procedeul craul

7/21/2019 Procedeul Craul

http://slidepdf.com/reader/full/procedeul-craul-56d98b4edcf1c 1/6

1. PROCEDEUL CRAUL

1.A Descrierea tehnicii miscarilor de brate

Mişcările de braţe

Din punct de vedere biomecanic, în procedeul craul braţele (membrele superioare) lucrează

alternativ ciclic. Alternanţa presupune că, atunci când un braţ vâsleşte, celălalt revine prin aer.

Parcurgerea completă cu fiecare braţ a unui drum acvatic şi a unuia aerian constituie un ciclu de

braţe.

Braţele au rol propulsiv, mişcările desf ăşurându-se predominant lateral şi pe verticală, cu deplasări

minime spre înapoi. Propulsia este astfel dominată de forţa portantă şi nu de forţa de rezistenţă.

Structura globală a acţiunii braţelor este:

a) drumul acvatic, propulsiv, include trei faze:

- intrarea braţului în apă şi prinderea apei. Braţul pătrunde înainte, având cotul în uşoară flexie.

Mâna, înclinată aproximativ 30-40°, “taie” suprafaţa apei; degetul mare ia primul contactul cu apa.

Urmează extinderea cotului şi alunecarea braţului înainte, sub apă. Apoi, se prinde apa în căuşul

palmei – se realizează sprijinul pe apă;

- tracţiunea se execută pe un traseu semicircular, descris spre exterior şi în jos, spre interior şi în sus,

cu deplasări minime spre înapoi. Acţiunea este iniţiată prin flexia progresivă a pumnului şi cotului.

Această acţiune se finalizează când mâna ajunge la nivelul medianei corpului, respectiv când între

braţ şi corp există un unghi de 90°, iar între antrebraţ şi braţ de aproximativ 100-110°;

- împingerea continuă tracţiunea pe un traseu aproape inversat, “în oglindă”. Palma presează apa în

exterior, în jos şi spre înapoi, prin extinderea cotului şi deplasarea braţului lângă corp, cu palma

orientată spre coapsă;

b) drumul aerian – revenirea, presupune ieşirea braţului din apă, întâi cu degetul mic. Braţul este

deplasat peste apă cât mai aproape de corp, cu cotul uşor flexat.

Pe durata vâslirii este descris un parcurs sinusoidal, asemănător literei “s”.

Vâslirea este uniform accelerată şi se realizează cu “cotul înalt”, peste nivelul mâinii.

Acţiunile braţelor sunt favorizate de răsucirea corpului în axul longitudinal. Astfel, umărul braţuluicare vâsleşte este coborât, iar celălalt este ridicat peste apă. Dacă se răsucesc doar umerii, iarşoldurile şi membrele inferioare sunt menţinute în poziţie plană, corpul este tras de forţa inerţială înafara liniei de înaintare.

Greşeli

a) la intrarea braţului:

- pătrunderea braţului uşor în exterior – modifică aliniamentul lateral;



-introducerea mâinii lângă cap – produce o contraforţă la extinderea braţului sub apă şi scurtează

tracţiunea;

- plesnirea braţului sau a mâinii pe apă – creşte turbulenţa de suprafaţă şi rezistenţa valurilor,

determinând şi dragarea unei cantităţi inutile de aer;

-întinderea pronunţată a braţului înainte, sau introducerea sa în interior, peste linia mediană a

corpului – modifică aliniamentul prin deplasarea în lateral a bazinului şi picioarelor, generând o

înaintare şerpuită.

b) pe vâslire:

-relaxarea articulaţiei pumnului – mâna nu exercită presiune pe apă, ea fiind în uşoară extensie;

-coborârea cotului – antebraţul şi palma nu vâslesc;

-vâslire cu cotul extins – modifică aliniamentul orizontal, determinând înălţarea şi apoi coborâreacorpului;

-scoaterea braţului prea devreme din apă – scurtează împingerea şi, în compensaţie, măreşte ritmul

mişcărilor;

-se răsucesc doar umerii în ax – membrele inferioare sunt deplasate în lateral;

-orientarea palmei în sus la finalul împingerii – coboară bazinul;

c) pe drumul aerian:

- extensia cotului – corpul se scufundă

1. B Descrierea tehnicii miscarilor de picioare

Mişcările de picioare

Aceste structuri motrice, numite şi lovituri sau bătăi, permit înălţarea sportivului pe apă, facilitând înaintarea. De asemenea, menţin echilibrul corporal şi aliniamentul lateral, corectând deplasările înplan orizontal generate de alternanţa mişcărilor de braţe.Bătaia picioarelor asigură într-o oarecare măsură şi propulsia. Deşi picioarele nu sunt plasate într-o

poziţie de împingere a apei spre înapoi, ele asigură în acelaşi fel portanţa ca şi coada unui delfin. Cu

toate că mişcările cozii sunt realizate pe verticală, ele creează o diferenţă de presiune (pozitiv

dedesubt şi negativ deasupra), care generează portanţă, propulsând delfinul înainte. Având în vedere

consumul energetic de patru ori mai mare al picioarelor decât cel al braţelor, această sarcină

propulsivă este preluată preponderent de segmentele superioare.Acţiunea picioarelor (membrelor

inferioare) este alternativă şi se realizează în plan vertical.

Este iniţiată din articulaţiile coxofemurale şi se execută în două faze:

a) descendentă, cu rol de înălţare. Se desf ăşoară prin flexia activă a şoldului (m. iliopsoas, drept

anterior, drept intern şi sartorius), flexia pasivă a genunchiului şi extensia gleznei (prin presiunea

apei). În punctul final, când coapsa începe deplasarea în sus, gamba continuă mişcarea spre fundul

piscinei prin extinderea genunchiului şi “biciuirea” apei, în principal cu partea dorsală a piciorului;



b) ascendentă, sau pregătitoare, cu rol de învingere a inerţiei loviturii descendente, prin schimbarea

direcţiei de mişcare în sus, f ără efort muscular excesiv. Se execută prin extinderea simultană a

şoldului şi genunchiului. Finalul acţiunii presupune “spargerea” suprafeţei apei cu călcâiul.

Amplitudinea mişcărilor variază între 30 şi 50 cm, fiind determinată de constituţia înotătorului şi de

ritmul loviturilor.

Mişcările se realizează cu gleznele relaxate şi picioarele în uşoară inversie (adducţie, supinaţie,

extensie).

Faza descendentă este accentuată.

Greşeli

a) în faza descendentă:-flexia gleznei – limitează suprafaţa de presiune pe apă;

- hiperflexia şoldului – coapsa se deplasează spre verticală;

b) în faza ascendentă:-flexie pronunţată a genunchiului – gamba este scoasă din apă, lovitura descendentă consecutivă

fiind realizată parţial în aer;

c) pe mişcarea în ansamblu:-execuţie la o adâncime prea mare;

-mişcări cu frecvenţă mare şi amplitudine mică;

-mişcări neregulate sau sacadate;

-acţiuni iniţiate din articulaţiile genunchilor – se depărtează doar gambele în plan sagital;

-menţinerea genunchilor în extensie – determină încordarea întregului membru inferior.

1. C Coordonarea brate-picioare-respiratie

Coordonarea braţe-picioare

În general, se execut ă şase băt ăi la un ciclu de braţ e. Pe fiecare braţ sunt executate trei lovituri. Sunt

accentuate prima şi a patra lovitură.

În probele lungi se coordonează două şi mai rar patru băt ăi la un ciclu de braţ e. În aceste coordonări

de compromis, deşi corpul este mai scufundat şi viteza de deplasare mai mică , energia este mai bine

economisit ă. Efortul este redus deoarece picioarele, mari consumatoare de oxigen, lucrează cu

frecvenţă mai mică. De asemenea, coborârea diafragmei în inspiraţ ie este mai puţ in inhibat ă de

contracţ ia drepţ ilor abdominali ce însoţ eşte de regul ă mi şcarea picioarelor.

Sportivii care revin cu braţ ele prin lateral prefer ă o coordonare cu două băt ăi încruci şate la un ciclu

de braţ e. Astfel sunt diminuate pendul ările laterale ale şoldurilor, generate de modificările

aliniamentului lateral. Amplitudinea loviturilor este mare şi favorizează r ăsucirea corpului.



1.D Startul si intoarcerea simpla ( faze)

A. Startul

Plonjarea în apă, startul, este un element tehnic spectaculos, care a apărut odată cu întrecerea

sportivă.

Acest element a evoluat în vederea scurtării timpului dintre semnalul de pornire şi desprinderea din

blocstartul competiţional.

Până în anii ’60 startul se desf ăşura cu balansarea braţelor pe un arc de cerc de aproximativ 360°. De

atunci, “avântarea” lor s-a realizat cu amplitudine de numai 180°, sau chiar mai mică, până la 30°.

De exemplu, startul “smuls” se realizează cu o balansare a braţelor de amplitudine medie

(aproximativ 120°). Acest start presupune scurtarea elanului cu braţele, “furând” fazei zecimi de

secundă preţioase, care au contribuit în timp la doborârea recordurilor.

Fazele startului, pentru orice procedeu de start sunt:a.pozi ţ ia pe blocstart;b.elanul;c.drumul aerian;d.pătrunderea în apă ;e.lucrul în imersie şi revenirea la suprafaţă.

Poziţia pe blocstart este cu faţa spre piscină şi corpul înclinat. Genunchii sunt semiflectaţi. Picioarelesunt depărtate la lăţimea umerilor şi în uşoară adducţie (vârfurile apropiate – călcâiele depărtate), iardegetele prind cu faţa plantară marginea anterioară a blocstartului. Braţele sunt relaxate lângă corpsau orientate înainte-jos. Privirea este îndreptată spre apă şi bărbia uşor coborâtă.

Elanul se realizează prin extinderea energică a spatelui şi avântarea braţelor înainte-sus lângă cap. Se împinge în marginea blocstartului, proiectând corpului spre apă.

Drumul aerian se execută menţinând coloana în rectitudine. Pentru a plonja “în arc” este necesară

coborârea bărbiei şi uşoara flexie a şoldurilor după atingerea celui mai înalt punct al zborului.

Acum traiectoria centrului de greutate nu mai poate fi modificată. Se poate schimba doar poziţia

segmentelor, însă cu efecte negative asupra lungimii zborului. În concursul preolimpic desf ăşurat la

Moscova (1980), înotătorii ruşi au încercat accelerarea zborului prin mişcarea picioarelor în aer, dar

această execuţie nu şi-a dovedit eficienţa.

Intrarea în apă se realizează sub un unghi cât mai mic faţă de suprafaţă. În locul unde pătrund mâiniletrebuie să intre întregul corp. “Plonjarea în arc” este preferabilă “plonjării orizontale”, care produce

turbulenţă.

Lucrul sub apă asigură revenirea la suprafaţă. După o scurtă alunecare, picioarele bat pentru

înălţarea corpului. Urmează o vâslire cu un singur braţ şi ridicarea capului pentru atingerea nivelului

apei.

Greşeli

a) în poziţia iniţială:- extensia sau flexia pronunţată a genunchilor – reacţie musculară necorespunzătoare la semnalul destart;



-degetele picioarelor nu prind marginea blocstartului – posibila alunecare sau dezechilibrare;

b) la elan:-mişcări inutile cu braţele – întârzie desprinderea;

c) în zbor:

- extinderea gâtului şi/sau spatelui – coboară trenul inferior, intrarea realizându-se “pe burtă”, în

echer, sau mai întâi cu picioarele;

d) la intrarea în apă:-plonjare orizontală, când membrele, pieptul şi bazinul pleznesc apa în locuri diferite – creează turbulenţă de suprafaţă şi reduc viteza;

e) în faza lucrului sub apă şi la revenire:

-mişcări de picioare executate prea devreme sau prea târziu – nu este valorificată alunecarea înimersie;

-vâslire prematură cu primul braţ – scade viteza iniţială.

B. Intoarcerea

Reprezintă o schimbare a direcţiei de deplasare. La unele probe, în funcţie de lungimea bazinului (25

sau 50 m), trebuie să se parcurgă mai multe lungimi, ceea ce implică schimbarea direcţiei de înot, o

dată sau de mai multe ori, cu 180°.O întoarcere integrată tehnic asigură reducerea minimă a vitezei

de înot.

Indiferent de procedeul în care se înoată, fazele întoarcerii sunt:

a. atacul peretelui;b. întoarcerea propriu-zisă ;c. împingerea de la perete şi alunecarea;d. lucrul sub apă şi ieşirea la suprafaţă.

Din dorinţa de a realiza performanţe de excepţie, marii înotători au contribuit pe parcursul anilor la

perfecţionarea acestui element tehnic. În prezent sunt cunoscute întoarceri mai mult sau mai puţin

complicate, dintre care amintim întoarcerea simplă şi prin rostogolire.

Întoarcerea simplă

Atacul peretelui se realizează prin oprirea vâslirilor. Un braţ este orientat înainte şi reprezintă braţulde atac, iar celălalt înapoi, lângă coapsă, asigură sprijinul pe apă. Capul este ridicat şi privirea

orientată către perete.

Întoarcerea efectivă presupune răsucirea rapidă a corpului către braţul de sprijin, cu picioarele

grupate sub corp. Pe parcursul acestei acţiuni se inspiră şi se trece în sprijin pe perete. În finalul

răsucirii în ax a corpului, braţul de atac este “aruncat” către cel de sprijin, iar corpul se scufundă

complet.

Împingerea de la perete şi alunecarea preced lucrul sub apă şi revenirea la suprafaţă, care se

realizează în acelaşi mod ca la start.

Greşeli



a)la atac:-oprirea mişcărilor de braţe mult prea devreme – pierderea vitezei iniţiale;-atacul peretelui cu cotul flexat – creşte rezistenţa la înaintare, iar gruparea la perete este dificilă;

b) la întoarcere:

-sprijinire pe marginea bazinului – determină pierderea inerţiei de mişcare la gruparea picioarelor;

-sprijin unipodal pe perete – reduce forţa de împingere;-gruparea picioarelor f ără răsucirea corpului, efectuată doar prin flexia pronunţată a şoldurilor –

împingere în decubit dorsal;-sprijin prea sus sau prea jos pe perete – împingere neparalelă cu nivelul apei;-întoarcere cu faţa scufundată – este scurtată faza următoare din nevoia de oxigen;-întoarcere f ără atingerea peretelui – greşeală regulamentară;

c) la împingere şi în alunecare:

-împingere într-un singur picior – scade forţa de împingere;Aceste greşeli modifică în sens negativ aliniamentul orizontal, determinând creşterea rezistenţei la

înaintare.

Exercitii:

-pe uscat, exercitii pregatitoare pt atacul peretelui ( din mers imitarea miscarilor de brate si ataculperetelui-intoaceri la perete , din stand pe un picior , cu mana sprijinita pe perete. Se imita intoarcerea propiu-zisa prin rotarea corpului cu 180 grade-din culcat pe o saltea executarea unor rasturnari specific intoarcerilor

procedeul craul

Documents