PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

1. Probele in procesul penal

1.1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal

Noţiune

În vederea constatării existenţei faptelor, a împrejurărilor de fapt, cât şi a vinovăţiei făptuitorului, organele judiciare desfăşoară o activitate complexă de identificare şi strângere a probelor prin intermediul mijloacelor de probă.

Articolul 63 alin. (1)1 defineşte proba ca fiind orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Mijloacele de probă sunt acele instrumente legale prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe.

În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să elucideze cauza sub toate aspectele, pe bază de probe (art. 62 ).2 În acest sens, organelor de urmarire penala le revine competenta de a dispune trimiterea in judecata ori, dupa caz, netrimiterea in judecata a faptuitorului. În ipoteza in care cauza penala este dedusa spre judecare instantei, acesta trebuie sa stabileasca existenta sau inexistenta infractiunii, trebuie sa cuantifice vatamarile materiale si morale cauzate, sa aprecieze daca este cazul sa se retina circumstante legale ori judiciare in vederea agravarii sau atenuarii raspunderii penale. Toate aceste dispozitii nu se pot lua decat in baza probelor existente la dosar. Astfel, din punct de vedere judiciar, nu exista decat ceea ce poate fi probat.3

Din punct de vedere terminologic, termenul probă provine din latinescul probo,- are, -avi, -atum, care inseamna a dovedi sau de la probation care inseamna dovada.

Noţiunea de probă nu se confundă cu cea de probare, ca activitate de strângere şi verificare a probelor, constand in acele acte procedurale prin care organele judiciare si partile stabilesc, prin mijloace prevazute de lege,

1 Art. 63, Cod Procedura Penala2 Art. 62, Cod Procedura Penala3 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg.168

1

elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor si a imprejurarilor care formeaza obiectul unei cauze penale.

În acelasi timp nu trebuie confundate nici notiunea de proba cu cea de mijloc de proba. Astfel, probele, ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevarului in procesul penal, sunt aduse la cunostinta organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de proba, iar mijloacele de proba sunt acele cai legale prin care se constata existenta probelor sau, altfel spus, ele sunt izvorul probelor.4

Importanţa probelor în procesul penal

Din momentul declansarii procesului penal si pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, toate probele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. De aceea, in literatura juridica s-a afirmat ca probele sau dovezile stau la temelia hotararii judecatoresti.5

Datorită rolului însemnat pe care îl au probele în administrarea justiţiei penale, unii autori au afirmat că întregul proces penal este dominat de problema probelor.6

Astfel, legea procesual penală prevede că: −urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire

la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora (art. 200);7

−procurorul, dacă constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate, dispune trimiterea în judecată (art. 262);8

−instanţa de judecată îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză (art. 287).9

Potrivit art. 63 alin. (2), C. pr. pen. probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecăreia i se conferăo anumită importanţă, justificată prin informaţiile pe care le oferă în aflarea adevărului.

4 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg.1695 Pop III, pg. 1576 G. Levasseur, A. Chavanne, Droit pénal et procédure pénale, Paris, Sirey, 1972, p. 98.7 Art. 200, Cod Procedura Penala8 Art. 262, Cod Procedura Penala9 Art. 287, Cod Procedura Penala

2

1.2. Clasificarea probelor in procesul penal

După caracterul sau natura lor, probele sunt în sprijinul învinuirii sau al apărării, devenind astfel:10

a) probe în acuzare, care servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor circumstanţeagravante;

b) probe în apărare, care servesc la dovedirea nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor circumstanţe atenuante.

După sursa lor, probele sunt:11

a) probe imediate, obţinute din sursa lor originară, cum ar fi depoziţia unui martor ocular (se mai numesc şi primare);

b) probe mediate, obţinute dintr-o altă sursă decât cea originară, cum ar fi: conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită împrejurare (se mai numesc şi secundare sau derivate).

De regulă, acestea sunt acceptate alături sau în lipsa probelor imediate.

După legătura lor cu obiectul probării, probele sunt:12 a) probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau

nevinovăţia învinuitului sau inculpatului, cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant delict, declaraţia martorului ocular la săvârşirea faptei etc.;

b) probe indirecte, care nu furnizează informaţii de natură a dovedi în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului, însă pot conduce la anumite concluzii coroborate cu alte probe directe sau indirecte, cum ar fi găsirea unui obiect de o persoană care nu poate justifica provenienţa acestuia, urma digitală găsită la locul faptei etc.

1.3. Obiectul activităţii de probare (thema probandum)

1.3.1. Noţiunea de obiect al probatiunii

Obiectul probării (thema probandum) este constituit din ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul soluţionării cauzei penale. Prin urmare, existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumându-se că ele sunt cunoscute13 atat de catre organele judiciare cat si de catre ceilalti participanti la procesul penal.

Obiectul concret al activităţii de probare nu se poate determina decât în raport cu cazul particular dat.

1.3.2. Fapte şi împrejurări ce trebuie dovedite10 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.13111 Idem 1012 Idem 1113 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal român, pg. 116

3

Literatura juridică a făcut deosebire14 între fapte şi împrejurări care se referă la fondul cauzei (existenţa infracţiunii, vinovăţia făptuitorului şi răspunderea acestuia) şi fapte şi împrejurări care se referă la normala desfăşurare a procesului penal (împrejurări care atrag suspendarea procesului ori necesitatea luării măsurilor preventive, asiguratorii sau de siguranţă etc.). Din prima categorie fac parte faptele principale (res probandae) şi cele probatorii (res probantes):15

a) faptele principale sunt cele prin care se poate face dovada existenţei sau inexistenţei infracţiunii, a urmărilor ei socialmente periculoase, precum şi a vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, putând conduce singure la rezolvarea cauzei penale (în cazul unei infracţiuni de omor, faptul principal îl constituie acţiunea prin care a fost suprimată viaţa victimei);

b) faptele probatorii (indiciile) sunt cele care, prin informaţiile pe care le furnizează, conduc la stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor principale (tot la omor, pot fi considerate fapte probatorii relaţiile de duşmănie dintre autor şi victimă).

1.3.3. Fapte şi împrejurări care nu trebuie dovedite

În materie penală, în principiu, este admisibilă orice probă. Din textul art. 67, C. pr. pen. reiese că cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă şi utilă.

La această regulă există limitări legale şi limitări impuse de principiile generale ce privesc concepţia generală despre lume şi societate: sunt situaţii când legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii unor fapte sau împrejurări; nu pot fi incluse în obiectul activităţii de probare faptele şi împrejurările care vin în contradicţie cu cunoştinţele ştiinţifice sau cu normele morale.

Nu se admite dovedirea unor fapte sau împrejurări care nu sunt posibile (cum că moartea unei persoane a fost provocată de stafii sau fantome; totodată, nu poate fi admisă proba că o anumită persoană a săvârşit infracţiunea de prostituţie, deoarece nu are suficiente mijloace de trai).

1.3.4. Fapte si imprejurari care pot fi dovedite (auxilare, similare, negative)

Anumite categorii de fapte care nu au legătură directă cu faptele principale pot să ajute la soluţionarea unei cauze penale prin informaţiile pe carele pot releva şi ne referim aici la faptele auxiliare, similare şi negative:16

14 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal român, pg.11715 I. Neagu, Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg. 26016 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg. 132-133

4

a) faptele auxiliare sunt cele care ajută la aprecierea probelor administrate (afirmaţia unei persoane cu privire la credibilitatea unui martor audiat în cauză sau faptele care dovedesc falsitatea unui înscris folosit ca mijloc de probă etc.);

b) faptele similare sunt cele care se aseamănă cu faptele ce formează obiectul activităţii de probare, fără a se afla însă în raport de cauzalitate cu acestea. Sunt similare faptele de aceeaşi natură săvârşite anterior de către aceeaşi persoană, situaţie în care modul de operare (modus operandi) poate conduce la identificarea făptuitorului;

c) faptele negative sunt acelea care nu s-au petrecut. Se face deosebire între faptele negative determinate şi faptele negative nedeterminate. - faptele negative determinate, dacă sunt limitate, pot forma obiect al activităţii de probare, existând posibilitatea dovedirii lor prin fapte pozitive (se poate proba că o anumită persoană, într-o anumită zi şi la o anumită oră, nu s-a aflat într-o anumită localitate, întrucât se afla în altă parte – alibiul). - faptele negative nedeterminate nu pot fi incluse în activitatea de probare, deoarece nu pot fi dovedite (nu se poate stabili că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită localitate).

1.3.5. Fapte şi împrejurări ce nu pot fi dovedite (dispensa de probă)

Sunt cazuri când legea sau cunoştinţele despre lume şi societate consideră existente sau inexistente anumite fapte sau împrejurări, nemaifiind necesară administrarea de probe pentru dovedirea lor. Dispensa de probă este incidentă în următoarele situaţii:

a) prezumţiile legale presupun că nu trebuie dovedite faptele şi împrejurările prezumate de lege ca existente sau inexistente. Potrivit art. 99 alin. (1) C.pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, fiind inutilă efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice prin care să se dovedească lipsa discernământului. Prezumţiile legale pot fi absolute sau relative. Prezumţiile legale absolute, cum este cea din art. 99 alin. (1) C.pen., nu admit probe contrare. Prezumţiile legale relative pot fi înlăturate cu probe contrare. Astfel, minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal dacă a săvârşit fapta cu discernământ, dovedit pe baza unei expertize medico-legale psihiatrice;

b) faptele evidente şi faptele notorii nu trebuie dovedite, întrucât sunt cunoscute. Faptele evidente sunt cunoştinţele despre lume dobândite din experienţa vieţii (că apa îngheaţă la 00 C sau că obiectele cad de sus în jos etc.).

Faptele notorii sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea poate fi generală sau locală; caracterul notoriu, precum şi gradul de notorietate al unui fapt sunt stabilite de organele judiciare în funcţie de împrejurările respective şi de nivelul de instrucţie al persoanei în cauză;17

17 I. Neagu, Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg. 263

5

c) faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la care părţile, de comun acord, nu ridică probleme, acceptându-le existenţa sau inexistenţa. Totuşi, în măsura în care aceste fapte sunt esenţiale în rezolvarea cauzei, trebuie dovedite; dacă sunt neesenţiale, nu se impune dovedirea lor.

1.4. Cerinţele probelor

a) Admisibilitatea. În principiu, orice probă este admisibilă. În acest sens, art. 67 C. pr. pen. prevede că părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, aceste solicitări neputând fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă. Prin excepţie, există şi situaţii când proba nu este admisibilă, legea interzicând-o.

b) Pertinenţa. Probele sunt pertinente dacă au legătură cu procesul penal, cu faptele şi împrejurările ce trebuiesc dovedite (relatarea de către un martor a modului în care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba să fie pertinentă, trebuind să fie şi concludentă, pentru a contribui la rezolvarea cauzei.

c) Concludenţa. Probele sunt concludente dacă sunt esenţiale în cauză, contribuind hotărâtor la soluţionarea procesului (relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte) prin clarificarea elementelor necunoscute.

Toate probele concludente sunt pertinente, având legătură cu cauza, însă nu orice probă pertinentă este şi concludentă18 (relaţiile de duşmănie dintre autorul omorului şi victimă constituie o probă pertinentă, dar nu şi concludentă, deoarece nu aduce informaţii esenţiale şi edificatoare pentru rezolvarea cauzei).

d) Utilitatea. Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune administrarea lor în cauza penală. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.

Toate probele utile sunt concludente, însă nu orice probă concludentă este şi utilă. Utilitatea este atributul probei concludente care poate aduce informaţii noi faţă de probele administrate anterior (dacă într-o cauză există mai mulţi martori oculari, organul judiciar, după ascultarea unora dintre ei, poate respinge ca inutilă propunerea de a mai fi audiaţi şi ceilalţi).

În concluzie, pentru a fi administrate într-o cauză penală, probele trebuie să fie admise de lege (admisibile), să aibă legătură cu soluţionarea procesului (pertinente), să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludente) şi să fie necesară administrarea lor (utile).19

1.5. Sarcina administrării probelor şi prezumţia de nevinovăţie

Sarcina administrării probelor

18 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal roman, pg. 11919 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.135

6

Pornind de la principiile rolului activ al organelor judiciare şi al aflării adevărului în procesul penal, sarcina administrării probelor revine organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată [art. 65 alin. (1)].

Regula actori incumbit probatio (sarcina probei revine celui care afirmă) trebuie înţeleasă în sensul că obligaţia de a dovedi existenţa faptei şi a vinovăţiei cade în sarcina subiecţilor procesuali care exercită acţiunea penală. Aceasta nu exclude însă posibilitatea pentru părţi de a propune sau solicita administrarea de probe, art. 67 alin. (1). În vederea apărării intereselor legale în cadrul procesului penal, părţile au dreptul să propună probe şi să ceară administrarea lor organelor de urmărire penală sau instanţei de judecată.20

În realizarea sarcinii lor de a administra probe, organele judiciare trebuie sprijinite de cei care le cunosc sau deţin mijloace de probă. În art. 65 alin. (2) se prevede că, la cererea organelor de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze.

Procedura de administrare a probelor include posibilitatea subiecţilor cu funcţii procesuale distincte (învinuitul, respectiv inculpatul şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, partea vătămată şi partea civilă, pe de altă parte) de a combate probele, nu prin dezacord sau simpla negare a faptelor sau împrejurărilor respective, ci prin administrarea unora contrare.

Prezumţia de nevinovăţie

„Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia” art. 66 alin. (1). Până la dovedirea vinovăţiei de către organele judiciare, învinuitul sau inculpatul este prezumat nevinovat; „în cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie” art. 66 alin. (2). În concordanţă cu principiul potrivit căruia orice îndoială este în favoarea învinuitului sau inculpatului (in dubio pro reo), dacă probele administrate nu conferă certitudine asupra vinovăţiei făptuitorului, instanţa nu poate pronunţa o hotărâre de condamnare.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie se regăseşte şi în Constituţia României, art. 23 alin. (11): „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, precum şi în art. 52 C.proc.pen.

Pentru trimiterea în judecată a inculpatului trebuie dovedite existenţa infracţiunii şi comiterea ei cu vinovăţie, iar pentru condamnarea acestuia, instanţa trebuie să stabilească, mai presus de orice îndoială, vinovăţia inculpatului.

20 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg.182

7

1.6. Administrarea şi aprecierea probelor

Administrarea probelor este activitatea procesuală desfăşurată de organelle judiciare, în colaborare cu părţile, ce constă în procurarea, verificarea şi preluarea dovezilor pe baza cărora se soluţionează cauza. Legea a limitat mijloacele din care pot proveni probele (declaraţiile învinuitului sau inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente, precum şi ale martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele). De asemenea, a fost reglementată în mod amănunţit procedura de administrare a fiecărui mijloc de probă, prevăzându-se procedeele şi condiţiile în care acesta poate fi folosit (art. 69-135).

Administrarea probelor trebuie făcută în aşa fel încât să nu aducă atingere drepturilor şi intereselor părţilor. Potrivit art. 68, este oprită întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi de promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe; este oprit, de asemenea, a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. Nerespectarea acestor reglementări legale constituie infracţiune.

În faza de urmărire penală, descoperirea, strângerea şi aprecierea probelor constituie obligaţia organelor de urmărire penală. Administrarea probelor se realizează indiferent de prezenţa sau absenţa părţilor (cu excepţia mijloacelor de probă care, prin specificul lor, impun ca acestea să se afle în faţa organului judiciar – declaraţiile inculpatului), cu condiţia încunoştinţării lor de activităţile ce vor fi efectuate atunci când apărarea este obligatorie.

În cursul judecăţii, administrarea probelor se face de către instanţa de judecată, în prezenţa părţilor. Instanţa readministrează probele strânse în cursul urmăririi penale, verificându-le, administrând totodată probe noi, din oficiu sau la propunerea părţilor.

Aprecierea probelor este momentul procesului penal în care munca depusă de către organele de urmărire penală, instanţa de judecată şi părţi se concretizează în soluţia ce va fi adoptată în urma acestei activităţi.21

Prin aprecierea probelor, ca operaţie finală a activităţii de administrare a lor, organele judiciare determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele şi împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate.22

Evaluarea unei probe nu este posibilă fără verificarea ei prin alte probe sau procedee probatorii care să o confirme şi să conducă la certitudine.23

21 I.Neagu- Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg.26722 Prin Decizia nr. 171/2001 (M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001), Curtea Constituţionalăconstată că dispoziţiile art. 63 alin. (2) C.proc.pen., în temeiul cărora „Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingeriilor […]”, contravin dispoziţiilor art. 123 alin. (2) din Constituţie, dispoziţii potrivit cărora„Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Aşa fiind, aprecierea probelor se va face potrivit legii.23 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.137

8

2. Mijloacele de probă

Noţiune

Probele sunt fapte şi împrejurări prin care se stabileşte adevărul şi se soluţionează cauza penală. Pentru ca organul judiciar să le poată folosi, probele trebuie administrate. Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă.

Mijloacele de probă sunt acele instrumente prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă, cf. art. 64 C. pr. pen. ele sunt:

declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului; declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile

civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisurile; înregistrările audio sau video; fotografiile; mijloacele materiale de probă; constatările tehnico-ştiinţifice; constatările medico-legale; expertizele.

Mijlocul de probă nu trebuie confundat cu subiectul probei, care este persoana ce furnizează elementul de informare (martor, expert, inculpat etc.).24

O probă poate fi administrată prin orice mijloc de probă indicat de art. 64 şi nu prin alte căi care nu sunt prevăzute de lege. Procesul penal funcţionează pe baza principiului libertăţii probelor atât sub aspectul producerii lor, cât şi al aprecierii acestora.

Libertatea mijloacelor de probă presupune folosirea oricăror mijloace de probă legale.

2.1. Mijloacele de probă şi procedeele probatorii

Fiecare mijloc de probă îşi are procedeele sale de administrare. Desigur, există şi posibilitatea ca prin acelaşi procedeu probator să se administreze mijloace de probă diferite25 (ascultarea unei persoane constituie un procedeu probator atât în cazul învinuitului sau inculpatului, cât şi în cazul declaraţiei altei persoane, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente, martor etc.) sau acelaşi mijloc de probă, datorită modalităţilor diferite de administrare,

24 V. Dongoroz, Drept procesual penal, pg. 21225 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal,pg.138

9

să conducă la procedee probatorii diferite26 (înscrisurile pot fi examinate prin cercetare directă, traducere, descifrare sau comparare cu alte scripte, ridicarea sau descoperirea înscrisurilor respective putându-se realiza prin percheziţie ori prin cercetare la locul faptei).

2.2. Clasificarea mijloacelor de probă

În funcţie de procedeele comune de administrare, există trei categorii de mijloace de probă:27

declaraţiile părţilor şi ale martorilor; înscrisuri şi mijloace materiale de probă; rapoarte de constatări ale specialiştilor şi de expertiză.

2.2.1. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor

A. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului au un rol edificator în soluţionarea procesului şi stabilirea adevărului. Ele constituie un drept al acestuia, şi nu o obligaţie (nemo tenetur edere contra se)28. Prin declaraţiile date, învinuitul sau inculpatul poate pune la dispoziţia organelor judiciare acele informaţii necesare aflării adevărului, dar, în acelaşi timp, îşi poate exercita şi dreptul de apărare. Din aceste motive, legiuitorul a instituit obligaţia organelor judiciare de a-l asculta în cele mai importante momente ale desfăşurării procesului penal.

Astfel, în faza de urmărire penală, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale [art. 70 alin. (3)] şi la sfârşitul acesteia (art. 255); inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării (art. 1491 şi 150), iar în cazul continuării cercetării, după punerea în mişcare a acţiunii penale [art. 237 alin. (2)] şi la prezentarea materialului de urmărire penală (art. 250).

În faza de judecată, inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar (art. 323-325). Există situaţii în timpul urmăririi penale în care inculpatul nu esteascultat, deoarece este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară [art. 237 alin. (4)]. De asemenea, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezintă, deşi a fost legal citat [art. 291 alin. (2)]. Pentru ascultarea sa, învinuitul sau inculpatul trebuie să se prezinte în faţa organului judiciar; dacă se află în imposibilitate de a se prezenta, organul judiciar îl ascultă acolo unde se află.

Înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat despre: nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, 26 Idem 2427 Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. II, Universitatea „Al.I. Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 1974, pg. 111.28 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg; 188

10

cetăţenie, studii, situaţia militară, locul de muncă, ocupaţia, adresa la care locuieşte efectiv, antecedente penale şi alte date necesare stabilirii situaţiei sale personale [art. 70 alin. (1)]. După aceea, i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea declară poate fi folosit şi împotriva sa.

Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, înainte de ascultare, organul judiciar îi va pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta, cerându-i-se totodată să dea o declaraţie scrisă personal.

Spre deosebire de martor, învinuitul sau inculpatul nu este supus jurământului . 29

În art. 71, este consacrată ascultarea separată a acestuia. Astfel, dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, fiecare trebuie ascultat separat, fără a fi de faţă ceilalţi. Ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care le-a dat anterior în cauză. De asemenea, el nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut [art. 70 alin. (5)]. După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot adresa întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei, la învinuirea ce i se aduce şi la probele pe care înţelege să le propună (art. 72).

În situaţia în care învinuitul sau inculpatul nu se poate prezenta la organul judiciar pentru a fi ascultat, se poate proceda la ascultarea sa la locul unde se află (art. 74).

Fiind necesară consemnarea cu fidelitate a ceea ce învinuitul sau inculpatul declară, art. 73 alin. (1) prevede obligativitatea consemnării în scris a acesteia, cu ora începerii şi încheierii audierii sale. De asemenea, există posibilitatea ca învinuitul sau inculpatul să verifice dacă ceea ce a relatat a fost consemnat corect în declaraţia scrisă. În acest sens, declaraţia se citeşte acestuia, iar dacă el cere, i se dă să o citească. În cazul în care este de acord cu conţinutul depoziţiei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit, fiind astfel înlăturată posibilitatea inserării unor eventuale adăugiri. Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze declaraţia, se face menţiune în declaraţia scrisă.

În vederea conferirii caracterului oficial declaraţiei30 învinuitului sau inculpatului, va fi semnată atât de cel care a dat-o, cât şi de organul judiciar penal sau de preşedintele completului de judecată şi de către grefier, precum şi de interpret (când depoziţia a fost luată în prezenţa acestuia).

Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra celor declarate sau doreşte să facă unele completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează ca şi declaraţiile date iniţial [art. 73 alin. (4)].

29 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.13930 I.Neagu- Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg.272

11

Potrivit art. 70 alin. (4)31 „Învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă şi obligaţia să anunţe în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal”.

Prin Legea nr. 356/2006 a fost introdus art. 711 ce reglementează condiţiile ascultării învinuitului sau inculpatului – în situaţii speciale −în sensul că, dacă acesta „acuză simptomele unei boli care i-ar putea pune viaţa în pericol, ascultarea se întrerupe, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol”.32

Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Articolul 69 prevede că declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului este:- divizibilă (organul judiciar urmând a reţine numai ceea ce se

coroborează cu alte probe) şi ;- retractabilă33 (învinuitul sau inculpatul putând retracta declaraţia). În cazul în care declaraţiile (din cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii)

sunt contradictorii, organul judiciar le reţine numai pe cele pe care le consideră verosimile.

B. Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţi responsabile civilmente

Declaraţiile părţii vătămate şi părţii civile sunt importante, întrucât, cunoscând împrejurările comiterii faptei şi făptuitor, ele sunt, de regulă, prima sursă de informaţii a organelor de urmărire penală.

Procedura de ascultare a părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente.

Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere, de către organele judiciare, că poate participa în proces în calitate de parte vătămată sau parte civilă, dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală. De asemenea, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare [art. 76 alin. (2)].

31 Cod procedura penala32 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.14033 I.Neagu- Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg.273

12

Audierea lor se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului (art. 77).

Dacă persoana vătămată nu participă în proces ca parte vătămată sau civilă, ea poate fi ascultată în calitate de martor (art. 82 ).

Prin Legea nr. 356/200634 a fost introdus art. 77, ce consacră modalităţile speciale de ascultare a părţii vătămate şi a părţii civile, în sensul că, atunci când pot fi periclitate viaţa, integritatea corporală sau libertatea acestora sau a rudelor apropiate acestora, procurorul ori, după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă fizic la locul unde se află organul care efectuează urmărirea penală sau, după caz, în locul în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice speciale. La solicitarea organului judiciar sau a părţii vătămate ori a părţii civile, la luarea declaraţiei poate participa un consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, care are obligaţia de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoştinţă în timpul audierii. Organul judiciar are obligaţia să aducă la cunoştinţa părţii vătămate sau a părţii civile dreptul de a solicita audierea în prezenţa unui consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor. Partea vătămată sau partea civilă poate fi ascultată prin intermediul unei reţele video şi audio. Declaraţia părţii vătămate sau a părţii civile, ascultată în condiţiile arătate mai sus, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă, fiind semnată de organul judiciar, de partea vătămată sau partea civilă ascultată, precum şi de consilierul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor prezent la ascultarea acesteia, depunându-se la dosarul cauzei. Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia părţii vătămate sau a părţii civile, în original, sigilat cu sigiliul parchetului ori, după caz, al instanţei de judecată, se păstrează la sediul acestora. Procurorul care efectuează sau supraveghează cercetarea penală poate dispune ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau reşedinţa părţii vătămate ori a celei civile ori să-i asigure o reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să o însoţească la sediul parchetului sau al instanţei şi înapoi la domiciliu sau la reşedinţă. Măsurile respective vor fi ridicate de procuror când se constată că pericolul care a impus luarea lor a încetat (art. 86).

Valoarea probatorie a declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente

Datorită faptului că părţile sunt interesate în cauză, valoarea probatorie a declaraţiilor acestora este aceeaşi ca şi a declaraţiei învinuitului sau inculpatului.

34 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.142

13

Astfel, art. 75 prevede că35 declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

C. Declaraţiile martorului

În doctrină, s-a subliniat că martorii sunt « ochii şi urechile justiţiei »36. Potrivit art. 78, martorul este „persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal”.

În principiu, orice persoană fizică poate fi martor în procesul penal,37 chiar şi persoanele cu handicapuri fizice sau psihice, precum şi minorii sub 14 ani, declaraţiile fiind date în prezenţa părintelui, tutorelui sau persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare, organul judiciar apreciind măsura în care depoziţiile lor servesc aflării adevărului (art. 81).

Obligaţiile martoruluiObligaţiile martorilor se referă la prezentarea lor la chemarea organului

judiciar pentru a relata adevărul.a) Obligaţia de a se prezenta la chemare. Articolul 83 prevede că

persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze în faţa organelor judiciare la locul, ziua şi ora indicată în citaţie. Lipsa nejustificată a martorului în procesul penal este sancţionată cu amendă judiciară între 250-5000 lei [art. 198 alin. (2)]. De asemenea, instanţa de judecată poate dispune aducerea silită a martorului care lipseşte nejustificat [art. 327 alin. (5)].

b) Obligaţia de a depune mărturie. Martorul este obligat să declare tot ce ştie în legătură cu faptele şi împrejurările asupra cărora este întrebat şi nu are dreptul să refuze darea declaraţiei decât când legea permite aceasta.

c) Obligaţia relatării adevărului. Prin ce declară, martorul trebuie să spună tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Dacă martorul nu declară adevărul cu privire la faptă şi făptuitor, el săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. 260 C.pen.).

Drepturile martoruluia) Martorul este protejat prin lege (art. 68) împotriva violenţelor şi

ameninţărilor ce s-ar putea exercita asupra sa în vederea obţinerii de declaraţii.

35 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg.19336 J. Bentham, Traité des preuves judiciaires, Paris, 1823, vol. I, pg. 93.37 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg.194

14

Cei care încearcă să determine o persoană, prin constrângere sau cumpărare, să dea declaraţii mincinoase, precum şi să împiedice participarea, într-o cauză penală, a unui martor, săvârşită prin violenţă, ameninţare sau prin orice alt mijloc de constrângere îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate, sunt pedepsiţi cu închisoarea (art. 261-261 C.pen.).

Articolul 267 C.pen. privind tortura incriminează fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, se pedepseşte cu închisoarea.

b) Atât martorul, cât şi expertul au dreptul la protecţia datelor de identificare. Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitate viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, acestuia i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar (art. 86)38.

Prin Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor39 s-a instituit un program de protecţie a persoanelor care îndeplinesc condiţiile expres nominalizate în actul normativ.

c) Martorul are dreptul la protecţia deplasărilor sale. Potrivit art. 865, procurorul care efectuează sau supraveghează cercetarea penală ori, după caz, instanţa de judecată poate dispune ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau reşedinţa martorului ori să-i asigure o reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să-l însoţească la sediul parchetului sau al instanţei şi înapoi la domiciliu sau la reşedinţă. Aceste măsuri vor fi ridicate de procuror sau instanţă (în funcţie de faza procesuală în care se află cauza) când se constată că pericolul care a impus luarea lor a încetat [art. 865 alin. (2)].

d) Martorul poate cere consemnarea declaraţiei date aşa cum o consideră reală şi poate refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza.

e) Martorul are şi drepturi de ordin patrimonial, care vizează cheltuielile judiciare. Potrivit art. 190, martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, cazare, întreţinere, cât şi la venitul din muncă pe durata lipsei de la serviciu.

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

Nu pot fi chemate ca martor, în anumite cauze penale sau în legătură cu anumite fapte sau împrejurări:

a) persoanele obligate să păstreze secretul profesional (acele persoane care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, devin deţinători ai unor secrete care, dacă ar fi divulgate, ar putea aduce prejudicii materiale sau morale unor

38 Introdus prin Legea 281/2003.39 Publicată în M. Of. nr. 964 din 28 decembrie 2002

15

persoane fizice sau juridice)40. Sunt obligaţi să păstreze secretul profesional: avocaţii, medicii, notarii publici, preotii etc. Divulgarea secretului economic şi a celui profesional constituie infracţiune (art. 298, 196 C.pen.).

Obligaţia păstrării secretului profesional este înlăturată, iar cei care deţin asemenea secrete pot fi ascultaţi ca martori, în cazul în care persoana fizică sau juridică faţă de care există această obligaţie încuviinţează divulgarea lor [art. 79 alin. (1)]. Dacă apărătorul sau reprezentantul vreuneia dintre părţi are cunoştinţă de anumite fapte sau împrejurări înainte de a avea calitatea respectivă, el nu-şi mai poate îndeplini mandatul, deoarece calitatea de martor are întâietate faţă de cea de apărător [art. 79 alin. (2)];

b) persoana vătămată constituită ca parte vătămată sau parte civilă (art. 82). Părţile, fiind interesate în cauză, nu pot avea şi calitatea de martor, căci nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua).41

Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor

Articolul 80 arată că soţul şi rudele apropiate (ascendenti, descendenti, frati, surori, copiii acestora, precum si persoanele devenite astfel rude prin infiere)42 ale învinuitului sau inculpatului43 nu sunt obligate să depună ca martori, urmărindu-se ocrotirea sentimentelor de afecţiune ce există între aceştia.

Daca soţul sau una din rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului este de acord să fie ascultată ca martor, drepturile şi obligaţiile sale vor fi ca pentru orice martor.

Procedura de audiere a martorilor

Persoana chemată ca martor este obligată a se prezenta la locul, data şi ora indicate de organul judiciar. Înainte de a fi ascultat, martorul este întrebat despre nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie. În caz de îndoială asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc de probă. Apoi, martorul este întrebat dacă este soţ sau rudă cu părţile, în ce raporturi se află cu acestea şi dacă a suferit pagube prin infracţiune [art. 84 alin. (3)]. Dacă martorul este rudă apropiată, i se pune în vedere că nu are obligaţia să dea declaraţie [art. 80 alin. (2)].

Ascultarea martorului se face sub prestare de jurământ, şi anume: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Referirea la divinitate se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. Martorul de altă religie decât cea creştină nu poate fi obligat să ţină mâna pe cruce sau biblie în timpul jurământului. Cel fără confesiune va jura pe 40 V. Dongoroz, Drept procesual penal, pg. 203-20441 V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, Bucureşti, 1942, p. 222.42 Art. 149. Cod. Penal43 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg. 195

16

onoare şi conştiinţă că va spune adevărul şi că nu va ascunde nimic din ceea ce ştie.

Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa organului judiciar următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”. Toate acestea se reţin la organul judiciar pe baza afirmaţiilor martorului [art. 85 alin. (6)].

Martorului i se pune în vedere că are obligaţia de a relata numai adevărul, altfel săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Declaraţia în care se consemnează depoziţiile martorului va cuprinde menţiunea că jurământul a fost prestat şi că martorul a fost avertizat asupra consecinţelor penale ce decurg din săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

De la obligaţia de a depune jurământ fac excepţie minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, cărora li se va atrage atenţie asupra obligaţiei de a spune adevărul.44

Martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se arată care sunt fapteleşi împrejurările despre care trebuie să declare tot ce ştie.

Martorul este lăsat să-şi facă expunerea, după care i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, precum şi la modul în care a luat cunoştinţă despre cele declarate [art. 86 alin. (2)]. Dacă sunt mai mulţi martori, fiecare este ascultat separat.

Dispoziţiile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător, în sensul că se consemnează în scris cele relatate, martorului i se citeşte declaraţia sau i se permite să o citească personal, iar când este de acord cu conţinutul, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă nu poate sau refuză să semneze, se fac menţiuni în declaraţie. Aceasta va fi semnată şi de organul judiciar, precum şi de interpret, unde este cazul. Martorii pot folosi însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut, fără însă a prezenta sau citi declaraţii dinainte scrise. Eventualele reveniri, completări, rectificări sau precizări vor fi consemnate, după care martorul va semna din nou.

Modalităţi speciale de ascultare a martorului

Deţinerea de către martori a unor informaţii, date sau indicii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave, pe care sunt de acord să le furnizeze organelor judiciare, poate crea o stare de pericol pentru viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui, a familiei sale ori a altei persoane. De aceea, pentru a proteja societatea prin descoperirea infracţiunilor grave şi reprimarea lor în scopul aflării adevărului şi pentru a elimina sau numai limita riscurile pentru cei care au ajuns în posesia unor date despre asemenea fapte grave, s-au consacrat legislativ modalităţi speciale de ascultare a martorului. Sediul acestor reglementari se afla in Codul de procedura penala si in Legea nr. 682/2002.45

44 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.14645 Legea 682/19 decembrie 2002 privind protectia martorilor, publicata in M. Oficial nr.964/28 decembrir 2002

17

În cazul în care există probe şi indicii temeinice, care implică protecţia datelor de identificare a martorului cu condiţia şi a deţinerii mijloacelor tehnice corespunzătoare, procurorul sau, după caz, instanţa poate admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice. Chiar dacă procesul penal se află în faza de urmărire penală sau cea de judecată, la luarea declaraţiei martorului poate participa şi un consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, organul judiciar fiind obligat a aduce la cunoştinţa martorului acest drept [art. 86 alin. (2)]. Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut. În faza de judecată, părţile şi apărătorii acestora pot adresa acestuia întrebări, în mod nemijlocit. Preşedintele completului respinge întrebările care nu sunt utile şi concludente judecării cauzei sau pot conduce la identificarea martorului. Declaraţia sa se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă.

În cursul urmăririi penale,46 se întocmeşte un proces-verbal, în care se redă cu exactitate declaraţia martorului, acesta fiind semnat de procurorul care a fost prezent şi de organul de urmărire penală şi depunându-se ladosarul cauzei.

Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată atât de organele mai sus arătate, cât şi de martor, însă nu se depune la dosarul cauzei, ci va fi păstrată într-un dosar special, într-un plic sigilat în condiţii de maximă siguranţă, la parchet, într-un loc special [art. 86 alin. (5)].

Spre deosebire de urmărirea penală, în cursul judecăţii,47 nu se mai întocmeşte proces-verbal, ci se transcrie, în dublu exemplar, declaraţia martorului, de pe mijloacele audio-video. Un exemplar va fi semnat numai de procurorul prezent la audiere, în condiţiile expuse, şi de către preşedintele completului de judecată; acest exemplar va fi depus la dosarul cauzei, iar celălalt exemplar al declaraţiei va fi semnat atât de cele două organe judiciare, cât şi de martor şi va fi păstrat într-un dosar separat, în plic sigilat, într-un loc special, în condiţii de maximă siguranţă [art. 86 alin. (6)]. Deducţia că declaraţia martorului din faza de judecată se face în dublu exemplar reiese din necesitatea logică că la dosarul cauzei ce poate fi consultat şi pus la dispoziţia părţilor trebuie să existe un exemplar cu conţinutul probei incriminatoare (semnat numai de procuror şi preşedintele completului de judecată), în caz contrar fiind vădit încălcat dreptul la apărare şi egalitatea mijloacelor de probă.

Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor

După cum am subliniat anterior, declaraţiile învinuitului sau inculpatului, cât şi declaraţiile părţilor pot ajuta la aflarea adevărului numai în măsura în care

46 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg. 147-14847 Idem 46

18

se coroborează cu alte probe.48 Declaraţia martorului se apreciază în raport cu: împrejurările referitoare la persoana martorului (starea fizică şi psihică a acestuia, raporturile sale cu cauza şi cu părţile); sursa din care provine mărturia; modul în care a avut loc perceperea faptelor şi a împrejurărilor de fapt etc.

Alte procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor

a) ConfruntareaCând se constată contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în

aceeaşi cauză, pentru lămurirea lor, se procedează la confruntarea acestora (art. 87). Persoanele confruntate dau declaraţii una în prezenţa celeilalte. Cu această ocazie, ele vor fi audiate numai asupra faptelor şi împrejurărilor în privinţa cărora declaraţiile anterioare se contrazic (art. 88). Se poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări.49

Declaraţiile date se consemnează într-un proces-verbal semnat de persoanele confruntate şi de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi de grefier.

În urma reaudierii prin intermediul confruntării, persoanele pot reveni asupra celor declarate anterior, putându-se înlătura, în totul sau în parte, contradicţiile apărute. În situaţia în care contradicţiile persistă şi după confruntare, organul judiciar poate proceda la o nouă evaluare a probelor existente sau chiar la administrarea de probe suplimentare.50

b)Folosirea interpreţilorÎn situaţia în care una din părţi sau o altă persoană care urmează să fie

ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima, organul de urmărirepenală sau instanţa de judecată îi asigură, în mod gratuit, folosirea unui interpret. Interpretul poate fi desemnat sau ales de părţi; în acest din urmă caz, el trebuie să fie un interpret autorizat, potrivit legii [art. 128 alin. (1)].

De asemenea, interpreţii pot fi folosiţi şi în cazul când unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanţă sunt redactate într-o altă limbă decât cea română. Potrivit art. 128 alin. (3) combinat cu art. 83, interpretului îi revine obligaţia să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să traducă cu exactitate tot ceea ce declară persoana ascultată.

Interpretul trebuie sa cunoasca limba materna sau limba propusa de persoana care da declaratia.51

În aceeaşi măsură se aplică şi dispoziţiile art. 84 privind întrebările prealabile cu ajutorul cărora este identificat interpretul. Apoi, acesta este întrebat

48 Art. 69, 75, 86 alin. (6)49 I.Neagu- Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg. 35950 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg. 20251 In practica judiciara s-a stabilit ca folosirea unui interpret de alta limba decat cea materna a inculpatuluidintr-o cauza atrage nulitatea hotararii ( T.S. Dec. nr. 653/1975, in CD, pg.464)

19

dacă este soţ sau rudă a vreuneia din părţi, în ce raporturi se află cu aceasta, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii. Ca şi martorul, interpretul depune jurământul.

2.3. Înscrisurile, înregistrările şi mijloacele materiale de probă

A. ÎnscrisurileNoţiune

Articolul 89 stipulează că înscrisurile pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă în cuprinsul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.

În sens larg, înscrisul reprezintă orice act scris, chiar şi forma scrisă în care se materializează celelalte mijloace de probă, cum ar fi: declaraţiile părţilor sau martorilor, raportul de expertiză.

În sens restrâns, el se înfăţişează sub forma unui act al cărui conţinut conduce la aflarea adevărului: registrul, chitanţa, corespondenţa etc.52

În sfera înscrisurilor, ca mijloace de probă, intră numai acele materiale pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice (ceea ce se reprezintă prin semne grafice). Nu trebuie confundate aceste materiale cu cele care intră în categoria mijloacelor materiale de probă, adică acele înscrisuri care, prin aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fost găsite, contribuie la aflarea adevărului în cauza penală (pe care se găsesc amprente ori pete de sânge sau care emană ori aparţin persoanei bănuite că ar fi săvârşit infracţiunea, ridicate cu ocazia percheziţiei2 sau a cercetării la locul faptei).

Clasificare

Datorită varietăţii sub care se prezintă, înscrisurile se clasifică în funcţie de:53

sursa de unde provin: înscrisuri care emană de la părţi sau alte persoane (scrisori, însemnări sau chiar acte juridice etc.) şi înscrisuri care emană de la diferite instituţii (acte de stare civilă, hotărâri judecătoreşti);

modul de folosire: în original sau sub forma copiilor legalizate; scopul urmărit prin întocmirea lor: caracterizate, care sunt

întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă în procesul penal (procesul-verbal întocmit de organele judiciare cu ocazia cercetării locului faptei) sau necaracterizate, care nu au fost încheiate pentru a servi ca mijloc de probă (certificatul de căsătorie, care are alt scop decât acela de a servi la dovedirea infracţiunii de bigamie).

52 I.Neagu- Drept procesual penal ,pg.28153 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg. 204

20

A.1. Procesele-verbale

Importanţa proceselor-verbale

În sfera înscrisurilor ca mijloace de probă, un loc important îl ocupă procesele-verbale.

Prin proces-verbal se înţelege acel înscris în care organele prevăzute de lege consemnează constatări făcute personal (propriis sensibus).54

Potrivit art. 90 alin. (1), procesul-verbal încheiat de organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată este mijloc de probă. De asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta [art. 90 alin. (2)]. Lucrătorii operativi din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale, pot efectua acte premergătoare urmăririi penale şi pot încheia proces-verbal cu privire la cele constatate [art. 224 alin. (2) şi (3)]. Pot încheia procese-verbale cu valoare de mijloc de probă în procesul penal şi organele de constatare indicate în art. 214 şi 215.55 56

Condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească procesul-verbal sunt detaliate de art. 91 alin. (1):

- data şi locul unde este încheiat, ora la care a început şi ora la care s-a terminat încheierea procesului-penal;

- numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie; - numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;- descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;- numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă

procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;- menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale. Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel

care îl încheie, de martorii asistenţi (când există), precum şi de către persoanele la care se referă. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de fond şi formă ale procesului- verbal, intervine nulitatea absolută sau relativă a acestuia. Astfel, dacă procesul-verbal a fost întocmit de către un organ necompetent, sancţiunea va fi nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. (2). Dacă viciile din procesul-verbal nu se referă la condiţiile de fond indicate în art. 197 alin. (2), sancţiunea va fi nulitatea relativă,

54 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg. 15255 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg.20556 Procesele-verbale întocmite de organele de control şi de conducerea unităţilor ori ale organelor superioare lor constituie probă, chiar dacă cel în cauză nu a fost prezent la efectuarea lor.

21

care intervine numai dacă s-a cauzat vreuneia dintre părţi o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată în alt mod.

Datorită faptului că procesele-verbale sunt înscrisuri oficiale potrivit art. 150 alin. (2) C.pen., falsificarea, reţinerea sau distrugerea lor este incriminată de legea penală (art. 272 şi art. 288-289 C.pen.).

A.2. Valoarea probatorie a înscrisurilor ca mijloace de probă

Înscrisurile, ca şi celelalte mijloace de probă, „nu au valoare mai dinainte stabilită”, având aceeaşi putere de dovadă [art. 63 alin. (2)]. Există situaţii în care unele procese-verbale nu reflectă adevărul în măsura în care organele ce le-au întocmit au dovedit nepricepere sau chiar rea-credinţă.57

Organele judiciare au dreptul şi posibilitatea să înlăture respectivul înscris din cadrul activităţii de probare (dacă cele menţionate în el nu se coroborează sau sunt în contradicţie cu celelalte acte şi lucrări ale cauzei).

B. Interceptările şi înregistrările audio sau video şi fotografiile

Prin Legea nr. 141/1996 au fost adăugate noi mijloace de probă la cele existente în Codul de procedură penală, respectiv interceptările, înregistrările audio sau video şi fotografiile.

Aceste noi mijloace de probă sunt intercalate, în cuprinsul art. 64, între înscrisuri şi mijloace materiale de probă şi, deşi pot fi falsificate destul de uşor, noua reglementare se înscrie în încercările de modernizare a sistemului de probare.

Înregistrările audio sau video, ca mijloace de probă, sunt acele înregistrări pe bandă magnetică ale unor convorbiri şi înregistrările de imaginidin al căror conţinut rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.58

În categoria înregistrărilor de imagini se includ, alături de înregistrările video, şi cele fotografice.

B.1. Procedura de efectuare

a) Interceptările şi înregistrările convorbirilor sau comunicărilorInterceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate

prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt

57 Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. II, pg.28358 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.154

22

date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată [art. 91 alin. (1)].

Condiţiile cumulative59 necesare pentru autorizarea interceptărilor şi a înregistrărilor convorbirilor şi comunicărilor sunt:

a) să se fi început urmărirea penală, cel puţin in rem, adică cu privire la faptă;

b) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

c) activitatea este justificată pentru stabilirea situaţiei de fapt, pentru identificarea şi localizarea participanţilor, care nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată;

d) infracţiunea să fie una din cele nominalizate la alin. (2) al art. 91.Interceptările nu pot avea ca obiect orice infracţiune, ci numai pe acelea

expressis verbis nominalizate de legiuitor în conţinutul art. 91 alin. (2), unde urmărirea penală se efectuează din oficiu. Autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în prima instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în camera de consiliu. În lipsa preşedintelui instanţei, autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta.

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ori al unor alte infracţiuni grave sau al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică.60

Autorizaţia se emite pentru o perioadă iniţială de cel mult 30 zile, putând fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile, durata totală, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, neputând depăşi 120 de zile.

Ca titulari, în afară de procuror, şi persoana vătămată poate solicita motivat autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de acesta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării. Persoana

59 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg. 21960 Art.91 alin.2 C.pr. penala

23

vătămată va adresa cererea procurorului, care după ce apreciază cu privire la temeinicia acesteia va solicita sau nu judecătorului autorizarea interceptării [art. 91 alin. (8)].

Actul prin care se autorizează interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor îl constituie încheierea de şedinţă, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.

Organele judiciare care efectuează interceptarea sau înregistrarea sunt: procurorul, care poate proceda personal la efectuarea activităţii; organul de cercetare penală, în urma dispoziţiei procurorului.

Cum pentru aducerea la îndeplinire a activităţii este necesar să existe specialişti şi tehnică, persoanele chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea pedepselor penale.

b) Înregistrarea de imaginiÎnregistrarea de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicaţie,

cât şi înregistrarea de imagini, precum şi procedura de certificare a acestora sunt supuse aceloraşi condiţii de autorizare descrise mai sus. Singura excepţie o constituie neredarea în formă scrisă a casetei video.

Aceleaşi reglementări procesuale şi procedurale sunt specifice şi în cazul înregistrărilor în mediu ambiental, al localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere. Şi părţile pot prezenta ca mijloc de probă înregistrări audio-video pe care le-au purtat cu terţii, cu condiţia să nu fie interzise de lege.61

B.2. Valoarea probatorie a înregistrărilor ca mijloace de probă

Având în vedere consacrarea principiului liberei aprecieri a probelor, înregistrările audio-video sunt egale cu celelalte mijloace de probă în ceea ce priveşte forţa probantă. Cu toate acestea, organele judiciare trebuie să le acorde o atenţie deosebită datorită existenţei riscului falsificării lor. Din acest motiv, legiuitorul a introdus alături de rigurozitatea condiţiilor de efectuare şi

61 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.158

24

certificare a acestor înregistrări o dispoziţie expresă privind verificarea lor, dându-se posibilitatea expertizării tehnice a originalităţii înregistrărilor, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu [art. 91 alin. (1)].

C. Mijloace materiale de probă

De regulă, de câte ori se săvârşesc infracţiuni, se lasă urme pe anumite obiecte de la locul faptei sau din apropiere ori chiar unele obiecte.

Mijloacele materiale de probă sunt denumite şi martori muţi ai înfăptuirii justiţiei, deoarece acestea pot furniza informaţii mult mai exact decât adevăraţii martori, neridicând niciodată suspiciunile relei-credinţe întâlnite de multe ori la persoanele chemate ca martori1.

Mijloacele materiale de probă sunt acele obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului. (art. 94 şi 95).

C.1. Criterii de clasificare

Mijloacele materiale de probă se pot clasifica în patru grupe:62

a) obiecte ce au folosit sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii (arma crimei, dispozitive şi scule de deblocare a sistemului de asigurare al uşilor);

b) obiecte care reprezintă produsul infracţiunii (bunul însuşit de infractor în cazul infracţiunii de furt);

c) obiecte care conţin sau poartă o urmă a infracţiunii săvârşite (înscrisul contrafăcut în cazul infracţiunii de fals material sau obiectul care păstrează urmele instrumentelor de spargere, în cazul infracţiunilor de furt calificat, pete de sânge ce provin de la victimă imprimate pe hainele criminalului etc.);

d) orice alte obiecte care ajută la aflarea adevărului (un act de identitate, un obiect personal aparţinând infractorului, care a fost uitat sau pierdut la locul săvârşirii infracţiunii).

Cele de la lit. a) şi b) mai sunt denumite şi corpuri delicte. După ce au fost descoperite, aceste obiecte trebuie ridicate şi conservate cu mare atenţie, în vederea cercetării lor, dacă este cazul în condiţii de laborator, astfel încât să se realizeze o valorificare eficientă. Mijloacele materiale de probă descoperite, ridicate şi conservate se consemnează într-un proces-verbal.

C.2. Valoarea probatorie

Ca orice mijloc de probă, mijloacele materiale de probă au aceeaşi valoare probatorie. Dar sunt situaţii în care probele materiale pot furniza informaţii cu valoare probantă deosebită, constituindu-se în probe directe (obiectele, respectiv

62 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg. 207

25

corpurile delicte, a căror deţinere este interzisă de lege; în cazul instrumentelor folosite în scopul falsificării de valori constituie probe directe de vinovăţie). Alteori, mijloacele materiale de probă sunt probe indirecte (un obiect personal, uitat sau pierdut de autor la locul săvârşirii infracţiunii).

În momentul aprecierii probelor materiale, trebuie avută în vedere şi varianta că acestea pot fi create artificial de către autor în scopul inducerii în eroare a organelor judiciare. Prin urmare, evaluarea informaţiilor furnizate de acestea trebuie să se coroboreze cu celelalte probe ale cauzei.

D. Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă

D.1.Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Există situaţii în care anumite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal se află în posesia unor persoane fizice sau juridice. În aceste cazuri, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată au obligaţia să le ridice de la locul unde se găsesc (art. 96).

Ridicarea de obiecte sau înscrisuri este o activitate care se deosebeşte de percheziţie, ce se efectuează tocmai în scopul descoperirii şi identificării înscrisurilor şi obiectelor, prin aceea că presupune cunoaşterea atât a înscrisurilor sau obiectelor care au legătură cu cauza penală, cât şi a locului unde acestea se găsesc.63

Corelativ obligaţiei organelor judiciare de a ridica obiectele sau înscrisurile ce pot servi ca mijloace de probă, există şi obligaţia de predare a lor de către cei care le deţin. Astfel, art. 97 alin. (1) prevede că orice persoană fizică sau juridică, în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă, este obligată să-l prezinte şi să-l predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora. În cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia. În cazul în care obiectul sau înscrisul are caracter secret ori confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii [art. 97 alin. (3)].

Nerespectarea acestor dispoziţii legale atrage răspunderea penală în condiţiile prevăzute de art. 252 C.pen. (infracţiunea de neglijenţă în păstrarea secretului de stat). Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul judiciar dispune ridicarea silită [art. 99 alin. (1)].

În cursul judecăţii, dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală [art. 99 alin. (2)].

63 C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 503, citat de I. Neagu, Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară., p. 287.

26

D.2. Percheziţia

Articolul 27 alin. (1) din Constituţie consacră inviolabilitatea domiciliuluiastfel: „Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”.

În situaţiile prevăzute expres de lege, se poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane, chiar fără învoirea acesteia [art. 27 alin. (2) din Constituţie].

Referitor la domiciliu, trebuie avut în vedere şi art. 8 paragraf 1 din Carta Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi corespondenţei sale”.

Percheziţia ajută la rezolvarea cauzelor penale dacă prin obiectele şi înscrisurile găsite se elucidează unele aspecte ale cauzei penale. Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris dintre cele arătate în art. 98, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia [art. 100 alin. (1)]. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală [art. 100 alin. (2)].

Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale. În cursul urmăririi penale, procurorul solicită motivat instanţei de judecată efectuarea percheziţiei. Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător prin încheiere de şedinţă motivată, indiferent de faza în care se află procesul penal. Discutarea cererii are loc în camera de consiliu, fără citarea părţilor, însă cu participarea obligatorie a procurorului.

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006, s-a statuat că este competentă a se pronunţa pe cererea de percheziţie instanţa căreia i-ar reveni competenţa de a soluţiona cauza în primă instanţă sau cea corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul ce efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Autorizaţia de percheziţie trebuie să cuprindă:64 - denumirea instanţei; data, ora şi locul emiterii; - numele, prenumele şi calitatea persoanei care emite

autorizaţia; - perioada pentru care s-a emis autorizaţia; locul unde urmează

a se efectua percheziţia; - numele persoanei la domiciliul sau reşedinţa căreia se va

desfăşura percheziţia;- numele învinuitului sau inculpatului.

64 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg. 162

27

Atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, percheziţia se efectuează de către procuror sau organul de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrători operativi [art. 101-102 alin. (2)].

Referitor la timpul efectuării percheziţiei, art. 27 alin. (4) din Constituţie arată că percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul infracţiunii flagrante.

Atât percheziţia domiciliară, cât şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se pot face între orele 6.00-20.00, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local public.

Percheziţia începută între orele 6.00-20.00 poate continua şi în timpul nopţii (art. 103). Organul judiciar care urmează să efectueze percheziţia este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de către judecător [art. 104 alin. (1)].

Percheziţia domiciliară şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se fac în prezenţa persoanei la care se desfăşoară activitatea, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu [art. 104 alin. (2)]. Când persoana la care se face percheziţia este reţinută sau arestată, ea va fi adusă, iar dacă se află în imposibilitate obiectivă de a participa la activitatea respectivă (se află internată în spital), se va asigura prezenţa uneia din persoanele nominalizate în art. 104 alin. (2).

Activitatea de percheziţionare se efectuează de către organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi. Tot ca o manifestare a dreptului la apărare, a fost introdus alin. (5) la acest text normativ, prin care se interzice efectuarea de alte acte procedurale, în acelaşi timp cu percheziţia, care împiedică participarea persoanei la desfăşurarea acesteia.

Organul judiciar este obligat să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au legătură cu cauza să nu devină publice. Atribuţiile organului judiciar se vor limita la ridicarea acelor obiecte şi înscrisuri care au legătură cu fapta săvârşită; obligatoriu, se ridică acele obiecte sau înscrisuri a căror circulaţie sau deţinere este interzisă.65

Alături de percheziţia domiciliară, art. 106 reglementează şi percheziţia corporală, care se efectuează în scopul căutării de obiecte şi de înscrisuri aflate asupra unei persoane. Aceasta poate fi dispusă, după caz, de către: organul de cercetare penală, procuror, judecător.

Percheziţia corporală se efectuează, respectându-se dispoziţiile art. 104 alin. (1), de către organul judiciar care a dispus-o sau de către persoana desemnată de către acesta, care trebuie să fie de acelaşi sex cu percheziţionatul. Percheziţii corporale pot efectua şi organele de constatare prevăzute în art. 215.

65 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg. 163

28

În acest sens, comandanţii de nave şi aeronave, agenţii poliţiei de frontieră pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. Percheziţiile corporale se pot efectua şi în afara procesului penal şi, datorită locului şi împrejurărilor în care se impune efectuarea lor, lipseşte autorizaţia.

Procesul-verbal încheiat cu ocazia percheziţiei constituie mijloc de probă. Percheziţia corporală efectuată de agenţii poliţiei de frontieră, ca organe de constatare, nu trebuie confundată cu percheziţia efectuată cu ocazia controlului normal care se efectuează la punctele de trecere a frontierei de stat şi care este un act administrativ cu caracter special.66

Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează [art. 107 alin. (1)].

Prezentarea obiectelor şi înscrisurilor martorilor-asistenţi are menirea de a contracara eventuala apărare a învinuitului sau inculpatului, cum că acestea nu au fost ridicate de la domiciliul său. În cazul în care sunt obiecte care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii, ele se împachetează şi se închid, pe cât posibil, laolaltă, după care se aplică sigilii [art. 107 alin. (2)]. Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare celui la care se află sau unui custode [art. 107 alin. (3)]. Probele care necesită analize de laborator se iau cel puţin în dublu şi se sigilează, una dintre ele lăsându-se aceluia de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, reprezentantului ori unui membru de familie sau celor cu care locuieşte ori unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui.

Modul de efectuare a percheziţiei, precum şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se consemnează într-un proces-verbal care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor stipulate în art. 91, şi următoarele elemente: locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate; enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute; obiectelecare nu au fost ridicate, precum şi acelea care au fost lăsate în păstrare.

Copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele sau înscrisurile ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui [art. 108 alin. (4)].

D.3.Cercetarea locului faptei

Cercetarea locului faptei este un procedeu de descoperire şi ridicare a mijloacelor materiale de probă, constând într-o verificare strictă şi amănunţită a locului faptei. Prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în total sau în parte, ori locul unde s-a

66 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.164

29

produs rezultatul acesteia [art. 30 alin. (4)].67 Cercetarea la locul faptei se efectuează când este necesar a se descoperi şi a se fixa urmele infracţiunii, putându-se stabili atât poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă, cât şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită [art. 129 alin. (1)]. Nu de puţine ori, cercetarea la locul faptei poate determina atât ridicarea unor obiecte sau înscrisuri de la instituţii sau persoane fizice, cât şi efectuarea de percheziţii, tocmai în scopul clarificării anumitor împrejurări în care s-a săvârşit infracţiunea.

Valorificarea eficientă a acestei activităţi necesită îndatorirea organelor judiciare de a apela la cele mai noi realizări tehnico-ştiinţifice oferite de tactica, metodica şi tehnica descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii.68

Procedura cercetării la faţa locului

Competenţa efectuării cercetării la locul faptei revine atât organelor de urmărire penală, care se pronunţă prin rezoluţie motivată, cât şi instanţei de judecată, care o dispune prin încheiere de şedinţă. La cercetarea locului faptei, efectuată de către organul de urmărire penală, este necesară prezenţa martorilor-asistenţi (cel puţin doi), afară de cazul când, datorită unor condiţii obiective, nu este posibil acest lucru.

Prezenţa părţilor nu este obligatorie, iar neprezentarea acestora în condiţiile încunoştinţării lor nu împiedică efectuarea activităţii. Când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat în cauza respectivă, este de dorit participarea sa la cercetarea la locul faptei, întrucât cunoaşte cel mai bine împrejurările comiterii infracţiunii; dacă nu poate fi adus, organul de urmărire penală are obligaţia să-i pună în vedere că are dreptul să fie reprezentat, asigurându-i, la cerere, reprezentarea.

Aşa cum reiese din art. 129 alin. (4), instanţa de judecată efectuează cercetarea locului faptei cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie. Pentru asigurarea desfăşurării în condiţii optime a cercetării locului faptei, atât organul de urmărire penală, cât şi instanţa de judecată pot interzice comunicarea între persoanele care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea sau cu alte persoane ori să plece înainte de terminarea activităţii (art. 129 alin. ultim). Rezultatele cercetării se consemnează într-un proces-verbal care cuprinde69, în afara menţiunilor prevăzute de art. 91, şi alte date specifice, cum ar fi: descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei, a stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât să fie redate cu precizie şi, pe cât posibil, cu dimensiunile respective. Totodată, pot fi anexate schiţe, desene sau fotografii, role de filme, benzi video-magnetice etc.

67 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg. 21468 I.Neagu- Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg.25469 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, pg.215

30

D.4. Reconstituirea

Deşi nu este un procedeu de descoperire şi ridicare a înscrisurilor şi mijloacelor materiale de probă, reconstituirea este analizată în acest context, întrucât prezintă anumite aspecte comune cu cercetarea locului faptei, din moment ce se efectuează la locul infracţiunii şi urmăreşte stabilirea împrejurărilor şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.

În raport cu art. 130 alin. (1), rolul reconstituirii este de a permite verificarea şi precizarea anumitor date strânse de organele de urmărire penală sau instanţa de judecată prin reproducerea totală sau în parte a modului şi a condiţiilor în care s-a săvârşit fapta.

Deoarece prin intermediul reconstituirii se imită modul de săvârşire a unei infracţiuni, ea este interzisă dacă aduce atingere moralităţii publice70 sau dacă ar crea o stare de pericol pentru o anumită persoană ori s-ar comite o nouă infracţiune (reconstituirea infracţiunii de viol).

Reconstituirea poate fi efectuată atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată şi numai la faţa locului [art. 130 alin. (1)]. Ea se desfăşoară numai cu participarea învinuitului sau inculpatului, el fiind cel care va repeta modul în care a acţionat la săvârşirea infracţiunii, în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil; părţile din cauză pot participa când este necesar (situaţie în care li se vor aduce la cunoştinţă data şi ora la care se va efectua reconstituirea).

Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu poate împiedica efectuarea reconstituirii [art. 130 alin. (2) combinat cu art. 129 alin. (2)]. Reconstituirea se consemnează într-un proces-verbal care trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi procesul-verbal de cercetare la faţa locului, descriindu-se amănunţit desfăşurarea activităţii. La procesul-verbal de reconstituire, se pot anexa schiţe, desene, fotografii, care se vor viza de către organul judiciar (art. 131).71 

2.4. Rapoarte de constatările ale specialistilor şi de expertiza

2.4.1. Constatările tehnico-ştiinţifice

În cauzele penale de o complexitate deosebită, pentru a clarifica anumite aspecte esenţiale în aflarea adevărului, organele judiciare solicită concursul specialiştilor din diverse domenii de activitate. Organul de urmărire penală dispune, din oficiu sau la cerere, prin rezoluţie, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice atunci când există pericolul dispariţiei unor mijloace de probă

70 I.Neagu- Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg.28571 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.167

31

sau de modificare a unor situaţii de fapt şi este necesară clarificarea imediată a unor fapte sau împrejurări ale cauzei (art. 112).

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, în principiu, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală sau chiar în cadrul altor organe.

În cazul accidentelor de circulaţie, se dispune efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice în scopul stabilirii poziţiei autovehiculelor, înainte şi în timpul impactului, aderenţei părţii carosabile, condiţiilor de vizibilitate. Sunt necesare constatările tehnico-ştiinţifice şi în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii.72

Procedura efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice

Datorită timpului relativ scurt de obţinere a concluziilor constatării tehnico-ştiinţifice, procedura de efectuare este mult simplificată faţă de expertiză.

În rezoluţie trebuie menţionate :- obiectul constatării, - întrebările la care trebuie să se răspundă şi, termenul în care se va efectua lucrarea [art. 113 alin. (1)]. Intervalul de timp în care se va efectua constatarea trebuie să fie cât mai

apropiat de momentul în care s-a săvârşit infracţiunea73, datorită necesităţii surprinderii aspectelor esenţiale în soluţionarea cauzei penale. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală [art. 113 alin. (2)]. Dispoziţia de efectuare a unei asemenea activităţi se ia numai în timpul urmăririi penale, în faza de judecată dispunându-se refacerea sau completarea constatării, dacă se apreciază că raportul tehnico-ştiinţific nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise [art. 115 alin. (2)].

În cazul în care refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice este dispusă de instanţa de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsurile necesare. Este interzis a i se delega sau atribui competenţe de organ de urmărire penală sau de control celui însărcinat cu efectuarea constatării [art. 113 alin. (2) teza a II-a]. Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte că materialele puse la dispoziţie ori datele indicate sunt insuficiente, solicită organului judiciar completarea lor [art. 113 alin. (3)].

2.4.2. Constatările medico-legale

În cazul infracţiunilor îndreptate împotriva persoanei (omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncucidere, ucidere din culpă, determinarea

72 I.Neagu- Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg.29773 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg. 222

32

sau înlesnirea sinuciderii, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală gravă, lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, vătămare corporală din culpă), organele judiciare apelează la specialişti care să clarifice aspectele legate de fapte sau împrejurări de fapt cu relevanţă deosebită în soluţionarea cauzei.

Constatările medico-legale (ca şi constatările tehnico-ştiinţifice) se efectuează într-un moment cât mai apropiat de momentul săvârşirii infracţiunii, de regulă, în faza de urmărire penală. Exhumarea se poate face atât în cursul urmăririi penale [numai cu încuviinţarea procurorului −art. 114 alin. (2)], cât şi în timpul judecăţii şi chiar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dacă aceasta este atacată cu revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 394 lit. a) (când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanţei la data soluţionării cauzei). Tot prin excepţie, constatările medico-legale pot fi refăcute sau completate în timpul fazei de judecată, dacă instanţa apreciază că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise [art. 115 alin. (2)].

Situaţiile în care se dispune efectuarea constatărilor medico-legale sunt: moarte violentă; moarte a cărei cauză nu se cunoaşte sau este suspectă; când este necesară o examinare corporală a învinuitului ori a persoanei vătămate, pentru a se constata dacă pe corpul acestora există urmele infracţiunii [art. 114 alin. (1)].

Constatarea medico-legală este importantă datorită faptului că pune la dispoziţia organelor judiciare informaţii pertinente, de importanţă majoră în soluţionarea cauzelor penale. În unele cazuri, ea este absolut indispensabilă pentru încadrarea juridică corectă a faptelor în infracţiunile prevăzute în art. 180, 181, 182 şi 184 C.pen., funcţie de durata îngrijirilor medicale.

Procedura efectuării constatărilor medico-legale

Organul de cercetare penală sau procurorul dispune constatarea medico- legală prin rezoluţie. Când completarea constatării medico-legale este dispusă de către instanţa de judecată – totdeauna prin încheiere de şedinţă − ea înaintează procurorului raportul, acesta fiind obligat să întreprindă demersurile necesare pentru completarea sau refacerea lui.

2.4.2.1. Valoarea probatorie a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale

Aceste mijloace de probă se bucură de o forţă de dovadă egală cu celelalte mijloace de probă, fiind apreciate prin raportare la celelalte probe existente în cauza penală. Fiind efectuate de către specialişti, ele se bucură de obiectivitate ştiinţifică, dar, uneori, din cauza unor lipsuri în pregătire sau a altor cauze, este posibil să nu reflecte realitatea şi, pe cale de consecinţă, valoarea lor probatorie să nu fie validată de întreg ansamblu probator.74

74 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.170

33

2.4.3. Expertizele

În condiţiile evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o importanţă evidentă, mai ales că şi mijloacele, instrumentele şi modul de operare al infractorilor sunt din ce în ce mai perfecţionate şi mai elaborate. În art. 116 se arată că, dacă pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.

A.Criterii de clasificare a expertizelor

Criteriile principale75 după care se pot clasifica expertizele sunt:a) natura problemelor ce urmează a fi lămurite;

expertiza criminalistică, împărţită şi ea în: expertiză dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc.76;

expertiza medico-legală, care clarifică problemele referitoare la asfixia mecanică, violul, moartea subită etc.;

expertiza psihiatrică, prin care sunt clarificate problemele privind anumite tulburări psihice, precum schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală etc.;

expertiza contabilă, care elucidează aspectele referitoare la controlul şi revizia contabilă;

expertiza tehnică, prin care sunt clarificate aspecte privind accidentelede circulaţie, infracţiunile contra protecţiei muncii.

b) modul în care legea reglementează necesitatea efectuării ei; - aceasta poate fi facultativă sau obligatorie. Cele mai des întâlnite în

practica judiciară sunt expertizele facultative, ele fiind dispuse fie la cererea părţilor interesate, fie când organele judiciare consideră că sunt necesare cunoştinţele unui expert pentru elucidarea anumitor aspecte ale cauzei penale.

Este obligatorie expertiza psihiatrică în următoarele situaţii: în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav; când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului; când trebuie stabilite cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal; în cazul infracţiunii de pruncucidere, când se impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se constata dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunii.77

75 I.Neagu- Drept procesual penal,pg.30176 C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 57077 Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1976, „Revista Română de Drept” nr. 5/1976, p. 44.

34

Expertiza psihiatrică obligatorie se efectuează în instituţii sanitare de specialitate [art. 117 alin. (2)]. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului, sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului sau inculpatului pentru perioada de timp necesară; măsura este executorie, în caz de opunere fiind adusă la îndeplinire de către organele de poliţie.

Expertiza este obligatorie şi în alte ipoteze, chiar adiacente rezolvării propriu-zise a cauzei penale, cum este suspendarea procesului penal pentru boala învinuitului sau inculpatului (art. 239) sau în situaţia amânării ori întreruperii executării pedepsei închisorii (art. 453 şi art. 455).

c) modul de desemnare a expertului;- în literatura de specialitate78 expertizele au fost clasificate în:

expertiza simplă sau oficială, în care organul judiciar numeşte expertul şi controlează activitatea acestuia;

expertiza contradictorie, în care experţii sunt numiţi şi aleşi de către organele judiciare ori de către părţi. Prin art. 118 alin. (3), se permite părţilor să ceară ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei, cu excepţia celor efectuate în laboratoare medico-legale, de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate; în asemenea situaţii, numai instituţiile respective pot apela – atunci când este cazul – la asistenţa sau avizul altor specialişti;

expertiza supravegheată, în care părţile pot desemna un specialist cu atribuţii de participare şi exprimarea unui punct de vedere personal asupra modului de efectuare a expertizei.

d) modul de organizare al acesteia79

expertiza simplă, care este efectuată de un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate;

expertiza complexă sau mixtă, în care sunt necesare cunoştinţe din mai multe ramuri ale ştiinţei şi tehnicii.

B. Procedura expertizei

De regulă, experţii sunt numiţi de către organele de urmărire penală sau instanţa de judecată [art. 118 alin. (2)].

Efectuarea expertizei se dispune la cererea părţilor sau din oficiu, prin rezoluţie sau ordonanţă, de către organul de urmărire penală ori prin încheiere de şedinţă, de către instanţa de judecată. În actul procesual prin care se dispune efectuarea expertizei, trebuie să se menţioneze obiectul acesteia, întrebările la care urmează să răspundă expertul şi termenul de efectuare.

78 Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. II, pg.18379 C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 571

35

Dacă există experţi medico-legali sau experţi oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană, decât dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta [art. 119 alin. (1)].

Când expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau orice alt institut de specialitate, expertul nu este numit de organele judiciare penale, ci de organul din care face parte expertul. Dacă serviciul medico-legal sau laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-şi dea avizul şi specialişti din alte instituţii, aceştia sunt solicitaţi în scopul arătat.

Atunci când experţii sunt numiţi de organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, atât lor, cât şi părţilor li se precizează ce aspecte anume vor fi elucidate prin intermediul expertizei, fixându-se un termen în acest sens [art. 120 alin. (1)]. La termenul fixat se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să se răspundă, precizându-li-se că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea şi completarea lor [art. 120 alin. (2)]. De asemenea, părţilor li se aduce la cunoştinţă că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea lucrării [art. 120 alin. (3)]. După analizarea obiecţiilor şi cererilor ridicate de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată precizează expertului termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea, încunoştinţându-l totodată asupra aspectului legat de citarea şi participarea părţilor la expertiză [art. 120 alin. (4)].

În scopul efectuării unei expertize complete, expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul probator al cauzei. În cursul urmăririi penale, cercetarea dosarului se face cu încuviinţarea organului de urmărire. Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată referitor la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei. La rândul lor, părţile, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, pot da expertului explicaţiile necesare (art. 121). După ce s-a informat cu privire la toate aspectele ce constituie obiectul expertizei, expertul trece la efectuarea propriu-zisă a acesteia. După efectuarea expertizei, concluziile la care s-a ajuns sunt materializate într-un raport scris. Chiar dacă sunt mai mulţi experţi, se întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă [art. 122 alin. (2)]. Raportul se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.

În sprijinul realizării unei expuneri sistematizate, art. 123 obligă ca raportul de expertiză să cuprindă trei părţi:80

a) în partea introductivă se vor menţiona organul judiciar şi data la care acesta a dispus efectuarea expertizei, numele şi prenumele expertului, data şi

80 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.181

36

locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului, obiectul acesteia şi întrebările la care urma să se răspundă, materialul pe baza căruia a fost efectuată şi dacă părţile au dat explicaţii în cursul expertizei;

b) partea a doua cuprinde descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii sau explicaţii în lumina celor constatate de expert;

c) în partea finală a raportului sunt inserate concluziile expertului ce cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea sa asupra obiectului expertizei.

În situaţiile în care organele judiciare constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, se dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert sau de către altul [art. 124 alin. (1)]. Dacă din raportul de expertiză nu reies cu claritate concluziile expertului, organul judiciar îi cere acestuia lămuriri suplimentare în scris sau dispune chemarea lui pentru a da explicaţii verbale. Ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea martorilor [art. 124 alin. (2)]. Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza [art. 124 alin. (3)]. Potrivit art. 125, când organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize sau trimiterea lui spre avizare la Comisia Superioară de Avizare şi Control din cadrul I.M.L. „Mina Minovici” Bucureşti (în cazul celor medico-legale).

Înainte de a dispune efectuarea expertizei, organele judiciare trebuie să analizeze şi dispoziţiile speciale din actele normative ce disciplinează fiecare categorie de expertiză, deoarece acestea au prioritate faţă de reglementarea din Codul de procedură penală [art. 118 alin. (1)]. Numai acolo unde legea specială nu dispune, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată vor aplica Codul de procedură penală.

C. Valoarea probatorie a raportului de expertiză

Deşi este un mijloc de probă în care sunt expuse opiniile unor specialişti cu privire la aspectele a căror lămurire este necesară pentru rezolvarea cauzei, expertiza nu are o forţă probantă deosebită faţă de celelalte mijloace de probă81, examinarea şi aprecierea lor făcându-se prin prisma tuturor celorlalte probe administrate. Sunt numeroase exemplele oferite de practica judiciară în care unele concluzii neargumentate ale unor expertize nu au putut constitui temeiul convingerii instanţei, impunându-se completarea lor sau efectuarea unor noi expertize. De asemenea, nu puţine au fost situaţiile în care, în aceeaşi cauză penală, au fost făcute două sau mai multe expertize, iar instanţa a trebuit să se oprească asupra aceleia care a fost apreciată mai fundamentată ştiinţific şi care s-a coroborat cu probele de la dosar.

81 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg. 306

37

În principiu, organele judiciare acordă o încrederea importantă expertizelor, dar, în cazurile în care informaţiile pe care acestea le conţin nu se coroborează cu celelalte probe, ele pot fi înlăturate printr-o motivare temeinică.

2.5. Alte instituţii legate de administrarea probelor în procesul penal

2.5.1.Comisia rogatorie

Prin comisie rogatorie se înţelege procedura utilizată pentru administrarea unor dovezi de către altă instanţă decât aceea care judecă fondul litigiului82.

Comisia rogatorie este instituţia prin care un organ judiciar care nu are posibilitatea să efectueze un act procedural de competenţa sa sau să administreze anumite probe, se poate adresa unui alt organ judiciar care are această posibilitate.

Apelarea la instituţia comisiei rogatorii reprezintă o excepţie în activitatea organelor judiciare penale. Comisia rogatorie se efectuează de către un organ judiciar egal în grad cu organul judiciar care instrumentează cauza şi care are aceeaşi competenţă funcţională şi materială.

Obiectul comisiei rogatorii

Obiectul comisiei rogatorii îl pot constitui numai anumite acte, cum ar fi: ascultarea unui martor; cercetarea la faţa locului; ridicarea de obiecte sau înscrisuri; efectuarea unei percheziţii etc. Nu pot face obiect al comisiei rogatorii acele acte sau măsuri procesuale, cum ar fi: punerea în mişcare a acţiunii penale; luarea măsurilor de prevenţie; încuviinţarea de probatorii; dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale [art. 132 alin. (2)].

Nici ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate face obiectul comisiei rogatorii, deoarece aceasta constituie şi o modalitate de exercitare a dreptului de apărare.83

Procedura de efectuare a comisiei rogatorii

Comisia rogatorie se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie sau de instanţa de judecată prin încheiere de şedinţă, care trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului ce face obiectul acesteia, iar în cazul în care trebuie să fie ascultată o persoană, vor fi precizate şi întrebările ce i se vor pune. Cu toate acestea, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări persoanei ascultate,

82 Dicţionar de drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 56.83 Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. II, pg.308

38

în afara celor arătate în rezoluţie sau încheiere, dacă necesitatea lor reiese în cursul audierii.

Părţilor le revin anumite drepturi în cazul comisiei rogatorii. În cazul în care comisia rogatorie s-a dispus de către instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări ce vor fi transmise instanţei egale în grad, ce urmează a o efectua. De asemenea, oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii [art. 134 alin. (2)].

În scopul garantării dreptului la apărare, legea prevede în mod expres că, în cazul în care inculpatul este arestat, instanţa ce urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta.

2.5.2. Delegarea

Delegarea este o procedură folosită pentru efectuarea unui act procedural sau pentru administrarea unor probe de către un organ inferior celui care are cauza spre rezolvare (într-o cauză în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte procedurale să fie efectuate de organele de cercetare ale poliţiei din altă localitate decât cea în care se află sediul parchetului).

2.5.3. Martorii asistenţi

Potrivit legii, martorii-asistenţi sunt acele persoane care sunt prezente la majoritatea procedeelor de probare, cum ar fi: percheziţie şi ridicarea de obiecte sau înscrisuri [art. 104 alin. (3)]; cercetarea la faţa locului [art. 129 alin. (2)]; reconstituire [art. 130 alin. (2) combinat cu art. 129 alin. (2)]; comisia rogatorie şi delegarea, ori de câte ori sunt efectuate acte procedurale care impun prezenţa unor asemenea persoane.

Martorii-asistenţi sunt garanţi care atestă că rezultatul şi modul de desfăşurare a unei activităţi procesuale este cel consemnat în procesul- verbal întocmit.

De regulă, martorii-asistenţi sunt persoane care nu au cunoştinţă despre faptele sau împrejurările care fac obiectul activităţii de probare în cauza penală (denumiţi şi martori procedurali). Conform art. 92, numărul martorilor-asistenţi trebuie să fie de cel puţin doi. Nu pot fi martori-asistenţi: minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză şi cei care fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul procedural [art. 91 alin. (2)].

Organul care procedează la efectuarea unui act procedural în prezenţa martorilor-asistenţi este obligat să constate şi să consemneze, în procesul- verbal pe care îl încheie, date referitoare la identitatea martorilor asistenţi, menţionând şi observaţiile pe care aceştia au fost invitaţi să le facă privitor la cele constatate

39

şi desfăşurarea operaţiilor la care au asistat. Actul procedural întocmit va fi semnat şi de martorii asistenţi.84

Cuprins

Probele si mijloacele de proba in procesul penal

84 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.177

40

1. Probele in procesul penal1.1. Notiunea si importanta probelor in procesul penal1.2. Clasificarea probelor in procesul penal1.3. Obiectul activitatii de probare

1.3.1. Notiunea de obiect al probatiunii 1.3.2. Fapte si imprejurari care trebuie dovedite

1.3.3. Fapte si imprejurari care nu trebuie dovedite 1.3.4. Fapte si imprejurari care pot fi dovedite 1.3.5. Fapte si imprejurari care nu pot fi dovedite1.4. Cerintele probelor in procesul penal1.5. Sarcina administrarii probelor si prezumtia de nevinovatie1.6. Administrarea probelor si aprecierea probelor in procesul penal

2.Mijloacele de proba 2.1. Mijloace de proba si procedee probatorii 2.2. Clasificarea mijloacelor de proba 2.2.1. Declaratiile partilor si ale martorilor A. Declaratiiile invinuitului sau ale inculpatului B. Declaratiile partii vatamate, ale partii civile si responsabile civilmente C. Declaratiile martorului 2.3. Inscrisurile, iregistrarile si mijloacele materiale de proba A. Înscrisurile A.1. Procesele –verbale A.2. Valoarea probatorie a înscrisurilor ca mijloace de probă B. Interceptările şi înregistrările audio sau video şi fotografiile B.1. Procedura de efectuare B.2. Valoarea probatorie a înregistrărilor ca mijloace de probă C. Mijloace materiale de probă C.1. Criterii de clasificare C.2. Valoarea probatorie D. Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă D.1.Ridicarea de obiecte şi înscrisuri D.2. Percheziţia D.3.Cercetarea locului faptei D.4. Reconstituirea 2.4. Rapoarte de constatari ale specialistilor si de expertiza

2.4.1. Constatările tehnico-ştiinţifice 2.4.2. Constatările medico-legale

2.4.2.1. Valoarea probatorie a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale 2.4.3. Expertizele A.Criterii de clasificare a expertizelor B. Procedura expertizei C. Valoarea probatorie a raportului de expertiză2.5. Alte instituţii legate de administrarea probelor în procesul penal 2.5.1.Comisia rogatorie 2.5.2. Delegarea 2.5.3. Martorii asistenţi

41

42