructură

-Investiţii

-Cercetare şi Dezvoltare

-IMM-uri

-Accent pe Strategia Lisabona

-Training

-Ocupare

-Capacitate institutională şi

eficienţă administrativă

-Infrastructură de mediu

şi transport (TEN)

-Transport în afara TEN

-Transport Urban

-Energie

Cota maximă de

finanţare de la UE 85% 85% 85%

Disparităţile regionale în România Acestea se impart in două categorii inter şi intra-regionale. Disparităţile interregionale sunt

mult atenuate de componenţa regiunilor, alcătuite din judeţe cu nivele diferite de dezvoltare

economico-socială. Disparităţile intraregionale sunt mult mai pregnante, fiind rezultate din

asocierea în cadrul aceleiaşi regiuni a unor judeţelor cu profile variate şi niveluri ierarhizate de

dezvoltare.

Din acest punct de vedere, cele mai omogene, , sunt regiunile Centru şi de Vest, iar cea mai

eterogenă este regiunea de Sud. Deşi concepute ca regiuni de dezvoltare, adică spaţii regionale cu

probleme specifice de dezvoltare (declin industrial, zone rurale subdezvoltate), acestea au fost

delimitate pe baza criteriilor administrative, deci ca spaţii funcţionale, acestea au totuşi în

componenţă subspaţii, cu niveluri diferite de dezvoltare economico-socială.

Din punctul de vedere al suprafeţei şi a numărului de locuitori, regiunile cu excepţia regiunii

Bucureşti-Ilfov, variază puţin, corespunzând foarte bine nivelului NUTS 2 al UE.

În termeni socio-economici, diferenţierile sunt moderate, cu excepţia Regiunii de Nord-Est

caracterizată de performanţe invariabil mai reduse. Regiunile de dezvoltare au fost delimitate pe

baza mai multor criterii, dintre care, cele legate de coerenţa funcţională, de omogenitatea socială şi

culturală, de apartenenţa la aceleaşi provincii istorice, au fost cele mai importante.

De la fiecare din aceste criterii se constată însăşi excepţii. De exemplu, din punctul de

vedere al funcţionalităţii, judeţul Cluj este mai bine integrat economic cu judeţele Mureş, Alba,

Sibiu, Braşov, cu toate acestea este inclus Regiunii de Nord-Vest împreună cu judeţele Satu Mare,

Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Sălaj.

Cea mai neinspirată componenţă, din punct de vedere cultural, o prezintă Regiunea de Sud-

Est formată din judeţe care aparţin Dobrogei, nordului Munteniei şi sudului Moldovei. La fel de

neinspirată, de această dată din punct de vedere al logicii geografice, este delimitarea Regiunii

Bucureşti-Ilfov în interiorul Regiunii de Sud. Enclava reprezentată de capitala ţării şi spaţiul rural

înconjurător în interiorul celei mai eterogene regiuni de dezvoltare complică mecanismele

regionale, diminuând până la anihilare coeziunea economică şi socială.

Noţiunea-cheie pe care se sprijină procesul de regionalizare este solidaritatea regională.

În acest mod se explică asocierea judeţelor cu nivele diferite de dezvoltare în aceeaşi

regiune, ca şi selecţia reşedinţelor regionale. Unele dintre acestea reprezintă cele mai importante

centre urbane, precum Craiova sau Timişoara, altele însă au fost alese în scopul maximizării

şanselor de dezvoltare ale unor oraşe mai mici. Exemple în acest sens sunt Piatra Neamţ în

defavoarea Iaşi-ului în Regiunea de Nord-Est, Călăraşi în defavoarea Ploieşti-ului în Regiunea de

Sud, Alba Iulia în defavoarea oraşelor mai mari Sibiu, Braşov şi Târgu Mureş.

Influenţa entităţilor istorice asupra regiunilor în România Alegerea acestor reşedinţe regionale este justificată de obiectivul major al politicii de

dezvoltare regională, cel de atenuare a dezechilibrelor de dezvoltare prin canalizarea investiţiilor

spre oraşele mai puţin dezvoltate ale regiunilor.

În acest context, dezvoltarea regională trebuie să depăşească câteva dezavantaje majore. De

exemplu, dezvoltarea oraşului Călăraşi va trebui să elimine efectele negative ale izolării acestuia

faţă de principalele axe economice ale Regiunii de Sud şi să-i confere prestigiu şi capacitate de

control, inexistente în prezent. În mod similar, Alba Iulia cu o poziţie periferică în Regiunea Centru

trebuie să înfrunte concurenţa teritorială a oraşelor rivale. Delicată este şi poziţia Brăilei, ca centru

al unei regiuni fără istorie, fără identitate culturală, care trebuie să-şi construiască coeziunea

economico-socială şi coerenţa teritorială.

Incoincidenţa parţială a regiunilor de dezvoltare cu provinciile istorice şi culturale ale

României este apreciată de unii autori ca fiind explicaţia pentru lipsa unei conştiinţe regionale şi a

unui angajament al populaţiei în procesul de dezvoltare regională, elemente care nu au reuşit să se

înrădăcineze în conştiinţa publică, parţial din cauza insuccesului politicii de dezvoltare regională,

parţial datorită păstrării în memoria colectivă a semnificaţiei provinciilor istorice.

Argumentele pentru susţinerea provinciilor istorice ca entităţi regionale cele mai adecvate

pentru România sunt multiple, cu atât mai mult cu cât după 1990 a devenit evidentă dorinţa de

apartenenţă regională în care componenta istorică provincială şi-a reintrat în drepturi.

Analizele spaţiale, la nivel comunal sau judeţean, pun în evidenţă un comportament specific

care diferenţiază clar fiecare provincie istorică: comportamente regionale electorale, utilizarea

numelor istorice ale regiunilor româneşti în mass-media, piaţa regională a principalelor ziare şi

posturi de televiziune, apartenenţa regională a studenţilor din marile centre universitare, înfiinţarea

partidelor politice pe criterii de identitate regională.

Conştiinţa regională legată de entităţi istorice nu a putut fi eradicată nici chiar de puternica

tradiţie a centralismului administrativ în România, deşi regiunea a fost în mod constant evitată ca

unitate administrativă.

Rolul provinciilor istorice în procesul de construcţie teritorială se resimte şi prin prisma

caracteristicilor sistemului urban. Acesta este considerat ca fiind rezultatul generaţiilor de oraşe

plasate în interiorul entităţilor regionale cu identitate istorică puternică. „Capitalele regionale”

tradiţionale pentru spaţii româneşti – Iaşi, Timişoara, Cluj-Napoca, Bucureşti, Constanţa, Craiova,

Galaţi, Braşov – prezente doar parţial pe lista noilor reşedinţe ale regiunilor de dezvoltare sunt cele

care se menţin ca centre polarizatoare şi în prezent.

Sferele de influenţă regională ale acestora s-au consolidat în timp, în ciuda eforturilor din

anii 1970 – 1990 de a dezvolta sisteme alveolare judeţene, centrate pe reşedinţele judeţene. Poziţia

solidă pe care o au capitalele regionale în structurile teritoriale şi în ierarhia elementelor de

identitate regională ar fi asigurat rolul coordonator al acestora în procesul de dezvoltare regională şi

impunerea cu mai multă uşurinţă a regiunilor de dezvoltare în conştiinţa publică.

Provinciile istorice sunt preferate de majoritatea analiştilor în locul actualelor regiuni de

dezvoltare, deşi se recunoaşte faptul că neconcordanţele spaţiale dintre acestea sunt neimportante şi

nu au o motivaţie convingătoare social-economică. Dacă regionalizarea pe baza provinciilor istorice

este unanim acceptată, investirea acestora cu statut administrativ este încă subiect de dezbatere.

Argumentele pro derivă, pe de o parte, din experienţa vestică din care a reieşit demonstrat că

nivelul regional este singurul care asigură contactul dintre local şi global în condiţiile integrării

europene şi ale procesului de globalizare şi pe de altă parte, din structura compozită a teritoriului

românesc şi încercările de cristalizare a unui nivel administrativ regional.

Argumentele contra se bazează pe faptul că ţinuturile din 1938 şi regiunile administrative

din 1950 s-au dovedit neviabile, ineficiente, nepotrivite tradiţiei româneşti, în timp ce judeţele ca

unităţi teritoriale, şi-au îndeplinit bine rolul de entităţi teritoriale descentralizate.

Literatura geografică ne pune la dispoziţie mai multe încercări de regionalizare a României,

trecând de la regiunile naturale, la cele eterogene sau de organizare şi până la cele economico-

sociale . Desigur, mult diferite atât de provinciile istorice cât şi de regiunile de dezvoltare, aceste

încercări de regionalizare, deşi reflectă o realitate a secolului trecut, merită să fie invocate în scopul

fundamentării mai riguroase a actualei dezbateri privind procesul de dezvoltare regională.

Din păcate, fundamentarea împărţirii regionale în cele 8 regiuni de dezvoltare, pe baza

analizei disparităţilor înregistrate de evoluţia economico-socială între anii 1990 şi 1994 este una din

explicaţiile principale ale ineficientei funcţionări a regiunilor. Intervalul de timp considerat ca reper

este prea scurt şi atipic pentru a fi reprezentativ. Turbulenţa schimbărilor economico-sociale imediat

dupăanul 1990 nu poate fi luată în calcul pentru evaluarea traiectoriilor pe termen lung aşa cum sunt

cele legate de regionalizare. Ignorarea structurilor teritoriale construite de-a lungul timpului, a

mecanismelor regionale latente purtate de sistemul urban, a inerţiilor culturale adânc înrădăcinate în

memoria colectivă şi individuală, limitează succesul actualei regionalizări. În mare parte, regiunile

de dezvoltare, aşa cum au fost delimitate şi construite în jurul unor centre polarizatoare, uneori

artificial create, trebuie să dezvolte noi mecanisme de creştere regională, care cel puţin pentru

moment întârzie procesul de dezvoltare.

Concluzie

Instrumentele structurale ale Uniunii Europene stimulează creşterea economică a statelor

membre ale Uniunii şi conduc la reducerea disparităţilor dintre regiuni. Ele nu acţionează însă

singure, necesitând asigurarea unei contribuţii din partea statelor membre implicate. Ele sunt co-

finanţate în principal din resursele publice ale statului membru, însă în multe domenii este necesară

şi contribuţia financiară privată, aceasta fiind încurajată în cele mai multe cazuri.

Probleme regionale de dezvoltare precum: declinul masiv al oraşelor mici şi mijlocii,

îndeosebi al oraşelor mono industriale, generat de restructurarea industrială ; declinul socio-

economic a numeroase oraşe mari şi diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor rurale

adiacente ; gradul scăzut de atractivitate a majorităţii Regiunilor, conduc la luarea de măsuri, pentru

perioada de programare 2007 – 2013, astfel încât să se întreprindă : sprijinirea şi promovarea unei

dezvoltări durabile economice şi sociale echilibrate a Regiunilor României, cu prioritate a

Regiunilor mai slab dezvoltate, prin îmbunătăţirea condiţiilor infrastructurale şi ale mediului de

afaceri care susţin creşterea economică.

Bibliografie :

- Luminiţa CONSTANTIN, Dezvoltare regională: teorii, modele, strategii, Suport curs, Iaşi, 2007

- Narcisa Roxana MOSTEANU, Problematice dezvoltarii regionale in Romania, , Ed. Sylvi, Bucuresti 2001

- Diana HANGIU, Programe regionale de management şi dezvoltare, Modulul Dezvoltare

regională, Suport de curs, Iaşi, 2007;

- Gabriela C. PASCARIU, Politici Europene, Suport de curs, Iaşi, 2007;

- Cezar BÎRZEA, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Suport de curs, Bucureşti, 2000;

- Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Iaşi, Ed. Polirom, 1999;

- CD-ul Agentului economic în UE, decembrie 2006;

- Strategia pentru îmbunătăţirea sistemului de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor

publice la nivel central - proiect, http://www.sgg.ro/docs/File/UPP/doc/strategie_upp.pdf

- Ghid pentru elaborarea, monitorizarea şi evaluarea politicilor publice la nivel central

http://www.sgg.ro/docs/File/UPP/doc/ghid_pp.pdf

- Planul Naţional de Cercetare Dezvoltare şi Inovare,

http://www.mct.ro/web/2/actnorm/rom/hg556_01_a2b.htm

- România şi Agenda Lisabona - Grupul de Economie Aplicată - octombrie 2005

- 5.2. Documente europene Noul parteneriat pentru creştere economică şi angajare

http://ec.europa.eu/growthandjobs/pdf/illustrated-version_en.pdf

- Evaluările CE asupra Programelor Naţionale de Reformă din Statele Membre,

http://ec.europa.eu/growthandjobs/annual-report_en.htm

- Un nou start pentru Strategia Lisabona - Comunicarea Consiliului de Primăvară din 2005

"Working together for growth and jobs"

http://ec.europa.eu/growthandjobs/pdf/comm_spring_en.pdf

- Council Regulation (EC) No 2012/2002 of 11 November 2002 establishing the European

Union Solidarity Fund [Official Journal L 311 of 14.11.2002].

- Alte adrese web:

http://www.euractiv.com http://europa.eu.int/comm/dgs/regional_policy/index_en.htm http://europa.eu.int/eur-lex/en/treaties/ http://www. infoeuropa.ro http://www.mie.ro http://www.mdp.ro http://www.mapgov.ro

(data consultării acestor adrese – 27.12.2007)

Anexe

FONDURI STRUCTURALE ROMÂNIA

« Programe oprationale iulie 2007 »

Nr. 20070714

PROGRAMUL OPERATIONAL REGIONAL

Obiectivul general al PO Regional consta în sprijinirea unei dezvoltari economice, sociale, echilibrate teritorial si durabile a Regiunilor României, corespunzator nevoilor lor si resurselor specifice, prin concentrarea asupra polilor urbani de crestere, prin îmbunatatirea conditiilor infrastructurale si ale mediului de afaceri pentru a face din regiunile României, în special cele ramase în urma, locuri mai atractive pentru a locui, a le vizita, a investi si a munci.

Obiective specifice: 1 Cresterea rolului economic si social al centrelor urbane, prin adoptarea unei abordari policentrice, în vederea

stimularii unei dezvoltari mai echilibrate a Regiunilor. 2 Îmbunatatirea accesibilitatii Regiunilor si în particular a accesibilitatii centrelor urbane si a legaturilor cu

zonele înconjuratoare. 3 Cresterea calitatii infrastructurii sociale a Regiunilor. 4 Cresterea competitivitatii Regiunilor ca locatii pentru afaceri 5 Cresterea contributiei turismului la dezvoltarea Regiunilor

AXE PRIORITARE TEMATICE:

AXA PRIORITARA 1 - Sprijinirea dezvoltării durabile a oraselor - potentiali poli de crestere 1.1. Planuri integrate de dezvoltare urbana implementate prin proiecte din urmatoarele domenii: A. Reabilitarea infrastructurii urbane si îmbunatatirea serviciilor urbane, inclusiv transportul urban B. Dezvoltarea durabila a mediului de afaceri C. Reabilitarea infrastructurii sociale, inclusiv a locuintelor sociale si îmbunatatirea serviciilor sociale

AXA PRIORITARA 2 - Îmbunatatirea infrastructurii de transport regionale si locale 2.1 Reabilitarea si modernizarea retelei de drumuri judetene, strazi urbane – inclusiv constructia/reabilitarea soselelor de centura

AXA PRIORITARA 3 - Îmbunatatirea infrastructurii sociale 3.1 Reabilitarea /modernizarea / echiparea infrastructurii serviciilor de sanatate 3.2 Reabilitarea /modernizarea / dezvoltarea si echiparea infrastructurii serviciilor sociale 3.3 Îmbunatatirea dotarii cu echipamente a bazelor operationale pentru interventii în situatii de urgenta 3.4 Reabilitarea /modernizarea/ dezvoltarea si echiparea infrastructurii preuniversitare, universitare si a infrastructurii pentru formare profesionala continua

AXA PRIORITARA 4 - Sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional si local

4.1 Dezvoltarea durabila a structurilor de sprijinire a afacerilor de importanta Regională si locala 4.2 Reabilitarea siturilor industriale poluate si neutilizate si pregatirea pentru noi activitati 4.3 Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor

AXA PRIORITARA 5 - Dezvoltarea durabila si promovarea turismului 5.1 Restaurarea si valorificarea durabila a patrimoniului cultural, precum si crearea/modernizarea infrastructurilor conexe 5.2 Crearea, dezvoltarea, modernizarea infrastructurilor specifice pentru valorificarea durabila a resurselor naturale si pentru cresterea calitatii serviciilor turistice 5.3 Promovarea potentialului turistic si crearea infrastructurii necesare în scopul cresterii atractivitatii României ca destinatie turistica

AXA PRIORITARA 6 - Asistenta tehnica 6.1 Sprijinirea activitatilor pentru implementarea, managementul si evaluarea POR 6.2 Sprijinirea activitatilor de publicitate si informare privind POR

Clasamentul regiunilor – o privire comparativă

Regiunea Clasament după indicele de competivitate* Clasament după PIB pe locuitor**

Nord - Est 6 8 Sud - Est 8 5

Sud - Muntenia 5 6 Sud - Vest 7 7

Vest 2 2 Nord - Vest 3 4

Centru 4 3 Bucureşti -Ilfov 1 1

* calcule GEA ** calcule Comisia Naţională de Prognoză

Indicele de competitivitate regională

Regiunea IE Coef. de ponderare IS Coef. de

ponderare IT Coef. de ponderare

Indicele de competitivitate

Nord - Est 0.64 0.96 0.71 0.76 Sud - Est 0.79 1.01 0.29 0.71

Sud - Muntenia 0.80 0.98 0.63 0.80

Sud - Vest 0.91 0.97 0.33 0.75 Vest 1.06 0.99 0.88 0.99

Nord - Vest 0.81 1.01 0.99 0.92 Centru 0.90 1.04 0.65 0.87

Bucureşti - Ilfov 1.41

0,4

1.03

0,3

3.01

0,3

1.78

Indicatorul economic, pe componente-raportarea regiunilor la media naţională*

Regiunea PIB/locuitor Creşterea PIB Productivitatea muncii

Exporturile nete

Venitul net pe locuitor

Nord - Est 0.69 0.54 0.70 - 0.02 0.89 Sud - Est 0.91 0.63 0.94 - 0.07 0.94

Sud - Muntenia 0.84 0.90 0.83 - 0.22 0.96 Sud - Vest 0.83 0.63 1.21 0.18 0.99

Vest 1.15 1.37 1.35 0.02 0.96 Nord - Vest 0.97 0.63 0.96 - 0.18 0.91

Centru 1.04 0.93 1.03 - 0.34 0.89 Bucureşti - Ilfov 1.91 1.78 1.30 - 1.08 1.31 * datele privind formarea brută de capital fix nu au fos tdisponibile.

Competitivitatea la nivel de comunitate locală este măsurată prin 15 indicatori, grupaţi în cinci categorii referitoare la:

Dezvoltare / Combatere a sărăciei prin proiecte DEZPRO Coeziune socială COEZ Comunicare COMUN Competitivitate economică COMPET Dezvoltare socială DEZSO

Indicatorul economic agregat

Regiunea IE Nord - Est 0.64Sud - Est 0.79Sud - Muntenia 0.80Sud - Vest 0.91Vest 1.06Nord - Vest 0.81Centru 0.90Bucureşti - Ilfov 1.41

Indicatorul social, pe componente – raportarea regiunilor la media naţională

Regiunea Dispersia ratelor

regionale de ocupare

Ocuparea forţei de muncă (total)

Ocuparea forţei de muncă (femei)

Indicele speranţei

medii de viaţă

Nord - Est 0.988 0.865 1.138 0.996 Sud - Est 0.989 1.059 0.896 0.993

Sud - Muntenia 0.958 0.997 0.990 0.996

Sud - Vest 0.931 0.967 1.040 1.002 Vest 0.975 1.018 0.969 0.988

Nord - Vest 1.023 1.032 0.977 0.984 Centru 1.059 1.074 0.914 1.011

Bucureşti - Ilfov 1.098 0.970 1.038 1.048

Indicatorul social agregat

Regiunea IS Nord - Est 0.96Sud - Est 1.01Sud - Muntenia 0.98Sud - Vest 0.97Vest 0.99Nord - Vest 1.01Centru 1.04Bucureşti - Ilfov 1.03

Indicatorul tehnologic, pe componente – raportarea regiunilor la media naţională

Regiunea Cheltuielile totale de cercetare dezvoltare

Populaţia ocupată în sectoare high-tech

Educaţia terţiară cu calificareîncercetare

Nord - Est 0.385 0.605 1.260 Sud - Est 0.308 0.372 0.200

Sud - Muntenia 1.103 0.576 0.040

Sud - Vest 0.308 0.645 0.060 Vest 0.590 1.477 0.660

Nord - Vest 0.385 0.791 1.980 Centru 0.513 0.924 0.560

Bucureşti - Ilfov 2.897 3.419 2.740

Indicatorul tehnologic agregat Regiunea IT Nord - Est 0.71Sud - Est 0.29Sud - Muntenia 0.63Sud - Vest 0.33Vest 0.88Nord - Vest 0.99Centru 0.65Bucureşti - Ilfov 3.01