Universitatea „Al. I. Cuza” - IaşiFacultatea de Drept

ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND ARBITRAJUL COMERCIAL

- Referat la disciplina Drept procesual civil -

student*******

Aspecte procedurale privind arbitrajul comercial

Introducere

I. Tribunalului arbitral.1. Convenţia arbitrală2. Condiţii referitoare la arbitri.3. Numirea, revocarea sau înlocuirea arbitrilor4. Efectele convenţiei arbitrale

II. Soluţionarea litigiului de către tribunalul arbitral1. Sesizarea tribunalului arbitral.2. Procedura arbitrală.3. Hotărârea arbitrală.4. Cheltuielile arbitrale.5. Comunicarea hotărârii arbitrale.

III. Desfiinţarea hotărârii arbitrale1. Calificarea acţiunii în anulare.2. Cazurile de nulitate a hotărârii arbitrale.3. Termenul de introducere a acţiunii în anulare şi instanţa competentă material şi

teritorial să soluţioneze acţiunea în anulare.4. Recursul împotriva hotărârii date de instanţa acţiunii în anulare.

INTRODUCERE

Arbitrajul este considerat o forma de justiţie adaptată în mod special litigiilor dintre comercianţi datorită trăsăturilor acestuia. Avantajele arbitrajului faţă de justiţia statală tradiţională, sunt multiple. Astfel, printre acestea, pot fi amintite posibilitatea alegerii arbitrilor, în funcţie de competenţa, pregătirea sau reputaţia profesională a acestora, caracterul lipsit de publicitate al litigiilor deduse soluţionării tribunalului arbitral, posibilitatea soluţionării litigiului în echitate etc.

Arbitrajul are o natură juridică mixtă, având atât caracter jurisdicţional, cât şi un caracter contractual. Acesta din urmă este dominant deoarece părţile sunt libere să recurgă sau nu la arbitraj, iar în cazul în care ele optează pentru un astfel de mijloc de soluţionare a litigiilor dintre ele au posibilitatea de a-l organiza astfel cum consideră mai potrivit. Singura limitare este cea impusă de art. 5 Cod Civil care prevede că nu se poate de3roga de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri prin convenţii particulare.

Caracterul contractual contribuie la alegerea acestei forme de soluţionare a litigiilor de către cei interesaţi. Aceştia au posibilitatea să stabilească normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral le va urma în judecarea litigiului precum şi alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

1

Pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României funcţionează Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, ca instituţie permanentă de arbitraj, care are un Regulament propriu de funcţionare. Camerele de Comerţ şi Industrie teritoriale care s-au înfiinţat au adoptat şi ele Regulamente proprii de funcţionare. Se poate observa că Regulamentele menţionate anterior conţin dispoziţii aproximativ identice cu dispoziţiile în materie cuprinse în Codul de procedură civilă. Cu toate acestea, am căutat în lucrarea de faţă să exemplificăm şi cu prevederile cuprinse în Regulamentele acestor instituţii.

Bogata practică judiciară, atât în ceea ce priveşte problemele legate de organizarea arbitrajului, cât şi cele de natură comercială soluţionate de instanţele de arbitraj şi instanţele judecătoreşti investite cu o cerere de anulare a hotărârii arbitrale, dovedesc larga utilizare în practică a acestei modalităţi de soluţionare a litigiilor.

1. Tribunalul arbitral.

1. Convenţia arbitrală2. Condiţii referitoare la arbitri.3. Numirea, revocarea sau înlocuirea arbitrilor4. Efectele convenţiei arbitrale

1. Convenţia arbitrală

În conformitate cu prevederile art. 341 alin. 1 C. proc. civ., arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale. Ea se încheie, sub sancţiunea nulităţii, în scris, fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, care poartă denumirea de compromis. Totodată, se precizează că, sub rezerva respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii, părţile pot stabili, fie prin convenţia arbitrală, fie prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea între părţi a cheltuielilor arbitrale, conţinutul şi forma hotărârii arbitrale şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

Prin clauza compromisorie se înţelege un acord de voinţă încheiat între părţi prin care acestea stabilesc ca litigiul ce s-ar naşte eventual între ele în viitor în legătură cu un anumit contract să fie soluţionat pe cale arbitrală. Clauza compromisorie are caracter de act preparator, părţile inserând această clauză în contractul încheiat între ele sau pot să o adauge chiar ulterior încheierii contractului, dar întotdeauna înainte de ivirea litigiului.

Indiferent dacă este inserată în contractul principal ca o stipulaţie distinctă a acestuia sau este consacrată printr-un înscris separat, clauza compromisorie trebuie redactată astfel încât să nu lase îndoială cu privire la voinţa părţilor de a supune eventualele lor litigii unui anumit arbitraj, fie ad-hoc, fie instituţional1. Formularea clauzei compromisorii este la latitudinea părţilor. În acest

1 Dan Mircea Băncioiu Arbitrajul comercial internaţional, RDC 12/2001, 150 – 152

2

sens, într-o speţă2 s-a constat că un contract, care făcea obiectul litigiului, nu a fost semnat de reprezentanţii legali ai societăţii pârâte. Cu toate acestea, pârâta nu a contestat existenţa obligaţiilor părţilor, adică livrarea mărfii şi plata preţului, temeiul acestor obligaţii constituindu-l o notă de comandă a reclamantei, executată de pârâtă în termenele cuvenite. Aceasta a contestat însă valabilitatea clauzei compromisorii, considerând că aceasta nu a existat de vreme ce contractul nu a fost valabil încheiat. Reclamanta a susţinut că, din derularea raporturilor dintre părţi a rezultat recunoaşterea acestuia de către pârâtă, care, prin întâmpinare, şi-a desemnat arbitrul, ceea ce ar constitui, de asemenea, o recunoaştere a clauzei compromisorii.

Curtea de Arbitraj a considerat că, în speţă, clauza compromisorie nu este valabilă deoarece contractul în care a fost inserată nu a fost semnat de reprezentanţii pârâtei. Astfel, raporturile derulate între părţi şi prestaţiile efectuate au avut valoarea unor manifestări de voinţă privind livrarea mărfii şi plata preţului, dar nu şi cu privire la clauza compromisorie.

Compromisul este o convenţie prin care părţile supun spre rezolvare arbitrajului un litigiu existent între ele. El trebuie să exprime voinţa liberă a părţilor ca litigiul să fie supus soluţionării. Trebuie precizat dacă părţile au ales un centru permanent de arbitraj, cu un regulament propriu de organizare şi funcţionare, să cuprindă numele arbitrului unic sau al arbitrilor pe care părţile înţeleg să-i desemneze. Nedesemnarea arbitrilor atrage nulitatea actului respectiv.

Clauza arbitrală din care rezultă competenţa instanţei arbitrale este de strictă interpretare, aceasta privind numai părţile care au încheiat-o şi litigiul la care se referă, indiferent de raporturile în care se găsesc părţile3.

În lipsa unor atare prevederi, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura aşa cum va socoti mai potrivit, ceea ce de regulă se întâmplă prin intermediul normelor speciale de soluţionare a litigiilor arbitrale, adoptate de către fiecare Cameră de comerţ şi industrie. În lipsa oricăror reglementări, vor fi aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă.

2. Condiţii referitoare la arbitri.

Arbitrajul poate fi încredinţat prin convenţia arbitrală uneia sau mai multor persoane, investite de părţi sau în conformitate cu acea convenţie, să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele. Arbitrajul poate fi organizat şi de o instituţie permanentă de arbitraj sau de o terţă persoană. Tribunalul arbitral va fi constituit în acest caz de către arbitrul unic sau de către arbitrii investiţi, aşa cum prevede art. 340¹ şi 341¹ din C. pr. civ.

În aplicarea dispoziţiei generale, înscrisă în art. 341 alin. 2, în art. 343¹ stabileşte că prin clauza compromisorie – a cărei valabilitate este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă – părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care a fost inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor, iar art. 343² prevede că prin compromis părţile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se sub sancţiunea nulităţii obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor4.

2 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti, hotărârea nr. 10/15 februarie 1995, în D. Mazilu, D. M. Şandru Practică jurisdicţională şi arbitrală de comerţ internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 2133Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti, hotărârea nr. 10/15 februarie 1995, în D. Mazilu, D. M. Şandru, op. cit., p. 2184 Prevederi asemănătoare se regăsesc şi în Regulile de procedură arbitrală elaborate de Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi, atunci când, referitor la convenţia arbitrală, în art. 12, se face referire la art. 343 din Codul de procedura civilă, iar prin clauza compromisorie, în conformitate cu prev. art. 13, părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care ea este inserata sau în legătura cu acesta sa fie soluţionate pe

3

În conformitate cu prevederile art. 344 din C. pr. civ., arbitru poate fi orice persoană fizică, de cetăţenie română, care are capacitate de exerciţiu deplină a drepturilor5. Prin convenţia arbitrală, părţile pot conveni şi anumite condiţii de calificare sau alte condiţii referitoare la arbitri, după cum instituţia de arbitraj permanentă poate stabili anumite criterii de selectare a arbitrilor pe care îi înscrie pe lista sa de arbitri6. Prevederi asemănătoare referitoare la condiţia ca arbitru să fie o persoană fizică, nu şi una juridică, conţin şi legislaţiile unor alte state, cum ar fi Noul Cod de Procedură Francez, unde în art. 1451 se prevede că „misiunea de a fi arbitru nu poate fi încredinţată decât unei persoane fizice”, sau legislaţiile italiene, portugheze etc7.

Spre deosebire de arbitrajul internaţional, în care partea străină poate numi un arbitru de cetăţenie străină, Codul de procedură civilă prevede pentru arbitrajul intern, în art. 344, necesitatea ca arbitrii să fie de cetăţenie română. Aceste prevederi au fost apreciate în mod negativ de către doctrina din ţara noastră, fiind considerate în contradicţie cu autonomia de voinţă care caracterizează această procedură şi cu natura voluntară a arbitrajului, fiind de dorit ca părţile să poată numi arbitrii pe care şi-i doresc.8

Părţile vor stabili dacă litigiul va fi soluţionat de un arbitru unic sau de mai mulţi arbitri. În cazul în care nu s-a prevăzut numărul lor, completul va fi format din trei arbitri, câte unul numit de fiecare parte sau de fiecare grup de părţi cu interese comune, cel de-al treilea arbitru – supraarbitrul – fiind desemnat de către cei doi arbitri. Legea nu permite ca una din părţi să poată desemna arbitrul celeilalte părţi sau să aibă dreptul de a numi mai mulţi arbitri decât partea adversă (articolul 346 C. pr. civ.), sancţiunea fiind nulitatea acestei clauze din convenţia arbitrală9.

3. Numirea, revocarea sau înlocuirea arbitrilor

Numirea, revocarea sau înlocuirea arbitrilor se va face în conformitate cu prevederile dispoziţiilor din convenţia arbitrală. Dacă aceasta din urmă nu prevede nimic, partea interesată – reclamantul – va invita cealaltă parte, prin scris, să procedeze la numirea arbitrului, cu menţionarea numelui, a domiciliului, datele personale şi profesionale ale arbitrului unic sau cel desemnat de ea. Totodată se va enunţa succint pretenţiile şi temeiul lor legal10. Partea căreia i s-a făcut

calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. Validitatea clauzei compromisorii este independenta de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă. Prin compromis, părţile convin ca un litigiu ivit între ele sa fie soluţionat pe cale arbitrajului, arătându-se potrivit art. 343^2 din Codul de procedura civilă, sub sancţiunea nulităţii obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. (art. 14). De asemenea, în Regulile de procedură arbitrală emise de Curte de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României se prevede că „p rin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care ea este inserată sau în legătură cu acesta, să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. În lipsa unei asemenea arătări şi dacă organizarea arbitrajului a fost încredinţată Camerei de Comerţ şi Industrie a României sau direct Curţii de Arbitraj, numirea arbitrilor se face conform prezentelor Reguli.” (art. 10)5 Articolul 17 din Regulile de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prevede că „Poate fi arbitru orice persoană fizică de cetăţenie română, care are capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor, se bucură de o reputaţie neştirbită şi are o înaltă calificare şi experienţă în domeniul dreptului comercial sau al relaţiilor economice internaţionale”.6 V. M. Ciobanu Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 6017 V. Roş Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000, p. 2468 V. Roş op. cit., p. 2499 Articolul 18 din Regulile de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prevede că „Nici una dintre părţi nu are dreptul să numească un arbitru în locul celeilalte părţi sau să aibă mai mulţi arbitri decât cealaltă parte.”10 V. M. Ciobanu, op. cit., p. 602

4

comunicarea trebuie să transmită, în termen de 10 zile de la primirea acesteia, răspunsul la propunerea de numire a arbitrului unic sau datele de identificare ale arbitrului desemnat de ea. Arbitrii astfel desemnaţi trebuie să răspundă în scris părţilor în privinţa acceptării însărcinării în termen de 5 zile de la data la care au primit propunerea de însărcinare, iar în termen de 10 zile vor trebui să procedeze la desemnarea supraarbitrului, dacă este cazul. Acesta din urmă va trebui şi el să confirme acceptarea misiunii de arbitru în termen de 5 zile de la data la care a primit însărcinarea. În conformitate cu prevederile art. 353 C. pr. civ., tribunalul arbitral se consideră constituit la data ultimei acceptări a însărcinării de arbitru, de supraarbitru sau de arbitru unic, data acceptării fiind aceea a expedierii prin poştă a comunicării cerute de lege.

Codul de procedură civilă (art. 374 – 351) prevede şi posibilitatea ca părţile să nu poată ajunge la un consens în privinţa desemnării arbitrului unic sau ca cei doi arbitri desemnaţi deja să nu poată hotărî cu privire la persoana supraarbitrului. În acest caz, partea interesată se va adresa instanţei de judecată, urmând ca aceasta din urmă să numească arbitrul unic sau supraarbitrul, pronunţarea urmând a se face în termen de 10 zile de la sesizare, cu citarea părţilor. Încheiere pronunţată nu este supusă nici unei căi de atac.

Arbitrii desemnaţi pot fi recuzaţi pentru cauze care pun la îndoială independenţa şi imparţialitatea lor, motivele fiind asemănătoare cu cele prevăzute de lege pentru recuzarea judecătorilor de art. 27 C. pr. civ. Aceste cauze sunt: 1. când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi; 2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane; 3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia din părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii; 4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător; 5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării; 6. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi; 7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă; 8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri; 9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.

De asemenea, legea mai prevede că recuzarea mai poate fi cerută şi pentru motive care sunt prevăzute în convenţia arbitrală, cum ar fi cele referitoare la calificarea profesională11. O parte nu poate recuza arbitrul desemnat de ea decât pentru motive care au intervenit după numire, mai precis pentru cauze cunoscute după numire12. Arbitru care cunoaşte existenţa unui motiv de 11 Articolul 26 – 27 din Regulile de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prevăd că „Arbitrul poate fi recuzat pentru cauze care pun la îndoială independenţa şi imparţialitatea sa. Cauzele de recuzare sunt cele prevăzute de lege pentru recuzarea judecătorilor. Poate constitui o cauză de recuzare şi neîndeplinirea condiţiilor de calificare sau a altor condiţii privitoare la arbitri, prevăzute în convenţia arbitrală. O parte nu poate recuza arbitrul pe care l-a numit decât pentru cauze survenite după numire. Persoana care ştie că în privinţa sa există o cauză de recuzare este obligată să înştiinţeze părţile şi ceilalţi arbitri mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru, iar dacă asemenea cauze survin după acceptare, de îndată ce le-a cunoscut. Această persoană nu poate participa la judecarea litigiului decât dacă părţile, înştiinţate potrivit alineatului precedent, comunică în scris că înţeleg să nu ceară recuzarea. Chiar în acest caz, ea are dreptul să se abţină de la judecarea litigiului, fără ca abţinerea să însemne recunoaşterea cauzei de recuzare.”12 Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 608

5

recuzare cu privire la propria sa persoană este obligată să înştiinţeze părţile şi ceilalţi arbitri mai înainte de a accepta însărcinarea de arbitru. Dacă aceste cauze au apărut posterior acestui moment, ea trebuie să se abţină de la soluţionarea litigiului de îndată ce a luat cunoştinţă de ele. Cu toate acestea, părţile pot declara în scris că nu vor să invoce în cauză recuzarea respectivului arbitru, dar acesta din urmă poate decide renunţarea la însărcinare.

Cererea de recuzare trebuie formulată în termen de 10 zile de la data când partea a luat la cunoştinţă despre numirea arbitrului sau de la data de la care a aflat despre survenirea cauzei de recuzare. Sancţiunea nerespectării acestui termen procedural este decăderea din dreptul de a mai cere recuzarea. Soluţionarea cererii aparţine instanţei judecătoreşti şi se va face cu citarea părţilor şi a arbitrului în cauză, în termen de 10 zile, printr-o încheiere care nu este supusă nici unei căi de atac13.

În cazul abţinerii, recuzării, revocării, renunţării, împiedicării sau decesului, atribuţiile arbitrului vor fi preluate de către arbitrul supleant. Dacă acesta se află într-o situaţie asemănătoare sau nu a fost desemnat, se va proceda la înlocuirea arbitrului, in condiţii de procedură asemănătoare cu cele prevăzute pentru desemnarea lui.

Spre deosebire de judecătorii de la instanţele judecătoreşti, Codul de procedură civilă instituie răspunderea arbitrilor pentru daune, în condiţiile legii, dacă:1. după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor;2. fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea în termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de lege;3. nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor;4. încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin.

4. Efectele convenţiei arbitrale

Efectul principal al convenţiei arbitrale îl constituie excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti pentru litigiul care face obiectul convenţiei (art. 343³ alin. 1)14. Trebuie, însă, ca voinţa părţilor să fie expresă în acest sens. Astfel, într-o speţă15, clauza arbitrală avea următoarea formulare: „Eventualele litigii între părţi se vor rezolva pe cale amiabilă. În caz contrar litigiul va fi rezolvat de către Comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sau de instanţa judecătorească.” În acest caz, Curtea de Arbitraj a decis că această clauză compromisorie are caracter alternativ, lăsând opţiunii ulterioare a părţilor, aşa cum rezultă din

13 Dacă arbitrajul este organizat de către o instituţie permanentă de arbitraj, în funcţie de prevederile cuprinse în regulamentul său de organizare şi funcţionare, atribuţiile prevăzute de lege pentru instanţele judecătoreşti în legătură cu nominalizarea arbitrilor şi recuzarea acestora, pot să revină respectivelor instituţii. Aceasta este soluţia prevăzută şi de Regulile de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, unde, în art. 2228, alin. 2 şi 3 se prevede că „Cererea de recuzare se soluţionează de tribunalul arbitral, fără participarea arbitrului recuzat, acesta fiind înlocuit de preşedintele Curţii de Arbitraj sau de un arbitru desemnat de el. În cazul în care cererea de recuzare priveşte pe arbitrul unic, ea se soluţionează de preşedintele Curţii de Arbitraj sau de un arbitru desemnat de el.”

14 I. Băcanu, Noua reglementare a arbitrajului în Codul de procedură civil român, Dreptul 1/1994, p. 21, V. Ciobanu, op. cit., p. 600, CSJ, s. com., dec. nr. 776/1996, Dreptul 6/1997, p. 107, CSJ, s. com., dec. nr. 392/1997, Dreptul 10/1997, p. 11915 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sentinţa arbitrală nr. 179/15 noiembrie 1999, RDC 5/2001, p. 144 – 145

6

conjuncţia „sau”, determinarea organului de jurisdicţie competent, care, în speţă, este instanţa judecătorească.

Instanţa care ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă, dacă nu ar fi existat convenţia arbitrală, este însă îndreptăţită, la sesizarea părţii interesate, să soluţioneze cererile pentru soluţionarea cererilor pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi soluţionarea arbitrajului. Aceste cereri vor fi soluţionate de către instanţă de urgenţă şi cu precădere, pe calea ordonanţei preşedinţiale, în conformitate cu prevederile art. 343.

Tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă de a soluţiona un litigiu şi hotărăşte în această privinţă printr-o încheiere, care poate fi desfiinţată numai prin procedura acţiunii în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 364 C. pr. civ16.

Dacă, în ciuda convenţiei arbitrale, reclamatul introduce acţiunea la instanţa judecătorească, aceasta din urmă îşi va verifica competenţa şi va reţine cauza spre soluţionare în situaţia în care reclamatul este cel care a ridicat această excepţie, dacă pârâtul şi-a formulat apărările în fond fără nici o rezervă, dacă convenţia arbitrală este inoperantă sau lovită de nulitate sau dacă tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj. Dacă nici una din aceste cauze nu este operantă, atunci instanţa de judecată, la cererea uneia din părţi, se va declare necompetentă. Un eventual conflict de competenţă se va rezolva de către instanţa judecătorească ierarhic superioară celei în faţa căreia s-a ivit conflictul.

I. Soluţionarea litigiului de către tribunalul arbitral

1. Sesizarea tribunalului arbitral.2. Procedura arbitrală3. Hotărârea arbitrală.4. Cheltuielile arbitrale.5. Comunicarea hotărârii arbitrale.

16 în art. 15 din Regulile de procedură arbitrală emise de Curte de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României se prevede că „Încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti. Tribunalul arbitral îşi verifică propria sa competenţă de a soluţiona litigiul şi hotărăşte în această privinţă printr-o încheiere care se poate desfiinţa numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 69 - 71 din prezentele Reguli.”

7

1. Sesizarea tribunalului arbitral

În conformitate cu prevederile art. 355 C. pr. civ. Tribunalul arbitral este sesizat de către reclamant, în scris, printr-o cerere care trebuie să cuprindă:1) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în Registrul comerţului, numărul de telefon, contul bancar;2) numele şi calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, anexându-se dovada calităţii;3) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta;4) obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;5) motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea;6) numele şi domiciliul membrilor tribunalului arbitral;7) semnătura părţii.

Cererea poate fi făcută şi printr-un proces-verbal încheiat în faţa tribunalului arbitral şi semnat de părţi sau numai de reclamant şi arbitri, în care vor fi consemnate elementele menţionate mai sus. Copia cererii şi de pe înscrisurile folosite se comunică pârâtului şi arbitrilor de către reclamant.

La cererea de chemare în faţa tribunalului arbitral, în termen de 30 de zile de la primirea copiei de pe aceasta, pârâtul trebuie să răspundă printr-o întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, care trebuie să cuprindă excepţiile cu privire la cererea reclamantului, răspunsurile în fapt şi în drept la toate capetele de cerere, probele propuse în susţinerea apărării. Copia de pe comunicare şi de pe înscrisurile anexate se comunică de către pârât reclamantului şi instanţei arbitrale. Excepţiile şi celelalte mijloace de apărare care nu au fost arătate prin întâmpinare, pot fi ridicate cel mai târziu la primul termen de înfăţişare. Dacă, prin nedepunerea întâmpinării, litigiul se amână, pârâtul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare care au fost cauzate prin amânare.

La cererea de arbitrare, pârâtul poate face şi cerere reconvenţională, dacă are la rândul său pretenţii faţă de reclamant. Trebuie subliniat că pretenţiile pârâtului trebuie să derive din acelaşi raport juridic (ex pari causa), spre deosebire de dreptul comun, unde se poate face o asemenea cerere chiar dacă obligaţiile provin din cauze diferite (ex dispari causa). Cererea reconvenţională trebuie să fie depusă în termenul în care se poate depune şi întâmpinarea, însă nu mai târziu de primul termen de înfăţişare. Ea trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca şi cererea de arbitrare.

Locul arbitrajului este stabilit de părţi prin convenţia arbitrală sau prin clauza compromisorie, iar dacă părţile nu au prevăzut acest lucru, locul va fi stabilit de către tribunalul arbitral. În conformitate cu prevederile art. 358 din C. pr. civ., comunicarea între părţi sau către părţi a înscrisurilor litigiului, a citaţiilor, hotărârilor arbitrale şi încheierilor de şedinţă se face prin scrisoare recomandată cu recipisă de predare sau cu confirmare de primire, iar informaţiile şi înştiinţările pot fi făcute şi prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care permite stabilirea probei comunicării şi a textului transmis. Înscrisurile pot fi înmânate şi personal părţii, sub semnătură. Dovezile de comunicare se depun la dosar.

2. Procedura arbitrală

8

Procedura arbitrală reglementată de Codul de procedură civilă este asemănătoare procedurii de drept comun, cu unele adaptări corespunzătoare. Trebuie precizat că legea permite părţilor să stabilească anumite derogări de la prevederile legale, caz în care dispoziţiile contractuale vor avea prioritate.

După expirarea termenului pentru depunerea întâmpinării şi a completării dosarului, tribunalul arbitral va dispune citarea părţilor şi va fixa un termen pentru începerea dezbaterilor, termen care nu poate fi mai mic de 15 zile de la data comunicării citaţiei.

În conformitate cu prevederile art. 358 din C. pr. civ. în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii.

Părţile pot participa la dezbateri personal sau prin reprezentanţi şi pot fi asistate de orice persoană, putând solicita şi judecata în lipsă, pe baza actelor de la dosar. Dacă părţile au fost legal citate, neprezentarea lor la judecată nu împiedică soluţionarea litigiului, cu excepţia cazului în care partea care lipseşte nu cere amânarea litigiului. Acest lucru poate fi cerut o singură dată, pentru motive temeinice, trebuind a fi încunoştiinţate atât partea adversă, cât şi arbitrii.

În conformitate cu prevederile art. 358^8 C. pr. civ., înaintea sau în cursul arbitrajului oricare dintre părţi poate cere instanţei judecătoreşti competente să încuviinţeze măsuri asigurătoare şi măsuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt. La această cerere se vor anexa, în copie, cererea de arbitrare sau, în lipsă, dovada comunicării prevăzute de art. 347 alin. 2 şi 3, precum şi convenţia arbitrală. Hotărârea instanţei judecătoreşti competente cu privire la încuviinţarea acestor măsuri va fi adusă la cunoştinţa tribunalului arbitral de către partea care le-a cerut.

Pe parcursul desfăşurării arbitrajului, măsurile asigurătorii şi măsurile vremelnice, precum şi constatarea unor împrejurări de fapt, pot fi încuviinţate şi de tribunalul arbitral. În cazul în care tribunalul arbitral se împotriveşte, executarea acestor măsuri se solicită şi se dispune de către instanţa judecătorească competentă.

Părţile au obligaţia de a-ţi dovedi pretenţiile deduse judecăţii. Tribunalul arbitral, în baza rolului său activ, poate solicita părţilor explicaţii scrise cu privire la obiectul cererii şi poate dispune administrarea oricăror probe prevăzute de lege pe care le consideră necesare justei soluţionări a cauzei. Cererile adresate de părţi, precum şi probele, pot fi depuse cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii, cu excepţia cazului în care necesitatea probei ar reieşi din dezbateri sau administrarea acesteia nu ar duce la amânarea soluţionării pricinii.

Până la prima zi de înfăţişare trebuie ridicată orice excepţie care ar privi existenţa sau validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor sau desfăşurarea procedurii17.

Cu privire la necesitatea procedurii prealabile de conciliere în materie comercială, prevăzută de art. 720¹, trebuie precizat că în arbitraj nu se aplică dispoziţiile articolului menţionat anterior, ci dispoziţiile art. 341 alin. 2 potrivit cărora procedura unei eventuale concilieri prealabile se stabileşte prin convenţia arbitrală. In practică18 s-a considerat că cele două dispoziţii legale mai sus menţionate au caracter de dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun la procesului civil şi, ca atare, sunt de strictă interpretare, chiar dacă au unele trăsături comune şi urmăresc aceeaşi finalitate, ele se aplică strict în contenciosul pentru care au fost edictate, prima în procesul comercial judiciar, iar secunda în litigiul arbitral, fără ca, în lipsa unei înţelegeri a părţilor sau a unei dispoziţii legale, să se aplice una în locul celeilalte.

17 În acest sens şi Camera de Comerţ şi Industrie – Braşov, Comisia de arbitraj, Încheierea din 22 iunie 2002, RDC 1/2003, p. 20918 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional – Camera de Comerţ şi Industrie a României, sentinţa arbitrală nr. 20 din 12 februarie 2003, RDC 11/2003, p. 267 – 268

9

Administrarea probelor se face în şedinţa tribunalului arbitral dar, spre deosebire de dreptul comun, se poate dispune ca acest lucru să se realizeze şi doar în faţa unui singur arbitru care intră în compunerea acestuia. Ascultarea martorilor şi a experţilor se face fără prestare de jurământ, împotriva lor neputându-se recurge la mijloace de constrângere sau la aplicarea de sancţiuni. În scopul aplicării unor asemenea măsuri, părţile se pot adresa instanţei judecătoreşti competente. Arbitrii vor aprecia probele în conformitate cu propria lor convingere.

Dezbaterile ce au loc în faţa tribunalului arbitral se consemnează într-o încheiere de şedinţă, care va cuprinde:a) componenţa nominală a tribunalului arbitral;b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa lor sau, după caz, denumirea şi sediul, numele reprezentanţilor părţilor, precum şi al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;c) o scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;d) cererile şi susţinerile părţilor;e) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;f) dispozitivul;g) semnăturile arbitrilor.

Orice dispoziţie a tribunalului arbitral se consemnează în încheierea de şedinţă şi trebuie motivată. Părţile au dreptul de a lua la cunoştinţă conţinutul încheierilor şi actele depuse la dosar. La cerere, tribunalul arbitral le va comunica cereri de pe acestea. De asemenea, la cerere sau din oficiu, tribunalul arbitral poate îndrepta sau completa încheierea de şedinţă printr-o altă încheiere motivată19.

Publicitatea şedinţelor de judecată reprezintă regula în dreptul comun, aceasta fiind considerată o garanţie a corectitudinii, imparţialităţii şi independenţei judecătorilor. Legea admite unele derogări de la această regulă atunci când dezbaterea publică a unei cauze ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi. Însă arbitrajul este o justiţie privată care prezintă avantajul că detaliile litigiului sunt sustrase publicităţii specifice justiţiei statale. Confidenţialitatea este un principiu esenţial al acestei proceduri, impunând drepturi şi obligaţii atât părţilor cât şi arbitrilor. Pentru arbitri, aşa cum am mai precizat, Codul de procedură civilă prevede că aceştia sunt răspunzători de daune dacă nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului publicând sau divulgând date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor20. Obligaţia asigurării confidenţialităţii dezbaterilor aparţine tribunalului arbitral care nu va permite prezenţa altor persoane decât părţile, reprezentanţii sau consilierii acestora21.

19 Gheorghe Coţofană Procedura arbitrală, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p. 8420 În articolul 7 al Regulilor de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României există dispoziţia conform căreia Curtea de Arbitraj, tribunalul arbitral, precum şi personalul Camerei de Comerţ şi Industrie a României au obligaţia să asigure confidenţialitatea arbitrajului, abţinându-se de a publica sau a divulga datele de care iau cunoştinţă în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, fără a avea autorizarea părţilor. Dosarul cauzei este confidenţial. Nici o persoană străină nu are acces la dosar fără acordul scris al părţilor şi fără încuviinţarea tribunalului arbitral.21 Astfel, într-o speţă, reclamanta a solicitat ca la dezbateri să asiste ca observator ataşatul comercial al Ambasadei Austriei în România, în cauză fiind o societate de leasing cu sediul în Viena. La această solicitare pârâta nu s-a opus. În schimb, tribunalul arbitral, ţinând seama de dispoziţiile specifice în această materie a încuviinţat ca acesta să asiste la dezbateri, însă numai ca persoană fizică şi nu ca observator al Ambasadei, deoarece nu se concepe ca exercitarea activităţii Tribunalului să se desfăşoare sub supraveghere, fiind un organ jurisdicţional independent în soluţiile pe care le pronunţă. Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional – Camera de Comerţ şi Industrie a României, încheierea interlocutorie din 11 noiembrie 1999, în dosarul nr. 51/1999, RDC 1/2000, p. 120

10

3. Hotărârea arbitrală.

După încheierea dezbaterilor, arbitrii deliberează în secret, consemnându-se în hotărâre participarea tuturor arbitrilor în persoană. Hotărârea dată cu încălcarea acestei reguli este anulabilă, în temeiul art. 364 lit. i C. pr. civ. De altfel, arbitrul care nu participă la judecarea litigiului sau care renunţă la însărcinare poate fi sancţionat, în conformitate cu prevederile art.353 C. pr. civ. Dacă pronunţarea nu se poate face la termenul când a avut loc judecata, se poate amâna cu cel mult 21 de zile, sub condiţia încadrării în termenul arbitrajului (art. 360¹ C. pr. civ.). Dacă părţile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale. Acest termen se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri incidente adresate instanţei competente. Părţile pot însă consimţi în scris la prelungirea termenului arbitrajului, pentru motive temeinice, pentru o perioadă de cel mult două luni. Această prelungire va fi dispusă de tribunalul arbitral. Ea se produce de drept în cazul decesului uneia dintre părţi sau atunci când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr cu soţ de arbitri şi aceştia nu se pot hotărî cu privire la soluţia în cauză, fiind necesară numirea unui supraarbitru. Trecerea termenului arbitrajului nu poate constitui un motiv de caducitate a acestuia, afară de cazul în care una dintre părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la primul termen de înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea (art. 353³ C. pr. civ.)22.

Tribunalul arbitral va soluţiona litigiul în temeiul normelor de drept aplicabile şi a contractului principal, ţinând seama, atunci când este cazul, şi de uzanţele comerciale. Pe baza acordului expres al părţilor, el poate soluţiona litigiul şi în echitate, aşa cum prevede art. 360C. pr. civ.

Hotărârea arbitrală se ia cu majoritate de voturi, dacă tribunalul arbitral este compus dintr-un număr impar de arbitri. Arbitrul care a avut o altă părere îşi va redacta şi semna opinia separată, arătând şi considerentele pe care se sprijină. Dacă există un număr par de arbitri, iar opiniile sunt împărţite, este necesar numirea unui supraarbitru. El se va uni cu una din soluţii, putând să o modifice sau va putea pronunţa o altă soluţie, dar numai după ascultarea părţilor şi a celorlalţi arbitri.

Hotărârea arbitrală se redactează în scris şi va cuprinde23 (art. 361 C. pr. civ.):a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, locul şi data pronunţării hotărârii;b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa lor sau, după caz, denumirea şi sediul, numele reprezentanţilor părţilor, precum şi al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care sub acest aspect întemeiază soluţia;f) dispozitivul;g) semnăturile tuturor arbitrilor.

Dispoziţiile acestui articol sunt imperative. Din acest motiv lipsa oricăreia dintre menţiunile enunţate poate duce la anularea hotărârii pe temeiul art. 354 lit. i C. pr. civ.

22 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sentinţa arbitrală nr. 79/28 aprilie 2000, RDC 3/2001, p. 163 23 Prevederi identice referitoare la menţiunile obligatorii ale hotărârii arbitrale sunt cuprinse şi în articolul 63 al Regulilor de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, precum şi de art. 62 al Regulilor de procedură arbitrală elaborate de Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi.

11

4. Cheltuielile arbitrale

Prin hotărârea de arbitraj trebuie să se rezolve şi problema cheltuielile arbitrale. Acestea sunt, în principal sumele avansate pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părţilor, arbitrilor, experţilor, martorilor. Regula în materie este că ele se suportă potrivit înţelegerii dintre părţi24. În lipsa unei asemenea înţelegeri, ca şi în dreptul comun, cheltuielile arbitrale se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate sau proporţional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte.

În conformitate cu dispoziţiile art. 359¹ C. pr. civ., tribunalul arbitral poate evalua, în mod provizoriu, cuantumul onorariilor arbitrilor şi poate obliga părţile să consemneze suma respectivă prin contribuţie egală, părţile putând fi obligate solidar la plată. Dacă pârâtul nu-şi îndeplineşte obligaţia menţionată anterior, în termenul stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul va consemna întreaga sumă, urmând ca prin hotărârea arbitrală să se stabilească cuantumul onorariilor cuvenite arbitrilor, precum şi modul de suportare de către părţi.

De asemenea, tribunalul arbitral poate obliga părţile sau pe fiecare dintre ele la avansarea altor cheltuieli arbitrale. Dacă aceste sume nu au fost avansate, consemnata sau plătite, tribunalul arbitral poate să nu dea curs arbitrajului până în momentul îndeplinirii acestor condiţii.

Instanţa judecătorească competentă, la cererea oricăreia dintre părţi, va putea examina temeinicia măsurilor dispuse de tribunalul arbitral şi va putea modifica cuantumul onorariilor arbitrilor şi al celorlalte cheltuieli arbitrale.

Plata onorariilor arbitrilor se va face după comunicarea către părţi a hotărârii arbitrale. Dacă arbitrajul se întrerupe, fără a se pronunţa o hotărâre în cauză, onorariile arbitrilor pentru activitatea depusă se vor reduce în mod corespunzător.

În cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, taxele pentru organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum şi celelalte cheltuieli arbitrale se stabilesc şi se plătesc conform regulamentului acelei instituţii.

În cazul unui acord de conciliere, posterior introducerii unei cereri de arbitraj, acord prin care părţile renunţă la toate pretenţiile reciproc, cum ar fi dobânzi, daune şi alte cheltuieli legate de direct sau indirect de executarea obligaţiilor contractuale, declarând că nu mai insistă asupra cererii de arbitrare, se sting şi cheltuielile de arbitrare ocazionate cu declanşarea procesului arbitral25.

24 „Noţiunea de cheltuieli ale părţilor prevăzută de art. 356¹ C. pr. civ. coroborat cu art. 14 din Normele Curţii (de Arbitraj Comercial Bucureşti) include şi costurile deplasării reprezentanţilor părţilor aflate în litigiu, costuri care se suportă, în principiu, de fiecare parte şi nicidecum de partea care a pierdut litigiul. De asemenea, şi costurile efectuate de părţi în vederea concilierii sau stingerii litigiului printr-o tranzacţie rămân tot în sarcina acestora. Practica arbitrală reţine în sarcina părţii pârâte cheltuielile de deplasarea de la un anumit termen, dacă prin nedepunerea apărărilor, litigiul nu s-a aflat în stare de soluţionare şi se constată că amânările au fost determinate de atitudinea de totală pasivitate a pârâtului. Cu toate acestea, cererea de costuri a reclamantei se constată a fi total nefondată dacă întârzierea soluţionării litigiului a fost cauzată de necesitatea administrării unor probe, cum ar fi efectuarea unei expertize contabile şi/sau tehnice, alte probe cu înscrisuri etc. dispuse de Tribunalul arbitral în elucidarea cauzei. Ca atare, soluţionarea litigiului în cadrul primului termen de arbitrare exclude posibilitatea producerii de cheltuieli inutile şi implicit reţinerea culpei pârâtului şi obligarea acestuia la suportare, întrucât reclamanta a beneficiat de o deosebită celeritate în judecarea cauzei.” Curtea de Arbitraj Comercial Bucureşti – hotărârea nr. 172/1992 în D. Mazilu, D. M. Şandru, op. cit., p. 247

12

5. Comunicarea hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală se comunică părţilor în termen de cel mult o lună de la data pronunţării ei, iar odată comunicată produce efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive. Comunicarea hotărârii se face de către tribunalul arbitral prin scrisoare recomandată cu recipisă de predare sau confirmare de primire, dovezile de comunicare depunându-se la dosar. La cererea oricăreia dintre părţi, tribunalul arbitral îi va elibera o dovadă privind comunicarea hotărârii.

Dacă prin hotărârea pronunţată tribunalul arbitral a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi poate solicita, în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii, completarea ei. Hotărârea de completare se va da cu citarea părţilor. Dacă este vorba de greşeli materiale, care nu schimbă fondul cauzei, tribunalul le poate rectifica, la cererea oricăreia dintre părţi, cerere care trebuie formulată în termenul prevăzut pentru cererea de completare, sau din oficiu, printr-o încheiere de îndreptare. Acestea din urmă fac parte integrantă din hotărârea arbitrală. Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de pronunţarea lor.

În termen de 20 de zile de la data comunicării hotărârii, tribunalul arbitral va depune dosarul litigiului la instanţa judecătorească competentă, ataşând şi dovezile de comunicare a hotărârii arbitrale, cu excepţia cazului în care arbitrajul a fost organizat de o instituţie permanentă, dosarul păstrându-se la acea instituţie.

Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie pentru părţi. Ea se aduce la îndeplinire de bună voie de către parte care a pierdut, de îndată sau în termenul prevăzut în hotărâre. În caz contrar, partea în drept poate cere instanţei judecătoreşti învestirea ei cu formulă executorie. Această cerere se va rezolva fără citarea părţilor, afară de cazul în care există îndoieli cu privire la regularitatea ei. Hotărârea arbitrală învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească26.

În ceea ce priveşte natura juridică a hotărârii arbitrale, în doctrină se consideră că aceasta este un act jurisdicţional în care este prezentă componenţa contractuală, act asimilat de lege, în privinţa anumitor efecte, cu o hotărâre judecătorească27. Principale argumente sunt date de faptul că hotărârea arbitrală nu poate exista în afara compromisului sau a clauzei compromisorii încheiate de părţi şi care conferă arbitrilor puterea de a soluţiona litigiul respectiv. În plus, ca o consecinţă a caracterului contractual al acesteia, este inadmisibilă revizuirea pe fond a hotărârii arbitrale. În acelaşi timp, sunt impuse anumite condiţii de formă pentru hotărârile arbitrale, care au caracter obligatoriu faţă de părţi şi pot fi executate silit, ceea ce reprezintă o consecinţă a caracterului jurisdicţional al acestora.

25 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti, hotărârea nr. 68/18 iulie 1997, în D. Mazilu, D. M. Şandru, op. cit., p. 250

26 V. M. Ciobanu, op. cit., p. 61127 Gheorghe Beleiu Hotărârea arbitrală şi desfiinţarea ei, RDC nr. 6/1993, p. 14 – 15, V. M. Ciobanu, op. cit., p. 612, V. Roş op. cit., p. 418 – 420

13

II. Desfiinţarea hotărârii arbitrale

1. Calificarea acţiunii în anulare.2. Cazurile de nulitate a hotărârii arbitrale.3. Termenul de introducere a acţiunii în anulare şi instanţa competentă material şi

teritorial să soluţioneze acţiunea în anulare.4. Recursul împotriva hotărârii date de instanţa acţiunii în anulare.

1. Calificarea acţiunii în anulare.

Codul de procedură civilă exclude pentru hotărârile arbitrale orice cale de atac ordinară sau extraordinară care ar putea fi folosită împotriva hotărârilor judecătoreşti, prevăzând în art. 364

14

C. pr. civ. că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiunea în anulare28. În practică29 s-a decis că, deoarece hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, potrivit art. 363 alin. 3 C. pr. civ., singurele temeiuri care pot conduce la desfiinţarea ei sunt cele limitativ prevăzute de art. 364 . pr. civ. şi anume, prin exercitarea unei căi extraordinare, îndreptate împotriva unei hotărâri definitive, denumită acţiune în anulare. potrivit art. 365 C. pr. civ., instanţa competentă care va soluţiona acţiunea în anulare este instanţa judecătorească imediat superioară, adică fie tribunalul, fie curtea de apel, în funcţie de valoarea pretenţiilor. Caracterul special al desfiinţării hotărârii arbitrale, prin acţiunea în anulare, concepută a fi o cale de atac şi nu o acţiune propriu-zisă de soluţionare a litigiului dintre părţi, poate fi dedus şi din reglementarea controlului judiciar, căreia îi este supusă hotărârea judecătorească, care poate fi atacată numai cu recurs potrivit art. 366 alin. final C. pr. civ.

2. Cazurile de nulitate a hotărârii arbitrale

Motivele pentru care se poate formula această acţiune sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, şi anume:a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 353^3;f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri;h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire;i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Deoarece este singurul mijloc prin care s-ar putea desfiinţa hotărârea arbitrală, unele motive sunt asemănătoare cu cele stabilite în dreptul comun pentru recurs, contestaţie sau revizuire30. Se poate observa că aceste motive sancţionează încălcarea regulilor stabilite prin convenţia arbitrală, a unor principii de bază sau a unor reguli imperative.

În ceea ce priveşte primul motiv de anulare, se observă că acesta constituie sancţiunea pentru nerespectarea dispoziţiei cu caracter imperativ prevăzută în art. 340 C. pr. civ., unde se precizează că pot fi soluţionate pe calea arbitrajului numai litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie. Arbitrabilitatea litigiului este şi una din condiţiile de valabilitate ale convenţiei arbitrale, iar nerespectarea acesteia este sancţionată cu nulitatea convenţiei, dar şi a hotărârii arbitrale.

28 În ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii în anulare, în doctrină se consideră că aceasta are o natură juridică specifică, mixtă, jurisdicţională şi contractuală, neputând fi calificată nici ca o simplă acţiune în anulare a unei convenţii, dar nici ca o cale de atac împotriva unui act exclusiv jurisdicţional – I. Băcanu Atribuţiile instanţelor judecătoreşti în domeniul arbitrajului privat, Dreptul 9/1997, p. 18 şi urm.29 CSJ, s.com., dec. nr. 799/1996, Dreptul 6/1997, p. 10930 V. M. Ciobanu, op. cit., p. 613

15

Aşa cum am mai menţionat şi cu alt prilej, potrivit dispoziţiilor art. 343 C. pr. civ., convenţia arbitrală se încheie prin act scris sub sancţiunea nulităţii. În practică, această regulă a fost atenuată pentru arbitrajul instituţional. Astfel, Regulilor de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prevăd în art. 13 ca din introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare şi acceptarea pârâtului ca această cerere să fie soluţionată de Curtea de Arbitraj poate reieşi existenţa convenţiei arbitrale. În raporturile contractuale care prezintă un element de extraneitate, existenţa convenţiei arbitrale se analizează în mod autonom în raport cu contractul principal, în raport cu legea aplicabilă acesteia, şi nu legea aplicabilă contractului principal.

Neregularitatea sancţionată prin motivul al treilea al art. 364 C. pr. civ. priveşte fie ignorarea voinţei părţilor, voinţă ce a fost exprimată în mod direct prin convenţia arbitrală în legătură cu constituirea tribunalului, fie prin ignorarea regulilor de constituire la care părţile s-au referit prin convenţie, şi care ar putea fi regulamentul unei instituţii permanente, Regulamentul UNCITRAL, prevederile din Codul de procedură civilă etc. Totodată, prin acest motiv se sancţionează şi capacitatea arbitrilor sau cauzele care pun la îndoială independenţa şi imparţialitatea acestora. Dar pentru ca un motiv de recuzare să poată fi invocat într-o acţiune în anularea hotărârii arbitrale, motivul trebuia mai întâi invocat prin cererea de recuzare.

În ceea ce priveşte al patrulea motiv arătat în art. 364 C. pr. civ., trebuie subliniat că prezenţa părţii necitate la termenul de dezbateri acoperă viciul de procedură, dar numai atunci când partea necitată nu înţelege să invoce nelegala citare. Pe de altă parte, nulitatea intervine numai pentru lipsa părţii şi pentru neîndeplinirea procedurii de citare a acesteia la termenul la care cauza este dezbătută în fond. În doctrină se consideră că acest motiv de nulitate poate fi invocat şi atunci când se cere desfiinţarea încheierii prin care tribunalul arbitral a hotărât asupra propriei competenţe31.

Al şaselea motiv de anulare prevăzut în cadrul art. 364 C. pr. civ. este identic cu motivul de revizuire prevăzut în art. 322 pct. 2 C. pr. civ. şi conţine dispoziţii asemănătoare cu prevederile art. 304 pct. 6 C. pr. civ., care reglementează recursul de drept comun, pe considerentul că judecătorii trebuie să hotărască numai asupra a ceea ce face obiectul cererii. Pentru a se stabili dacă s-a săvârşit o extra petitia trebuie să ne raportăm la actele de procedură prin care s-a fixat cadrul procesual. În cadrul arbitrajului, acestea sunt date de conţinutul cererii de arbitrare, de misiunea încredinţată arbitrilor şi limitele în care aceştia au fost investiţi32. În cazurile de minus petitia, partea interesată are un drept de opţiune între o cerere de completare întemeiată pe dispoziţiile art. 362 C. pr. civ. şi o cerere în anulare.

Hotărârea arbitrală mai poate fi desfiinţată şi atunci când acesta nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării sau nu este semnată de arbitri. Aşadar, se observă că nu este sancţionată în nici un fel lipsa din aceasta a componenţei nominale a tribunalului arbitral, a numelui, denumirii, domiciliului, sediului părţilor ori a reprezentanţilor părţilor, a menţionării convenţiei arbitrale care a stat la baza arbitrajului, a obiectului litigiului şi a susţinerii pe scurt a pretenţiilor părţilor. Se consideră însă că acest motiv de nulitate trebuie raportat la hotărârea care se execută şi nu la opinia separată a arbitrului, în cazul în care aceasta nu s-a pronunţat cu unanimitate de voturi. În plus aceste prevederi sunt aplicabile şi litigiilor care se judecă în echitate, deoarece şi în acest caz trebuie arătate motivele pe care se întemeiază soluţia33.

31 V. Roş op. cit., p. 46532 Radu Dumitru Acţiunea în procesul civil, Editura Junimea, Iaşi, 1974, p. 208, V. M. Ciobanu, op. cit., p. 437.33 V. Roş op. cit., p. 472

16

În dreptul comun sunt reglementate două ipoteze asemănătoare cu cea prevăzută în art. 364 lit. h) C. pr. civ., şi anume motivele de revizuire prevăzute în art. 322 pct. 1 şi pct. 3 C. pr. civ. Aceste sunt următoarele: dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice care nu se pot aduce la îndeplinire şi, respectiv, dacă obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă. Trebuie precizat că, în cazul în care acţiunea în anulare nu mai poate fi exercitată, creditorul are deschisă calea unei acţiuni principale în care hotărârea arbitrală poate fi opusă debitorului, cu autoritate de lucru judecat, urmând ca tribunalul arbitral să înlocuiască obligaţia imposibil de executat cu una nouă.

Judecătorul este singurul în drept să aprecieze dacă s-a încălcat prin hotărârea arbitrală pronunţată ordinea publică sau bunele moravuri. Aceste cazuri sunt foarte rar întâlnite în practică şi datorită faptului că marea majoritate a litigiilor arbitrale se judecă în baza anumitor norme de drept şi nu în echitate, iar celor două noţiuni le lipsesc definiţii legale şi criterii obiective de determinare. În ceea ce priveşte normele imperative ale legii, criterii le determinare ale acestora sunt: formularea legiuitorului, finalitatea textelor şi sancţiunea prevăzută pentru încălcarea normei. Se consideră că în acest motiv s-ar putea încadra nemotivarea sentinţei, încălcarea principiului contradictorialităţii şi egalităţii de tratament, a dreptului de apărare etc.3. Termenul de introducere a acţiunii în anulare şi instanţa competentă material şi teritorial să soluţioneze acţiunea în anulare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 364¹ C. pr. civ., părţile nu pot renunţa prin convenţia

arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare, dar după pronunţarea hotărârii este posibilă o atare manifestare de voinţă.

Acţiunea în anulare se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale, la instanţa judecătorească superioară celei care, in lipsa convenţiei arbitrale ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă34. Acţiunea în anulare este o cale de atac similară apelului, motiv pentru care, potrivit art. 17 din Legea nr. 92/1992, completul de judecată trebuie să fie alcătuit din doi judecători35. Dat fiind că, în parte, reprezintă o cale de atac, fie chiar numai pentru motivele cuprinse în art. 364 C. pr. civ., ea trebuie timbrată cu 50% din taxa de timbru pe care parte ar fi urmat să plătească instanţelor judecătoreşti dacă s-ar fi adresat acestora şi nu tribunalului arbitral36.

Se consideră că cele trei cazuri de echipolenţă reglementate de art. 284 alin. 2 şi 3 şi de art. 102 alin. 2 C. pr. civ. sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie, deşi ar fi deosebit de utile şi în cazul procedurii arbitrale.

Termenul de o lună prevăzut de art. 365 alin. 2 C. pr. civ. este un termen legal, imperativ, absolut şi peremptoriu. Neintroducerea acţiunii în anulare înăuntrul acestui termen are ca efect decăderea din dreptul de a mai formula acţiunea, deşi această sancţiune nu este formulă explicit în lege, dar rezultă din redactarea textului şi din natura termenului. Se admite că, atunci când partea a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei să introducă acţiunea, ea o va putea face în termenul de 15 zile de la încetarea împrejurării.

Competenţa teritorială se determină prin locul unde a avut loc arbitrajul. Instanţa judecătorească va putea suspenda, cu sau fără cauţiune, executarea hotărârii arbitrale atacate. În cazul în care instanţa va admite acţiunea şi va anula hotărârea arbitrală, ea se va pronunţa şi în fond, în limitele convenţiei arbitrale, dacă litigiul este în stare de judecată. Dacă este nevoie de administrarea de noi probe, instanţa se va pronunţa după ce acest lucru s-a realizat. În acest caz, hotărârea de anulare nu va putea fi atacată decât odată cu hotărârea asupra fondului cauzei. 34 CSJ, s. com., dec. nr. 1272/1997, Dreptul 2/1998, p. 134 35 CSJ, s. com., dec. nr. 407/ 27 ianuarie 2000, Dreptul 7/2001, p. 21336 CSJ, s. com., dec. nr. 1245/ 8 mai 1997, RDC 6/1999, p. 122 – 124

17

Singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii instanţei judecătoreşti este recursul (art. 365 – 366 C. pr. civ.).

În practică s-a decis că reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor arbitrale este de ordine publică şi nesocotirea dispoziţiilor legale este sancţionată cu nulitatea absolută37. Ca urmare, cuprinderea în Regulamentul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Galaţi, a unei căi de atac – cererea de rearbitrare – neprevăzută şi contrară dispoziţiilor legale aplicabile, conform Codului de procedură civilă, este lovită de nulitate. Dreptul de dispoziţie al părţilor, în a supune litigiul unei instanţe de arbitraj, este condiţionat de respectarea normelor de ordine publică, de principiile fundamentale ale procesului civil. Reglementare din Codul de procedură civilă, privind căile de desfiinţare a hotărârii arbitrale este imperativă, orice altă prevedere contrarie, cuprinsă într-un act de aplicare a normelor de drept comun, fiind nulă. De asemenea, este de reţinut că aplicarea clauzei compromisorii la care părţile au convenit, este limitată de art. 5 Cod civil, care interzice orice derogare de la legile ce interesează ordinea publică şi bunele moravuri. Se reţine deci că art. 44 din Regulamentul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Galaţi – ce prevedea cererea de rearbitrare, drept cale de atac a hotărârii arbitrale – încalcă ordinea publică, normele imperative privind căile de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale, în reglementarea dată de Codul de procedură civilă.

4. Recursul împotriva hotărârii date de instanţa acţiunii în anulare.

Deşi, potrivit art. 304¹ C. pr. civ. recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu mai poate fi atacată cu apel nu mai este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele, se consideră că motivele de recurs trebuie circumstanţiate, judecătorii fiind obligaţi să ţină seama şi de limitele în care s-a desfăşurat judecata în faţa tribunalului arbitral şi a instanţei investite cu judecarea acţiunii în anulare. În recurs se vor aplica dispoziţiile Titlului V, Capitolul I din C. pr. civ., deoarece normele de procedură referitoare la arbitraj nu conţin dispoziţii derogatorii în această privinţă.

37 CSJ, s. com., dec. nr. 1914/ 14 mai 1998, RDC 1/2000, p. 118 – 119

18