Principiul precauţiei în luarea deciziei

Principiul precauţiei, strâns legat de principiul anticipării, prevenirii şi corectării

riscurilor şi a evaluării acestora, instituie ca regulă de conduită în domeniul ocrotirii mediului,

luarea în consideraţie, înainte de adoptarea oricărei decizii, a probabilităţii şi gravităţii unei

pagube ecologice.

A luat naştere din necesitatea de a preveni efectele negative pentru mediu

produse prin diferite activităţi ale omului şi s-a desprins din principiul prevenirii.

E s t e vo rba de sp re prudenţa cu care trebuie să acţioneze titularul

proiectului sau al activităţii l a l ua r ea o r i c ă r e i dec i z i e p r i v ind de s f ă şu ra r ea

uno r   acivităţi care au impact sau ar putea avea impact asupra mediului.Aces t p r i nc ip iu

guve rnează t oa t e demer su r i l e de ob ţ i ne r e a avizelor, acordurilor,

autorizaţiilor de mediu ş i t r ebu i e avu t î n vedere atât de iniţiator, cât şi de autorităţile

administraţiei care au atribuţii în eliberarea acestor acte tehnico-juridice.

Principiul precauţiei în luarea deciziei este consacrat prin art. 3b din OUG

nr.195/2005, și a fost enunţat pentru prima dată cu prilejul Celei de-a II-a Conferinţe

internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului, Londra, 1987. Ulterior, la nivel comunitar

Tratatul de la Maastricht (1993) consacră principiul precauţiei în art. 130 R,ce permite statelor

europene să acţioneze în justiţie fără a aştepta ca toate probele ce privesc existenţa pericolului

pentru mediu să fie dovedite ştiinţific. Precauţia reclamă deci ca măsurile de ocrotire a

mediului să fie adoptate, chiar dacă nici o pagubă nu se prefigurează în viitorul apropiat. Sub

aspectul probei, sarcina efectuării acesteia revine celui ce susţine că activitatea pe care o va

desfăşura nu va avea nici un impact semnificativ asupra mediului. În acest sens, principiul

precauţiei a apărut ca o recunoaştere a incertitudinii ce afectează studiile de impact asupra

mediului.

La noi în ţară acest principiu este în fază incipientă de recunoaştere, fiind completat cu

un alt principiu fundamental, cel al prevenirii riscurilor ecologice şi producerii daunelor,

prevenirea implicând precauţia, dar nereducându-se la aceasta.În esenţă, acest principiu

specific legislaţiei comunitare de mediu înseamnă că „absenţa de certitudine nu trebuie să

întârzie adoptarea de măsuri ce au ca scop prevenirea producerii de pagube ecologice graveşi

ireversibile“.

Principiul precauției în luarea deciziilor de către autoritățile pentru protecția mediului

şi alte autorități ale administrației publice centrale şi locale care desfăşoară activitate în

legătură cu protecția mediului este formulat în art. 3 lit. a din Legea nr. 137/1995. Respectarea

acestui principiu se cere şi de către alte persoane juridice şi de către persoane fizice care

desfăşoară activitate economico-socială cu impact asupra mediului, indiferent de stadiul

elaborării acordului sau autorizației de mediu.Precauția, ca măsură de prudență, include

prevenirea unui pericol posibil în legătură cu mediul şi îndeamnă la acțiune cu băgare de

seamă pentru a preveni, poluarea fiind astfel înrudită cu principiul prevenirii poluării.

Prudența ce trebuie să caracterizeze luarea oricăror decizii în domeniul protecției mediului

poate duce la adoptarea de măsuri cu excluderea oricărui risc de poluare. Normele de

comportare care reflectă principiul precauției exprimă,ca idee călăuzitoare de aplicare

generală în domeniul protecției mediului, fie obligația de a însoți orice operație întreprinsă cu

garanții suficiente, fie de a se abține de la măsurile ce pot avea consecințe imprevizibile.

          În Declaraţia de la Rio figurează ca principiul nr.15, având următoarea formulare:

“Pentru a proteja mediul, statele trebuie să aplice pe scară largă măsuri de precauţie, în raport

cu posibilităţile de care dispun. In cazul unui risc de prejudicii grave, ireversibile, lipsa

certitudinii ştiinţifice absolute nu trebuie să servească drept pretext pentru a lăsa pe mai târziu

adoptarea de măsuri efective vizând prevenirea degradării mediului”.

          Principiul este reluat pe un plan specific în Convenţia asupra diversităţii biologice (Rio

de Janeiro, 1992), al cărei Preambul declară că “atunci când există o ameninţare de reducere

sensibilă sau de pierdere a diversităţii biologice, absenţa unor certitudini ştiinţifice totale nu

trebuie să fie invocată ca motiv de amânare a măsurilor care ar permite evitarea unui pericol

sau atenuarea efectelor”.

          Definiţia principiului precauţiei subliniază, astfel cum am arătat, că absenţa

certitudinilor, ţinând cont de cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice ale momentului, nu trebuie să

întârzie adoptarea de măsuri efective şi proporţionate vizând să prevină un risc de prejudicii

grave şi ireversibile mediului, la un cost acceptabil din punct de vedere economic. Este însă o

definiţie foarte criticată în literatura franceză de specialitate. Astfel, Corinne Lepage observă

că “principiul precauţiei semnifică până la urmă că nu poate fi angajată o acţiune sau o

activitate atunci când consecinţele pe care le poate avea nu sunt cunoscute”; or, observă

autoarea, aşa ceva nu rezultă din redactarea textului.                  

Ne aflăm în prezenţa unui principiu care, prescriind norme de comportare în

protecţia mediului, exprimă fie obligaţia de a însoţi orice operaţie întreprinsă în domeniul

mediului cu garanţii suficiente, fie de a se abţine de la măsurile ce pot avea consecinţe

imprevizibile, aşadar o obligaţie de a nu face, sau stand still. Fiind vorba despre un principiu

cu aplicare generală, obligaţia de precauţie este lesne “transportabilă” în orice domeniu al

ocrotirii mediului. Există, neîndoielnic, domenii ale ştiinţei care, legate nemijlocit de ocrotirea

mediului, presupun un grad mai mare de incertitudine cât priveşte rezultatele - uneori

îndepărtate în timp - ale acţiunii omului asupra mediului natural; astfel sunt activităţile

aparţinând biotehnologiei şi cele nucleare. Nu s-ar putea, însă, susţine, de pildă, că în stadiul

actual al cunoaşterii ştiinţifice nu pot fi evaluate riscurile pe care le comportă, în domeniul

eliminării deşeurilor  nucleare sau radioactive, pentru generaţiile viitoare, scurgerile în natură

a unor asemenea deşeuri; depăşind o asemenea concepţie, devine clar că practicile actuale,

bazate pe metode care se limitează la îndepărtarea deşeurilor din mediul înconjurător imediat

al omului, conservându-le în aceeaşi stare în principal pe sol,  nu reprezintă, de fapt, în nici o

măsură, eliminarea pericolelor reale pentru generaţiile ce vor urma.

          În afara importanţei teoretice pe care o înfăţişează, principiul precauţiei ar putea avea,

în practică, o seamă de consecinţe pe planul răspunderii pentru vătămările aduse mediului.

Intr-adevăr, obligaţia de prudenţă în organizarea şi desfăşurarea unor activităţi serveşte la

stabilirea culpei persoanei care urmează să răspundă pentru fapte prin care s-au cauzat

pagube, ca şi pentru simpla înfrângere a unor obligaţii ce-i reveneau potrivit legii.

          Numai că, dacă este să ne referim la răspunderea civilă delictuală, în prezenţa

dispoziţiei cuprinse în art.81 al Legii nr.137/1995, potrivit căreia “răspunderea pentru

prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă”, referirea la obligaţia de precauţie este

inutilă. Cu toate acestea, pentru cazul în care este vorba despre alte forme de răspundere -

penală, contravenţională, de drept al muncii -, în care existenţa vinovăţiei este esenţială pentru

angajarea răspunderii, referirea la principiul precauţiei poate fi foarte importantă. In funcţie de

obligaţiile asumate de părţi, principiul la care ne referim poate avea consecinţe importante

pentru desluşirea raporturilor decurgând din contractul de asigurare.

          Credem că nu ar fi lipsit de interes să amintim, rolul ce  se acordă principiului

precauţiei în Protocolul privind biosecuritatea, Protocolul de la Cartagena privind prevenirea

riscurilor biotehnologice semnat în anul 2000 şi ratificat de România, la Convenţia privind

diversitatea biologică din 1992.

Având în vedere că principiul precauţiei este prezent în numeroase acorduri

internaţionale în special în convenţiile care asigură încadrarea juridică a activităţilor

susceptibile   de a fi potenţial riscante pentru mediu şi având  în vedere că biotehnologia poate

avea  nu numai aspecte pozitive ci poate aduce atingeri mediului  (Agenda 21)  şi ţinând cont

de riscurile ce le pot comporta organismele genetic modificate (OGM) – în special asupra

biodiversităţii, a sănătăţii umane, animale şi vegetale, aplicarea principiului precauţiei apare

indispensabilă şi justificată.

În context strict juridic, principiul precauţiei, presupune că un risc posibil sau care a

fost definit fără o probă ştiinţifică privind realizarea sa nu trebuie să servească  drept motiv

pentru a nu pune  în funcţiune un sistem de prevenire a unui asemenea risc. Astfel după cum

am mai arătat, precauţia are un caracter anticipativ,cu deschidere spre viitor.

Nu încape nici un fel de îndoială că principiul precauţiei,  introdus în Protocolul 

privind biodiversitatea, intră în acest fel, cu toate că timid, din dreptul internaţional   al

mediului şi în dreptul internaţional al securităţii alimentare.

Din economia  Protocolului  apare că principiul precauţiei   are câmpul său de aplicare 

având o utilitate multiplă: spiritul  de solidaritate privind politica riscului, spiritul universal pe

care îl încarnează ; mecanismele de cooperare pe care le instituie în special în domeniile:

ştiinţific, tehnic şi juridic.Ne-am permite, sintetic, să facem o comparaţie între principiul

prevenirii, care presupune gestionarea unui risc cunoscut şi principiul precauţiei, care impune

stăpânirea sau anticiparea unui risc necunoscut.

P ruden ţ a î n c azu l p r i nc ip iu lu i p r ecau ţ i e i r ep rez in t ă o atitudine care

constă în a lua măsuri faţă de un risc necunoscut sau vag cunoscut a cărui producere

nu este certă.