ANUL 10 – Nr.26

BISERICA FILADELFIA

05 iulie 2015

SALUTUL BISERICII“Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci

aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. "Încă puţină, foarte puţină vreme", şi "Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el." Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului.”(Evrei 10:35-39)

OBIECTIVELE BISERICII PENTRU ANUL 2015

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>1). Intimitate profundă cu Domnul Isus Hristos prin post şi rugăciune în fiecare

săptămână, conform Isaia 58:6-7 – „Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.

2). Să urmărim dacă intimitatea cu Domnul la care aspirăm are efecte vizibile in viaţa fiecăruia dintre noi conform Isaia 58:8-11 – “Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: "Iată-Mă!" Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.

2

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>Programul bisericiiDuminică dimineaţa: 9.30 – 12.00Duminică după-amiaza: 18.00 – 19.30Joi: 18.00 – 20.00; Focşani. Vrancea. str. Argeş nr.42 filadelfiafocsani.wordpress.com

O CARTE ÎN SERIALIstoria martirilor

de John Foxe (Continuare din numărul trecut)Capitolul 3

John Wycliffe, care a trăit în timpul domniei regelui Edward III, în 1372, a fost profesor la Universitatea din Oxford. Într-o vreme în care doar puţini oameni s-au bucurat de educaţie, Wycliffe a fost cunoscut pentru erudiţia sa în filozofie şi religie.

În această perioadă creştinismul era într-o situaţie tristă. Deşi toată lumea cunoştea numele Cristos, putini îi înţelegeu învăţătura. Credinţa, mângâierea, folosul Legii,lucrările lui Cristos, slăbiciunea omenească, Duhul Sfânt, puterea păcatului, lucrările harului, mântuirea prin credinţă si libertatea creştinului nu au fost pomenite niciodată în Biserică. În schimb, Biserica era preocupată doar de ceremoniile vizibile şi tradiţiile omeneşti. Oamenii îşi petreceau toată viaţa îngrămădind ceremonie după ceremonie în dorinţa de a căpăta mântuirea, fără să ştie că o puteau primi doar cerând-o. Oamenii simplii, needucaţi, care nu cunoşteau Scriptura, se mulţumeau să cunoască ce le spuneau pastorii, iar aceştia erau preocupaţi să îi înveţe doar lucrurile venite de la Roma, majoritatea învăţăturilor fiind date spre folosul propriului lor ordin şi nu pentru slava lui Cristos.

Văzând că Evanghelia lui Cristos este pângărită de greşeli şi invenţii ale acestor episcopi şi călugări, s-a hotărât să facă tot ce-i stă în putere ca să schimbe situaţia şi să-i înveţe pe oameni adevărul. S-a luptat mult ca să

declare în mod public faptul că intenţia sa era doar să scape Biserica de idolatrie, mai ales în ceea ce priveşte sacrementele şi împărtăşania. Acest lucru a înfuriat desigur pe călugări, ale căror ordine au devenit avute în urma câştigurilor intrate din oficierea

ceremoniilor şi plata serviciilor lor. În curând preoţii şi episcopii s-au alăturat nemulţumiţilor, urmaţi de arhiepiscopul Simon Sudbury, care a întrerupt salarizarea lui Wycliffe şi i-a poruncit să nu mai predice împotriva Bisericii. Când nici măcar acest lucru nu s-a dovedit eficient, arhiepiscopul a apelat la Papă. Însa Wycliffe a continuat să-şi expună gândurile în predicile adresate poporului; regele Edwar purta simpatie faţă de predicile sale dar s-a putut bucura şi de spijinil unor nobili ca John de Gaunt, Ducele de Lancaster, fiul regelui şi Lordul Henry Percy.

Învaţăturile lui Wycliffe pot fi sumarizate în următoarele puncte, preluate din predicile sale:

- Sfânta euharistie, după rugăciunea de consacrare, nu este chiar trupul lui Cristos;

- Biserica Romei nu este mai importantă decât orice altă Biserică, şi lui Petru nu i-a fost dată mai multă putere de către Cristos decât altor apostoli;

- Papa nu are mai multă putere decât orice alt preot;

- Evanghelia este suficientă fiecărui om, fără alte reguli adăugate de oameni şi fără adăugiri la Evanghelie;

- Nici Papa şi nici o altă faţă bisericească nu are puterea sau dreptul de a pedepsi pe păcătoşi.

În 1377 i s-a ordonat lui Wycliffe să apară în faţa episcopilor săi şi să răspundă acuzaţiilor aduse de aceştia, din moment ce el a continuat să predice despre aceste lucruri deşi i se interzisese. Wycliffe s-a înfăţişat înaintea lor

în ziua de joi, 19 februarie 1377, însoţit de patru călugări învăţaţi, Ducele de Lancaster şi Lordul Henry Percy, care era Lord Mareşalul

3

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>Angliei. Catedrala Sf.Pavel a fost înconjurată de o mare mulţime care s-a adunat ca să ajungă la Capela Doamnei Noastre, unde autorităţile bisericeşti erau în aşteptare. După câteva minute, Ducele de Lencaster şi lordul Percy s-au implicat într-o discuţie fierbinte cu episcopul, cu privire la Wycliffe, dacă el ar trebui să stea în picioare sau să şadă în timpul audierilor. În curând cearta a lăsat loc ameninţărilor, toţi cei prezenţi s-au alăturat grupurilor antagoniste şi conciliul a trebuit să fie dizolvet încă înainte e ora 9. Wycliffe a scăpat astfel de pedeapsa pentru cazurile sale. În curând a murit regele Edward III şi tronul a fost ocupat de nepotul său, Richard al II-lea. Ducele de Lancaster şi Lordul Percy au renunţat la slujbele lor guvernamentale şi s-au retras din viaţa publică, dar Wycliffe încă se putea bucura de sprijinul multor nobili. În 1377 Papa Grigorie a trimis un mesaj la Universitatea din Oxford, în care o mustra pentru că a lăsat ca învăţăturile lui Wycliffe să prindă rădăcină şi cerea ca Wycliffe să fie redus la tăcere. Acest lucru l-a încurajat pe arhiepiscopul de Canterbury şi pe elţi episcopi, care s-au hotărât să se întâlnească şi să cadă de acord asupra modului în care va fi pedepsit Wycliffe. În ziua în care acesta urma să fie audiat, un bărbat pe nume Lewis Clifford, care era un membru al Curţii, fără însă a avea prea multă putere, s-a dus la episcopi şi i-a avertizat foarte serios să nu îl condamne sub nici o formă pe Wycliffe. Episcopii au fost atât de uluiţi de această cerere încât nu au luat nici o atitudine împotriva lui Wycliffe în acea zi. Secta lui a început să creasca în ciuda opoziţiei Bisericii. Unele persoane autoritare de le Oxford au încercat să îl facă să tacă, alţii l-au sprijinit cât au putut, iar Biserica l-a declarat eretic şi i-a ameninţat pe partizanii lui cu excomunicarea. O perioadă de timp Wycliffe ori a stat exilat, ori a stat ascuns, dar s-a întors în parohia sa înainte de a muri in 1384.

În 1415 Sinodul de la Constanz l-a declarat eretic notoriu pe Wycliffe, care a murit în erezia sa şi s-a dispus mutarea oaselor sale din pamântul sfinţit. În 1425 ramaşiţele sale au fost deshumate, oasele i-au fost arse si aruncate în râu, Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul

învăţăturii lui John Wycliffe nu vor fii nimicite niciodată. Deşi regele Richard s-a lăsat influenţat de Papa Urban şi Papa Bonifaciu IX si a publicat câteva decrete împotriva doctrinelor protestante, nu exista nici o mărturie ca cineva să fi fost condamnat la moarte pentru doctrine în timpul domniei sale.

Sir William Sautre - Richard II a fost detronat în 1399, fiind succedat la tron de către Henric al IV-lea. În 1400, în timpul unei întruniri a Parlamentului la Westminster, Sir William Sautre, un om bun si un preot credincios a cerut permisiunea să vorească spre binele regatului. Episcopii care erau prezenţi au bănuit că dorea să deschidă subiectul religiei şi au convins Parlamentul ca discutarea problemei să se facă de către adunarea bisericească; astfel că în data de 12 februarie 1400, Sautre a fost audiat de către Thomas Arundel, arhiepiscop de Canterbury şi conciuliul său provincial.

Sautre a fost acuzat că deşi a renunţat la câteva opinii eretice, a continuat să le predice şi să le înveţe. Acuzaţiile aduse împotriva sa de către preotul paroh al bisericii St.Scithe the Virgin din londra au fost următoarele:

- Nu se închina crucii pe care a suferit Cristos;

- S-ar închina mai degrabă la un rege pământesc, la moaştele sfinţilor sau la un om pocăit decât la cruce;

- Crede că pâinea consacrată a împărtăşaniei rămâne doar pâine şi nu este chiar trupul lui Cristos.

Sautre a primit timp la dispoziţie pentru a pregăti răspunsul la acuzaţii şi a trebuit să se înfăţişeze din nou în vinerea următoare, în 18 februarie. El a refuzat să-şi abandoneze crezurile şi i s-a mai dat o zi de gândire. Fiind în continuare refractar, el a fost destituit din toate fincţiile sale bisericeşti: preot, diacon, subdiacon, acolit, exorcist, paracler şi chiar uşier. Redus la statutul de laic, a fost predat autorităţilor seculare şi Biserica l-a rugat pe rege să dispună executarea sa, ceea ce Biserica nu ar fi putut face. Regele Henry a fost de acord fără rezerve, devenind astfel primul rege englez care a condamnat la moarte un eretic. Sir William

4

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>Sautre a devenit primul englez care a suferit martirajul sub domnia lui Henric IV.

După moartea lui Sautre, cei de aceiaşi credinţă cu el au făcut eforturi să rămână ascunşi, în timp ce regele lipsit de popularitate căuta să găsească sprijin împlinind arderea pe rug a tuturor celor care au fost condamnaţi pentru erezie.

John Badby, un laic, a fost axaminat înaintea lui Thomas Arundel, arhiepiscop de Ganterbury, in data de 1

martie 1409, în prezenţa a mai multor lorzi. Acuzaţia principală care i se aducea era nu credea că pâinea se transforma în chiar trupul lui Cristos la consacrarea împărtăşaniei. Când examinarea a luat sfârşit şi toate concluziile au fost citite în limba engleză, arhiepiscopul la întrebat pe Badby dacă vrea să renunţe la credinţa sa şi să adere la doctrina credinţei catolice. El a răspuns că rămâne la propriile sale crezuri şi a fost închis în chilia unui călugăr, cheia fiind la arhiepiscop, până când a trebuit să se înfăţişeze din nou în 15 martie. Atunci a fost declarat eretic şi predat autorităţilor seculare pentru a-şi primi pedeapsa.

În acea dupăamiază, Badby a fost dus la Smithfild, pus într-un butoi gol, legat cu lanţuri de stâlpul rugului şi i s-au clădit lemne în jur. S-a întâmplat ca fiul cel mai mare al regelui a trecut pe acolo şi l-a îndemnat să se salveze până mai era timp, dar Badby a refuzat să-şi schimbe păreile. A fost acoperit cu butoiul şi i s-a dat foc. Când a simţit flăcările, Badby a strigat “Ai milă Doamne!” şi prinţul a dat imediat ordin ca focul să fie stins. Apoi i-a promis lui Badby un stipendiu anual din partea regelui dacă se va întoarce la credinţa Bisericii, dar Badby a rămas neclintit în hotărârea sa, chiar cu preţul vieţii sale.

După moartea lui Badby, episcopii au căutat să suprime acestă doctrină pentru totdeauna şi ştiind că au un rege dispus să acţioneze potrivit cu voia lor, au promulgat o lege care a condamnat cărtile ereticilor şi au poruncit tuturor diocezelor să intreprindă acţiuni energice împotriva tuturor ereticilor.

Rugul a fost declarat ca soartă a oricărui eretic care voia să se lepede de credinţa lui.

Am putea crede că având toate aceste legi emise împotriva lor, protestanţii au fost literalmente distruşi, şi totuşi, ciudate sunt căile Domnului, aceşti oameni creşteau la număr în loc să fie învinşi. Numărul lor a crescut mai ales în Londra, Lincolnshire, Norfolk, Herefordshire, Shrewsbury şi Calais. Au fost şi unii care s-au lepădat de crezul lor, printre care şi John Purvey, care s-a decis la Paul’s Cross, John Edwar care era preotul diocezei din Lincoln, Rchard Herbert şi Emmot Willy din Lonra, ohn Becket din Londra şi John Seynons din Lincolnshire.

William Thorpe a fost un destoinic luptător sub steagul lui Cristos. El a fost dus în faţa arhiepiscopului de

Canterbury în 1407, unde a fost acuzat că a călătorit prin Anglia timp de douăzeci de ani, predicând oamenilor reforma sa în domeniul credinţei. Arhiepiscopul i-a cerut nu numai să se dezică de credinţa sa şi să se întoarcă în Biserica Catolică ci şi să denunţe pe oricine care va fi găsit ca având credinţa similară cu a sa. I s-a interzis să predice până ce arhiepiscopul se va putea asigura că era cu adevărat convertit.

“Domnule”, a replicat Thorpe, “dacă voi fi de acord cu acest lucru, va trebui să fiu un spion pentru fiecare

episcop din Anglia”. Thorpe a refuzat să jure supunere necondiţionată Bisericii. “Mă supun de bunăvoie lui Dumnezeu şi Legii sale şi fiecărui membru al sfintei Biserici care este de acord ce cele spuse de Cristos”.

Nu se cunoaşte ce s-a întâmplat cu Thorpe după ce a fost întemniţat; nu există nici o evidenţă a faptului că a fost ars pe rug, aşa că se poate că a murit în temniţă sau a reuşit să evadeze în secret. Bieţii creştini erau apăsaţi pretutindeni, dar mai ales în Anglia în acea vreme, unde regele sprijinea Biserica catolică. Biserica era atât de puternică în Anglia încât nimani nu i se putea împotrivi şi orice era decretat de Biserici era ascultat de toţi oamenii.

(Continuare în numărul următor)

5

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>Studiu biblic: Cartea Numeri: Capitolele 31-32

Capitolul 31„1Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:

2"Răzbună pe copiii lui Israel împotriva Madianiţilor, apoi vei fi adăugat la poporul tău." 3Moise a vorbit poporului şi a zis: "Înarmaţi dintre voi nişte bărbaţi pentru oştire, şi să meargă împotriva Madianului, ca să aducă la îndeplinire răzbunarea Domnului împotriva Madianului.”

Suntem în faţa celui mai provocator capitol din cartea Numeri, deoarece ne prezintă, în amănunt, „genocidul” pe care urma Israel să îl facă în Canaan, după cum susţin contestatarii lui Dumnezeu şi ai Scripturii.

Distrugerea lui Madian nu vine din senin. Înaintea acestui moment avem istoria lui Balaam şi Balac. Prin gura lui Balaam Dumnezeu face o chemare întregului pământ, inclusiv lui Madian, de a se întoarce de la căile lor rele şi de a se lipi de Dumnezeul viu al lui Israel. Mai mult de atât, dacă nu vrei să ai nicio legătură cu Dumnezeu, măcar nu te lega de poporul Lui, spune Balaam în a treia prorocie.Madian, la sugestia lui Balaam, face cel mai meschin plan. La marginea taberei lui Israel organizează o „prezentare de modă”, pentru a atrage pe bărbaţii lui Israel în curvie. Planul funcţionează, şi 24.000 de oameni mor într-o zi. Dumnezeu Se întoarce împotriva poporului Său, aşa cum a mizat Madian, dar ceea ce au ignorat Madianiţii a fost faptul că şi-au adunat o comoară de mânie pentru ziua judecăţii. La multele păcate care aveau loc în Canaan (descrise în Levitic 18-20), Madianul adăugă pe acela de a întoarce pe Dumnezeu împotriva lui Israel prin chemarea publică la curvie.

Astfel, aşa cum începe textul din faţa noastră, nu suntem în faţa unei epurări etnice, ci în faţa răzbunării Domnului. Judecata este a Domnului, nu a lui Israel. Ei sunt doar unealta judecăţii. Ei nu sunt favorizaţi. Martor este capitolul 25, când mânia lui Dumnezeu se descoperă împotriva lui Israel.Luate echilibrat, cele două momente revelează imparţialitatea lui Dumnezeu atunci când Îşi descoperă îndurarea sau Îşi dezlănţuie mânia. Creatorul cheamă la pocăinţă întregul pământ. Dar va veni

o zi în care fiecare suflet va fi judecat pentru faptele lui. Dumnezeu hotărăşte ziua morţii fiecărui om, sau mai clar, ziua judecăţii. În Suveranitatea Lui a stabilit ca judecata să vină peste Madian în acel moment.

Este complicat de înţeles tainele judecăţii lui Dumnezeu în orice moment al istoriei, dar cu atât mai mult astăzi, când mânia lui Dumnezeu este un subiect tabu. Poate nimici pe cineva, un Dumnezeu iubitor? Este o întrebare la care fiecare gânditor care păşeşte pe Terra trebuie să îşi răspundă personal. Descrierea tulburătoare a nimicirii Madianului este o mostră, o desfăşurare în miniatură a JUDECĂŢII care va veni într-o zi asupra întregului pământ. Astfel, dacă am o problemă cu judecarea Madianului, practic contest ziua judecăţii lui Dumnezeu care va fi pentru întregul pământ.Deci, judecata este a Domnului. Dar care este lecţia pe care Israel este chemat să o înveţe, din distrugerea lui Madian. În primul rând, cucerirea Canaanului nu este o epurare etnică. Este o revărsare a mâniei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Dumnezeu judecă nu după descendenţa Avraamică, ci după faptele asemănătoare cu ale lui Avraam. Madianul, în capitolul 24 este invitat să facă faptele lui Avraam şi astfel să evite judecata. Israel nu face faptele lui Avraam, în capitolul 25, şi gustă din judecata lui Dumnezeu. Astfel, lecţia cea mai importantă este că păcatul este singura entitate spirituală care desparte pe om de Dumnezeu. Madian a ajuns să fie sub judecata lui Dumnezeu din cauza păcatului. Israel a fost sub mânia lui Dumnezeu din cauza aceluiaşi vrăjmaş nevăzut. Astfel, nimicirea lui Madian, imaginea fizică, care sigur a îngrozit pe fiecare evreu, trebuie să fie transpusă în demersul fiecărui evreu de a distruge orice păcat din viaţa lui. Orice colţişor întunecat trebuie abordat şi nimicit, spiritual, cu desăvârşire. Autorul epistolei către Evrei sintetizează foarte sugestiv această chemare: „voi nu v-aţi împotrivit încă PÂNĂ LA SÂNGE în lupta împotriva păcatului.” Este lupta la care Dumnezeu cheamă pe fiecare credincios, fie că era în oastea lui Iosua, fie că se află după moartea şi învierea lui Isus Hristos. Este lupta de la care nu avem voie să dezertăm

6

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>nicio secundă. Păcatul este vrăjmaşul, nu Madian.

Astfel, moştenirea, sau cucerirea ei, este strâns legat de modul în care te implici în această luptă de zi cu zi. Dacă moştenirea înseamnă chipul lui Dumnezeu în noi, atunci cel care a răpit acestă frumuseţe din noi este păcatul. Din această perspectivă păcatul este vrăjmaşul numărul unu, nu Madian. Prin urmare, cucerirea moştenirii implică OBLIGATORIU lupta împotriva păcatului, în fiecare zi. Lupta cu păcatul nu reprezintă în TOTALITATE intrarea în moştenire, dar este un element esenţial.

„25Domnul a zis lui Moise: 26"Fă, împreună cu preotul Eleazar şi cu căpeteniile caselor adunării, socoteala prăzii luate, fie oameni fie dobitoace. 27Împarte prada între luptătorii care s-au dus la oaste şi între toată adunarea.”

În această luptă, există oameni în prima linie, reprezentaţi de cei care au mers la oaste, şi oameni care stau acasă la calabalâcuri. Toţi au ceva de făcut în acest război al Domnului. Fiecare primeşte ceva din pradă. Dar TOŢI dau o dare Domnului, căci El este generalul. Răzbunarea este a Lui. Războiul este controlat de El. Lupta pentru moştenire poate fi câştigată doar alături de El, împreună cu tot poporul.

Este superb momentul împărţirii prăzii. Probabil cei mai mulţi, din cei care au rămas acasă, s-au simţit stânjeniţi când au văzut că sunt incluşi la împărţeală. Dar Dumnezeu comunica un mesaj foarte simplu. Puterea este a Mea şi o manifest printr-un popor, nu doar prin câţiva oameni. Astfel, poporul devine o entitate unitară. Fiecare individ îşi poate cuceri propria moştenire doar făcând parte din poporul Domnului.

Capitolul 32„1Fiii lui Ruben şi fiii lui Gad aveau o mare

mulţime de vite, şi au văzut că ţara lui Iaezer şi ţara Galaadului erau un loc bun pentru vite. 2Atunci fiii lui Gad, şi fiii lui Ruben au venit la Moise, la preotul Eleazar şi la mai marii adunării, şi le-au zis: 3"Atarot, Dibon, Iaezer, Nimra, Hesbon, Eleale, Sebam, Nebo şi Beon,4ţara aceasta pe care a lovit-o Domnul înaintea adunării lui Israel, este un loc bun pentru vite, şi

robii tăi au vite." 5Apoi au adăugat: "Dacă am căpătat trecere înaintea ta, să se dea ţara aceasta în stăpânirea robilor tăi, şi să nu ne treci peste Iordan." 6Moise a răspuns fiilor lui Gad şi fiilor lui Ruben: "Fraţii voştri să meargă oare la război, şi voi să rămâneţi aici? 7Pentru ce voiţi să muiaţi inima copiilor lui Israel şi să-i faceţi să nu treacă în ţara pe care le-o dă Domnul? 8Aşa au făcut şi părinţii voştri când i-am trimis din Cades-Barnea să iscodească ţara.”

După superba implicare a poporului în războiul Domnului, după detaşarea de tot ce înseamnă Madian, prin curăţire, o parte a poporului vine la Moise cu o cerere îngrijorătoare. Două seminţii şi jumătate cer să rămână dincoace de Iordan.

Moise rămâne stupefiat. El retrăieşte momentul din Numeri 14, când 10 iscoade au înmuiat inima poporului, care nu a mai vrut să cucerească moştenirea. Moise retrăieşte cele mai cumplite momente din viaţa lui.

Răspunsul celor două seminţii şi jumătate este surprinzător şi reprezintă o dovadă de ascultare. „16Ei s-au apropiat de Moise, şi au zis: "Vom face aici ocoale pentru vitele noastre şi cetăţi pentru pruncii noştri: 17apoi ne vom înarma în grabă şi vom merge înaintea copiilor lui Israel, până îi vom duce în locul care le este rânduit; şi pruncii noştri vor locui în aceste cetăţi întărite, din pricina locuitorilor ţării acesteia.18Nu ne vom întoarce în casele noastre mai înainte ca fiecare din copiii lui Israel să fi pus stăpânire pe moştenirea lui, 19şi nu vom stăpâni nimic cu ei dincolo de Iordan, nici mai departe, pentru că noi ne vom avea moştenirea noastră dincoace de Iordan, la răsărit.”

Ei sunt gata să îşi primească moştenirea dincoace de Iordan, să îşi facă cetăţi, să îşi lase copiii şi nevestele şi apoi să meargă ÎN LINIA ÎNTÂI la luptă, pentru ca fraţii lor să primească moştenirea. Ce imagine extraordinară!

Ce i-a determinat să facă o astfel de promisiune? În primul rând, când poporul s-a întors de la cucerirea lui Madian, din oaste nu lipsea niciun ostaş. Ce minune!! Toţi au priceput că Dumnezeu protejează pe Israel, dacă acesta este în ascultare. Astfel, cele două seminţii şi jumătate fac această promisiune extraordinară.

7

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>„33Moise a dat fiilor lui Gad şi fiilor lui Ruben,

şi la jumătate din seminţia lui Manase, fiul lui Iosif, împărăţia lui Sihon, împăratul Amoriţilor, şi împărăţia lui Og, împăratul Basanului, ţara cu cetăţile ei, cu ţinuturile cetăţilor ţării de jur împrejur. 34Fiii lui Gad au zidit Dibonul, Atarotul, Aroerul, 35Atrot-Şofan, Iaezer, Iogbeha, 36Bet-Nimra şi Bet-Haran, cetăţi întărite, şi au făcut staule pentru turme. 37Fiii lui Ruben au zidit Hesbonul, Eleale, Chiriataim, 38Nebo şi Baal-Meon, ale căror nume au fost schimbate, şi Sibma, şi au pus alte nume cetăţilor pe care le-au zidit. 39Fiii lui Machir, fiul lui Manase, au mers împotriva Galaadului, şi au pus mâna pe el; au izgonit pe Amoriţii care erau acolo. 40Moise a dat Galaadului lui Machir, fiul lui Manase, care s-a aşezat acolo. 41Iair, fiul lui Manase, a pornit şi el, şi a luat târgurile, şi le-a numit târgurile lui Iair. 42Nobah a pornit şi el şi a luat Chenatul împreună cu cetăţile care ţineau de el, şi l-a numit Nobah, după numele lui.”

Ce muncă istovitoare! Şi totuşi, când au finalizat-o, au mers în linia întâi pentru ca fraţii lor să capete moştenirea.

Cuvintele lui Moise din acest pasaj sunt foarte tranşante. Dacă ei nu îşi ţin promisiunea şi nu trec Iordanul cu fraţii lor, atunci nu doar că îşi pierd moştenirea din Galaad, dar chiar în Canaan nu se va găsi loc pentru ei.

Moştenirea lui Dumnezeu se câştigă în două moduri, în egală măsură. Indivual şi colectiv. Adică, nu pot spune că lupt pentru moştenirea mea, dar fraţii mei sunt pe cont propriu. Modul în care mă împlic în cucerirea moştenirii fraţilor mei garanează propria mea moştenire.

Ce lecţie extraordinară! Niciun credincios nu poate spune că luptă pe cont propriu. Deşi avem de cucerit zone individual, aşa cum au făcut cele două seminţii şi jumătate dincoace din Iordan, dacă nu mă implic în luptele fraţilor mei, propria mea moştenire este în pericol. Din acest punct de vedere, comunitatea sfinţilor devine singurul spaţiu în care îmi pot câştiga moştenirea şi o pot păstra, prin implicarea în viaţa celorlalţi.

Ce provocare pentru zilele noastre, în care individualismul este la cote maxime. Fiecare este pe cont propriu. Fiecare cu viaţa lui.

Biserica lui Isus Hristos este mediul în care fiecare credincios îşi poate câştiga moştenirea pe care am pierdut-o în Eden. Biserica lui Isus este comunitatea pe care a gândit-o Dumnezeu să fie reflectarea Trinităţii – toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Este un motto pe care îl găsim în filme şi care ne fascinează. Suntem plini de admiraţie faţă de cei care nu se gândesc doar la ei, ci pun deoarte timp şi energie pentru binele celor din jur.

Pentru a lupta pentru propria moştenire este nevoie de o declaraţie de război în fiecare zi faţă de păcat (am văzut acest lucru în capitolul 31, în nimicirea Madianului). Pentru a mă implica în luptele celor din jur este nevoie de timp, dragoste, ore în rugăciune pentru ei şi orice altceva care striveşte ceea ce este mai urât în secolul nostru – egoismul. Intrarea în moştenirea veşnică se face împreună cu poporul lui Dumnezeu. De aceea, fiecare este chemat să se implice în luptele fraţilor lui, aşa cum se implică în propriile lupte.

Vrăjmaşul este comun şi este unul singur, deşi ia diferite forme. În limba română se numeşte PĂCAT, neascultarea de Dumnezeul Moral care a creat Universul. Nu este greu să îl identifici. Conştiinţa este un cadou al Creatorului care nu are cum să ne ducă în rătăcire. În acestă magazie nevăzută a depozitat Dumnezeu toate valorile morale, care sunt universale. Mai mult de atât, Dumnezeu Însuşi Se implică în descoperirea vrăjmaşului şi în lupta împotriva lui. Este o luptă care durează până la finalul vieţii. Ferice de cei care, alături de Dumnezeu, rămân victorioşi până la capăt. Este lupta Lui, El este Generalul, dar fiecare dintre noi este un soldat cu responsabilităţi specifice.

Capitolele 31 şi 32 ne prezintă 3 direcţii esenţiale ale intrării în moştenirea veşnică:

- Lupta împotriva păcatului trebuie să fie până la sânge. Aceasta este un element esenţial al intrării în moştenire; (capitolul 31 a, nimicirea cu desăvârşire a madianiţilor); lupta cu păcatul nu reprezintă în TOTALITATE intrarea în moştenire, dar este un element vital;

- Intrarea în moştenire se face împreună cu tot poporul (împărţirea prăzii în capitolul 31 b); fiecare este implicat; fiecare primeşte ceva din

8

<< NIMIC FĂRĂ DOMNUL ISUS HRISTOS >>pradă; indiferent că au fost în prima linie sau au rămas acasă, moştenirea se cucereşte ca popor;

- În procesul intrării mele în moştenire, trebuie să fac tot ce ţine de mine, să accept

orice sacrificiu, pentru ca şi fratele meu să intre în moştenire, adică să se asemene chipului lui Dumnezeu (capitolul 32);

(Sami Ghica)

Motivele de post şi rugăciune pentru săptămâna 05 - 12 iulie 20151"Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: "Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: "Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. 2Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. 3Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în

care ceas voi veni peste tine. 4Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici. 5Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui." 6Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul." (Apocalipsa 3:1-6)

Ne vom ruga pentru toţi membrii Bisericii Filadelfia, pentru problemele cu care fiecare se confruntă - probleme de sănătate trupească sau spirituală, probleme materiale sau de orice altă natură, mijlocind pentru ca fiecare să fie încredinţat că este valabilă şi pentru el următoarea promisiune a Fiului lui Dumnezeu: „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.”

Ne vom ruga pentru cei care au rătăcit de la credinţă, s-au abătut de la Evanghelie şi n-au putut ţine piept împotriva uneltirilor diavolului, credinţa lor vremelnică fiind zadarnică, pentru că nu-i poate mântui.

Ne vom ruga pentru familia fratelui Beniamin Fărăgău, în mod special pentru fiul său Filip, care trece printr-o grea încercare, fiind diagnosticat cu o boală gravă, mijlocind pentru îmbărbătarea lor astfel încât această încercare să le întărească credinţa, ştiind că “necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea care nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.”

Ne rugăm pentru cei bolnaviCiohoranu Sultana, Crăciun Ileana, Ghica Aneta, Gheorghe Alexandrina, Gogonea Stănica, Porumb Rodica, Popa Mioara, Ciohoranu Ion, Cojocea Nicu, Ştefan Ionel, Ţiflea Ion.

NOTIŢE:

9