DIMENSIUNEA CERCETĂRII: STRESUL LA STUDENŢI

1. Alegerea, definirea temei de cercetare şi trecerea în revistă a literaturii de specialitateViaţa noastră de fiecare zi ne supune unei adevărate explozii de trăiri şi stări psihice. Deşi

capacităţile adaptative ale individului sunt deosebit de flexibile, nu totdeauna suntem pregătiţi să facem faţă, să suportăm sau să rezolvăm cu succes astfel de situaţii fără un efort psihologic de multe ori exagerat. Activităţile pe care le desfăşurăm ne solicită uneori până la limita epuizării, concomitent cu reducerea progresivă a timpului necesar refacerii biologice şi psihice.

Termenul de stres apare tot mai des nu numai în publicaţiile ştiinţifice, chiar şi în vocabularul curent într-o dublă utilizare: una se referă la situaţia stresantă - condiţii dăunătoare, agresive care asaltează sau ameninţă organismul, presiunile, constrângerile, privaţiunile la care este supus individul; cealaltă are în vedere starea de stres a organismului - suferinţa, uzura lui, precum şi răspunsurile psihologice şi fiziologice ale individului la acţiunea agenţilor stresori.

Se spune că o persoană este supusă unui “stres” atunci când este vorba de o suprasolicitare sau de o situaţie căreia greu îi poate face faţă. Se spune, de asemenea, despre un individ că este “stresat” atunci când se simte ameninţat, frustrat, incapabil să facă faţă unor solicitări crescute: tensiune emoţională, nelinişte, insatisfacţie.

Termenul de stres apare pentru prima dată în anul 1946, fiind introdus de americanul de origine maghiară Hans Selye, care s-a dedicat cu pasiune studiului acestui fenomen. Cu toate reţinerile manifestate de oamenii de ştiinţă faţă de importanţa stresului în viaţa şi activitatea oamenilor, termenul s-a răspândit cu rapiditate în vocabularul universal şi s-a instalat dominator în grijile şi obsesiile omului modern.

Pieron identifică stresul cu agresiunea, cu „acţiunea violentă exercitată asupra organismului de la şocul electric până la şocul emoţional sau frustrarea acută”.

Schwab şi Pritchard au încercat să facă o „împărţire a situaţiilor psihice stresante care antrenează manifestări emoţionale neplăcute şi declanşează conduite de evitare sau de rejecţie în comportamentul exprimat de subiect”. Ei au propus împărţirea în trei clase:

stresul benign, privit ca o tulburare cu durată in timp de la câteva secunde la câteva ore, stresul moderat, cu efecte ce durează de la câteva ore la câteva zile, situaţia de stres sever care îşi repercutează efectele asupra mai multor săptămâni, luni,

ani, cum se întâmplă în cazul decesului unei persoane iubite. Ultimele tipuri de situaţii stresante sunt generatoare de tulburări emoţionale intense şi

răspunzătoare de modificări comportamentale caracteristice.

Din multitudinea trăsăturilor psihice care conturează personalitatea, un loc important îl ocupă acele particularităţi care determină comportamentul individului asupra semenilor săi. Ele au la bază bagajul natural al calităţilor neuropsihice, modelat în mod permanent de educaţie. Există un grad extrem de ridicat de asemănare anatomică şi funcţională între indivizi. Pentru un grup care trăieşte în aceleaşi condiţii socio-culturale există un mare grad de asemănare în sfera trebuinţelor sociale, a experienţei, a achiziţiilor. De aceea, specificarea anumitor diferenţe individuale va fi făcută ţinându-se seama de modalităţile generale de răspuns la agenţii stresanţi care dau naştere conflictului, senzaţiei de frustrare sau ameninţării.

Pentru a putea sesiza care sunt modalităţile de adaptare ale unui individ în diverse situaţii, trebuie cunoscute mai întâi nu numai condiţiile stresante, dar şi resursele individuale, gradul de autocontrol, de competenţă.

Trăsăturile stabile ale personalităţii se concretizează în anumite stiluri adaptative. Un grad ridicat de autocontrol determină o adaptare adecvată varietăţii situaţiilor. Spre exemplu, unii oameni sunt dominaţi de anumite dispoziţii agresive, alţii de tendinţe defensive. Cercetarea corelaţiilor dintre diferitele trăsături de personalitate şi conduită în condiţii de stres au pus în evidenţă anumite modalităţi adaptative caracteristice anumitor tipuri de personalitate. Într-o situaţie stresantă, persoana de gen masculin este preocupată de lucrurile concrete din lumea reală, este orientat către sarcină, este integrat

în acţiuni directe, practice, este deschis, activ. Este sociabil şi se adaptează mai uşor la situaţia stresantă, în timp ce persoana de gen feminin, fiind într-o luptă continuă cu sine, preocupată de probleme intelectuale, este mai vulnerabilă la ameninţare şi eşec, este îngrijorată, intră în stare de tensiune, de anxietate, tinde să se retragă, să se resemneze.

Flexibilitatea şi rigiditatea sunt alte trăsături de personalitate avute în vedere în situaţiile de stres. Personalităţile flexibile sunt orientate către realitatea socială şi se află în strânsă legătură cu dinamica modificărilor. Personalităţile rigide, dimpotrivă, sunt orientate spre ele însele, încrezătoare prea mult în forţele proprii, nu ţin seama de presiunea celorlalţi, de aceea, rigidul este foarte puţin sensibil la schimbări, nu acceptă situaţiile neprevăzute.

Situaţiile stresante inevitabile pot determina numeroase trăsături de comportament, ajungându-se la situaţii de natură patologică. Astfel, persoana în cauză, adoptă cu uşurinţă un comportament impulsiv, devine uşor dependent de alcool, tutun, narcotice, căzând în crize emoţionale marcate de vulnerabilitatea accentuată.

Individul îşi formează o anumită părere, un anumit sistem de credinţe cu privire la ambianţe, la ceilalţi oameni, la atitudinea lor faţă de el; încă din copilărie se structurează prin educaţie şi prin diversele situaţii cu care a avut de-a face, o atitudine de încredere sau neîncredere faţă de ceilalţi. Cercetările arată că există persoane care consideră că ceilalţi oameni sunt periculoşi, nesinceri, ceea ce le determină atitudinea lor de neîncredere, pesimism, tendinţa de izolare. În faţa unui astfel de mediu el se simte vulnerabil, ameninţat, incapabil de a face faţă unor dificultăţi, chiar dacă- obiectiv- are posibilitatea de a le preîntâmpina.

Alţi indicatori se referă la efectele cognitive care sunt rezultatul acţiunii funcţiilor cognitive (percepţii, memorie, gândire).

Deteriorarea performanţelor la probele psihologice care se adresează activităţii cognitive este foarte frecvent întâlnită în stare de stres. Astfel, numeroşi autori semnalează ameliorări semnificative ale răspunsurilor efectuate în situaţii stresante. Ţinându-se seama de toţi factorii care intră în joc (natura sarcinii, intensitatea stresului) s-a dovedit că unii indivizi lucrează mai bine în condiţii de tensiune psihică crescută, alţii- dimpotrivă. Însă, în situaţiile tipic stresante când subiectul nu este pregătit să răspundă adecvat sarcinilor, apar efectele cognitive cel mai des întâlnite şi concretizate prin: lipsă de concentrare, incapacitatea de a lua decizii, inhibiţie, blocaj mental.

Alături de efectele cognitive, apar şi efectele fiziologice constând în hiperglicemie, hipertranspiraţie, valuri de căldură sau friguri, insomnii sau privaţiunea de somn.

Privaţiunea de somn ocupă un loc particular în categoria agenţilor stresori, deoarece intervine atât în situaţiile excepţionale, dar şi în cele normale cum ar fi perioada de pregătire a unor examene, concursuri, muncă suplimentară. Efectul stresant al privaţiunii de somn este rareori unic, în numeroase cazuri el se adaugă acţiunii altor agenţi stresori de ordin psihologic sau fiziologic.

Stresul mai poate influenţa şi capacitatea de muncă prin lipsa de concentrare, conflict la locul de muncă, productivitate scăzută, insatisfacţie, frecvente accidente profesionale.

Însă se poate transforma stresul negativ în stres pozitiv. Felul în care sunt privite situaţiile de confruntare zilnice, comportamentele adoptate spre a face faţă stresului şi impunerea unei atitudini pozitive în asemenea contexte, toate acestea determină debarasarea de obiceiul de a fi stresaţi.

Modele şi teorii ale stresuluiPrincipalele modele explicative care au făcut carieră pe plan stiinţific în descrierea proceselor

implicate în stres sunt: Modelul explicativ şi Teoria răspunsului

Teoria răspunsului la stimul atribuită în special endocrinologului H. Selye, pleacă de la conceptul de adaptare şi în special de la ideile lui Claude Bernard, care afirmă că secretul independenţei organismului în raport cu mediul constă în menţinerea constantă a condiţiilor interne - proces denumit homeostază.

Modelul cauzal şi teoria stimulilor

2

R. Holmes şi T. Rahe, doi cercetători ai marinei americane, consideră că stresul este o caracteristică a mediului. Conform teoriei stimulilor organismul are o capacitate înnăscută, un fel de coeficient de toleranţă de a face faţă unor factori potenţial dăunători din mediu.

Modelul interacţional şi teoria tranzacţională Teoria cognitivă a interacţiunii individ-mediu (R.S. Lazarus, J.E. McGrath, French,

Cobb) defineşte stresul ca fiind un dezechilibru intens, perceput de către subiect, dintre cerinţele impuse organismului şi capacitatea sa de răspuns. În urma conceptualizării acestei teorii s-a lansat termenul de coping pentru a explica dinamica interacţiunii dintre agenţii stresori şi individ şi anume modalităţi prin care individul reuşeşte să se adapteze.

Principalele circumstanţe de apariţie a stresului psihic prin interacţiunea agenţilor stresori cu particularităţile psiho-fizice ale subiectului:

După S.B. Selles, acestea sunt următoarele: circumstanţe care surprind individul nepregătit pentru a le face faţă, miza fiind foarte mare, un răspuns favorabil având consecinţe importante pentru individ, eşecul in schimb având un efect nociv, accentuând şi mai mult stresul psihic şi gradul de angajare al individului.

În viziunea lui Kaplan şi French care au elaborat teoria cognitivă a stresului psihic, „la baza stresului psihic există o neconcordanţă între resursele, abilităţile, capacităţile individului, ale subiectului şi cerinţele, necesităţile impuse acestuia”.

R.S. Lazarus se referă la „caracterul subiectiv al perceperii de către individ a unor solicitări, evaluate de el ca depăşindu-şi posibilităţile”, deci stresul apare când există un dezechilibru între solicitările obiective ale organismului şi posibilităţile pe care subiectul consideră că le are spre a le face faţă.

J.E. McGrath introduce în rândul situaţiilor stresante pe lângă cele de suprasolicitare, pe cele de subsolicitare. Subsolicitarea stresează pe individ. Stresul de subsolicitare generează deprivare senzorială cu monotonie, lipsă de informaţie sau lipsă de activitate cu izolare profesională. O formă mai subtilă dar mult mai nocivă o constituie situaţiile de subsolicitare emoţională prin insatisfacerea unor cerinţe sociale cum ar fi nevoia de autoafirmare.

Alţi agenţi stresanţi amintiţi de autor sunt agenţii psihici care asigură raportarea situaţiei la posibilităţile actuale sau viitoare ale individului. Acest proces are un ecou afectiv, ceea ce face ca agenţii să fie studiaţi în cadrul domeniului clinic.

2. Formularea obiectivului şi a ipotezelor cercetării

Obiectivul prezentei cercetări a constat în investigarea stresului indus de calitatea de student. M-a interesat astfel să aflu în ce măsură stresul la studenţi diferă de o serie de variabile precum genul,facultatea (de stat, privată), anul de studiu.

Ipoteza generalăExistă o influenţă a variabilelor gen, tipul de facultate/învăţământ (de stat, particulară), anul de

studiu asupra stresului indus studenţilor.Ipoteza specifică 1Există diferenţe în funcţie de gen în ceea ce priveşte nivelul de stres al studenţilor.Ipoteza specifică 2Nivelul de stres al studenţilor din învăţământul de stat va fi mai ridicat decât al studenţilor din

învăţământul privat.Ipoteza specifică 3Studenţii din anul III au un nivel al stresului mai mare faţă de studenţii din anii I şi II.

3

3. Lotul de subiecţiEşantionarea a fost pseudo-aleatoare (haphazard sau de convenienţă) pentru că au fost utilizaţi

subiecţii „disponibili” din populaţia de studenţi, Iaşi.Lotul de studenţi a cuprins un număr de 50 de studenţi dintre care 25 de la facultate de stat, 25 de

la facultate privată. În ceea ce priveşte genul subiecţilor, 23 sunt de gen masculin, iar 27 de gen feminin.Pentru evidenţierea diferenţelor existente în ceea ce priveşte nivelul de stres perceput la studenţi

din ani diferiţi de studiu, chestionarele au fost aplicate, după cum urmează: anul I – 17 studenţi, anul II – 16 studenţi, anul III – 17 studenţi.

4. VariabileVariabila dependentă:

Stresul perceputVariabilele independente:

Genul subiecţilor (masculin, feminin); Tipul de învăţământ (de stat, privat); Anul de studiu (anul I, anul II, anul III).

5. Prezentarea instrumentului folositPentru măsurarea stresului perceput de studenţi s-a folosit metoda chestionarului, instrumentul de

lucru (chestionarul) fiind realizat de către mine.Chestionarul are un număr de 10 itemi, care constau în afirmaţii la adresa cărora respondenţii sunt

rugaţi să indice gradul de acord sau dezacord (pe o scală în 5 trepte), distribuiţi astfel: dimensiunea de epuizare emoţională are 4, de personalizarea are 4, ineficienţa are 2.

Din totalul de 10 itemi, 2 sunt inversaţi: itemii 3 şi 9. Aceştia se scorează invers (valoarea 1 aleasă de subiect va fi considerată 5, 2 - 4, 3 - 3, 4 - 2, 5 - 1). Exemplu de item: Mă simt epuizat emoţional după ce mă întorc de la facultate :

1 2 3 4 5

în foarte în mică în masură în mare în foarte mică masură masură medie masură mare masură

Exemplu de item inversat: Mă simt în formă după o zi solicitantă la facultate.

1 2 3 4 5

în foarte în mică în masură în mare în foarte mică masură masură medie masură mare masură

Măsurarea se face pe o scală de la 1 la 5, unde: „1 = în foarte mică măsură”

„2 = în mică măsur㔄3 = în măsură medie”„4 = în mare măsur㔄5 = în foarte mare măsură”

4