Procedura reabilitării judecătorești

– practică judiciară –

Potrivit reglementărilor din Codul penal, reabilitarea constituie un mijloc legal prin care fostul condamnat este reintegrat deplin în societate și care a probat pe parcursul unor perioade de timp, după ce a executat pedeapsa ori executarea acesteia s-a stins prin modurile prevăzute de lege, că merită să beneficieze pe viitor de încetarea tuturor decăderilor, interdicțiilor și incapacităților care rezultă din condamnare (art. 133 C. Pen.).

Reabilitarea de drept se obține automat în virtutea legii (ope legis), în timp ce reabilitarea judecătorească se obține printr-o hotărâre judecătorească în cazul în care instanța învestită cu cererea celui interesat constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea realibilitării și că fostul condamnat a dat dovadă de îndreptare, meritând reabilitarea. Folosirea celor două forme de reabilitare dă posibilitatea să se stabilească cea mai bună corelație între gravitatea condamnării și forma reabilitării, în vederea asigurării finalității acesteia. Procedura reabilitării judecătorești, inclusă în cadrul procedurilor speciale, are drept finalitate realizarea prevederilor din Codul penal privind reabilitarea. Față de modul de reglementare și efectele reabilitării judecătorești, procedura de realizare este plasată în faza de după executarea hotărârii judecătorești, activitatea procesuală și procedurală fiind reglementată de normele speciale prevăzute în art. 494-503 C. proc. pen.

Caracterul indivizibil al reabilitării se deduce din funcția ce o îndeplinește, constând în reintegrarea socială și juridică a fostului condamnat. Reabilitarea este o cauză extinctivă care operează in personam, privește exclusiv consecnțele condamnării și numai pentru viitor.

Potrivit art. 494 C. pr. pen., instanța competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești este fie instanța care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție domiciliază condamnatul, „fiind astfel dispensat de a se deplasa la distanțe uneori mari și de a face sacrificii bănești”1. Prin redactarea acestui text, legiuitorul a avut în vedere o competență alternativă, condamnatul, în funcție de anumite rațiuni și avantaje, putând opta, fără nici o condiționare, pentru una din cele două instanțe. Astfel, instanța care a judecat în primă instanță cauza prezintă avantajul că punerea în executare a hotărârii judecătorești s-a efectuat de aceasta, având accesul la o serie de date necesare soluționării cererii, la această instanță avându-se și înscrisurile din dosarul cauzei. Dacă instanța care a judecat cauza în fond își are sediul în aceeași rază teritorială ca și domiciliul condamnatului, acesta nu poate opta între cele două instanțe, ci trebue să introducă cererea de reabilitare la instanța care a judecat cauza în fond2.

1 Lupașcu Radu, Competența de soluționare a cererii de reabilitare, în revista Dreptul nr. 8/1994, p. 582 Ibidem, p. 59

Reabilitarea judecătorească nu presupune o reexaminare a cauzei în care a fost pronunțată deja o condamnare, și, de aceea, calitatea pe care a avut-o condamnatul și care a determinat competența instanței care l-a judecat, nu prezintă importanță în ceea ce privește competența alternativă.

Decizia 4644 din 26 iulie 2006 a Secției penale stabilește ca în situația în care instanța ce a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea este o instanță militară și înainte de introducerea cererii de reabilitare, printr-o modificare legislativă, cauza a fost trecută în competența instanței civile, cererea de reabilitare se judecă de instanța civilă devenită competentă să soluționeze cauza în primă instanță sau de instanța corespunzătoare acesteia în a cărei circumscripție domiciliază condamnatul. Într-un atare caz, cererea de reabilitare judecătorească, fiind subsecventă condamnării, urmează sub aspectul competenței regimul cauzei în care s-a pronunțat condamnarea, existent la momentul introducerii cererii de reabilitare.3

În motivarea acestei decizii s-a arătat că prin activitatea jurisdicțională de soluționare a cererii de reabilitare se rezolvă un aspect adiacent obiectivului principal al procesului penal, soluționarea acestei cereri având un caracter autonom, impunându-se a aplica regula tempus regit actum și anume aplicarea legii în vigoare la data introducerii cererii, precizându-se că prin noțiunea de instanță corespunzătoare celei care a judecat în primă instanță raportul juridic de drept penal de conflict, nu poate fi decât aceea care la data introducerii cererii prin care se solicită reabilitarea este competentă să judece în primă instanță infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat4.

În situația în care se schimbă pe o perioadă de timp competența materială dintre soluționarea cauzei în primă instanță și introducerea cererii de reabilitare, instanța care a judecat în primă instanță este aceea care are dreptul, la data introducerii cererii de reabilitare, să judece cauza în fond, și nu instanța sau cea corespunzătoare acesteia care la momentul respectiv a soluționat cauza5.

Dispoziția din art. 494 C. proc. pen. nu se limitează la infracțiunea pentru care condamnatul a fost condamnat și solicită reabilitarea, ci la cauză în totalitate, chiar dacă în raport de unele fapte sau persoane competența ar reveni altei instanțe. A interpreta altfel, înseamnă a lipsi de conținut instituția conexității și a crea, fără suport legal, mai multe instanțe de executare, ceea ce contravine dispozițiilor art. 418 C. proc. pen.6

Atunci când cererea condamnatului privește mai multe pedepse, trebuie să fie rezolvată integral de aceeași instanță, după caz, prin admiterea sau respingerea în totalitate, nefiind posibil ca un condamnat să fie în același timp reabilitat și nereabilitat. În ipoteza că pedepsele au fost aplicate de instanțe de grad diferit, competentă în soluționarea cererii de reabilitare este instanța superioară în grad, așa cum rezultă din conținutul art. 35 și 494 C. proc. pen.7

3 http://www.jurisprudenta.com/speta/instan%C5%A3a-competent%C4%83-s%C4%83-se-pronun%C5%A3e-asupra-reabilit%C4%83rii-judec%C4%83tore%C5%9Fti-%C3%AEn-situa%C5%A3ia-%C3%AEn-care-prin-schimbarea-q7z12/, 13 mi 20124 http://www.jurisprudenta.com/speta/reabilitare-judec%C4%83toreasc%C4%83-instan%C5%A3a-competent%C4%83-esqe/, 13 mai 20125 Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 128 din 9 martie 1070, în Revista română de drept nr. 9/1970, p. 1506 Decizia Secției penale nr. 1711 din 28 iulie 1983 în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1983, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 2907 Tribunalul Suprem, decizia nr. 4725 din 7 noiembrie 1969, în Revista română de drept nr. 5/1970, p. 64

Prin Decizia nr. 83 din 10 decembrie 2007, Secțiile Unite au decis că „dispozițiile art. 494 teza I Cod procedură penală se interpretează în sensul că: În caz de modificare a normelor de competență, cererea de reabilitare va fi soluționată de instanța competentă să judece cauza în primă instanță, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii”.

Potrivit art. 495 alin. 1, soțul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului, cu condiția ca această procedură să fie pornită de condamnat, al cărui deces a survnit ulterior, pe parcursul soluționării. Cerera de reabilitare poate fi retrasă de titular, personal sau prin reprezentantul său legal.

S-a considerat8 că ulterioarele consecințe ale condamnării trebuie să fie strict personale și să se stingă odată cu decesul celui condamnat. Astfel, analiza îndeplinirii condiției temporale trebuie făcută în strânsă legătură cu însăși existența condamnatului. Refuzul acordării reabilitării în cazul decesului condamnatului este inadmisibil, aceasta având consecințe negative pentru rudele apropiate ale condamnatului9. Neexecutarea pedepsei pentru cauză de moarte, fie prin neînceperea executării, fie prin întreruperea ei din cauză de moarte nu poate duce la socotirea ca îndeplinite a condițiilor de formă și fond ale reabilitării10.

În cazul condamnatului decedat, s-a mai constatat că cererea de reabilitare introdusă pentru el de soț sau rude apropiate nu poate fi admisă dacă până la deces nu era împlinit termenul de reabilitare. În această situație, cererea se respinge, în baza art. 497 lit. a C. pr. pen., fiind introdusă înainte de termenul legal11.

Doctrina și practica judiciară au exprimat opinia că instanța competentă de a soluționa cererea de reabilitare, în cazul în care aceasta este introdusă de soț sau rudele apropiae, este instanța care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea, motivând că art. 494 C. proc. pen. nu prevede o alternanță privind instanța corespunzătoare în a cărei rază teritoarială domiciliază soțul sau rudele apropiate, alternanța fiind prevăzută numai pentru domiciliul condamnatului12.

Pe lângă mențiunile ce trebuie incluse în cererea de reabilitare, potrivit art. 495 alin. 2 C. proc. pen., există obligația ca la această cerere să se anexeze actele din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile reabilitării, prevăzute în art. 137 C. pen.

Dispozițiile art. 495 lit.c din Codul de procedură penală care prevăd că în cererea de reabilitare trebuie să se menționeze localitățile în care condamnatul a locuit și locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei și până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost respinsă, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la introducerea cererii, sunt necesare pentru ca instanța să poată aprecia conduita acestuia pe toată perioada prevăzută de art. 135 din Codul penal. În cazul neindicării de către condamnat a tuturor domiciliilor și locurilor de muncă se respinge cererea de reabilitare, măsură justificată prin aceea că în lipsa acestor indicații instanța nu are posibilitatea să facă o apreciere în ansamblu a comportării condamnatului. Articolul 494 C. pr. pen. folosind termenul de „instanță corespunzătoare” are în vedere

8 Ciucă Valeriu, Admisibilitatea reabilitării judecătorești a persoanelor decedate în tinpul executării pedepsei, în Revista română de drept nr. 2/1988, p. 349 Tribunalul județean Suceava, sentința penală nr. 54 din 14 octombrie 1985, în Revista română de drept nr. 1/1987, p. 5610 Ibidem, p. 5711 Tribunalul Suprem, secția militară, decizia nr. 103 din 25 noiembrie 1975, în Revista română de drept nr. 6/1976, p. 5312 Crișu Anastasiu, Drept procesual penal. Proceduri speciale, ed. All Beck, București, 2004, p. 135

instanța egală în grad de jurisdicție, iar nu și în ce privește caracterul militar sau civil al acesteia13. Astfel, când condamnarea a fost pronunțată de o instanță militară, instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul este instanța civilă corespunzătoare în grad aceleia care a pronunțat condamnarea. Totodată, în cazul unei condamnări pentru infracțiunea de furt din avutul obștesc, pronunțată în primă instanță de tribunalul județean, competența de a rezolva cererea de reabilitare după modificarea Codului revine judecătoriei, căci astfel ar înseamna că, deși judecarea acestei infracțiuni se face de judecătorie, soluționarea unei cereri accesorii, de reabilitare, să revină tribunalului, ceea ce nu are la bază nici un temei legal14.

De asemenea, este contrară legii hotărârea de admitere a unei cereri de reabilitare formulată pentru fapte săvârșite în timpul minorității, deoarece acestor fapte nu li se aplică dispozițiile legale referitoare la reabilitare. Din moment ce legea a instituit, în mod excepțional, în favoarea minorilor, un regim juridic special, incluzând și lipsa oricăror interdicții și incapacități pentru condamnările suferite, dispozițiile ce constituie cadrul general al instituției reabilitării rămân fără aplicare în această situație15.

În practica judiciară s-a stabilit că cererea de reabilitare a unui condamnat care a beneficiat de amnistie pentru infracțiunea ce a dus la condamnare nu poate fi respinsă ca lipsită de obiect sau de interes în nici o situație16.

Din analiza articolelor 497 lit. b C. pr. pen. și 495 alin. 2 lit. a C. pr. pen., rezultă că numai în situația în care cererea de reabilitare nu cuprinde adresa condamnatului sau a persoanei care a făcut cererea și petiționarul nici nu se prezintă la termenul de înfățișare, pentru a putea astfel să completeze omisiunea cu privire la adresa sa, cererea poate fi respinsă pentru neîndeplinirea condițiilor de formă17. Atunci când petiționarul a arătat, în cererea de reabilitare, domiciliul său, instanța de fond nu poate să îi respingă cererea chiar dacă acesta nu s-a prezentat la termenul de înfățișare.

De asemenea, este nelegală hotărârea primei instanțe prin care s-a respins cererea de reabilitare judecătorească pe motivul că petiționarul nu a depus la dosar copia sentinței condamnatoare18. Printre condițiile de formă prevăzute de articolele 495 și 497 C. pr. pen., nu figurează și obligația de a prezenta o copie de pe sentința de condamnare, petiționarul având numai obligația potrivit art. 495 lit. e C. pr. pen., să dea indicații utile pentru identificarea dosarului, obligația procurării lui revenind instanței.

Împrejurarea că persoana condamnată, care solicită reabilitarea sa, nu a depus odată cu cererea toate actele și dovezile necesare verificării îndeplinirii condițiilor legale și nici nu s-a prezentat în instanță la termenul la care a fost citată, nu justifică respingerea cererii de reabilitare. Potrivit prevederilor art. 498 C. pr. pen., instanța dispune în astfel de situații completarea materialului de către persoana interesată, putând cere de la organele competente, relații cu privire la comportarea celui condamnat19.

13 Decizia de îndrumare nr. 8 din 21 august 1969, în Revista română de drept nr. 9/1969, p. 11914 Tribunalul Județean Sălaj, sentința penală nr. 19 din 4 decembrie 1974, în Revista română de drept nr. 11/1975, p. 7315 Boțian Elisabeta, Reabilitare. Minor, în Revista de drept penal nr. 1/2002, p. 11516 Chiriță Radu, Aministia și reabilitarea, în Revista de drept penal nr. 3/1998, ed. Monitorul Oficial, București, p. 6317 Tribunalul municipiului București, secția 1 penală, decizia nr. 1133 din 9 iulie 1969, în Revista română de drept nr.3/1970, p. 16018 Tribunalul județean Brașov, decizia penală nr. 505 din 12 iulie 1973, în Revista română de drept nr.1/1974, p. 167

Instanța, pentru a se pronunța asupra cererii de reabilitare, trebuie să verifice îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru admiterea cererii, prevăzute atât de Codul penal, cât și de Codul de procedură penală. Unele dintre acestea privesc îndeplinirea unor condiții de formă (art. 495 C. proc. pen.), iar altele îndeplinirea unor condiții de fond (art. 135 și 137 C. pen.).

Codul de procedură penală condiționează admiterea unei cereri de reabilitare și de îndeplinirea condiției termenului la momentul înregistrării acesteia. Neintroducerea în termen a cererii de reabilitare privește nerespectarea atât a condițiilor de formă, cât și a uneia de fond, termenele de reabilitare și calculul acestora fiind prevăzute în art. 135 și 136 C. pen. Termenele de reabilitare se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. Dacă cererea este respinsă inițial, ea poate fi formulată din nou, însă numai după împlinirea termenului legal20.

Într-o cauză a Curții de Apel Ploiești, în raport de cuantumul pedepsei, termenul de 4 ani și 9 luni socotit de la data promulgării decretului de grațiere se implinea abia la 23 august 1999, deci mai târziu cu 7 luni și 23 de zile decât data introducerii cererii de reabilitare, legal prima instanță a procedat la respingerea acesteia pentru neîndeplinirea condițiilor de formă21.

Cererea de reabilitare este inadmisibilă dacă în cursul termenului prevăzut în art. 135 C. pen. condamnatul săvârșește o infracțiune amnistiată postcondamnatorie, datorită neîndeplinirii condiției bunei purtări prevăzute în art. 137 lit. c C. pen. Hotărârea instanței care a soluționat acțiunea civilă va putea servi instanței penale ce judecă o cerere de reabilitare pentru verificarea condiției, întrucât hotărârile instanței civile servesc în procesul penal ca elemente probatorii. Însă, se consideră că soțul și rudele apropiate au dreptul de opțiune în ceea ce privește instanța corespunzătoare domiciliului condamnatului22.

Nu poate fi reținută starea de recidivă postexecutorie în cazul în care condamnarea anterioară constă în pedeapsa închisorii care nu depășește un an, dacă în decurs de 3 ani persoana condamnată nu săvârșește nici o altă infracțiune, deoarece pentru acea condamnare a intervenit reabilitarea de drept prevăzută de art. 134 C. pen.23

Nu constituie primul termen al recidivei executarea unei condamnări la pedeapsa de un an închisoare, în cazul în care pentru acea condamnare a intervenit reabilitarea de drept, conform art. 134 C. pen., ca urmare a curgerii de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei a unui termen de 3 ani în care condamnatul nu a săvârșit nici o altă infracțiune.24

Din examinarea prevederilor art. 136 C. pen. referitoare la condițiile reabilitării judecătorești și dispozițiilor privind procedura reabilitării nu rezultă că intervenirea amnistiei ar constitui un impediment în obținerea reabilitării. Este de observat că nici un text de lege ce reglementează instituția reabilitării și condițiile procesuale pentru obținerea ei nu se cere ca cel condamnat să dovedească existența vreunei decăderi,

19 Tribunalul județean Brașov, decizia penală nr. 808 din 10 decembrie 1974, în Revista Română de drept nr.5/1975, p. 7120 Radu Florin, Radu Cristiana, Când trebuie îndeplinită condiția împlinirii termenului legal de reabilitare pentru a putea cere reabilitarea judecătorească?, în Revista de drept penal nr. 2/2006, p. 16221 Curtea de Apel Ploiești, dec. nr. 431/R/1999 22 Chiriță Radu, op.cit., p. 6523 Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizia nr. 1915/199824 Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizia nr. 839/1999

interdicții sau incapacități în a cărei încetare să fie interesat, reabilitarea constituind pentru el, în primul rând, o posibilitate de reintegrare morală în societate. Ținând seama și de faptul că efectele reabilitării sunt, în anumite privințe, mai favorabile decât cele ale amnistiei, instanța este obligată să judece în fond cererea de reabilitare25.

În situația în care termenul pentru reabilitare judecătorească s-a împlinit și celelalte condiții impuse de lege sunt îndeplinite, însă petentul nu a cerut reabilitarea, iar ulterior implinirii termenului a săvârșit o nouă infracțiune pentru care a fost condamndat la pedeapsa amenzii, condamnare pentru care a fost reabilitat de drept, după curgerea termenului legal instanța va admite cererea de reabilitate judecătorească.26

În cazul unor condamnări succesive, termenul de reabilitare judecătorească se calculează în funcție de pedeapsa cea mai grea. Acest termen începe să curgă de la data executării ultimei pedepse aplicate, respectiv de la data actului de grațiere privind ultima pedeapsă. Dacă grațierea este condiționată, atunci termenul de reabilitare începe să curgă de la data expirării termenului de încercare, dată la care pedeapsa se consideră executată.27 Dacă ultima pedeapsă aplicată este amenda, iar executarea acesteia s-a prescris, data la care începe să curgă termenul de reabilitare este data la care s-a împlinit termenul de prescripție al executării acestei pedepse.28

Față de aceste considerente și având în vedere dispozițiile art.497 alin.(1) lit.a) C. pr. pen. potrivit cărora cererea de reabilitare se respinge pentru lipsa condițiilor de formă, când a fost introdusă înainte de termenul legal, instanța a respins cererea de reabilitare.29

În cazul în care pedeapsa la care inculpatul a fost condamnat a fost executată prin deținere preventivă, terminată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, termenul de reabilitare curge de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă, iar nu de la data când a luat sfârșit deținerea preventivă30.

Chiar dacă durata pedepsei fixate de instanță nu a depășit perioada de timp în care inculpatul a fost arestat preventiv și deținut, în continuare, în executarea sancțiunii pronunțate prin sentința desființată, nu se poate considera că pedeapsa de 1 an, 6 luni și 24 zile a fost executată, înainte ca aceasta să fi fost pronunțată și să fi rămas definitivă. Pentru ca o asemenea pedeapsă să fie considerată executată trebuie să fie aptă de a fi pusă în executare, ceea ce nu este însă posibil înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare31.

În acord cu reglementarea existentă și potrivit rațiunii ce stă la baza instituției reabilitării, dacă un condamnat a încetat din viață înainte de a se fi împlinit termenul de reabilitare prevăzut și dacă la acea dată nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, iar textele de lege nu fac nici o derogare pentru situația în care intervine moartea

25 Tribunalul Suprem, decizia Secției penale nr. 239 din 6 februarie 1985, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 299 26 Tribunalul București, secția a II-a penală, decizia nr. 406/A/200427 Tibunalul București, secția I penală, decizia nr. 1055/A/200428 Tribunalul București, secția a II-a penală, decizia nr. 1312/A/200329 http://www.jurisprudenta.com/speta/reabilitare-judec%C4%83toreasc%C4%83-condamn%C4%83ri-succesive-calcul-termen-lipsa-condi%C5%A3iilor-de-form%C4%83-qs7v1/, 13 mai 201230 Tribunalul Suprem, decizia nr. 3475 din 18 octombrie 1973, în Revista română de drept nr.4/1974, p. 131, Tribunalul județean Hunedoara, decizia nr. 214 din 2 iunie 1980, în Revista română de drept nr. 12/198031 Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, decizia nr. 10 din 16 ianuarie 1978, în Revista română de drept nr. 7/1978, p. 41

condamnatului înainte de împlinirea termenului, instanța de judecată este îndreptățită de a respinge cererea de reabilitare introdusă de rudele condamnatului32.

În soluționarea cererii, potrivit art. 498 C. proc. pen., instanța trebuie să manifeste suficient rol activ în clarificarea aspectelor cerute prin cererea de reabilitare: la termenul fixat ascultă persoanele citate, concluziile procurorului și verifică dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării. Instanța analizează îndeplinirea cerințelor art. 137 C. pen., iar în cazul în care datele nu sunt suficiente, are obligația să facă demersurile necesare pentru completarea lor.

Pentru a stabili dacă este îndeplinită condiția unei conduite corespunzătoare, instanța trebuie să administreze probele din care să rezulte conduita condamnatului la locul de muncă, în societate și familie, pe toată perioada de la executarea pedepsei până la rezolvarea cererii de reabilitare33. Cererea de reabilitare judecătorească se admite și dacă cel condamnat întrunește și condiția de a fi achitat în întregime cheltuielile de judecată. Prin împrejurarea că s-a depus la dosar o adresă din partea secției financiare, prin care se confirmă darea de debit a celui condamnat cu suma reprezentând cheltuielile de judecată, îndeplinirea cerinței nu poate fi socotită ca dovedită34.

De asemenea, nu se poate reține de către instanță ca fiind îndeplinită condiția bunei conduite, câtă vreme condamnatul, după împlinirea termenului de reabilitare, a fost condamnat din nou pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție directă, neconformându-se normelor privind siguranța circulației pe drumurile publice.35

În funcție de conduita generală a solicitantului, judecătorul este, cu ajutorul procurorului și al anchetei sociale, prin citarea oricăror persoane interesate, liber să decidă asupra reabilitării, potrivit principiului independenței reale a judecătorului36, și de a verifica dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 137 C. pen37.

În practica instanțelor, s-a constatat că reabilitarea se raportează la întreaga conduită a condamnatului – petent, care rezidă, între altele și în manifestarea unui efort din partea sa în achitarea despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat ori, cel puțin, la întreprinderea unor diligențe în achitarea parțială și regulată a unor astfel de sume. Atitudinea petentului care, deși ar fi avut posibilitatea îndeplinirii exigențelor evocate (acesta fiind angajat în Austria, și fiind capabil să plătească o datorie, dacă ar avea-o, după cum rezultă din depoziția martorului U.G. – nașul său de cununie), a așteptat împlinirea termenului de prescripție, sperând, în mod nejustificat, în reabilitare, nu este susceptibilă de a determina adoptarea concluziei contrare38.

Neîndeplinirea condiției unei bune conduite există și atunci când, de exemplu, condamnatul a săvârșit din nou, în termenul de reabilitare, o infracțiune care a fost amnistiată, fiindcă, deși amnistia înlătură răspunderea penală, fapta trebuie să fie avută în

32 Decizia Secției militare nr. 41 din 23 iulie 1985, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 30233 Tribunalul Suprem, decizia penală nr. 89 din 7 ianuarie 1972, în Revista română de drept nr. 5/1972, p. 16434 Tribunalul județean Timiș, decizia penală nr. 1205 din 22 septembrie 1971, în Revista română de drept nr. 6/1972, p. 16435 http://www.jurisprudenta.com/speta/reabilitare-judec%C4%83toreasc%C4%83-ne%C3%AEndeplinirea-condi%C5%A3iilor-de-fond-eq7s/, 13 mai 201236 Ciuncan Dorin, Reducerea termenelor de reabilitare, în Revista de drept penal nr. 4/1996, p. 11837 Curtea de Apel Alba-Iulia, secția penală, decizia nr. 21 din 12 ianuarie 2005, în Culegere de practică judiciară pe anul 2006, ed. Hamangiu, 2007, p. 838 http://www.jurisprudenta.com/speta/reabilitare-qeemv/, 13 mai 2012

vedere. Aceeași este soluția și în cazul altor cauze care duc la încetarea urmăririi penale sau a procesului penal, atunci când cauza care a determinat aceste soluții nu este de natură să excludă reaua-purtare39. În practica judiciară s-a mai subliniat că nu poate fi considerată ca neîndeplinită condiția bunei conduite numai pentru faptul că cel condamnat nu a avut o comportare care să determine evidențierea sa în muncă40.

Prescripția executării despăgubirilor civile, executare ce trebuie îndeplinită pentru admiterea cererii de reabilitare, este lipsită de relevanță pentru admiterea cererii de vreme ce se constată că în timp de zece ani, cât cel condamnat a fost încadrat în muncă, acesta nu și-a executat obligația de a despăgubi partea civilă și că, chiar după ce a intervenit prescripția, ce condamnat ar fi putut să-și îndeplinească obligația de desdăunare. Străduința condamnatului de a achita despăgubirile la plata cărora fusese obligat ar fi caracterizat în mod pozitiv conduita acestuia și ar fi constituit un element important în aprecierea preocupării sale pentru dobândirea unei totale reintegrări sociale41.

Pentru a constata îndeplinirea condiției achitării despăgubirilor civile, trebuie să se verifice dacă despăgubirile ce trebuie plătite, privesc repararea pagubei pricinuite prin infracțiunea care a dus la condamnarea pentru care s-a solicitat reabilitarea. Cererea de reabilitare judecătorească poate fi admisă dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege, nu numai atunci când petiționarul a achitat în întregime cheltuielile de judecată și despăgubirile, ci și atunci când instanța constată că acesta și-a îndeplinit, în mod regulat, obligațiile privitoare la dispozițiile civile din hotărârea de condamnare42.

Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedește că nu i-a fost cu putință să achite despăgubirile civile și cheltuielile judiciare, instanța, apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde, în vederea soluționării cererii, un termen pentru a achita în întregime sau în parte suma datorată. Termenul nu poate depăși 6 luni (art. 499 alin. (1) C. proc. pen.). În caz de obligație solidară, instanța fixează suma ce trebuie achitată de condamnat sau de urmașii săi(art. 499 alin. (2) C. proc. pen.).

În con dițiile în care petentul condamnat face dovada notificării părții civile prin executor judecătoresc, a consemnării pe seama și la dispoziția sa a sumei datorate, reactualizate la zi, chiar după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, vine să sublinieze buna sa credință în îndeplinirea acestei obligații. În acest context, respingerea de către judecătorie cu motivarea că cel condamnat nu a făcut dovada achitării despăgubirilor civile este greșită, astfel că a fost admis apelul și desființată sentința penală pronunțată, iar pe fond a fost admisă cererea de reabilitare constatându-se îndeplnite cerințele art. 135 și urm. C.pen43.

Dacă inculpatul a fost condamnat pentru două înfracțiuni concurente, dintre care una în paguba avutului obștesc, la pedepse sub un an inchisoare pentru ambele condamnări este necesară reabilitarea judecătorească, deoarece una dintre ele, adică

39 Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 3725 din 1971, în Revista Română de drept nr. 3/1972, p. 16640 Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 2876 din 1971, în Revista română de drept nr. 11/1971, p. 15041 Tribunalul Suprem, secția militară, decizia nr. 17 din 24 februarie 1976, în Revista Română de drept nr. 10/1976, p. 6742 Hepcal Ioan, Condiția achitării despăgubirilor civile în vederea admiterii reabilitării judecătorești, în Revista română de drept nr. 5/1970, p. 111 43 Tribunalul București, secția I penală, dec. nr. 474/2005

infracțiunea comisă în paguba avutului obștesc, este exceptată de la reabilitarea de drept44.

Fiind sesizată cu soluționarea unei cereri de reabilitare de către cel condamnat pentru o infracțiune de omor, instanța, constatând că petiționarul nu a făcut dovada plății despăgubirilor datorate părții civile, nu poate respinge cererea de reabilitare pentru motivul că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 137, ci, în virtutea rolului său activ, trebuie să pună în vedere petiționarului să producă dovezi în sensul că a plătit despăgubirile sau că partea civilă a renunțat la acestea45.

Prin Decizia nr. XXXIV din 7 mai 200746, Secțiile Unite au stabilit că dispozițiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: 1. hotărârile pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât și recursului; 2. hotărârile pronunțate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în coondițiile art. 385¹ alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală.

Curtea Constituțională a respins, prin decizia nr. 601 din 19 iunie 2007 și decizia nr. 815 din 9 noiembrie 2006 excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 500 din Codul de procedură penală, arătând că textul de lege criticat nu contravine prezumției de nevinovăție și nici nu creează o diferență de tratament din punct de vedere penal între persoanele față de care s-a început urmărirea penală, cu acțiunea penală pusă în mișcare, categorie în care se încadrează și petiționarul, pe de o parte, și persoanele față de care s-a început urmărirea penală, fără să fie pusă în mișcare acțiunea penală, pe de altă parte, aceasta din urmă fiind protejată de aplicarea prevederilor art. 500.

Deși dispozițiile art. 500 C. proc. pen. nu precizează explicit, suspendarea soluționării cererii de reabilitare se dispune prin încheiere, așa cum rezultă din interpretarea art. 311 C. proc. pen. Având în vedere faptul că pentru aceasă încheiere legiuitorul nu a prevăzut o cale de atac separată, neputându-se aplica prin analogie dispozițiile art. 303 C. proc. pen., rezultă că această încheiere urmează regula generală, prevăzută de art. 361 alin. 2 C. proc. pen., conform căreia încheierile date în primă instanță pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul.47

Se mai constată, în practica judiciară, că deși reabilitarea de drept intervine pentru condamnări de mică gravitate și anume pentru condamnări la pedeapsa amenzii ori la pedeapsa închisorii ce nu depășește un an, dar și în cazuri speciale, cum ar fi împlinirea termenului de încercare, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 866 C.p.), s-a ridicat problema incidenței reabilitării de drept, în cazul condamnărilor succesive și care dintre acestea, în parte, îndeplinește condițiile prevăzute de lege. S-a statuat că va interveni reabilitarea de drept pentru fiecare condamnare în parte, când între executarea pedepsei anterioare și săvârșirea din nou a unei infracțiuni se împlinește termenul de 3 ani48.

Dacă pentru una din condamnările succesive nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, pentru intervenirea reabilitării de drept, atunci aceasta nu va opera

44 Tribunalul Suprem, decizia nr. 3295 din 20 decembrie 1974, în Revista română de drept nr. 8/1975, p. 7145 Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 1063 din 13 mai 1975, în Revista română de drept nr. 3/1976, p.6346 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 200747 Tribunalul București, secția I penală, decizia nr. 1178/200448 http://www.jurisprudenta.com/speta/reabilitarea-judecatoreasca-in-cazul-condamnarilor-succesive-la-pedeapsa-inchisorii-cu-suspendare-sub-qee61/, 13 mai 2012

fiindcă reabilitarea privește pe condamnat și nu condamnările pe care acesta le-a suferit. Reabilitarea de drept se arată că nu va opera, de asemenea, în cazul în care în termenul de 3 ani, condamnatul săvârșește o nouă infracțiune, chiar dacă pentru noua infracțiune, pedeapsa aplicată nu este exceptată de la reabilitarea de drept și chiar dacă de la executarea acesteia se împlinește termenul de 3 ani. În astfel de situații, condamnatul se constată că poate cere reabilitarea judecătorească în cazul în care, reabilitarea de drept nu ar opera decât pentru unele din condamnările succesive ale condamnatului.

În situația în care, între data executării primei condamnări (susceptibilă de un termen de reabilitare mai lung) și data săvârșirii infracțiunii ulterioare (care atrage un termen de reabilitare mai scurt), s-a împlinit termenul de reabilitare prevăzut de lege, deși noua condamnare ar face imposibilă reabilitarea condamnatului pentru condamnarea anterioară datorită caracterului indivizibil și personal al reabilitării, totuși nu se poate face abstracție de împrejurarea că termenul de reabilitare (mai lung) aferent acelei condamnări a expirat. În consecință, reabilitarea pentru toate condamnarile suferite va putea fi acordată la expirarea termenului de reabilitare mai scurt prevăzut de lege pentru condamnarea ulterioară.

De altfel, daca nu s-ar proceda în acest mod, situația condamnatului ar fi una clar inechitabilă, întrucât în cazul în care ar fi introdus cererea înainte de comiterea ultimei infracțiuni pentru care a fost condamnat, cererea ar fi fost admisibilă și oportună, iar în situația în care este făcută după împlinirea termenului de reabilitare pentru a doua condamnare, cererea să fie considerată ca prematură.49

O interpretare contrară a acestor dispoziții legale, ar presupune că instanța învestită cu o cerere de reabilitare, a cărei soluționare a fost suspendată în temeiul art. 500 C. proc. pen. și care constată ulterior că petiționarul a fost condamnat la o pedeapsă penală pentru o faptă săvârșită după împlinirea termenului de reabilitare, să dispună reabilitarea acestuia, tocmai pentru simplul fapt că fapta nu a fost săvârșită și condamnarea definitivă nu a fost pronunțată în perioada termenului de reabilitare, perioadă în care petentul face dovada îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de art. 137 C. pen. Instanța apreciază că tocmai caracterul imperativ al dispozițiilor art. 500 C. proc. pen. care nu comportă excepții, impune o asemenea interpretare, soluția contrară nejustificând rațiunea instituirii acestei obligații procedurale în sarcina instanței. Mai mult, instanța observă că reabilitarea este o măsură de politică penală care privește persoana condamnatului și nu o condamnare anume, motiv pentru care o reabilitare parțială nici nu este admisă.50

Totodată, instanța reține că buna conduită a petentului condamnat nu trebuie privită exclusiv prin prisma bunelor relații pe care acesta le-a stabilit în familie, la locul de muncă sau în cadrul comunității în care locuiește – petentul dovedind prin caracterizările depuse la dosar la filele 60-64 că s-a integrat în colectivitate și în mediul în care și-a desfășurat activitatea – ci și din punctul de vedere al atitudinii manifestate față de valorile și principiile impuse de conviețuirea socială, aici incluzându-se și normele juridice penale care stabilesc anumite reguli de conduită.

Ca atare, în asemenea cauze, în care se dovedește că petentul a executat în întregime pedeapsa la locul de munca, în cadrul societății, se consideră că nu mai este

49 http://www.jurisprudenta.com/speta/reabilitare(-de-drept-sau-judec%C4%83toreasc%C4%83)-6z712/, 13 mai 201250 http://www.jurisprudenta.com/speta/-qvs27/, 13 mai 2012

necesară hotărârea prin care se constată încetată executarea pedepsei la locul de muncă, aceasta fiind echivalentă cu hotărârea prin care un condamnat la executarea unei pedepse cu închisoare în regim privativ de libertate, este pus în libertate condiționată. Se poate trage această concluzie din conținutul art. 86¹¹ C. p. unde se prevede că dacă cel condamnat a executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat și stăruitor, instanța poate dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă51.

În literatura de specialitate, s-a afirmat că reabilitarea produce efecte ca urmare a dovedirii îndreptării condamnatului printr-un efort personal, de unde rezultă și elementul moral al acesteia52. Instituția reabilitării își produce efectele și în cazul detențiunii pe viață considerată ca executată în urma îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în cazul liberării condiționate, reglementare necesară pentru respectarea principiului legalității53.

Noul Cod de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/201054, păstrează cele două forme ale reabilitării, de drept și judecătorească (art. 527 N. C. pr. pen.), precum și reglementările potrivit cărora instanța competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești este fie instanța care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție domiciliază condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate (art. 529 N. C. pr. pen.). În noul Cod penal au fost reținute doar două condiții a căror îndeplinire conduce la reabilitarea judecătorească a fostului condamnat și se referă la conduita condamnatului, pe de o parte, ca în termenul de reabilitare să nu fi săvârșit o altă infracțiune, iar, pe de altă parte, să fi achitat integral cheltuielile de judecată și să fi îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (art. 168 N. C. pen.). Potrivit Noului Cod de procedură penală, cererea de reabilitare poate fi respinsă pentru neîndeplinirea condițiilor de formă și fond (art. 532 al. 1 N. C. pr. pen.), iar soluționarea cererii va avea loc în ședință nepublică (art. 533 al. 1). De asemenea, Noul Cod prevede că judecarea cererii de reabilitare nu mai poate fi suspendată în cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o altă infracţiune, eliminându-se norma actuală, aflată în conflict cu prezumţia de nevinovăţie.

Hotărârea prin care instanța rezolvă cererea de reabilitare nu mai este supusă recursului, așa cum prevede actualul Cod de procedură penală, ci contestației, în termen de 10 zile de la comunicare, care se soluționează de instanța ierahic superioară. Judecarea contestației la hotărârea primei instanțe se face în ședință nepublică, cu citarea petentului. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanței prin care se soluționează contestația este definitivă (art. 535 N. C. pr. pen.). Anularea reabilitării se hotărăște și din oficiu.

Un alt element de noutate în procedura reabilitării îl constituie obligaţia autorităţii care ţine evidenţa cazierului judiciar de a şterge din oficiu, la împlinirea termenului prevăzut de lege, menţiunile privind pedeapsa aplicată persoanei condamnate, reabilitată de drept. Obligaţia ştergerii din oficiu a condamnării persoanei juridice, în cazul reabilitării de drept, revine organului care a înregistrat persoana juridică şi organului care a autorizat înfiinţarea ei.

51 http://www.jurisprudenta.com/speta/dispunerea-reabilit%C4%83rii-judec%C4%83tore%C5%9Fti-cu-privire-la-pedeapsa-cu-%C3%AEnchisoare-cu-executare-la-locul-de--qv212/, 13 mai 201252 Chiriță Radu, op.cit., p. 6253 Norel Neagu, Reabilitare. Detențiune pe viață, în Revista de drept penal nr. 1/2002, p. 8654 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010

Se poate aprecia că și prevederile Noului Cod de procedură penală se întemeiază pe principiul general, profund umanist, că orice condamnat se poate îndrepta și astfel se poate integra deplin în societate, indiferent de condamnarea suferită și indiferent de infracțiunea care a atras condamnarea. Hotărârea nu este un „dar” pe care îl face instanța de judecată fostului condamnat, ci consfințirea prin hotărâre că sunt îndeplinite condițiile pentru ca acesta să se integreze în societate.

Din cele expuse, se observă că reabilitarea, ca instituție de drept penal și fenomen juridic, este un fel de reprimire sau de reaceeptare de către societate, cu drepturi depline, a fostului condamnat care dovedește că s-a îndreptat și care inspiră totodată încrederea că nu va mai săvârși fapte antisociale. Legiuitorul oferă celor care au încălcat legea, prin dispozițiile prin care se stabilesc condițiile în care poate interveni și procedura ce trebuie urmată, posibilitatea de a înlătura dezaprobarea și condamnarea morală a infractorului, de a se bucura de reputația și de încrederea necesară. Recunoașterea încetării consecințelor condamnării este legată de concepția generală cu privire la posibilitatea transformării, sub influența pedepsei, a conștiinței înapoiate a condamnatului. Necesitatea înlăturării tuturor consecințelor condamnării este admisă ca o consecință firească a umanismului, care implică încrederea în capacitatea condamnatului de a se îndrepta sub influența pedepsei. A admite necesitatea unor decăderi și interdicții continue, așadar a unor stări de pericol imuabile, înseamnă a aceepta o concepție neștiințifică despre natura și cauzele fenomenului infracțional.

Reabilitarea contribuie într-o mare măsură la realizarea scopului acesteia, în calitate de măsură de politică penală. Ea reprezintă un stimulent antrenant pentru cei ce au fost condamnați de a se reintegra cât mai repede în societate, de a redobândi situația socială avută înainte de săvârșirea infracțiuni. Reabilitarea menține un echilibru între stigmatizarea pe care o atrage în mod cert condamnarea infractorului și perspectiva ce i se deschide în direcția eliberării din această situație prin propriul său efort.