Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Referat

Tema: Probele și mijloacele de probă în

procesul penal

1. Noțiunea și importanța probelor în procesul penal

Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau

informaţii care să conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii,

vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului etc. Datele sau informaţiile care ajută la

rezolvarea cauzei penale sînt furnizate prin intermediul probelor.

Probele sînt elemente de fapt dobândite în modul stabilit de Codul de Procedură

Penală a Republicii Moldova, care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei

infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la

stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei.(art. 93 (1)

CCP)

În dreptul penal, informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său

nu pot fi administrate decât prin intermediul unor mijloace prevăzute de Codul de

procedură penală, denumite mijloace de probă.

După Neagu Ion probele reprezintă acele elemente de fapt, realităţi, întâmplări,

împrejurări care datorită relevanţei lor informative servesc la aflarea adevărului şi

la justa soluţionare a cauzei penale. Probele sunt entităţi extraprocesuale (există în

afara procesului penal), care privesc însă obiectul acestui proces (fapta şi

făptuitorul la care se referă procesul), iar prin administarea lor în desfăşurarea

procesului penal capătă caracter procesual. Prin probe se înţeleg elemente de fapt

care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la

identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor

necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin

intermediul mijloacelor de probă arătate în art.93 aliniatul.2 C.P.P. şi anume:

declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii

civilmente responsabile, martorului; raportul de expertiză; corpuri delicte; procese

verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti;

documentele (inclusiv cele oficiale); înregistrările audio sau video, fotografiile;

constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost

dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea

prevederilor Codului de procedură penală.

Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca

probe numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin

intermediul mijloacelor prevăzute de alin.2 art.93 CPP Republicii Moldova, în

conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi

libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către

instanţa judecătorească.

Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sînt date de fapt

concrete şi sursele de obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi probă

poate fi obţinută din mai multe surse.

în baza analizei teoretice a definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază

următoarele semne, care constituie volumul acestei noţiuni:

a) Probele sânt date concrete;

b) în temeiul datelor în cauză se stabilesc circumstanţe, având importanţă pentru

soluţionarea cauzelor penale;

c) Se obţin din sursele prevăzute de lege;

d) Se acumulează în ordinea prevăzută de lege.

Conchidem deci, că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor

unitar indisolubil al conţinutului (datele concrete) şi forme (sursele de obţinere a

acestor date).

Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a determinat pe unii

autori să afirme, că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O

asemenea opinie pare justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanşat

procesul penal şi pînă la soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului

cauzei sînt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiţiei penale depinde, în

principal, de sistemul probelor. în procesul penal desfăşurat potrivit legislaţiei

Republicii Moldova, fiecărei probe i se acordă importanţa cuvenită în funcţie de

informaţiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.

2. Clasificarea probelor în procesul penal.

În literatura de specialitate probele sînt supuse clasificării, deosebindu-se în

funcţie de diverse criterii. Clasificarea probelor are o importanţă atît teoretică cît şi

practică, ajutînd a înţelege mai profund esenţa probelor clasificate, a le sistematiza

la nivel teoretic, contribuind la perfecţionarea regimului procesual de utilizare a

probelor. Astfel probele pot fi clasificate:

1. După caracterul sau natura lor, probele sunt în sprijinul învinuirii sau al

apărării, devenind astfel:

a. probe în acuzare, care servesc la dovedirea vinovăţiei

învinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor circumstanţe

agravante;

b. probe în apărare, care servesc la dovedirea nevinovăţiei

învinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor circumstanţe

atenuante.

2. După izvorul (sursa originală) lor, probele sunt:

a. probe imediate, obţinute din sursa lor originară, cum ar fi

depoziţia unui martor ocular (se mai numesc şi primare)

(Exemplu - conţinutul declaraţiei unui martor ocular, conţinutul

unui înscris original, conţinutul procesului verbal de examinare

a corpurilor delicte);

b. probe mediate, obţinute dintr-o altă sursă decât cea originară,

cum ar fi: conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ceea

ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită împrejurare

(se mai numesc şi secundare sau derivate) (Exemplu -

conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a

povestit un martor ocular despre o anumită situaţie sau

împrejurare). De regulă, acestea sunt acceptate alături sau în

lipsa probelor imediate.

3. După legătura lor cu obiectul probării, probele sunt:

a. probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau

nevinovăţia învinuitului sau inculpatului, cum ar fi prinderea

făptuitorului în flagrant delict, declaraţia martorului ocular la

săvârşirea faptei etc. (Exemplu - prinderea făptuitorului în

flagrant delict , conţinutul recunoaşterii făptuitorului etc);

b. probe indirecte, care nu furnizeaza informaţii de natură a

dovedi în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului,

însa pot conduce la anumite concluzii coroborate cu alte probe

directe sau indirecte, cum ar fi gasirea unui obiect de o

persoană care nu poate justifica provenienţa acestuia, urma

digitală gasită la locul faptei etc. (Exemplu - găsirea unui obiect

asupra unei persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica

provenienţa obiectului şi prezenţa posesorului obiectului în

apropierea locului sau chiar la locul de unde a fost furat

obiectul respectiv).

4. În funcţie de caracterul purtătorului urmelor infracţiunii probele pot fi:

a. Dacă urmele infracţiunii sînt reflectate în conştiinţa oamenilor

atunci probele prezentate de ei se numesc personale, (exemplu -

declaraţiile bănuitului, învinuitului).

b. Dacă urmele infracţiunii se întîlnesc pe obiectele materiale,

aceste se numesc probe materiale (corpuri delicte)

3. Datele neadmise ca probă în procesul penal

Conform art. 94 C.P.P. al R.M. în procesul penal nu pot fi admise ca probe şi,

prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi prezentate în instanţa de judecată şi nu

pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărîri judecătoreşti datele care au fost

obţinute:

1) prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrîngere,

prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;

2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului,

părţii vătămate, martorului;

3) prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces;

4) de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza

penală;

5) de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;

6) dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;

7) prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;

8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor

prezentului cod;

9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;

10) de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul

respectiv, nu poate confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele

primirii acestuia.

11) prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrşirea

infracţiunii;

12) prin promisiunea sau acordarea unui avantaj nepermis de lege.

Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea

probelor, violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a

prevederilor legii procesuale penale prin privarea participanţilor la proces de aceste

drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt care a influenţat sau a putut

influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a documentului sau a obiectului.

Datele administrate cu încălcările menţionate la alin.(1) art. 94 C.P.P. al R.M.

pot fi utilizate ca probe care confirmă faptul încălcărilor respective şi vinovăţia

persoanelor care le-au admis.

Plîngerile depuse în cursul procesului şi hotărîrile procesuale adoptate nu

constituie probe ale vreunor circumstanţe care au importanţă în cauza respectivă,

ele fiind doar o dovadă a faptului că a fost depusă o plîngere şi a fost adoptată o

hotărîre.

Prevederile alin.(1)-(4) art. 94 C.P.P. al R.M. se aplică în mod corespunzător şi

probelor obţinute în temeiul probelor menţionate la alin.(1)-(4), cu excepţia cazului

în care probele derivate se bazează pe o sursă independentă sau ar fi fost

descoperite inevitabil.

4. Admisibilitatea şi pertinenţa probelor

Una din problemele stringente în orice proces penal este de a stabili dacă

împrejurarea de fapt, scoasă la iveală are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii şi

dacă aceste date concrete sînt de natură să ajute soluţionarea cauzei. Această

problemă se rezolvă din diferite puncte de vedere înaintînd cerinţele admisibilităţii,

pertinenţei, concludenţii şi utilităţii probelor.

Conform art.95 C.P.P. al R.M. sînt admisibile probele pertinente, concludente,

utile administrate în conformitate cu codul de procedură penală. O probă este

admisibilă numai cînd nu contravine unor cerinţe pe care legea le prevede explicit.

Inadmisibilitatea probei decurge din condiţiile art.94 C.P.P. al R.M.

În raport cu contribuţia pe care o au la soluţionarea justă a cauzei, probele pot fi

pertinente sau concludente. Pertinente sînt probele a căror elemente de fapt au

legătură cu faptele sau circumstanţele ce trebuie dovedite într-o anumită cauză

penală. Probele sînt concludente atunci cînd, într-o cauză, contribuie la aflarea

adevărului şi la justa aplicare a legii penale. Orice probă concludentă este totodată

şi pertinentă; nu orice probă pertinentă este însă şi concludentă. Astfel, declaraţia

părţii vătămate despre împăcarea cu inculpatul este o probă pertinentă, întrucît ţine

de cauza penală. Declaraţia în privinţa împăcării nu este o probă concludentă decît

în cauzele referitoare la infracţiuni pentru care Legea procesual penală prevede că

împăcarea înlătură răspunderea penală (art.276 C.P.P. al R.M.).

Probele sînt utile dacă administrarea lor contribuie la soluţionarea cauzei penal

în conformitate cu legea şi adevărul. Pentru a putea servi la soluţionarea cauzei,

proba concludentă trebuie administrată şi este utilă. Cînd însă, fapta care trebuie să

dovedească o cauză este deja dovedită, proba, deşi este concludentă faţă de ceea ce

trebuie să dovedească, devine inutilă, adică nu mai este necesar a fi administrată

(exemplu-într-o cauză penală în care sînt mai mulţi martori oculari, ofiţerul de

urmărire penală, după ascultarea unora dintre aceştia, poate respinge propunerea de

a fi ascultaţi şi alţi martori, apreciind că proba nu mai este necesară, fiind deci

inutilă).

5. Obiectul probaţiunii şi limitele probaţiunii

Prin obiect al probei se înţelege ansamblul actelor şi faptelor ce urmează a fi

stabilite într-o anumită cauză pentru ca aceasta să poată fi just soluţionată.

Obiect al probaţiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificaţia

judiciară din care se poate deduce naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor

juridice civile litigioase.

În literatura juridică nu există un concept unic al obiectului probaţiunii. Unii

autori susţin că obiectul probaţiunii îl formează totalitatea faptelor juridice la care

fac referire părţile în pretenţiile şi obiecţiile lor. Alţii, sunt de părerea că şi alte

circumstanţe pot fi importante pentru soluţionarea justă a cauzelor. Această ultimă

părere o regăsim în art. 117 alin. 1) Codul de Procedură Civilă. Astfel, am putea da

următoarea definiţie:

Obiectul probaţiunii reprezintă ansamblul circumstanţelor de fapt pe care se

întemeiază pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi alte circumstanţe importante

pentru justa soluţionare a cauzei.

În cadrul obiectului probaţiunii se cuprind fapte sau circumstanţe care au

relevanţă asupra fondului cauzei şi fapte sau circumstanţe care privesc normala

desfăşurare a procesului penal.

Aceste fapte şi circumstanţe formează conţinutul art.96 C.P.P.:

1). Faptele referitoare la existenţa elementelor constitutive ale componenţei de

infracţiune precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. în majoritatea

cazurilor, despre săvîrşirea faptei infracţionale este indicat în sesizare sau

declaraţie. Acest lucru nu exclude îns ă necesitatea dovedirii faptului că, într-

adevăr, a avut loc o infracţiune caracterizată prin toate circumstanţele proprii

săvîrşirii ei. Constatarea timpului săvîrşirii infracţiunii permite a o califica corect

atunci cînd el este semn calificant al unei componenţe concrete sau circumstanţă

agravată. Locul infracţiunii are importanţă ca semn obligatoriu al unor componenţe

de infracţiuni (art.287 C.P.P.). Metoda săvîrşirii infracţiunii, la fel ca şi timpul,

serveşte drept semn calificant, cît şi ca circumstanţă agravantă. De asemenea locul

şi timpul infracţiunii permit a constata dacă bănuitul are sau nu alibi. Cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei sînt reflectate în art.35 CP.

2) Circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea

penală a făptuitorului (art.76, 77 CP.) care, conform art.75 C.P., sînt luate în

consideraţie în timpul aplicării pedepselor penale.

3) Datele personale care caracterizează inculpatul şi victima în acest sens

trebuie stabilit care persoană fizică concretă a săvîrşit infracţiunea şi dacă ea este

pasibilă de răspundere penală în virtutea vîrstei stării psihice şi a semnelor

subiectului special.

4) Pentru justa rezolvare a cauzei penale are importanţă stabilirea laturii

subiective a infracţiunii: forma vinovăţiei, scopul şi motivul infracţiunii. Scopul şi

motivul servesc atît în calitate de circumstanţă calificante, cît şi circumstanţe care

agravează sau atenuează răspunderea, în funcţie de componenţa concretă a

infracţiunii.

5) Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune are importanţă pentru

calificarea infracţiunii şi soluţionarea acţiunii civile.

6) Existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii sau

rezultate din infracţiune indiferent de faptul cui au fost ele transmise.

Toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei (art.216 CPP).

De asemenea, urmează să fie descoperite cauzele şi condiţiile care au

contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

Pentru stabilirea obiectului probaţiunii, precum şi a altor împrejurări ce au

importanţă pentru cauza penală, trebuie să fie administrate probe necesare şi

suficiente. Sursele probelor, cantitatea lor necesară şi suficientă, cu alte cuvinte

limitele probaţiunii, sînt determinate de persoana competentă a gestiona cauzele

penale.

Limitele probaţiunii reprezintă o totalitate de probe necesare şi destule prin

intermediul cărora se asigură realizarea cu succes a scopului probaţiunii.

Limitele probaţiunii diferă nu numai în funcţie de specificul cauzei penale, de

persoană care o instrumentează, dar şi de etapa procesului penal. Ne putem

convinge de acest adevăr comparînd fundamentul probator necesar aplicării faţă de

bănuit a măsurii preventive arestul şi fundamentul probator necesar punerii sub

învinuire.

Faptele şi circumstanţele care nu pot forma obiectul probaţiunii

Ca o consecinţă a faptului că, de regulă, infracţiunile se comit sub vălul

clandestinităţii, informaţiile necesare pentru elucidarea tuturor aspectelor cauzelor

penale sînt greu de adunat. Aceasta este principala explicaţie a admiterii oricărei

probe în procesul penal. Sub acest aspect, principiul care călăuzeşte probaţiunea în

procesul penal este acela al admisibilităţii oricărei probe dacă aceasta este

concludentă şi utilă pentru aflarea adevărului. Acest principiu cunoaşte două

limitări: limitări legale şi limitări impuse de concepţiile noastre despre lume şi

societate.

În anumite situaţii, legea interzice expres administrarea de probe în vederea

dovedirii unor fapte sau împrejurări de fapt astfel, potrivit art.170 C.P., în cazul

infracţiunilor de calomnie, proba verităţii celor afirmate sau imputate este

admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost săvîrşită pentru apărarea unui

interes legitim. în sensul acestei dispoziţii legale, în cazul infracţiunilor de

calomnie, proba verităţii este, în principiu, inadmisibilă.

Nu pot intra în obiectul probaţiunii faptele sau împrejurările contrare

concepţiei noastre despre lume şi societate. Nu poate fi admisă, bunăoară, proba că

o anumită persoană a săvîrşit o infracţiune de cerşetorie sau prostituţie, deoarece

nu are suficiente mijloace de trai, ştiut fiind că legea nu permite realizarea de

venituri decît din surse licite.

În lumina dispoziţiilor art.96 C.P.P., în vederea aflării adevărului, organul de

urmărire penală şi instanţă de judecată sînt obligate să lămurească sub toate

aspectele cauza , pe bază de probe.

De la regula fixată sînt şi anumite excepţii, generate de faptul că legea sau

cunoştinţele noastre despre lume şi societate consideră existente sau inexistente

anumite fapte şi împrejurări, nemaifiind necesară dovedirea lor. Conform art.98

C.P.P. se consideră fapte şi circumstanţe care nu trebuie dovedite:

a. Faptele unanim recunoscute;

b. Veridicitatea metodelor de cercetare unanim acceptate în domeniul ştiinţei,

tehnicii, artei şi meseriei moderne.

6. Probatoriul şi administrarea probelor

Procesul probaţiunii este constituit din mai multe etape. Aceste etape sînt

indispensabile pentru procesul probaţiunii, interacţionează şi se desfăşoară într -o

anumită succesiune. Teoria procedurii penale distinge următoarele etape ale

procesului probaţiunii:

1) Acumularea sau colectarea probelor;

2) Fixarea, documentarea probelor;

3) Verificarea probelor;

4) Aprecierea probelor.

1. Acumularea probelor constă în obţinerea datelor de fapt, care se conţin

în sursele prevăzute de lege. Conform art.93 C.P.P. elementele de fapt pot fi

folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobîndite de organul de

urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor codului de

procedură penală. Organul de urmărire penală are dreptul: să cheme orice persoană

pentru a o audia; să efectueze cercetări la faţa locului şi alte acţiuni de urmărire

penală; să ceară de la cetăţeni, întreprinderi, organizaţii, instituţii precum şi de la

persoanele oficiale prezentarea documentelor şi obiectelor, care ar putea contribui

la stabilirea datelor concrete necesare soluţionării cauzelor penale. Probele pot fi

prezentate de asemenea de bănuit, învinuit, procuror, victimă, parte vătămată, parte

civilă, parte civilmente responsabilă de oricare cetăţean sau de o persoană juridică

din iniţiativă proprie. în cadrul efectuării unor acţiuni de urmărire penală

acumularea probelor se subdivide în depistarea, relevarea şi ridicarea lor

(cercetarea la faţa locului).

Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi

admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin

intermediul mijloacelor prevăzute de art.93 aliniatul.2 C.P.P. în conformitate cu

prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau

cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa judecătorească

(art.93 aliniatul 4 C.P.P.).

2. Prin fixarea probelor înţelegem anexarea sau ataşarea lor la dosar în

forma prevăzută de lege. Probele acumulate ca rezultat al efectuării acţiunilor de

urmărire penală sînt fixate în procese verbale. Anexarea corpurilor delicte la

dosarul penal se efectuează printr-o ordonanţă specială, nu înainte ca obiectele

respective să fie examinate cu întocmirea procesului verbal. Conform practicii

stabilite, documentele sînt prezentate la iniţiativa persoanelor juridice sau fizice ori

la solicitarea organului de urmărire penală. Alte metode de fixarea probelor sînt:

înregistrarea audio şi video (art.l 15 C.P.P.), fotografierea, ridicarea amprentelor şi

mulajelor, etc. Aceste din urmă au un caracter facultativ în raport cu procesele

verbale şi se anexează la ele.

3. Toate probele necesită a fi verificate amănunţit, sub toate aspectele şi

obiectiv de către organul de urmărire penală precum şi de instanţa de judecată.

Verificarea include constatarea de corespundere a probelor cerinţelor faţă de ele,

respectării dispoziţiilor procesuale de acumulare şi de fixare a lor, conformarea lor

datelor de fapt - realităţi etc. Verificarea probelor se efectuează prin mai multe căi

şi metode:

a. analizîndu-le;

b. comparîndu-le şi confruntîndu-le cu probele deja acumulate;

c. efectuînd acţiuni de urmărire penală suplimentare pentru a acumula noi

probe care să le confirme sau să le dezmintă pe cele existente.

Analiza probelor reprezintă o examinare multilaterală a fiecărei probe

individuale, fără a o confrunta cu altele.

Compararea este un procedeu de verificare, menit să clarifice concordanţa

probelor. Dacă verificarea probelor stabileşte discordanţa lor, apare necesitatea

înlăturării contradicţiilor existente, fără acest lucru cauza investigată nu poate fi

soluţionată.

4.Verificarea probelor creează premisele necesare aprecierii, evaluării probelor,

care reprezintă un proces cu forme logice de gîndire, orientată spre formarea

concluziilor şi deciziilor, cu alte cuvinte formarea unor convingeri cu privire la

fapta cercetată.

7. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale

procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depus de către organele de

urmărire penală, instanţele judecătoreşti, cît şi de către părţile din proces se

concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi.

Necesitatea şi importanţa aprecierii probelor rezultă din regula că, pentru nici o

instanţă nici un fel de probe nu au forţă probantă prestabilită fără aprecierea lor

(art. 130 alin. 2 Codul de procedură civilă).

Aprecierea probelor se înfăţişează ca rezultatul unui proces de cunoaştere a

realităţii obiective, un rol deosebit în această operă de evaluare şi estimare a

realităţii revenind convingerii organelor judiciare şi conştiinţei lor juridice.

Convingerea organelor judiciare apare ca rezultat al unui proces psihic prin

care elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de

certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, existenţa sau

inexistenţa vinovăţiei făptuitorului etc.

Aprecierea probelor o pot înfăptui şi participanţii la proces atunci când se expun

asupra probelor, în special în cadrul susţinerilor verbale. Acest fel de apreciere

poartă caracter de recomandare, sau, instanţa nu este obligată să tină cont de ea.

Aprecierea autoritară o face instanţa după intima ei convingere, bazată pe

cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor

probelor din dosar în ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege (sat.

130 alin. l Codul de procedură civilă).

În legislaţia autohtonă funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor,

concluzia la care ajung organele judiciare sprijinindu -se de probe care nu au o

valoare dinainte stabilită. Potrivit acestei dispoziţii, aprecierea fiecărei probe se

face de către organul de urmărire penală şi de către instanţa de judecată potrivit

convingerilor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi

conducîndu-se de conştiinţa lor (art.101 aliniatul 2. C.P.P.). În conformitate cu

principiul liberei aprecieri a probelor, orice infracţiune poate fi dovedită prin orice

mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar şi-a format convingerea

că a aflat adevărul în cauza penală.

Fiecare probă se apreciază de instanţă în ceea ce priveşte pertinenţa,

admisibilitatea, veridicitatea, ei, iar toate probele în ansamblu, în ceea ce priveşte

legătura lor reciprocă şi suficienţa pentru soluţionarea cauzei. Ca rezultat al

aprecierii probelor, instanţa este obligată să reflecte in hotărîre motivele

concluziilor sale privind admiterea unor probe, precum şi argumentarea preferinţei

unor probe faţă de altele.

Deosebim următoarele etape ale procesului de apreciere a probelor:

- prealabilă, atunci când instanţa admite anumite probe ca fiind pertinente,

satisface demersurile participanţilor de a administra noi probe, numeşte expertize

suplimentare etc.,

- finală, atunci când instanţa se expune în hotărâre,

- de verificare, atunci când instanţele ierarhic superioare sânt solicitate să

verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii.

8. Mijloacele de probă

Informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său nu pot fi

administrate în procesul penal decît prin anumite mijloace prevăzute anume în

codul de procedură penală, care sînt denumite mijloace de probă.

În concluzie, proba nu poate fi confundată cu mijlocul de probă, pentru că

acesta din urmă constituie o cale legală prin care proba este administrată în

procesul penal.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova distinge în calitate de probe

următoarele mijloace de probe:

· explicaţiile părţilor şi altor persoane interesate,

· depoziţiile martorilor,

· înscrisurile,

· probele materiale,

· înregistrările audio-video,

· concluziile expertului (art. 117 (2) Codul de procedură civilă al RM).

Mijloacele de probă admise în legislaţia procesual penală a Republicii

Moldova sînt prevăzute în capitolul 3 C.P.P. şi anume:

art.103 C.P.P. „Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului";

art.105 C.P.P. „Declaraţiile ... martorului";

art.lll C.P.P. „Declaraţiile ... părţii vătămate";

art.112 C.P.P. „Declaraţiile ... părţii civile şi părţii civilmente responsabile";

secţiunea 6 capitolul 3 C.P.P. „Constatarea tehnico -ştiinţifică şi medico-

legală";

secţiunea 7 capitolul 3 C.P.P. „Expertizele";

secţiunea 9 capitolul 3 C.P.P. "Mijloacele materiale de probă (art.157 C.P.P.

„Documente";

art.158 C.P.P. „Corpurile delicte";

art.163 C.P.P. „Procesele verbale privitoare la acţiunile procesuale";

art.164 C.P.P. „înregistrările sonore sau video, fotografiile şi alte forme de

purtător de informaţie").

Utilizarea mijloacelor de probă în cadrul procesului penal nu se face după o

ordine dinainte stabilită, ci în raport cu ansamblul probelor existente în cauză.

Principiul libertăţii probelor în procesul penal îi corespunde libertatea

mijloacelor de probă, înţeleasă în sensul că deducerea în faţa organelor judiciare a

situaţiilor de fapt care constituie probe se poate realiza prin oricare din mijloacele

de probă prevăzute de lege.

9. Procedeele probatorii

Procedee speciale de descoperire şi ridicare a mijloacelor materiale de probă.

1. Cercetarea la faţa locului (art.118 CPP RM).

În scopul descoperirii şi ridicării urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de

probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au

importanţă pentru cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa

locului a terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor

umane sau de animale(art.118 (1) CPP RM).

Se interzice cercetarea la faţa locului a încăperii sau a domiciliului fără acordul

scris al proprietarului sau al posesorului (art.118 (2) CPP RM).

Organul de urmărire penală cercetează obiectele vizibile, iar în caz de

necesitate, permite accesul la ele în măsura în care nu se încălcă drepturile omului.

În anumite cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală, dacă este necesar,

execută diferite măsurări, fotografieri, filmări, întocmeşte desene, schiţe, face

mulaje şi tipare de pe urme de sine stătător sau cu ajutorul specialistului în materia

respectivă. Locul cercetării poate fi înconjurat de colaboratorii organelor de

menţinere a ordinii publice (art.118 (3) CPP RM).

Obiectele descoperite în timpul cercetării la faţa locului se examinează la locul

efectuării acestei acţiuni şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-

verbal al acţiunii respective. Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se

cere un timp mai îndelungat, precum şi în alte cazuri, persoana care efectuează

urmărirea penală le poate ridica pentru a le examina în sediul organului de urmărire

penală. Pentru aceasta, obiectele şi documentele se împachetează, se sigilează,

pachetul se semnează şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal.

(art.118 (4) CPP RM).

2. Examinarea corporală (art. 119 C.P.P).

Organul de urmărire penală are dreptul să efectueze examinarea corporală a

bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului sau părţii vătămate, cu

consimţămîntul acestora sau în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire

penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie, pentru a constata dacă pe corpul

acestora există urme ale infracţiunii sau semne particulare, în cazul în care pentru

aceasta nu este necesară expertiza medico-legală (art.119 (1) CPP RM).

În caz de infracţiune flagrantă, examinarea corporală poate fi efectuată fără

autorizarea judecătorului de instrucţie, însă, în termen de 24 de ore, el trebuie să fie

informat despre acţiunea efectuată, cu prezentarea materialelor respective ale

cauzei pentru controlul legalităţii acestei acţiuni (art.119 (2) CPP RM).

Dacă este necesar, examinarea corporală se face cu participarea medicului(art.119

(3) CPP RM).

Persoana care efectuează urmărirea penală nu asistă la examinarea corporală

a unei persoane de sex opus dacă este necesară dezbrăcarea acesteia. În acest caz,

examinarea corporală se face de către un medic(art.119 (4) CPP RM).

În cursul examinării corporale sînt interzise acţiuni care înjosesc demnitatea

persoanei examinate sau îi pun în pericol sănătatea(art.119 (5) CPP RM).

3. Examinarea şi exhumarea cadavrului (art.120-121 C.P.P).

Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de

către organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa

acestuia – cu participarea unui alt medic. În caz de necesitate, pentru examinarea

cadavrului se atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la

instituţia de expertiză medico-legală, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni

pierderea, deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părţilor acestuia(art.120 CPP

RM).

Exhumarea cadavrului se face în baza ordonanţei motivate a organului de

urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu înştiinţarea rudelor

(art.121 (1) CPP RM).

Exhumarea cadavrului se face în prezenţa procurorului şi a specialistului în

domeniul medicinei legale, cu anunţarea prealabilă a serviciului sanitar

epidemiologic din localitate (art.121 (2) CPP RM).

După exhumare, cadavrul poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru

efectuarea altor investigaţii (art.121 (3) CPP RM).

4. Reconstruirea faptei (art.122 C.P.P.)

Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces,

precum şi instanţa de judecată, la cererea părţilor, considerînd că este necesar

pentru verificarea şi precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea, integrală

sau parţială, a faptei la faţa locului, cu participarea făptuitorului, prin reproducerea

acţiunilor, situaţiei sau a altor circumstanţe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej,

în cazurile necesare se pot face măsurări, filmări, fotografieri, întocmi desene şi

schiţe. (art.122 (1) CPP RM).

La reconstituirea faptei se interzic acţiuni care înjosesc onoarea şi demnitatea

persoanelor care participă la reconstituire şi a celor din jurul lor sau care le pun în

pericol sănătatea (art.122 (2) CPP RM).

5. Experimentul în procedura de urmărire penală (art.123 C.P.P.).

În scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi

care pot fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor activităţi de

investigaţii, organul de urmărire penală este în drept să efectueze un experiment în

procedura de urmărire penală (art.123 (1) CPP RM).

În caz de necesitate, organul de urmărire penală este în drept să antreneze în

efectuarea experimentului bănuitul, învinuitul, martorul, cu consimţămîntul

acestora, specialistul şi alte persoane şi să utilizeze diferite mijloace tehnice

(art.123 (2) CPP RM).

Experimentul se permite cu condiţia de a nu pune în pericol viaţa şi sănătatea

participanţilor la el, de a nu leza onoarea şi demnitatea lor şi de a nu cauza

prejudiciu material participanţilor (art.123 (3) CPP RM).

6. Ridicarea de obiecte şi documente, (art.126-129 C.P.P.; 131 – 132

C.P.P.).

Este posibil ca anumite obiecte şi documente ce pot servi ca mijloc de probă în

procesul penal să se găsească în posesia unor persoane fizice sau juridice, cazuri în

care organele judiciare trebuie să le ridice pentru folosirea lor la rezolvarea

cauzelor penale. în acest sens în art.126 C.P.P. se arată că organul de urmărire

penală este în drept să ridice obiectele sau documentele care au importanţă pentru

cauza penală dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă

indică exact locul şi persoana la care se află acestea.

Ridicarea de obiecte şi documente este o acţiune procesuală care se deosebeşte

de percheziţie prin aceea că presupune cunoaşterea atît a documentelor sau

obiectelor care au legătură cu cauza penală, cît şi a locului unde acestea se găsesc.

în cazul în care documentele ce necesită a fi ridicate conţin informaţii care

constituie secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind

convorbirile telefonice se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie

(art.126 aliniatul 2 C.P.P.).

Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii se efectuează în baza

ordonanţei motivate a organului de urmărire penală.

7. Percheziţia (art.125,127-129,131-132 C.P.P).

Consacrînd inviolabilitatea domiciliului, codul de procedură penală, în art.12

aliniatul 1, arată că: „Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. în cursul

procesului penal, nimeni nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei

persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele, cu excepţia cazurilor şi modului

prevăzute de Codul de procedură penal".

Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele în

înscrisurile pe care le poate da la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea

unor aspecte ale cauzei penale.

În practică efectuarea percheziţiei se poate impune în mod frecvent în cazul

unor infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin domeniul

„deţinere".

Importanţa percheziţiei ca procedeului de investigaţie a fost subliniată în

literatura de specialitate, unde se arată că percheziţia asigură procurarea unor probe

indispensabile, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei.

Potrivit art.125 al.1 CPP organul de urmărire penală este în drept să

efectueze percheziţie dacă probele acum ulate sau materialele de investigaţie

operativă permit de a presupune întemeiat că într-o anumită încăpere ori într-un alt

loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce au servit la săvîrşirea

infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi alte

obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală.

Percheziţia se poate efectuată şi în scopul descoperii unor persoane căutate,

precum şi a unor cadavre umane sau de animale (art.125 al. 2 CPP).

Organul de urmărire penală poate face percheziţii domiciliare în baza

ordonanţei motivate numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.125 al. 3

CPP).

În caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe

motivate fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se

prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore de la terminar ea percheziţiei,

materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele efectuării

ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni procesuale (art.125

al. 4 CPP)

În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul

de instrucţie confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. în caz contrar, prin

încheiere motivată, recunoaşte percheziţia ca fiind ilegală (art.125 al . 5 CPP).

Legiuitorul, reglementînd percheziţia, a prevăzut anumite ore între care

aceasta poate fi efectuată, precum şi anumite obligaţii pentru cei ce realizează

această acţiune procesuală. Astfel, în art.128 al. 1 CPP se arată că percheziţia este

interzisă de a se petrece în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant.

Conform art.6 C.P.P. „timpul nopţii" - interval de timp cuprins între orele 22.00

şi 6.00; „ timpul zilei" - interval de timp cuprins între orele 6.00 -22.00.

În baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei cu autorizaţia judecătorului de

instrucţie, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să intre în

domiciliu sau în alte încăperi (art.128 aliniatul 2 C.P.P.).

8. Percheziţia corporală, (art.130-132 C.P.P.).

Bibliografie:

1. Neagu Ion, „Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex,

Bucureşti, 2007, pg.346

2.