Problema credinţei la personajul lui Agârbiceanu din

romanul: Legea minţii

Ion Agârbiceanu: Date biografice

Ion Agârbiceanu s-a născut în comuna Cenade la data de 12 septembrie 1882, pe

teritoriul judeţului Alba. Satul este poziţionat într-un ţinut deluros, cu multe păduri, iar

după descrierea lui Agârbiceanu locuitorii acestui sat erau, alături de români, care

constituiau majoritatea, ţigani, şi saşi.1

Tatăl lui Agârbiceanu era originar din zona Sibiului, dintr-un sat numit Agârbiciu.

Atunci când s-au mutat în Cenade, numele de Boaru, pe care îl avea familia sa a fost

înlocuit cu cel de Agârbiceanu, pentru a arăta originea noului venit. Vasile Boaru, bunicul

lui Ion Agârbiceanu a avut un fiu, Nicolae Agârbiceanu care a studiat câteva clase în zona

Sibiului la nişte rude de ale tatălui său. S-a căsătorit ulterior cu Ana, şi au avut opt copii,

dintre care patru au fost băieţi şi patru au fost fete. Ion a fost al doilea copil al familiei.

Mama lui Ion, nu a apucat să facă şcoală dar iubea momentele în care soţul ei îi citea, şi

era de asemenea caracterizată ca fiind o femeie credincioasă şi se opunea împărţirii

sociale a oamenilor pe care o considera a fi nedreaptă.

Ion Agârbiceanu şi-a petrecut întreaga sa copilărie în cadrul acestui sat, în

mijlocul naturii. Pentru multe din scrierile sale satul a reprezentat un punct de pornire, iar

prima sa şcoală a fost satul. Păstoritul a fost o activitate care i-a ţinut ocupate zilele

copilăriei. Izvorul imaginaţiei sale se regăsea în sălbăticia pădurii şi a perioadei petrecute

în liniştea câmpului.

A urmat şcoala primară din Cenade, unde a făcut primele două clase, iar apoi a

continuat studiile la Blaj, unde a făcut şi liceul. La Blaj întâlneşte mediul care îi va face

cunoscută lectura. Un important rol în deschiderea pentru lectura a viitorului scriitor l-a

avut povestitorul Minea, ungur la origine dar care stăpânea foarte bine limba română, şi

din povestirile căruia se desfătau de fiecare dată şcolarii din Blaj.

În calitate de licean Ion Agârbiceanu a făcut pasiune pentru scrierile lui:

Negruzzi, N.Gane, Creangă, Slavici, Duiliu Zamfirescu, Vlahuță, alături de poezia lui:

1 Introducere la Ion Agârbiceanu, Necesitatea din care a apărut ASTRA (1936)***, în Conferinţele Astrei:, Nr 7/2007, Sibiu, p. 5.

Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, şi cu precădere a lui Coșbuc, care la acea vreme era

un poet “la modă”. Toate aceste scrieri şi în special poezia au dezvoltat simţul liric al

liceanului şi au exploatat dragostea sa pentru poezie. La societatea de lectură a elevilor,

se citesc primele lui încercări în versuri, dintre care unele vor înfrunta publicitatea

apărând în săptămânalul blăjean Unirea. Tânărul poet se simte astfel încurajat să continue

acest traseu al versurilor şi în acest fel apar alte creaţii lirice ale acestuia în publicaţii

ardelene precum: Gazeta Transilvaniei, pe care le semnează cu pseudonimul Alfius. Cu

toate că prin publicarea creaţiei lirice intitulată Legenda slavă, în revista Sămănătorul,

pare să se fi dedicate în întregime poeziei, parcursului său literar pare să demonstreze

altceva.2

         După terminarea liceului, la Blaj, fiul lui Nicolae Agârbiceanu din Cenade este

trimis la seminarul Teologic Central din Budapesta. Pentru acesta studiile pe care le

întreprinde pe parcursul a patru ani de zile, par foarte aride şi lipsite de sinceritate, fiind

în schimb încărcate de formalism. Această idée o va exprima mai târziu şi în romanul

Legea minţii prin intermediul personajului Andrei Pascu, care este prezentat urmând

acelaşi traseu educaţional: şcoala şi liceul la Blaj, apoi seminarul teologic la Budapesta.

Ion Agârbiceanu e nevoit, de aceste împrejurări, să renunțe la dragostea sa pentru lectură.

Setea acestuia pentru literatură îi era astâmpărată doar de puţinele reviste în limba

română la care putea să aibă acces în cadrul seminarului, deoarece aici nu era nici o

bibliotecă cu cărţi în limba română.

Ion Agârbiceanu: preotul-scriitor transilvan

Din punct de vedere spiritual anii de şcoală petrecuţi la Blaj au avut un rol decisiv

în formarea omului Ion Agârbiceanu. La sfârşit de secol XIX, Blajul încă mai purta

amprenta glorioasă a Şcolii Ardelene, a contribuţiei pe care au adus-o cărturarii

paşoptişti, şi a lui Inochentie Micu-Klein.

În romanul sau Licean…odinioara, care constitue cea mai cuprinzătoare şi precisă

scriere despre Scolile Blajului de altădată, Ion Agărbiceanu se autoportretizează sub

imaginea lui Ionică Albu. Acesta era un elev bun şi silitor, distins şi respectuos, precum

şi-l aminteste şi soţia lui, Maria Aurelia Radu, în câteva rânduri de scrisoare care au

2 Ibidem, p. 6.

2

rămas memorabile: „Îl ştiam de când trecea pe la poarta noastră din strada Lungă, cu

ţipăul în mâna ridicată, joia, când li se împarţea în curtea Mitropoliei această distincţie

elevilor eminenţi. Eu eram de vreo 6-7 ani, el în liceu. Un baieţel frumos în ţundrica lui

sură, foarte demn şi conştiu de importanţa distincţiei lui.”3

În timp ce era la Blaj se hotărăşte să urmeze cariera preoţească. Preoţia se bucura

de o mare cinste din partea românilor ce trăiau pe teritoriile transilvănene. Sub imaginea

preotului va apărea portretizat în marea parte a operelor sale. El a fost şi va rămâne prin

creaţia sa un preot de ţară care participă la muncile aspre ale pământului şi care are mare

dragoste pentru minunile pe care le creează natura şi în mijlocul căruia îi va fi de fiecare

dată drag să se întoarcă. Prin formaţia sa se vrea a fi un preot descendent al cărturarilor

de renume ai Şcolii Ardelene, fiind prin scrierile sale un fel de “luminător al satelor” pe a

căror credincioşi i-a indrumat de-a lungul vieţii sale. A fost preot la Bucium-Sasa, în

Apuseni, la Orlatul din Marginimea Sibiului şi protopop al Bisericii Greco-Catolice din

Cluj.

Cel care avea să determine devotamentul seminaristului budapestan pentru

scrierile în proză a fost Mihail Sadoveanu, o tânără speranţă pentru acea vreme, care

publica în revista Semănătorul. La Semănătorul mai publicau în acea vreme şi I.

Ciocârlan și Sandu-Aldea, dar creţia acestora nu a produs un asemenea impact asupra

tânărului Agârbiceanu precum a făcut-o creaţia sadoveniană. Apariţia revistei Luceafărul

la Budapesta, a dat acestuia ocazia de a publica primele sale schiţe în proză. Acestea sunt

primite cu mare entuziasm de cititorii români. Primele sale scrieri în proză au fost: Hoțul,

Căprarul, Cula Mereuț, Mistrețul.

Agârbiceanu nu povesteşte doar de dragul povestitului, ci încearcă să arate prin

scrierile sale o modalitate de a găsi adevărata cale ce trebuie urmată în viaţă. Prin opera

sa, prin intermediul personajelor pe care le creează, el reflectă parcursul cotidian al

omului de rând, văzut de cele mai mlte ori prin prisma credinţei şi a tentaţiilor ce aduc

omul în pragul deciziilor fundamentale ale vieţii. Creonarea personajelor are la bază

conviingerile sale despre viaţă şi se suprapun de cele mai multe ori peste trăsăturile

oamenilor pe care i-a întâlnit de-a lungul vieţii sale. Se poate spune că scopul principal al

scrierilor sale este unul mântuitor, după principiile evanghelice.

3 Ion Buzaşi, Ion Agârbiceanu şi AGRU, în Revista Studia Theologica VII, 2/2009, Cluj-Napoca, p. 81

3

În special romanele Arhanghelii, Legea trupului, Legea mintii, Stana, Biruinta

sunt opera ce par a avea scopul de a evidenţia anumite porunci fundamentale de care

trebuie ţinut cont atunci când se doreşte urmarea unei vieţii în Hristos. S-a vorbit în

schimb foarte puţin despre latura creştină a operei lui Agârbiceanu, fiind în schimb

catalogată într-un mod exagerat, o operă sociologică. Romanele sale fiind considerate de

foarte mulţi o redare fidelă a anumitor aspecte ale vieţii de început de secol XX. Blaga, în

schimb, l-a numit pe Agârbiceanu „Sfânt părinte al literaturii noastre”.

Personajele lui Agârbiceanu

Personajele lui Agârbiceanu nu sunt doar nişte ţărani idilici. Personajele lui Ion

Agârbiceanu, la fel ca şi cele ale lui Gala Galaction au încălcat atât legea divină cât şi cea

umană iar repercusiunile nu au încetat să apară. Fiecare dintre cei care au încălcat una

dintre aceste legi, sau chiar pe ambele, deoarece acestea sunt într-o mare măsură legate

între ele, au ajuns în final să plătească destul de scump greşeala comisă. Şi pentru că

personajele par a fi desprinse din realitate, iar viaţa înfăţişată în aceste povestiri şi nuvele

e aidoma vieţii în general, cu bune şi cu rele, e uşor de sesizat că acelaşi lucru i s-ar putea

întâmpla oricui în momentul în care n-ar ţine seama de buna-cuviinţă şi de decenţă.

Rămâne la fel de interesant faptul că în contextul literar al secolului XX, foarte dominat

de etic, atât Gala Galaction, cât şi Ion Agârbiceanu păstrează totuşi perspectiva estetică -

fiecare scriere în parte având un farmec propriu, care a rămas nealterat până astăzi.

Precum Slavici, Agârbiceanu prezintă personajele demonice, ca fiind încătuşate

de nişte drame sufleteşti puternice. Sunt un fel de suflete rătăcite care dispreţuiesc

aspectele morale legate de viaţa creştină şi care în final sunt surse de echilibru. “ Dar mai

numeroase sunt chipurile de oameni simpli, batrâni si batrâne mai ales, care au puritatea

unei vieţi creştine patriarhale, atât de fireşti, încât oameni şi locuri par desprinşi dintr-o

legendă biblică. E semnificativ că printre scrierile postume ale părintelui Agârbiceanu a

rămas tocmai Cartea legendelor, care s-a voit iniţial o Mică Biblie, o Biblie povestita pe

întelesul copiilor, dar pornind de la nucleul epic din Sfânta Scriptura, scriitorul a

dezvoltat povestiri de o mare prospeţime şi savoare narativă.”4

4 Ibidem, p. 82.

4

Mesajul care transpare în cadrul naraţiunilor lui Agârbiceanu, şi care este transmis

cu mare devotement prin intermediul personajelor sale este acela că numai prin credinţă

şi efort personal omul se poate ridica deasupra instinclelor sale şi numai astfel omul poate

vedea adevărata frumuseţe a vieţii. Cred că se poate afirma cu uşurinţă că acest mesaj

transmis cu atâta precizie în cadrul operei sale va avea un impact asupra cititorilor încă

mult timp de acum încolo.

Agârbiceanu a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori din Transilvania. A fost

adeseori pus în rândul scriitorilor: Andrei Mureşeanu, Coşbuc şi Goga. Dintre scrierile

sale nu se află la rang de cinste doar creaţiile artistice ci şi ci cele cu caracter exegetic.

Acestea ocupă un număr însemnat în cadrul scrierilor sale.

Ca preot-scriitor, Agârbiceanu s-a îngrijit să facă pentru credincioşii săi o opera

de catehizare prin scris. A fost membru al Astrei, în conducerea Asociaţiei pentru Cultura

si Literatura Poporului Român din Transilvania.

Legea minţii: Andrei Pascu

Romanul Legea minţii a fost intitulat iniţial Povestea altei vieţi, şi a vrut să fie o

replică dată scrierii sale intitulată Povestea unei vieţi, şi care avea să fie cunoscută

ulterior sub numele Legea trupului. Trăsătura comună celor două romane este faptul că

ambele sunt romane biografice. Personajele principale ale celor două romane urmează un

traseu diferit, unul dintre ei alegând să nu cadă pradă păcatului şi să reprezinte victoria

minţii asupra trupului, pe când celălalt se dovedeşte a fi mai uşor de „corupt” şi începe să

cocheteze cu păcatul, căzând pradă tentaţiei. Andrei Pascu, personajul central al

romanului în discuţie, nu cade în mrejele instinctelor sale, a legii păcatului care era

înscrisă şi în firea sa, la fel ca şi în cazul lui Ion Florea, eroul romanului Legea trupului.

Andrei Pascu este un suflet tare, un adevărat exemplu, pus într-o antiteză distantă

cu tânărul avocat din romanul menţionat anterior. În cuprinsul romanului se urmăreşte

traiectoria întregii vieţii de la anii de şcoală până în punctul de autodesăvârşire a

personajului central.

Romanul este alcătuit din trei părţi, intitulate în ordinea prezentării lor: Seminarul,

Satul şi Oraşul. Prima parte debutează cu o secvenţă rurală în care este prezentat eroul

principal în faţa unui moment decisiv, acel al alegerii profesiei. Părinţii sunt cei care ar

5

dori să îl vadă preot, dar ideea de a deveni preot nu este tocmai pe placul lui Andrei. Cu

toate acestea din dragoste pentru părinţi şi pentru a nu ieşi din cuvântul lor, le acceptă

decizia. „Părinţii ar fi voit să-l vadă popă, nu numai din motivul că în seminar n-ar mai fi

cheltuit cu el, ci mai ales pentru bucuria şi mulţumirea ce-ar fi avut-o ştiindu-şi odrasla

lor într-o slujbă aşa de înaltă şi de sfântă.”5 În ciuda acestei dorinţe a lor părinţii nu

doreau să îi provoace nefericire fiului lor: „nu ştiau dacă dorinţa lor este şi dorinţa lui

Andrei, şi fiindcă-l iubeau ca pe ochii din cap, pentru toată lumea nu ar fi voit ca băietul

lor să îşi aleagă o carieră ce nu i-ar plăcea numa ca să le facă lor o bucurie.”6

Despre Andrei se spune în roman că această carieră preoţească „nu-l atrăgea

precum nici o altă carieră, din simplul motiv că nu era lămurit cu sine însuşi, nu ştia ce

vrea, ce i-ar plăcea ...se silea chiar să vadă unele laturi frumoase ale carierei preoţeşti”7

Personajele lui Agârbiceanu sunt portretizate naiv şi simplu într-un stil ce se

apropie de basmul popular: „lelea Ana fusese o frumuseţe, şi ca fată şi ca nevastă tânără,

şi chiar acum cu toate greutăţile unei vieţi muncite peste măsură, erau ceasuri în care se

vedea din portul, din toată înfăţişarea ei o rază aleasă împărătească.”8

În cele din urmă Andrei Pascu ajunge să urmeze studiile Seminarului Teologic de

la Budapesta, unde se întâlneşte cu o serie de interdicţii ce aveau ca ţintă grupul minoritar

al studenţilor români, la care se adaugă jocul fariseismului, pe cale îl percepe ca un fel de

notă definitorie a vieţii de seminar. În calitate de bun observator, Andrei Pascu ajunge la

concluzia că „existenţa omenească e în fondul ei cel mai intim, dureroasă şi tristă, ceva

de care nu va putea râde niciodată, şi simţi o mare milă pentru toţi clericii, pentru toţi

superiorii pentru întreaga viaţă”9. Acest simţământ de milă l-a ajutat să vadă într-o altă

lumină pe toţi cei din jurul lui şi mai presus de atât l-a făcut să se împace pe deplin cu

viaţa de seminar.

Aceste constatări pe care tânărul le face spre sfârşitul vieţii de seminar, apar într-o

uimitoare antiteză cu primele impresii pe care i le-a lăsat, rutina seminarului. Toate acele

absurdităţi se reduceau intr-un adânc sentiment de milă. Acel „locaş al morţii” se

5 Ion Agârbiceanu, Legea minţii, Editura Minerva, Bucreşti , 1976, p. 13.6 Ibidem, p. 11.7 Ibidem, p. 27.8 Ibidem, p.18.9 Ibidem, p. 115.

6

preschimbă prin milă şi evaporarea nevoii de a judeca într-un loc ce l-a făcut să înţeleagă

frumuseţea şi înălţimea misiunii preoţeşti.

Lipsa de sens a vieţii fără Dumnezeu, o sesizează pe deplin în momentul în care

află de căsătoria Dorei Muntean. „Abia, aici îngenunchind simţi cât îi e de mare durerea,

şi înţelese încă o dată cât de profun tristă e viaţa omului şi cât de nepreţuit e în astfel de

clipe sentimentul contactului cu eternitatea”10.

Pe măsură ce Andrei conştientizează faptul că vrea să devină preot, se nasc o serie

de întrebări în inima sa, întrebări legate de importanţa cultivării maselor de amestecarea

lui Dumnezeu în lume, în ordinea materială a lucrurilor. Răspunsul la aceste valuri de

întrebări îi vine pe neaşteptate sub forma unui singur cuvânt: credinţa. „Credinţa!

Evoluţia culturală, ridicarea spre culmi a omenirii, trăbă să meargă mână-n mână cu

credinţa într-un ideal suprem şi veşnic”11.

La sfârşitul vieţii de seminar, tânărul trece printr-o criză sufletească, specifică în

acea vreme tinerilor intelectuali, iar pe măsură ce străbate această stare ajunge să se

dezlipească de convingerile socialiste şi să devină, fără vreun temei aparent solid, adept

al mişcării poporaniste.

În cea de-a doua parte a romanului, Andrei ajunge preot într-un sat numit Măgura,

sat care se asemăna îndeaproape cu Cenade. Treptat tânărul preot devine un adevărat

conducător al populaţiei române unite din comunitate. El îşi asumă dintru început nu doar

rolul de călăuzitor al sufletelor enoriaşilor săi, ci devine un îndrumător de conştiinţe,

dintr-un punct de vedere civic. Preoţia pentru el implică un angajament total faţă de

credincioşii ce i-au fost încredinţaţi; reprezintă o continuă implicare dezinteresată şi un

devotament fără margini. În centrul acţiunii sale se află tot timpul Dumnezeu. Ajunge să

fie, alături de preotul Todoruţ, un apărător al drepturilor românilor în faţa saşilor. El

justifică această încercare a sa de a educa, de a sprijini social pe cei asupriţi, prin faptul

că „neştiinţa şi nepriceperea e primejdioasă, dacă sunt însoţite mai ales şi de patimă.

Hristos a lăsat în lume un singur adevăr şi-o singură Biserică, o turmă şi un păstor. Dacă

Biserica lui Hristos s-a dezbinat de vină nu e adevărul cel nedespărţit al Evangheliei, ci

10 Ibidem, p. 134.11 Ibidem, p. 150.

7

nepriceperea oamenilor, care s-au crezut fiecare pe sine mai cu minte, de vină e mai ales

patima omenească”.12

Lucrul care l-a determinat în a acţiona pentru drepturile românilor a fost

conştientizarea faptului că „a sluji, şi a predica, a propovădui Evanghelia cu cuvântul şi

chiar cu purtarea ta, cu pilda vieţii tale, e prea puţin pentru oamenii aceştia. Îşi mai

dăduse seama că aşteaptă de la preot o activitate care nici nu intră strict în sfera activităţii

preoţeşti, că această activitate nici nu o pretinde poporul, nici împrejurările vieţii, văzute

prin prisma intelectualului şi ainimii sale. Şi deodată pricepu pentru întâia oara adevărul

că preotul trebuie să fie înarmat cu toate armele culturii moderne, cu toate armele

credinţei; nu pentru că poporul nu ar fi mulţumit şi îndestulat cu un popoă cu mai puţină

carte: şi acesta îi poate stâmpăra setea credinţei având o viaţă cinstită, ci pentru ca să fie

el preotul, tare în lupta vieţii, în lupta pentru alţii, poruncită chiar de împrejurările vieţii

văzută prin prisma intelectualului şi inimii unui preot credincios şi cult.”13

Dăruirea sa a adus după sine şi victorii, dar odată cu acestea s-a neglijat şi pe sine.

Tot ce era în jurul său devenise mai important decât persoana sa. În cele din urmă

zbuciumul existenţei îl face să constate că „vreme de un an şi jumătate el se dăruise

intereselor generale, neglijându-le pe ale sale; acum pricepu că şi sufletul său trebuie să

şi-l îngrijească şi că aceasta se poate fără a primejdui lupta pentru alţii. Îşi dădu seama că

oricât de frumoasă e lupta pentru alţii, totuşi sufletul său se îmbogăţeşte neasemănat mai

mult când te bucuri şi pentru tine însuţi, pentru binele şi fericirea ta”14.

Moartea Marioarei, soţia sa, a fost un moment peste care Andrei a trecut cu mare

dificultate. Sentimentul morţii ei, era acel ceva cu care nu s-a putut împăca multă vreme.

În toată această suferinţă a lui Andrei se naşte simţământul de deznădejde, se simte

cuprins de gol şi cu toate acestea ajunge la convingerea că: „sentimentul nenorocirii se

naşte în noi din dorul nostru de infinit, întrucât încercăm să îl atingem în lumea asta

mărginită”15.

În cea de-a treia parte Andrei este transferat la oraş şi este numit protopop. În

această nouă etapă a vieţii, el este pus în situaţia de a alege între sentimentele sale şi

vocaţia sa, sau mia bine zis între a urma legea trupului sau pe cea a minţii. Viaţa îl aduce 12 Ibidem, p. 293.13 Ibidem, p. 209.14 Ibidem, p. 301.15 Ibidem, p. 335.

8

în situaţia de a o întâlni pe Dora Muntean, prietena sa din copilărie, al cărei soţ murise. În

pofida faptului că trecuseră atâţia ani, sentimentele pentru Dora nu au pierit din inima,

încă tânărului, Andrei, ci parcă se intensificaseră. În toată această situaţie care nu e deloc

uşor de manevrat, preotul alege să rămână credincios iubirii soţiei ce murise şi legilor

stricte ale Bisericii. La un moment dat admite existenţa acestui sentiment puternic pentru

Dora şi faptul că pe ea o simte ca şi o parte a sa. Acest sentiment îl face pe Andrei să se

întrebe dacă in acest nou context s-ar putea altera ceva în fiinţa sa. Răspunsul pe care şi-l

dă e un „nu” hotărât: „Nu! Ţinta vieţii lui este aceiaşi!”16

Romanul se sfârşeşte cu despărţirea celor doi. Scrisoarea pe care Dora o trimise

lui Andrei este un semn de adio. Ea se simte neputincioasă în faţa situaţiei şi consideră că

acest Andrei matur: „iubeşte ca zeii” în timp ce ea e o simplă muritoare.

Scrierea lui Agărbiceanu trasează linia unei vieţi care a fost pusă la încercare nu

de puţine ori şi în ciuda acestor provocări pe care adeseori le pune pe seama voii lui

Dumnezeu, găseşte resurse pentru a nădăjdui iar, pentru a merge mai departe.

Concluzii

Timpul istoric este aproximativ acelaşi; spaţiul geografic este cel transilvănean iar

spaţiul de educare a celor doi: Ion Aldea şi Andrei Pascu, este iniţial Blajul. Traseul vieţii

fiecăruia se desparte după acest timp şi spatiu comun: Blajul, care de altfel este comun şi

autorului.

Povestea vieţii lui Andrei Pascu nu urmăreşte redarea spaţiului blăjan, romanul

începând după terminarea studiilor liceale ale acetuia. Lupta pentru drepturile românilor

la unitate şi manifestare liberă este dusă, dar sub forme diferite. Credinţa este însă cea

care îi mână pe amândoi înspre realizarea idealului. Prin credinţa în ceva suprem se

produce eliberarea omului din strânsoare, dispunând de soluţii în rezolvarea problemelor.

16 Ibidem, p. 438.

9

Bibliografie

1. ***, Introducere la: Ion Agârbiceanu, Necesitatea din care a apărut ASTRA

(1936) în Conferinţele Astrei:, Nr 7/2007.

2. Buzaşi, Ion, Ion Agârbiceanu şi AGRU, în Revista Studia Theologica VII, 2/2009,

Cluj-Napoca.

3. Agârbiceanu, Ion, Legea minţii, Editura Minerva, Bucreşti , 1976.

4. Idem, Licean... odinioară, Editura Dacia, 2004.

10