DREPTUL MEDIULUI, LEGISLAŢII, POLITICI,

STRATEGII

Prof. univ. Dr. Mircea Nicoară

În ultimele decenii, controlul social al protecţiei mediului pe calea normelor juridice s-a dovedit dependent de nivelul de cunoaştere fundamentală şi operaţională a sistemelor ecologice.

(Lemmons, J., 1996)

5 octombrie 2010 – Kolontai, Ungaria, poluarea cu nămol (arsenic, mercur) de la o fabrică de alumină 800.000 mc de reziduuri cu soda caustică

Tigrul a ajuns în fruntea listei World Wide Fund for Nature (WWF) a animalelor pe cale de disparitie (3.200 de exemplare mai trăiesc în sălbăticie). Populaţia de tigri a scăzut cu 95% în ultimul deceniu.

O nouă specie de lilieci, anunţată de cercetători, printre cele 200 de noi specii descoperite în pădurea din Papua Guinee.

Kosmoceratops

Doar opt rinoceri albi mai sunt în viaţă, în întreaga lume.

Deşi avem o lege a mediului, aceasta este în parte depăşită şi ar trebui corelată cu dreptul internaţional privind protecţia mediului (standardele europene şi internaţionale).

Legile subiective elaborate de parlament, guvern şi ministere trebuie să îşi aibă originea în cunoştinţele ştiinţifice (legile obiective ale ecologiei şi economiei) şi să fie aplicate întocmai.

Legislaţia va fi echitabilă, pentru armonizarea intereselor diverse din societatea românească şi fundamentată pe drepturile fundamentale ale omului, deoarece existenţa unui mediu curat reprezintă o condiţie sine qua non a realizării acestor drepturi fundamentale.

Termenul de "legislaţie de mediu/ecologică" are un înţeles mai larg decât cel de "legislaţie pentru ocrotirea naturii". Ea are ca scop păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale şi spirituale, asigurarea unor condiţii de viaţă tot mai bune pentru generaţiile prezente şi viitoare.

Strategia Sea Shepherd: atat timp cat flota de pescuit balene de deplaseaza, aceasta nu poate pescui.

Japonia a vânat 680 de balene în ultima expediţie antarctică (ţinta – 850/2009), din cauza activiştilor din organizaţiile pentru protecţia animalelor.

Ecologiştii aruncă cu "bombe" urât mirositoare (acid butiric) şi frânghii cu care încearcă să lege elicele navelor.

Insulele Feroe: 236 de balene pilot ucise pe 19 iulie 2010, în numele tradiţiei vikingilor.

Domeniile de acţiune ale legislaţiei de mediu Dreptul mediului, în forma sa actuală, îşi găseşte sursele într-un mare număr de texte din

secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea, inspirate exclusiv de preocupările pentru igienă şi promovarea agriculturii şi industriei.

Practic, nu există activitate economică sau socială care să nu aibă implicaţii ecologice. De aceea, politica ecologică este o necesitate pentru promovarea valorilor umane contemporane, iar dreptul devine principalul mijloc de protecţie şi dezvoltare a mediului înconjurător.

Reglementarea juridică trebuie să pornească de la specificul celor două forme fundamentale de interacţiune între om şi natură: cea ecologică, condusă de legile naturale ale dezvoltării şi cea economică, structurată după legile sociale, convergenţa acestora conducând spre un nou tip de interacţiune a societăţii umane cu natura: aceea ecologo-economică.

Anii recenţi au arătat o rapidă dezvoltare a legislaţiei, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, pentru a reglementa chimicalele din mediu, în special poluanţii cunoscuţi ca producând efecte adverse asupra mediului şi a sănătăţii umane.

Debutul a constat în restricţii de vânătoare şi pescuit, de recoltare a unor specii de plante, de deversare sau depozitare a unor deşeuri. S-a trecut de la simpla protecţie a mediului înconjurător la diversificarea acesteia, în încercarea de a conserva şi gestiona bunuri aparţinând mediului înconjurător. Dar protecţia componentelor de mediu şi a mediului înconjurător în ansamblul său reclamă intervenţia directă a statului prin activitatea de reglementare juridică, ca şi caracter de autoritate.

Conferinţa de la Stockholm (1972) l-a aşezat printre drepturile omului, pe considerentul că atât elementul natural cât şi cel construit de om sunt indispensabile bunăstării acestuia, realizării depline a dreptului la viaţă.

Dreptul mediului înconjurător (numit şi ecologic, ambiental, al protecţiei mediului şi naturii) s-a constituit ca o componentă a Dreptului intern al statelor, alcătuit din totalitatea normelor juridice ale unui stat ce reglementează, pe teritoriul supus jurisdicţiei sale, raporturile omului cu natura şi relaţiile dintre subiectele dreptului intern, cu privire la modul de folosire a naturii. Michel Prieur considera că reprezintă "un drept de caracter orizontal" care acoperă sectoarele clasice ale dreptului (privat, public, internaţional) şi un drept de interacţiune/interdisciplinar între sectoarele acestuia.

Dreptul mediului înconjurător reprezintă ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni/instituţii, cu privire la atitudinea lor faţă de componentele naturale şi artificiale ale mediului înconjurător şi de conservare a acestor elemente, în procesul dezvoltării economice, sociale şi culturale. Se referă la patrimoniul natural, dar şi cultural, la cel biologic, dar şi construit, la cel urban, dar şi rural.

Este alcătuit din Dreptul intern al mediului şi Dreptul internaţional al mediului - pentru patrimoniul comun al omenirii, fenomene de poluare şi deteriorare transfrontalieră. Unitatea celor două domenii rezultă din unicitatea şi indivizibilitatea ecologică a mediului Terrei. O particularitate a dreptului mediului înconjurător constă în aceea că se creează drepturi şi obligaţii pentru toţi.

Primele măsuri legislative au fost luate în ţările puternic dezvoltate industrial şi cu grad ridicat de poluare şi deteriorare a calităţii mediului.

Dreptul mediului înconjurător recunoaşte următoarele principii:

- dreptul oamenilor la viaţă, integritate fizică şi psihică; - dreptul oamenilor la un mediu înconjurător sănătos; - dreptul oamenilor de a avea acces la informaţie; - dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a poluării mediului; - dreptul oricărui cetăţean de a sesiza orice autoritate asupra activităţii

generatoare de poluanţi; - dreptul persoanelor de a beneficia de facilităţile legale pentru activităţile ce

realizează protecţia mediului.

Normele juridice ce fac obiectul Dreptului mediului acţionează asupra următoarelor domenii:

- protecţia atmosferei; - protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice; - protecţia solului, subsolului şi ecosistemelor terestre; - regimul zonelor naturale protejate şi al monumentelor naturii; - protecţia aşezărilor umane, a fondului peisagistic şi recreativ aferent; - protecţia împotriva radiaţiilor nucleare.

Practic, domeniile de acţiune a Dreptului mediului sunt toate componentele de patrimoniu, luându-se în considerare toate manifestările posibile ale poluării.

Raportul juridic de drept al mediului înconjurător se stabileşte între oameni (indivizi sau colectivităţi), în legătură cu conservarea, dezvoltarea şi protecţia mediului înconjurător.

Acest raport este reglementat prin norme juridice (dreptul mediului înconjurător) a căror respectare este asigurată de forţa coercitivă a statului.

Obiectul raportului juridic este alcătuit din acţiunile şi inacţiunile permise părţilor, în legătură cu componentele naturale şi artificiale de mediu.

Conţinutul raportului juridic este constituit din drepturile şi obligaţiile corelative care revin subiectelor de drept, şi privesc conservarea şi dezvoltarea componentelor de mediu sau a mediului în ansamblul acestuia.

Subiectele raportului juridic sunt personale fizice şi juridice (publice sau private), statul şi unităţile administrativ-teritoriale.

Dreptul internaţional al mediului

Poluarea şi degradarea mediului au atins asemenea niveluri încât stoparea nu este posibilă decât printr-o largă cooperare internaţională.

Cauzele sunt: - Afectarea negativă a calităţii mediului din fiecare ţară se datorează nu

numai unor factori de pe teritoriul statului respectiv, ci şi unor surse de poluare din afara graniţelor sale;

- Există un patrimoniu comun al omenirii, la care au acces toate statele şi a cărui utilizare necorespunzătoare constituie o principală cauză de afectare a echilibrelor ecologice la nivel planetar;

- Ecosfera constituie un sistem global în care sunt integrate unitar componentele de mediu aflate pe întreaga planetă.

Poluarea transfrontieră a fost definită ca fiind: „poluarea a cărei origine fizică este în întregime sau în parte situată pe teritoriul unui stat şi are efecte vătămătoare pe teritoriul altui stat”.

Obiectivele vizate de Dreptul Internaţional al Mediului:

- reconstrucţia (restaurarea) ecosistemelor deteriorate;

- protecţia şi prezervarea resurselor biologice;

- conservarea şi exploatarea resurselor naturale;

- prevenirea poluării factorilor de mediu sau a alterării lor;

- exploatarea raţională a resurselor naturale;

- folosirea tehnologiilor puţin poluante sau fără deşeuri;

- reutilizarea şi reciclarea deşeurilor;

- funcţionarea răspunderii internaţionale în cazul încălcării prevederilor acordurilor internaţionale cu privire la limitarea sau interzicerea poluării şi protejarea mediului ambiant;

- supravegherea stării mediului natural şi modificat.

Principii ale Dreptului internaţional al mediului

acele norme cu valoare universală şi caracter imperativ pe care se întemeiază toate reglementările privind mediul înconjurător şi care funcţionează drept cadru de referinţă pentru aprecierea legalităţii internaţionale a oricărei acţiuni de mediu.

În prezent, Dreptul internaţional al mediului (ca ramură nouă de Drept) nu dispune de principii clare şi reguli specifice pentru a reglementa relaţiile dintre state în acest domeniu specific, dar funcţionează prin completarea şi precizarea unor principii existente în Dreptul internaţional în paralel cu emergenţa unor principii sau reguli noi (in statu nascendi).

Aceste principii sunt în primul rând cele fundamentale ale Dreptului internaţional consacrate în Carta ONU (art. 103) care prevalează în faţa altor obligaţii ce decurg din acorduri internaţionale, regionale sau bilaterale încheiate între state:

• principiul suveranităţii, atribut fundamental ala statului prin are puterea de stat îşi realizează independent obiectivele proprii de organizare şi dezvoltare, politicile şi strategiile socio-economice (inclusiv de protecţie a mediului);

• principiul suveranităţii permanente a popoarelor şi naţiunilor asupra resurselor naturale, bazat pe respectul reciproc între state şi egalitatea lor suverană. Din acest principiu se desprind o serie de drepturi principale ale statelor:

- de a deţine, prospecta, valorifica şi dispune de propriile resurse naturale;

- de a exercita controlul asupra exploatării acestor resurse;

- de a reglementa şi exercita autoritatea asupra investiţiilor străine.

Apare obligaţia cooperării pe baza unui sistem de informare şi consultare prealabile, pentru a asigura utilizarea optimă a resurselor naturale comune în două sau mai multe ţări.

• principiul cooperării (cu privire la protecţia factorilor de mediu şi ridicarea calităţii mediului);

• principiul nerecurgerii la forţă; • principiul neintervenţiei în treburile interne ale altor state; • principiul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale.

Principii generale sau cu caracter general-limitat:

• principiul sic utere tuo implică obligaţia fiecărui stat de a nu produce daune de mediu altor state, prin activităţi desfăşurate sub jurisdicţia sa. Această obligaţie se regăseşte în Declaraţia Conferinţei ONU asupra mediului (Stockholm, 1972) şi în Actul final al CSCE (Helsinki, 1975).

• principiul bunei vecinătăţi înseamnă obligaţia fiecărui stat de a acţiona pentru eliminarea de pe teritoriul său a cauzelor ce ar putea produce pagube de mediu statului vecin şi de a limita efectele negative ale acestora. Deoarece nu întotdeauna pot fi suprimate cauzele, este important ca statele să acţioneze pentru a împiedica anumite consecinţe negative de-a lungul frontierei naţionale. Ex., a tolera pe teritoriul propriu efecte secundare limitate, urmare a unor activităţi desfăşurate pe teritoriul statului vecin, este considerată ca făcând parte din "cadrul bunei vecinătăţi".

• principiul notificării şi al consultării, formulat ca recomandare la început, urmăreşte informarea reciprocă şi în timp util a părţilor implicate în realizarea unor proiecte poluante.

Planul de acţiune al Conferinţei de la Stockholm (1972) a invitat statele să schimbe informaţii sau să se consulte bilateral sau regional, atunci când activităţi sau condiţii de mediu de pe teritoriul unei ţări pot produce daune altor ţări.

Recomandarea OCDE (1974) considera că informarea şi consultarea interguvernamentală reprezintă un "mecanism de implementare" a principiului nediscriminării între state. Rezoluţia Consiliului Europei considera că părţile sunt obligate să informeze în timp util despre orice proiect de activitate suspect de a polua în afara graniţelor naţionale. Declaraţia de la Rio asupra mediului şi a dezvoltării (1992) stabilea că: Naţiunile trebuie să se avertizeze reciproc cu privire la dezastrele naturale sau activităţile care ar putea avea efecte dăunătoare transfrontiere.

• principiul protejării patrimoniului comun, conform căruia bunurile sau resursele naţionale cu o importanţă ştiinţifică, estetică sau conservativă deosebită (patrimoniul mondial, natural, cultural) ori spaţiul aflat sub jurisdicţie internaţională (ex., zona de mare extrateritorială din dreptul maritim, spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti în dreptul spaţial) reclamă preocuparea fiecărui stat, deoarece reprezintă un bun al întregii umanităţi.

Principii specifice sau cu caracter specific-restrâns: • principiul prevenirii, care, considerând că este mai uşor să previi o catastrofă decât să repari

consecinţele, obligă fiecare stat să prevină poluarea transfrontieră;

• principiul interzicerii poluării. Se urmăreşte menţinerea unei anumite calităţi a mediului (aer, apă ş.a.). Proiectul de Convenţie europeană din 1974 vorbea despre obligaţia specifică de prevenire a noilor forme de poluare sau de reducere a celei existente. Convenţia ONU (1982) stabilea obligaţia de a nu se înlocui un tip de poluare cu un altul.

• principiul nediscriminării, care obligă statele vinovate de prejudicii produse pe teritoriul altor state să asimileze pagubele produse cu cele care se produc sau se vor produce în ţara în care sunt localizate sursele de poluare.

În virtutea acestui principiu, cetăţenii afectaţi de poluare pe teritoriul altui stat decât cel care găzduieşte sursele de poluare au dreptul la o compensaţie egală cu aceea acordată cetăţenilor statului vinovat, în cazul unor prejudicii identice. Principiul nediscriminării poate fi folosit pentru a justifica principiul "poluatorul plăteşte" în domeniul poluării transfrontiere, după ce poluarea a avut loc.

• principiul Poluatorul plăteşte, în conformitate cu care cheltuielile pentru prevenirea sau diminuarea poluării revin agentului cauzator, obligaţie consemnată în Declaraţia Consiliului Europei privind lupta împotriva poluării aerului (1968) şi în Declaraţia de la Rio asupra mediului şi a dezvoltării (1992).

Aplicarea acestui principiu se loveşte, însă, de o serie de dificultăţi legate de cine plăteşte şi ce formă îmbracă plata (despăgubire, depoluare, schimbare de tehnică), în timp ce proprietatea privată reprezintă adesea un obstacol de netrecut.

În principal, dreptul internaţional al reparaţiei ia în considerare două puncte de vedere: - jurisdicţia competentă (locus delicti commissi); - legea aplicabilă (lex loci sau lex fori).

Există şi Reguli specifice cu caracter procedural şi tehnic, în curs de cristalizare:

• regulile specifice cu caracter procedural au în vedere mecanismele de organizare a aplicării unor principii generale şi specifice.

Este vorba de procedura de soluţionare a diferendelor ce apar din aplicarea lor (ex., stabilirea unei comisii internaţionale pentru conciliere sau arbitraj), supravegherea factorilor de mediu de către o autoritate proprie, procedura de informare şi consultare bilaterală şi regională.

• regulile specifice cu caracter tehnic se referă la elaborarea normelor de calitate, a aşa-ziselor norme "minime" şi "speciale" sau a listelor "negre" şi "cenuşii" care conţin niveluri admisibile sau interzise ale substanţelor poluante.

Accentul pus pe prevenirea poluării se însoţeşte de o tendinţă de tehnicizare a instrumentelor juridice şi un caracter interdisciplinar al anexelor convenţiilor.

Domenii ale Dreptului internaţional al mediului

cuprinde numeroase convenţii internaţionale, rezoluţii obligatorii ale organismelor internaţionale şi un anumit număr de texte neobligatorii (soft law). Numărul de tratate multilaterale care privesc mediul, fie în întregime, fie prin una din dispoziţiile lor, depăşeşte 300. Există și 900 de tratate bilaterale. Rezoluţiile obligatorii ale organismelor internaţionale sunt rare, deoarece sunt puţine organismele internaţionale investite cu competenţa de a statua efecte obligatorii pentru membrii lor. Rezoluţiile neobligatorii, emanând de la organismele interguvernamentale sau de la conferinţele internaţionale sunt numeroase şi importante.

După conţinut pot fi clasificate în trei categorii: recomandări şi directive, declaraţii de principiu şi programe de acţiune.

Ex.: recomandările OCDE, relative la substanţele toxice şi periculoase; ale Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa, privind poluarea apei şi aerului; ale Consiliului Europei, în domeniul faunei şi florei sălbatice şi al amenajării teritoriului.

declaraţii de principiu: Declaraţia de la Stockholm, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului (1972) şi Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării (1992).

La Conferinţa de la Stockholm asupra mediului s-a adoptat un Plan de acţiune pentru mediu, compus din 109 recomandări. Programul Acţiunea 21, de la Rio (1992), este compus din 40 de capitole.

Dreptul internaţional al mediului aerian La baza acestuia au stat o serie de convenţii, dar şi rezoluţiile Consiliului European din

1968 şi 1971 asupra principiilor de luptă împotriva poluării aerului, respectiv a poluării atmosferice în zonele de frontieră, alături de Declaraţia Consiliului Comunităţilor Europene (1973) privind Programul de acţiune în domeniul mediului.

Convenţia CEE/ONU privind poluarea atmosferică transfrontieră la mare distanţă a fost încheiată la Geneva (1979). O dată cu aceasta a fost adoptată şi Rezoluţia asupra poluării atmosferice transfrontiere la mare distanţă.

Poluarea atmosferică transfrontieră la mare distanţă este poluarea atmosferică de la o sursă fizică situată în întregime sau parţial într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat, care exercită efecte vătămătoare într-o zonă sub jurisdicţia altui stat la o distanţă la care nu este posibil a se distinge aportul surselor individuale sau al grupelor de emisie.

Convenţia obligă statele membre:

- să întreprindă măsuri de limitare şi prevenire a poluării atmosferice;

- să elaboreze strategii şi politici pentru combaterea poluării atmosferice, bazate pe schimb de informaţii, cercetare, supraveghere, consultare;

- să dezvolte sisteme de gestiune a calităţii aerului şi măsuri de control compatibile cu o dezvoltare echilibrată, pe baza celei mai bune tehnologii disponibile şi aplicabile.

Rezoluţia asupra poluării atmosferice transfrontiere la mare distanţă obligă statele ca până la intrarea în vigoare a Convenţiei să-şi armonizeze politicile şi strategiile, încercând limitarea şi reducerea graduală, prevenirea poluării atmosferice.

Declaraţia privind tehnologiile de fabricaţie puţin poluante sau fără deşeuri, reutilizarea şi reciclarea deşeurilor Geneva (1979) reprezintă unul din instrumentele de luptă împotriva poluării factorilor de mediu (a aerului, inclusiv).

Dreptul internaţional al ecosistemelor polare

Tratatul cu privire la Antarctica (Washington) (1959) garantează folosirea resurselor continentului în beneficiul întregii umanităţi.

Principalele obiective sunt: folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri paşnice (teritoriu demilitarizat,

neutralizat şi denuclearizat); libertatea cercetării ştiinţifice în cadrul cooperării internaţionale.

La Bruxelles (1964) au fost adoptate o serie de Măsuri privind conservarea florei şi faunei, care reprezintă anumite recomandări desprinse din textul Tratatului antarctic. Acestea pleacă din recunoaşterea naturii unice a resurselor vii ale zonei australe şi consideră întreaga zonă a Tratatului ca fiind o "zonă specială de conservare".

Uciderea, vânarea, capturarea sau molestarea mamiferelor sau a păsărilor este prohibită (cu excepţia situaţiilor autorizate) iar impactul asupra condiţiilor lor de viaţă trebuie să fie minim. Se acordă un tratament special "speciilor deosebit protejate", introducerea speciilor neindigene în Antarctica fiind interzisă.

Există o listă a "zonelor special protejate", care este revizuită periodic de către Comitetul ştiinţific privind cercetările din Antarctica (SCAR). Ulterior au fost desemnate "zone de interes ştiinţific special" şi "zone marine de interes ştiinţific special".

Convenţia asupra conservării focilor din Antarctica (Londra, 1972) intrată în vigoare în 1978, a interzis uciderea sau capturarea speciilor de foci decât în situaţia unor autorizări speciale.

O deficienţă a Tratatului Antarctic constă în neincluderea în cadrul zonei speciale de conservare (pe lângă platoul continental şi platoul de gheaţă) a mării şi sloiurilor de gheaţă, unde trăiesc 80% din totalul focilor.

Convenţia asupra prezervării resurselor marine vii ale Antarcticii (Canberra, 1980) a avut în vedere conservarea tuturor speciilor de organisme vii, inclusiv păsări, care populează această zonă. Convenţia urmărea:

- să prevină scăderea populaţiilor "recoltate“ (krill-ul: 50-70 milioane tone anual) sub nivelul echilibrului ecologic;

- să restabilească efectivele populaţiilor decimate;

- să prevină şi minimizeze riscul legat de schimbarea ireversibilă a ecosistemului marin.

Convenţia asupra urşilor polari;

Convenţia asupra focilor de blană din Pacificul de nord.

Dreptul internaţional al mării

Cazul Fukuryu Maru (1954) Experienţele nucleare efectuate de SUA în insulele Marshall au contaminat radioactiv o

importantă cantitate de peşte oceanic (135 tone) pescuit de navele japoneze. SUA au acceptat să plătească statului japonez o treime din valoarea cerută (daune

interese).

Cazul Torrey Canion (1967) Acest petrolier a pierdut cca. 120 mii tone de ţiţei care a produs pagube imense

coastelor Angliei şi Franţei, Comisia de anchetă din Liberia (pavilion de complezenţă!) a apreciat că întreaga responsabilitate revine căpitanului navei, nefiind comis nici un act ilicit internaţional.

Reprezentanţii Angliei şi Franţei au semnat acorduri de desdăunare cu reprezentanţii armatorului şi asiguratorilor.

Cazul experienţelor nucleare Franţa a anunţat o serie de noi experienţe militare nucleare în atolul Mururoa din

Pacificul de Sud. Ţările potenţial lezate Australia şi Noua Zeelandă au depus plângeri către Curtea

Internaţională de Justiţie de la Haga.

Lagunele costiere au fost recent desemnate ca habitat prioritar în Anexa I a Directivei Habitate a Comunităţii Europene.

Sub egida Organizaţiei Interguvernamentale Consultative pentru Navigaţia Maritimă (ONU) s-a adoptat Convenţia cu privire la principiile si măsurile pentru limitarea poluării marine (1954) care prevedea:

- interzicerea curăţirii rezervoarelor de petrol sau deversarea apelor de lestare la mai puţin de 50 mile marine de ţărm (în legătură cu deversarea deşeurilor rezultate din activităţile de pe navele maritime şi a reziduurilor din vasele pentru transportul petrolului);

- obligativitatea instalării în porturi a unor staţii pentru tratarea reziduurilor rămase după spălare;

- instalarea pe vasele de transport, a unor separatoare care să reţină reziduurile petroliere la deversarea apelor de lestare si curăţire.

Pentru viitor se prevede interzicerea oricăror deversări în mare a reziduurilor petroliere.

În 1962 au apărut noi reglementări: - obligativitatea instalării separatoarelor la bordul fiecărui petrolier; - uleiurile de gresaj ale instalaţiilor navelor erau asimilate cu hidrocarburile persistente

şi supuse aceloraşi reglementări ca şi reziduurile petroliere; - zona de interdicţie pentru orice fel de deversare era extinsă la 100 de mile marine de

la ţărm.

Convenţia privind protejarea Mării Nordului împotriva poluării prin hidrocarburi (Bonn, 1969), după accidentul lui Torrey Canyon (1967).

Acordul stabileşte zone cu responsabilităţi individuale pentru statele riverane, alături de zone cu responsabilităţi comune. Ultima categorie a făcut obiectul unor "aranjamente tehnice speciale" între state, în scopul de a asigura o mai mare eficienţă a măsurilor de prevenire, limitare sau combatere a poluării cu hidrocarburi.

Convenţia referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operaţiunile de imersare efectuate de către nave şi aeronave (Oslo, 1972)

Substanţele poluante au fost împărţite în două categorii încadrate in lista neagră, respectiv lista cenuşie. Cele care aparţin "listei negre" sunt substanţe deosebit de nocive, foarte toxice, cancerigene, persistente (Hg, Cd şi compuşii lor), plus unele materiale plastice care nu sunt biodegradabile. Substanţele incluse în "lista cenuşie" (metale, pesticide) sunt substanţe cu un grad mai mic de toxicitate ce pot fi imersate, dacă nu depăşesc o "cantitate semnificativă", dar numai la peste 150 mile de la ţărm şi la mai mult de 2000 m adâncime.

Există excepţii - situaţiile limită, în care este pusă în pericol securitatea vaselor, a aeronavelor sau viaţa echipajelor.

Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin în Marea Baltică (Helsinki, 1974)

Convenţia privind prevenirea poluării în Marea Mediterană (Barcelona, 1976).

Dreptul internaţional fluvial

Tratatul asupra apelor de frontieră, încheiat la Washington, 1909, între SUA şi Canada, cu scopul de a preveni disputele legate de folosințe.

În document se fac referiri la "poluare" şi "prejudiciu", la "Comisia mixtă internaţională“.

Acordul relativ la calitatea apelor din Marile Lacuri (Ottawa, 1972), semnat între SUA şi Canada şi reînnoit în 1978, a introdus conceptele de maximum restrâns (concentrarea protecţiei maxime pe un cerc cu rază restrânsă; ex., apele din zona de frontieră determinată), respectiv minimum lărgit (realizarea unei protecţii minime pe o zonă cât mai extinsă) şi ape ale tributarilor.

A fost definit conceptul de substanţe neobişnuit de poluante ca fiind: orice element sau compus identificat de părţi şi care, deversat în apele de frontieră, prezintă indiferent de cantitate un pericol iminent şi substanţial pentru sănătatea publică.

Proiectul de Convenţie europeană asupra protecţiei cursurilor de apă internaţionale împotriva poluării (Strassbourg, 1974), elaborat sub egida Consiliului Europei, succede proclamării Cartei europene a apei (6 mai 1968), care conţinea 12 principii elementare de reglementare a conduitei faţă de acest "patrimoniu comun".

Acordul-cadru prevede ca obligaţii generale:

- măsuri de prevenire a noilor forme de poluare şi de reducere a celor existente; - cooperare permanentă între statele riverane; - informare reciprocă operativă cu privire la măsurile de reducere a poluării sau

evenimente de această natură (ex., coliziune între nave, accident la transportul unor substanţe periculoase).

Dintre obligaţiile speciale:

- prohibirea sau limitarea deversării substanţelor cuprinse în "lista neagră“ (substanţe neobişnuit de vătămătoare, a căror deversare - de regulă interzisă – poate fi acceptată numai cu "autorizaţie prealabilă" de la o autoritate naţională competentă) şi "lista cenuşie" (substanţe vătămătoare mai puţin periculoase, a căror deversare - în principiu limitată - este permisă în baza reglementărilor naţionale);

- respectarea anumitor norme de calitate a apei, grupate în norme minime (nivelul maxim de concentraţie admis de legislaţia ecologică internă, înţeles ca un minim de bază şi nu ca maxim permisiv) şi norme speciale, concepute ca standarde tehnice de calitate a apei.

Declaraţia privind cooperarea statelor dunărene în domeniul gospodăririi şi, îndeosebi, al protecţiei apelor Dunării împotriva poluării (Bucureşti, 1985)

reprezintă mai mult decât o Recomandare şi mai puţin decât o Convenţie. Guvernele ţărilor dunărene vor acorda o atenţie specială prevenirii poluării apelor Dunării cu substanţe nocive şi radioactive, ca şi reducerii progresive a nivelului poluării prin controlul sistematic al calităţii apelor uzate care sunt deversate în porţiunea Dunării ce trece pe teritoriile lor.

Convenţia privind protecţia apelor râului Tisa şi a afluenţilor ei împotriva poluării (Szeged, 1986) a dezvoltat instrumentele juridice prin definirea conceptelor de poluare şi poluare a apei (procesul care duce direct sau indirect la înrăutăţirea compoziţiei sau proprietăţilor apei).

Convenţia de la Helsinki (1992) privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale.

În anul 1980 a fost lansată Strategia Mondială a Conservării.

Este necesară pentru că natura nu recunoaşte frontierele administrative definite de om. Munţii şi alte unităţi ce apar în teritoriile mai multor state pot fi administrate cu succes numai prin strategii comune aplicate pe termen lung (ex., zona Vychodne Karpaty este protejată trilateral: Polonia, Slovacia şi Ucraina).

Acordurile, convenţiile şi tratatele internaţionale au un rol vital pentru conservarea biodiversităţii, deoarece:

- există specii migratoare- se face comerţ cu produse biologice- biodiversitatea este un bun al întregii omeniri.

Există peste 40 de convenţii şi acorduri multilaterale care au ca scop gospodărirea resurselor biologice, dar puţine îşi propun în primul rând conservarea.

Dreptul internaţional al conservării biodiversităţii

şi habitatelor naturale

Convenţia asupra reglementării şi poliţiei generale a pescuitului în Marea Nordului (Haga, 1882)

Convenţia care reglementa vânătoarea de balene (Geneva, 1931)

Acordul încheiat între Marea Britanie şi Norvegia (1937), care a inclus ulterior şi alte state, asupra reglementării vânătorii balenelor

a fost completat în 1938 cu o clauză despre existenţa unei rezervaţii totale între 70 şi 160° longitudine vestică. În 1944, la Londra s-a stabilit "unitatea balenă albastră", ca modalitate de calcul a cuantumului vânătorii şi s-a repartizat pentru vânătoare în zona Antarcticii un contigent anual de 16.000 unităţi faţă de 24.000 unităţi permise anterior.

Convenţia privind protecţia naturii şi prezervarea vieţii sălbatice în emisfera vestică (Washington, 1940) a fost semnată de 20 de state de pe continentul american şi are ca obiectiv principal protecţia vieţii sălbatice, în special prin crearea de parcuri naţionale.

Au fost luate în considerare componentele ce ţin de habitat: scenariul natural, formaţiunile geologice inedite, regiunile şi obiectele naturale de interes estetic, de valoare istorică ori ştiinţifică. Se stipulează şi crearea de rezervaţii de tip special: regiuni aflate sub controlul public, caracterizată prin condiţiile primitive ale florei şi faunei, ale transportului şi habitatului uman, în care nu există nici o prevedere pentru folosirea transportului motorizat iar orice practică comercială este exclusă.

Părţile semnatare ale convenţiei se angajează să adopte măsuri speciale de ocrotire a florei şi faunei sălbatice şi în afara parcurilor naţionale: ex., să prevină dispariţia păsărilor migratoare cu "valoare economică şi estetică", să protejeze în mod special speciile existente, să interzică vânătoarea, uciderea sau capturarea lor fără autorizaţie. Importul, exportul şi tranzitul speciilor de floră sau faună protejate era de asemenea reglementat în mod special.

Convenţia internaţională pentru reglementarea vânătorii de balene (Washington, 1946), la care au aderat de la început 17 state şi care prevedea:

stabilirea cotelor de captură pentru fiecare specie; măsuri de protecţie pentru animalele imature şi pentru speciile ameninţate; constituirea unei serii de rezervaţii integrale. • Convenţia relativă la pescuitul în Dunăre (Bucureşti, 1958).• Convenţia africană asupra conservării naturii şi a resurselor naturale

(Alger, 1968) a fost adoptată de Organizaţia Unităţii Africane.

Abordează problema rezervaţiilor naturale, cu menţinerea celor existente şi înfiinţarea altora noi acolo unde este posibil şi necesar; înfiinţarea de zone tampon în jurul rezervaţiilor naturale, în scopul prevenirii impactului din partea activităţilor dăunătoare resurselor naturale protejate, exploatarea acestora făcându-se în concordanţă cu necesităţile populaţiei, dar şi cu cerinţele ecologice (extinderea zonelor împădurite, conservarea speciilor ameninţate cu dispariţia). Prin legislaţia internă sunt interzise anumite metode de vânătoare şi pescuit precum uciderea în masă, folosirea otrăvurilor sau a explozibililor, utilizarea vehiculelor cu motor sau a armelor automate la vânătoare.

Speciile aflate sub protecţie sunt menţionate într-o anexă a Convenţiei: listele A şi B. Speciile de pe lista A sunt integral protejate, în timp ce acelea de pe lista B pot fi vânate sau capturate în baza unor licenţe speciale. Se interzice şi importul sau exportul fără autorizaţie a speciilor aflate sub protecţia Convenţiei.

În 1959, 12 ţări au semnat Tratatul cu privire la Antarctica (Washington) din necesitatea unui cadru universal aplicabil Antarcticii, care să garanteze folosirea resurselor continentului în beneficiul întregii umanităţi. Principalele obiective:

folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri paşnice (teritoriu demilitarizat, neutralizat şi denuclearizat);

libertatea cercetării ştiinţifice în cadrul cooperării internaţionale.

o La Bruxelles, în 1964 au fost adoptate o serie de Măsuri privind conservarea florei şi faunei, care reprezintă anumite recomandări desprinse din textul Tratatului antarctic. Acestea pleacă din recunoaşterea naturii unice a resurselor vii ale zonei australe şi consideră întreaga zonă a Tratatului ca fiind o "zonă specială de conservare". Uciderea, vânarea, capturarea sau molestarea mamiferelor sau a păsărilor este prohibită (cu excepţia situaţiilor autorizate) iar impactul asupra condiţiilor lor de viaţă trebuie să fie minim. Se acordă un tratament special "speciilor deosebit protejate", introducerea speciilor neindigene în Antarctica fiind interzisă.

stabilirea unor zone de interes ştiinţific (peste 20), cu o protecţie specială pentru prezervarea ecosistemelor lor unice. Există o listă a "zonelor special protejate", revizuită periodic de Comitetul ştiinţific privind cercetările din Antarctica (SCAR). Ulterior au fost desemnate "zone de interes ştiinţific special" şi "zone marine de interes ştiinţific special".

Convenţia europeană privind protecţia animalelor în timpul transportului internaţional (Paris, 1968)a fost elaborată de Consiliul Europei şi are în vedere fauna domestică, dar şi alte categorii de animale (mamifere, păsări, reptile etc.).

Containerele pentru animalele sălbatice vor fi însoţite de instrucţiuni clare în legătură cu caracterul periculos şi riscurile comportate de aceste specii, cu privire la hrănirea şi adăparea lor sau alte îngrijiri speciale reclamate (ex., pentru animalele cu sânge rece). Sunt incluse reguli speciale diferenţiate în funcţie de calea de transport: pentru drumurile rutiere, pentru calea ferată, cea acvatică sau aeriană.

Programul Om – Biosferă (MAB) lansat în 1970a permis crearea unei reţele de rezervaţii ale biosferei aflate sub patronajul UNESCO în cadrul „Programului Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură”. În cadrul acestor rezervaţii, eforturile de conservare a biodiversităţii sunt realizate în condiţiile dezvoltării durabile a comunităţilor locale ce locuiesc în respectivele perimetre.

Reţeaua reuneşte aproape 400 de rezervaţii. Pe teritoriul României, se află trei rezervaţii ale biosferei: Delta Dunării, Parcul Naţional Retezat şi Pietrosul Rodnei.

Convenţia relativă la zonele umede de importanţă internaţională, în special ca habitate pentru păsările acvatice (Ramsar-Iran, 1971) urmăreşte identificarea şi desemnarea unor zone umede de importanţă internaţională, în special, ca habitate pentru păsările migratoare, în vederea evitării degradării lor continue, conservării biodiversităţii acestor ecosisteme şi utilizării durabile a resurselor. Fiecare stat semnatar are obligaţia de a desemna cel puţin un sit Ramsar. Până în martie 1999, numărul zonelor umede de importanţă internaţională incluse pe lista Ramsar a ajuns la 1.000, suprafaţa acoperită fiind de peste 70 milioane ha.

Din totalul de 100%, mlaştinile reprezintă 31%, lacurile 25%, râurile 16%, zonele umede artificiale 10%, cele marine 10%, estuarele 8% (1990). În 1996 au fost incluse şi carsturile subterane şi sistemele hidrologice ale peşterilor (ex., Lacul Kutubu din Papua Noua Guinee). Cel mai mare sit Ramsar este Sistemul Okavango din Botswana (6.864.000 ha, adică peste 10% din total), iar cel mai mic este izvorul Hosnie din Christmas Island, Australia, cu o suprafaţă de 0,33 ha (conţine mangrove cu Brugieria). Baza de date Ramsar este administrată de Wetlands International.

În România: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (1991) şi Balta Mică a Brăilei (2001). Cele trei noi site-uri Ramsar desemnate sunt Lunca Mureşului (judeţele Arad şi Timiş), Complexul Piscicol Dumbrăviţa (judeţul Braşov) şi Lacul Techirghiol (judeţul Constanţa).

Zonele umede definite conform Convenţiei Ramsar sunt „zone de mlaştină, turbărie sau apă, fie naturală fie artificială, permanente sau temporare, cu apă stagnantă sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată, inclusiv zonele de ape marine a căror adâncime la reflux nu depăşeşte 6 m”.

Meritul Convenţiei Ramsar a fost acela de a schimba în mai puţin de 30 de ani concepţia că zonele umede sunt locuri murdare şi inutile. Zonele umede sunt dintre cele mai productive şi importante sisteme de pe Pământ. Ele influenţează clima, inundaţiile, aportul de apă, speciile migratoare etc. Siturile Ramsar sunt zone umede care au atins un prag de importanţă internaţională, conform unui set de 13 criterii, divizate în 4 familii sau grupuri şi anume:

Criterii pentru zone umede reprezentative sau unice; Criterii generale bazate pe plante sau animale; Criterii specifice bazate pe păsările acvatice; Criterii specifice bazate pe peşti (cele mai noi).

Desemnarea unei zone umede ca sit Ramsar este o recunoaştere a importanţei acestor zone ca resurse de mare valoare economică, naturală, ştiinţifică şi a rolului lor multiplu în menţinerea calităţii mediului prin controlul inundaţiilor, aprovizionarea stratului subteran de apă, stabilizarea ţărmurilor şi protecţia împotriva furtunilor, retenţia nutrienţilor şi sedimentelor, atenuarea schimbărilor climatice, purificarea apei, menţinerea biodiversităţii.

Din 1972 s-a căutat să încheie un moratoriu asupra uciderii comerciale a balenelor.

Membrii Comisiei internaţionale de vânătoare a balenelor au căzut de acord să interzică uciderea anumitor specii şi au redus cu peste 60% cotele numărului total de balene ce pot fi vânate. Unele ţări ca Japonia continuă să cumpere produse de balenă (carne şi ulei) de la ţări care nu sunt membre ale Comisiei, încurajând vânătoarea peste cotele durabile recomandate de Comitetul ştiinţific al Comisiei şi subminând intrarea în Comisie a tuturor ţărilor vânătoare de balene.

Convenţia pentru protejarea focilor din Antarctica (Londra, 1972)

Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural (Paris, 1972)

promovează o reţea a siturilor UNESCO prin programul „World Heritage Site Program” ce reuneşte zone naturale sau culturale de importanţă internaţională, urmărind conservarea acestor zone pentru generaţiile viitoare. Lista reuneşte 127 de situri naturale a căror conservare constituie o obligaţie morală a omenirii, între care se află şi Delta Dunării, propusă de ţara noastră (1991).

Convenţia de la Washington (CITES) asupra comerţului internaţional cu specii de faună şi floră sălbatică ameninţate cu extincţia (1973)

În scopuri de monitoring se cer permise de import şi export pentru un număr de 46 de specii de animale şi plante; ex., broaştele ţestoase marine (Anexa I) a căror comercializare este permisă numai în circumstanţe excepţionale.

În Anexa II sunt trecute 61 de specii de animale şi 10 specii de plante, pentru care este suficient permisul de export; ex., vidra.

Actul speciilor aflate în pericol (SUA, 1973) cere identificarea şi protecţia habitatelor critice pentru existenţa în continuare a speciilor ameninţate.

În statul Tennessee, construcţia barajului Tollico a fost stopată prin ordin judecătoresc, pentru că ar fi distrus ultimul habitat disponibil pentru o specie de peşte dulcicol, iar o specie vegetală a fost găsită în zona de colectare a unui rezervor din Dickey-Lincoln (Maine). Aceste două cazuri dramatizează o problemă complexă a managementului naturii sălbatice, când beneficii pe termen scurt pentru activitatea umană intră în conflict cu valoarea pe termen lung a diversităţii genetice.

Oficiul pentru speciile în pericol din Statele Unite raporta că mai puţin de 1% din consultaţiile privind speciile în pericol ajung în instanţă, marea majoritate fiind rezolvate prin proceduri administrative. US Fish şi Wildlife Service au publicat hărţi ale habitatelor critice, care vor ajuta planificatorii să evite pe viitor conflictele pentru speciile în pericol.

Convenţia dintre SUA şi Uniunea Sovietică privind conservarea păsărilor migratoare (Moscova, 1976)

Convenţia relativă la conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural în Europa (Berna, 1979)

a fost iniţiată în vederea conservării vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, prin cooperarea transfrontalieră.

Anexa II ar trebui revizuită prin includerea de noi specii, majoritatea din Europa Centrală şi de Est. Cu excepţia câtorva specii de mamifere cu o distribuţie europeană foarte marginală, nu s-au înregistrat extincţii.

Convenţia asupra speciilor migratoare aparţinând faunei sălbatice (Bonn, 1979)

vizează conservarea speciilor sălbatice migratoare pe toată lungimea traseelor de migraţie, în zonele de reproducere şi în cartierele de iernare, printr-un management ecologic care să permită exploatarea durabilă a speciilor de interes cinegetic şi salvarea diversităţii speciilor migratoare.

Secretariatul acestei convenţii a elaborat (1995) o înţelegere specială ce priveşte păsările acvatice migratoare din spaţiul eurasiatic şi african (African – Eurasian Migratory Water Bird Agreement/AEWA).

Convenţia asupra conservării faunei şi florei marine a Antarcticii (Canberra, 1980)

Convenţia relativă la conservarea somonului în Atlanticul de Nord (Reykjavik, 1982)

Acordul asupra conservării micilor cetacee ale Mării Baltice şi ale Mării Nordului (New York, 1992)

Acordul asupra cooperării pentru cercetarea, conservarea şi gestiunea mamiferelor marine în Atlanticul de Nord (Nuuk, 1992)

Convenţia asupra urşilor polari Convenţia asupra focilor de blană din Pacificul de

nord

Convenţia asupra diversităţii biologice (Rio de Janeiro, 1992) are drept scop prevenirea degradării globale a biodiversităţii,

cuprinzând trei obiective majore: conservarea biodiversitatii, folosirea sustenabilă a componentelor biodiversităţii şi împărţirea beneficiilor genetice ale resurselor într-un mod echitabil. Pe plan naţional, statele semnatare trebuie să elaboreze strategii şi programe naţionale pentru conservarea biodiversităţii naţionale şi dezvoltarea durabilă.

Acordul asupra conservării cetaceelor din Marea Neagră, Marea Mediterană şi din zona Atlantică adiacentă (Monaco, 2001)

Tendinţa spre o din ce în ce mai simplă şi uniformă biodiversitate continuă, în general, în Europa. Zonele naturale sunt încă în curs de fragmentare, pădurile şi câmpurile devin din ce în ce mai omogene, speciile indigene sălbatice sunt sub stres sever multiplu.

Convenţia privind protecţia liliecilor

Carta europeană a regiunilor montane

Mediul total şi multiplicitatea surselor de poluare

- Convenţia nordică asupra mediului înconjurător (Stockholm, 1974) Cele patru state semnatare au pus accentul pe prevenirea daunelor ecologice prin protecţia subregională a mediului împotriva tuturor surselor de poluare.

Sub incidenţa Convenţiei intră atât sursele fixe de poluare de la care deversările de substanţe dăunătoare ajung fie în apele dulci, fie în mare, cât şi poluarea aerului, apei, cea telurică sau sonoră datorate activităţilor umane precum utilizarea terenurilor, exploatarea fundului marin, a diferitelor construcţii şi instalaţii.

Convenţia exclude poluarea provenită de la sursele mobile (automobile, nave, aeronave).

Principiul fundamental al Convenţiei presupune asimilarea pagubelor sau a prejudiciilor produse pe teritoriul altor state contractante cu acelea care se produc sau se vor produce în ţara în care sunt localizate sursele de poluare. În ceea ce priveşte compensaţiile se va judeca cu aplicarea celor mai favorabile reguli.

În fiecare stat se creează o "autoritate de supraveghere" a modificărilor de mediu produse de sursele de poluare aparţinând părţilor contractante. Această autoritate de supraveghere este continuu informată şi asigurată cu documente utile de către "autorităţile de examinare" (administrative sau judecătoreşti).

Legislaţia de mediu a Uniunii EuropeneCaracteristici generale ale Dreptului comunitar al mediului Experienţa a demonstrat că acordurile regionale sunt o alternativă viabilă la acordurile globale,

deoarece un număr prea mare de state şi interesele prea diferite pot reduce considerabil importanţa/eficienţa unui acord global.

Legislaţia UE are la bază Tratatul Comunităţii Europene care stabileşte principiile generale privind politicile de mediu ce ajută la înţelegerea obiectivelor politicii şi legilor, precum şi la interpretarea şi aproximarea actelor legale individuale europene. Pe lângă acest tratat, există trei forme de mandatare ale legislaţiei Uniunii Europene: directivele, regulamentele şi deciziile. Există în prezent peste 200 de directive sau reglementări asupra apei, aerului, solului, zgomotului, deşeurilor şi naturii.

Actul unic european (1 iulie 1987) a introdus în mod expres mediul. art. 174-176 instituie o politică specifică pentru mediul înconjurător. Fără să definească mediul, ele delimitează obiectivele urmărite şi fundamentele acţiunilor de întreprins, în cuprinsul a trei principii: principiul precauţiei şi al prevenirii, principiul poluatorul plăteşte, respectiv principiul corecţiei la sursa de atingere a mediului.

Dreptul mediului este expresia formalizată a unei politici noi, din anii 1960. Este vorba de o conştientizare a caracterului limitat al resurselor naturale, ca şi de efectele nefaste ale poluărilor de tot felul, rezultate în urma producţiei de bunuri şi a consumului lor.

OCDE, dintre instituţiile regionale interguvernamentale, a avut o contribuţie particulară prin texte fundamentale valoroase în ce priveşte poluările transfrontaliere, gestiunea resurselor naturale, zonele costiere, produsele chimice şi substanţele toxice sau periculoase.

Din 1991, OCDE a întreprins un program de examinare a performanţelor de mediu pentru fiecare Stat Membru. Acest audit extern are rolul de a ajuta la evaluarea progreselor fiecărei ţări în materie de dezvoltare durabilă, punând accentul pe integrarea politicilor economice şi ambientale.

Uniunea Europeana își depășește promisiunile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de

serăAngajamentele de la Kyoto: În cadrul Protocolului de la Kyoto, cele 15 state care erau membre ale

UE la data semnării acestuia și-au luat angajamentul de a-și reduce emisiile colective de gaze cu efect de seră în perioada 2008-2012 cu o medie de 8% sub nivelurile înregistrate într-un anumit an de referință (1990 în majoritatea cazurilor).

Acest angajament comun s-a tradus în obiective naționale de emisii diferite pentru fiecare stat membru al UE-15, care sunt obligatorii în temeiul legislației UE.

Pentru emisiile din UE-27 nu s-a fixat niciun obiectiv comun. Zece din cele douăsprezece state membre care au aderat la UE în 2004 și în 2007 și-au luat angajamente individuale în temeiul protocolului de la Kyoto, angajamente care vizează reducerea emisiilor cu 6% sau, după caz, cu 8% în perioada 2008-2012 față de nivelurile din anul de referință.

Cipru și Malta sunt singurele state care nu și-au fixat niciun obiectiv în materie de emisii.

Situatia actuala a emisiilorÎn 2008 (cel mai recent an pentru care sunt disponibile date complete) nivelul emisiilor de gaze cu efect de seră în UE-15 era cu 6,9% mai mic față de nivelurile din anul de referință, chiar dacă, în aceeași perioadă, economia UE-15 a înregistrat o creștere de aproape 45%. Pentru UE-27 în ansamblu, emisiile au scăzut cu 14,3% între anul de referință și 2008.

Estimările provizorii ale Agenției Europene de Mediu arătau că emisiile din 2009 au scăzut considerabil ca urmare a recesiunii economice. S-a estimat că în 2009, emisiile UE-15 erau cu 12,9% sub nivelurile din anul de referință iar emisiile UE-27 cu 17,3% sub nivelurile din 1990.

Strategiile și măsurile deja implementate ar trebui să conducă la reduceri ale emisiilor de 10,4% față de nivelurile din anul de referință. Pe lângă aceasta, 10 din statele membre ale UE-15 plănuiesc să cumpere credite de emisii în cadrul mecanismelor de piață prevăzute la Kyoto, ceea ce ar putea determina o reducere suplimentară de 2,7%, ridicând astfel reducerea totală la circa 13,2%. Activitățile de împădurire și reîmpădurire planificate, în urma cărora se creează așa-numitele „puțuri” biologice care absorb dioxidul de carbon din atmosferă, ar contribui cu încă 1,0% la această reducere.

Directive cadru, directive, reglementări şi anexe

La baza activităţii de protecţie se află câte o directivă cadru. Obiectivele Directivelor sunt ambiţioase: ex., Directiva asupra pesticidelor din 1991 (D. 91/414) prevede că nu trebuie să existe nici un fel de efecte dăunătoare asupra sănătăţii umane şi a animalelor şi asupra apei freatice. Directiva cadru asupra deşeurilor din 1975 (D. 75/442), înlocuită mai târziu cu Directiva 91/156, a definit ca principii: evitarea, reutilizarea, reciclarea şi depozitarea fără a afecta sănătatea umană.

Directivele cadru stau la baza directivelor care stabilesc standarde (ex., valori limită ale emisiilor de substanţe periculoase; ale calităţii aerului sau a apei, interzicerea sau limitarea folosirii anumitor substanţe toxice, standarde de siguranţă pentru industriile riscante). Conţin formulări interpretabile (ex., folosirea celei mai bune tehnologii disponibile).

Directivele trebuie transformate în legi naţionale. Uneori se transpun cu întârziere, alteori sunt implementate parţial sau sunt doar formale şi nerespectate cu adevărat. Iniţial s-a prevăzut ca Agenţia Europeană de Mediu (EEA) să asiste aplicarea legislaţiei de mediu a UE, dar acest lucru nu a fost susţinut de către Consiliu.

Una din cele mai puternice reglementări este eliminarea gradată a substanţelor ce afectează stratul de ozon; o alta se referă la auditul de mediu.

În afara activităţii de reglementare, UE finanţează un număr de programe de mediu. La sfârşitul lui 1992, legislaţia de mediu a UE cuprindea:

- directive (196);- reglementări;- decizii;- recomandări şi luări de poziţie.

Există directive cu caracter general precum cele referitoare la: - libertatea accesului la informaţii (D. 90/313) care prevede popularizarea la cerere către

populaţie a informaţiilor de mediu aflate la dispoziţia administraţiei. Administraţia are dreptul să reţină informaţiile confidenţiale şi documentele folosite

pentru negocieri interne, dar fără a abuza. - studiul de impact asupra mediului, care îşi propune eliminarea din start a unor efecte

nocive la adresa calităţi mediului şi sănătăţii oamenilor. Art. 7 al directivei referitoare la Evaluarea impactului anumitor activităţi publice şi private

asupra mediului (D. 85/337) solicită ca, în cazul impactului transfrontier, toate informaţiile deţinute de una din părţi să fie puse la dispoziţia ţărilor vecine.

Există şi directive cu caracter sectorial (aer, apă, deşeuri, chimicale, protejarea naturii, biotehnologie şi poluare sonoră), la care se adaugă activităţi UE cu impact ecologic:

- politica de cercetare; - politicile regionale; - legislaţia referitoare la energie; - standarde referitoare la alimente; - agricultura; - transport.

Deoarece principiile "integrării" politicii de mediu în celelalte politici UE nu sunt pe deplin aplicate, multe activităţi sunt dăunătoare mediului.

Cele mai importante directive sectoriale sunt:

Aer: • directiva cadru privind Prevenirea şi combaterea poluării industriale a aerului (D. 84/360). Ea

prescrie principiile controlului poluării aerului şi cerinţele necesare noilor instalaţii, precum şi condiţiile de autorizare. Foloseşte conceptul de cea mai bună tehnologie disponibilă, referitor la tehnologia care şi-a dovedit în timp viabilitatea economică şi nu necesită costuri excesive. Este în curs de înlocuire cu directiva Prevenirii şi Controlului Integrat al Poluării (D. 93/423).

Apa: • directiva Substanţe periculoase pentru ape (D. 76/464) care urmăreşte protecţia apelor de

suprafaţă faţă de poluanţii industriali şi agricoli.

Ea grupează sursele de apă în 4 categorii și clasifică substanţele nocive în funcţie de gradul de toxicitate, persistenţă şi bioacumulare în 8 grupe. La 15 ani de la aplicare, doar 17 substanţe sunt controlate.

În 1993 Comisia UE a propus o nouă directivă asupra calităţii ecologice a apei (D. 93/680) şi este pe cale de a elabora o nouă directivă asupra emisiei de substanţe toxice în apă.

Natura vie: directiva 92/43/CEE privind Conservarea habitatelor naturale şi a florei şi faunei sălbatice directiva privind Conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural (D. 82/72). directiva referitoare la Conservarea păsărilor sălbatice (D. 79/409) care au înregistrat o reducere

dramatică a efectivelor, uneori până la limita extincţiei. directiva cu privire la Conservarea speciilor migratoare aparţinând faunei sălbatice (D. 82/461).

În acest sens sunt promovate măsurile speciale de conservare (prezervarea, menţinerea şi restabilirea habitatelor acestor specii), prin desemnarea reţelei ecologice Natura 2000.

În domeniul protecţiei naturii, sunt în vigoare regulamente și decizii.

Deşeurile: • Directiva cadru asupra deşeurilor (D. 75/442) înlocuită cu directiva 91/156

defineşte principiile tratamentului deşeurilor (cât mai aproape de sursă). Principiul a constituit baza reglementării 259/93 referitoare la controlul şi

gestiunea deşeurilor, care face diferenţa între tratarea finală şi reutilizare - recuperarea deşeurilor (chimiurgia).

Din anii 1980 au fost definite standarde minime pentru tratarea deşeurilor (ex. incinerarea deşeurilor menajere şi industriale).

SUA, cu doar 6% din populaţia lumii, produce 70% din reziduurile solide ale omenirii. În 1990 s-au cheltuit în lume 40 miliarde $ pentru tratarea deşeurilor. În 2000 s-au cheltuit 63 miliarde $ din care numai în Europa cca. 7,6 miliarde $.

Chimicalele: • directiva referitoare la Controlul substanţelor chimice (D. 67/548) tratează

fabricaţia, depozitarea, ambalarea, etichetarea, transportul, manipularea şi clasificarea substanţelor periculoase.

• directiva cu privire la Punerea pe piaţă şi folosirea substanţelor periculoase (75/769, cu amendamentul 339/91 referitor la interzicerea utilizării chimicalelor periculoase).

S-a aplicat până acum doar câtorva substanţe (ex., P.C.B., P.C.T., azbest). Au fost interzise 21 substanţe (faţă de Germania 23). Recent, UE a reglementat folosirea a mii de chimicale.

• directiva cu privire la interzicerea utilizării pesticidelor (91/414).

Biotehnologie:

Prin biotehnologie se înţelege (Conform Convenţiei asupra diversităţii biologice) o întreagă gamă de aplicaţii, tehnologice ce folosesc sisteme biologice, organisme vii sau derivate ale acestora pentru a produce sau modifica produse sau procese pentru folosinţe specifice.

• directiva orizontală 90/219, cu privire la reţinerea microorganismelor modificate genetic (ex., microorganisme modificate prin tehnici de recombinare a ADN-ului).

• directiva orizontală 90/220, asupra eliberării deliberate a organismelor modificate genetic în mediu. Această directivă oferă posibilitatea circulaţiei pe piaţă a produselor ce conţin organisme modificate cu ajutorul ultimelor tehnici de inginerie genetică.

Zgomot - poluare sonoră: Există directive ce stabilesc valorile limită ale zgomotului produs de:

vehicule, motociclete, avioane.

Aplicarea politicii de mediu este deficientă. Comisia UE a arătat că în practică directivele sunt considerate simple recomandări, iar studiile de impact sunt părtinitoare în favoarea proiectului. În cazul în care comunicarea directă cu statele membre este deficitară, Comisia se poate adresa Curţii de Justiţie. Nici aceasta nu dispune de instrumente puternice de sancţionare.

Ecoeticheta şi auditul de mediu Sunt instrumente indirecte ce solicită participarea voluntară a întreprinderilor bazată pe

ideea că majoritatea consumatorilor preferă "produse ecologice" (ecoetichete) produse de "firme ecologice" (care practică auditul de mediu).

Prima etichetă pentru "produse ecologice" (“îngerul albastru") - în Germania (1978) cu referire la absenţa C.F.C.); aceasta nu aborda întregul "ciclu de viaţă" al produsului, de la extracţia materiei prime, până la problemele legate de deşeurile produsului.

Eticheta ecologică europeană, creată de Comisia Europeană (1992), este o schemă unică de certificare care recompensează serviciile/bunurile care îndeplinesc standarde de mediu dure. Ecoeticheta ajută consumatorii să-şi folosească puterea de cumpărare în achiziţionarea de produse/servicii „verzi” de la companiile care respectă mediul.

Simbolul etichetei ecologice europene este o floare cu petale sub formă de steluţe (Floarea Europeană). Este singura ecoetichetă adevărată valabilă pe teritoriul Statelor Membre plus Islanda, Liechtenstein şi Norvegia. Se acordă pentru 3 ani.

Definiţie: „un simbol grafic şi/sau un scurt text descriptiv aplicat pe produs, ambalaj, într-o broşură sau în alt document informativ care însoţeşte produsul şi care oferă informaţii despre cel puţin unul şi cel mult trei tipuri de impact asupra mediului”.

Obiectivul eco-auditului este de a stimula economic competiţia ecologică între întreprinderi. Pentru a participa la auditul de mediu, o întreprindere trebuie:

- să aplice directivele de mediu; să dezvolte programe de mediu şi sisteme de management al mediului;

- să efectueze o evaluare de mediu regulată, sistematică şi obiectivă, precum şi documentaţia activităţilor sale (eco-audit);

- să furnizeze publicului informaţii despre situaţia protecţiei mediului în întreprindere.

Măsurile voluntare adoptate de întreprinderi Conştientizarea colectivă a permis ca reglementările cu caracter de constrângere de tip

legislativ să fie însoţite de norme liber consimţite, singurele apte să garanteze o dezvoltare durabilă.

Regulamentele şi normele voluntare au fost elaborate ca răspuns la dorinţa reală a întreprinderilor de a se angaja în protecţia mediului cu speranţa obţinerii unor beneficii (vezi ecoeticheta şi eco-auditul).

Normele internaţionale din seria ISO 14000 au fost elaborate de către Organizaţia Mondială de Standardizare (ISO). Normele ISO sunt recunoscute de către Organizaţia Mondială a Comerţului pentru evitarea unor abuzuri privind obstacole tehnice la schimburile comerciale.

Standardul ISO 14001 (1996) dă garanţii verificabile cu privire la sistemul managementului de mediu. ISO 14004 aduce elemente practice pentru punerea în aplicare a sistemului. Ele fac posibile auditurile interne sau externe şi sunt completate de alte trei standarde referitoare la evaluările de mediu:

- ISO 14010: principii generale ale bilanţului de mediu; - ISO 14011: practica bilanţului de mediu-evaluarea sistemului managementului de mediu; - ISO 14012: criterii de calificare a evaluărilor de mediu.

Pentru a evita proliferarea standardelor naţionale (eventual contradictorii), Comisia Europeană a mandatat Comitetul European de Standardizare (CES) să pregătească un set de standarde unice în cadrul comunităţii. Această operaţie permite o armonizare europeană şi mondială perfectă. În plus, regulamentul comunitar prezintă câteva exigenţe specifice: publicarea unei declaraţii de mediu, participarea exclusivă a întreprinderilor industriale, ne-recunoaşterea auto-declarării.

Legislaţia de mediu în România

Principiile de bază ale legislaţiei româneşti de protecţie a mediului

Acordul de asociere la UE – care stabileşte clauzele pentru aderare – semnat de România precum şi convenţiile internaţionale la care România este parte sunt factorii principali care au impus crearea noii politici şi legislaţii de mediu.

La baza noilor reglementări juridice s-au plasat următoarele principii:

• principiul prevenirii degradării sau poluării mediului, pe considerentul că a preveni costă mai puţin decât a repara daunele produse. Este necesară retehnologizarea proceselor de producţie, verificarea ecologică a instalaţiilor potenţial poluante din faza de proiect, măsuri de limitare a activităţilor cu efecte nocive pentru mediu şi sănătatea oamenilor.

• principiul cooperării, care presupune consultarea autorităţilor care gestionează mediul, dar şi a întreprinderilor şi a populaţiei când se adoptă deciziile privind mediul;

• principiul abordării globale a problemelor de mediu, cu luarea în considerare a interacţiunilor existente în cadrul mediului înconjurător şi raportarea fiecărei măsuri asupra unei componente de mediu la poziţia acesteia ca parte a mediului global;

• principiul "poluatorul plăteşte", potrivit căruia cel care se face vinovat de producerea poluării va suporta costurile impuse de combaterea efectelor, pagubelor produse de poluare, ca şi penalităţile pentru încălcarea legii.

Legiferarea activităţii de protecţie a mediului în România

Ştefan cel Mare a dat Legea braniştei - unde nimeni nu avea voi să vâneze, să pescuiască, să păşuneze vitele sau măcar să cosească iarba fără acordul stăpânului. Vlad Vintilă (1533), Ştefan Tomşa (1621) au reglementat regimul acestor branişti (Oprelişti de stricare a naturii).

În Bucovina apare în limbile română şi germană Orânduiala de pădure, dată în 1786 de către împăratul Iosif al II-lea - primul Cod silvic românesc. Alexandru Moruzzi al Moldovei întăreşte în 1792 Anaforaua pentru codru, dumbrăvi şi lunci.

Codul penal român editat în 1864 avea să cuprindă două articole (309 şi 368) care conţineau restricţii în privinţa vânătorii în parcurile închise şi opreau otrăvirea peştelui în bălţi, heleştee sau havuzuri; alte două articole (358 şi 360) sancţionau incendierea pădurilor şi a fâneţelor.

Regulamentul zahanalelor (abatoarelor) (1868) prevede măsuri de salubritate publică pentru ca funcţionarea zahanalelor să nu afecteze mediul înconjurător.

Legea asupra serviciului sanitar (1874) norme pentru proprietarii stabilimentelor industriale, pentru ca acestea să nu afecteze mediul şi să nu dăuneze sonor sănătăţii oamenilor şi animalelor.

În 1872 apare Legea despre vânatu care introduce perioade de oprire a vânătorii şi chiar prohibiţia totală a acesteia la unele specii. Se cere ca vânătoarea să se facă numai cu puşca sau călare, fiind prevăzute sancţiuni pentru infractori.

Primul Cod silvic modern al României apare în 1881. El urmărea reglementarea regimului de exploatare şi introducea necesitatea igienizării pădurii, indiferent de proprietar, cu scopul de a preveni fenomenul de eroziune, de a fixa solul şi de a regla regimul hidrologic.

Noua Lege sanitară din 1885 completează măsurile cu caracter antipoluant iar în 1894, pe baza acesteia, se elaborează Regulamentul pentru industriile insalubre. Erau prevăzute sancţiuni în caz de nerespectare, mergând până la închiderea stabilimentului industrial.

În 1910 a fost adoptat Codicele silvic, în 1920 a fost modificat pentru teritoriul României Mari.

La 7 iulie 1930 a intrat în vigoare Legea pentru protecţiunea monumentelor naturii, una dintre primele în Europa. Aceasta a permis declararea până în 1943 a 36 monumente ale naturii (15.000 ha), printre care Rezervaţia Delta Dunării, Parcul Naţional Retezat (1935), Codrul secular Slătioara, Codrul secular Giumalău, Fâneţele Clujului, Pădurea Letea. Legea a fost completată în 1932 cu noi articole. A fost instituită Comisiunea pentru ocrotirea monumentelor naturii, pe lângă Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în sarcina căreia intrau: inventarierea monumentelor naturii, măsuri de conservare a acestora, publicaţii referitoare la monumente.

Prin Decretul nr. 237 din 1950 a fost elaborată o nouă lege a ocrotirii naturii, a fost reorganizată Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii, iar monumentele naturii sunt trecute sub pavăza Academiei Române.

În 1962 a apărut al treilea Cod Silvic, și HCM nr. 518/1964, privind ocrotirea naturii. La 20 iunie 1973 a fost adoptată Legea privind protecţia mediului înconjurător (nr. 9/1973)

ca o reglementare-cadru atotcuprinzătoare, consecinţă a unei concepţii planificate şi hipercentralizate asupra dezvoltării socio-economice.

Legea apelor (nr. 8/1974) şi Legea nr. 5/1989 (Gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apelor);

Legea privind Fondul funciar (nr. 58/1974) şi Legea privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale (nr. 59/1974);

Legea nr. 5/1982 (Protecţia plantelor cultivate, a pădurilor şi regimul pesticidelor) şi Legea 2/1987 (Conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor raţională, economică şi menţinerea echilibrului ecologic);

Legea nr. 26/1976 (Economia vânatului şi vânătoarea). Decretul nr. 80/1974 a înfiinţat Consiliul Naţional pentru protecţia mediului înconjurător, iar

prin Decretul nr. 974/1975, a apărut Inspectoratul Sanitar de Stat. Cel dintâi se subordona Consiliului de Miniştri, avea filiale teritoriale (Comisiile judeţene de protecţie a mediului).

Constituţia din 1991 nu consacră în mod expres dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic. Referirile sunt indirecte: art. 22 (1) recunoaşte şi garantează dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică a persoanei, iar art. 33 consacră dreptul la ocrotirea sănătăţii.

Decretul nr. 11/1989 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale înfiinţa Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. În anul 1991 (H.G. nr. 264/1991) a fost desemnat Ministerul Mediului ca autoritate centrală de stat, care organizează cadrul instituţional, dezvoltă, îndrumă şi perfecţionează activitatea de protecţie a mediului, la scară naţională. Pe baza H.G. nr. 792/1992 s-a numit Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, apoi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, sau Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile.

Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar; Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării"; Legea nr. 137/1995 (republicată în 2000) privind protecţia mediului, lege-cadru cu calităţile

unei veritabile "constituţii de mediu“. Spre deosebire de Legea nr. 9/1973, art. 1, unde protecţia mediului reprezenta o

problemă de interes naţional, în Legea nr. 137/1995 (republicată în 2000), art. 6 şi 79 o prezintă ca pe o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice.

Art. 5 consacră în mod expres faptul că statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, prevăzând şi garanţii în acest sens: aşa numitele drepturi ale mediului.

Dreptul la un mediu sănătos este recunoscut şi garantat oricărei persoane aflate pe teritoriul României, temporar sau permanent: cetăţenilor români, străini sau apatrizilor.

După decembrie 1989, trecerea de la o economie planificată şi hipercentralizată la una de piaţă, de la dominaţia absolută a proprietăţii de stat la proprietatea privată a imprimat o nouă dimensiune modului de abordare şi soluţionare a problematicii protecţiei, conservării şi dezvoltării mediului. O parte a legislaţiei ecologice anterioare a devenit caducă:

- Capitolele din Legea nr. 9/1973 (Protecţia mediului înconjurător) privind sarcinile organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, organizaţiilor cooperatiste şi altor organizaţii obşteşti au devenit inaplicabile datorită noilor realităţi.

Această lege a fost completată cu prevederi suplimentare şi a stat la baza proiectului noii legi a mediului.

- Legea nr. 8/1974 (Legea apelor). O serie de acte normative sau programe au fost abrogate expres şi total

(Legea nr. 1/1976 şi nr. 2/1976, Programul naţional de perspectivă, pentru amenajarea bazinelor hidrografice) sau parţial. Astfel, au rămas într-un "vid juridic“ importante sectoare ale ocrotirii juridice a mediului.

Legislație de mediu abrogată după 1989

Constituţia României cu privire la protecţia mediului

Constituţia din 1991, art. 41 (6) leagă respectarea sarcinilor privind protecţia mediului de dreptul de proprietate. Art. 1 califică protecţia, conservarea şi dezvoltarea sau ameliorarea mediului ca obiectiv de interes public major.

Aceasta plasează prevederile Dreptului Mediului în cadrul Dreptului Public.

Constituţia din 1991 nu consacră în mod expres dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic. Referirile sunt indirecte: art. 22 (1) recunoaşte şi garantează dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică a persoanei, iar art. 33 consacră dreptul la ocrotirea sănătăţii.

Importante responsabilităţi sunt stabilite în sarcina statului. Art. 134 (2) lit. E arată că statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii, conform art. 134 (2) lit. f. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, art. 33 (2).

Constituţia României din 2003, stabileşte şi ea în sarcina statului obligaţia de luare a măsurilor corespunzătoare pentru asigurarea unui trai decent.

Legislaţie de mediu adoptată după 1989

Decretul nr. 11/1989 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale înfiinţa Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. În anul 1991 (H.G. nr. 264/1991) a fost desemnat Ministerul Mediului ca autoritate centrală de stat, care organizează cadrul instituţional, dezvoltă, îndrumă şi perfecţionează activitatea de protecţie a mediului, la scară naţională.

Pe baza H.G. nr. 792/1992 s-a numit Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, apoi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, sau Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile.

Legea nr. 137/1995 (republicată în 2000) privind protecţia mediului, lege cadru cu calităţile unei veritabile "constituţii de mediu", ce a intrat în vigoare la 30.12.1995, după o adevărată odisee parlamentară începută în 1992.

Ea stabileşte regimul substanţelor foarte periculoase: chimice şi radioactive; depozitarea, prelucrarea şi valorificarea deşeurilor, obligativitatea studiilor interdisciplinare; obligaţii speciale pentru riscul de poluare accidentală sau avarie; înăsprirea penalităţilor în legătură cu nerespectarea legislaţiei ecologice; obligaţia tuturor autorităţilor de gestiune a mediului de a elabora prescripţii tehnice şi norme specifice domeniului lor de acţiune, pentru protecţia factorilor de mediu.

Spre deosebire de Legea nr. 9/1973, art. 1, unde protecţia mediului reprezenta o problemă de interes naţional, în Legea nr. 137/1995 (republicată în 2000), art. 6 şi 79 o prezintă ca pe o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice. După adoptarea ei au fost adoptate programe de dezvoltare în domeniul gospodăririi apelor şi al fondului forestier.

Art. 5 consacră în mod expres faptul că statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, prevăzând şi garanţii în acest sens: aşa numitele drepturi ale mediului, în fapt drepturi fundamentale ale omului, protejate în mod special în contextul protecţiei mediului; ex.:

- accesul la informaţiile privind calitatea mediului (derivat din dreptul la informaţie);

- dreptul de a se înscrie în organizaţii de apărare a calităţii mediului (derivat din dreptul de liberă asociere);

- dreptul de consultare pentru deciziile privind politicile, legislaţia şi normele de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

- dreptul de a se adresa (direct sau prin asociaţii) autorităţilor administrative sau judecătoreşti, pentru prevenirea sau în cazul produceri unui prejudiciu de mediu;

- dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Dreptul la un mediu sănătos este recunoscut şi garantat oricărei persoane aflate pe teritoriul României, temporar sau permanent: cetăţenilor români, străini sau apatrizilor.

Legea protecţiei mediului este fundamentată pe o serie de principii şi elemente strategice:

- principiul precauţiunii în luarea deciziei; - principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor; - principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor; - principiul Poluatorul plăteşte; - înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi

grav sănătatea oamenilor; - crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului; - utilizarea durabilă; - menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor

deteriorate; - crearea unui cadru de participare a organizaţiilor

neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;

- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.

- Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar; - Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării"; - Legea nr. 26/1996 (Codul Silvic); - Legea nr. 103/1996 (republicată în 2002) fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului; - Legea nr. 107/1996 (noua Lege a apelor); - Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare; - Legea nr. 158/1999 privind constituirea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru

Mediu şi Dezvoltare Durabilă; - Legea nr. 5/2000 privind amenajarea teritoriului naţional – Secţiunea a III-a, zone

protejate; - Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu; - Legea nr. 191/2002 care reglementează funcţionarea grădinilor zoologice şi a acvariilor publice; - Legea nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea şi certificarea calităţii, comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de

plante; În afara legilor de mai sus, există şi alte acte normative ale organelor de specialitate ale

administraţiei publice centrale, care vizează protecţia mediului: ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern, ordine ale ministrului, standarde de calitate a mediului:

- Ordinul nr. 776/2007 privind declararea siturilor de importanţă comunitară ca parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România;

- H.G. nr. 1284/2007 privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică ca parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România.

Convenţii şi acorduri internaţionale de mediu, ratificate de statul român

- Convenţia de la Geneva (1921), privind folosirea substanţelor aditive periculoase, ratificată în 1925;

- Convenţia de la Belgrad (1948), privind regimul navigaţiei pe Dunăre, ratificată în 1948; - Acordul european de la Geneva (1957), referitor la transportul rutier internaţional al mărfurilor

periculoase (A.D.R.), ratificat în 1994; - Convenţia de la Bucureşti (1958), privind pescuitul în apele Dunării, ratificată în 1958, cu

amendament aprobat în 1979; - Convenţia de la Geneva (1958), asupra mării teritoriale şi zonei contigue, ratificată prin

Decretul nr. 253/1961; - Convenţia de la Geneva (1958), privind platoul continental, ratificată prin Decretul nr.

253/1961; - Convenţia de la Geneva (1958), privind marea liberă, ratificată prin Decretul nr. 253/1961; - Acordul de la Varna (1959), privind pescuitul în Marea Neagră, ratificată în 1960; - Tratatul de la Washington, privind Antarctica, ratificat în 1971; - Acordul de cooperare de la Varşovia (1962), pentru pescuitul în mare, ratificat în 1966; - Convenţia de la Viena (1963), privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, ratificată

prin Legea nr. 106/1992; - Convenţia de la Paris (1968), privind protecţia animalelor în transport internaţional, ratificată

prin H.G. nr. 267/1991; - Convenţia Ramsar (1971) asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca

habitat pentru păsările acvatice, ratificată prin Legea nr. 5/1991; - Convenţia de la Paris (1972), adoptată de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite

pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, ratificată prin Decretul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională nr. 187/1990;

- Convenţia de la Londra (1973) pentru prevenirea poluării de către nave (modificată în 1978), ratificată prin Legea nr. 6/1993;

- Convenţia de la Washington (1973), privind comerţul internaţional cu specii de faună şi floră sălbatică, ameninţate cu dispariţia (CITES), ratificată prin Legea nr. 69/1994;

- Convenţia de la New York (1976), cu privire la interzicerea utilizării tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în alte scopuri ostile, ratificată în 1983;

- Convenţia de la Bonn (1979), privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, ratificată prin Legea nr. 13/1998;

- Convenţia de la Berna (1979), privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, ratificată prin Legea nr. 13/1993;

- Convenţia de la Geneva (1979), asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi, ratificată prin Legea nr. 8/1991;

- Convenţia de la Viena (1980), privind protecţia fizică a materialelor nucleare, ratificată prin Legea nr. 78/1993;

- Convenţia Naţiunilor Unite, de la Montego Bay (1982) asupra dreptului mării, ratificată prin Legea nr. 110/1996;

- Convenţia – cadru de la Viena (1985), privind protecţia stratului de ozon, ratificată prin Legea nr. 84/1993;

- Declaraţia de la Bucureşti (1985), privind colaborarea statelor dunărene în problemele de gospodărire a apelor Dunării şi în special de protecţie a apelor fluviului împotriva poluării;

- Convenţia de la Viena (1986), cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear, ratificată prin Decretul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională nr. 223/1990;

- Convenţia de la Viena (1986) cu privire la asistenţă în caz de accident nuclear sau urgenţă radioactivă, ratificată prin Decretul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională nr. 223/1990;

- Protocolul de la Montreal (1987), relativ la substanţele care epuizează stratul de ozon, ratificat prin Legea nr. 84/1993.

- Convenţia de la Basel (1989), privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, ratificată prin Legea nr. 6/1991, cu amendamentele ratificate prin Legea nr. 265/2002;

- Convenţia de la Espoo (1991), asupra evaluării impactului asupra mediului în context transfrontieră, ratificat prin Legea nr. 22/2001;

- Convenţia de la Bucureşti (1992), privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, ratificată prin Legea nr. 98/1992;

- Convenţia–cadru a Naţiunilor Unite, de la Rio de Janeiro (1992), privind schimbările climatice, ratificată prin Legea nr. 24/1994, amendată prin Protocolul de la Kyoto, adoptat la 11 decembrie 1997, ratificat prin Legea nr. 3/2001;

- Convenţia de la Rio de Janeiro (1992), privind diversitatea biologică, ratificată prin Legea nr. 58/1994;

- Convenţia de la Helsinki (1992), privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale, ratificată prin Legea nr. 30/1995;

- Convenţia de la Helsinki (1992) privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale, ratificată prin Legea nr. 92/2003;

- Declaraţia ministerială de la Odessa (1993), privind protecţia Mării Negre; - Convenţia de la Viena (1994), privind securitatea nucleară, ratificată prin Legea nr. 43/1995; - Convenţia de la Sofia (1994), privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a

fluviului Dunărea, ratificată prin Legea nr. 14/1995; - Convenţia de la Aarhus (1998) privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea

deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu (amendată cu Protocolul privind Registrul poluanţilor emişi şi transferaţi, adoptat la Kiev la 21 mai 2003), ratificată prin Legea nr. 86/2000;

- Convenţia europeană a peisajului, de la Florenţa (2002), ratificată prin Legea nr. 451/2002. - Protocolul de la Cartagena privind biosecuritatea la Convenţia privind diversitatea biologică (la

Rio de Janeiro/1992), adoptat la Montreal la 29.01.2000, ratificat prin Legea 59/2003.

Armonizarea legislaţiei de mediu româneşti cu cea europeană

1. Armonizarea la nivelul strategiei şi al reglementărilor orizontale - prin asimilarea normelor şi standardelor UE, efort susţinut financiar de programul PHARE.

2. Armonizarea în planul reglementărilor sectoriale se referă la nivelul şi formele de manifestare a poluării.

2.1 Armonizarea reglementărilor privind protecţia resurselor de apă 2.2 Armonizarea reglementărilor privind protecţia aerului ambiant împotriva

poluării 2.3 Armonizarea reglementărilor privind gestionarea şi eliminarea deşeurilor 2.4 Armonizarea reglementărilor privind protecţia naturii 2.5 Armonizarea reglementărilor privind substanţele chimice şi organismele

modificate genetic 2.6 Armonizarea reglementărilor privind controlul produselor periculoase 2.7 Armonizarea reglementărilor privind protecţia împotriva poluării sonore.

3. Reforma instituţională

Procedura de autorizare Evaluarea impactului asupra mediului (EIM) a început în România din 1996; constă în

cuantificarea efectelor activităţii umane şi a proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii şi securităţii omului şi a bunurilor de orice fel.

Impactul asupra mediului reprezintă orice efect direct/indirect al unei activităţi umane, care produce schimbarea stării de calitate a ecosistemului, putând afecta sănătatea omului, integritatea mediului, a patrimoniului cultural sau a condiţiilor socio-economice.

Studiul de impact asupra mediului, în faza iniţială a proiectelor, programelor sau activităţilor corespunde celor două principii fundamentale ale dreptului mediului: cel al prevenirii, respectiv cel al dezvoltării durabile.

Ca instrument specific, studiul de impact îndeplineşte scopuri precise precum:

- informează autoritatea administrativă, care va proceda (aprobă proiectul) în deplină cunoştinţă de cauză;

- permite celui care efectuează lucrarea să conducă operaţia în condiţii optime;

- reprezintă o evaluare a consecinţelor potenţiale la adresa mediului înconjurător, conţinând şi soluţii posibile sau necesare pentru a elimina/reduce daunele.

Directiva UE (85/337/EEC) privind evaluarea impactului asupra mediului are caracter de lege cadru, Statele Membre având libertate în transpunerea ei în legislaţiile naţionale. Are în vedere acele proiecte ale UE care pot genera impacturi semnificative asupra mediului.

Bilanţul de mediu (BM) este procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi a consecinţelor efectelor negative cumulate, anterioare şi anticipate.

Părţile care execută evaluarea impactului de mediu şi bilanţul de mediu trebuie să fie independente juridic faţă de proiectant, cât şi faţă de titularul proiectului sau activităţii.

Implicarea publicului în procedura privind EIM dă posibilitatea comunităţilor şi persoanelor fizice să se exprime, în probleme care le privesc îndeaproape: sănătatea şi bunăstarea familiei şi calitatea mediului în care trăiesc. Primul pas îl reprezintă informaţia: fără o cunoaştere în detaliu a efectelor nu se poate lua o decizie fundamentată. EIM este esenţial pentru deciziile ce implică asumarea unor riscuri de mediu. Pasul următor îl reprezintă diseminarea/difuzarea informaţiilor către public. Populaţia va fi receptorul tuturor daunelor cauzate mediului de activităţile autorizate şi, prin urmare, are dreptul la o informare cât mai completă.

Primul pas este bilanţul de nivel zero: constă în completarea unui formular cu informaţii generale despre societatea comercială, apoi informaţii legate de problemele pe care le are mediul în zonă (aer, apă, sol). Bilanţul „zero” se depune la agenţia teritorială de mediu. Dacă lucrurile nu sunt clare pe problematica de mediu, se parcurg etapele algoritmului. De cele mai multe ori se trece la nivelul 1 sau 2. Se trece direct la nivelul 2 acolo unde problemele de mediu sunt serioase.

În urma bilanţurilor de mediu se vor distinge două tipuri de obligaţii:

A. cuantificare a taxelor şi amenzilor pe care societatea trebuie să le plătească datorită „antecedentelor” sale de mediu);

B. acestea nu pot fi cuantificate, corespund zonelor foarte poluate (ex., Copşa Mică).

Studiul de risc/pericol Este o variantă a studiului de impact şi figurează în unele cazuri alături de acesta, în

documentaţia de autorizare. Conţine precizări cu privire la măsurile de intervenţie în caz de accident. Are în vedere riscul ecologic potenţial, în special în ce priveşte radiaţiile ionizante şi securitatea surselor de radiaţii.

Riscul ecologic potenţial constă în probabilitatea producerii într-o perioadă de timp specificată a unor efecte negative asupra mediului, care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare. Evaluarea riscului implică o estimare (identificarea pericolelor, mărimea efectelor şi probabilitatea unei manifestări) şi calcularea riscului (cuantificarea importanţei pericolului şi consecinţele pentru persoane şi/sau mediul afectat). Ca rezultat al evaluării riscului, este posibil să fie identificate şi să devină prioritare acele riscuri care nu se pot accepta. În aceste cazuri, atunci când este posibil, trebuie propuse variante de remediu, dar şi de monitorizare adecvată.

Managementul riscului se referă la procesul de luare a deciziilor şi implementare a acestora, cu privire la riscurile acceptabile şi minimizarea sau modificarea acestora, ca parte a unui ciclu.

La baza managementul riscului stă evaluarea riscului, prin care riscuri diferite pot fi estimate şi comparate; clasificarea după prioritate a problemelor de poluare se face pe baza mărimii riscului pe care îl comportă pentru fiinţele umane şi pentru sistemele ecologice.

Evaluarea riscului are rolul de a ajuta la stabilirea priorităţilor pentru controlul riscului; implică o latură calitativă şi una cantitativă: identificarea pericolelor şi apoi aprecierea riscului pe care acestea îl prezintă prin stabilirea probabilităţii de „realizare” şi a pagubelor care pot rezulta.

Acordul de mediu

Este definit de lege drept actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a unui proiect sau activităţi, din punct de vedere al impactului asupra mediului. Se eliberează în baza unui studiu de impact (EIM).

Acordul este obligatoriu pentru investiţii noi sau modificarea celor existente, în cazul activităţilor precum:

- transporturi;

- energie;

- construcţii hidrotehnice;

- eliminarea deşeurilor, ambalajelor şi recipientelor;

- apărarea naţională;

- sport, turism, agrement;

- industrii;

- alte lucrări sau instalaţii care, prin natura lor, sunt potenţial periculoase pentru mediu.

Autorizaţia de mediu

Este definită de lege ca fiind actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii de funcţionare pentru activităţile existente şi cele noi, pe baza acordului de mediu. Se eliberează în urma efectuării bilanţului de mediu (BM).

Autorizaţia de mediu este obligatorie în cazul punerii în funcţiune a obiectivelor noi care au obţinut acordul de mediu. Activităţile care nu implică lucrări de construcţiimontaj reclamă numai autorizaţie de mediu, cu excepţia defrişărilor în afara fondului forestier şi a importului/exportului de plante şi animale din flora şi fauna spontană.

În baza celor două permise de mediu, se dobândeşte dreptul de a realiza proiectul sau de a desfăşura activitatea respectivă. Însă, eliberarea acestora nu înseamnă câştigarea dreptului de a polua, astfel că poluatorul va suferi răspunderea civilă şi penală a actelor sale, în cazul vătămării drepturilor terţilor.

Valabilitatea celor două acte administrative este de maximum 5 ani. Termenul este stabilit de la caz la caz şi este precizat în permisul de mediu.

Acordul de mediu nu se emite dacă nici una din variantele de proiect nu prevede eliminarea efectelor negative asupra mediului (conform standardelor în vigoare). Autorizaţia de mediu nu se emite dacă titularul obiectivului sau al activităţii nu respectă obligaţiile ce îi revin prin procedura curentă. Acordul de mediu şi autorizaţia de mediu pot fi revizuite dacă apar elemente necunoscute la data emiterii sau cu ocazia reînnoirii acestora, când se poate cere şi refacerea studiului de impact.

Permisele de mediu pot fi suspendate dacă nu se respectă prevederile acestora. După somaţie, urmează o perioadă de 6 luni în care titularul trebuie să ia măsuri de conformare. În caz contrar, autoritatea pentru protecţia mediului poate dispune oprirea proiectului sau încetarea activităţii.

Soluţionarea litigiilor legate de eliberarea, revizuirea sau suspendarea acordului sau a autorizaţiei de mediu este supusă regimului contenciosului administrativ. Instanţa de judecată va verifica legalitatea operaţiunilor tehnico-administrative prealabile, concomitente şi posterioare emiterii actului atacat (avize, studii de impact, procedură de dezbatere publică).

Răspunderea juridică în domeniul protecţiei mediului

Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic Prejudiciul de mediu este efectul cuantificabil în cost, al daunelor asupra sănătăţii oamenilor,

bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre. Victima trebuie să facă dovada elementelor răspunderii civile delictuale şi anume:

- existenţa faptei ilicite;

- existenţa prejudiciului ecologic;

- legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul ecologic;

- existenţa culpei/vinovăţiei (latura subiectivă a răspunderii).

Răspunderea contravenţională Contravenţia ecologică este o faptă ilicită, săvârşită în cadrul raporturilor de drept al mediului

şi care este reglementată şi sancţionată de normele dreptului mediului. Este forma de răspundere juridică ce constă în aplicarea de sancţiuni contravenţionale

persoanelor vinovate de încălcarea prevederilor legale. Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea. Răspunderea contravenţională nu este o răspundere obiectivă, ci una bazată pe culpă/vinovăţie şi este supusă legii penale.

În dreptul mediului se recurge frecvent la răspunderea contravenţională pentru prevenirea sau combaterea nerespectării prevederilor legale în materie, datorită avantajelor acestei forme de răspundere (rapiditate în repararea prejudiciului ecologic).

Neluarea de către contravenient a măsurilor dispuse de autoritate în scopul reparaţiei prejudiciului adus mediului prin săvârşirea faptei contravenţionale constituie, la rândul său, o contravenţie.

Răspunderea penală În domeniul protecţiei mediului şi ala conservării naturii, rolul major revine

mijloacelor preventive, de drept civil şi administrativ. Legislaţia penală românească în materie de mediu este incompletă şi parţială. Doar incidental, unele dispoziţii penale contribuie la ocrotirea unor elemente de mediu; este cazul infracţiunilor prevăzute în Codul penal:

- nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive (art. 271);

- nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri (art. 302);

- răspândirea bolilor la animale sau plante (art. 310);

- infectarea apei (art. 311), precum şi al infracţiunilor silvice, prevăzute în Codul silvic.

Forme ale răspunderii internaţionale În prezent, dreptul internaţional al mediului dispune de puţine reguli clare în

privinţa stabiliri răspunderii pentru daune transfrontiere cauzate mediului natural sau teritoriului altor state. Au fost utilizate instrumente specifice altor ramuri ale dreptului (fluvial, maritim, spaţial), precum şi din dreptul internaţional privat, şi în cele din urmă s-au conturat diferite forme ale răspunderii în domeniul protecţiei mediului şi conservării resurselor naturale.

Răspunderea penală În domeniul protecţiei mediului şi al conservării naturii, rolul major revine

mijloacelor preventive, de drept civil şi administrativ. Legislaţia penală românească în materie de mediu este incompletă şi parţială. Doar incidental, unele dispoziţii penale contribuie la ocrotirea unor elemente de mediu; este cazul infracţiunilor prevăzute în Codul penal:

- nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive (art. 271);

- nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri (art. 302); - răspândirea bolilor la animale sau plante (art. 310); - infectarea apei (art. 311),

precum şi al infracţiunilor silvice, prevăzute în Codul silvic.

Constatarea şi cercetarea infracţiunilor la regimul protecţiei mediului se face din oficiu de către organele de urmărire penală.

Sancţiunile specifice de drept al mediului sunt cele prevăzute de Legea 137/1995 şi Legea 18/1991 privind fondul funciar.

Deţinătorii de teren care nu îşi îndeplinesc obligaţiile de cultivare şi protecţie a solului sunt somaţi în scris de către primar sau consiliul local, apoi sunt sancţionaţi pecuniar cu amendă anuală (cuantumul este stabilit la ha, în funcţie de tipul de folosinţă a terenului). În plus, există o sancţiune agravată: după doi ani, se pierde dreptul de folosinţă de către aceia care au terenuri atribuite în folosinţă.

Forme ale răspunderii internaţionale Dreptul internaţional al mediului dispune de puţine reguli clare în privinţa stabiliri răspunderii

pentru daune transfrontiere. Au fost utilizate instrumente specifice altor ramuri ale dreptului (fluvial, maritim, spaţial), precum şi din dreptul internaţional privat şi în cele din urmă s-au conturat diferite categorii/forme ale răspunderii în domeniul protecţiei mediului şi al conservării resurselor naturale.

a. Răspunderea subiectivă Dreptul internaţional contemporan nu cunoaşte încă norme universale privind răspunderea

statelor. Acestea decurg din respectarea principiului bunei vecinătăţi. În virtutea principiului "echitabilei utilizări" a unui bazin acvatic internaţional, un stat trebuie să prevină orice formă nouă de poluare a apei care ar putea cauza un prejudiciu grav pe teritoriul unui "stat cobazinal" şi să ia toate măsurile necesare pentru a reduce poluarea existentă, încât să nu producă o daună substanţială pe teritoriul statelor cobazinale.

Pentru a declanşa răspunderea statului este necesară existenţa unei daune materiale. În cazul producerii acestora, apare obligaţia compensaţiei corespunzătoare. Tendinţele recente sunt în favoarea prevenirii poluării, abordarea răspunderii fiind axată pe culpă.

b. Răspunderea obiectivă Este consacrată de convenţiile internaţionale şi se bazează pe risc şi ideea de garanţie (regim

de asigurare), fiind necesară şi suficientă existenţa relaţiei de cauzalitate între activitatea licită statală şi încălcarea dreptului internaţional.

Permite indemnizarea victimelor în cazul unor acte de prejudiciu la adresa mediului:

• în cazul pagubelor cauzate prin utilizarea paşnică a energiei nucleare (dreptul nuclear);

• în cazul pagubelor rezultate din poluarea mărilor cu hidrocarburi (dreptul maritim). Răspunderea este orientată către operatorul individual, exploatantul (proprietarul) navei, fiind

prevăzute fonduri de compensaţie în sumă limitată.

Răspunderea materială şi penală pentru "crime internaţionale" Deosebirea între delicte şi crime internaţionale este una de ordin cantitativ. Între faptele ilicite care formează categoria crimelor internaţionale (ex., violarea păcii şi

a securităţii, a drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele, genocidul) este plasată şi violarea gravă a unei obligaţii internaţionale privind protecţia şi conservarea mediului, cum este aceea care interzice poluarea masivă a aerului şi a mărilor (ex., infestarea radioactivă).

Tragerea la răspundere (morală, politico-morală) a statului nu absolvă de răspundere persoanele fizice care au comis fapta ilicită.

Răspunderea pentru daune aduse "patrimoniului comun" Priveşte răspunderea internaţională pentru daune altele decât cele pe care statele sau

cetăţenii acestora le suferă în mod direct. Este vorba de daune aduse nu doar mediului altor state, ci şi zonelor situate în afara jurisdicţiei naţionale.

Răspunderea pentru daune aduse diferitelor componente ale "patrimoniului comun" (ex., fundul marin din zona de larg, spaţiul extraatmosferic, Antarctica) rezultă, pe de o parte, din prevederile generale ale unor tratate privind mediul înconjurător, iar pe de alta din prevederile mai specifice ale unor instrumente elaborate pentru lupta împotriva poluării mediului.

În acelaşi timp, navele de război şi cele proprietate de stat sunt exceptate de la cerinţele tratatelor, ceea ce face ca răspunderea internaţională pentru daunele aduse patrimoniului comun să nu fie "operaţională", nici atunci când prevederile generale ale unui tratat sunt aplicabile.

Protecţia resurselor naturale

"Armătura" juridică a acestei activităţi s-a constituit cu greu, prezentând încă imperfecţiuni. Protecţia naturii nu mai este restrânsă la obiectul conservării stării sale sălbatice. Se urmăresc gospodărirea şi amenajarea naturii pentru a-i menţine sau restabili ciclurile naturale.

În 1982 (28 octombrie) a fost adoptată Carta Mondială a Naturii, de către Adunarea Generală ONU. Principiul 4 a enunţat regula fundamentală: ecosistemele şi organismele, la fel ca resursele terestre, să fie gestionate astfel încât să se asigure şi menţină productivitatea lor optimă şi continuă.

Principiul 10 cere folosirea cu măsură (nu jefuirea) resurselor naturale. Resursele biologice nu trebuie utilizate peste capacitatea lor naturală de regenerare;

productivitatea solului trebuie menţinută sau ameliorată, resursele care nu se consumă prin utilizare (ex., apa) trebuie reciclate;

resursele care nu se reînnoiesc trebuie exploatate cu măsură, în funcţie de abundenţa lor.

Absenţa unui statut juridic al naturii şi elementelor sale (floră şi faună), a favorizat utilizarea lor abuzivă. Dispariţia progresivă a unor specii, diminuarea resurselor de apă, reducerea siturilor şi reducerea peisajelor de valoare, a condus la elaborarea şi aplicarea unei politici de protecţia naturii.

În cadrul legii 137/1995 se bucură de prioritate absolută: - protejarea speciilor şi a organismelor rare, ameninţate cu dispariţia (cuprinse în Cartea

Roşie a speciilor de plante şi animale din România; - conservarea biodiversităţii şi instituirea de arii protejate; - măsurile de conservare stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului.

Protecţia atmosferei Legea 9/1973 interzicea evacuarea în atmosferă a substanţelor dăunătoare (gaze, vapori,

aerosoli, particule solide etc.) peste limitele stabilite prin reglementările în vigoare. Prin Ordin al ministrului sănătăţii s-au stabilit concentraţiile maxime admisibile (CMA) pentru

35 substanţe poluante din atmosfera zonelor locuite (acetonă, acid clorhidric, acid sulfuric, clor, fluor şi compuşi cu fluor, funingine, mercur, metanol, plumb, compuşi cu plumb, tetraclorură de carbon).

Se consideră substanţe poluante ale atmosferei şi cele care sunt perceptibile prin mirosuri persistente sau supărătoare.

Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice Reglementări parţiale pentru utilizarea şi protejarea acestora există din perioada interbelică,

dar abia după al doilea război mondial s-au elaborat politici coerente susţinute de măsuri legislative corespunzătoare, pe lângă remediere şi profilaxie.

Primele reglementări privind apele au vizat mai ales rezolvarea litigiilor în probleme de proprietate. În a doua etapă apar acte normative legate de exploatarea acestui factor natural, care nu depăşesc însă interesul riveranilor. În a treia fază se poate vorbi de afirmarea interesului public privind gospodărirea raţională şi protecţia apelor.

Există: - norme tehnice referitoare la protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice; a populaţiei

umane în cazul poluărilor accidentale şi în context transfrontieră; - procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apă şi ecosistemelor acvatice,

construcţii hidrotehnice, lucrări de îndiguire şi regularizare a cursurilor de apă, irigaţii şi drenaj-desecare.

- standardele de emisie; - standardele de calitate a apelor; - cerinţele de evacuare, epurare a apelor uzate şi limitare a evacuării de efluenţi în ape.

Apele au fost inventariate şi clasificate după cum urmează: • resurse de apă dulce: ape de suprafaţă (râuri, lacuri dulci, Dunărea), ape subterane (mai

puţin cele geotermale) şi apa plată; • apă pentru populaţie: nevoi gospodăreşti, animale, activităţi publice şi industriale etc.; • apă potabilă: orice apă care, după tratare adecvată poate fi băută fără pericol; • apă uzată menajeră, provenită din satisfacerea nevoilor gospodăreşti ale centrelor

populate, igienico-sanitare şi social-administrative ale unităţilor industriale; • apă pentru industrie: apa dulce brută sau tratată, utilizată de agenţii industriali; • ape uzate industrial, provenite din procesele tehnologice ale unităţilor industriale şi

activităţi asemănătoare (construcţii, transport etc.); • apă pentru irigaţii, asigurată în principal din ape de suprafaţă (râuri interioare, Dunărea); • apă de desecare-drenaj: apa în exces, evacuată din reţeaua hidrografică prin amenajări

de desecare-drenaj.

Protecţia sanitară are ca obiectiv prevenirea alterării calităţii apei.

În jurul surselor de apă a lucrărilor de captare, a construcţiilor şi instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă, a zăcămintelor de ape minerale utilizate pentru cura internă, a lacurilor şi nămolurilor terapeutice, se vor institui zone de protecţie sanitară. Restricţiile impuse în acestea au fost stabilite prin HG 101/1997.

În funcţie de gradul de risc, în raport cu factorii de poluare, există:

- zone de protecţie sanitară cu regim sever, în care este interzisă orice folosinţă sau activitate ce ar conduce la contaminare prin contact cu factori externi. Aceste zone cuprind terenul din jurul obiectivelor protejate.

- zone de protecţie sanitară cu regim de restricţie, care elimină pericolul de alterare a apei. Acestea includ teritoriul din jurul zonei de protecţie sanitară cu regim sever.

- perimetrul de protecţie hidrogeologică, limitrof zonei de protecţie sanitară cu regim de restricţie. Asigură protecţia de substanţele greu degradabile sau nedegradabile şi regenerarea debitului prelevat prin lucrări de captare.

Un alt instrument de prevenire şi combatere a poluării apelor îl reprezintă controlul prealabil al activităţilor poluante, prin obligativitatea unor avize, notificări şi/sau autorizaţii administrative. Ex., avizul de amplasament şi avizul de gospodărire a apelor, care se cer pentru efectuarea de lucrări pe ape sau în legătură cu apele.

Protecţia mediului marin Art. 148 din Legea 17/1990 interzice poluarea apelor maritime interioare, a mării teritoriale,

a zonei contigue a României şi a atmosferei de deasupra acestora, prin eliberarea de pe nave sau alte instalaţii plutitoare sau fixe, de pe aparate de zbor sau de pe surse aflate pe ţărm a unor substanţe sau reziduuri de substanţe toxice, radioactive, hidrocarburi, precum şi a altor substanţe dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor, ori pentru flora şi fauna mării, care să producă pagube ţărmului românesc sau să creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării (art. 31).

Există o Lege a Mării, ca bază juridică pentru protecţia şi folosirea judicioasă a spaţiului marin. Prevederile ei, însă, nu sunt întotdeauna respectate; există o presiune cu intensitate crescândă, datorită actualelor forme de producţie şi consum.

Atunci când există argumente pentru a se crede că o navă aflată în apele maritime interioare sau în marea teritorială a încălcat prevederile legislaţiei româneşti sau internaţionale în legătură cu prevenirea, reducerea şi menţinerea sub control a poluării marine, autorităţile române sunt împuternicite să inspecteze nava sau să o reţină în vederea unei acţiuni în justiţie, conform legislaţiei româneşti.

Navelor care au la bord arme de distrugere în masă (nucleare, chimice) sau transportă muniţii pentru acestea li se interzice accesul în apele maritime interioare sau în porturile României. Pentru navele cu propulsie nucleară este permis accesul în rade numai cu acordul statului român, după o notificare de cel puţin 30 de zile. Controlul documentelor de siguranţă a navelor care transportă substanţe radioactive sau alte substanţe periculoase, controlul dozimetric şi celelalte controale în legătură cu protecţia mediului înconjurător se efectuează de către statul român prin organele competente. În caz de necesitate, acestea pot dispune ca nava să părăsească marea teritorială într-un termen anumit.

Protecţia solului şi a subsolului Solul, prin humus, este un depozitar al substanţei vii a uscatului şi al elementelor vitale

(carbon, azot, fosfor, calciu, potasiu, sulf). Reprezintă principalul mijloc de producţie în agricultură. Principala problemă este în legătură cu întinderea sa limitată: construcţiile, industria, minele, depozitarea deşeurilor, căile de comunicaţii, pe de o parte iar procesele de eroziune pe de alta, dezafectează mari suprafeţe de terenuri agricole şi silvice.

Solul are un caracter de fixitate: odată distrus, nu se mai reface întocmai, deoarce nu se restabilesc condiţiile de formare a acestuia. Pentru formarea unui strat de sol de 3 cm grosime sunt necesari între 300-1000 ani; pentru un strat de 20 cm sunt necesari 2000-7000 ani. În schimb, denaturarea solului, fie sub influenţa factorilor nocivi fie datorită fenomenului de eroziune are loc în numai câţiva ani.

Poluanţii care se acumulează în sol pot tulbura echilibrul ecologic al acestuia. Unii dintre aceştia nu se opresc în sol, continuându-şi cursa spre mări şi oceane (pesticidele organoclorurate).

Poluarea solului este rezultatul acţiunii de dereglare a funcţionării normale a solului, ca mediu de viaţă în cadrul ecosistemelor naturale sau antropogene, prin degradare fizică, chimică sau biologică, cu scăderea fertilităţii sau a capacităţii sale bioreproductive. Consecinţa este reducerea cantitativă sau calitativă a producţiei vegetale, sau cheltuieli suplimentare pentru menţinerea capacităţii sale bioreproductive.

Peste 60% din suprafaţa UE suferă de acidifiere excesivă, mai ales ţările nordice. În apropierea exploatărilor miniere şi a depozitelor de minereuri radioactive sau lângă locul de îngropare a deşeurilor nucleare se constată poluarea radioactivă a solului.

Potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi combatere a proceselor de degradare şi poluare provocate de fenomenele naturale sau de activităţile economice şi sociale.

Legea fondului funciar prevede ca atunci când, prin degradare şi poluare, terenurile agricole şi silvice şi-au pierdut total sau parţial capacitatea productivă, ele să fie amenajate ca perimetre de ameliorare. Deţinătorii sunt obligaţi să pună la dispoziţie terenurile pentru aplicarea lucrărilor de ameliorare prevăzute în plan, păstrând dreptul de proprietate asupra acestora. Dacă scoaterea din producţie a terenurilor silvice şi agricole s-a produs prin culpa persoanelor fizice sau juridice, se poate cere culpabilului să acopere cheltuielile de refacere a solului.

Titularii lucrărilor de investiţii sau de producţie care deţin terenuri pe care nu le mai folosesc în producţie (ex., cele rămase după excavarea materiilor prime) sunt obligaţi să le amenajeze şi niveleze, dându-le o întrebuinţare agricolă, piscicolă sau silvică.

Art. 81 al aceleiaşi legi prevede că liniile de telecomunicaţii, cele de transport şi distribuţie a energiei electrice, conductele de transport pentru canalizare, alimentarea cu apă, produse petroliere, gaze naturale etc. vor fi grupate de-a lungul căilor de comunicaţii (şosele, căi ferate), a digurilor, canalelor de irigaţii şi desecare, astfel încât să nu perturbe desfăşurarea lucrărilor agricole.

Sunt protejate resursele naturale ale subsolului, ale platformei continentale, zăcămintele de ape minerale, lacurile terapeutice şi acumulările de nămol curativ. Persoanele fizice şi juridice care le prospectează sau exploatează sunt obligate să anunţe autorităţile pentru protecţia mediului despre situaţiile accidentale şi să acţioneze pentru refacerea acestora.

Protecţia habitatelor naturale şi conservarea biodiversităţii

Legea 137/1995 prevede că protejarea unor specii rare, ameninţate cu dispariţia, conservarea diversităţii biologice şi instituirea de arii protejate sunt prioritare în raport cu alte interese.

La proiectarea lucrărior care modifică cadrul natural este obligatoriu studiul de evaluare a impactului asupra acestuia, cu propunerea unor soluţii tehnice pentru menţinerea zonelor de habitat natural şi a funcţiilor ecosistemelor, cu asigurarea protecţiei organismelor.

Deţinătorii de terenuri sau suprafeţe acvatice care sunt supuse unui regim de conservare stabilit de autoritatea centrală sunt scutiţi de impozite şi vor primi compensaţii corespunzătoare.

Ariile protejate Aria protejată este o zonă terestră/marină dedicată protecţiei diversităţii

biologice, cu resurse naturale şi culturale, administrată prin mijloace legale. Cele şase categorii administrative ale Uniunii Internaţionale pentru

Conservarea Naturii (IUCN) pentru ariile protejate sunt:- Categoria I - rezervaţie ştiinţifică: arie protejată administrată în principal pentru

cercetări ştiinţifice şi conservarea fondului genetic autohton;

- Categoria II - parc naţional: arie protejată administrată în principal pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere;

- Categoria III - monument natural: arie sau obiectiv natural administrate în principal pentru conservarea trăsăturilor naturale specifice;

- Categoria IV - rezervaţie naturală: arie protejată administrată în principal pentru conservarea unor mediii caracteristice de viaţă care pot fi interes geologic, paleontologic, speologic, floristic, forestier, faunistic;

- Categoria V - rezervaţie peisagistică: cuprinde forme de relief sau asociaţii vegetale de mare valoare estetică, prin a căror conservare se urmăreşte integritatea frumuseţilor naturale;

- Categoria VI - arie protejată cu resurse gestionate: arie protejată administrată în principal pentru folosirea adecvată a ecosistemelor naturale.

- Ariile protejate sunt menţionate în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.

Distribuţia spaţială a rezervaţiilor biosferei (după UNESCO, 2002)

Există niveluri şi regimuri diferite de protecţie:

Rezervaţiile naturale Ocupă un teritoriu mai mic, de obicei până la 1000 hectare, reprezentând predominant

ecosisteme originale (de interes zoologic, botanic, forestier, paleontologic, limnologic, speologic, marin sau mixt) sau care nu sunt afectate de activităţile umane sau biocentre. O rezervaţie naturală parte a celei mai importante moşteniri naturale a unui stat este o "rezervaţie naturală naţională". Există:

- rezervaţii naturale integrale, în care este interzisă orice activitate ce modifică echilibrele naturale;

- rezervaţii parţiale, pentru conservarea unor specii (zimbrul, capra neagră);

- rezervaţii speciale, numai pentru anumite elemente ale unor ansambluri biologice; În jurul rezervaţiilor naturale sunt stabilite zone tampon în care eventualele activităţi

dăunătoare resurselor naturale vor respecta o reglementare juridică adecvată.

Zonele peisagere protejate Au o suprafaţă mai mare de 1000 ha (de obicei), cu ecosisteme fragmentate, importante

pentru conservarea biodiversităţii şi a stabilităţii ecologice, cu trăsături peisagere caracteristice sau cu forme specifice de aşezări istorice.

Parcurile naţionale Îmbină armonios protecţia naturii cu dezvoltarea turismului. Ocupă, de obicei, o suprafaţă

mai mare de 1000 ha, compusă predominant din ecosisteme substanţial neafectate de activităţile umane sau cu structuri peisagere unice şi naturale care formează biocentre naţionale şi cea mai importantă moştenire naturală în care protecţia naturii este o înaltă prioritate faţă de alte activităţi. Reprezintă cea mai complexă formă de ocrotire a naturii, aducând importante venituri economilor naţionale.

Un parc naţional cuprinde trei zone distincte:

- zona rezervaţiei ştiinţifice propriu-zise, în care este permis doar accesul cercetătorilor;

- zona tampon, accesibilă turismului organizat pe anumite trasee;

- zona preparc cu rol în sistematizarea turistică a întregului parc.

Modul de zonare a limitelor şi ariilor în cadrul unui parc naţional urmăreşte să atingă trei scopuri majore:

- protecţia biodiversităţii şi a siturilor vulnerabile;

- accesul publicului pentru recreere şi educaţie ecologică;

- dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale.

Siturile protejate Au, de obicei, o suprafaţă mai mică de 1000 ha, reprezentând în principal biocoridoare,

elemente interactive sau biocentre de importanţă locală sau regională. Poate fi şi o zonă cu o populaţie stabilă de animale şi plante, minerale şi fosile, locuri

utilizate în scop ştiinţific, cultural sau educaţional ca şi părţi de natură modificate de om, în principal rezervoare de apă, arborete, parcuri, grădini şi cariere.

Monumentele naturii Sunt ecosisteme punctuale, liniare sau mici şi componente ale lor (asociaţii sau specii de

animale sau plante pe cale de dispariţie, arbori seculari, fenomene geologice unice, locuri fosilifere), în general mai mici de 50 de hectare, cu semnificaţie ştiinţifică, culturală, ecologică, estetică sau peisageră, în special necultivate, formaţiuni stâncoase, faleze, canioane, dune, secţiuni de cursuri de apă, izvoare, lacuri. Un monument natural unic, reprezentând o parte a moştenirii naturale, cele mai importante a unui stat este un "monument natural naţional" (ex., peşteri, abisuri, cascade naturale).

Parcuri naţionale şi naturale, rezervaţii ale Biosferei Suprafaţa (ha)

Balta Mică a Brăilei 17.529 Bucegi 32.663 Călimani 24.041 Ceahlău 8.396

Cheile Bicazului - Hăşmaş 6.575 Cheile Nerei - Beuşniţa 37.100 Cozia 17.100 Delta Dunării 580.000

Domogled - Valea Cernei 60.100 Grădiştea Muncelului - Cioclovina 10.000 Munţii Apuseni 75.784

Munţii Măcinului 11.321 Piatra Craiului 14.800 Porţile de Fier 115.655,8 Retezat 38.047,00

Rodna 46.399,00 Semenic - Cheile Caraşului 36.664,8

TOTAL 1.132.175,6

Suprafaţa totală a rezervaţiilor Biosferei, parcurilor naturale şi naţionale din România (conform Legii 5/ 2000)

Instituţii pentru protecţia mediului

Organizaţii mondiale şi organizaţii regionale pentru asigurarea protecţiei mediului

Sub egida ONU, din 1945, s-au înfiinţat organizaţii cu scopul de a urmări diversele aspecte ale mediului, resurselor materiale şi umane, deşeurile, alimentaţia etc. precum:

- AIEA - Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică - ECOSOC - Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite - FAO - Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură - IAWQ - Asociaţia Internaţională pentru Calitatea Apei - IIASA – Institutul Internaţional pentru Aplicarea Analizei Sistemice - IISD – Institutul Internaţional pentru Dezvoltare Durabilă - IUCN, Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii - IWA - International Water Association, Asociaţia Internaţională a Apei - IWT – Tribunalul Internaţional al Apei - IYF, Federaţia Internaţională a Tineretului pentru studiul şi conservarea naturii - OMM, Organizaţia Meteorologică Mondială - OMS, Organizaţia Mondială a Sănătăţii - SCOR, Comitetul Special pentru Cercetări Oceanografice - UNESCO, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură - WCED – Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (Comisia Brundtland) - WRI – Institutul pentru Resursele Mondiale - WWF, Fondul Mondial pentru Natura Sălbatică.

Se adaugă: - UNDP - Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (pentru ţările defavorizate) - UNEP - Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător - MAB – „Omul şi Biosfera”, Program lansat de UNESCO - GEMS - Sistemul Mondial de Supraveghere a Mediului - SIR - Sistemul Internaţional de Referinţă.

Pentru Europa, la nivel regional există: - CEE - Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa, pentru refacerea

resurselor şi cooperare - OECD - Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică pentru Reconstrucţie în

Europa.

Ca organizaţii subregionale, există: - Comisia Dunării pentru navigaţie; - Comisiile Rhinului privind navigaţia şi poluarea apelor internaţionale.

Există două organisme distincte cu competenţe complementare în privinţa combaterii poluării apelor:

- Comisia Centrală pentru Navigaţia pe Rhin - Comisia internaţională pentru protecţia Rhinului împotriva poluării - Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Oslo - Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Helsinki.

Autorităţi şi instituţii pentru protecţia mediului în Uniunea Europeană

Parlamentul European are influenţă în domeniile în care preocupările pentru mediul înconjurător sunt în directă legătură cu menţinerea şi dezvoltarea pieţei unice (ex., standarde privind poluarea de către automobile, eficienţa energetică a frigiderelor, ambalarea produselor). Comitetul asupra Politicii Mediului, Sănătăţii Publice şi Consumatorului este cel mai ocupat în Parlament.

Majoritatea "absolută" a Parlamentului European funcţionează în regim de co-decizie cu Consiliul Miniştrilor Mediului al Comisiei Europene compus din miniştrii mediului din ţările membre UE, care se întâlnesc de patru ori pe an.

În situaţiile în care motivul acţiunii îl reprezintă îmbunătăţirea situaţiei de mediu şi nu piaţa unică, Parlamentul European este mai puţin important (ex. standarde pentru industriile poluante şi conservarea naturii), greutatea deciziei revine Consiliului de Miniştri.

Comisia Europeană are un Directorat pentru mediu care se concentrează pe obiective realizabile pentru îmbunătăţirea mediului. Comisia conlucrează cu activiştii ambientali – în special „Grupul Verde al celor opt” organizaţii europene majore ambientale.

Curtea Europeană de Justiţie este însărcinată cu interpretarea Tratatului European.

Autorităţi şi instituţii pentru protecţia mediului în România

Prin H.G. nr. 792/1992 şi Legea nr. 137/1995, rolul de autoritate centrală pentru protecţia mediului revine Ministerului Mediului, ca organ al administraţiei publice centrale. Art. 64 stabileşte competenţele acestuia:

- elaborează şi promovează strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă (armonizarea dezvoltării economice cu acţiunile de protejare şi conservare a naturii);

- asigură cunoaşterea parametrilor calitativi ai factorilor de mediu;

- creează cadrul organizatoric pentru accesul la informaţii şi participarea la deciziile privind mediul, pentru celelalte autorităţi publice centrale şi locale, ONG-uri şi populaţie;

- iniţiază proiecte de legi, norme tehnice şi reglementări privind conţinutul admisibil de noxe în mediul înconjurător;

- stabileşte proceduri şi directive, dar şi avizează normele şi reglementările elaborate de alte ministere, cu privire la activităţi cu impact negativ de mediu, pentru garantarea şi menţinerea echilibrului ecologic;

- evaluează impactul acţiunilor economico-sociale şi emite recomandări pentru strategii sectoriale şi politici de mediu;

- pregăteşte (în colaborare cu Ministerul de Finanţe) aplicarea noilor instrumente financiare care să protejeze calitatea mediului, în conformitate cu standardele internaţionale;

- organizează corpul de control Poliţia Ecologică şi coordonează activitatea în reţeaua de arii protejate, pentru conservarea biodiversităţii şi menţinerea echilibrelor ecologice.

Ministerul Mediului poate declara (cu informarea guvernului) zonele cu risc înalt de poluare şi elabora programe speciale pentru înlăturarea acestui risc. După eliminarea factorilor de risc înalt de poluare, zona respectivă se declară reintrată în normalitate.

În teritoriu este reprezentat prin Agenţiile de Protecţia Mediului Regionale şi Judeţene.

Ministerul Sănătăţii Ministerul Apărării Naţionale Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ministerul Transporturilor şi Ministerul de Interne Ministerul Turismului şi Ministerul Tineretului şi Sportului Administraţia publică locală (Consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale).

Alte autorităţi cu atribuţii în protecţia mediului sunt: - autorităţile vamale; - poliţia; - garda financiară.

Acestea sunt obligate să sprijine (la cerere) autorităţile pentru protecţia mediului în exercitarea sarcinilor specifice.

- instituţia "Avocatul Poporului".

Circumscripţiile ecologice urmăresc gestionarea şi protecţia factorilor de mediu, în mod unitar şi se organizează teritorial şi structural independent de diviziunile administrativ – teritoriale:

- bazinele hidrografice;

- fondurile forestiere;

- fondurile de vânătoare;

- Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării".

- Institutul de Cercetare şi Inginerie pentru Protecţia Mediului (I.C.I.M.)

- Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină "Grigore Antipa“ (I.N.C.D.M.) Constanţa

- Institutul de Cercetare şi Proiectare Delta Dunării (I.C.P.D.D.) Tulcea

- Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie (I.N.M.H.) Bucureşti

- Institutul de cercetări pentru Amenajări silvice (ICAS).

Politici de protecţie a mediului

Dreptul mediului nu este altceva decât expresia formalizată juridic a unei politici noi, afirmate în anii 1960.

S-au formulat politici speciale la nivel naţional, vest-european şi internaţional pentru propunerea unei acţiuni publice coordonate, de prevenire şi combatere a poluării sau de utilizare raţională a resurselor.

Politicile de mediu reprezintă politicile şi strategiile adoptate pentru a inversa procesul de deteriorare ambientală. Ele au avut un efect curativ, dar au fost limitate în spaţiu şi timp. Rezultatul aplicării acestor politici a constat în principal în scăderea ratei deteriorării, dar nu în prevenirea şi inversarea procesului.

O politică de mediu este o declaraţie a intenţiilor şi principiilor pe care se va lucra pentru a obţine performanţele de mediu.

După ce anii 1970 au adus în prim plan problemele de protecţie a mediului, anii 1980 s-au caracterizat prin apariţia primelor măsuri coerente - politici de protecţie a mediului. Ideea de bază este acea a dezvoltării durabile (engl. sustainable development) aşa cum a fost definită aceasta de raportul Brundtland (1987).

Agenda 21 este un plan general care integrează toate acţiunile care trebuie luate de comunitatea internaţională în toate domeniile, în legătură cu dezvoltarea durabilă pe parcursul secolului al XXI-lea.

Adoptarea principiului dezvoltării durabile înseamnă:

schimbarea tipului de creştere economică; asigurarea nevoilor esenţiale de hrană, apă, muncă şi asistenţă

medicală; asigurarea unui anumit nivel al populaţiei globului, prin limitarea creşterii; controlul poluării, gestiunea resurselor şi abordarea calităţii vieţii într-un

sens mai cuprinzător; crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat şi eficace, prin

utilizarea strategiilor anticipative şi aprofundarea cunoştinţelor despre corelaţiile existente între mediu şi econome;

promovarea progresului tehnologic a creşterii economice în acord cu cerinţele mediului;

crearea unor instrumente economice care să protejeze resursele rare în special şi pe cele naturale în general;

modificarea tendinţelor de producţie şi consum în sensul protejării resurselor şi al reducerii poluării.

Pentru implementarea unei politici de mediu eficiente sunt necesare:

trecerea de la acţiuni ocazionale la măsuri programate eliminarea contradicţiilor interne (sistem coerent de norme) o etapizare a politicii de mediu (elaborare, implementare,

evaluare) adaptarea la scara de timp (pe termen scurt, mediu şi lung) alegerea personalului potrivit în funcţie de etapă aplicarea riguroasă a cerinţelor legale, fără devieri.

Factorul uman joacă rolul cheie în deciziile finale ale politicii, de aceea deciziile trebuie să fie consistente şi raţionale. Dacă o politică de mediu nu este eficientă, ea poate fi supusă unui proces de reconsiderare.

Pentru abordarea problemelor complexe ale mediului înconjurător trebuie încurajată cooperarea între persoane cu grade diferite de înţelegere, de profesii diferite, aparţinând la organizaţii diferite; trebuie cultivat un stil de lucru interactiv.

Politica de mediu se adresează la două grupuri ţintă: poluatorii direcţi (agricultură, transporturi, industrie, energetică,

comerţ etc.) distribuitorilor de informaţii (cercetători, educatori, ONG-uri,

organizaţii guvernamentale, partide, sindicate, mass media, organizaţii internaţionale etc.).

Ca abordare, există două posibilităţi: abordarea sectorială, când politica mediului înconjurător se

găseşte în stadiul de elaborare; prioritare pot fi apele freatice, zonele de recreere

abordarea integrală prin implicarea tuturor grupurilor guvernamentale şi a grupurilor ţintă.

politica de reglementare: Legislaţia mediului (inclusiv domenii conexe): Constituţie, Legi, Decrete–Legi,

Decrete, Hotărâri ale Guvernului, Ordine ale Guvernului, Ordine, Decizii, Standarde, Norme şi Limite, Concentraţii maxime admise, Restricţii, Hotărâri ale Consiliilor Locale Judeţene

rezultatele şi concluziile studiilor de impact asupra mediului Legea de planificare fizică şi amenajare a teritoriului (regulamentul general de

urbanism) Legea autorizării, a eliberării licenţelor.

politica reglementărilor specifice: responsabilităţi (produse periculoase) responsabilitatea riscului dreptul de a fi informat.

politici de convingere (instrument social): sisteme de siguranţă angajamentul legi administrative sau private, convenţii – cadru şi/sau înţelegeri voluntare,

„transparenţa” deciziilor promovarea produselor ecologice, tehnologiilor curate, echipamentelor eficiente

energetic legi proprii economiei de piaţă, ex., despre necesitatea unei „politici” a

produsului.

politica transferului de informaţii (instrument social): creşterea informării prin mass-media, referitor la problemele de mediu stimularea conştientizării publice şi educarea unui segment cât mai larg al

populaţiei publicitatea politicii de mediu relaţii publice.

Instrumentele de comunicare socială sunt eficiente când întăresc celelalte instrumente, uşurează elaborarea măsurilor pe termen lung şi sunt eficiente în auto-conducerea spre dezvoltarea durabilă.

politici de stimulare financiară şi economică: reducere/scutire de impozite/taxe. Impozitele/taxele pentru poluare

încurajează instalarea echipamentelor de reducere sau de control al poluării. Se presupune că poluatorul se adaptează la impozitul pe poluare prin modificarea nivelului activităţii generatoare de poluare (ex., taxe mai mari pentru benzina cu plumb).

acordarea de credite. Ele influenţează comportamentul, ajută la substituirea produselor sau închiderea ciclului produsului.

acordarea de subvenţii/subsidii. Poluatorii instalează echipamente de reducere a poluării, după care primesc o subvenţie în funcţie de nivelul de poluare care a fost redus.

Principii ale politicii de mediu europene

În 1987, după Tratatul de la Maastricht, s-a impus integrarea protecţiei mediului în politicile Comunităţii. La Dublin, şefii de stat au convenit să garanteze cetăţenilor “dreptul la un mediu sănătos”. Agenţia europeană de mediu a început să funcţioneze în octombrie 1993 (Copenhaga).

Obiectivul global al strategiei este de a introduce abordarea orizontală a politicii de mediu, prin integrarea sa în toate politicile comunităţii.

Protecţia mediului este una din principalele probleme ale Europei - un obiectiv al Comunităţii. Comunitatea s-a angajat în tratarea problemelor globale. Obiectivul global al strategiei de integrare a mediului în Piaţa Unică constă în dezvoltarea potenţialului de colaborare între piaţa unică şi politica de mediu comunitară.

În ultimii 30 de ani, politica de mediu a fost o prioritate a UE. Tratatul de la Amsterdam a transformat-o într-un obiectiv cheie al Uniunii. Europa are un rol special de jucat în contextul ecologic, dat fiind statutul ei de regiune intens industrializată şi dezvoltată. UE a adoptat peste 200 de directive din 1970, cu scopul de a: îmbunătăţi calitatea aerului şi a apei, controla depozitarea deşeurilor, monitoriza riscurile industriale şi proteja natura.

Principala caracteristică a primei generaţii de politici (1970-1985) era abordarea lor puternic sectorială în privinţa mediului şi a acţiunilor de luat (aer, apă, deşeuri).

O schimbare substanţială s-a petrecut în anii 1980. Acţiunea ambientală timpurie a avut un efect limitat iar daunele au continuat să afecteze unele zone. Pe lângă problemele locale au apărut dovezi ale daunei la scară globală: schimbarea climei, sărăcirea păturii de ozon. Unele produse au fost dovedite ca poluând zone geografice aflate la mare distanţă. Nu au fost cruţate nici calotele polare.

Politica de mediu europeană s-a concentrat tot mai mult asupra dimensiunilor globale (schimbarea climei, biodiversitate). S-a realizat o coerenţă crescută între politicile de mediu şi de dezvoltare, dar această integrare trebuie adâncită. Comerţul şi politica economică, agricultura şi piscicultura sunt domenii ce necesită o viziune mai globală.

Nevoia de a face ca protecţia mediului şi comerţul internaţional să se sprijine reciproc în favoarea dezvoltării durabile a fost unul din mesajele pricipale de la Rio şi a adus la înfiinţarea în aprilie 1994 a Comisiei asupra Comerţului şi a Mediului, pe lângă Organizaţia Mondială a Comerţului.

Ţările în curs de dezvoltare privesc cu teamă întărirea standardelor de mediu în ţările industrializate - poate conduce la stabilirea de noi bariere comerciale.

Standardele de mediu sunt frecvent percepute ca bariere pentru accesul la piaţă (standarde tehnice stricte) iar pieţele deschise sunt percepute frecvent ca o ameninţare la adresa calităţii mediului.

Aparent, politica de protecţie a mediului, datorită necesităţii de investiţii suplimentare pentru a respecta cerinţele mai ridicate sau datorită perceperii de noi impozite pentru activităţile dăunătoare pentru mediu, creşte costurile. În realitate, ea reduce costurile care trebuie cântărite în raport cu avantajele.

Carta de la Paris pentru o Nouă Europă evidenţiază necesitatea angajării tuturor statelor participante la CSCE în intensificarea eforturilor pentru protejarea şi ameliorarea mediului.

- unele reglementări ale UE au un evident impact internaţional - standardele de mediu din UE vor fi sisteme de referinţă pentru ţările ECE.

Unele ţări ECE au introdus după 1989 reglementări mai stricte decât cele ale UE, care au rămas, din nefericire, pur teoretice.

Politica de mediu europeană are o abordare verticală constând din: - Legea cadru (descrisă în Tratatul European) care defineşte obiectivele generale,

principiile şi procedurile; - Programele de acţiune de mediu care conţin prevederi legislative pe termen mediu şi

documente politice strategice; - Directivele cadru, directivele şi reglementările care definesc standardele şi necesităţile. Politica de mediu a UE este condiţionată de factori economici şi ambientali. Măsurile

postcomuniste de protecţie a mediului sunt limitate de insuficienţa mijloacelor financiare. Ţările cu standarde ridicate de protecţie a mediului (Germania - calitatea aerului în

Europa, Olanda şi Danemarca - limitarea strictă a emisiei de gaze de către autovehicule, Marea Britanie – libertatea accesului la informaţie) au insistat pentru "armonizare", pentru a scădea dezavantajele legate de costurile ridicate ale eforturilor tehnologice de scădere a poluării. Acestea îşi "exportă" directivele naţionale către UE.

Legea Europeană este flexibilă, permiţând o armonizare minimă (norme diferite pentru unele ţări, excepţii de la standardele severe).

Conferinţa ministerială Un mediu pentru Europa, care a avut loc la Lucerna, Elveţia, în aprilie 1993. Conferinţa a aprobat Programul de Acţiune pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est, “ca o bază pentru acţiunea guvernelor şi administraţiilor locale, a Comisiei Comunităţilor Europene şi a organizaţiilor internaţionale, instituţiilor financiare şi a investitorilor privaţi în regiune”.

Politica europeană în domeniul protecţiei mediului înconjurător este ghidată de 4 principii formulate în Programul de Acţiune asupra Mediului al CE şi anume:

- acţiunea de prevenire este mai eficientă decât măsurile de remediere; - daunele provocate mediului pot fi remediate la sursă; - poluatorul plăteşte costul măsurilor luate pentru protecţia mediului; - politica mediului trebuie să reprezinte o componentă a altor politici ale CE.

Politica Uniunii Europene privind protecţia mediului şi a resurselor naturale a crescut constant în importanţă din anii 1980.

Măsurile de ghidare a politicii de mediu merg de la legislaţie la instrumentele financiare (taxe pe energie sau poluare).

În particular, Tratatul de la Amsterdam (iunie 1997) a făcut din principiul dezvoltării durabile şi un nivel înalt de protecţie a mediului una dintre priorităţile de vârf (Art. 2).

UE a fost activă în implementarea Agendei 21 - planul internaţional pentru înaintarea spre dezvoltarea durabilă şi a raportat în fiecare an progresele către Comisia ONU asupra Dezvoltării Durabile.

• Principiul Poluatorul plăteşte promovează un regim de responsabilitate obiectivă (cauzalitate).

• Principiul prevenirii se pretează la trei interpretări: - Prevenirea înseamnă protecţie la sursă; - Poluarea minimă este cea mai bună cale de prevenire; - Durabilitatea ia în considerare interesele generaţiilor viitoare.

• Principiul protecţiei la nivel înalt Conform Art. 130 r, 3, Politica de mediu trebuie să ia în considerare

realităţile ştiinţifice.

• Principiul subsidiarităţii reprezintă necesitatea implicării Comunităţii Europene pentru îmbunătăţirea situaţiei.

• Principiul integrării se referă la necesităţi de coordonare, adică principiile legislaţiei de mediu să fie respectate de celelalte politici europene.

Programele de acţiune pentru mediu ale Uniunii Europene

Primul şi cel de-al Doilea Program (1973-1981) au avut la bază principiul distribuţiei. Valorile limită ale nivelului imisiilor care să protejeze aerul şi apa nu au putut fi respectate.

Cel de-al Treilea Program de Acţiune pentru Mediu (1982-1986) reflectă trecerea de la abordarea focalizată pe imisii la aceea concentrată asupra emisiilor. Au fost propuse valori limită pentru emisiile de la sursele (mai ales staţionare), dar şi mobile (ex., soluţiile de tip "capăt de conductă“/end of pipe).

Al Patrulea Program de Acţiune pentru Mediu (1987-1992) a propus abordarea integrată a protecţiei mediului.

Al Cincilea Program de Acţiune pentru Mediu (1993-2000) a încercat să introducă schimbări economice structurale orientate spre o dezvoltare durabilă. Schimbările vizează sectoare şi modele de producţie-consum mai puţin poluante.

Al Şaselea Program de Acţiune pentru Mediu (2002-2010) al UE, centrat pe biodiversitate, mediu şi sănătate, resurse naturale şi reziduuri şi climă

Politica pentru sănătate şi calitatea vieţii

Oamenii realizează tot mai mult faptul că calitatea vieţii nu depinde numai de venit şi bunuri materiale. „Comitetul tehnic” de standardizare a calităţii factorilor de mediu al ISO (Organizaţia Internaţională pentru Standardizare) stabileşte când este acceptabil de curat – un compromis, nu perfect curat, ca înainte de revoluţia industrială.

Poluarea mediului produce o gamă de probleme sănătăţii umane, de la alergii şi sterilitate, la cancer şi moarte prematură. Copiii sunt în special vulnerabili la aceste pericole, parţial datorită faptului că până la 5 ani organele lor vitale sunt în dezvoltare iar tinerii beau mai multe lichide, mănâncă mai mult şi respiră mai mult aer în raport cu greutatea lor corporală.

Poluanţii precum pesticidele, dioxinele şi PCB-ii (bifenil-policloruraţi) pot cauza daune foetusului în pântece, producând probleme de sarcină, defecte de naştere sau probleme de sănătate după naştere. Rata mortalităţii la copii se menţine scăzută, dar în ciuda îmbunătăţirii calităţii aerului, un număr în creştere de copii suferă de astm şi probleme respiratorii cronice. În unele State Membre, cazurile de cancer infantil care pot fi legate de factorii de mediu s-au înmulţit.

C.E. şi Statele Membre au pregătit o strategie de combatere a riscurilor de sănătate în legătură cu mediul, concentrându-se pe grupurile vulnerabile: copii, femei gravide, populaţie în vârstă. Aceasta impune mai multe cercetări şi monitorizarea riscurilor de mediu, şi furnizarea informaţiei către public. Personalul medical trebuie să fie mai avizat de impactul factorilor de mediu, iar cu tinerii care încep să fumeze tot mai devreme, iniţiativele educaţionale trebuie să informeze copiii mai bine despre impactul pe termen lung asupra sănătăţii. UE promovează cooperarea internaţională pentru a aborda riscurile ambientale de sănătate în ţările în curs de dezvoltare şi impactul păgubitor al sărăciei asupra sănătăţii.

Comisia Europeană a cooperat cu OMS pentru un număr de ani, frevent utilizând liniile directoare ale OMS ca bază pentru directivele de mediu ale UE. În septembrie 2000, oficialii celor două organizaţii s-au întâlnit la Bruxelles şi au căzut de acord să lucreze mai apropiat asupra cercetării riscurilor de sănătate şi a fixării standardelor.

Evenimente precum izbucnirea “maladiei vacii nebune” (encefalopatia spongiformă bovină) în Marea Britanie şi consecinţele sale asupra populaţiei umane sub forma bolii incurabile Creutzfeldt-Jakob au făcut pe consumatori să fie mai atenţi ca niciodată la ceea ce mănâncă. Cooperarea largă în cadrul Uniunii a facilitat acţiunea rapidă de stopare a răspândirii bolii şi a dat publicului mai multe informaţii despre riscuri. Ca răspuns la această criză, UE a înfiinţat Comitetul ştiinţific de conducere (1997) pentru a garanta viitoarea acurateţe a sfatului asupra siguranţei alimentelor.

Consumatorii vor să ştie şi dacă ce cumpără conţine organisme modificate genetic. UE aplică controale asupra produselor cu organisme modificate genetic; toate articolele conţinând organisme modificate genetic trebuie să fie clar etichetate, sursele trebuie să fie identificabile iar impactul lor asupra mediului monitorizat constant.

Zgomotul scade calitatea vieţii pentru circa 25% dintre europeni. UE a fixat limite asupra poluării sonore industriale şi doreşte pe viitor să armonizeze nivelurile acceptabile.

Radiaţia are utilizări importante în diagnosticul medical, dar poate dăuna sănătăţii umane. UE şi-a reînnoit recent standardele (din 1957) pentru a proteja publicul şi lucrătorii ale căror slujbe îi aduc în contact cu radiaţia.

În 2001, Foaia Albă a Comisiei Europene a fixat o nouă strategie pentru controlul substanţelor chimice toxice. Aceasta aplică două principii clare: precauţia, acolo unde există vreun dubiu despre siguranţă, şi înlocuirea substanţelor cu risc cu altele, atunci când este posibil. Standardele europene vor îmbunătăţi testarea şi evaluarea riscului atât pentru substanţelor chimice noi cât şi pentru cele existente.

La nivel internaţional, UE este angajată să implementeze Convenţia ONU asupra poluanţilor organici persistenţi (POP), care îşi propune să scoată din uz 12 dintre cele mai periculoase substanţe chimice din lume.

Pentru a evita congestia permanentă a traficului, poluarea aerului, stresul şi pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii în oraşe, guvernele şi autorităţile de planificare trebuie să dezvolte reţele de transport durabile.

UE cofinanţează cercetarea asupra utilizării terenului în oraşe şi sprijină dezvoltarea reţelelor de transport europene, promovarea transportului public şi utilizarea trenurilor, căilor de navigaţie şi navigaţiei pentru transportul pasagerilor şi de marfă.

Politica europeană asupra naturii şi a biodiversităţii

Cele 27 de State Membre ale UE se întind de la Cercul Arctic în nord, spre apele calde ale Mediteranei în sud. De la coastele biciuite de valuri ale Atlanticului la vest, prin vârfurile alpine, către Marea Neagră la est. Europa încă adăposteşte o mare varietate de specii şi diferite comunităţi de plante, dar diversitatea în multe comunităţi a scăzut puternic în ultimele decenii.

Pierderea şi fragmentarea habitatelor datorită schimbărilor în utilizarea terenului au fost responsabile de o importantă parte a acestui proces. Dar şi nivelurile crescute ale depunerii de azot atmosferic rezultat din schimbările în agricultură, canalizarea crescută şi extracţia de apă subterană care a dus la coborârea pânzei freatice, au produs importante pierderi de biodiversitate. Depunerea de amoniac a dus la acumularea materiei organice din sol şi acidificarea solului, cu dispariţia multor specii de plante adaptate la soluri sărace în nutrienţi.

Dezvoltarea unei abordări europene a conservării naturii a început cu peste 42 de ani în urmă, prin Consiliul Europei. Procesul european poate fi împărţit în două faze:

- faza sectorială, caracterizată prin dezvoltarea de diferite instrumente pentru arii sectoriale internaţionale şi protecţia speciilor, precum Convenţia de la Berna şi Natura 2000. În această fază, accentul a căzut pe protecţia naturii împotriva proceselor economice şi a utilizării terenului.

- faza strategică, începută de câţiva ani cu sentimentul dominant că, în Europa, conservarea naturii ar trebui să extindă căile tradiţionale ale zonelor şi speciilor protejate şi ar trebui legată de utilizatorii terenului şi sectoarele economice.

Această gândire a fost întărită prin Convenţia asupra biodiversităţii (Rio de Janeiro, 1992).

Strategia comunitară asupra biodiversităţii recunoaşte că unul din lipsurile majore ale politicii comunitare de conservare priveşte impactul politicilor sectoriale asupra biodiversităţii în restul teritoriilor din afara zonelor protejate. Strategia sugerează stabilirea unei reţele între centrele europene de excelenţă în cercetarea biodiversităţii şi necesitatea de a identifica un set de indicatori pentru a atesta modul în care biodiversitatea este afectată de politicile sectoriale şi atestarea progresului în implementarea Strategiei (ţinte măsurabile).

Strategia comunitară se concentrează pe integrarea preocupărilor privind biodiversitatea în politicile sectoriale:

- conservarea resurselor naturale;

- agricultură;

- piscicultură;

- politici regionale şi planificare spaţială;

- păduri;

- energie şi transporturi;

- turism;

- dezvoltare şi cooperare economică.

Dezvoltarea Strategiei a fost propusă iniţial în Declaraţia de la Maastricht (1993), în timpul conferinţei internaţionale „Conservarea patrimoniului natural al Europei”. Strategia însăşi s-a dezvoltat sub auspiciile Consiliului Europei, cu aporturi de la un număr de organizaţii naţionale şi internaţionale, guverne şi experţi. Centrul de la Tilburg are o contribuţie substanţială în elaborarea Strategiei. Textul acesteia a fost remis celei de a 3-a Conferinţe ministeriale de la Sofia (1995). Acoperă 54 de ţări ale Naţiunilor Unite şi o perioadă de 20 de ani.

Dezvoltarea Strategiei a avut la bază următoarele consideraţii principale:

- conservarea patrimoniului natural al Europei este o necesitate de bază pentru asigurarea dezvoltării durabile în Europa;

- conservarea patrimoniului natural al Europei este o responsabilitate comună a tuturor ţărilor şi regiunilor europene şi o sarcină care poate fi efectuată cu succes numai într-un context paneuropean;

- cooperarea paneuropeană va întări eficienţa acţiunilor naţionale în cadrul Convenţiei asupra diversităţii biologice (Rio, 1992).

Strategia este construită din planuri de acţiune cincinale.

Primul plan (1996-2000) şi-a propus stabilirea Reţelei ecologice paneuropene. Aceasta este o reţea atât fizică prin care sunt conservate ecosisteme, habitate, specii, peisaje şi alte caracteristici naturale de importanţă europeană şi, în acelaşi timp, un mecanism de coordonare prin care partenerii din cadrul Strategiei pot dezvolta şi implementa acţiuni de cooperare.

Această activitate îşi propune să adune la un loc şi să întărească iniţiative existente similare, ex., Natura 2000, reţeaua Emerald a Convenţiei de la Berna, siturile cu diplomă europeană şi siturile Ramsar.

Pentru aceasta se va stabili o reţea ecologică europeană de zone speciale de conservare, numită Natura 2000, în care vor fi incluse situri ce adăpostesc tipuri de habitate naturale de interes comunitar sau în care sunt integrate specii sălbatice ce necesită măsuri care să le asigure o stare de conservare favorabilă.

În această reţea vor fi incluse şi siturile desemnate în conformitate cu Directiva 79/406/CEE, pentru conservarea păsărilor sălbatice.

În iunie 1998, la Aarhus a avut loc a 4-a conferinţă „Un mediu pentru Europa”, unde a fost prezentat un raport detaliat despre implementarea Strategiei.

Declaraţia de la Aarhus a chemat statele, organizaţiile internaţionale, ONG-urile şi sectorul privat să-şi crească sprijinul pentru implementarea Strategiei prin dezvoltarea unor stimulente economice şi financiare.

Există rezervaţii mondiale ale biosferei, situri ale patrimoniului universal, parcuri naţionale, păduri naţionale, situri de interes ştiinţific special, sanctuare ale vânatului, rezervaţii naturale locale, zone ambientale sensibile şi zone de frumuseţe naturală deosebită.

În ciuda tuturor eforturilor făcute de comunităţile naţionale şi internaţională, natura Europei încă dispare la o rată alarmantă, s-a arătat la evaluarea „Fapte şi cifre despre biodiversitatea Europei: stare şi tendinţe 1998-1999” făcută de Centrul European pentru Conservarea Naturii înfiinţat în 1993 la Tilburg, Olanda. Cauzele recunoscute ar fi:

- insuficientul profil politic al conservării naturii Europei;

- slaba implementare a instrumentelor de conservare a naturii;

- insuficienta integrare a ecologiei şi economiei.

Centrul de la Tilburg a jucat un rol conducător în elaborarea Strategiei Paneuropene pentru Diversitatea Biologică şi a Peisajului, prin care s-a dat o dimensiune europeană Convenţiei de la Rio şi conceptului de biodiversitate.

Strategia paneuropeană pentru diversitatea biologică şi a peisajului este centrată pe principiul integrării care asigură un echilibru sănătos între ecologic şi economic.

Biodiversitatea este un concept unificator, care traversează pentru prima dată graniţele dintre natura sălbatică şi sectoarele socio-economice care depind de biotă, dintre producătorii de produse biologice (agricultură, horticultură, silvicultură, piscicultură, acvacultură etc.) şi toţi utilizatorii acestora.

Acţiunea practică de protecţie a biodiversităţii poate fi eficientă numai cu sprijinul populaţiei locale şi al comunităţilor lor.

Directiva Habitate (92/43/EEC) pentru conservarea tipurilor de habitate şi a speciilor de interes comunitar: fiecare Stat Membru a stabilit pe teritoriul propriu o listă de Arii Speciale de Conservare, care se încadrează în Reţeaua ecologică europeană Natura 2000. În această reţea sunt incluse şi Ariile Speciale de Protecţie, prevăzute de Directiva Păsări (79/409/EEC).

Convenţia de la Berna (1979) şi Directiva Habitate (1992) au în comun obiectivul conservării florei şi faunei sălbatice şi a habitatelor naturale. În 1996, Comitetul Permanent al Convenţiei de la Berna a stabilit reţeaua Emerald care să cuprindă toate Ariile de Interes Special pentru Conservare, stabilite prin Convenţia de la Berna.

Strategia paneuropeană privind diversitatea biologică şi a peisajelor, Charta europeană a peisajelor, Convenţia privind protecţia patrimoniului natural şi cultural mondial (Paris), Directiva Uniunii Europene privind conservarea habitatelor, florei şi faunei sălbatice şi a habitatelor naturale în Europa, Conferinţele Ministeriale privind protecţia pădurilor în Europa (Strasbourg, 1990; Helsinki, 1993; Lisabona, 1998) urmăresc:

- conservarea şi utilizarea durabilă a biodiversităţii;

- împărţirea beneficiilor care apar din utilizarea resurselor genetice;

- cercetarea, identificarea, monitorizarea şi schimbul de informaţii;- învăţământ, pregătire şi sensibilizare.

Această evoluţie în conţinutul instrumentelor juridice utilizate corespunde evoluţiei strategiilor de conservare preconizate de naturalişti. „Strategia mondială a conservării”, pregătită de IUCN în colaborare cu UNEP, WWF, ONU, FAO, UNESCO şi publicată în 1980 a fost completată prin „strategia pentru viitorul vieţii”, publicată în 1991 de către IUCN, UNEP şi WWF. Se preconizează o abordare integrată a dezvoltării şi conservării.

Politica biotehnologiei Când se aplică biotehnologii, este important să cunoşti cât se poate

efectele, pentru a evalua eficient riscurile potenţiale faţă de utilizările intenţionate. Principiul precauţiei joacă un rol central în această analiză cost-beneficiu. Disponibilitatea informaţiilor şi participarea publică la luarea deciziilor reprezintă unul din aspectele principale ale politicii guvernamentale.

Comisia Modificării Genetice este extinsă pentru a include experţi în ecologie, etică şi ştiinţe sociale. Pentru a garanta libertatea de alegere, a consumatorilor, se vor depune eforturi în arena europeană pentru a asigura cea mai completă etichetare a produselor ce conţin organisme modificate genetic (sau substanţe derivate din acestea).

Protocolul asupra Biosiguranţei la Convenţia asupra Biodiversităţii, adoptat de 133 de guverne la 29 ianuarie 2000, fixează standarde minime pentru comerţul transfrontieră în domeniul delicat al organismelor vii modificate, inclusiv seminţe şi plante. Înseamnă că exportatorii trebuie să informeze guvernele înainte de expedierea organismelor vii modificate care ar putea fi eliberate în mediul acestora şi ajută ţările în curs de dezvoltare să-şi protejeze biodiversitatea.

Politica tranziţiei spre o agricultură durabilă

Practicile nedurabile agricole intră în conflict cu direcţia dorită a dezvoltării naturii şi biodiversităţii.

Principiul călăuzitor este interdependenţa dintre natură şi agricultură. Natura şi procesele naturale sunt importante pentru producţia agricolă, iar reciproca este valabilă pentru protecţia naturii, a biodiversităţii şi peisajelor.

Politica unei agriculturi durabile se desfăşoară pe două direcţii:

- o politică pe termen lung (până în 2030), îndreptată spre realizarea agriculturii durabile, cu constrângeri ecologice, sociale şi economice;

- o politică pe termen scurt (până în 2010), care plasează accentul pe chestiunile ambientale şi pe zonele naturale mai mari, vulnerabile.

Agricultura durabilă este importantă pe de o parte în termeni de calitate a zonelor naturale, a naturii şi biodiversităţii, iar pe de alta în termeni de contribuţie la producţia de hrană, slujbe şi export. Hrana produsă de agricultură trebuie să fie şi sigură iar metodele folosite să fie bazate pe respectul pentru bunăstarea animalelor.

Agricultura durabilă poate lua forme diferite şi nu este în mod necesar sinonimă cu agricultura organică. Există câteva probleme ambientale pe care agricultura organică (la scară mică şi extensivă) le rezolvă foarte greu (amoniacul, mirosul, metanul).

Posibilităţile tehnologiei sunt maximizate şi avansate, minimizând pagubele pentru mediu şi toate verigile din lanţ.

Politica europeană a apei Avem nevoie de apă sigură pentru băut şi înot, locuibilă de către formele de viaţă

acvatică, liberă de condiţii neplăcute şi utilizabilă pentru agricultură şi industrie.

Este probabil că ameliorarea calităţii apei va necesita o mare parte din cei 260 miliarde euro estimaţi ca necesari în următorii 20 de ani pentru respectarea celor 10 directive asupra mediului.

Patru elemente ale legislaţiei Uniunii Europene asupra apei ar putea avea efecte notabile asupra coeziunii:

- Directiva cadru asupra apei ameliorează coordonarea normelor şi face să treacă planificarea de la entităţile administrative (precum municipalităţile) la entităţile "naturale" (precum cele responsabile de bazinele fluviale).

- Directiva cu privire la apa potabilă Principalul efect constă în reducerea nivelului de plumb autorizat.

- Directiva cu privire la tratarea apelor urbane reziduale are scopul de a curăţa toate apele de suprafaţă şi costiere de poluarea organică, până în 2010. Cel mai important, până în 2010, Statele Membre trebuie să se asigure că preţul reflectă costurile complete şi adevărate ale apei.

- Directiva cu privire la poluarea apei cu nitraţi fixează normele pentru utilizarea azotului în culturi şi are clare implicaţii asupra sectorului agricol şi a comunităţilor rurale.

Politica privind managementul resurselor naturale şi îndepărtarea deşeurilor

Resursele naturale nu sunt inepuizabile, dar, cu un management grijuliu, putem continua să beneficiem de acestea fără să distrugem rezervele viitorului.

Aceasta înseamnă reducerea consumului resurselor care se epuizează şi găsirea altor moduri de menţinere şi îmbunătăţire a standardelor de viaţă prin noi politici, tehnologii şi inovaţii.

Pe măsură ce societatea europeană devine mai bogată, ea produce o cantitate în creştere de deşeuri – circa 2000 milioane tone pe an - iar îndepărtarea acestora creează frecvent poluare care poate dăuna sănătăţii umane. UE presează pentru o reducere cu 20% a deşeurilor între 2000-2010, crescând spre 50% până în 2050.

Prevenirea deşeurilor, printr-o mai bună metodă de producţie şi cererea consumatorilor pentru produse mai ecologice, este prima prioritate. Reciclarea şi recuperarea vin după aceea. Deşeurile care rămân trebuie incinerate în siguranţă unde se poate, cu gropi ecologice în ultimă instanţă.

Politica privind substanţele chimice

În Europa sunt în folosinţă 20.000-70.000 de tipuri diferite de substanţe chimice. Utilizarea acestora nu este durabilă, deoarece se cunoaşte puţin despre riscuri.

Este necesară o nouă politică a substanţelor chimice, care să elimine lipsurile în informare.

Noua politică trebuie să conducă la riscuri neglijabile pentru omenire şi mediu, pentru întreg ciclul de viaţă, de la materia primă la prelucrarea deşeurilor. Aceasta se aplică tuturor substanţelor chimice, în toate aplicaţiile (inclusiv produse farmaceutice şi pesticide), până în 2020.

Substanţele chimice au fost clasificate (Olanda), conform îngrijorării cerute, de la “îngrijorare foarte serioasă” la “nici o îngrijorare”. S-au trasat profile pentru substanţele chimice. Utilizarea şi emisia celor care sunt imposibil de clasificat poate fi limitată sau interzisă după 2005.

Directiva 96/82/EC, privind controlul riscului accidentelor majore care implică substanţe periculoase, a înlocuit Directiva 82/501/EEC elaborată în urma accidentului de la Seveso (Italia, 1976).

Politica de siguranţă externă După accidentul de la Enschede (artificii), guvernul olandez a făcut din politica siguranţei

externe o prioritate de vârf, în ce priveşte substanţele periculoase. Aceasta ţinteşte utilizarea, producţia şi transportul substanţelor periculoase şi utilizarea aeroporturilor. În consecinţă, politica aparţine în principal afacerilor de risc înalt şi şoselelor, căilor ferate, cursurilor de apă şi conductelor prin care sunt transportate substanţele periculoase.

Un nivel minim de protecţie împotriva riscurilor impuse de substanţele periculoase este furnizat prin acordarea riscului bazat pe locaţie a statutului unei valori limită legale ce nu trebuie depăşită. Guvernul are grijă ca permisele de mediu şi planurile spaţiale să fie întotdeauna evaluate faţă de limite. Trebuie eliminate şi discrepanţele între situaţiile existente şi cele noi.

Permisele pot fi refuzate sau acordate numai în anumite condiţii, pe baza riscului de transport. Permisele pentru transportul substanţelor periculoase (clor, amoniac, LP6) vor fi limitate în timp.

Trebuie moduri fixe de transport (conducte) pentru substanţele periculoase. Transportul lor pe rutele neesenţiale trebuie restricţionat sau interzis.

Guvernul şi cetăţenii trebuie să posede informaţii despre activităţile potenţial periculoase. Trebuie creat un sistem de înregistrare obligatorie pentru situaţiile de risc înalt.

Politica radiaţiei Când se estimează acceptabilitatea unei anumite folosinţe a radioactivităţii, beneficiile

sociale şi economice trebuie cântărite faţă de posibila afectare a sănătăţii. Precauţia are un rol important.

Cca. o treime din radioactivitatea medie la care sunt expuşi olandezii provine din surse domestice (materiale de construcţie: beton şi cărămizi) şi din acumularea radonului gazos. Pentru a reduce nivelul radioactivităţii în locuinţe vor fi folosite materiale de construcţie cu iradiere scăzută şi supraventilarea.

Pare să existe o corelaţie între locuitul lângă liniile electrice şi o uşoară creştere a numărului de cazuri de leucemie la copii, după cum arată studii recente din Marea Britanie şi Olanda. Pe baza cunoştinţelor ştiinţifice curente nu se aşteaptă efecte negative de sănătate de la reţelele de telefonie mobilă. Se vor fixa standarde pentru câmpurile electromagnetice create de antene, iar antenele vor fi instalate pe locuinţe numai cu acordul rezidenţilor.

Directiva cadru 96/29/EURATOM sau „Directiva standardelor fundamentale de siguranţă” se bazează pe Art. 31 al Tratatului EURATOM şi constituie baza legislaţiei în legătură cu securitatea nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor. Prin Directiva 96/618/EURATOM) este prevăzut un sistem de notificare privind accidentele nucleare. Regulamentul 93/1493/EURATOM reglementează controlul transportului surselor sigilate sau nesigilate peste graniţele naţionale în cadrul UE.

Politica europeană asupra schimbării de climă

Dovezile schimbării climei ne înconjoară. Oamenii de ştiinţă, inclusiv Juriul Interguvernamental asupra Schimbării Climei, sunt convinşi că activităţile umane sunt de vină. Există două scenarii: creşterea temperaturii anuale cu 2-3 ºC, respectiv cu 5 ºC. Protocolul de la Kyoto a fost primul acord multilateral care a propus ţinte specifice de reducere a emisiilor pentru lumea dezvoltată.

Programul European al Schimbării de Climă, lansat în iunie 2000, este de asemenea proiectat să ajute UE la atingerea obiectivelor sale Kyoto. A fost creat în consultare cu un larg număr de părţi interesate, incluzând grupuri de lucru ce acoperă energia, transportul, agricultura, industria şi alte sectoare.

Au fost identificate peste 40 de măsuri care să reducă la jumătate emisiile faţă de nivelul cerut de Protocolul Kyoto. Cele deja în curs includ directive asupra comercializării emisiilor UE, performanţa energetică a clădirilor, biocombustibilii, aprovizionarea eficientă energetic a publicului şi gazele fluorinate. Alte 11 iniţiative acoperă propuneri precum intensificarea cercetării asupra schimbării climei iar 22 măsuri pentru dezvoltarea pe termen lung includ promovarea producţiei de căldură din surse de energie regenerabilă şi îmbunătăţiri tehnologice ale vehiculelor şi combustibililor.

Politica europeană de management al riscului ecologic

Noi riscuri apar pe măsură ce se dezvoltă noi activităţi, iar forţele pieţii globale extind zonele de risc. În plus, există o tendinţă socială spre o acceptare tot mai scăzută a riscurilor asupra cărora oamenii înşişi nu au nici un control.

Politica curentă nu oferă nici o garanţie a faptului că, dacă riscurile trebuie într-adevăr asumate, ele sunt cel puţin social acceptabile.

Dacă există riscul credibil, dar încă nedovedit ştiinţific, al efectelor potenţiale asupra sănătăţii omului sau a mediului, principiul precauţiei trebuie să prevaleze. Aceasta înseamnă identificarea şi estimarea riscurilor şi a măsurilor potrivite (echilibrarea riscului de utilitatea socială). Dacă riscurile sunt greu de estimat, va fi presupus riscul maxim imaginabil.

Riscurile pot fi clasificate în categorii diferite, fiecare necesitând o abordare specifică (ex., riscul bazat pe locaţie, riscul de grup etc.).

Politici fiscale

Regimul de impozitare şi stimulente trebuie să elimine stimulentele care conduc la poluare (ex., taxe mai mari pentru benzina cu plumb).

Comunitatea (UE) încurajează statele membre, în conformitate cu principiul solidarităţii, să recurgă mai larg la instrumente fondate pe piaţă.

Populaţia (mai mult de 70%) este favorabilă unei măriri a presiunii fiscale asupra activităţilor şi produselor nocive pentru mediu. Pe de altă parte, taxele de mediu nu trebuie să apese doar asupra membrilor populaţiei active.

Ca şi în cazul stabilirii normelor mediului, autoritatea cu rol de reglementare permite numai un anumit nivel de emisie a factorului poluant şi eliberează permise (aprobări/certificate) de poluare pentru acest volum.

Stabilirea normelor de poluare, cu taxe de poluare (taxă pigoviană) bazate pe evaluarea pagubei produse, duce la o reglare statică a poluării, în timp ce permisele de poluare se pot comercializa (vinde şi cumpăra pe piaţă), ducând la o reglementare dinamică a poluării.

Instrumentele bazate pe piaţă se impun şi în politica de mediu a UE:

- ecotaxele şi ecoredevenţele;

- permisele de emisie sau certificatele negociabile de drepturi privind poluarea;

- acordurile negociate sau voluntare.

Politici educaţionale (Educaţia pentru mediu)

Conştiinţa ecologică este o componentă sine qua non a conştiinţei sociale. Educaţia pentru mediu (eco-educaţia), pe lângă justificarea ştiinţifică (ecologică,

economică, medico-sanitară etc.), oferă premisele unei vieţi plenare, a unui Om în armonie cu natura şi cu el însuşi.

Educaţia relativă la mediu trebuie să fie holistă, permanentă (toată viaţa) şi să reflecte schimbările într-un univers în transformare rapidă. Ea trebuie să fie interdisciplinară şi să pregătească individul uman pentru viaţă, oferindu-i înţelegerea interdependenţei între mediul natural şi cel social.

Într-o societate bazată pe cunoaştere, guvernarea democratică trebuie să se asigure că cetăţenii sunt capabili să facă o alegere informată (în cunoştinţă de cauză) între opţiunile puse la dispoziţie de progresul ştiinţific şi tehnologic responsabil.

Riscurile industriale şi temele etice sunt intens mediatizate, ridicând întrebări şi întărind dorinţa publică ca progresul să fie mai îndeaproape monitorizat.

Conştientizarea ecologică: din 1988, numărul membrilor europeni ai Greenpeace s-a dublat; cotizaţiile la Fondul Mondial pentru Natură au crescut.

Modelul nostru de realitate implică un model de conduită. Pentru o etică ambientală avem nevoie de o metafizică legată de pământ, o metaecologie.

Grupul European pentru Etică în Ştiinţă şi Noile Tehnologii este un organism pluralist şi multidisciplinar independent, înfiinţat de Comisia Europeană pentru a oferi consiliere asupra aspectelor etice ale ştiinţei şi noilor tehnologii, în legătură cu pregătirea şi implementarea legislaţiei sau politicilor comunitare.

Politici publice: consultarea populaţiei şi construcţia parteneriatelor

Agenţia Europeană de Mediu joacă un rol crucial în adunarea informaţiilor. UE a pus bazele agenţiei stabilite în Copenhaga în 1990, pentru a sprijini dezvoltarea durabilă prin furnizarea de date actuale şi relevante către factorii politici şi, de asemenea, publici. Este centrul informaţiei de mediu şi al reţelei de observaţii europene (EIONET) care leagă 660 de organizaţii verzi de pe continent.

În anii recenţi, UE a făcut progrese în introducerea unei mai mari transparenţe şi implicarea mai mare a cetăţenilor în luarea deciziilor.

UE este angajată în implementarea Convenţiei de la Aarhus asupra accesului la informaţie şi participarea publicului în luarea deciziilor şi accesul la justiţie în chestiunile ambientale. Un registru european al emisiilor de poluanţi va abilita publicul să obţină informaţii asupra poluării mediului din surse industriale, prin Internet şi media.

Un alt mod pentru ca cetăţenii să-şi exprime vederile este prin Parlamentul European. Comitetul asupra Politicii Mediului, Sănătăţii Publice şi Consumatorului este cel mai ocupat în Parlament.

Comisia lucrează strâns şi cu activiştii ambientali – în special “Grupul Verde al celor opt” organizaţii europene majore ambientale.

În România, conştiinţa ecologică este redusă, ONG-urile au o experienţă redusă, există o istorie a minimei implicări în decizii, chestiunile ecologice nu sunt prioritare în cadrul problemelor sociale, politice şi economice.

Politica de finanţare a protecţiei mediului

Finanţarea pentru promovarea dezvoltării durabile şi grijii faţă de mediu provine dintr-o gamă de surse. Fondurile structurale ajută la promovarea unei dezvoltări socio-economice mai echilibrate în rândul statelor membre, asistând regiunile mai sărace ale Uniunii. Fondurile Structurale s-au suplimentat prin Fondurile de Coeziune.

Fondurile sunt tot mai mult utilizate pentru proiecte de îmbunătăţire a mediului, precum curăţarea coastelor, porturilor şi râurilor şi reabilitarea zonelor industriale şi urbane degradate. Ele asistă şi micile afaceri de dezvoltare a tehnologiilor ecologice. Sprijinul financiar este disponibil şi din cercetare şi resurse agro-ambientale.

Programul LIFE destinat politicii de mediu a UE are trei ramuri: LIFE-natura, LIFE-mediu şi LIFE-ţări terţe. UE cofinanţează proiectele de mediu în toate statele membre.

MEDSPA a fost un program de mediu în regiunile mediterannene şi a funcţionat până în 1992, când linia de finanţare a fost transferată către programul LIFE.

ENVIREG a reprezentat o iniţiativă de cofinanţare a programelor operaţionale destinate reducerii poluării, în special în zonele costiere mediterannee.

ACNAT a reprezentat acţiunea comunitară pentru conservarea naturii (1991), cu scopul de restabilire a biotopurilor serios ameninţate (în special zone umede) şi protecţie sau restaurare a speciilor ameninţate.

Banca Europeană de Investiţii asigură împrumuturi pe termen lung pentru proiecte destinate să protejeze mediul, acoperind până la 50% din costurile investiţiilor.

Fondul european de dezvoltare regională a finanţat o serie de proiecte de protecţia mediului pentru corecţia principalelor dezechilibre regionale în interiorul comunităţii.

Politici guvernamentale O politică guvernamentală naţională trebuie să încorporeze costurile ambientale în preţuri,

pentru a decupla creşterea economică de impacturile ambientale. Ar trebui ca guvernul să poată compensa grupurile care suferă greutăţi extreme, ca o

consecinţă a politicilor de mediu.

Cea mai semnificativă capcană constă în formularea obiectivelor (frecvent ca ţintă de emisii), fără a clarifica cum se pot atinge acestea şi care sunt consecinţele (beneficiile de mediu ar trebui formulate în termeni de calitate a mediului viu).

Guvernul este instituţia care trebuie să aibă controlul tuturor părţilor, activităţilor şi proceselor cu impact de mediu. Este în sarcina guvernelor să adune părţile şi să stimuleze iniţiativele necesare din sectorul privat.

Guvernul fixează limitele, pentru a preveni efectele nedurabile. Guvernele trebuie să promoveze dezvoltarea cunoaşterii și implementarea noii tehnologii; crează condiţiile pentru afaceri și cetăţeni, şi pentru ca nivelurile administrative inferioare să îşi poată îndeplini sarcinile. Aplicarea reglementărilor este în sarcina altor organisme guvernamentale inferioare, dar aceasta trebuie făcută în acelaşi fel pe întreg teritoriul ţării (coordonarea centrală).

Instrumentele cu o mai mare concentrare pe mecanismele pieţii se adaugă celor politice. Permisele de emisie comerciabile internaţional sunt preferate dacă ţările trebuie să atingă ţinte de emisie individuale şi există diferenţe în costurile de prevenire marginale. Permisele vor face posibil de atins reducerile necesare la costurile cele mai mici.

Politica mediului în România Strategia Protecţiei Mediului are un caracter dinamic, fiind actualizată în funcţie de fiecare

etapă parcursă pe drumul tranziţiei către o economie de piaţă.

În 1997 a fost înfiinţat, cu finanţare UNDP, „Centrul Naţional pentru Dezvoltarea Durabilă” care a elaborat „Agenda 21” pentru România (Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă).

Din 2000 se lucrează la Planul Naţional de Acţiune, la „Agenda 21” locală şi la elaborarea Indicatorilor pentru Dezvoltarea Durabilă.

Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului cuprinde o serie de strategii sectoriale:

- Gospodărirea durabilă a resurselor de apă

- Acţiuni strategice privind atmosfera şi schimbările climatice

- Acţiuni strategice privind conservarea naturii

- Acţiuni strategice privind calitatea solului

- Acţiuni strategice privind calitatea pădurilor

- Acţiuni strategice privind dezvoltarea agriculturii- - Acţiuni strategice privind industria- - Acţiuni strategice privind transporturile- - Acţiuni strategice privind gestiunea deşeurilor- - Acţiuni strategice privind centrele populate.

Probleme specifice regiunilor de frontieră/zonelor transfrontaliere

Mediul este un domeniu important de activitate în regiunile transfrontaliere, cu precădere în cel rurale. Ameliorarea şi managementul mediului trebuie efectuate în cadrul cooperării transfrontaliere, pentru abordarea eficientă a problemelor care afectează întreaga regiune şi pentru promovarea unei dezvoltări durabile.

Problematica mediului trebuie integrată în cadrul planificării şi dezvoltării regionale, deoarece problemele de mediu precum poluarea aerului şi a apei sau impactul proiectelor de infrastructură în regiunile de frontieră nu se limitează la graniţele naţionale.

Principalele probleme ale regiunilor frontaliere în raport cu mediul includ următoarele:

- conflicte între activităţile şi strategiile de dezvoltare economică regională;

- deşeurile industriale şi abandonarea construcţiilor şi a şantierelor industriale crează o imagine neplăcută regiunii şi dificultăţi în atragerea investiţiilor pentru noi spaţii de afaceri şi turism;

- poluarea transfrontalieră, managementul resurselor afectează râurile şi lacurile de graniţă;

- depăşirea capacităţii de suport, congestionarea şi poluarea rutieră, daune fizice aduse patrimoniului natural şi cultural de către turişti şi dotările turistice;

- lipsa infrastructurii sau caracterul inadecvat al acesteia, necesitatea serviciilor şi dotărilor care să rezolve eficient de evacuarea reziduurilor (industriale, agricole, domestice);

- degradarea mediului, urmare a eşecului în combaterea poluării (agricole, industriale);

- lipsa și circulaţia deficitară a informaţiilor în regiunea transfrontalieră;

- lipsa metodelor tehnice, abilităţilor, resurselor, instituţiilor şi a tehnologiilor specializate care să se ocupe de daunele aduse mediului, să monitorizeze şi controleze situaţia mediului şi să atragă atenţia cetăţenilor, comunităţii de afaceri şi instituţiilor din regiune asupra problemelor mediului;

- lipsa de cunoştinţe în domeniul structurilor, planificării, regulamentelor şi al procedurilor legate de mediu, de ambele părţi ale frontierei.

Politici la nivel de firmă

De obicei, publicitatea nefavorabilă companiei prin acţiunea în instanţă este mai dăunătoare decât amenzile. În 1990, 41% dintre americanii chestionaţi au declarat că vor boicota compania Exxon, ca urmare a accidentului de poluare de care aceasta se făcuse vinovată.

Firma Sandoz a plătit 40 milioane de franci elveţieni amendă pentru pesticidele deversate în Rin (1986); compania Shell a fost amendată cu 1 milion de lire sterline pentru o pată de ţiţei de pe râul Mersey, care a omorât 200 de păsări şi a contaminat altele 2000; compania Monsanto (Massachusetts) a fost amendată cu 1 milion de dolari pentru o scurgere de acid clorhidric.

Definirea unei politici ecologice ajută la determinarea atitudinii companiei în legătură cu mediul. Politica de mediu reprezintă un set de principii, ea trebuie să echilibreze considerentele ecologice şi obiectivele comerciale. Analiza/auditul de mediu reprezintă o analiză sistematică şi atotcuprinzătoare a impactului activităţii companiei asupra mediului.

Prin impact ecologic se înţeleg activităţile care afectează aerul, apa, pământul şi vieţuitoarele (ex., o substanţă chimică periculoasă poate afecta personalul, locuitorii rezidenţi, animalele şi rezerva de apă). Auditul nu rezolvă problemele companiilor, ci doar strânge date şi identifică problemele. Agenţia de Protecţie a Mediului din SUA a ajuns la concluzia că distrugerea mediului se datorează mai curând erorilor de management decât eşecurilor tehnice.

Politica de mediu a unei organizaţii reprezintă declararea de către aceasta a intenţiilor şi principiilor sale referitoare la performanţa globală de mediu, care furnizează cadrul de acţiune şi de stabilire a obiectivelor generale şi a celor specifice de mediu ale acesteia (conform SREN ISO14001).

Auditorii interni trebuie să verifice cunoaşterea acestei politici la toate nivelurile organizaţiei şi să se asigure că este încă aplicabilă în practică.

Pentru firmele europene, există două posibilităţi de audit de mediu: ISO 14001 (britanici, germani, francezi) şi EMAS (germani, francezi). Regulamentul 1836/93/EEC introduce un plan sistematic de eco-management şi audit de mediu voluntar pentru companiile industriale (EMAS). Sistemele naţionale sau internaţionale de management şi audit de mediu, altele decât EMAS, pot fi considerate echivalente dacă se regăsesc în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene.

Auditul de mediu este înainte de toate un instrument de informare, care permite evaluarea performanţelor de mediu (sau impact) ale unei activităţi la un moment determinat. Poate fi utilizat periodic, pentru verificarea aceluiaşi sit la perioade diferite. Se poate face auditul sitului sau al filierelor şi produselor.

Audituri ale sitului:

- auditul de conformitate sau nivelul zero de audit, verifică regularitatea condiţiilor de funcţionare;

- auditul de responsabilitate sau auditul de certificare administrativă, analizează riscurile de a implica în proces responsabilitatea civilă sau penală;

- auditul de risc, se apropie de, dar nu se confundă cu, studiile de securitate şi studiile de pericol, cerute de instalaţiile clasificate ca cele mai periculoase.

Acest audit poate privi totalitatea funcţionării întreprinderilor sau anumite produse sau activităţi, ex.: transportul produselor, dacă este supus unor condiţii de risc special.

Auditurile de proces sunt destinate să determine tehnologiile cele mai potrivite, urmărind întreg ciclul de viaţă al produsului.

Firmele trebuie să acţioneze pe următoarele direcţii:

- să se preocupe de protecţia mediului, înaintea concurenţei, obţinând astfel un avantaj pe piaţă;

- să facă cunoscute preocupările lor în acest sens clienţilor, guvernului şi investitorilor şi să demonstreze seriozitate şi succes în aceste acţiuni.

O astfel de strategie va permite firmei să îşi îmbunătăţească imaginea pe piaţă şi poziţia în cadrul sistemului concurenţial, cât şi să angajeze oameni de calitate.

Angajarea firmei în activitatea de protecţie a mediului presupune următoarele:

- declararea unei politici ecologice;

- identificarea resurselor (umane, materiale, financiare) pentru transpunerea în practică a politicii dorite;

- educarea personalului (la toate nivelurile) pentru a considera activitatea de protecţie a mediului ca fiind o prioritate a firmei;

- proiectarea tehnologiilor în acord cu protecţia mediului (consum redus de materii prime naturale şi energie, nepoluante);

- stabilirea efectelor asupra mediului a activităţilor şi produselor firmei;

- pregătirea firmei pentru schimbarea legislaţiei în domeniu şi pentru scumpirea energiei;

- evaluarea succesului concurenţial în urma adoptării respectivei politici.

Concepţia ecologică a produsului (ecoprodusul) urmăreşte două strategii simultane:

- conservarea fiecărei resurse naturale ce intră în compoziţia produsului (ecoeficienţă);

- durabilitatea produsului, cu recuperarea şi reutilizarea sa în final.

Companiile flexibile, pragmatice răspund pozitiv la provocarea impusă de mediul înconjurător. O companie ecologică evită costurile ridicate ale facturilor pentru depozitarea deşeurilor, cheltuielile sporite pentru energie, cererea mai mică şi dezastrele ecologice.

Ex., compania "British Coal" reface terenul utilizat anterior pentru mineritul la suprafaţă prin introducerea râmelor, mai puţin terenurile care redevin arabile (agricultura intensivă omoară râmele).

Firme precum Redland şi Marley au ţigle cu cuiburi pentru păsări. Compania Anheuser-Busch a cumpărat şi valorificat „Sea World” – 4 parcuri tematice, dedicate vieţii acvatice.

Compania Applied Energy Services a donat 2 milioane dolari SUA (1988) pentru plantarea copacilor în Guatemala, ca o compensaţie pentru termocentrala pe bază de cărbune construită în Connecticut.

Printre sponsorii Zilei Pământului (1990) se numărau firme ca Apple Computer, Hewlett-Packard, Asociaţia Producătorilor de Substanţe Chimice. Mc Donald’s şi Du Pont s-au implicat în educaţia de mediu.

Du Pont, producătorul numărul 1 de clorofluorocarburi (freoni) a anunţat că renunţă la această afacere de 750 milioane dolari SUA şi va cheltui un miliard de dolari pentru înlocuirea CFC. Compania a introdus criteriile ecologice în criteriile de evaluare şi salarizare a managerilor.

Politica BP Amoco, cu privire la sănătate, siguranţă şi performanţa de mediu:

- nici un accident;

- nici un rău persoanelor;

- fără pagube de mediu. Evaluarea şi managementul riscului este un proces continuu şi piatră de temelie pentru

BP Amoco.